Criminalitatea informatica

CRIMINALITATEA INFORMATIC Dorinel OANCEA Procuror - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casa ie şi Justi ie Dezvoltarea accelerată a electronicii în ultimele decenii a dus la apari ia şi extinderea calculatoarelor – definite ca mecanisme, aparate electronice capabile să prelucreze date şi să folosească programe (seturi de instruc iuni) stocate în memorie pentru a rezolva probleme, prin acceptarea de date, executarea opera iilor asupra datelor (procesare – de exemplu, stocarea, sortarea, întâmpinarea, ştergerea datelor etc.) şi furnizarea rezultatului acestor opera ii. Pentru facilitarea accesului la distan ă, adică a posibilită ii unui utilizator de a se conecta la un calculator situat într-o altă loca ie geografică – la sute sau chiar mii de kilometri distan ă – şi de a-i folosi anumite resurse – programele, fişierele, baza de date – în anul 1969 a fost creată o re ea de calculatoare cuprinzând patru comutatoare de mesaje, situate în universită ile din Los Angeles, Santa Barbara (California), Stanford şi Utah. Este vorba de re eaua ARPAnet, care stă la originea Internet-ului. După prima demonstra ie publică a re elei ARPA, în 1972, apar germenii ideii de a se crea o re ea globală de calculatoare, care să acopere nevoile de comunica ie. ARPAnet devine o re ea interna ională în 1973. În 1977 Universitatea din Wisconsin adaugă re elei serviciul de poştă electronică (e-mail), cel care va aduce numărul cel mai mare de utilizatori, în 1979 se creează serviciul Usenet – o re ea de ştiri, iar anul 1983 este considerat momentul esen ial în crearea Internet-ului, prin introducerea protocolului (regulilor) de comunica ie între calculatoare, numit TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol), bine adaptat interconectării unor re ele diferite, care a creat premisele pentru saltul de la interconectarea unor calculatoare autonome la interconectarea de re ele, fie locale (LAN), fie de arie largă (WAN). Sistemul s-a dezvoltat exponen ial şi la ora actuală se apreciază că Internetul cuprinde câteva zeci de milioane de calculatoare şi zeci de mii de re ele locale, peste 15 milioane de utilizatori navighează în fiecare moment prin Internet, folosind serviciul Web (WWW – World Wide Web). Internet-ul creează un imens poten ial de dezvoltare în toate domeniile vie ii sociale, aplica iile sale fiind practic inepuizabile. Tehnologia oferită deschide însă noi orizonturi comiterii de infrac iuni, fie „clasice” – furtul, înşelăciunea, fie specifice – asupra cărora vom reveni, cu un caracter înalt sofisticat. Uşurin a în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi asigurarea unui caracter anonim fac din Internet un mediu propice infrac iunilor. Datorită caracterului global al re elei şi uriaşei complexită i, posibilită ile „de ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate, încurajând şi din acest motiv săvârşirea de infrac iuni. Pentru descoperirea unor asemenea fapte este necesară o înaltă specializare şi folosirea unor tehnologii sofisticate, care trebuie însă să ină pasul cu mijloacele şi metodele folosite de infractori. Mai mult, deşi accesul la re ea este global, investigarea infrac iunilor săvârşite în acest mod – care pot avea caracter transfrontalier – se loveşte de barierele na ionale, de lipsa sau insuficien a unor reglementări (incriminări) interna ionale în materie şi chiar de lipsa incriminărilor specifice din legisla iile na ionale, rămase cu mult în urma dezvoltării fenomenului. În general, deşi diversitatea faptelor săvârşite prin intermediul Internet-ului este uriaşă, acestea sunt incriminate în legisla ia comună, care nu acoperă însă toate situa iile specifice acestui mijloc de săvârşire. De exemplu, hăr uirea electronică, care poate deveni foarte periculoasă datorită posibilită ilor pe care le are făptuitorul de a-şi păstra anonimatul şi mai ales de a exercita actele de hăr uire, fiind pus într-o pozi ie foarte avantajoasă, care îl încurajează – neputin a de localizare şi lipsa contactului fizic, direct cu victima sunt de natură să înlăture anumite bariere psihologice (inhibi ii) ale făptuitorului şi, în acelaşi timp, să amplifice temerea victimei. În anumite forme de săvârşire, faptele de hăr uire electronică pot fi încadrate în infrac iuni ca amenin area, hăr uirea sexuală sau şantajul, dar nu se reduc la acestea. Civiliza ia informa iei, având ca politică globalizarea informa iilor şi afacerilor, acceptarea intruziunilor economice şi culturale, într-o sfidare a na ionalismului şi a grani elor, a dus la aşa-numita „nouă ordine informatică” şi la „războiul informatic” (infowar), acesta înglobând strategiile războiului electronic, ofensiv şi defensiv, războiul economic şi tehnicile războiului psihologic, inclusiv arta informării şi dezinformării. Principalele infrac iuni săvârşite pe Internet privesc încălcarea drepturilor de autor – referitor la protec ia programelor, informa iilor, bazelor de date etc., fraudele informatice, accesul neautorizat la sistemele informatice şi alte infrac iuni săvârşite prin intermediul re elelor de comunica ii. Infrac iunile informatice ar putea fi clasificate, potrivit recomandărilor Consiliului Europei (lista minimală), în opt categorii: 1 1) frauda informatică – constând în orice ingerin ă într-un sistem informatic care îi influen ează rezultatul, cauzând prin aceasta un prejudiciu, cu inten ia de a ob ine un avantaj material pentru sine sau pentru altul; 2) falsul informatic; 3) fapte care prejudiciază datele sau programele pentru calculator; 4) sabotajul informatic; 5) accesul neautorizat; 6) intercep ia neautorizată; 7) reproducerea neautorizată a unui program de calculator protejat; 8) reproducerea neautorizată a unei topografii. Legiuitorul român a dat eficien ă cerin elor prevenirii şi combaterii infrac iunilor specifice săvârşite prin intermediul re elelor de comunica ii, inserând în cuprinsul Legii nr. 161/2003 în Cartea I - Titlul III – „Prevenirea şi combaterea criminalită ii informatice” – 3 categorii de infrac iuni, care răspund exigen elor impuse de recomandările forurilor europene. Capitolul III al Titlului III – „Infrac iuni şi contraven ii” con ine, în sec iunile 1-3, un număr de 8 infrac iuni. Prima infrac iune, prevăzută în art. 42 din Sec iunea 1 – Infrac iuni contra confiden ialită ii şi integrită ii datelor şi sistemelor informatice – incriminează, în alin. 1, accesul fără drept la un sistem informatic. Este infrac iunea tipică pentru domeniul criminalită ii informatice. Subiectul activ poate fi orice persoană, având, desigur, o anumită pregătire în domeniul calculatoarelor deoarece fapta poate fi de mare tehnicitate. Subiectul pasiv este proprietarul sau utilizatorul – institu ie, persoană juridică sau persoană fizică – sistemului informatic. Obiectul juridic al infrac iunii este reprezentat de rela iile sociale în legătură cu securitatea, inviolabilitatea sistemelor informatice. Ca şi celelalte infrac iuni din sec iunile 1 şi 2, infrac iunea de acces fără drept are şi un obiect material, constând în suporturile pe care sunt stocate datele (programele) sistemelor informatice. Latura obiectivă: elementul material constă într-o pătrundere într-un sistem informatic, astfel cum este definit acesta în art. 35 lit. a; poate fi deci vorba de un calculator individual sau de o re ea de calculatoare interconectate. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea datelor şi programelor sistemului informatic. Fapta poate avea şi o urmare materială, dacă s-a produs o deteriorare, modificare, ştergere etc. de orice fel a datelor sau programelor informatice ale sistemului informatic sau o perturbare a func ionării acestuia ori o pagubă materială, urmare a afectării func ionării sistemului. Legătura de cauzalitate rezultă ex re – din simpla săvârşire a faptei, iar consumarea este instantanee, în momentul realizării pătrunderii în sistemul informatic. Pericolul cel mai mare al acestor infrac iuni îl constituie caracterul lor transfrontalier. Accesul neautorizat, indiferent de motiva ia autorului – de exemplu plăcerea de a se infiltra, dorin a de a ameliora protec ia datelor sau de a sfida sistemul de securitate – este periculos pentru că poate conduce la erori, eşecuri, blocaje sau chiar la opriri anormale ale sistemului informatic. Din cauza neglijen ei sau a insuficien ei nivelului de securitate pot fi distruse datele, pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de fraude financiare sau pentru modificarea unor date înregistrate. Pe de altă parte, orice sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de securitate, este supus riscului unui acces neautorizat, aşa cum s-a dovedit în practică. De exemplu, pe 18 septembrie 1996 a fost accesată fără drept pagina Web a C.I.A. – considerată un adevărat bastion al tehnologiei – ceea ce a dus la închiderea sa, în diminea a următoare, de către reprezentan ii agen iei. De asemenea, în luna august 1996 s-a reuşit „spargerea” paginii Web a Ministerului Justi iei din S.U.A. În ambele cazuri autorii au rămas neidentifica i până astăzi. Latura subiectivă: ca şi la celelalte infrac iuni cuprinse în Capitolul III, fapta de acces fără drept se săvârşeşte cu inten ie, directă sau indirectă. Art. 42 incriminează, în alin. 2 şi 3, în formele calificate ale infrac iunii, săvârşirea faptei în scopul ob inerii de date informatice şi, respectiv, prin încălcarea măsurilor de securitate, pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în primul caz, şi de la 3 la 12 ani, în cel de al doilea. Art. 43 incriminează interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui asemenea sistem, precum şi interceptarea fără drept a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce con ine date informatice care nu sunt publice. Obiectul juridic îl reprezintă rela iile sociale în legătură cu confiden ialitatea şi exclusivitatea comunica iilor, atribute ale vie ii private, ocrotite penal. 2 Obiectul material constă în suporturile materiale prin care se realizează comunica iile. Intercep ia comunica iilor de date în tranzit sau a emisiilor electromagnetice ale unui sistem informatic, dacă datele transmise sau emise nu sunt publice, constituie o violare gravă a caracterului privat al comunica iilor, mai greu depistabilă decât interceptarea conversa iilor prin viu grai sau telefonice şi cu efecte mai grave, datorită caracterului datelor care sunt transmise sau emise în acest mod. Infrac iunile prevăzute în art. 44 şi 45 privesc fapte care afectează integritatea fizic a datelor informatice sau posibilitatea de acces la acestea. Potrivit art. 44 alin. 1, fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restric iona accesul la aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Alin.2 şi 3 ale art. 44 incriminează transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic, respectiv dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa fiind, în aceste cazuri, închisoarea de la 3 la 12 ani. Incriminarea are în vedere consecin ele grave pe care le pot avea faptele de alterare a datelor informatice sau de transfer neautorizat al acestora nu numai asupra sistemelor informatice, ci şi asupra economiei, finan elor, apărării na ionale ş.a.m.d., în condi iile tehnologizării crescânde şi ale folosirii calculatoarelor pentru a stoca nu numai simple informa ii, ci date cu relevan ă juridică deosebită – privind opera iuni financiare, eviden a popula iei, date importante pentru securitatea na ională etc. Chiar dacă frecven a acestor fapte este – deocamdată – relativ redusă, urmările pot fi deosebit de grave, chiar catastrofale, prin perturbarea sau scoaterea din func iune a unor sisteme informatice. Obiectul juridic este complex şi constă în rela iile sociale care ocrotesc atât corecta func ionare, la parametri optimi, a sistemelor informatice, cât şi încrederea în buna func ionare sau utilizare a datelor sau programelor informatice. Obiectul material al infrac iunii constă în suportul material al datelor sau programelor informatice – hard disc, disc compact, dischetă etc.. Elementul material al laturii obiective constă, pe de-o parte într-o ac iune de modificare, ştergere sau deteriorare a datelor informatice. Modificarea presupune înlocuirea unor date cu altele – anume sau alese întâmplător – sau adăugarea unor date noi în completarea celor existente, stocate deja, schimbându-le astfel semnifica ia. Ştergerea reprezintă îndepărtarea materială a datelor, prin ac ionarea asupra suportului lor material – distrugerea suportului de date, supraimprimarea benzii magnetice, modificarea tabelei de alocare a fişierelor, ştergerea conexiunilor necesare etc. Prin deteriorare trebuie în eleasă orice ac iune care are ca rezultat ştergerea par ială a datelor sau îngreunarea „citirii” acestora. În lipsa unei defini ii legale, opinăm că no iunile de „a şterge” şi „a deteriora” nu sunt foarte clar delimitate, deteriorarea putând însemna, după cum am arătat, o ştergere par ială. Formele calificate ale infrac iunii, constând în „transferul neautorizat de date”, au în vedere pericolul sporit al unor asemenea fapte, care reprezintă, în acelaşi timp, modificări într-un anumit sistem şi ştergeri sau deteriorări în alt sistem, iar consecin ele pot fi mult mai importante decât în cazul unei simple modificări de date. Art. 45 incriminează perturbarea gravă, fără drept, a func ionării unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restric ionarea accesului la aceste date. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 15 ani, mai mare decât pentru forma calificată a infrac iunii prevăzute de art. 44. Se observă că modalită ile, alternative, de săvârşire a infrac iunii sunt prevăzute limitativ – în număr de 6 – şi, cu excep ia primelor două, în ordinea enumerării, sunt identice cu modalită ile de săvârşire a infrac iunii prevăzute de art. 44 alin. 1. Sunt prevăzute însă două noi modalită i: „introducerea” şi „transmiterea” datelor. Prin „introducere” de date trebuie în eleasă o ac iune prin care în memoria sistemului informatic sau în dispozitivele sale de prelucrare a datelor sunt introduse, inserate date informatice (comenzi) noi, care nu modifică datele existente, ci sunt independente de acestea, se adaugă acestor date. „Transmiterea” de date informatice constă în folosirea re elei pentru a comunica aceste date unui alt sistem informatic. În toate cazurile însă, faptele trebuie să aibă ca rezultat perturbarea gravă a func ionării sistemului informatic vizat prin aceste ac iuni. No iunea de „a perturba grav” func ionarea sistemului informatic semnifică punerea acestuia în imposibilitatea de a executa în bune condi ii opera iile esen iale pentru care a fost conceput Spre deosebire deci de articolul anterior, art. 45 prevede o urmare materială calificată a faptei – perturbarea gravă a func ionării unui sistem informatic. Fa ă de toate aceste trăsături se poate aprecia că infrac iunea prevăzută de art. 45 reprezintă o formă calificată – prin consecin ele materiale – a infrac iunii prevăzute de art. 44 alin. 1. 3 Infrac iunile prevăzute de art. 44 şi 45 nu prevăd un scop calificat al săvârşirii faptelor; prin urmare, acestea pot fi săvârşite în orice scop, incluzând şi aşa-numitul „sabotaj informatic”, precum şi „spionajul informatic”. Art. 46 incriminează producerea, vânzarea, importul, distribuirea sau punerea la dispozi ie, sub orice formă, fără drept, precum şi de inerea, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic ori a unei parole, cod de acces sau dată informatică, în scopul săvârşirii uneia dintre infrac iunile prevăzute la art. 42-45. Modalită ile enumerate, deşi limitative, acoperă practic toate situa iile care se pot ivi şi toate opera iile cu asemenea dispozitive sau programe. Obiectul juridic îl constituie rela iile sociale care urmăresc folosirea legală a dispozitivelor, programelor sau datelor informatice, precum şi asigurarea securită ii sistemelor informatice împotriva faptelor care aduc atingere confiden ialită ii şi integrită ii datelor şi sistemelor informatice. Elementul material al laturii obiective constă, practic, în orice opera ie prin care o persoană ajunge să de in un mijloc din cele enumerate, apt pentru a permite accesul fără drept la un sistem informatic sau săvârşirea oricăreia dintre faptele prevăzute la art. 42-45. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul informatic în care este facilitat accesul prin mijlocul de inut de făptuitor. Legătura de cauzalitate rezultă ex re. Faptele se săvârşesc cu inten ie directă, calificată prin scop, deoarece toate cele trei modalită i de săvârşite a infrac iunii, prevăzute la alin. 1) lit. a) şi b), respectiv de alin. 2), privesc scopul săvârşirii uneia dintre infrac iunile prevăzute de art. 42-45. În ce priveşte termenii folosi i, doar cel de „program informatic” şi „dată informatică” au primit o defini ie legală în cuprinsul art. 35 – lit. c) şi d). Termenii „a produce”, „vinde”, „a importa”, „a distribui”, „a pune la dispozi ie” şi „de inerea” nu creează neclarită i, fiind folosi i în în elesul comun, precum şi în alte incriminări – de exemplu în art. 2 şi 4 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi au fost defini i în doctrină şi practică. Apar în schimb termeni noi – „parolă” şi „cod de acces”, care nu au primit o defini ie legală. Aceşti termeni se referă la măsurile de securitate a unui sistem informatic, la care face referire art. 42 alin. 3. Parola reprezintă prima linie de apărare împotriva intruziunilor(accesului fără drept) şi poate fi orice combina ie de caractere alfanumerice, lungimea ei maximă depinzând de sistemul pe care se lucrează – de la 6-8 la 40 sau chiar 80 de caractere. Nu se va ob ine acces în sistemul informatic până la confirmarea identită ii şi a drepturilor de acces, prin tastarea parolei; de aceea, parolele trebuie descoperite prin diferite metode, „ghicite” printr-un program special sau sunt sustrase prin mijloace tradi ionale – dacă sunt consemnate pe un suport sau divulgate de de inător. Codul de acces ar trebui în eles, pentru a-l deosebi de parolă, ca un mijloc de identificare electronică a persoanei, bazat pe o „cheie” sau pe caracteristicile fizice ale persoanei – semnătura vocală, „pattern”-ul retinei etc. Toate mijloacele fizice descrise de art. 46, de inute de făptuitor, indiferent de modul în care a ajuns să le de ină, sunt apte de a încălca măsurile de securitate ale unui sistem informatic şi de a permite accesul fără drept la acesta. Sec iunea a 2-a cuprinde, în art. 48-49, două infrac iuni: falsul informatic şi frauda informatică, săvârşite prin modalită ile prevăzute în art. 44-45, având specifice însă o urmare şi un scop calificat. Astfel, art.48 – falsul informatic – incriminează fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a restric iona, fără drept accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecin e juridice, pedeapsa fiind închisoarea de la 2 la 7 ani. Infrac iunea se deosebeşte de cele prevăzute la art. 44 – 45 prin urmarea materială prevăzută – să rezulte date necorespunzătoare adevărului – şi prin cerin a scopului utilizării datelor astfel ob inute în vederea producerii unei consecin e juridice. Prin urmare, ac iunile de introducere, modificare ştergere de date informatice sau restric ionare, fără drept, a accesului la acestea, sunt direc ionate spre un rezultat anume – date cu aparen ă de adevăr – şi nu reprezintă simple alterări de date care ar produce neclarită i şi ar putea fi astfel depistate. Sub acest aspect, infrac iunea este asemănătoare celor de fals prevăzute de art. 288-293 C.p., putând consta în oricare dintre aceste fapte, săvârşite însă în modalită ile prevăzute de textul special. Se observă că limitele speciale ale pedepsei prevăzute sunt mai mari decât cele prevăzute pentru oricare dintre infrac iunile de fals din art. 288-293 C.p., ceea ce s-ar putea explica prin aprecierea legiuitorului că faptele de fals sunt mai grave, fiind săvârşite prin asemenea mijloace calificate, iar urmările pot fi, de asemenea, mult mai grave, datorită vulnerabilită ii sistemelor informatice. Infrac iunea prevăzută de art. 49 – frauda informatică – se săvârşeşte în aceleaşi modalită i ca şi falsul informatic, fiind enumerată, în plus, modalitatea „împiedicării, în orice mod, a func ionării unui sistem 4 informatic”. De asemenea, urmarea materială cerută este diferită în acest caz – fiind un prejudiciu patrimonial cauzat unei persoane – ca şi scopul – ob inerea unui beneficiu material, pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani. Această infrac iune este similară infrac iunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C.p., fiind săvârşită însă prin mijloace calificate anume, descrise în text. Pedeapsa însă nu este corelată cu cea prevăzută pentru infrac iunea de înşelăciune prin mijloace calificate (de la 3 la 15 ani), ceea ce vădeşte o inconsecven ă a legiuitorului, care în elege să sanc ioneze mai blând înşelăciunea prin folosirea sistemelor informatice decât cea tipică, însă procedează exact invers în cazul falsului. De asemenea, ca şi în cazul infrac iunii comune de înşelăciune, prejudiciul trebuie să fie efectiv, altfel fapta rămânând în faza de tentativă. Sec iunea a treia – „Pornografia infantilă prin sisteme informatice” cuprinde, în art. 51, o singură infrac iune, constând în „producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispozi ie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori de inerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice”; pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Această incriminare este similară celei din art. 325 C.p. – răspândirea de materiale obscene. Este de observat însă că art. 51 incriminează, în teza ultimă, şi simpla de inere, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice, spre deosebire de publica iile cu caracter obscen, a căror simplă de inere nu este interzisă. Această deosebire se explică prin caracteristicile sistemelor informatice, implicând poten ialitatea răspândirii, în diverse moduri – de exemplu prin acces fără drept – a materialelor pornografice de inute şi necesitatea apărării moralei publice, fa ă de gravitatea atingerii care i s-ar putea aduce prin răspândirea de asemenea materiale. No iunea de „materiale pornografice cu minori” este definită în art. 35 lit. i. Tentativa este incriminată la toate infrac iunile din Sec iunile 1, a 2-a şi a 3-a, conform art. 47, 50 şi 51 alin. 2. Titlul III al Legii nr. 161/2003 mai cuprinde, în Capitolul IV „Dispozi ii procedurale” reglementările privind măsurile ce pot fi luate în cursul procesului penal – conservarea imediată a datelor informatice, perchezi ia, precum şi accesul într-un sistem informatic şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice. În sfârşit, Capitolul V – „Cooperare interna ională” – instituie reguli necesare pentru cooperarea operativă a autorită ilor judiciare române cu autorită ile străine, în vederea asigurării eficien ei maxime a activită ii de combatere a criminalită ii informatice. Cooperarea în domeniu poate avea ca obiect, după caz, asisten a judiciară interna ională în materie penală, extrădarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi instrumentelor infrac iunii, desfăşurarea anchetelor comune, schimbul de informa ii, asisten a tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza informa iilor, formarea personalului de specialitate, precum şi alte asemenea activită i. Incriminări în legătură cu această materie mai sunt cuprinse în art. 72-81 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi în Legea nr. 16/1995 privind protec ia topografiilor circuitelor integrate, nefiind însă vorba de infrac iuni specifice criminalită ii informatice. 5 COORDONATE PSIHOSOCIALE ÎN DEVIAN A ŞI DELINCVEN A JUVENIL Asist. drd. Dan LU ESCU, Universitatea din Piteşti În sensul cel mai general, devianţa desemnează o trăsătură inerentă de comportament sau un atribut care caracterizează o persoană. Putem include în rândul persoanelor deviante homosexualul, bolnavul psihic, delincventul etc. 1 În psihosociologie, devian a e privită nu atât ca tip de persoană, cât mai ales ca o atribuire formală generată de sistemul social sau de o anumită situa ie. La nivelul vie ii sociale nu există delimitări exacte a ceea ce înseamnă devian ă (în func ie de împrejurări, chiar o crimă sau un incest pot fi acceptate), dar sunt actualmente cvasiunanim admise două trăsături fundamentale care individualizează acest concept. Prima trăsătură caracterizează devian a ca model comportamental – pattern - de încălcare a normei, fie ea socială, religioasă, juridică, morală, etc. dând naştere astfel unor forme specifice de devian ă precum erezia, excentricitatea, infrac iunea ş.a.m.d., în func ie de sfera vie ii sociale în care se manifestă. În literatura de specialitate sunt pomenite şi tipuri mai inedite ale devian ei, ca de exemplu devianţa situaţională care se traduce prin încălcarea normelor convenite în cercul de prieteni, sau devianţa de clasă care se manifestă în situa ia nesocotirii aşteptărilor normative generate de comportamentul de clasă. Cea de-a doua trăsătură fundamentală a devian ei o reprezintă aceea de etichetă pusă la un moment dat anumitor categorii comportamentale care devin depreciate, dezavuate, discreditate şi chiar excluse. Cu alte cuvinte, devian a apare, în lumina acestei proprietă i, un stigmat social, adică un construct care poate fi extrem de vast, în func ie de situa ia socială în care se plasează individul etichetat la un moment dat. De exemplu, comportament deviant poate fi desemnat fluieratul în sfânta biserică sau absentarea de la ritualul religios, în percep ia comunită ii confesionale; folosirea unui limbaj nepotrivit (sau chiar faptul de a vorbi în exces) în accep iunea grupului de prieteni poate reprezenta devian ă. Nu-i mai pu in adevărat că autorul unui act terorist, departe de a fi condamnat de comunitatea cultural-religioasă de care apar ine pentru terorism, crimă sau cruzime, este privit ca un erou, un model demn de urmat, iar comportamentul său este valorizat. Aşadar, se poate spune că, indiferent dacă în comunitatea culturală studiată se ia ca reper determinant încălcarea normei sau construirea stigmatului, devian a apare ca un concept variabil, schimbător, volatil. Nu se poate porni într-un demers de studiere a fenomenului devian ei fără a face referire la marele sociolog francez Emile Durkheim. Acesta a fost primul care a făcut referire la anomie ca fiind starea socială caracterizată de inexisten a normei, stare care apare cu precădere în momente de schimbări sociale radicale şi rapide 2 . Această no iune transformă orientarea de la deviantul ca tip de persoană la devian ă ca proprietate a unor tipuri de structură socială. O altă preocupare a ilustrului sociolog a vizat func iile devian ei. El sus ine că delictul este ceva normal, întrucât o societate lipsită de el este practic imposibilă 3 şi continuă precizând că devian a este indisolubil legată de chiar condi iile societă ii; departe de a fi anormală, devian a este necesară în orice societate. Acest aparent paradox este sus inut de Durkheim prin argumente de ordin statistic şi empiric: toate societă ile au propria lor devian ă, rata devian ei fiind relativ constantă pe termen lung. Citându-l pe Socrate, Durkheim sus ine că una dintre func iile sociale ale devian ei este aceea de a produce schimbarea. Astfel, devian ii de azi dau semnalul lumii de mâine. Devian a radicală, care constituie o provocare şi o amenin are, ascunde faptul că deviantul are o viziune diferită asupra organizării vie ii sociale. Pe lângă func ia amintită, devian a mai prezintă o alta, oarecum opusă ei, aceea de solidaritate şi coeziune, fundamentată pe instinctul oamenilor de a se uni în înfruntarea unui duşman comun. Conceptualizarea lui Durkheim a fost preluată şi dezvoltată mai târziu de iluştri reprezentan i ai şcolii sociologice americane, precum Robert K. Merton (teoria anomiei), Edwin Sutherland (teoria asocia iilor diferen iate), Thorsten Sellin (teoria conflictelor de culturi), Howard S. Becker (teoria etichetării) sau Edwin Lemert (o altă teorie a etichetării). Concluzionând, putem defini devian a ca fiind tipul de comportament care se abate de la normele acceptate de societate. Prin delincvenţă, în sens literal, se în elege fărădelege, vină sau neglijarea datoriei. În sens comun, această no iune este folosită pentru a desemna o arie largă de comportamente, de la cel care încalcă valorile oamenilor respectabili (de exemplu manifestarea recalcitrantă şi refractară a unui adolescent) şi până la delicte mai mult sau mai pu in grave (prevăzute de lege sub denumirea de contraven ii şi infrac iuni). Această accep iune a avut, la început, deplină credibilitate în cercurile ştiin ifice ale teoreticienilor din domeniul patologiei sociale şi păstrează încă suficientă pondere în cadrul studiului criminologiei clinice 2 Potrivit lui Durkheim, anomia indică o slăbire sau chiar un colaps al ordinii în structura socială; vezi E. Durkheim, Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Bucureşti, 1993 3 E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiin ifică, Bucureşti, 1974 1 6 Profilul delincventului obişnuit are, statistic, următoarele repere: bărbat, mediul urban, fără studii superioare, adolescent sau tânăr, membru al unei găşti. Desigur, principala lui problemă este că, din cauza adoptării unor comportamente antisociale, este în conflict cu societatea, aşadar are de furcă cu autorită ile, fiind, de regulă, recidivist 4 . Lucrurile nu sunt însă atât de simple pentru ştiin a sociologiei, ale cărei cercetări au cristalizat concepte nuan ate legate de delincven ă ca: asocia iile diferen iate, deriva delincventă, anomia, oportunită ile diferen iale, panica morală, subculturile. Psihologia oferă şi ea abordări diferite ale conceptului analizat, focalizând pe etiologia delincven ei (printre factorii care generează comportamente delincvente psihologii amintesc deprivarea maternă sau paternă, nivelul redus de inteligen ă). În concluzie, delincven a poate fi definită ca fiind totalitatea delictelor şi crimelor considerate astfel în plan social. Concepte larg utilizate în sociologie, psihosociologie, drept sau criminologie, devian a şi delincven a se află în interdependen ă, atât între ele cât şi în raport de alte concepte ca infrac ionalitate, crimă, criminalitate. Totuşi, ele sunt concepte cu un con inut diferit şi rigoarea ştiin ifică impune delimitarea lor. Pe de o parte, aparenta sinonimie între devian ă şi delincven ă apare datorită faptului că ambele concepte desemnează ideea unui comportament discreditat de societatea în care este manifestat. Există însă o diferen ă: dacă tot ceea ce nu este conform regulilor de convie uire socială recunoscute şi acceptate de societate reprezintă devian ă, delincven ă este numai comportamentul care atrage după sine suportarea, de către autor, a unei sanc iuni negative, directe şi imperative. Dacă devian a, aşa cum am arătat, este un concept relativ, volatil, schimbător, delincven a e mult mai exactă pentru că în delimitarea ei intervin legile scrise, normele juridice. Pe de altă parte, din cele expuse anterior rezultă fără echivoc că tot ceea ce este delincven ă este, la origine, un comportament deviant. În concluzie, două sunt diferen ele între conceptele analizate. Devian a are o semnifica ie mai largă, având ca parte delincven a. De asemenea, devian a este o variabilă psihosocială, pe când delincven a este strict delimitată de norma socială şi juridică. Aminteam, în cele ce precedă, printre reperele statistice ale delincventului, pe acela al vârstei. Într-adevăr, chiar dacă delincven a nu este un comportament caracteristic unui segment de vârstă, ea are o inciden ă socială mare în rândul copiilor şi al tinerilor care prezintă anumite specificită i ce favorizează dezvoltarea conduitelor delincvente 5 . Devian a la minori, în opinia majorită ii autorilor, este un tip de comportament perfect normal, avându-se în vedere insuficienta dezvoltare bio-psiho-socială specifică stării de minoritate. Identificarea şi studierea lui are un rol covârşitor în încercarea inerii acestui fenomen sub control social, pentru ca el să nu se amplifice şi să degenereze în ceea ce se numeşte delincven ă juvenilă. No iunea de delincven ă juvenilă prezintă un con inut oarecum neclar din cauza diferitelor interpretări la care a fost supusă. Astfel, dacă la apari ia acestui concept minorul delincvent era asociat exclusiv unei anormalită i bio-constitu ionale (Lombrosso, Kretschmer), treptat această concep ie a fost abandonată în favoarea ideii că minorul devine delincvent ca o consecin ă a inadaptării sale la valorile societă ii de care apar ine. Maurice Cusson defineşte delincven a juvenilă ca totalitate a infrac iunilor săvârşite de adolescen i şi care sunt susceptibile de aplicarea unei pedepse conform legii penale 6 . Conchidem prin aceea că devian a la minori şi delincven a juvenilă trebuie analizate împreună, numai astfel asigurându-se premisele identificării tuturor interrela ionărilor ce se stabilesc între cele două fenomene, tratându-se astfel în mod unitar şi coerent atât problematica minorului delincvent, cât şi cea a minorului în pericol (în dificultate, deviant). În literatura de specialitate şi în practica psihosocială sunt recunoscute drept împrejurări nefavorabile care conduc la eticheta de minor în pericol următoarele situa ii de fapt: - alcoolismul părin ilor; - violen a exercitată de părin i (inclusiv violen a verbală); - anteceden a penală a părin ilor; - unele probleme psihice ale părin ilor; - disfunc ii în rela ia dintre părin i (de la simple divergen e până la situa ii conflictuale manifeste); - rela ionare defectuoasă şi dificilă între părin i şi copil; - precaritatea situa iei materiale a familiei. 4 De exemplu, faptul că o adolescentă se află pe stradă după orele 21 poate fi etichetat ca fiind un act deviant, după cum într-o altă comunitate – de regulă, în marile oraşe – este de mult acceptat ca fiind un comportament perfect normal, acceptat 5 Vezi infra 6 Vezi M. Cusson, Délinquants pourquoi?, Armand Colin, 1981, p. 5. Aceeaşi opinie o găsim şi la Ortansa Brezeanu, care subliniază eşecurile încercărilor de definire a conceptului de delincven ă juvenilă pornind de la alte criterii ştiin ifice decât cele specifice dreptului penal; vezi Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pp. 112 - 118 7 Profesorul Ion P. Filipescu descrie sintagma minori în pericol astfel: copii a căror dezvoltare fizică sau morală este primejduită, deoarece părin ii nu-şi îndeplinesc corespunzător drepturile şi îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinova i de neglijen ă în exercitarea ocrotirii părinteşti dar fără caracter de gravitate ori abuz, sau copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, fiind lipsi i de grija părintească, din aceleaşi motive 7 . Studiile sociologice au arătat că aproximativ jumătate până la trei sferturi dintre minorii care fac parte din familii care prezintă astfel de probleme ajung să fie asimila i în sintagma de minori în pericol, iar nu mai pu in de o treime dintre aceştia ajung să adopte comportamente deviante 8 . Concluziile acestor studii accentuează ideea că problematica devian ei la minori nu poate fi pe deplin analizată dacă nu este inclus în ea şi conceptul de minor în pericol cu implica iile sale. Prin educare, în sens literal, se desemnează ac iunea de a educa precum şi rezultatul acesteia. Pe de altă parte, educa ia este un proces social care constă în favorizarea conştientă şi sistematică a dezvoltării facultăţilor fizice, intelectuale şi morale ale copiilor şi tineretului 9 . În strânsă corela ie cu acestea, reeducarea reprezintă totalitatea măsurilor luate în scopul corectării unei educări greşite. Dacă minorul ajunge delincvent, el nu mai poate fi supus procesului de educare, ci doar celui de reeducare. Educarea, desfăşurată îndeobşte de părin i, trebuie să aibă ca finalitate prevenirea devian ei în comportamentul copilului. Specialiştii au convenit că prevenirea este mult mai eficace pentru combaterea devian ei decât represiunea, pentru că minorul se află într-un stadiu de dezvoltare psiho-somatică în care poate fi lesne influen at cu vorba bună, evitându-se alienarea sau inadaptarea acestuia, prin devian ă, către ac iuni delincvente. O primă formă de preven ie este preven ia socială, care reprezintă un set de măsuri care vizează familia minorului, condi iile de locuit, procesul de instruire al acestuia, starea sănătă ii sale şi chiar petrecerea timpului liber, scopul imediat al acestei forme de preven ie fiind ameliorarea calită ii vie ii şi, desigur, cu scopul mediat de a îndepărta minorul de influen a acelor factori nocivi care ar putea genera manifestări deviante în comportamentul acestuia. O altă formă a preven iei o reprezintă preven ia situa ională şi tehnică. Aceasta urmăreşte combaterea ocaziilor concrete oferite de mediul înconjurător pentru comiterea de delicte, prin luarea de măsuri specifice 10 . Leslie Wilkins, alături de al i autori, apreciază că represiunea poate fi contraproductivă în combaterea devian ei la minori. Wilkins lansează conceptul de amplificare a devianţei ca generator al delincven ei, demonstrând cum un act de devian ă mărunt poate căpăta o rezonan ă mult amplificată din cauza stigmatizării şi a reac iei sociale dispropor ionate, chiar şi prin recurgerea la represiune 11 . Prin reac ie socială se desemnează, în criminologie, totalitatea formelor şi mijloacelor prin care societatea răspunde la devian ă. Conceptul de reac ie socială a evoluat, corespunzător evolu iei şcolilor, curentelor şi teoriilor privitoare la cauzele devian ei şi strategiile de luptă împotriva acesteia. Clasificarea diferitelor forme ale reac iei sociale la fenomenul devian ei a fost realizată, mai întâi, de sociologii americani D. Cressy şi E. Sutherland, în raport de locul ocupat pe o scală pornind de la reac ia pur represivă până la reac ia socială curativă. Orientarea doctrinară dominantă în domeniu, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost înspre reac ia socială represivă, cu excep ie făcând concep ia utilitaristă, reprezentată de Bentham sau Beccaria 12 . Reac ia socială preventivă, bazată pe măsuri sociale care să vizeze înlăturarea cauzelor devian ei şi-a făcut loc, cu-adevărat, doar odată cu afirmarea şcolii pozitiviste. No iunea de personalitate este un concept fundamental în psihologie care a determinat interpretări diferite în func ie de rolul pe care personalitatea deviantă îl ocupă în manifestarea comportamentului deviant. Personalitatea umană se formează prin interac iunea între o serie de factori externi (ai mediului înconjurător, mai ales cei de natură socio-culturală) şi factorii interni (de ordin cognitiv, intelectiv, afectiv, bio-constitu ional şi volitiv) care in de organizarea internă, psihică a individului. Una din teoriile care caută să explice devian a la minori şi în special delincven a juvenilă este cea avansată de Noel Mailloux. Conform acesteia, personalitatea deviantă apare ca o consecin ă a traversării, în copilărie, a două momente cruciale în dezvoltarea personalită ii şi anume apariţia identităţii autentice (care joacă rolul central în alegerea între alternativele de conduită socială) şi consecinţele identităţii autentice asupra motivaţiilor individului. Criza pe care o traversează minorul în aceste momente se poate solda cu un eşec de identificare a minorului (care se întâmplă de regulă în pragul adolescen ei) care conduce la apari ia unui dezechilibru durabil în plan psihic, care, la rândul său, generează forme ale devian ei, până la delincven ă. I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, 1998, p. 149 D. Banciu, S. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 128 - 129 9 I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, p. 84 şi urm. 10 Cum sunt montarea unor sisteme de alarmă sau antifurt, intensificarea pazei şi supravegherii în şcoli sau alte spa ii publice unde este semnalată prezen a copiilor sau tinerilor (inclusiv prin instalarea unor camere video de supraveghere) 11 L. Wilkins, Social Deviance, Tavistock, London, 1964 12 Aceştia priveau pedeapsa ca pe un instrument de utilitate socială 7 8 8 Criminologul suedez Olof Kinberg a enun at, în anul 1935, teoria inadaptării biologice, centrată de asemenea pe studiul influen ei pe care personalitatea o are în apari ia devian ei. Pentru Kinberg, rolul decisiv în felul cum individul răspunde la impulsurile exterioare revine structurii biopsihice a acestuia şi, mai ales, nucleului constituţional care, alături de variantele patologice eventuale şi de func ia morală, formează personalitatea. Nucleul constitu ional se compune din patru aşa-numi i radicali constituţionali: capacitatea (nivelul maxim al inteligen ei individului); validitatea (energia cerebrală); stabilitatea (gradul de echilibru emo ional); soliditatea (nivelul de unitate func ională a activită ii subiectului) 13 . Variantele patologice apar accidental şi constau în afec iuni mintale sau tulburări ale inteligen ei sau dezechilibru psihic care pot afecta func ia morală (capacitatea minorului de a evalua normele morale). Criminologul francez Jean Pinatel a fundamentat poate cea mai completă teorie privind importan a personalită ii în actul deviant, teoria personalităţii criminale. Potrivit acesteia, personalitatea deviantă ar fi caracterizată de anumite particularită i în raport de o personalitate nondeviantă, pe care Pinatel le grupează sub denumirea generică de nucleu central al personalităţii criminale: egocentrismul (sau înclina ia individului de a raporta totul la sine); labilitatea (care determină un comportament instabil); agresivitatea (care elimină inhibările individului, autocenzura în calea ac iunilor sale); indiferenţa afectivă (responsabilă de lipsa emo iilor) 14 . Adep ii teoriilor circumstan iale insistă pe rolul preponderent al situa iei precriminale, pentru aceştia nefiind diferen e între devian i şi nondevian i decât prin aceea că primii au întâlnit o astfel de situa ie (provocare, exemplu negativ, stres accentuat). Raymond Gassin defineşte situa ia precriminală ca fiind totalitatea împrejurărilor exterioare personalită ii deviantului care preced actul deviant în percep ia subiectului. Avem în fa ă, aşadar, un fenomen obiectiv care este perceput de individ într-o manieră proprie. Gassin identifică două elemente care caracterizează situa iile precriminale: evenimentul (sau seria de evenimente: starea de sărăcie, gelozia adolescentină) şi circumstanţele în care s-a pregătit şi efectuat crima (exemple: automobil lăsat nesupravegheat şi cu cheia în contact, un cu it aflat la vedere, în apropierea locului derulării unui conflict) 15 . Mul i specialişti au atras aten ia că apari ia situa iilor precriminale poate fi evitată prin adoptarea unor măsuri de preven ie: sisteme de alarmă, patrule de poli ie, etichete electronice, etc. Seeling face o enumerare a situa iilor precriminale care au cea mai mare inciden ă practică 16 : - factori economici individuali (sărăcie, şomaj); - tulburări ale vie ii intime şi tenta ii sexuale; - existen a unei victime (care incită la trecerea la act); - starea de provocare; - ac iuni cauzate de consumul de alcool; - influen a criminogenă a mass-media. Unul dintre factorii endogeni care determină formarea comportamentului deviant este cel ereditar. Unii autori atribuie rolul determinant aşa-numitei eredităţi criminale, transmisă copilului pe cale genetică (teoria lombrosiană a atavismului ereditar, teoria cromozomului y a lui Klinefelter etc.). În prezent asemenea concep ii au fost depăşite, demonstrându-se că, de fapt, ceea ce se transmite nu poate fi comportamentul deviant, ci numai anumite tendin e care stau la baza lor, cum ar fi agresivitatea, excitabilitatea etc. Al i autori identifică rolul structurilor dobândite, care constau fie în anumite inadaptări fizice sau infirmităţi care cauzează apari ia unor sentimente de inferioritate şi frustrare, fie într-o serie de psihoze sau psihopatii ereditare şi debilitate mintală de sorginte ereditară, infec ioasă sau ginecologică. Cea mai importantă influen ă pe care copilul o primeşte din exterior vine din partea familiei. În cadrul acestui grup social primar copilul realizează activitatea de socializare. Studii medicale demonstrează că, dacă în primii ani de via ă copilul simte nevoia identificării cu mama sa, el neavând personalitate proprie, după împlinirea vârstei de trei ani, copilul percepe autoritatea tatălui în cadrul familiei şi simte implicit nevoia de a adopta comportamentul acestuia. Aşadar, dacă tatăl are un comportament deviant sunt şanse mari ca şi minorul să dezvolte un atare comportament, tendin a generală de imitare fiind foarte pregnantă la copii. În aceeaşi ordine de idei, modificările care survin în via a sau structura familiei pot avea repercusiuni asupra dezvoltării psihosociale a minorului. Ca exemple de astfel de modificări putem aminti: - abandonul copilului la naştere şi lipsa unei îngrijiri permanente; - separarea mamei de copil în împrejurări de for ă majoră; - absen a tatălui; - divor ul; - conflicte între părin i; - excesul de indulgen ă sau, din contră, de severitate, din partea părin ilor. 13 O. Kinberg, Les problèmes fondamentaux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1960, p. 124 J. Pinatel, La société criminogène, Ed. Calman Levi, Paris, p. 98 - 111 15 R. Gassin, Criminologie, Ed. Precis Dalloz, 1994, p. 431 16 apud R. Gassin, op. cit., p. 433 14 9 O influen ă importantă în etiologia comportamentelor deviante la minori o are, de asemenea, habitatul şi vecinătatea, aşa cum au relevat numeroase studii sociologice şi de statistică socială. Astfel, este cunoscut faptul că cei mai mul i delincven i locuiesc în imobile colective (blocuri), ba chiar în cartiere rău famate, cu un nivel de trai scăzut. Sociologul american Denis Szabo a demonstrat cum mediul urban şi dezvoltarea marilor oraşe a dus la apari ia unor adevărate zone de delincvenţă, care nu sunt altceva decât arii de deteriorare materială şi deprivare socio-morală pentru indivizii care locuiesc acolo. Astfel de medii criminogene induc la nivelul minorului opozi ia latentă fa ă de organizarea sistemului social, adaptarea dificilă la valorile veritabile ale unei vie i sociale normale. Mai mult, aceste medii între in fenomenul bandelor de adolescen i care evoluează treptat către un mod de via ă asocial şi chiar antisocial. În apari ia comportamentului deviant la minori un rol deloc de neglijat îl are şi mediul ocazional sau anturajul, reprezentat de primele contacte sociale ale minorului. Numeroşi autori au arătat legătura nemijlocită între eşecul şcolar (sau întârzieri în asimilarea educa iei formale oferită de mediul şcolar) şi delincven a juvenilă. Şcoala reprezintă pentru copil cel dintâi mediu exterior care îi impune adoptarea unor reguli de conduită sub sanc iuni aplicate de o autoritate din afara familiei. Într-un asemenea stadiu lipsurile afective sau caren ele în educa ie cu care minorul vine din familia sa pot ieşi la iveală. Din păcate, fenomenul abandonului şcolar ia amploare, inclusiv în ara noastră, ceea ce pe termen lung nu poate însemna decât amplificarea impactului pe care acest factor exogen îl va avea în marginalizarea minorilor în cauză şi chiar în devian ă. Dintre tarele sistemului de învă ământ care amenin ă să joace, pe viitor,un rol din ce în ce mai însemnat în creşterea devian ei la minori enumerăm: suprapopularea claselor, lipsa continuită ii actului didactic, folosirea unor metode anacronice vizavi de nevoile tinerilor de astăzi, caren e în pregătirea psihopedagogică a corpului profesoral. Un alt factor exogen cu impact asupra devian ei la minori îl reprezintă cel denumit în literatura de specialitate mediul acceptat. Pe fondul unei anumite indulgen e manifestate în rela ia cu minorul de cele două institu ii determinante pentru via a sa socială, familia şi şcoala, acesta poate deprinde obiceiul de a frecventa baruri, discoteci, săli de jocuri care îi pot influen a negativ personalitatea. Minorul poate intra în contact cu diverse persoane care adoptă conduite deviante, conduite pe care minorul le-ar putea imita pe viitor, în absen a unui control social eficient. Delincven a juvenilă se supune legilor generale de dezvoltare a societă ii în care se manifestă ca fenomen social. Ea este prezentă în toate societă ile cunoscute şi care au adoptat norme penale. Corespunzător, orice schimbare de politică penală, fie în sensul îmblânzirii fie al înăspririi pedepselor, al incriminării sau dezincriminării unor fapte penale, determină schimbări privind criminalitatea în general, deci şi delincven a juvenilă ca parte a ei. Dacă în perioada totalitară, anumite segmente ale delincven ei juvenile erau aproape inexistente (ne referim la traficul şi consumul de stupefiante, bandele de cartier, prostitu ia juvenilă, copiii străzii), în era postdecembristă tocmai aceste segmente au luat cea mai mare amploare. O serie de autori au eviden iat legătura existentă între situaţia politică şi structura delincven ei dintr-o ară (R. Gassin). Fenomenul delincven ei se manifestă, de multe ori, cu aceeaşi amploare în democra iile reale ca şi în sistemele dictatoriale, însă având structuri diferite. Cea mai frecventă cauză a delincven ei juvenile amintite în literatura de specialitate este sărăcia infantilă, existând o rela ie nemijlocită între rata criminalită ii în rândul minorilor şi ponderea copiilor care trăiesc sub pragul de sărăcie. ări precum Norvegia sau Elve ia, care înregistrează cea mai scăzută rată a delincven ei juvenile au şi un procent foarte redus al copiilor care trăiesc sub minimul vital, în vreme ce în S.U.A., de exemplu, unde rata delincven ei juvenile este una dintre cele mai mari la nivel mondial, se înregistrează un procent semnificativ (cca. 20-25 %) al copiilor ce trăiesc sub minimul vital. Nu-i mai pu in adevărat că societă ile foarte dezvoltate economic se confruntă cu delincven a juvenilă, aceasta proliferând din cel pu in două cauze: tenta ia majoră pe care abunden a de produse o creează în rândul copiilor şi posibilită ile tehnice pe care le oferă societatea contemporană 17 . Delincven a juvenilă cunoaşte o manifestare mai accentuată în mediile urbane (mai ales în marile aglomerări urbane) 18 . Una dintre cauze rezidă chiar în inegalită ile de ordin material din comunită ile urbane, prin contrast cu cele rurale, unde posibilită ile materiale ale indivizilor sunt sensibil egale. O altă cauză ar fi concentrarea păturii sărace de la oraşe în cartiere mărginaşe ce se constituie în adevărate zone ale sărăciei, neglijate de autorită i cât priveşte dezvoltarea infrastructurii şi asigurarea serviciilor publice, ceea ce creează în aceste comunită i un sentiment general de frustrare generator de delincven ă. În regimurile industriale urbane, contactele sociale între oameni tind a se superficializa şi, ca efect imediat, sanc iunile necoercitive (de ordin socio-moral) îşi pierd din eficien ă. Părin ii sunt, de regulă, prea ocupa i pentru a-şi mai putea supraveghea şi îngriji corespunzător copiii, care astfel sunt expuşi ac iunii unor 17 Ne referim în principal la criminalitatea informatică: falsificarea de bilete de bancă folosind copiatoare ultraperformante, utilizarea computerului pentru a realiza înşelăciuni prin vânzări fictive on-line prin INTERNET, confec ionarea de carduri false etc. 18 Vezi supra 10 factori din afara cadrului familial, de multe ori cu poten ial criminogen. Locuitorii marilor oraşe nu mai dezvoltă rela ii sociale strânse nici chiar cu vecinii, comunitatea urbană dezorganizându-se şi devenind treptat doar o masă de oameni cu concep ii şi cu interese adeseori divergente. Cunoscutul sociolog Charles Murray a lansat conceptul de underclass (clasa de jos) pentru a delimita acel segment al popula iei caracterizat de deprivare materială accentuată, şomaj, nelegitimitate, crime, alcoolism etc. În cadrul acestei pături sociale, autorul amintit identifică o pondere mai mare a participării copiilor la delincven a juvenilă locală, datorită inadaptării acestora la sistemul de valori sociale prin lipsa sau calitatea proastă a instruirii în familie şi la şcoală. Practic, minorii realizează ceea ce culturaliştii numesc adaptare inversă, însuşindu-şi norme şi valori opuse celor consacrate de societate. Una dintre cele mai cunoscute teorii de esen ă culturalistă este teoria asociaţiilor diferenţiate enun ată de ilustrul sociolog american Edwin Sutherland. Conform acestuia, conduita delincventă nu este rodul eredită ii ci este învă at prin comunicare cu alte persoane. Procesul de deprindere are loc în cadrul unui grup restrâns, care poate fi chiar familia, vecinătatea sau gaşca, în care predomină interpretările defavorabile vizavi de valorile sociale sau de respectul fa ă de lege. Un alt reprezentant al Şcolii de la Chicago este Thorsten Sellin, care a formulat teoria conflictelor de culturi. Potrivit lui Sellin, delincven a (inclusiv cea juvenilă) este rezultatul conflictului între normele de conduită diferite din societate. Astfel, cu cât numărul de conflicte între valorile unui grup şi normele legale e mai mare, cu atât mai ridicată este şi rata delincven ei. În zilele noastre delincven a juvenilă îmbracă forme dintre cele mai diferite: furt, tâlhărie, vandalism, violen ă, consum şi trafic de droguri, prostitu ie etc., dovadă a impactului social exacerbat pe care acest flagel îl produce în rândul copiilor. De asemenea, statisticile ultimilor ani arată scăderea constantă a mediei de vârstă a minorilor delincvenţi, motiv de îngrijorare pentru viitor, ca şi creşterea gradului de pericol social la infrac iunile săvârşite de minori. Un alt fenomen care ia amploare este delincvenţa juvenilă de grup, ceea ce denotă tendin e clare de organizare a tinerilor delincven i în bande de infractori, de regulă specializate în comiterea unei anumite grupe de infrac iuni. În comiterea infrac iunilor, minorii sunt motiva i şi de dezvoltarea unei adevărate pieţe negre, în fapt o re ea bine organizată prin intermediul căreia se valorifică diverse produse rezultate din comiterea de infrac iuni (carduri false, produse contrafăcute, furate etc.). Principalul resort psihologic în trecerea la actul infrac ional este tocmai perspectiva imediată şi foarte la îndemână a unui câştig material important. Cât priveşte infrac iunile contra persoanei (caracterizate, în genere, prin violen ă fizică şi uneori chiar cruzime), acestea denotă labilitatea psihică specifică minorilor, structurarea negativă a personalită ii lor, ca şi dorin a acestora de a domina prin agresivitate alte persoane. Nu de pu ine ori minorii recurg, anterior trecerii la act, la ingerarea de substan e ebriante sau psihotrope, de regulă în grup, comiterea acestui gen de infrac iuni neavând pentru ei un scop bine determinat, în mod frecvent victima fiind o persoană necunoscută, aleasă la întâmplare, pentru intimidare. Un tip aparte de infrac iuni, cele care aduc atingere vie ii sexuale, relevă, în general, crize pasagere pe fond psihic, specifice pubertă ii şi adolescen ei, pe care le traversează autorii lor. Aceste crize sunt adesea exacerbate de existen a unor sentimente de frustrare, alteori lipsa unei educaţii sexuale sau promiscuitatea determinând comiterea unor astfel de fapte. În unele cazuri particulare, minorul adoptă o astfel de conduită pe fondul unei lipse acute de preocupări pentru petrecerea timpului liber (lectură, sport), alteori decelându-se perturbări de natură afectivă (infantilism, egocentrism, instabilitate emo ională) induse chiar de familie (hiperprotec ie familială sau respingere). Un fenomen care ia amploare continuă în cadrul delincven ei juvenile îl reprezintă delincvenţa în grup. Conform celor mai recente statistici, aceasta reprezintă cca. 35% din totalul conduitelor delincvente. Au fost identificate două tipuri principale de grupări infrac ionale şi anume grupul spontan şi grupul organizat (banda de infractori). Acestea din urmă se constituie, de obicei pe criterii economice (sărăcie) sau etnice (imigra ie). În cadrul acestor bande, violen a este un simbol iniţiatic, putându-se vorbi de o adevărată cultură a violen ei ca mod de via ă în cadrul grupului delincvent. Recurgerea frecventă la violen ă induce minorului care se integrează o stare psihologică de indiferenţă faţă de suferinţa produsă altuia. Frederic Thrasher prezintă pe larg reperele psihosociale ale bandei de tineri infractori: grupuri structurate de tineri, de regulă apar inând clasei muncitoare, uni i prin loialitate, teritorialitate şi ierarhie proprie. În viziunea lui Thrasher, geneza bandelor reflectă dinamica socială şi mai ales căutarea identităţii în faţa schimbării urbane. Banda se dezvoltă, precizează autorul, ca o manifestare a frontierei economice, morale şi culturale care delimitează zonele oraşului 19 . 19 F. Thrasher, The Gang, University of Chicago Press, 1927 11 CRIMINALITATEA ORGANIZAT - DOMENIU, NO IUNE Ana-Maria MATEI Masterand Ştiin e Penale Facultatea de Drept „Simion Bărnu iu” Sibiu A. NO IUNI GENERALE PRIVIND CRIMINALITATEA ORGANIZAT Definirea no iunii de criminalitate organizată reprezintă o muncă laborioasă la care şi-au adus aportul atât teoreticienii, practicienii şi specialiştii în domeniu din domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentan ii mass-media şi responsabilii cu elaborarea strategiilor de prevenire şi combatere a acestui fenomen, fără însă a conchide la o defini ie unitară. Însă elaborarea unei defini ii unitare se impune din următoarele considerente: - crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce implică o mai bună cunoaştere a cauzelor, evolu iei şi tendin elor sale; - delimitarea clară a conceptului de crimă organizată de celelalte activită i ilegale; - identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate şi legăturilor ce există între acestea; - cunoaşterea dimensiunilor şi implica iilor sociale şi economice ale fenomenului; - delimitarea clară între ceea ce reprezintă crima organizată ca activitate ilegală şi cea de grup cu preocupări criminale; - încriminarea unitară, atât în dreptul interna ional, cât şi în cel na ional, a activită ii infrac ionale specifice crimei organizate; - armonizarea ac iunilor practice şi strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei organizate, inclusiv în ceea ce priveşte crearea unui cadru institu ional eficient. În scopul lămuririi pe deplin a no iunii de „criminalitate/crimă organizată” se impune delimitarea conceptului de „criminalitate” şi a celui de „mafie”, în vederea elaborării celor mai eficiente strategii de contracarare. 1 Criminalitatea este un produs obiectiv al structurii sociale, care s-a născut o dată cu aceasta, fiind constituită din ansamblul infrac iunilor care se săvârşesc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat 2 . În delimitarea celor trei concepte mai sus men ionate s-a pornit de la defini ia dată mafiei de către Giuseppe Rizzoleto şi Gaetano Mosca, în lucrarea „Mafio ii din Vicaria”- „Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi, arogan i şi violen i, uni i între ei prin raporturi secrete şi de temut, afla i la originea unor ac iuni criminale”. Potrivit unei alte opinii 3 , Mafia ar reprezenta o organiza ie secretă constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de “viespile siciliene”, îndreptată împotriva ocupan ilor francezi, iar termenul de Mafia ar corespunde prescurtării cuvintelor unei lozinci frecvent utilizate: “Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte Fran ei, strigă Italia). Cea de a V-a Conferin ă a O.N.U din anul 1992, privind „Prevenirea criminalită ii şi tratamentul infractorilor”, a eviden iat, printr-o rezolu ie specială, patru criterii definitorii pentru criminalitatea organizată: 1. Scopul – ob inerea unor câştiguri substan iale. 2. Legături – bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului. 3. Specific – folosirea atribu iilor şi rela iilor de serviciu ale participan ilor. 4. Nivel – ocuparea de către participan i a unor func ii superioare în economie şi societate. Conceptele de criminalitate, crimă şi mafie – primele două folosite frecvent în aceeaşi accep ie – se diferen iază prin: 1. Gradul de pericol social al activită ilor infrac ionale; 2. Nivelul de organizare şi structurare; 3. Metode şi mijloace folosite pentru atingerea scopului propus; 4. Scopul urmărit. Mafia reprezintă acel segment infrac ional la care se raportează activită i ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de către asocia ii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societă ii şi ob inerii de câştiguri ilicite fabuloase. 4 V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul general de pe lângă SCJ. 2 T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 28 şi urm. 3 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 4 Gh. Nistoreanu, O. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 237. 1 12 Criminalitatea organizată este definită prin existen a unor grupuri de infractori, structurate pe ideea înfăptuirii unor activită i ilegale, conspirative, având ca principal scop ob inerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Activită ile ce compun Criminalitatea Organizată au un caracter secret şi bine organizat, din care cauză realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind "cancerul perfid" care vlăguieşte puterea societă ii, amenin ă integritatea guvernelor, determină creşterea taxelor care se adaugă la pre ul mărfurilor, periclitează siguran a şi locurile de muncă ale cetă enilor, aduce daune agen ilor economici afla i în competi ie, controlează prin for a banilor sindicatele, în final realizând o puternică influen ă în sfera economicului, socialului şi mai ales politicului. Preocupările multiple pentru explicarea acestui fenomen sunt justificate de necesitatea imperioasă de a cunoaşte dimensiunile şi implica iile sale în societate şi, pe această bază, să se poată stabili ac iunile şi măsurile cele mai eficiente de prevenire şi contracarare, atât în plan legislativ cât şi în cele al structurilor judiciare. Strădaniile de a defini şi explica criminalitatea organizată sunt determinate şi de faptul că cetă enii, în general, dar şi organismele statului, chiar mass-media percep în mod diferen iat şi de cele mai multe ori greşit structurile, scopurile şi mai ales modurile în care se manifestă acest flagel social. În concep ia specialiştilor din ările unde criminalitatea organizată are rădăcini adânci şi se manifestă permanent în via a cotidiană a societă ii, aceasta este definită prin existen a unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activită i ilegale conspirate, având drept principal scop ob inerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. Arsenalul complex al acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite propor ii, folosirea violen ei, şantajul, escrocarea for ei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostitu ia, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialită ilor publice, şi chiar ac iuni aparent legale, dar cu urmări delictuoase, toate acestea în scopul acumulării unor venituri substan iale pe care apoi le canalizează în reluarea activită ii infrac ionale la niveluri superioare, cu un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra şi controla organismele puterii şi administra iei statului. Ca element esen ial trebuie să se re ină că activită ile ce compun criminalitatea organizată au un caracter secret şi bine organizat, din care cauză realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind ,,cancerul perfid” care vlăguieşte puterea societă ii, amenin ă integritatea guvernelor, determină creşterea taxelor care se adaugă la pre ul mărfurilor, periclitează siguran a şi locurile de muncă ale cetă enilor, aduce daune agen ilor economici afla i în competi ie, controlează prin for a banilor sindicatele, în final realizând o puternică influen ă în sfera economicului, socialului şi mai ales politicului. În concep ia Interpol-ului organiza iile criminale ar putea fi împăr ite în cinci mari grupe distincte: a) Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o mare diversitate de activită i ilicite (familiile italiene, americane, cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti, etc.); b) Organiza iile profesionale ale căror membri, spre deosebire de familiile mafiei, se specializează în una sau două tipuri de activită i criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul şi traficul cu maşini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare, etc.); c) Organiza ii criminale constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea grani elor ori circula ia dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică. În asemenea situa ii se află societă ile criminale chineze (triade), grupurile criminale japoneze Yakuza sau Boryokudan, grupurile jamaicane şi altele. În legătură cu organiza iile criminale etnice, în România, în prezent, este luată în considerare mafia ţigănească, autorii de specialitate, ca şi practicienii, fiind de acord cu realitatea acestui fenomen 5 . În acest sens este cert faptul că, într-un studiu făcut în 1994 – 1995, rezultă că din numărul învinui ilor şi inculpa ilor cerceta i pentru diverse infrac iuni, aproximativ 10%, provin din rândul iganilor. De asemenea, dacă rata generală a criminalită ii era de 766 la suta de mii de locuitori, în mediul etniei igăneşti aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii. Rata criminalită ii în rândul etniei igăneşti este ridicată şi în alte state europene, însă organizarea fenomenului infrac ional la nivelul crimei organizate în rândul iganilor români s-a desfăşurat cu mult mai mare rapiditate fa ă de alte medii. Astfel, imediat după deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de igani români organiza i în sistem mafia ce au surprins autorită ile statale respective prin explozia infrac ională a acestor categorii de autori. Astfel de grupuri au început cu cerşetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării şi furturi, fapte de tradi ie în mediul lor, adaptându-se ori specializându-se în tâlhărirea cona ionalilor (racket), prostitu ie, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate. Structura unui grup mafiot igănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanţii (pe zone şi tipologii infrac ionale), coordonatorii, şeful, protectorii (1-2 din institu iile de bază – poli ie, magistratură, control finan e 5 D. Miclea, Hăţişurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001, p. 28-29. 13 ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului, administra ie, foarte bine proteja i şi sprijini i sub diverse forme – bani, case etc.). Din grup mai fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protec ie şi reglări conturi şi tăinuitorii (cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet). Yakuza sau Boryokudan este o organiza ie criminală în sfera criminalită ii organizate specifică Japoniei caracterizată prin sistemul de organizare piramidal şi având la bază familia pe principiul latin “pater familias” (şeful sau tatăl – oyabur, copii – kobun, fra ii tineri – shatei, fra ii în vârstă – aniki, unchii – oyi). Membrii familiei (ikka) execută fără şovăire ordinele şefului, juste sau nu, bune sau rele. Pentru ac iuni ce lezează autoritatea şefului ori violarea regulilor familiei, celui vinovat se aplică pedepse corporale severe, expulzarea, ori tăierea degetului de la mână de către el însuşi. Când un membru este expulzat, el este comunicat tuturor organiza iilor boryokundan pentru a nu mai putea fi primit de către alte organiza ii. Yakuza cunoaşte trei ramuri majore: yamaguchi-gumi (se estimează că dispune de 26000 membri afilia i şi 944 bande mai mici), inagawa-kai (cu peste 6.800 membri) şi sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri). După unele date mai recente, bazate pe statisticile Agen iei Na ionale a Poli iei Japoneze, există peste 46.600 membri şi aproximativ 32.700 asocia i în 1995, iar membrii celor trei familii yakuza reprezintă 66,5% din to i membrii yakuza. Bandele boryokudanilor au birouri în centrele oraşelor unde îşi afişează ostentativ emblema pe uşile de la intrare. Membrii îşi pun, de asemenea, pe reverul hainei semne distinctive ce-i atestă calitatea de membru al bandei şi, nefolosind de obicei violen a, este dificil pentru poli ie în a-i acuza sau în a le demonstra escrocheriile. Legisla ia japoneză nu incriminează asocierea ca infrac iune de sine stătătoare pentru a nu încălca principiul constitu ional al liberei asocieri, iar Legea Anti-Boryokudan, adoptată în 1991, la solicitarea poli iei, are un caracter administrativ. Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile boryokudanilor trebuiesc să ob ină aprobarea înregistrării la o instan ă judecătorească. Astfel, prin aşezarea la „vedere” a organiza iei se depăşeşte interdic ia constitu ională privind dreptul la asociere. Pe de altă parte sunt stabilite trei condi ii pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu fie comiterea de infrac iuni. În al doilea rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă reputa ie să nu depăşească raportul general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru organiza ii care au mai mult de 1.000 de membri şi de 66,67% pentru organiza ia care are 3 sau 4 membri. În al treilea rând să nu aibă structură ierarhică. Neîndeplinirea acestor criterii califică grupul ca fiind în sfera crimei organizate şi este sanc ionat cu amendă de 1 milion yeni şi închisoare de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface cererea legală de aprobare, poli ia are nevoie să ştie identitatea membrilor grupului, astfel încât aceasta să cunoască mai uşor cine sunt aceştia şi ce trecut infrac ional au. Specific yakuza este faptul că membrii familiilor desfăşoară activită i infrac ionale de cele mai multe ori obişnuite (trafic de orice fel, jocuri şi pariuri clandestine, racket etc.) şi, din profit, plătesc un tribut structurilor superioare ale organiza iei. 6 d) Organiza ii teroriste interna ionale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc. sub diferite motiva ii, de regulă politice, militare, religioase şi rasiale. e) Reciclarea banilor - activitate infrac ională desfăşurată de persoane cu venituri ilicite, pentru mascarea şi transformarea acestora în venituri licite prin reinvestirea lor. Aceste organiza ii apărute recent, au o clientelă din ce în ce mai bogată compusă din îmbogă i i stânjeni i de milioanele de dolari lichizi ob inu i din afaceri ilicite, oameni de afaceri care doresc să se sustragă de la impozite şi taxe, de inători de fonduri obscure destinate mituirii unor func ionari publici ori chiar persoane obişnuite, care încearcă să-şi ascundă capitalurile, din diferite motive personale. 7 În concep ia nord-americană, în func ie de activită ile infrac ionale, pe care le desfăşoară, putem distinge următoarele tipuri de organiza ii criminale:  Raketing. Grupuri de indivizi care organizează diverse tipuri de activită i infrac ionale pentru profituri combinate. Structura re elei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri, culegătorii de informa ii (cei ce culeg informa iile şi le transmit, privind traseul şi locul unde urmează a se ac iona), complicii (existen i în societă ile de transport, şoferii autocarelor). Un grup este format din 2-10 indivizi, conduşi de foşti luptători din fostele structuri militare ale statelor C.S.I., bine antrena i şi gata oricând să folosească orice fel de arme. Ac iunile sunt puse la punct în ara de origine, în cele mai mici detalii şi urmăresc jefuirea autoturismelor şi turiştilor din autocare în situa ia când nu plătesc taxa de protec ie solicitată. Refuzul duce la violen ă, îndeosebi la revenirea în ara de origine.  Opera iuni de vicii. Grupuri de indivizi care desfăşoară o activitate continuă prin furnizarea de bunuri şi servicii ilegale, cum sunt: narcoticele, prostitu ia, cămătăria, jocurile de noroc etc.  Furtul. Grupuri de indivizi care se angajează într-un tip particular de furt, bazat pe continuitate, cum ar fi frauda, escrocheria, jaful, furtul de maşini, achizi ionarea de bunuri de date pentru revânzare.  Bande. Grupuri de indivizi cu interese comune ori apartenen ă socială, care se asociază în vederea comiterii unor activită i ilicite, pentru a se impune într-o comunitate (bande de tineri, cluburi de motociclişti, mai nou tinerii emo). 6 7 Raportul Secretariatului General OIPC – Interpol publicat în Revista Interpol nr. 443/1993 General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial Crima organizată, Editura Na ional 1996, p.25 14  Teroriştii. Grupuri de indivizi care se asociază pentru a comite acte criminale spectaculare, cum ar fi asasinatele, răpirile de persoane publice, pentru a submina încrederea publică în stabilitatea guvernamentală, din motive politice ori pentru satisfacerea unor revendicări. Criminalitatea organizată trebuie analizată ca o apari ie neomogenă, cu o structură internă diferen iată, pornind de la grupurile organizate, formate din infractori profesionişti, ac ionând independent unul de altul, până la structurile mafiote, toate având un set de particularită i minime obligatorii: stabilitate în cadrul asocia iei infrac ionale; o anumită structură internă şi diviziune a rolurilor între membrii asocia iei; continuitatea şi sistematizarea activită ii infrac ionale; scopul principal al asocierii infrac ionale să fie ob inerea unor câştiguri importante; activitatea infrac ională să fie profesionalizată. Aceste trăsături sunt indispensabile şi ele fac o distinc ie netă între crima organizată şi grupurile de indivizi care se asociază relativ întâmplător şi desfăşoară o activitate infrac ională de amploare redusă, uneori chiar ocazională. În Germania, îndrumarele administra iei interne (poli ie, tribunale) definesc crima organizată ca fiind “comiterea metodică a infracţiunilor, determinate de urmărirea profitului şi puterii, unde infracţiunile, separat sau ca un întreg, sunt de o importanţă considerabilă”. Această optică se aplică doar acolo unde doi sau mai mul i participan i lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, baza i pe diviziunea muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violen a sau alte metode de intimidare sau influen a lor în politică, mass-media, administra ie, tribunale sau economie. Cercetătorii polonezi au elaborat o defini ie a crimei organizate ca fiind “asociaţie criminală organizată atrasă de câştig, cu intenţia de a comite diferite infracţiuni continue şi de a-şi atinge scopurile prin corupţie, şantaj, întrebuinţarea forţei şi a armelor” (Serviciul pentru lupta contra criminalită ii organizate al Direc iei Generale a Poli iei). Totodată, în Proiectul polonez al Conven iei Na iunilor Unite, privind combaterea criminalită ii, se propune definirea crimei organizate ca fiind “acţiunile comise de un membru al unei organizaţii criminale, în cazul când ele constituie cel puţin un fragment din activitatea criminală a unei asemenea organizaţii”. Codul penal canadian, în capitolul 2, completat prin legea C-95, defineşte organiza ia criminală ca fiind „orice grup, asocia ie sau organ public, alcătuit din una sau mai multe persoane organizate oficial sau neoficial, cu îndeplinirea următoarelor condi ii: a) având ca activitate principală comiterea unei infrac iuni penale, cuprinsă în această definire sau altă lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani; b) oricare, sau to i membrii care sunt implica i, sau care au fost angaja i în ultimii 5 ani, să fi săvârşit astfel de infrac iuni. Această defini ie se întinde dincolo de conceptul de „bandă organizată” şi este aplicabilă atât bandelor cu o structură inferioară, cât şi celor cu o structură dezvoltată, inclusiv acelora care nu au folosit violen a. Dacă doar unul din grup a comis mai multe infrac iuni în ultimii cinci ani, este suficient pentru a se re ine existen a crimei organizate. 8 O pozi ie avansată o au legiuitorii din Austria şi Cehia, care deşi nu definesc no iunea de crimă organizată, totuşi, au cuprins în codurile penale respective trăsăturile acesteia. Astfel, Codul penal austriac a inclus în 1966 în cap. 278 „a” defini ia organiza iei criminale cu următoarele elemente ale structurii 9 : a) un grup de peste 10 persoane angajate în structura criminală, ca un fel de întreprindere; b) continuitate (pentru o mai lungă perioadă de timp); c) activită ile sunt enumerate şi descrise prin specificare şi scop; specificare – încălcarea legii este îndreptată împotriva vie ii, sănătă ii, libertă ii sau proprietă ii, exploatarea prostitu iei, falsificarea banilor, traficul cu materiale nucleare, toxice sau droguri; d) scop – inten ia trebuie, în cea mai mare parte, să fie îndreptată către: - repetarea infrac iunilor severe; - primirea de valori monetare mari sau influen ă ridicată în domeniul politicii sau economiei; - corup ie, terorism sau măsuri speciale pentru a scăpa de acuza iile ce ar putea apărea. Codul penal ceh, în definirea făcută organiza iilor criminale în art. 89 alin. 20, prezintă următoarele trăsături ale acestora: a) asocierea mai multor persoane; b) structură internă de organizare; c) repartizarea func iilor şi împăr irea activită ilor în interiorul organiza iei; d) orientarea către ob inerea de beneficiu; 8 9 Donald Stuart – Legislaţia penală împotriva bandelor, RIDP – 69 P. 248. Cristoph Mayerhofer – Sistemul juridic penal înfruntând provocarea crimei organizate. R.I.D.P. vol. 67 p. 157 15 e) comiterea, în mod continuu, de delicte interna ionale. 10 Sistemul penal ungar în materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas în fa ă, în sensul că, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, defineşte organiza ia criminală ca fiind: „o alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi formată pentru comiterea permanentă de infracţiuni, scopul ei fiind obţinerea unor câştiguri financiare permanente”. Prin urmare, criminalitatea organizat , poate fi definită ca fiind acel segment infrac ional la care se raportează activită ile ilegale, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vie ii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asocia ii de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul ob inerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. 11 Din defini ie rezultă două caracteristici principale ale conceptului de criminalitate organizată:  Gradul de pericol social al activită ilor ilegale desfăşurate de acest segment infrac ional poate afecta grav anumite sectoare ale vie ii economice, sociale şi politice.  Desfăşurarea constantă, organizată, planificată şi bine conspirată a acestor activită i infrac ionale. 12 Într-o accep ie întâlnită în doctrina nord-americană, criminalitatea organizată este o activitate infrac ională desfăşurată de două sau mai multe persoane, în vederea ob inerii de profit, prin violen ă, amenin ări şi (sau) coruperea unor persoane publice. 13 În accep iunea unanimă a specialiştilor italieni, scopul criminalită ii organizate constă în a atinge un grad de îmbogă ire considerabil, gra ie unei baze de ac iune foarte extinse, care nu poate face abstrac ie de contextul interna ional. Principalul obiectiv, respectiv ob inerea unui maximum de profit, nu se poate realiza însă numai la nivel na ional, ci şi interna ional, având ca ra iune nu doar multitudinea persoanelor implicate şi diversitatea geografică a locurilor de producere, de tranzit şi de vânzare a produselor infrac iunii, ci şi mijloacele folosite de infractori (structura logistică, mecanisme de acumulare, sistem de plată, modalitate de spălare a profiturilor etc.) Aceste tipuri de ac iuni ilicite, cum sunt traficul de droguri, vânzarea de arme, traficul de devize, contrabanda, evaziunea fiscală, necesită fonduri considerabile şi structuri foarte complexe, pe baza principiului ,,cu cât angajarea capitalului este mai importantă, cu atât structura organiza iei criminale se va extinde“. În felul acesta, devine necesară organizarea creşterii capitalului angajat în activită i delictuoase paralel cu întărirea şi dezvoltarea structurii prin forme cât mai sofisticate de activitate criminală. Pentru a realiza aceste profituri enorme, criminalitatea organizată utilizează fără scrupule instrumentele vie ii economice în special sistemul de economii şi sistemul bancar, care asigură, în ultimă instan ă şi garantează circula ia bogă iilor acumulate. Se constată o dezvoltare masivă a spălării banilor, prin crearea, în diferite zone ale lumii, a unor societă i financiare destinate să camufleze traficul de devize. Dat fiind şi faptul că ea caută întotdeauna noi piste pentru plasarea investi iilor sale, criminalitatea organizată îşi creează şi legături strânse în domeniul marilor întreprinderi productive, de construc ii ori societă i de licita ie publice, în sânul cărora îşi introduc oameni de încredere. Pe baza acestor considerente, specialiştii italieni în materie apreciază că această criminalitate organizată se manifestă, în principal, prin următoarele forme: asocia ii de tip mafiot; organiza ii specializate în extorcarea de fonduri; organiza ii specializate în traficul de droguri; organiza ii specializate în contrabandă organiza ii specializate în escrocherii ( înşelăciuni ) Coroborând datele ob inute pe diferite căi şi din analiza lucrărilor apărute în materie, putem conchide, că majoritatea grupurilor infrac ionale, care au atins un nivel de maturizare compatibil cu crima organizată, au la bază următoarele principii organizatorice: stabilirea unită ii infrac ionale; liderul şi ierarhia subordonării; sistemul de neutralizare a controlului social; preocuparea permanentă de a corupe persoane responsabile din legislativ, executiv, justi ie şi poli ie; apărarea severă a conspirativită ii şi secretului ac iunilor; 10 Jan Musil – Sistemul penal – probă a crimei organizate, R.I.D.P. – vol. 67 p. 48 11 G. Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, R.D.P, nr. 3/1997 Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993 13 M. J. Palmiotto, Criminal investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994, p. 506. 12 16 planificarea activită ii infrac ionale; concentrarea scopului activită ii pe ob inerea de profituri mari, spălarea banilor murdari şi investirea lor în activită i economice oficiale; B. 1. INFRACTIUNI DIN SFERA CRIMINALIT II ORGANIZATE Grupul infrac ional organizat În CONVEN IA NA IUNILOR UNITE - NAPOLI 1994 privind lupta împotriva criminalită ii organizate transna ionale, expresia grup infrac ional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi ac ionează în în elegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infrac iuni grave sau infrac iuni prevăzute de conven ie, pentru a ob ine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material. 14 În legisla ia penală română grupul infrac ional organizat a fost definit pentru prima oară odată cu apari ia Legii nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate, lege bazată pe reglementările interna ionale în domeniu. Astfel, grupul infrac ional organizat este definit ca un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi ac ionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infrac iuni grave, pentru a ob ine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. 15 Din analiza acestei defini ii se observă că legiuitorul delimitează foarte clar trăsăturile grupului infrac ional organizat, atât pentru a crea cadrul de aplicare a metodelor specifice de investigare cât şi, implicit, ca măsură de respectare a drepturilor omului, în sensul aplicării metodelor specifice de investigare, mult mai sensibile în ceea ce priveşte atingerea dreptului la via ă privată al persoanei, numai în cazul unor infrac iuni cu un pericol social ridicat, care legitimează oarecum riscul atingerii unor drepturi, din partea statului. Astfel, în primul rând, este prevăzută obligativitatea existen ei unui anumit număr de membrii: „trei sau mai multe persoane”. Acest grup trebuie să existe în timp, să nu fie numai o asociere temporară, bazată pe o rezolu ie infrac ională de moment sau cu scopul săvârşirii unei singure infrac iuni. Astfel, nu putem vorbi despre grup infrac ional organizat în cazul unui jaf armat, chiar dacă este comis de mai multe persoane şi presupune o anumită organizare şi un pericol social deosebit, dacă infractorii au comis doar o singură infrac iune. O altă trăsătură a grupului infrac ional organizat este reprezentată de ac iunea coordonată, de cele mai multe ori aceasta fiind bazată şi pe o ierarhie în cadrul grupului. Scopul grupului infrac ional organizat, ca trăsătură prevăzută de lege în mod obligatoriu pentru existen a acestuia, este de a săvârşi una sau mai multe infrac iuni grave. Revenind la exemplul dat mai înainte considerăm că atunci când legiuitorul a spus „una sau mai multe infrac iuni grave” s-a referit la categorii de infrac iuni şi nu la fapta în sine. Astfel suntem de părere că un grup infrac ional organizat poate fi implicat, spre exemplu, şi în traficul de persoane şi în traficul de emigran i, dar nu vorbim de grup infrac ional organizat în situa ia unui grup de infractori care, o singură dată, călăuzeşte un grup de emigran i din Asia în Europa Occidentală. O ultimă trăsătură prevăzută de lege este cea a urmăririi ob inerii unui beneficiu, trăsătură care credem că nu mai are nevoie de nici un comentariu, exceptând poate faptul că în cazul grupurilor criminale organizate, cel pu in la nivel de inten ie, aceste beneficii se ridică mult peste cele rezultate din infrac iuni care nu se circumscriu sferei de ac iune a acestora. Ca o accentuare a celor arătate mai sus trebuie men ionat faptul că pe lângă prevederea expresă a trăsăturilor obligatorii ale grupului infrac ional organizat legiuitorul accentuează şi prin diferen ierea, în cadrul normei juridice, fără a se lăsa loc de interpretări, a grupului infrac ional organizat fa ă de simpla asociere în vederea săvârşirii de infrac iuni. Astfel, în cadrul aceluiaşi art. 2 din Legea nr. 39/2003 se prevede faptul că: „nu constituie grup infrac ional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infrac iuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului”. Cu privire la obiectul constituirii grupului infrac ional, mai exact modul în care grupul gândeşte ob inerea beneficiilor fabuloase, respectiv infrac iunea comisă legiuitorul prevede expres ca grupul infrac ional organizat urmăreşte „săvârşirea unei infrac iuni grave”, detaliind mai apoi ce categorii de infrac iuni prevăzute în legisla ia penală se includ în acest concept. Astfel, sunt considerate ca infrac iuni grave, următoarele: 1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav; 2. lipsire de libertate în mod ilegal; 3. sclavie; 14 Miclea Damian , Cunoaşterea crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001 Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în M. Of., Partea I nr. 50 din 29/01/2003. 15 17 4. şantaj; 5. infrac iuni contra patrimoniului, care au produs consecin e deosebit de grave; 6. infrac iuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muni iilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; 7. falsificare de monede sau de alte valori; 8. divulgarea secretului economic, concuren a neloială, nerespectarea dispozi iilor privind opera ii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispozi iilor privind importul de deşeuri şi reziduuri; 9. proxenetismul; 10. infrac iuni privind jocurile de noroc; 11. infrac iuni privind traficul de droguri sau precursori; 12. infrac iuni privind traficul de persoane şi infrac iuni în legătură cu traficul de persoane; 13. traficul de migran i; 14. spălarea banilor; 15. infrac iuni de corup ie, infrac iunile asimilate acestora, precum şi infrac iunile în legătură directă cu infrac iunile de corup ie; 16. contrabanda; 17. bancruta frauduloasă; 18. infrac iuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi re elelor informatice sau de comunica ii; 19. traficul de esuturi sau organe umane; 20. orice altă infrac iune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel pu in 5 ani; Legiuitorul a încercat, mai ales prin ultima categorie de infrac iuni grave, să acopere o plajă cât mai largă de infrac iuni, limitând totuşi, probabil pe considerentul câştigului cât şi a posibilită ii practice, situa iile în care putem vorbi de grup infrac ional organizat. Astfel, indiferent cât de „organizate”, având în vedere trăsăturile exprese prevăzute de Legea nr. 39/2003, ar fi unele grupuri de ho i, să spunem spărgători de locuin e, şi practica poli ienească a demonstrat existen a unor astfel de grupări, nu pot fi cerceta i ca şi grup infrac ional organizat decât în condi iile producerii unor consecin e deosebit de grave, definite expres de lege. Credem că, având în vedere concluzia rezultată din practică privind ritmul de specializare al infractorilor, apari ia de noi metode şi chiar noi infrac iuni, legisla ia în domeniul criminalită ii organizate, cel pu in din punct de vedere al infrac iunilor care intră în scopul grupului, ar trebui „upgradată” periodic. 2. Sanc iunea juridică a grupului infrac ional organizat Codul penal sanc ionează în prezent activită ile din domeniul crimei organizate prin art. 323: asocierea pentru săvârşirea de infrac iuni. Art. 323 incriminează aceste activită i, întotdeauna, în concurs cu infrac iunea săvârşită. Cu privire la sanc iunea juridică, la măsurile legislative de combatere în domeniu, legisla ia română este fermă, considerând ca infrac iune „ini ierea sau constituirea unui grup infrac ional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup” şi sanc ionând pe măsură, respectiv „închisoare de la 3 la 15 de ani” 16 . Astfel, după ce a detaliat unele aspecte: ini ierea, constituirea, aderarea legiuitorul descurajează orice legătură infrac ională cu astfel de grupuri: „sprijinirea sub orice formă”, punând acest element material, din punct de vedere al pedepsei, pe acelaşi palier cu constituirea grupului. Cu toată această fermitate, legiuitorul precizează faptul că pedeapsa pentru faptele de mai sus nu poate fi mai mare decât sanc iunea prevăzută de lege pentru infrac iunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infrac ional organizat, făcând în mod implicit o diferen iere între gradul de pericol social al grupurilor infrac ionale organizate, în func ie de gradul de pericol al infrac iunilor care intră în scopul grupului. De asemenea se statuează faptul că infrac iunea de criminalitate organizată intră în concurs cu infrac iunea gravă, dacă aceasta a fost săvârşită, nelăsând la nivel de interpretare o eventuală absorb ie. Ca o completare cerută de diferen ierea expresă făcută cu ocazia definirii grupului infrac ional organizat, legiuitorul prevede faptul că în situa ia ini ierii, constituirii, aderării sau sprijinirii unui grup infrac ional care nu prezintă trăsăturile exprese ale grupului infrac ional organizat se aplică prevederile privind infrac iunea de complot sau, după caz, a infrac iunii de asociere în vederea săvârşirii de infrac iuni. 3. Competen a materială în cazul infrac iunilor de criminalitate organizată Bazându-se pe mai mul i factori printre care enumerăm: gravitatea infrac iunilor de criminalitate organizată, specificul şi complexitatea investigării grupurilor criminale organizate, recunoaşterea pericolului 16 Codul penal, Editura Hamangiu, 2009. 18 social al acestui flagel, legiuitorul a prevăzut că urmărirea penală pentru infrac iunile de criminalitate organizată se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi se judecă în primă instan ă de tribunal. Ini ial, prin legea cadru se prevedea numai obligativitatea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative de a-şi crea structuri specializate de investigare a infrac iunilor de criminalitate organizate. La aproape doi ani de la adoptarea legii cadru, credem noi că în urma recunoaşterii pericolului social crescând, la nivel mondial şi na ional, al acestui flagel, statul a intervenit şi a creat o structură specializată în investigarea şi cercetarea acestor infrac iuni în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie şi Justi ie, respectiv Direc ia de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, având ca lege cadru de func ionare Legea nr. 508/2004, modificată prin O.U.G. nr. 7/2005 şi O.U.G. nr. 131/2006. Odată cu acest act normativ structurile specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, prevăzute de legea de prevenire şi combatere a criminalită ii organizate îşi subordonează activitatea investigativă şi de cercetare Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care devine autoritate supremă în acest domeniu la nivelul tuturor institu iilor statului. Un lucru deosebit de important, care trebuie remarcat, fiind în legătură directă cu tema prezentei lucrări, respectiv specificitatea investigării infrac iunilor de criminalitate organizată, îl constituie acele prevederi ale Legii nr. 508/2004 care pun sub autoritatea procurorului nu numai urmărirea penală ci întreaga activitate de combatere a criminalită ii organizate, incluzând şi activită ile pur poli ieneşti de documentare şi investigare a infrac iunilor. 17 Astfel, legiuitorul prevede că serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informa iilor au obliga ia de a pune de îndată la dispozi ie Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism toate datele şi informa iile de inute în legătură cu săvârşirea infrac iunilor. În ceea ce priveşte investigarea infrac iunilor, atâta vreme cât activită ile desfăşurate de poli ie se materializează în acte premergătoare, coroborând acestea cu prevederile legii referitoare la faptul că ofi erii şi agen ii de poli ie judiciară efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, sub directa coordonare şi controlul nemijlocit al acestora, dispozi iile procurorilor fiind obligatorii pentru ofi erii şi agen ii de poli ie judiciară iar actele sunt efectuate în numele acestora, considerăm că se subîn elege obliga ia organelor poli iei judiciare de a subordona întreaga activitate de investigare şi bineîn eles şi cea de cercetare, lucru prevăzut expres de lege, procurorului. În ceea ce priveşte competen a materială a structurii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie şi Justi ie specializată în combaterea criminalită ii organizate, respectiv Direc ia de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, legiuitorul a luat, şi din acest punct de vedere, măsurile necesare pentru abordarea unilaterală a fenomenelor circumscrise criminalită ii organizate. Astfel, de competen a procurorilor specializa i nu sunt numai infrac iunile referitoare la grupul infrac ional organizat ci şi cea mai mare parte a infrac iunilor grave, care pot constitui scopul grupului infrac ional organizat. În acest mod legiuitorul a rezolvat eventuale probleme ce puteau apărea ca urmare a unor rupturi în cunoaşterea pe ansamblu al unui fenomen din sfera criminalită ii organizate. Cu titlu de exemplu arătăm infrac iunile la regimul juridic al drogurilor. De competen a procurorilor Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt atât aceste fapte săvârşite de grupuri infrac ionale organizate de trafican i de droguri cât şi simpla de inere de droguri de către o persoană în vederea consumului. Explica ia considerăm că se regăseşte în interdependen a dintre trafic, realizat de regulă de grupări infrac ionale organizate, şi consum de droguri, care poate fi identificat şi la nivel de individ, şi necesitatea abordării acestui fenomen, sub toate aspectele, de o structură unică, cu un anumit grad de specializare. Conform Legii nr. 508/2004, cu modificările susmen ionate, modificări care au atins şi competen a materială, sunt de competen a Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism următoarele infrac iuni, indiferent de calitatea persoanei, cu excep ia celor date în competen a Direc iei Na ionale Anticorup ie, după cum urmează: a) infrac iunile prevăzute de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate, cu excep ia cazurilor în care infrac iunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, situa ie în care competen a revine Direc iei Na ionale Anticorup ie. b) infrac iunile contra siguran ei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale; c) infrac iunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguran ă, reglementarea, autorizarea şi controlul activită ilor nucleare, republicată; Legea 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism 17 19 d) infrac iunile prevăzute la titlul III, "Prevenirea şi combaterea criminalită ii informatice", al căr ii I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparen ei în exercitarea demnită ilor publice, a func iilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sanc ionarea corup iei, cu modificările şi completările ulterioare; e) infrac iunile din domeniul proprietă ii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care apar in unor grupuri infrac ionale organizate sau unor asocia ii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infrac iuni; f) infrac iunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosi i la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare; g) infrac iunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare; h) infrac iunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comer ul electronic, republicată, dacă sunt săvârşite de persoane care apar in unor grupuri infrac ionale organizate sau unor asocia ii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infrac iuni; i) infrac iunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind pia a de capital, cu modificările şi completările ulterioare; j) infrac iunile prevăzute de Ordonan a de urgen ă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordonan a de urgen ă a Guvernului nr. 112/2001 privind sanc ionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ării de cetă eni români sau de persoane fără cetă enie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care apar in unor grupuri infrac ionale organizate sau unor asocia ii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infrac iuni; k) infrac iunile privind traficul de esuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care apar in unor grupuri infrac ionale organizate sau unor asocia ii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infrac iuni; l) infrac iunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea prejudiciului; m) celelalte infrac iuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte infrac iuni aflate în competen a Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; n) infrac iunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sanc ionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finan ării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infrac iunilor date în competen a Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. C. 1. MODALIT I SPECIFICE DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE A INFRAC IUNILOR DIN SFERA CRIMINALIT II ORGANIZATE Cauze de nepedepsire şi cauze de atenuare a răspunderii penale Reglementările în materia criminalită ii organizate, atât cele prevăzute în legea cadru, respectiv Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate, cât şi cele prevăzute în unele legi speciale care reglementează anumite domenii incluse în sfera criminalită ii organizate, cum sunt traficul de droguri şi traficul de persoane, prevăd anumite condi ii specifice de înlăturare sau atenuare a răspunderii penale. Existen a acestor prevederi legale rezidă din două motive: - recunoaşterea pericolului social deosebit de grav al acestor infrac iuni şi implicit acceptarea unui „compromis” în favoarea făptuitorului pentru a se putea realiza apoi actul de „prevenire prin combatere”, în fapt urmărindu-se diminuarea în orice mod a riscului săvârşirii unor astfel de infrac iuni; - necesitatea practică de a uşura anchetele în domeniu, în principal prin posibilitatea acordată făptuitorului de a compensa în mod real riscurile rezultate din încălcarea „legii tăcerii”, aşa numita „omerta”, care func ionează în cadrul unui grup infrac ional; totodată se permite şi acordarea protec ie necesare informatorului şi martorului într-o cauză de criminalitate organizată. Pentru prima dată în legisla ia română aceste condi ii specifice de înlăturare sau diminuare a răspunderii penale au fost prevăzute în legisla ia antidrog, primul domeniu dintre cele recunoscute la nivel mondial ca apanaj al grupurilor criminale organizate reglementat printr-o lege specială. Astfel în anul 2000 prin apari ia Legii nr. 143 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate s-a deschis drumul unor norme specifice de cercetare şi investigare, printre care şi cele descrise mai sus. Articolul 15 al actului normativ susmen ionat prevede că nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denun ă autorită ilor competente participarea sa la o asocia ie sau în elegere în vederea comiterii unei infrac iuni la regimul drogurilor, permi ând astfel identificarea şi tragerea la răspundere 20 penală a celorlal i participan i. Astfel legiuitorul dă posibilitatea celui care a comis o infrac iune la regimul drogurilor de a scăpa de rigorile legii în schimbul sprijinului acordat organelor statului de a identifica şi trage la răspundere penală trafican ii şi implicit de a stopa activitatea şi mai ales rezultatul, ca pericol social, al activită ii infrac ionale acestora. Toate acestea pentru motivul arătat mai sus, respectiv diminuarea sub orice formă a riscului producerii efectului infrac iunii de un pericol social foarte ridicat. Dacă totuşi nu s-a produs această autodenun are, înainte de începerea urmăriri penale, legiuitorul mai acceptă un compromis, statuând în articolul următor că: „persoana care a comis o infrac iune la regimul drogurilor, iar în timpul urmăririi penale denun ă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infrac iuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege” Aceste prevederi specifice în cercetarea infrac iunilor de criminalitate organizată au fost preluate mai apoi, într-o formă apropiată, de legisla ia care reglementează prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi ulterior, în anul 2003 de legea cadru privind combaterea criminalită ii organizate. Astfel, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate arată în articolul 9, la aliniatele 1 şi 2, următoarele: 1. Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele prevăzute de această lege, respectiv ini ierea sau constituirea unui grup infrac ional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, denun ă autorită ilor grupul infrac ional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea infrac iunii grave care intră în scopul acestui grup. 2. Persoana care a săvârşit una dintre faptele de criminalitate organizată, arătate mai sus, şi care, în cursul urmăririi penale sau al judecă ii, denun ă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infrac ional organizat beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Spre deosebire de reglementări ini iale, din anul 2000, se observă o diferen ă majoră. Astfel, în cazul de nepedepsire, legea prevede expres că pe lângă denun area înainte ca fapta să fi ajuns la cunoştin a autorită ilor este necesar grupul infrac ional organizat constituit să nu fi început săvârşirea infrac iunii grave care intră în scopul grupului. Observăm aici restrângerea compromisului fa ă de primele reglementări bazată credem noi tot pe necesitatea împiedicării sub orice formă a săvârşirii unei infrac iuni grave. 2. Livrarea supravegheată Livrarea supravegheată este o metodă specifică de investigare a infrac iunilor de criminalitate organizată, prevăzută pentru prima oară în legea română prin acelaşi act normativ susmen ionat apărut în anul 2000 privind reprimarea traficului de droguri. Apari ia acestei metode de investigare se datorează în primul rând recunoaşterii caracterului transna ional al traficului de droguri şi a necesită ii de a adapta legisla ia na ională la cea interna ională în domeniu. Implicit se observă motivul de ordin practic, ce exemplu arătăm aici obligativitatea existen ei unor norme care să legitimeze şi pe teritoriul României opera iuni interna ionale de destrămare a unor grupări interna ionale de trafican i de droguri care ac ionează pe ruta balcanică a heroinei, rută care trece prin ara noastră. Legea cadru de prevenire şi combatere a criminalită ii organizate dezvoltă prevederile ini iale în domeniu stabilind atât procedura ce trebuie urmat cât mai ales permi ând posibilitatea aplicării acestei metode specifice luptei antidrog şi în cazul identificării şi documentării altor infrac iuni grave săvârşite de grupuri infrac ionale organizate, spre exemplu contrabanda cu obiecte de patrimoniu. Având în vedere nivelul la care se execută astfel de activită i, livrarea supravegheată poate fi autorizată numai de un procuror desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casa ie şi Justi ie, la solicitarea institu iilor sau a organelor legal abilitate. Livrarea supravegheată se poate face cu sau fără sustragerea sau substituirea totală ori par ială a bunurilor care fac obiectul livrării. Legea prevede expres faptul că nu se poate autoriza efectuarea livrărilor supravegheate în cazul în care prin acestea s-ar pune în pericol siguran a na ională, ordinea sau sănătatea publică. Livrarea supravegheată se autorizează prin ordonan ă motivată. Aceasta trebuie să cuprindă, pe lângă men iunile prevăzute la art. 203 C.p.p. respectiv: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o, şi men iuni speciale, astfel: a) indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară; b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea; c) timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute; d) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea. 21 3. Investigatorii acoperi i şi informatorii Folosirea investigatorilor sub acoperire şi a unor persoane care ajută la documentarea activită ii infrac ionale, denumite diferite în actele normative speciale, este o altă metodă de investigare şi cercetare a infrac iunilor, relativ nouă în legisla ia română. Având în vedere că poate aduce atingere unor drepturi ale omului, în special cele la via a privată, precum şi a faptului că autorizează săvârşirea unor fapte care, în lipsa autorizării, sunt considerate de lege ca infrac iuni, cauzele şi condi iile de utilizare a acestei metode sunt prevăzute expres de lege. În primă fază această metodă a fost reglementată legal în investigarea infrac iunilor la regimul drogurilor, dintr-o necesitate în ceea mai mare parte de ordin practic, dovedirea distribuirii de droguri neputându-se face mai clar decât prin cumpărarea acestora. Ulterior legea privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, legea privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate şi legea privind func ionarea Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism legitimizează această metodă, care ulterior a fost preluată, în parte, şi de Codul de Procedură Penală, aşa cum a fost modificat în anul 2006. Spunem în parte deoarece Codul de procedură penală, deşi face o sinteză şi apoi dezvoltă şi stabileşte în cele mai mici detalii activitatea investigatorilor sub acoperire, nu face nici o referire la activitatea informatorilor şi a colaboratorilor autoriza i care sprijină poli ia judiciară şi investigatorii sub acoperire. De men ionat că legisla ia română mai precis Legea nr. 143/2000, modificată în anul 2005 defineşte în mod expres ce este investigatorul sub acoperire, astfel: investigatori acoperi i sunt acei poli iştii special desemna i să efectueze, cu autorizarea procurorului, activită i specifice, în vederea strângerii datelor privind existen a infrac iunii şi identificarea făptuitorilor, şi acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată. Cu privire la activitatea investigatorilor autoriza i ne vom opri numai la prevederile Codului de Procedură Penală deoarece, aşa cum am arătat mai sus sunt cele mai complexe şi reprezintă totodată şi ultimele reglementări în materie. Deşi actul normativ susmen ionat nu face referire expresă la infrac iunea de constituire în grup infrac ional organizat prevederile acestuia se aplică în acest domeniu datorită posibilită ii legale de a fi utiliza i în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infrac iuni contra siguran ei na ionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infrac iunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infrac iuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sanc ionarea faptelor de corup ie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infrac iuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identifica i prin alte mijloace. Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poli iei judiciare,care ac ionează sub o altă identitate decât cea reală şi pot fi folosi i numai pe o perioadă determinată. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional. Investigatorii sub acoperire culeg date şi informa ii în baza autoriza iei emise de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi le pun, în totalitate, la dispozi ia acestuia. Datele şi informa iile ob inute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autoriza ia emisă de procuror 18 . Aceste date şi informa ii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile. Autorizarea este dată prin ordonan ă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an. În cererea de autorizare adresată procurorului se vor men iona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele fa ă de care există presupunerea că au săvârşit o infrac iune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea. Ordonan a procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă men iunile generale obligatorii pentru orice ordonan ă emisă de procuror şi următoarele men iuni specifice: a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară; b) activită ile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; c) persoanele fa ă de care există presupunerea că au săvârşit o infrac iune; d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activită ile autorizate; e) perioada pentru care se dă autorizarea; f) alte men iuni prevăzute de lege. 18 Miclea Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005 22 În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activită i decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronun e de îndată. În ceea ce priveşte activitatea colaboratorilor autoriza i şi a informatorilor aceasta nu este reglementată expres de legile în domeniul criminalită ii organizate, folosirea acestora fiind prevăzută în principal strâns legată de activitatea investigatorilor sub acoperire. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate defineşte informatorul ca fiind persoana care are cunoştin ă despre un grup infrac ional organizat şi furnizează organelor judiciare informa ii sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea şi sanc ionarea săvârşirii unor infrac iuni grave de unul sau mai mul i membri ai acestui grup. Legea susmen ionată, ca şi Legea nr. 508/2004 modificată folosesc aceiaşi titulatură pentru persoanele care sprijină activitatea poli iei judiciare, respectiv termenul de „informator” şi stabilesc în acelaşi mod posibilitatea folosiri acestora. Astfel cele două acte normative prevăd că în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infrac iuni aflate în competen a Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identifica i prin alte mijloace, pot fi folosi i investigatori sub acoperire sau colaboratori şi informatori ai poli iei judiciare, în condi iile Codului de procedură penală şi ale altor legi speciale. Legisla ia antidrog, domeniu în care în activitatea practică, colaboratorii autoriza i sunt cei mai utiliza i, prevede posibilitatea sprijinirii investigatorilor acoperi i de către colaboratori, care pentru procurarea de droguri substan e chimice, esen iale şi precursori trebuie să fie autoriza i în acest sens de procurorul de caz. Legea mai prevede faptul că actele încheiate de poli iştii şi colaboratorii acestora, pot constitui mijloace de probă. Cu privire la această metodă specifică de documentare a infrac iunilor din sfera criminalită ii organizate au existat o serie de controverse legate de aplicarea în această situa ie a prevederilor art. 68, alin.2 C.p.p. referitoare interzicerea faptului de a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul ob inerii unei probe. Controversele au avut ca obiect în principal existen a „provocării” în cazul cumpărării de droguri de către investigatorul sub acoperire. Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a acestor prevederi. De vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat ac iuni specifice traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să săvârşească sau să continue săvârşirea acestora, rezolu ia în acest sens fiind luată anterior de făptuitor. În atare caz, investigatorul acoperit ac ionează numai în vederea strângerii datelor privind existen a infrac iunii şi identificarea făptuitorilor, între care şi prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict. Aceste considerente sunt statuate şi în jurispruden ă. Prin sentin a nr. 175 din 20 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, sec ia I penală, inculpa ii S.M., C.G. şi F.N. au fost condamna i pentru săvârşirea infrac iunilor de trafic şi de consum de stupefiante prevăzute în art. 2 alin. 2 şi în art. 4 din Legea nr. 143/2000. Instan a a re inut că, în luna noiembrie 2002, inculpa ii au procurat 39 de pastile Extasy, drog de mare risc şi 0,61 g canabis ce urmau să fie în parte revândute şi în parte consumate de ei. Recursurile declarate de inculpa i, între altele cu motivarea că au fost determina i de organele de poli ie să comită infrac iunile, sunt nefondate. Inculpa ii au fost surprinşi în flagrant delict în timp ce săvârşeau acte ce intră în con inutul constitutiv al infrac iunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, aşa cum rezultă din procesul verbal de constatare încheiat în cauză şi din declara iile martorilor, probe ce se coroborează cu declara iile inculpa ilor care au recunoscut că, ocazional, consumau droguri şi se ocupau cu procurarea şi vânzarea acestora. Este adevărat că, potrivit art. 68 alin. 2 C. p. p., este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul ob inerii unei probe. În interpretarea literală a textului a determina înseamnă a face ca cineva să ia o anumită hotărâre. Or, în cauză s-a stabilit că hotărârea inculpa ilor legată de opera iuni privind circula ia şi consumul drogurilor era luată mai înainte ca aceştia să se fi întâlnit cu investigatorii sub acoperire care au fost legal folosi i în cauză, potrivit prevederilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 143/2000. Prin urmare, nu aceşti investigatori au determinat pe inculpa i să comită faptele. 4. Protejarea investigatorilor, a informatorilor şi a martorilor în cauze penale care au ca obiect criminalitatea organizată. Toate actele normative în domeniu prevăd obligativitatea statului de a asigura măsuri speciale de protec ie persoanelor care luptă împotriva criminalită ii organizate, fie că fac parte din structurile specializate ale statului, fie că se încadrează în categoria colaboratorilor, informatorilor sau numai a martorilor. Când vorbim despre protec ia acordată de stat acestor persoane ne referim la două categorii. Pe de o parte o protec ie implicită, rezultată din protejarea identită ii, aplicabilă şi în cazul altor categorii de infrac iuni şi reglementată în mod 23 expres de Codul de Procedură Penală iar pe de altă parte de o protec ie specială, fizică reglementată de Legea nr. 682/2002 privind protec ia martorilor. În situa ia primei categorii, când protec ia se realizează efectiv prin protec ia datelor de identificare a martorului, legea prevede faptul că, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identită ii reale a martorului sau a localită ii acestuia de domiciliu ori de reşedin ă ar fi periclitată via a, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviin a să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fa a organului judiciar. 19 Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecă ii de instan ă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptă ite. Considerăm că în această situa ie legiuitorul a avut în vedere în principal „colaboratorul” şi „informatorul”, aşa cum sunt reglementate aceste institu ii în legile speciale. Codul de procedură penală detaliază toată procedura de folosire a martorilor cu o altă identitate decât cea reală, condi ie absolut necesară pentru asigurarea principiului garantării dreptului la apărare, având în vedere faptul că ascultarea martorului în acest mod trebuie să constituie o excep ie, bazată exclusiv pe obligarea protejării integrită ii corporale a sa sau a altor persoane apropiate acestuia. Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instan ei, într-un loc special, în plic sigilat, în condi ii de maximă siguran ă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura. Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condi ii de strictă confiden ialitate. În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonan ă sau, după caz, instan a, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protec ie a martorului. Declara iile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Tot în scopul protejării reale a martorului, lato sensu, legiuitorul prevede modalită i speciale de ascultare a acestuia. Astfel, procurorul sau, după caz, instan a de judecată poate încuviin a ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfăşoară şedin a de judecată, prin intermediul unor mijloace tehnice, respectiv prin intermediul unei re ele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. În cazul judecă ii, păr ile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului, preşedintele completului respingând întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declara ia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. Declara ia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condi ii de maximă siguran ă. În cursul judecă ii, declara ia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declara ia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instan ă. Ca o măsură complementară de protec ie legea prevede că, la solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condi iile de mai sus, la luarea declara iei poate participa un consilier de protec ie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obliga ia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştin ă în timpul audierii. Organul judiciar are obliga ia să aducă la cunoştin a martorului dreptul de a solicita audierea în prezen a unui consilier de protec ie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. În continuare vom aduce în aten ie câteva aspecte referitoare la institu ia protec iei martorilor, stricto sensu, aşa cum este reglementate de legea specială în domeniu, respectiv Legea nr. 682/2002 privind protec ia martorilor. Nu vom intra în detalii pur tehnice, considerând că acest aspect al protec iei martorilor ar putea constitui obiectul unei lucrări de sine stătătoare, ci ne vom referi numai la acele aspecte care in mai mult de scopul apari iei acestor reglementări. Acest scop este prezentat încă din preambulul legii, constând în asigurarea protec iei şi asisten ei martorilor a căror via ă, integritate corporală sau libertate este amenin ată ca urmare a de inerii de către aceştia a unor informa ii ori date cu privire la săvârşirea unor infrac iuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord 19 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.670. 24 să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în solu ionarea unor cauze, „Martorul”, în sensul legii susmen ionate, este văzut în cel mai larg sens. Astfel, prin martor, conform legii speciale privind protec ia martorului se în elege: 1. persoana care are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declara iile sale furnizează informa ii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infrac iuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infrac iuni; 2. persoana care fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informa ii şi date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infrac iuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infrac iuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză; 3. persoana care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin informa iile şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infrac iuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infrac iuni. Actul normativ defineşte de asemenea şi ceea ce se în elege prin stare de pericol, a cărei existen ă este obligatorie pentru includerea unei persoane în Programul de protec ie a martorilor. Astfel stare de pericol este definită ca acea situa ie în care se află martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia, a căror via ă, integritate corporală sau libertate este amenin ată, ca urmare a informa iilor şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declara iilor sale. De remarcat că legea acoperă orice posibilitate de şantajare a martorului, incluzând în rândul celor care ar putea fi afecta i de ac iunea acestuia pe lângă membrii de familie şi persoanele apropiate acestuia, respectiv „este persoana de care respectivul martor este legat prin puternice legături afective”. Includerea în Programul de protec ie a martorilor a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după caz, se solicită de către organul de cercetare penală, în faza urmăririi penale, şi procurorul, în faza judecă ii, pot solicita procurorului, respectiv instan ei, prin propuneri motivate în acest sens. Cu privire la încetarea programului legea prevede anumite situa ii care in de martor şi cerin ele procesului penal, respectiv: a) la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă şi transmisă către O.N.P.M.; b) dacă martorul protejat nu respectă obliga iile asumate prin semnarea Protocolului de protec ie sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situa iei sale; c) dacă via a, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai este amenin ată; d) dacă martorul protejat decedează. precum şi situa ii menite să descurajeze tentative de autoprotec ie a infractorilor, respectiv: a) dacă în cursul procesului penal martorul protejat depune mărturie mincinoasă; b) dacă martorul protejat comite cu inten ie o infrac iune; c) dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul protejat a aderat la un grup sau organiza ie criminală; Ca o măsură suplimentară de protec ie, legea prevede sanc iuni penale pentru nerespectarea dispozi iilor sale, nerespectare care ar putea duce la nerealizarea scopului său. În acest sens legea stabileşte ca fiind infrac iune fapta de a divulga cu inten ie identitatea reală, domiciliul ori reşedin a martorului protejat, precum şi alte informa ii care pot duce la identificarea acestuia, dacă sunt de natură să pună în pericol via a, integritatea corporală sau sănătatea martorului protejat. Această infrac iune capătă caracter agravant în următoarele situa ii: - când fost săvârşită de către o persoană care a luat cunoştin ă de aceste date în exercitarea atribu iilor sale de serviciu; - când s-a cauzat martorului protejat o vătămare gravă a integrită ii corporale sau sănătă ii. - când a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei; De asemenea legea prevede măsuri de descurajare a tentativelor de autoprotec ie statuând în acest sens ca infrac iune fapta martorului protejat, de a induce în eroare organul de urmărire penală sau instan a de judecată prin datele şi informa iile prezentate. BIBLIOGRAFIE 1. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, 2009; 2. Codul penal, Editura Hamangiu, 2009; 3. Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalită ii organizate; 4. Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiin area, organizarea şi func ionarea în cadrul Ministerului Public a Direc iei de Investigare a Infrac iunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; 5. Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; 25 6. Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protec ia martorilor; 7. Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; 8. G. Antoniu, Reflec ii asupra crimei organizate, R.D.P., nr. 3/1997; 9. V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalită ii organizate, Lupta împotriva corup iei şi criminalită ii organizate, ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul general de pe lângă SCJ; 10. Miclea Damian, Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, 2001; 11. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005; 12. D. Miclea, Hă işurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001; 13. Ghe. Nistoreanu, O. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996; 14. M. J. Palmiotto, Criminal investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994; 15. Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poli ie „Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993; 16. General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial Crima organizată Editura Na ional, 1996; 17. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 26