UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

TÂRGU-MUREŞ

Constantin PALADE

INSTITUŢII
FUNDAMENTALE
DE DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ

Decembrie, 2003

1
2
 Mă înclin cu respect şi mulţumesc
Omului, dascălului şi profesorului universitar,

Profesor universitar dr. Mircea Mureşan

Autorul

3
4
CUPRINS

CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept ........................................................ 11

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern............... 12
3. Definiţia dreptului civil, criterii de individualizare a
dreptului civil ca ramură distinctă de drept...................... 14
4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului
Românesc ......................................................................... 22
5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept ...... 23

CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept ........................................... 28

2. Izvoarele directe ale dreptului civil ............................... 28
3. Izvoarele indirecte ale dreptului civil ........................... 35

CAPITOLUL III
APLICAREA LEGII CIVILE

1.Noţiuni introductive ..................................................... 39

2. Aplicarea legii civile în timp ......................................... 40
Principiul neretroactivităţii legii civile noi ........................................ 43
Principiul aplicării imediate legii civile noi....................................... 45
3. Aplicarea legii civile în spaţiu ....................................... 48
4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor ....................... 50

5
CAPITOLUL IV
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT
CIVIL
1. Noţiunea de interpretare a legii civile ............................ 52
2. Necesitatea interpretării normei juridice civile .............. 53
3. Formele interpretării normelor juridice civile ............... 55
4. Metodele de interpretare .................................................. 59

CAPITOLUL V
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia raportului juridic civil ..................................... 64
2. Caracterele juridice ale raportului juridic civil .............. 65
3. Structura raportului juridic civil..................................... 67
Noţiunea de structură a raportului juridic civil ................................... 67
Subiectele raportului juridic civil ...................................................... 67
Determinarea, pluralitatea, schimbarea subiectelor raportului juridic
civil ..................................................................................................... 68
Capacitatea civilă a subiectelor ......................................................... 75
Conţinutul raportului juridic civil ...................................................... 79
Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului
juridic civil.......................................................................................... 80
Definiţia dreptului subiectiv civil ....................................................... 80
Clasificarea drepturilor civile subiective ............................................ 82
Recunoaşterea drepturilor subiective civile ........................................ 90
Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile ............................... 91
Exercitarea drepturilor subiective civile ............................................. 92
Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic
civil ..................................................................................................... 95
Obiectul raportului juridic civil ......................................................... 97
Definiţia obiectului raportului juridic civil ......................................... 97
Definiţia bunului ................................................................................. 99
Clasificarea bunurilor: ...................................................................... 101
- bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri
cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată;
6
- bunuri corporale şi bunuri incorporale;
- bunuri mobile şi bunuri imobile;
- bunuri individual determinate şi bunuri de gen;
- bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- bunurile divizibile şi bunurile indivizibile;
- bunuri principale şi bunuri accesorii;
- bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
4. Izvoarele raportului juridic civil concret ...................... 113

CAPITOLUL VI
ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiţia actului juridic civil ......................................... 115
2. Clasificarea actelor juridice ............................................ 117
Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice
multilaterale
Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit
Acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte
Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice
declarative
Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte
juridice de dispoziţie
Acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice
reale
Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie
Acte juridice principale şi acte juridice accesorii
Acte juridice cauzale şi acte juridice acauzale (abstracte)
Acte juridice obişnuite şi acte juridice strict personale
Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi
Acte juridice tipice şi acte juridice netipice
Acte juridice negociabile acte juridice de adeziune şi acte
juridice forţate
Acte juridice cu executare instantanee şi acte juridice cu executare
succesivă în timp
3. Condiţii esenţiale pentru valabilitatea (validitatea)
actului juridic ...................................................................... 131

7
Terminologie .................................................................................... 131
Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului
juridic civil........................................................................................ 132
Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic civil .............. 135
Capacitatea de a contracta .............................................................. 135
Consimţământul valabil al părţii ce se obligă.................................. 138
a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice ......................... 139
b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa
declarată............................................................................................ 141
c) Definiţia consimţământului .......................................................... 143
d) Condiţiile consimţământului ........................................................ 144
e) Viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea ............................................................................................. 149
Comparaţie între viciile de consimţământ ........................................ 165
Obiectul actului juridic civil ............................................................. 166
a) Definiţia obiectului actului juridic civil ....................................... 166
b) Condiţiile obiectului actului juridic civil ..................................... 167
Cauza actului juridic civil ................................................................ 172
a) Definiţia cauzei actului juridic civil ............................................. 172
b) Elementele cauzei actului juridic civil ......................................... 174
c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil .............. 175
d) Proba cauzei ................................................................................. 177
e) Acte juridice cauzale şi acauzale .................................................. 178
Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic civil ............ 178
a) Noţiunea de condiţie de formă a actului juridic civil ................... 178
b) Principiul consensualismului actelor juridice civile ..................... 179
c) Forma solemnă a actului juridic ad validatem, ad probationem
şi pentru opozabilitatea faţă de terţi .................................................. 180
4. Modalităţile actului juridic civil (termenul,
condiţia, sarcina) ................................................................. 185
Noţiunea de modalitate a actului juridic civil ................................... 185
Termenul (dies)................................................................................. 186
a) Noţiunea de termen ...................................................................... 186
b)Clasificarea termenelor ................................................................. 187
c) Efectele termenului....................................................................... 189
d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate” .................................... 192
e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul termenului ...... 192

8
Condiţia ............................................................................................ 193
a) Noţiunea de condiţii ..................................................................... 193
b) Clasificarea condiţiilor ................................................................. 194
c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei ............................................................................................ 197
d) Efectele condiţiei .......................................................................... 198
Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil ................. 204
b) Clasificarea sarcinilor................................................................... 204
c) Efectele sarcinii ............................................................................ 205
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri................................. 205
5. Efectele actului juridic civil ........................................... 206
a) Definiţia efectelor actului juridic civil ......................................... 206
b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta
sunt servanda) ................................................................................. 207
Noţiune ............................................................................................. 207
Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil ...... 208
c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil............................... 212
Noţiune ............................................................................................. 212
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil ............ 213
d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil ..................... 215
Noţiune ............................................................................................. 215
Noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză ............................................ 216
Opozabilitatea şi impozabilitatea actului juridic civil faţă de
terţi.................................................................................................... 220
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic
civil ................................................................................................... 224

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ................................. 233

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil.................................... 236
2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil.................................... 236
3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil .......................... 238
4. Cauzele nulităţii actului juridic civil ..................................... 241
5. Clasificarea nulităţilor ........................................................... 241
Nulitatea absolută; nulitatea relativă; regim juridic, sinteză
privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative...................... 241
Nulitatea totală şi nulitatea parţială .................................................. 254

9
Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală ............................................... 255
Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară ............................................ 256
Nulitatea de fond şi nulitatea de formă ............................................. 256

6. Efectele nulităţii actului juridic civil...................................... 257

a)Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil ....................... 257
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil ....... 258
Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic
civil (restitutio in integrum) ............................................................. 259
Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice subsecvente
(rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) .................................. 262
b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic civil nul produce
efecte ................................................................................................ 264
Principiul conversiunii actului juridic civil ...................................... 265
Principiul validităţii aparenţei în drept
(error comunis facit jus) ................................................................... 268
Principiul răspunderii civile delictuale ............................................. 269
7. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile ..................... 270

10
 CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI

INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept
Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.
Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor
concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe
instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de
drept dat”.1
Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor
normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atri-
buite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame-
nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat
şi materializate în acte normative se numesc norme juridice.
Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat,
în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor
persoane, ci de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice au o
existenţă obiectivă, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică
sau nu.
În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul
“drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2
Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea
de „drept subiectiv”, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea
1
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburia, Teoria generală a statului şi dreptului, Note de curs, vol.I,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Bucureşti, 1976, pag.163-164; prof.Gheorghe
Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura “Argonaut” Cluj-Napoca, 1999, pag.5
2
Prof.dr. Teofil Pop, Drept civil roman, Teoria generală, “Lumina Lex” Bucureşti, 1993,
pag.7; M. Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial-Lex, Cluj-Napoca,
2001, pag.6, prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, Drept civil, Partea
generală, Persoanele, vol.I, Ed. “Oscar Print”, Bucureşti, 1998, pag.13-14.

11
unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere
juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a
cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare,
în caz de nevoie apelând la forţa de constrângere a statului. De
exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun)
are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă
doreşte, aşa cum prevede norma juridică – art.1411 Cod civil – şi să
“asigure celeilalte (n.a. - părţii contractante) folosinţa unui lucru
pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă
a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte
părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un
“preţ determinat”.
Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul
obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept
subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică.
Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”,
ştiinţă socială care studiază:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului
- instituţiile politico-juridice
- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce
între componentele sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere
a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul juridic ca
purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile
acestora”.1

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Sistemul de drept este format din ansamblul normelor juridice
elaborate de stat. Sistemul de drept este format din ramuri de drept.
Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura
dreptului privat.
Dreptul public este ansamblul normelor juridice ce
reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice şi
raporturile încheiate de acestea cu particularii.

1
Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, op.cit., pag.14

12
 Principala particularitate a raporturilor juridice de drept
public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului juridic,
şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Statul este
întotdeauna unul din subiecţii raportului juridic de drept public.
O altă particularitate raportului juridic de drept public: o
constituie metoda de reglementare, metoda de subordonare, statul
impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul
procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.

Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice

care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi
juridice (între particulari).
Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea
de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile rapor-
tului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, sau să desfacă
raportul de drept privat. De exemplu, părţile raportului, prin voinţa lor
s-au legat juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au
încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot
să-l modifice, să-l stingă.
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat. La
începuturi, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea
societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice domeniilor
noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice
particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat:
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
internaţional privat etc.
Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc
ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele dreptului civil.
Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile
dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în
următoarele:
a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului
privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de
subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic,
contract, obligaţii etc.

13
 b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează
(expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată face trimitere
la prevederile normelor juridice de drept civil.

3. Definiţia dreptului civil, criteriile de

individualizare a dreptului civil ca ramură distinctă de
drept
Definiţia dreptului civil
În doctrina de drept civil au fost formulate mai multe definiţii
ale dreptului civil.
Apreciem că acestea pot fi sistematizate astfel.
Într-o primă categorie autorii definesc dreptul civil ca fiind o
ramură a dreptului ce reglementează:
- raporturi patrimoniale în care subiecţii sunt egali în drepturi;
- unele raporturi nepatrimoniale prin care se individualizează
persoana;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Din această categorie fac parte şi următoarele definiţii
elaborate de:
Astfel, un autor de certă recunoaştere ştiinţifică, prof.dr.
Aurelian Ionaşcu, defineşte dreptul civil ca fiind: “acea ramură a
dreptului unitar….care reglementează raporturile patrimoniale în
care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile
personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea
persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi
persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile
juridice civile”.1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, membru corespondent al
Academiei Române defineşte: “principalul criteriu de constituire a
ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le
reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul……Una din
categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul

1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,
pag.3

14
dreptului civil îl constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele
raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile
de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile
obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al căror
conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul civil
reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi
a persoanelor juridice”1
Prof.univ.dr.dr.doc. Tudor Popescu-Brăila: “condiţia juridică
a persoanelor, raporturile patrimoniale, în care părţile, apar ca
subiecte egale în drepturi. …în primul rând relaţiile de proprietate. O
a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul
civil o formează raporturile de obligaţii…raporturile personale
nepatrimoniale, în care îşi găseşte expresia, individualitatea
persoanei….”2
Formulări asemănătoare ale definiţiei dreptului civil au fost
elaborate de Gabriel Boroi3, Prof.univ.dr. Ion Dogaru4, Prof.dr.Teofil
Pop.5
În cea de-a doua categorie de definiţii, autorii contestă
necesitatea introducerii în definiţia dreptului civil a condiţiei juridice a
persoanei fizice sau juridice, deoarece aceasta este o manifestare a
raporturilor personale (nepatrimoniale).
Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind
“totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte,
acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi
egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi
personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea
persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor
fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la
raporturile juridice civile”6
1
Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei României şi colectivul,
Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag.26-30
2
Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu-Brăila, laureat « Magna cum laude », doctor al Facultăţii de
Drept din Paris, Drept civil, I., Bucureşti, 1993, pag.14-15
3
Gabriel Boroi, Drept civil, Partea generală, ed.II, revăzută şi adăugită, 1999, Ed. All Beck,
pag.2
4
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, vol.I., Casa de
Editură şi presă « Şansa », Bucureşti 1993, pag.11
5
Prof.dr.Teofil Pop, Drept civil, Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.9
6
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca,
2000, pag.8

15
 În altă categorie de definiţii, dreptul civil este definit prin
obiectul său de reglementare.
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca
fiind “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică”1.
Paul Mircea Cosmovici precizează: „Lucrările privind partea
generală a dreptului civil publicate în ţara noastră din anul 1967 până
la sfârşitul anului 1989 au adoptat o viziune unitară, diferenţele dintre
definiţiile date dreptului civil fiind, în general, nesemnificative.”2
Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit
aceleaşi elemente.
În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au
ca obiect a regula interesele respective ale particularilor între ei, în tot
ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la
convenţiile lor.”
D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este
acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care este
propriu unei naţiuni”.

Concluzie:
Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele
elemente:
- dreptul civil reglementează raporturi patrimoniale şi
raporturi nepatrimoniale (acelea în care se individualizează, se
determină persoana fizică sau juridică);
- dreptul civil reglementează numai acele raporturi
patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel
formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire
la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere comun. Se
susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic

1
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil, ed. a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Casa de
Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pag.31
2
Paul Cosmovici şi alţii, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei »,
Bucureşti, 1989, pag.19, Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Introducere în dreptul civil, Ed. a
II-a revăzută şi adăugită, Ed. “All”, Bucureşti, 1994, pag.16

16
nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia
juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel
puţin următoarele:
- este ramură a dreptului privat;
- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care
subiecţii au o voinţă juridică egală;
- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale în
care se manifestă fie individualitatea persoanei, fie statutul juridic al
persoanei fizice sau juridice;
- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se
stabilesc între persoane fizice şi juridice.

Criteriile de individualizare a dreptului civil ca ramură

distinctă de drept.
Fiecare ramură a sistemului de drept român se indivi-
dualizează prin două criterii fundamentale, obiectul de reglementare şi
metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare, caracterul
normelor juridice şi natura sancţiunilor.
Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, cel
puţin din următoarele considerente:
• are un obiect propriu de reglementare;
• metoda de reglementare a raportului juridic civil îi este
specifică;
• normele juridice civile prezintă unele particularităţi în raport
cu alte norme juridice;
• sancţiunile civile se caracterizează prin trăsături care le
diferenţiază de alte sancţiuni de drept.

Obiectul de reglementare al dreptului civil

Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie:
a) raporturile juridice patrimoniale
b) raporturile juridice nepatrimoniale
a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale
reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut economic ce
poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din
contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

17
 După cum am precizat dreptul civil nu reglementează toate
raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care
subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri
de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul
muncii, dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice
patrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale cuprind:
- raporturile juridice reale, sunt acele raporturi juridice ce
privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale
(uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);
- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), sunt acele
raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o
prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face
ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat.1. Acestea izvorăsc
din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns
(fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).
Dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice
patrimoniale ci numai pe acelea în care părţile se află pe poziţie de
egalitate juridică, şi anume o egalitate a voinţelor juridice a părţilor
raportului juridic. Părţile de comun acord stabilesc să se lege din punct
de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor
şi obligaţiilor ce le revin în conformitate cu propriile interese,
modifică, sting raportul juridic. Şi alte ramuri ale sistemului de drept
românesc reglementează raporturi juridice patrimoniale. De exemplu,
dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale
stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele; dreptul
muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din
încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ reglementează
raporturile patrimoniale între stat, unităţile administrativ-teritoriale şi
particulari etc. În aceste ramuri de drept este de observat că subiecţii
raporturilor patrimoniale se află într-o poziţie de subordonare; statul
impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile

1
Prof.univ.dr. Liviu Pop, Drept civil roman, Teoria generală a obligaţiilor, “Lumina Lex”,
2000, pag.10; Ioan Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. “Dacia” Cluj-
Napoca, 1984, pag.14-20

18
contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale
încheie contracte administrative cu particularii.

raporturile juridice nepatrimoniale (raporturi personale

nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au un conţinut
economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul acestora se
manifestă individualitatea persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:

- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică
şi morală a persoanei. În conţinutul lor întâlnim drepturi personale,
extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate
corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;
- raporturile juridice referitoare la elemente de identificare
ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire,
domiciliu, sediu etc;
- raporturile juridice privind creaţia intelectuală care au în
conţinut drepturi personale nepatrimoniale privind creaţia intelectuală,
ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de marcă etc.1
Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juri-
dice nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale), raporturile juridice
nepatrimoniale sunt reglementate şi de alte ramuri de drept. De
exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi juridice
nepatrimoniale, personale, extrapatrimoniale, în care cel puţin unul
dintre subiecţi are o calitate specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat,
înfietor.
În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi
persoane juridice, în calitate de subiecte (părţi) în raporturile civile.
Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă,
orice persoană fizică sau juridică.
În alte ramuri de drept, numai anumite persoane fizice sau
juridice numite „subiect calificat” pot avea calitatea de subiect al

1
Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.11; prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.15, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.16

19
raportului juridic. De exemplu, în dreptul familiei, numai persoana
fizică care are calitatea specială de soţ, soţie, înfiat, etc. poate încheia
raporturi juridice de dreptul familiei.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda egalităţii
voinţelor juridice a subiectelor raportului juridic civil (părţilor). Este o
particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public,
unde părţile (subiectele) raportului juridic se află pe poziţie de
subordonare: statul, subiect în raportul juridic de drept public îşi
impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în
sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul lor de
voinţă de la prevederile acestora.
Normele juridice dispozitive se clasifică în:
permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului
juridic civil să hotărască ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296
alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie.
Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”;
art.1028, referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se
poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise”;
supletive, se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au
înţeles să reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.
Exemple: art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la
locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”
Vânzătorul, potrivit textului legal va preda lucrul la locul unde se află,
dar cu acordul cumpărătorului o poate face şi într-un alt loc.
Art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria
ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o
asemenea facultate nu i-a fost interzisă”. Locatarul, deşi în condiţiile
de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă
obligaţia să nu subînchirieze.
În dreptul civil normele juridice imperative (onerative, ce
impun o anumită conduită şi prohibitive, ce interzic anumite acţiuni)
20
sunt mai puţin frecvente, ca de exemplu, în ramurile dreptului public.
Ele reglementează acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia
interesului obştesc, în general ordinea publică.

Exemple de norme juridice imperative onerative:

- art.992 Cod civil “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte
ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a
primit”;
- art.998 Cod civil: “orice faptă a omului, care cauzează
altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara”,
- art.1313 Cod civil “Vânzătorul are două obligaţii
principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.
Exemple de norme juridice imperative prohibitive:
- art.4 Cod civil: “Este oprit judecătorului de a se pronunţa,
în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare
asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.
- art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au tratat pe o
persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între
vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei
boli.”

Natura sancţiunilor de drept civil

Specific sancţiunilor civile este caracterul reparator, ele
urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în situaţia anterioară
încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice civile
s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor
consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel, principalele
sancţiuni civile sunt:
- repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită,
- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului
juridic nul sau anulabil;
- inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau
intereselor legitime ale altei persoane etc.1

1
Mircea Mureşan, Dan Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (1)
« Studia Universitatea Babeş-Bolyai Jurisprudentia » Nr.2/1978, pag.50-71

21
 4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului
românesc
Dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre cele mai
importante – poate chiar cea mai importantă – dintre toate ramurile
dreptului”1
Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trece-
rii de la o economie super-centralizată la o economie de piaţă, în care
iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul societăţii,
organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în majoritate,
aparţine dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece
reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine
reforma economică din ţara noastră”.2
Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei
de mai sus:
a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului
civil. Din momentul naşterii, omul are posibilitatea juridică de a avea
orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult,
cu privire la drepturi, poate să le dobândească înainte de a se naşte din
momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Acasă, la
grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent de dreptul civil, de la
cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei, până la
procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de şcoală. Apoi, după
primul “te iubesc”, normele dreptului civil îi împlinesc pasul hotărâtor
în viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil.
Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.
b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările
din dreptul privat.

5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de

drept
1
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.11
2
Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.12

22
 Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului
civil de alte ramuri de drept rezultă din următoarele:
- dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale). De
aceea, sunt necesare criterii de delimitare a dreptului civil faţă de
ramurile de drept care reglementează şi ele raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la
reglementările din dreptul civil;
- pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează
răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de drept aparţin instituţiile de
drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi elemente
ale altor ramuri de drept? De exemplu, contractele administrative,
contractul de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.1
Din punct de vedere practic, apar frecvent situaţii ce impun
stabilirea apartenenţei raportului juridic la o ramură sau alta a
sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a consecinţelor juri-
dice2.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul familiei

Asemănarea între cele două ramuri ale dreptului privat constă
în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează
raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale,
extrapatrimoniale).

Deosebirile cele mai semnificative sunt:

Dreptul civil Dreptul familiei

- subiect al raportului juridic civil - subiect al raportului juridic de
poate fi orice persoană fizică sau dreptul familiei poate fi numai
juridică persoana fizică care are o calitate
specială: de soţ, părinte, copil,
rudă, adoptat, tutore, curator, etc.
Persoanele străine de familie sunt
subiecte ale raportului juridic de
dreptul familiei numai în situaţii

1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.39
2
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.23

23
 de excepţie (de exemplu în cazul
tutelei, curatelei, când pot înde-
plini această calitate şi persoane
străine de familie).

- sfera raporturilor patrimoniale - reglementează numai raporturile

este extinsă patrimoniale referitoare la regimul
bunurilor soţilor şi obligaţia legală
de întreţinere între soţi şi între
rude.
- reglementează un număr re- - majoritatea raporturilor regle-
strâns de drepturi nepatrimoniale mentate sunt cele nepatrimoniale
(personale, extrapersonale); nu- (personale, nepatrimoniale) ce iz-
mai acelea care privesc existenţa vorăsc din căsătorie, rudenie,
şi integritatea fizică şi morală a adopţiune etc.
persoanei, raporturile care se re-
feră la elementele de identificare
ale persoanei fizice sau juridice şi
cele privind creaţia intelectuală
- metoda de reglementare a rapor- - în raporturile juridice dintre
turilor juridice este de egalitate a părinte-copil minor metoda de
voinţelor juridice a părţilor egalitate suferă o distorsiune “po-
ziţia subiectelor este de subordo-
nare”1
- sancţiunile în dreptul civil au - are sancţiuni proprii (de
caracter reparator, urmărindu-se exemplu: decăderea din puterea
prin repararea prejudiciului părintească, îndepărtarea tutorelui
restabilirea dreptului subiectiv de la exercitarea tutelei etc.)2
civil încălcat
- normele juridice au caracter - predomină normele juridice
preponderent dispozitiv-supletiv imperative

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii

Asemănătoare:

1
Iosif R. Urs, Drept civil roman, Teoria generală, Ed. “Oscar Print”, 2001, pag.49
2
Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.368

24
Obiectul de reglementare în ambele ramuri de drept este alcătuit în
principal, din raporturi juridice patrimoniale şi din unele raporturi
juridice nepatrimoniale personale.

Deosebirile mai importante ar fi:

Dreptul civil Dreptul muncii
- subiect al raportului juridic civil- subiectele raportului juridic de
poate fi orice persoană dreptul muncii au o calitate spe-
cială: de patron şi de angajat. De
asemenea, sfera subiectelor este
mai restrânsă; minorii sub 15 ani
nu pot încheia contractul de
muncă
- obiectul raportului juridic civil - obiectul raportului juridic de
este extins muncă are o sferă de cuprindere
restrânsă: cuprinde salarizarea,
timpul de muncă, disciplina şi
protecţia muncii, răspunderea ma-
terială, protecţia socială, dreptul la
pensie etc.
- izvoarele raportului juridic civil - izvorul raportului juridic de
concret îl constituie evenimentele muncă este contractul de muncă
juridice şi acţiunile omeneşti de
care legea leagă anumite
consecinţe juridice, adică actele
juridice şi faptele juridice în sens
restrâns (gestiunea de afaceri,
plata nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei)

25
- subiectele raportului juridic civil - egalitatea voinţelor juridice a
sunt pe poziţie de egalitate a părţilor se întâlneşte numai în
voinţelor juridice momentul încheierii contractului
de muncă, ulterior, în executarea
contractului, disciplina muncii im-
pune subordonarea salariatului1

- răspunderea civilă este mai - sub aspectul răspunderii juridice,

cuprinzătoare incluzând răspun- specific dreptului muncii este
derea delictuală şi răspunderea răspunderea materială, formă a
contractuală răspunderii contractuale, şi
răspunderea disciplinară

- normele juridice civile au - normele de dreptul muncii sunt

caracter preponderent dispozitiv în majoritatea lor norme impera-
şi supletiv tive

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul internaţional

privat
Asemănarea între cele două ramuri ale sistemului de drept se
referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale,
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Deosebirile mai importante sunt:
- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de
extraneitate, cum ar fi: una din părţi are cetăţenie străină, bunul ce
reprezintă obiectul exterior al raportului juridic este situat în
străinătate, contractul se încheie sau se execută în străinătate, etc.;
Elementul de extraneitate pune problema legii civile
aplicabile.
Fiecare stat adoptă norme proprii de aplicare a legii civile,
raporturilor juridice care au în conţinut un element de extraneitate.
Aceste norme se numesc „norme conflictuale” şi sunt stabilite prin
tratate internaţionale.
Normele dreptului internaţional privat soluţionează conflictul
de legi în spaţiu, conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.10

26
străinului, prin indicarea legii ce se aplică raportului juridic cu
elemente de extraneitate.
- în dreptul internaţional privat metoda de reglementare este
acea de indicare, prin intermediul normei conflictuale, a legii ce se
aplică raportului juridic cu element de extraneitate.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează
raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.
În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului
juridic comercial, ca de exemplu:
- una din părţi are calitatea de comerciant;
- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele
de comerţ, acte juridice şi fapte juridice comerciale, ce primesc
această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod
comercial);
- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a
voinţelor părţilor raportului juridic. Azi, tot mai mult, societatea
comercială părăseşte terenul contractual pentru a deveni o instituţie.
Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi impune
comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90
privind Registrul comerţului, modificată în art.1 se precizează:
“Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să
ceară înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce nu
respectă această obligaţie, potrivit art.44 “vor fi obligaţi prin hotărâre
judecătorească la plata unei amenzi civile”.
- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De
exemplu, art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile comerciale:
“Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este
necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a
societăţii”
- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Sunt
aplicabile sancţiuni civile (de exemplu, nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare comercială în lipsa condiţiilor esenţiale pentru

27
validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ,
amendă civilă şi sancţiunii penale.1

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept

Noţiunea de izvor de drept răspunde la întrebarea: Unde
întâlnim norme de drept civil care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale?
În sens material, izvorul de drept în general şi al dreptului
civil în special îl reprezintă “ansamblul condiţiilor materiale de
existenţă ce generează reglementările juridice aparţinătoare acestei
ramuri”1.
În sens formal, noţiunea de izvor de drept civil desemnează
actele normative din legislaţie care conţin norme juridice civile. Ac-
tele normative sunt elaborate de organe ale statului anume desemnate
prin Constituţie, în conformitate cu atribuţiile primite în acest sens.

1
Constantin Palade, Drept comercial, fascicula I, Universitatea « Petru Maior » Târgu Mureş,
Departamentul I.D.D., 2001, pag.14-15
1
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.29

28
 Unii autori, folosesc pentru acest sens al izvorului de drept
sintagma „sens juridic”, şi înţeleg: „formele de exprimare a normelor
juridice, mijloacele specifice statale prin care voinţă este ridicată „la
rangul de lege”, devenind astfel generală şi obligatorie.2

2. Izvoare directe ale dreptului civil

Într-o clasificare a actelor normative în raport de forţa lor
juridică, dată de locul ce-l ocupă organul emitent în ierarhia organelor
statului, distingem:

A. Legea
Legea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce cuprinde
norme de conduită, indiferent de organul emitent. De exemplu legea,
hotărârea de Guvern, hotărârile consiliilor locale, regulamentele de
funcţionare etc.
Legea, în sens restrâns este actul normativ elaborat de Parla-
ment şi numit astfel.
Se disting trei categorii de legi:
Legile constituţionale
Din această categorie fac parte:
• Constituţia României, în care se prevăd dispoziţii generale,
principii şi reglementări fundamentale referitoare la organizarea din
punct de vedere politic a statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice; economia şi
finanţele publice; Curtea Consituţională şi revizuirea Constituţiei.
Instituţiile importante ale dreptului civil, ca de exemplu,
subiectele de drept civil, protecţia persoanelor şi a patrimoniului,
dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la libera circulaţie,
dreptul la domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis
reglementate de Constituţie. De exemplu:
- art. 136 alin.2: „Proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege”;
- art.136 alin.5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţiile legii organice”;
2
Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.25 ; Iosif R. Urs, op.cit., pag.64

29
 - art.44 alin.1: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele
asupra statului, sunt garantate”;
- art.44 alin.3 „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o
cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire”;
- art.44 alin.4: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor”;
- art.44 alin.5: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantărilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii”;
- art. 44 alin.6: „Despăgubirile prevăzute în aliniatele 3 şi 5 se
stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă,
prin justiţie”;

Prevederile constituţionale, în măsura în care reglementează

materii civile, sunt izvoare formale de drept.

• legile de revizuire a Constituţiei: (art.72 alin.2 din

Constituţie) “Textele constituţionale, ca toate celelalte texte juridice,
sunt evolutive, precum sunt şi relaţiile sociale cărora le dau expresie
juridică…revizuirea este o operaţie de adaptare sau de corecţie a
Constituţiei”.1
Constituţia poate fi modificată prin următoarele tehnici de
revizuire:
a) se face apel la anumite majorităţi calificate. Art.150 din
Constituţie prevede: “Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din
numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000
de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Consti-
tuţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie

1
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii publice, Tratat II, Editura « Europa Nova »,
Bucureşti, 1996, pag.99

30
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative”.
b) se urmăreşte o anumită procedură de revizuire, cu un
pronunţat caracter restrictiv şi finalizată după aprobarea ei prin
referendum, consultare populară.
Revizuirea Constituţiei are anumite limite, potrivit
prevederilor art.152 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii privind
caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot
forma obiectul revizuirii.”
Cu respectarea tehnicilor de revizuire a Constituţiei pot fi
modificate reglementări constituţionale privind materii de drept civil.2
De exemplu, prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr.669 din 22 sept.2003 au fost modificate unele prevederi din
Constituţie, în materii de drept civil:
- art.16 alin.3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;
- art.27 alin.3: „Percheziţia se dispune de judecător şi se
efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege.”;
- art.44 alin.2: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită
în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apartizii
pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi prin alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi
prin moştenire legală.”
Aceste modificări ale Constituţiei sunt izvoare formale de
drept civil, deoarece vizează materii de drept civil.

2) Legile organice: sunt legile intermediare, între legea

constituţională şi legea ordinară care se caracterizează prin:
reglementează un număr restrâns de relaţii sociale expres
prevăzute în Constituţie (art.73 alin.3 – sistemul electoral; organizarea

2
Prof.univ.dr.Victor Duculescu, lector univ.drd. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,
Constituţia României, comentată şi adnotată, « Lumina Lex », 1997, pag.451-459.

31
şi funcţionarea Autorităţii electorale Permanente; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi
a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armatei şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei
de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor
publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a
învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei
locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală; celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede
adoptarea de legi organice. De exemplu, în art.12 alin.4 din
Constituţia României se stabileşte: “Stema ţării şi sigiliul statului sunt
stabilite prin legi organice”; art.40 alin.3: “Nu pot face parte din
partidele politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite
prin lege organică”.
se adoptă prin votul majorităţii membrilor fiecărei Camere,
spre deosebire de legile ordinare care urmează a fi adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.

3) Legile ordinare: sunt toate celelalte legi adoptate de

Parlament.1 Fac parte din această categorie şi Codurile (de exemplu,
Codul civil, Codul comercial, Codul Penal etc.), legi care sistemati-
zează majoritatea reglementărilor aplicabile unui domeniu.
Amintim, cu titlu de exemplu, legi civile de dată recentă:
Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.64/1991 privind brevetul
de invenţie, Legea nr.16/1994 a arendării, Legea nr.7/1996 privind
cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea nr.8/1996 privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, Legea locuinţei nr.114/1996,
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr.213/1998

1
Ibidem, pag.230-231

32
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea
nr.219/1998 privind regimul concesiunilor etc.

4) Decrete-legi
Sunt acte normative elaborate de către Consiliul Frontului
Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în
perioada 22 decembrie 1989 şi iunie 1990 când a fost validat
Parlamentul României.
Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege nr.10/1990
privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate, Decretul-
Lege nr.11/1990 cu privire la consumul de gaze sau Decretul-Lege
nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun-
ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la unificarea dispo-
ziţiilor privitoare la Cărţile funciare, Decretul-Lege nr.319/1944 pri-
vind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor etc.

Acte normative subordonate legii

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor.
Guvernul, organ suprem executiv, cu principalul atribut de a organiza
executarea legilor emite în vederea îndeplinirii acestui atribut hotărâri
prin care clarifică legea, pentru o mai bună aplicare a ei. Hotărârea de
Guvern nu “creează drept”. De exemplu H.G.nr.152/1992 privind
brevetele de invenţie; H.G. nr.608/1990 privind stabilirea preţurilor de
vânzare a locuinţelor construite din fondurile statului, recepţionate
după 1 ianuarie 1990, H.G. nr.1228/1990 pentru aprobarea Metodo-
logiei concesionării, închirierii şi locaţia gestiunii etc.
Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei delegări
legislative (legi speciale de abilitare date de Parlament) unde se
precizează perioada de timp când se emit ordonanţele şi domeniile la
care se referă. De exemplu, O.G. nr.19/1994 privind stimularea inves-
tiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe;
O.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei; O.G.
nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii etc. În art.114 alin.4 din
Constituţia României se prevede: “În cazuri excepţionale guvernul
poate emite ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai

33
după depunerea lor spre aprobare la Parlament. (…) Aprobarea sau
respingerea ordonanţelor se face printr-o lege”.
Guvernul nu poate emite ordonanţe în domeniile ce fac
obiectul legilor organice. Prevederile art.114 din Constituţie,
modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr.669/septembrie 2003 permit Guvernului să adopte ordonanţe de
urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice.

Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale altor conducători

ai organelor de specialitate, ai administraţiei publice centrale
În executarea legilor, organele centrale emit regulamente,
note, ordine, instrucţiuni, statute etc. care se publică în Monitorul
Oficial. Aceste acte normative, atunci când conţin reglementări în
materii de drept civil, sunt izvoare formale de drept civil.

Acte normative emise de autorităţile administraţiei publice

locale
Autorităţile administraţiei publice locale sunt:
- consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi judeţene);
- primarul, prefectul.
Consiliile locale îşi exercită atribuţiile prin adoptarea de
hotărâri, primarii emit dispoziţii şi prefecţii emit ordine.
“Aceste acte juridice sunt izvoare de drept civil în măsura în
care reglementează relaţii sociale din sfera dreptului civil, numai dacă
au caracter normativ şi nu individual”.1
Acte normative emise până la 22 decembrie 1989
Actele normative emise până la 22 decembrie 1989 de autori-
tăţile competente, precum legile emise de Marea Adunare Naţională,
decrete emise de Consiliul de Stat şi hotărârile emise de Consiliul de
Miniştri (HCM) rămase în vigoare şi care reglementează materii de
drept civil reprezintă şi ele izvoare formale de drept civil. De exemplu
Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul
167/1958 privind prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind
numele.

1
M. Mureşan, op.cit., pag.28; Iosif R. Urs, op.cit., pag.72 ; prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.34

34
 Contractele tip, contractele colective de muncă, contractele
de societate, actul constitutiv
În opinia prof.univ.dr. Mircea Mureşan: “norme de drept civil
pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de natură contractuală”. Aceste
norme juridice (reguli de conduită stabilite de părţi ce înlocuiesc de
regulă normele legale cu caracter supletiv sau dispozitiv) sunt
obligatorii şi au o sferă de aplicabilitate restrânsă doar la părţile
raportului juridic.2 Prof.dr.doc. Traian Ionaşcu, membru corespondent
al Academiei Române, a precizat: “contractele tip au, de asemenea,
valoarea unui act normativ”.3
Cu privire la aceste izvoare de drept, într-o altă opinie, prof.
univ.Gheorghe Beleiu, apreciază că “suntem în prezenţa unor
denumiri specifice ale izvoarelor de drept civil menţionate mai sus
(n.a. statut, regulament, contract-cadru sau contract tip, standard,
norme), iar nu în prezenţa unei categorii distincte de “izvoare de drept
civil”….aşa după cum o denumire specifică pentru lege este aceea de
Cod.”1
Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de vedere, cel puţin
din următorul considerent: Autorul în enumerarea actelor normative
care poartă o denumire specială: statut, regulamentul, contract-cadru
sau contract-tip, standard, norme aşează pe acelaşi plan pe cele cu
valoare normativă, emise pentru executarea legilor, cu aplicabilitate în
domenii sociale extinse (statut, regulament, standard, norme, ca de
exemplu, Ordinul nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru
aprobarea normelor cu privire la organizarea spectacolelor,
concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive la care se percep
tarife de intrare) cu cele de natură contractuală – contracte-tip.
Normele de conduită stabilite de o parte a contractului-tip, au
aplicabilitate numai între părţile contractante, când cealaltă parte
acceptă să încheie contractul-tip. Ea nu are această obligaţie.
Contractul tip este cunoscut şi sub denumirea de contract de adeziune.
Apreciem că aşezarea contractului-tip în această enumerare a
izvoarelor de drept civil este o soluţie discutabilă, contractul-tip fiind
o categorie distinctă de izvoare directe de drept.
2
M. Mureşan, op.cit., pag.29
3
Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.67
1
Prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.55

35
 3. Izvoare indirecte ale dreptului civil
În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia
potrivit căreia izvoarele dreptului civil sunt izvoare directe şi izvoare
indirecte.2 Izvoarele directe sunt izvoarele formale de drept civil, mai
sus menţionate.
Izvoarele indirecte ale dreptului civil se consideră a fi:
Principiile generale ale politicii economice
Printre izvoarele indirecte ale dreptului se numără “principiile
generale ale politicii economice”. Se afirmă că, şi în condiţiile de azi,
condiţii de tranziţie, “aceste principii ar putea fi invocate nu numai în
completarea legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar
care n-au fost abrogate sau înlocuite), devenite incompatibile cu
realităţile social-politice actuale”.3
De exemplu, practica judiciară a admis ca fiind în spiritul
principiilor economiei de piaţă în curs de instaurare în România şi
deci valabile, prevederile contractuale prin care s-au stabilit dobânzi
real pozitive mult mai mari comparativ cu cele prevăzute imperativ în
Decretul nr.311/1954, abrogat în 1998, specifice economiei
centralizate la data apariţiei actului normativ.
Acest izvor trebuie privit cu rezervă, deoarece nevoia de a
răspunde la noile condiţii economice, poate duce la abuz.1

Cutuma (obiceiul juridic)

Cutuma (obiceiul juridic) este o regulă de conduită nescrisă,
care s-a format într-o perioadă de timp mai îndelungată şi căreia
societatea i-a acordat putere obligatorie asemănătoare unei legi.
Un autor, în încercarea de a preciza noţiunea de obicei
(cutumă) ca izvor de drept, distinge între:
- obiceiurile învechite, nesănătoase împotriva cărora statul
luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care atitudinea statului este
indiferentă din punct de vedere juridic;
2
Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.32
3
Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1967, pag.71, Otilia Calmuschi, în Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, coordonat de
Paul Cosmovici, « Ed. « Academiei », Bucureşti, 1989, pag.102, Tr. Ionaşcu şi A. Barash,
Teoria şi practica litigiilot precontractuale, Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, pag.255-275
1
M. Mureşan, op.cit., pag.30, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.41, Iosif R. Urs, op.cit.,
pag.7

36
 - obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le putere juridică
obligatorie. Numai acestea pot constitui izvoare de drept, calitate conferită
însă de textul de lege se face trimitere expresă la obiceiul locului (de
exemplu, art.970 Cod civil: “convenţiile…obligă nu numai la ceea ce este
expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea îngrădirii se va
hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil: “nu e iertat a sădi arbori
care cresc înalţi decât în îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi
2
recunoscute.”).
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la
calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de drept.
Într-o opinie, „dacă textul legal face trimitere la obicei, regula
de conduită este dată de cutumă şi nu de norma legală...referirea pe
care legea o face la ele le conferă acestora valoare juridică de izvor de
drept”3
Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de drept numai
atunci când legea face trimitere expresă la el. (vezi exemplele de la
art.970, 600 şi 607 Cod civil).
Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu (însuşită şi de
prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă tranşant: “obiceiul (cutu-
ma)….nu sunt şi nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile
de conduită cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele şi
dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac
trimitere expresă la obicei.”1
În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere la
obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică concret în raportului
juridic civil, norma juridică care face trimitere la obicei (cutuma) sau
chiar însuşi obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de drept
textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul (cutuma) este diferit de la
loc la loc, de la o regiune geografică la altă regiune geografică “căci
obiceiurile se prefac în multe chipuri”.
De exemplu, în satele săseşti din Transilvania obiceiul obştesc
privind construcţia porţilor şi a zidurilor unei case este următorul:
porţi şi împrejmuiri, cel puţin la stradă, înalte şi masive, pentru a

2
Iosif R.Urs, op.cit., pag.72
3
Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.35
1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.34

37
înfrânge elanul curioşilor. Obiceiul diferă în Dobrogea: gardurile sunt
scunde, cu întreaga privelişte a gospodăriei la vedere.
Apreciem că obiceiul în măsura în care norma juridică civilă
face trimitere la el este izvor de drept civil.

Doctrina
Doctrina de drept civil însumează opiniile specialiştilor de
referinţă în domeniu exprimate în tratate, studii, lucrări, monografii,
cursuri universitare, articole etc.
Se pune întrebarea dacă un judecător, în soluţionarea unei
pricini, poate face trimitere expresă la un punct de vedere exprimat în
literatură şi să afirme că soluţia se întemeiază pe acesta?
Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează pe norma
juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în rândul izvoarelor de
drept, totuşi prin opiniile care le formulează, contribuie la înlăturarea
diversităţii de practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea
normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.”1
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită din totalitatea
soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor de judecată.
Practica judiciară este sau nu izvor de drept? Judecătorul
poate să soluţioneze o cauză motivând că hotărârea se întemeiază pe o
soluţie asemănătoare dată de un alt judecător într-o cauză similară?
Este posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată izvor de
drept?
Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu atât mai mult cu
cât în unele sisteme de drept, practica judiciară este considerată un
izvor de drept (exemplu, dreptul american, dreptul englez).
Majoritatea autorilor, la care ne raliem, nu acordă practicii
judiciare calitatea de izvor de drept civil. Principalul argument este
prevederea legală din art.4 Cod civil, în baza căreia organul de
judecată are obligaţia să aplice normele de drept civil în cazurile
aduse spre judecată. “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în
hotărârile ce dă, prin, cale de dispoziţii generale şi reglementare,
asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

1
Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.36

38
 Tot atât de adevărat este şi faptul că judecătorul care este
independent şi se supune numai legii (art.124 alin.3 Constituţia
României) se aliniază la soluţiile date de Înalta curte de Casaţie şi
Justiţie. De altfel, în Constituţie se precizează şi atributul prioritar al
acesteia: „asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale” (art.126
alin.3).
Jurisprudenţa, la fel ca şi doctrina, când este unitară şi
constantă are un rol important în elaborarea şi perfecţionarea normelor
de drept civil.

CAPITOLUL III

APLICAREA LEGII CIVILE

1. Noţiuni introductive
Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea de lege în
sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri concrete.
“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practică prin
care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice
civile….activitate ce se desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite
prin acte normative”.1
Aplicarea legii civile priveşte următoarele aspecte:
- durata de aplicare în timp a legii civile (aplicarea legii civile
în timp)
- spaţiul geografic în care se aplică legea civilă (aplicarea legii
civile în spaţiu)
1
Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit, pag.23

39
 - subiectele de drept cărora li se adresează legea civilă
(aplicarea legii civile asupra persoanelor).
“Din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar privite sub
raportul timpului, ele se succed.”2
În spaţiu legile civile coexistă. De pildă, într-o împrejurare, o
persoană, un bun sau un act juridic poate fi revendicat de mai multe
legi naţionale coexistente, cum ar fi căsătoria unui cetăţean român cu
un cetăţean străin, în Târgu Mureş, sau cumpărarea de către un
cetăţean român în Germania a unui bun imobil sau încheierea unui act
de donaţie între un cetăţean român şi unul englez, în Bucureşti. Se
aplică legea română sau cea străină?
În timp legile civile se succed.
Legea civilă acţionează în timp asupra:
- actului juridic
- efectelor actului juridic (ce pot fi prezente şi viitoare)
- situaţiilor juridice, (acele raporturi juridice ce se încheie
într-un interval de timp). Situaţiile juridice se pot constitui, modifica,
sau stinge sub imperiul unei singure legi sau a mai multor legi civile
succesive în timp. De exemplu, perfectarea contractului de vânzare-
cumpărare a imobilului, presupune o perioadă de timp, de la realizarea
acordului de voinţă al părţilor, până la încheierea formalităţilor de
publicitate imobiliară.
- efectelor situaţiilor juridice. Acestea, la fel ca şi situaţiile
juridice pot fi reglementate de o singură lege civilă, sau de mai multe
legi civile.
Din mai multe legi succesive în timp sau coexistente în spaţiu
se pune problema stabilirii legii civile aplicabile în timp sau în spaţiu.
Particularitatea mai multor legi de a se aplica aceleaşi situaţii
juridice se numeşte în doctrină conflict de legi. Conflictul de legi este
în timp şi spaţiu.
Dreptul intertemporal stabileşte ce lege civilă se aplică într-un
conflict de legi în timp.
Dreptul internaţional privat, indică din mai multe legi civile,
legea aplicabilă în spaţiu.

2
G. Vrabie, Teoria generală a dreptului, Ed. “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1995, pag.96;
Dr.doc.Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi, în Tratat de
drept civil ; Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei », pag.77

40
 În cazul situaţiilor juridice şi a efectelor acestora sunt
aplicabile următoarele reguli:
- legea nouă nu se aplică în cazul facta preterita (trecutul
scapă acţiunii legii noi);
- legea nouă, de la data intrării în vigoare acţionează imediat
asupra facta pendentia;
- legea nouă intrată în vigoare se aplică şi efectelor viitoare ale
situaţiilor juridice trecute, facta futura.

2. Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent
cerinţelor materiale existente la un moment dat într-un stat.
Legea civilă se aplică între două momente: momentul intrării
în vigoare şi momentul încetării aplicării ei.

Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:

- la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României
- la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.
Regula este stabilită în art. 78 din Constituţie.
Data prevăzută în textul legii poate fi:
- data calendaristică ulterioară publicării, indicată expres în
lege;
- stabilirea unui număr de zile sau luni ce se calculează de la
data publicării legii.
De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două
efecte juridice:
- legea civilă devine obligatorie;
- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o
cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo
censetur ignorare legem).
Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:
- data abrogării. Abrogarea poate fi expresă (în noua lege
civilă se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit articol

41
din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că
dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă) - sau
tacită (abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este
reglementată diferit în raport de vechea reglementare).
- data împlinirii termenului, în cazul legilor cu termen. Prin
ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în vigoare
- căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în
literatura juridică înţelesuri diferite.
Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”1
Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci
când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă
au dispărut relaţiile sociale reglementate, fără a mai fi nevoie să
intervină procedeul tehnico-juridic al abrogării”.2
Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în
desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul
normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei
legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă
neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.1
Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un
mod de ieşire din vigoare a legii.2 De exemplu Codul comercial intrat
în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii
populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în
desuetudine, dată după care se aplică din nou.
Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de
efecte:
- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente
- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute
- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.
Legile civile sub aspectul duratei lor în timp pot fi:
- legi abrogative: au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au
numai menirea de a face să înceteze aplicarea legii civile anterioare.
- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul al
unei norme juridice dintr-o lege existentă.

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.17
2
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.38
1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.100-101
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.17

42
 Într-o opinie, legile interpretative se aplică retroactiv, în toate
situaţiile juridice supuse legii interpretative.“Legea interpretativă se
integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se aplice,
chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor. Prin urmare
legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”3
Într-o altă opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura
excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile) trebuie să
admitem că legea interpretativă – act normativ intertemporal –
produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a
actualei Constituţii era acceptată teza potrivit căreia legea
interpretativă avea caracter retroactiv”.4
Modificarea Constituţiei prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr.669/22 septembrie 2003, impune o precizare: art.15
alin.2 din Constituţie adăugă încă o excepţie: legea contravenţională
mai favorabilă.
- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii
noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate doar în perioada de
tranziţie.
Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege –
situaţii juridice unidependente, sau de mai multe legi – situaţii juridice
pluridependente.
În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea
legii civile aplicabile se apelează la următoarele principii:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Principiul este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea dispune
numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Principiul consacră
regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor

3
Dr.doc.Mihai Eliescu, op.cit., pag.83 ; M. Mureşan, op.cit., pag.34 ; Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.47
4
Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, op.cit., pag.105

43
ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare,
trecute”.1
Într-o formulare consarcrată, potrivit principiului, trecutul
scapă legii civile noi.
Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi
poate stabili conduita după norme ce nu există încă”.2
Principiul neretroactivităţii legii civile, prin textul art.15 al.2
din Constituţia României, a primit caracter constituţional: “Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
comtravenţionale mai favorabile”.
S-a pus astfel capăt situaţiei trecute când “legiuitorul însuşi
putea dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o
edictează”3; deoarece regula juridică a neretroactivităţii legii civile,
cum se susţinea, se aplica doar judecătorului. Azi, legiuitorul însuşi nu
poate dispune aplicarea legii civile noi situaţiilor anterioare apariţiei
ei.
Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază:
“Totuşi legiuitorul are posibilitatea să prevadă într-un act normativ şi
o dispoziţie potrivit căreia acel act sau unele dintre prevederile sale
vor produce efecte şi pentru trecut. Este însă necesară, pentru a se
produce un asemenea efect, o dispoziţie expresă în acest sens.”1
Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretro-
activităţii legii civile)
Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii
juridice ce apar după intrarea ei în vigoare – tempus regit actum.
Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de
constituire, modificare sau stingere.
Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în
aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile:
a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite
cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul
încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o

1
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58; Gabriel Boroi, op.cit., pag.18 ; M. Mureşan,
op.cit., pag.35 ; V. Pătulea, Principiul neretroactivităţii legii civile în condiţiile conflictului între
legi succesive de inspiraţie politică opusă, în « Dreptul » nr.7-8/1991, pag.88-91
2
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.39
3
Mircea Mureşan, op.cit., pag.35
1
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.45

44
nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja
încheiat şi atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de
nulitate.2
b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau
epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;
c) efectele juridice ale actului valabil încheiat ce se produc
după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.
Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele
reguli:
a) situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau
stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei
legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Elementele componente
ale situaţiei juridice în curs de constituire, modificare sau stingere care
au individualitate proprie se supun legii în vigoare la data constituirii
lor. Acestor elemente nu le sunt aplicabile prevederile noii legi civile.
De exemplu, în situaţia juridică privind încheierea
contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, acordul de voinţă al
părţilor realizat în formă solemnă este un element cu individualitate
proprie, supus legii în vigoare atunci când acesta s-a realizat, situaţie
în care nu se aplică legea nouă, care ar putea omite această cerinţă, a
solemnităţii.
b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire,
modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se produc.
Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului
neretroactivităţii legii civile:
- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptele juridice
generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile pot
ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când
instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;
- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în
momentul încheierii actului juridic;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se
stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei
ilicite;

2
I. C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, I, în revista “Dreptul”
nr.6/1990, pag.44-45, C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II,
în revista “Dreptul” nr.6/1990, pag.49-51

45
 - moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de
legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;
- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare
în momentul redactării;
- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în
vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după
redactarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile
de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica
testamentului încheiat.
Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite două
excepţii: “legea penală sau contravenţională mai favorabilă”.
Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga
excepţii în materie civilă, legea organică sau ordinară nu pot deroga de
la norma constituţională.
Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la
caracterul retroactiv al normei de interpretare.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Principiul constă în regula potrivit căreia legea, din momentul
intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în curs de constituire, de
modificare, sau stingere şi celor ce se vor constitui în viitor, precum şi
efectelor acestora (facta pendentia şi facta futura).
Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se
constituie sau sting, precum şi efectele acestora.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat
legislativ, el se deduce din principiul neretroactivităţii legii civile.
Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:
- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei
imediată;
- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi;
- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres
tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de
la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de
constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de
constituire.1

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

46
 Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de
acţiune.
“Problema aplicării imediate a legii noi are ca obiect faptele şi
efecte în curs... problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în
întregime consumate în trecut”.2
Într-o altă formulare, deosebirea fundamentală între cele două
principii, constă în:
- principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu;
- principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile
juridice ce se constituie succesiv, în timp de exemplu, adopţiunea
presupune momente succesive în timp, consimţământul părinţilor
fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin
uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).
Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a
doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea civilă.
Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El
o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în
mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului,
astfel cum acesta a putut fi desprins, prin interpretare, de teorie şi
practică”.3
Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea
principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită
legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii
vechi.
Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o
constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia constă
în aplicarea, în anumite situaţii determinate de legea nouă, pentru încă
o perioadă de timp, a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în
vigoare o nouă lege civilă.
Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi
supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege. Socotim
că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei ultraactivităţii, în lipsă de text
expres, a art.12 din Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea
nr.50/1991 în practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în
referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea (n.a.-
2
Dr. doc. Mihail Eliescu, op.cit., pag.104
3
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58 ; prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.40 ;
Iosif R. Urs, op.cit., pag.106

47
excepţia de ultraactivitate a legii civile) trebuie prevăzută expres în
legea nouă”.1
Următoarea prevedere legală consacră expresis verbis
supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea nr.114/1996 privind
locuinţa prevede: “persoanele care beneficiază de drepturi mai
favorabile decât cele prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi
speciale, care se referă printre altele, la materia raporturilor juridice
locative şi a celor conexe acestora, se bucură în continuare de
aplicarea drepturilor mai favorabile” (n.a. - se bucură în continuare
de prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).
Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi supravieţuiesc în
temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.
Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text
expres în noua lege.2
Aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile impune
următoarele precizări:
- de regulă, se aplică actelor şi situaţiilor juridice voluntare, cu
precizarea că noua lege civilă să conţină norme juridice dispozitive,
părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de
la prevederile legale;
- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei;
- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când
noua lege civilă are caracter imperativ.
Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare
(contracte) se justifică prin faptul că părţile, la încheierea contractului,
consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se
află să completeze condiţiile şi efectele acestuia.

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu geografic supus
suveranităţii unui stat.

Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:

aspectul intern

1
Dr.doc. Mihai Eliescu, op.cit., pag.104 ; Mircea Mureşan, op.cit., pag.39
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

48
 Sub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor
juridice civile stabilite între cetăţeni români în limitele teritoriului
României. Principiul care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu
sub aspect intern este principiul teritorialităţii.
Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (actul
normativ elaborat de Parlament) se aplică pe întregul teritoriu al
statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative elaborate
de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări
(cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel local, când sunt
emise de un organ local.
Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de
stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme general
admise ale dreptului internaţional” (art.3 alin.2 Constituţia
României).
Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă
română nu se aplică pe întregul teritoriu al ţării, şi anume:
- în interiorul ambasadelor şi consulatelor străine acreditate în
România;
- în zonele libere, oraşele, şi porturile stabilite convenţional şi
supuse unor reglementări internaţionale speciale.
Legea civilă română se aplică, pe bază de reciprocitate,
potrivit tratatelor internaţionale şi în afara teritoriului statului român,
astfel:
- pe navele şi aeronavele sub pavilion românesc ce se află în
afara apelor teritoriale;
- în ambasadele şi consulatele României din străinătate;
- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite
condiţii (de exemplu prevederile Codului Familiei referitoare la
condiţiile de fond ale căsătoriei).

aspectul internaţional
Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce
conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul
juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate,
actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România,
bunul imobil ce este obiect exterior al raportului juridic civil se
situează în străinătate etc.
49
 Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu
Ce lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de
extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine una din părţile raportului
juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea statului
unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?
Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin norme juridice
conflictuale. Fiecare stat elaborează norme conflictuale, ce alcătuiesc
dreptul internaţional privat.
Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional cuprinde normele conflictuale prin care se
soluţionează conflictul de legi în spaţiu.
Legea cuprinde următoarele categorii de norme conflictuale:
a) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice legale
(sunt acelea care se nasc, modifică, transmit şi sting în puterea legii)
au caracter obligatoriu. Câteva exemple:
- art.11: starea şi capacitatea civilă a persoanei (statului
persoanei fizice) este guvernată de legea cetăţeniei (lex personalis) sau
de legea naţională (lex patriae) a subiectului raportului juridic
- art.41: legea aplicabilă persoanei juridice este cârmuită de
legea sa naţională, determinată de sediul social al societăţii
- art.49: posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt supuse legii
locului unde acestea se află sau sunt situate
- art.145: uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde
bunul se află la începerea termenului de prescripţie, prevăzut în acest
scop
- art.66: moştenirea este supusă, în ce priveşte bunurile
mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana
decedată o avea la data decesului (lex patriae), iar în ceea ce priveşte
bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din
aceste bunuri se află (lex rei sitae)
- art.18: condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei
sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex
patriae)
- art.107: faptele juridice cu caracter ilicit şi răspunderea
juridică civilă sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a intervenit
fapta ilicită (lex loci delicti commisi)
50
 b) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice
contractuale (se nasc, modifică transmit şi sting pe cale
convenţională). Câteva exemple:
- art.69 şi 71 condiţiile de fond şi formă ale actului juridic
unilateral sunt cârmuite de legea aleasă de autorul său
- art.73 contractul este guvernat de legea aleasă prin consens
de părţi.

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită,
se adresează, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice.
Subiectele de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul
că participă la raporturile juridice civile, de regulă, numai potrivit
consimţământului liber exprimat.
Sub aspectul sferei subiectelor de drept cărora li se adresează
legea civilă se disting următoarele categorii de legi civile:
a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor
fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, normele juridice
prevăzute în Codul civil
b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu,
Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, Decretul nr.975/68
privind numele etc.
c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor
juridice. De exemplu, Decretul 31/1954 în ceea ce priveşte persoana
juridică, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale etc.
Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite
categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu prevederile din
Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).

51
 CAPITOLUL IV

INTREPRETAREA NORMELOR
JURIDICE DE DREPT CIVIL

1. Noţiunea de interpretare a normelor juridice de

drept civil
În literatura juridică de specialitate s-au exprimat păreri
diferite cu privire la obiectul interpretării.

52
 Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”1,
într-o altă opinie “interpretarea normelor de drept civil”2 în timp ce
un autor propune “interpretarea actelor normative”3.
Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice de
drept civil” este de preferat deoarece:
- legea civilă, în general actele normative civile sunt
ansambluri de norme juridice civile;
- norma juridică este regula de conduită generală şi abstractă
ce se aplică unor situaţii concrete;
- pentru aplicarea normei juridice la situaţii practice se impune
a se observa voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică.
Prin interpretarea normei juridice se determină conţinutul,
înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.4
Şi adepţii sintagmei “interpretarea legii civile” subliniază
expresis verbis că se referă la o “operaţie logico-juridică raţională de
lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei
juste aplicări”1 sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al
dispoziţiilor normative”2.
Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice este o
operaţiune logico-juridică, care se face după anumite reguli şi cu
anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar
al aplicării lui”3.
N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a căuta
soluţia practică cea mai convenabilă. În genere, orice soluţie juridică

1
M. Mureşan, op.cit., pag.43, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44, prof.univ.dr.Dumitru
Lupulescu, op.cit., pag.30 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.48, prof.dr. Teofil Pop,
op.cit., pag.42, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.61
2
Dr.docent Iolanda Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în Tratat de drept civil,
vol.I., Partea generală de Traian Ionaşcu şi colaboratorii, Ed. «Academia » României,
Bucureşti, 1967, pag.135, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.233, Dan Ciobanu, Introducere în
studiul dreptului, Ed. »Hyperion XXI », Bucureşti, 1992, pag.69, Gabriel Boroi, op.cit., pag.24,
Iosif R. Urs, op.cit., pag.77
3
Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală, vol.I, Casa
Editorială « Calistrat Hogaş », Bucureşti, 2000, pag.52-53
4
V. Eminescu, op.cit., pag.136, Iosif R Urs, op.cit., pag.77
1
M. Mureşan, op.cit., pag.43, G. Vrabie, op.cit., pag.63
2
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44, prof.univ.dr.Dumitru Lupescu, op.cit., pag.29,
prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.42, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.49
3
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag.235

53
se bazează pe o sumă de informaţii acumulate din probele cauzei şi pe
argumente obţinute din interpretare”4.
În concluzie, definiţia interpretării normei juridice civile
cuprinde cel puţin următoarele elemente:
- este o etapă necesară în aplicărea normei juridice;
- prin interpretare se stabileşte voinţa legiuitorului;
- scopul interpretării este acela al aplicării convenabile, juste a
normei juridice în cazuri concrete.

2. Necesitatea interpretării normei juridice civile

Normele juridice au un caracter general, impersonal, ele se
referă la cazuri ipotetice. Aplicarea în practică, în cazuri concrete, a
normei juridice este dificilă, pune probleme. Printre argumentele ce
impun interpretarea normei juridice civile poti fi următoarele:
a) norma civilă nu poate cuprinde în formularea ei, oricât de
precisă, varietatea relaţiilor sociale cărora li se aplică. De exemplu,
art.1000 alin.1 Cod civil: “suntem asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi
a răspunde sau de lucrurile sub paza noastră”. Iniţial s-a apreciat că
redactorii Codului civil au înţeles prin această formulare să facă o
introducere la formele răspunderii civile, enunţate în alin.2,3 şi 4 din
art.1000 Cod civil, privind cazurile răspunderii pentru fapta altuia
(răspundere indirectă – răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copii lor minori, răspunderea comitenţilor pentru
prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor
încredinţate şi răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor)
şi răspunderea pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră (pentru
prejudiciile cauzate de animale, respectiv de ruinarea edificiului).
Târziu, după 1940, sub presiunea înmulţirii prejudiciilor
provocate de maşini, instalaţii, utilaje, ca urmare a progresului tehnic
textul art.1000 alin.1 Cod civil a fost interpretat ca fiind răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucrări, dezvoltându-se teoria
răspunderii civile delictuale pentru “fapta lucrului”1.
4
Iosif R. Urs, op.cit., pag.78
1
Prof.univ.dr.Liviu Pop, Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. “Lumina Lex”,
pag.2000, pag.284-285, C. Stătescu, C. Bârsan, Tratatul de drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. “Academiei”, Bucureşti, 1981, pag.279

54
 b) Legiuitorul formulează norma juridică prin exprimări
generale, ce se cer a fi explicate pentru a se stabili precis dacă o
situaţie concretă se suprapune cu ipoteza normei juridice (elementul
component al normei juridice care descrie împrejurările în care se
aplică regula de conduită).
De exemplu norma juridică din art.1000 alin.4 Cod civil care
prevede: “institutorii şi artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii şi
ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Din text
nu rezultă ce vârstă au elevii şi ucenicii pentru care se răspunde. În
literatura de drept civil, urmare a interpretării textului de lege s-a
exprimat părerea ca această răspundere se angajează indiferent de
vârsta elevilor şi ucenicilor. Majoritatea autorilor observând şi textul
ce urmează: “în tot timpul ce se găsesc sub a lor privighere” au
interpretat textul de lege în sensul că acesta se referă la elevii şi
ucenicii minori, deoarece numai minorii sunt supravegheaţi.
c) uneori, cuvintele folosite de legiuitor în redactarea normei
juridice diferă de sensul din vorbirea curentă. De exemplu în limbaj
juridic bunurile sunt mobile şi prin determinarea legii, nu numai prin
natura lor (cum se înţelege în limbajul curent), cuvântul obligaţie are
un sens diferit de cel uzual etc. Mai mult, acelaşi cuvânt în limbaj
juridic are semnificaţii diferite în raport de materia juridică la care se
referă. De exemplu cuvântul “terţ”, în materie contractuală, înseamnă
orice altă persoană în afara părţilor contractante, în timp ce în materia
răspunderii civile delictuale, orice persoană în afara pârâtului, a
victimei şi a persoanei pentru care se răspunde.
Este de preferat ca legiuitorul să definească în norma juridică
civilă noţiunile cu care operează. Aşa o face de exemplu, în art.8
alin.3 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, unde stabileşte
suprafaţa maximă de teren ce se poate atribui în proprietate unei
familii: “prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor.”
d) termenii folosiţi de legiuitor pot fi imprecişi, formulările
neclare, echivoce. De exemplu, în art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998
privind circulaţia juridică a terenurilor se prevede sancţiunea
“reducţiunii” actului juridic prin care s-a depăşit limita de 200 ha teren
agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de “reducţiune”
vizează nulitatea actului juridic şi nicidecum instituţia reducţiunii
succesorale.
55
 3. Formele interpretării normelor juridice civile
În funcţie de calitatea interpretului, interpretarea normei
juridice civile poate fi oficială şi neoficială.
- interpretarea oficială: este interpretarea făcută de organul
care a emis norma juridică civilă (Parlament, Guvern, consiliul local
etc.) şi se numeşte interpretare autentică.
Ea este generală şi obligatorie erga omnes şi îmbracă forma
normelor juridice interpretative.
Apreciem că este tot interpretare oficială (termenul de oficial
având un alt înţeles decât acela de mai sus când interpretarea era
făcută de organul care a emis norma juridică civilă) şi interpretarea
cazuală unde sintagma “oficial” desemnează puterea obligatorie a
rezultatului la care a ajuns interpretul – instanţa de judecată sau
organele administraţiei de stat – opozabilă părţilor în conflict (inter
partes).
Punctul nostru de vedere este susţinut de doctrină:
“Interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în interpretare generală
care este făcută de către un organ de stat (…) care a fost împuternicit
să elaboreze norme juridice (în acest caz vorbim de interpretare
autentică) (…) se face prin acte normative şi are un caracter general –
obligatoriu” şi interpretarea cazuală, făcută de organul de aplicare a
dreptului care se referă la un caz concret. Subiectele care fac această
formă de interpretare sunt instanţele judecătoreşti şi organele
administraţiei de stat (…) este obligatorie numai pentru o anumită
cauză concretă” 1. Credem că formularea “interpretare cazuală” este
cea corectă.
Principiul de drept apărut în societatea romană spune: „cine
edictează legea o şi interpretează.”
Modificările aduse Constituţiei prin Legea de revizuire
Nr.669/20 sept.2003 privesc şi interpretarea oficială. Potrivit art.126
alin.3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Prin forţa sa obligatorie, interpretarea cazuală a normei
juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este diferită de
1
Gheorghe Boboş, op.cit., pag.242

56
interpretarea cazuală făcută de instanţele judecătoreşti. Rezultatul
interpretării este obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti şi nu
doar pentru o cauză concretă, asigurându-se astfel interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, pe întregul
teritoriu al ţării.

- interpretarea neoficială este făcută de persoane care nu au

calitatea de organe ale statului. Ea nu este obligatorie, valoarea ei
constând în temeinicia analizei ştiinţifice şi valoarea raţionamentului
pe care se întemeiază. Interpretarea doctrinară sau interpretarea
ştiinţifică este făcută de oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice,
specialişti în domeniul dreptului civil în articole, studii, monografii,
etc. şi influenţează deseori procesul de elaborare a normelor juridice
civile.2
“Ea nu obligă pe judecător, dar serveşte, prin argumentele pe
care le formulează, la aplicarea unitară a legii, poate servi ca mijloc de
perfecţionare a legislaţiei prin propunerile de lege ferenda”.

După rezultatul obţinut de interpret ca urmare a interpretării

normei juridice civile distingem: interpretarea literală, extensivă şi
restrictivă.

- interpretarea literală (în litera legii sau strictă): Interpretul

descoperă conţinutul normei juridice aşa cum a fost înţeles şi formulat
de legiuitor prin expresiile din textul legal, înţelege că norma juridică
se aplică la aceleaşi situaţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul.
Practic este o identitate între formularea textului normei juridice şi
conţinutul ei. Astfel interpretul nu extinde şi nici nu restrânge înţelesul
normei juridice.
De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. - într-un
contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care n-ar produce nici
unul”. Interpretul înţelege că întotdeauna în cazul unui contract, clauza
(condiţiile) stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe) juridice,

2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.83

57
deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în momentul încheierii
contractului.
Interpretarea literală nu se confundă cu interpretarea
gramaticală. Aceasta din urmă este o metodă generală de interpretare,
prin care interpretul desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza
morfologică şi sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care
alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei gramaticale
interpretul poate în final să realizeze o interpretare literală, dar în
acelaşi timp şi una extensivă sau restrictivă.

- interpretarea extensivă (în spiritul legii): are ca rezultat

aplicarea legii la situaţii mai numeroase decât cele ce par să rezulte
din textul legii. Interpretul extinde sfera de aplicare a legii, deoarece
constată că formularea normei juridice este mai restrânsă decât a
intenţionat legiuitorul. “De aceea, pentru a realiza intenţia
legiuitorului şi scopul normei….organul care aplică norma îi atribuie
un sens mai larg decât rezultă din formulare”.1
Cazuri când nu se admit interpretări extensive:
- când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor
în care se poate aplica. De exemplu art.1002 Cod civil: “Proprietarul
unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina
edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie”. Enumerarea textului legal limitându-se la cele
două împrejurări, în nici o altă împrejurare proprietarul unui edificiu
nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului.
- când norma juridică stabileşte o excepţie de la regulă.
Potrivit regulii specifice de interpretare a normei juridice civile,
excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis). De exemplu, textul art.1909 teza I Cod civil instituie
regula conform căreia lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În teza a
II-a se instituie excepţia: “Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel
cărui s-a furat un lucru poate să-l revendice (n.a. - prin acţiune în
justiţie să ceară restituirea bunului), în curs de 3 ani, din ziua când l-
a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte”. Aşadar,
numai în aceste două situaţii proprietarul lucrului i se recunoaşte

1
Iolanda Eminescu, op.cit., pag.137

58
posibilitatea revendicării bunului în termenul general de prescripţie de
3 ani.
- când norma juridică stabileşte prezumţii. Potrivit art.1200
Cod civil: “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special
prin lege”. Drept urmare, prezumţiile legale anume prevăzute într-un
text de lege nu pot fi interpretate extensiv, pe cale de analogie
(asemănare).

- interpretarea restrictivă
Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care aplică norma
juridică, comparativ cu cea avută în vedere de legiuitor. Practic,
interpretul constată că formularea textului legal este prea largă, în
raport cu ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu, art.1182
Cod civil privitor la dobândirea datei certe arată că un înscris sub
semnătură privată dobândeşte dată certă şi este opozabil terţilor “din
ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie de stat”.
Într-o opinie, această formulare în textul legii „este
susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla înfăţişare
(prezentare) a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul
să fie înregistrat la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o
menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea
respectivă”1.
Uneori, aceeaşi normă juridică civilă este interpretată în
doctrină şi practica judiciară fie extensiv, fie restrictiv. De exemplu,
art.1000 alin.3 Cod civil care stabileşte răspunderea comitetului pentru
prejudiciile cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii controverse
în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li s-au încredinţat”, condiţie
specială a răspunderii. Într-o opinie, prin interpretare restrictivă s-a
înţeles că textul se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul
comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în
interesul comitentului.1
Într-o altă opinie, textul s-a interpretat extensiv, răspunderea
fiind atrasă şi când prepusul a săvârşit fapta prejudiciabilă depăşind

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.28
1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.85

59
funcţiile stabilite de comitent, sau prin deviere de la acestea. Ambele
opinii se regăsesc în soluţii ale instanţelor de judecată.2
Interpretarea literală (strictă) a legii a fost una din ideile
promovate de şcoala clasică (exegetică) de interpretare. Voinţa
legiuitorului trebuia dedusă exclusiv din textul legii. Potrivit acestei
şcoli, legea clară trebuie urmată, trebuie descifrate prevederile ei
neclare pentru a ajunge la intenţia legiuitorului, în lipsa legii se face
trimitere la cutumă şi echitate.
Şcoala liberei cercetări ştiinţifice dimpotrivă, a promovat
ideea libertăţii interpretului un raport cu textul legii. S-a ajuns la
concluzia că, textul de lege, o dată creat, se separă de voinţa
legiuitorului spre a trăi şi evolua împreună cu transformările care se
ivesc între timp în viaţa socială, interpretarea trebuie făcută şi în raport
de nevoile cărora el este menit să le facă faţă, aşa cum apar aceste
nevoi în momentul în care se face interpretarea şi aplicarea normei.3

4. Metodele de interpretare
Interpretarea normei juridice civile este un proces de analiză a
textului legii ce se finalizează cu stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi
sancţiunii normei juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor juridice ce se
produc în cazul nerespectării ei.În acest proces interpretul recurge la
metode.
Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele şi mijloacele
folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor
juridice, în scopul aplicării lor la cazuri concrete.1

metoda gramaticală
Interpretul aplică regulile gramaticii la textul normei juridice,
analizează morfologic şi sintactic propoziţiile şi frazele textului legii,
observă legătura între cuvinte şi fraze.
Metoda gramaticală presupune şi stabilirea sensului cuvintelor
în care se exprimă norma.

2
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, pag.228
3
Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei » Bucureşti,
1967, pag.151-152
1
Gheorghe Boboş, op.cit., pag.247

60
 În ipoteza când textul normei juridice intercalează între
cuvinte particula “şi” norma impune condiţii cumulative, iar când
intercalează particula sau/ori, norma se referă la condiţii alternative.
De exemplu, în art.13 Decretul 31/1954 se prevede: “domiciliul unei
persoane fizice este acela unde ea îşi are locuinţa statornică sau
principală”. Aşadar, când persoana are mai multe locuinţe, domiciliul
va fi la locuinţa principală, dacă are o singură locuinţă, acolo va fi şi
domiciliul.

metoda sistematică
Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în contextul
actului normativ din care face parte sau prin legăturile cu norme
juridice din alt act normativ.
De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din Decretul 31/’54
privind persoanele fizice şi juridice: “minorul care se căsătoreşte
dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează
la norma juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate căsători
numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16
ani sau după caz, 15 ani”.
Aşadar, numai femeia se poate căsători având vârsta
minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor” din art.8 se referă
doar la femeia minoră care se căsătoreşte.
Metoda sistematică de interpretare se foloseşte şi atunci când
interesează domeniul de aplicare a normei juridice: este o normă
generală sau o normă specială. În acest demers se respectă regula:
norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus
derogant.

metoda logică
Este metoda care stabileşte înţelesul normei juridice prin
folosirea legilor logicii, bazându-se pe raţionamente inductive şi
deductive.
Regulile de interpretare logică sunt:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis);
Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea nu poate fi
aplicată în împrejurările ce nu sunt prevăzute de lege. Astfel, art.974
Cod civil stabileşte: “Creditorii pot exercita toate drepturile şi
61
acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.”
Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile cu caracter patrimonial,
exclusiv cele personale ale debitorului, ca de exemplu, acţiunea în
recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă
(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). Astfel, art.14
alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “domiciliul minorului este la
părinţii săi sau la acela din părinţi la care el locuieşte statornic”.
Termenul de “minor” nu permite interpretului să distingă între
minorul sub 14 ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18
ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu);
- normele juridice se interpretează în sensul în care ele produc
efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un efect (actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).
Regula a fost preluată din materia interpretării contractelor şi
extinsă şi la interpretarea normelor dreptului civil. Potrivit art.978 Cod
civil: “când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
putea produce nici unul”;
- legea specială derogă de la legea generală (specialia
generalibus derogant);
- regula este legea generală şi excepţia, legea specială. Astfel,
în art.27 alin.1 din Constituţie se dispune: “Domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu
sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.” Aceasta este
legea generală. În alin.2 se precizează situaţiile în care “se poate
deroga prin lege”. Legea ce se va elabora şi care cuprinde situaţiile
când se poate pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce
derogă de la legea generală.1

Argumentele interpretării logice sunt:

per a contrario: Ori de câte ori textul de lege prevede un
lucru, se prezumă că el neagă contrariul. Astfel, art.969 alin.2 Cod
civil prevede: “ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământul
mutual sau din cauze autorizate de lege”. Interpretarea acestui text

1
V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în « Dreptul »
nr.1/1991, pag.8-18

62
prin argumentul per a contrario conduce la concluzia că acestea nu
pot fi revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei părţi
contractante.
a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin
argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la
împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele care au dus la
adoptarea normei se regăsesc cu mai multă putere în împrejurarea
respectivă. Astfel, s-a stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de
dobândire a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione)
uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct etc.).
a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse
debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi
dispoziţie a legii. Aşadar, norma juridică prevăzută pentru o anumită
împrejurare trebuie aplicată la cazuri identice sau asemănătoare.
Prevederile art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca,
sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”, permit judecătorului să apeleze la argumentul a pari în
cazul concret neprevăzut de norma juridică.
De precizat că argumentul a pari este relativ pentru că
folosirea unui text de lege la situaţi identice, asemănătoare, trebuie să
aibă în vedere şi deosebirile dintre acestea şi situaţia expres
reglementată de lege.
De asemenea, regula conform căreia normele speciale sunt de
strictă interpretare nu permite aplicarea prin analogie. Astfel, regulile
juridice ce reglementează contractul de rentă viageră -–norme juridice
speciale – nu se vor aplica contractului de întreţinere (contract
nenumit, nereglementat de legea civilă) deşi între cele două contracte
există asemănări. Contractul de întreţinere este reglementat de regulile
generale din teoria generală a obligaţiilor.

argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum,

subliniază că numai o singură soluţie este de admis, pentru că,
raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.

metoda teleologică (teleos=scop, logos=studii).

63
 Interpretul stabileşte înţelesul, conţinutul normei juridice prin
urmărirea scopului avut în vedere de legiuitor la elaborarea textului
legal.
Pentru aflarea scopului în care legiuitorul a elaborat norma
juridică se analizează condiţiile iniţiativei legislative, forma iniţială a
proiectului actului normativ, expunerea de motive ce prefaţează
conţinutul actului normativ, dezbaterile parlamentare etc.

metoda istorică
Interpretul stabileşte sensul normei juridice din analiza
condiţiilor concret istorice care au generat emiterea normei juridice
civile. Acestea se regăsesc în expunerea de motive ale actului
normativ.

CAPITOLUL V

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil

64
 Raportul juridic este relaţia socială reglementată de norma
juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter
juridic şi dobândeşte forma de raport juridic.1
Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme
juridice: constituţionale, penale, de drept administrativ, de dreptul
familiei etc.
Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt
raporturi juridice civile.2
Într-o altă formulare, “raportul juridic civil este relaţia socială
reglementată de norma de drept civil.”3
În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile
sociale reglementate de dreptul civil sunt:
- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate şi de obligaţii
etc.)
- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele, extrapatrimoniale)
în care se manifestă individualitatea persoanei.
Definiţia raportului juridic civil subliniază:
- raportul juridic civil este o relaţie socială
- raportul juridic este numai relaţia socială patrimonială şi
nepatrimonială
- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este
reglementată de norma juridică civilă.

2. Caracterele juridice ale raportului juridic civil

Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un raport social, deoarece el se stabileşte întotdeauna
între oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau
priviţi în colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.
În doctrina franceză şi apoi la noi s-a susţinut teza, potrivit
căreia, în cazul dreptului de proprietate raportul juridic civil se
stabileşte între proprietar şi lucrul, la care se referă dreptul său. Ar
însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană –
proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.

1
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.54, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.48
2
Prof.Tr. Ionaşcu şi conf. Z. Oprea, Curs de drept civil român, 1950-1951, pag.71-72
3
M. Mureşan, op.cit., pag.54, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.37

65
 Faptul că este “o absurditate această teză”1 rezultă din
următoarele:
- norma de drept reglementează relaţiile între oameni,
conduita oamenilor, şi atunci când aceasta este în legătură cu anumite
lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor;
“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate
reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui
o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N.
Titulescu.
- raportul juridic civil se formează de cele mai multe ori din
acordul de voinţă al părţilor, şi numai fiinţele au voinţă. În ipoteza
raportului juridic stabilit între om şi lucru, lucrul ar fi subiect al
raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea
voinţă proprie).
Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se
stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le
revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a
stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.
Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se
referă la regulile juridice privitoare la conduita oamenilor cu privire la
lucruri.

b) caracter dublu voluţional

Într-un raport juridic de drept civil se întâlnesc două voinţe:
O primă voinţă este cea a legii. Raportul juridic se încheie în
respectul prevederilor legii. Legea reprezintă voinţa legiuitorului,
expresie a voinţei oamenilor, reprezentaţi ca urmare a alegerilor, în
procesul de legiferare.
A doua voinţă o reprezintă aceea a părţilor raportului juridic
civil, de regulă, născut prin manifestarea de voinţă a părţilor sau cel
puţin a uneia dintre ele.

1
Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.53 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.
Ion Dogaru, op.cit., pag.57, Gabriel Boroi, op.cit., pag.37, prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu,
Raportul juridic civil,vol.I., Partea generală de Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, Ed. « Academiei »,
Bucureşti, 1967, pag.155-156, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.17

66
 Aşadar, în raportul juridic civil voinţa legiuitorului exprimată
în norma juridică ce-l reglementează se întâlneşte cu voinţa părţilor
contractante.
În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori
“dublu caracter voluţional”) al raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilor raportului juridic civil

În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil,
subiecţii raportului juridic au o poziţie egală, în sensul că voinţele
juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să impună
voinţa sa celeilalte voinţe. De comun acord, părţile pot să încheie, să
modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor
juridice sau poziţia juridică de egalitate are un conţinut diferit de
egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile dreptului
public. Prin egalitatea în faţa legii se înţelege supunerea fiecărei părţi
a raportului juridic, inclusiv a statului prevederilor actelor normative.
Egalitatea în faţa legii nu exclude poziţia de subordonare a părţilor
raportului juridic.
Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil
exclude subordonarea părţile raportului juridic una faţă de alta. În
raporturile juridice civile stabilite ca urmarea încheierii contractelor de
adeziune părţi au voinţă juridică egală deşi una din părţi impune
voinţa sa, stabilind conţinutul raportului juridic (existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu, în
contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate,
telefon, cablu TV etc.) Cealaltă parte este liberă să încheie sau nu
asemenea contracte.

3. Structura raportului juridic civil

Noţiunea de structură a raportului juridic civil
Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele
elemente:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, adică
persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte raportul juridic
civil;

67
 b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile
părţilor. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile
stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Astfel,
părţile pot stabili dreptul de predare a lucrului la o altă dată decât cea a
plăţii preţului şi obligaţia de predarea a preţului, în rate sau la o a treia
persoană, cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie
suportate de una din părţi, etc.
Realizarea practică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor se face
prin obiectul raportului juridic.
c) obiectul, prin care se înţelege acţiunea (prestaţia) sau
inacţiunea pe care o parte a raportului juridic (subiectul pasiv) are
obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte (subiectul activ)
este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, constituie obiect al
raportului juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare,
acţiunea de predare a bunului de către vânzător, după plata a 3 rate din
cele 5, stabilită prin înţelegerea părţilor.

Subiectele raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă
atributul, calitatea, posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi
obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Subiectele raportului juridic sunt:
- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept
civil
- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept
civil.
Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile.
Persoana juridică este acea colectivitate de oameni care
îndeplinind condiţiile legii (are o structură organizatorică internă, un
patrimoniu propriu, distinct de cel al membrilor care o compun şi un
scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice
reglementează statutul persoanei fizice şi juridice.
Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului
juridic civil dobândeşte drepturi (de exemplu chiriaşul – locatarul -
stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul lucrului închiriat
68
parte a contractului de închiriere - dobândeşte dreptul să ceară spre
folosinţă bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu,
moştenitorul exercită dreptul de a cere chiria, când a moştenit un
imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)
Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile.
De exemplu, locatorul are obligaţia civilă să pună la dispoziţie
locatarului, să predea lucrul în folosinţă temporară.
În raporturile juridice de obligaţii subiectul activ se numeşte
creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.
De regulă, părţile raportului juridic civil (subiectele) au în
acelaşi timp ambele calităţi: calitatea de subiect (parte) activ şi
calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit, dreptului
unei părţi a raportului juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte
părţi. Astfel, în contractul de închiriere ce dă naştere unui raport
juridic civil, dreptului locatorului de a pretinde chiria convenită, la
termenele stabilite îi corespunde obligaţia locatarului de a plăti chiria.
Asemenea, locatarul are dreptul să pretindă predarea lucrului spre
folosinţă temporară, locatorul fiind obligat să-l predea.

Determinarea,pluralitatea, schimbarea subiectelor

raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului juridic civil
A determina subiectele raportului juridic civil înseamnă a
stabili cine sunt părţile între care s-a încheiat acesta.
În raporturile juridice ce au în conţinut drepturi relative,
subiectele se cunosc din chiar momentul încheiereii actului juridic sau
a săvârşirii faptului juridic, moment ce corespunde stabilirii raportului
juridic. De exemplu, în momentul închirierii contractului de închiriere
sau a producerii unui prejudiciu se determină subiectul activ (creditor)
– se cunoaşte locatarul sau victima – şi subiectul pasiv (debitor) – se
ştie cine este locatarul obligat la predarea bunului spre folosinţă sau,
de regulă, autorul faptei ilicite căruia îi revine îndatorirea de a repara
prejudiciul.
În raporturile juridice ce dau naştere unui drept absolut
(drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale) se cunoaşte numai
subiectul activ – titularul dreptului (de exemplu, titularul dreptului de
proprietate). Subiectul pasiv nu este cunoscut, determinat, el fiind
alcătuit din toate subiectele de drept, toţi ceilalţi, universal.
69
 Într-o opinie, în raporturile juridice ce conţin un drept de
proprietate, subiectul pasiv se determină ulterior încheierii raportului
juridic şi nu la data stabilirii lui ca şi în cazul subiectului activ, şi
anume, atunci când o persoană a încălcat obligaţia generală şi negativă
de abţinere de la stânjenirea exerciţiului dreptului de proprietate de
către titular.1
Într-o altă opinie, subiectul pasiv nu se determină ulterior
stabilirii raportului juridic civil ce are în conţinut un drept de
proprietate. Dacă, la un moment dat, o anumită persoană încalcă
dreptul de proprietate...ea este...subiect pasiv a unui alt raport juridic
decât cel iniţial. Într-adevăr, raportul juridic iniţial era stabilit între
titularul dreptului (ca subiect activ) şi toată lumea (ca subiect pasiv
universal, nedeterminat); conţinutul acestui raport juridic îl constituie
obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu face nimic de natură a
încălca dreptul titularului. În schimb, odată ce dreptul absolut a fost
încălcat, se stabileşte, în virtutea legii, un nou raport juridic – distinct
de cel iniţial care rămâne în fiinţă faţă de toată lumea – şi anume un
raport juridic între titularul dreptului absolut încălcat (ca subiect activ)
şi autorul încălcării (ca subiect pasiv determinat), raport în conţinutul
căruia intră dreptul relativ, de creanţă al subiectului activ de a pretinde
o prestaţie specifică, adică fie de a da ceva (de a plăti de exemplu,
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate titularului dreptului absolut
încălcat), fie de a face ceva (de exemplu, de a înceta încălcarea
dreptului.
Acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l
înlătură (n.a. - acesta rămâne în fiinţă în continuare cu un subiect activ
şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci se adaugă acestuia, având o
existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut diferit.1

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În mod obişnuit raportul juridic civil se stabileşte între două
persoane: o persoană subiect activ şi o altă persoană subiect pasiv.
Acesta este raportul juridic civil simplu.

1
A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, 1963, pag.37, Petre Mircea Cosmovici,
op.cit., pag.59
1
Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
1980, pag.72 şi urm., prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.76, prof.dr.Teofil Pop,
op.cit., pag.59, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.45

70
 Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai multe
subiecte de drept: mai multe persoane pot fi subiecte active sau
subiecte pasive. Este raportul juridic civil complex.
În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai multe subiecte,
fie active, fie pasive, regula este aceea a divizibilităţii drepturilor şi
obligaţiilor între subiectele active şi cele pasive.

Raporturile juridice civile cu pluralitate de subiecte sunt:

a) raportul juridic de obligaţii, unde potrivit regulii,
obligaţiile sunt conjuncte (divizibile).
Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai multe
subiecte active, pluralitatea pasivă – sunt mai multe subiecte pasive.
Exemplu de pluralitate activă: trei fraţi cumpără un
autoturism. Ei fiind creditorii autoturismului, oricare din ei poate să-l
pretindă de la vânzător.
Exemplu de pluralitate pasivă: doi fraţi, care împreună au
produs un prejudiciu sunt debitorii obligaţiei de reparare a
prejudiciului.
Regula divizibilităţii drepturilor şi obligaţiilor comportă două
excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu se divid:
1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu
autoturismul într-un contract de vânzare-cumpărare) este prin natura
lui indivizibil. De exemplu, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au
primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a
preda autoturismul nu se divide, deoarece autoturismul prin natura lui
este indivizibil. Oricare din fraţi poate fi obligat de cumpărător să
predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători,
autoturismul se va preda oricăruia dintre ei.
Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului
juridic civil cu mai multe subiecte active şi pasive poate fi stabilită şi
prin convenţia părţilor. De exemplu, doi prieteni în contractul de
închiriere a unui autoturism pentru 1 milion pe zi timp de 3 zile, pot
conveni cu locatorul, indivizibilitatea chiriei (a sumei de 3 milioane).
Procedând aşa, locatorul se asigură de primirea chiriei de la oricare
chiriaş.
2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa
părţilor stabileşte executarea sau exercitarea obligaţiilor sau

71
drepturilor în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau
dintre creditorii solidari.
Se disting:
Solidaritatea pasivă, caracterizată prin:
- obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitori;
- codebitorul care a executat obligaţia în întregime are drept
de regres împotriva celorlalţi debitori, astfel încât fiecare codebitor
participă la executarea prestaţiei;
- plata făcută de codebitor stinge raportul juridic de obligaţii
între creditor şi codebitor.
De exemplu, trei conducători auto distrug împreună
indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe un drum public. Ei
răspund solidar faţă de persoana prejudiciată. Victima are
posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea totală a
prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto).
Codebitorul obligat la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel
raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi codebitori
încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în
regres împotriva celorlalţi debitori, pentru că fiecare suportă repararea
prejudiciului în raport de gradul de participare.
Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic
(convenţia părţilor).
- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită
dreptul de a cere de la debitor întreaga datorie, nu numai partea ce i se
cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi
creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să
o împartă cu ceilalţi creditori.
De exemplu, 3 fraţi au în proprietate comună un apartament
pe îl închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula
dreptul oricăruia din ei de a primi chiria. Solidaritatea activă se naşte
numai dintr-un act juridic.

b) raportul juridic real

În raporturile juridice reale, care au în conţinutul lor dreptul
de proprietate, pot exista mai multe subiecte active, titulari ai dreptului
de proprietate comună asupra unui bun sau mase de bunuri.
Proprietatea comună poate fi:

72
 - coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală dar nu
concretă dintr-un bun sau câteva bunuri determinate.(de exemplu, doi
fraţi sunt proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi
celălalt asupra 1/3 din imobil);
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de
bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de
drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De exemplu, în cazul
moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.
Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt
proprietarii unei mulţimi de bunuri nu al unuia sau a câtorva bunuri
determinate.
- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile
comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea fiecărui soţ este
determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de contribuţie” la
dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial

Există pluralitate de subiecte în cazul creaţiei intelectuale
(operă ştiinţifică, invenţie). În acest caz, pluralitate activă este
denumită “coautorat”, opera fiind creaţie comună, contribuţia fiecărui
autor fiind anterior stabilită.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile încheiate se modifică în timp
adaptându-se unor împrejurări noi. Se pot schimba şi subiecţii de drept
care l-au încheiat. De exemplu, într-un contract de închiriere, chiriaşul
având probleme financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei.
Contractul încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi
locatarului, dar creanţa trebuie executată. Intervine tatăl chiriaşului şi
face el plata. Astfel, se schimbă un subiect al raportului juridic civil,
locul locatarului fiind luat de tatăl acestuia prin instituţia numită
subrogaţia în dreptul creditorului plătit.
Schimbarea subiectelor raportului juridic diferă în funcţie de
natura raportului juridic.
a) schimbarea subiectelor raportului juridic când acestea sunt
persoane juridice: se face în condiţiile actului normativ prin care s-au
constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei liber exprimate
de persoana juridică de drept privat;
73
 b) schimbarea subiectelor raportului juridic civil ce are în
conţinut drepturi nepatrimoniale.
Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de
persoana titularului, intim legate de viaţă de familie (de exemplu,
dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare, dreptul de autor
şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la
respectarea vieţii private etc.) au caracter inalienabil şi nu pot fi
transmise altei persoane.

Schimbarea subiectelor nu se poate face în acest caz.1

c) schimbarea subiectelor raportului juridic civil de obligaţii
Legea reglementează schimbarea subiectului activ în
raporturile de obligaţii prin următoarele procedee: cesiunea de creanţă,
subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia prin schimbarea
de creditor.
 cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor
transmite dreptul său de creanţă cu titlul oneros sau gratuit, unei alte
persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent,
dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care rămâne să
execute creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. În cesiunea de
creanţă cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de
împrumut, de consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl
împrumută pe debitor cu suma de 15 milioane $, cu termen scadent de
6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului suspensiv 6
ani (la scadenţă) - când va putea exercita dreptul de a cere restituirea
sumei împrumutate are nevoie de bani. Cedentul (împrumutătorul)
încheie un contract de cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să
cumpere creanţa (cesionar). Astfel, se schimbă subiectul activ în
raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este
înlocuit cu dobânditorul creanţei-cesionarul. Ambele părţi ale
contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul dobândeşte banii de
care are nevoie, chiar dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit
banii urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de
cumpărare a creanţei, de regulă mai mic, şi valoarea nominală a
creanţei sau când acestea coincid, dobânda legală.

1
Dr.Ilie Urs, avocat, Repararea daunelor morale, “Lumina Lex”, 2001, pag.14-16

74
  subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în
înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii cu o altă
persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului,
dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când
o altă persoană plăteşte datoria debitorului. De exemplu, tata plăteşte
datoria fiului său care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a
unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din
preţ. Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în
raportul juridic de obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între
creditorul iniţial (în exemplu, vânzătorul combinei muzicale) şi
debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta
rămânând pe mai departe obligat faţă de noul creditor (în exemplu,
tatăl).
 novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin
care se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor, debitorul
devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de vechiul
creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de
creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului plătit, se
particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea subiectului activ
are loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă
creanţă al cărei titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul
unui autoturism a convenit cu vânzătorul să plătească preţul la un
termen şi constată că este în imposibilitate să o facă. Cei doi pot
încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului
contractului de vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului
debitorul să predea un bun determinat unei alte persoane, care devine
astfel noul creditor. Acest lucru se poate realiza pentru că între
vânzător şi noul creditor, de exemplu, există o obligaţie de plată).1
d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în
conţinut drepturi reale
În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin
transmiterea bunului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate:
prin contracte, succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.
Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”,
nedeterminat, universal.

1
Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.458-470

75
 Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil
Capacitatea civilă, parte a capacităţii juridice constă în
calitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de drept. Persoana
poate încheia raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.
Potrivit prevederilor art.4 Decretul 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice: “Capacitatea civilă este recunoscută
tuturor persoanelor”.
Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de
cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (art.5 Decretul
31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).

Capacitatea de folosinţă
La persoanele fizice, capacitatea de folosinţă este definită de
prevederile art.5 din acelaşi act normativ: “Capacitatea de folosinţă
este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.”
În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea
generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii”.1
Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu
noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma
“de a-şi exercita drepturile”.
Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea
de a fi subiect de drept civil. Legea recunoaşte tuturor persoanelor
capacitatea civilă, implicit capacitatea de folosinţă (art.4 Decretul
31/54 privitor la persoanele fizice şi juridice) fără nici o discriminare
de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine.
Capacitatea de folosinţă este generală, în sensul că ea
cuprinde toate drepturile civile subiective şi obligaţiile civile
recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, în principiu orice persoană
fizică are dreptul să vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să
împrumute, să moştenească etc.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona
este interzis persoanei fizice în anumite condiţii: art.806 Cod civil
“minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.

1
M. Mureşan, op.cit., pag.60, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.78, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.126, prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.72, prof.dr.docent A. Ionaşcu, op.cit.,
pag.163

76
 Persoana fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la
capacitatea de folosinţă. Uneori poate renunţa la un drept civil
subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea generală de a avea
drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.
Astfel, nimeni nu poate înstrăina capacitatea sa de a avea dreptul de a
dona, de a vinde, de a cumpăra etc.
Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi
încetează cu moartea acestuia (în unele cazuri la declararea
judecătorească a morţii).
Numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi (atenţie nu şi
de obligaţii) legea recunoaşte această posibilitate din perioada de
concepţie a copilului, însă numai dacă se naşte viu.
La persoanele juridice, capacitatea de folosinţă este limitată
de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Astfel, persoana
juridică are aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, dar
numai “acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut”(art.34 alin.1 Decretul 31/1954).
Capacitatea de folosinţă nu mai este generală, ca la persoanele
fizice, ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
De exemplu, Universitatea poate avea numai acele drepturi şi obligaţii
prin care se realizează scopul pentru care a fost înfiinţată: asigurarea
pregătirii superioare a studenţilor.
Legea sancţionează nesotirea limitării capacităţii de folosinţă
la scopul pentru care s-a înfiinţat persoana juridică. “Orice act juridic
care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (n.a.
nulitate absolută – art.31 alin.1 Decretul 31/1954). De exemplu, dacă
Universitatea ar încheia acte juridice pentru construirea de imobile în
vederea vânzării, aceste acte juridice ar fi nule.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data
înregistrării persoanei juridice sau la data actului de dispoziţie care le
înfiinţează (de exemplu, la persoanele juridice de drept public), data
recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data
îndeplinirii vreunei cerinţe a legii, după caz.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data
încetării existenţei persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

Capacitatea de exerciţiu
La persoanele fizice
77
 “Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”
(art.5 alin.3 Decretul 31/1954).
Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana
care încheie acte juridice trebuie să-şi dea seama de efectele juridice
pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.
În doctrină, se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a
capacităţii de exerciţiu: aptitudinea persoanei fizice de a dobândi
drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii
autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte
juridice proprii.1
Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legi. De
exemplu, minorul între 14-18 ani este lipsit în parte de capacitatea de
exerciţiu, potrivit prevederilor art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură
de ocrotire. Se consideră că el nu dispune de dezvoltare psihică
deplină, nu are o voinţă conştientă matură.
Nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 din Decretul
31/1954, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă
sub interdicţie. Legea prezumă că nu au discernământ. Beneficiind de
capacitate de folosinţă, ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii,
dar numai prin actele juridice civile încheiate de reprezentanţii lor
(părinţii sau tutorele) în numele minorului.
Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie
de către acesta (n.a. - singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când
persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia
potrivit Codului familiei se poate căsători fără încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional
1
M. Mureşan, op.cit., pag.61, Ion R. Urs, op.cit., pag.132, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,
pag.60, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.73, prof.dr.doc.
A. Ionaşcu, op.cit., pag.164

78
chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei)
dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de
capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor judecătoreşti, persoanele
diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală, şi puse sub
interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică
este identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

La persoanele juridice
Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este
aceeaşi ca şi la persoana fizică.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de conducere. Organele persoanei
juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a
persoanei juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice
însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi
persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a
săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima
prejudiciului.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă
nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art.35 şi
36 Decretul 31/54).
Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării,
înregistrării persoanei juridice. În doctrină se apreciază că începutul
capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor sale.1
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide
cu cel al capacităţii sale de folosinţă: data încetării persoanei juridice.

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea
drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.
1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.136

79
 Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este
formată din drepturile civile subiective şi latura pasivă din obligaţiile
civile.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură
de interdependenţă. Astfel, într-un raport juridic de obligaţii – de
exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este titularul
dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma
împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a
împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.
Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este
alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv conţinutul este
alcătuit din obligaţii.
În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul
de proprietate, titularul dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de
a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în limitele legii, aşa cum
doreşte. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă negativă
pentru “toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere
dreptului de proprietate.
În raportul juridic de obligaţii, conţinutul juridic, de regulă
este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiectelor (părţilor).
În unele raporturi juridice de obligaţii, numai uneia din părţi îi
revin obligaţii. De exemplu, în raportul juridic născut din contactul de
depozit, depozitarul (persoana care primeşte bunul în depozit) este
obligat să restituie bunul deponentului (persoana care a predat unul
spre a fi depozitat) la cererea acestuia.
În raportul juridic nepatrimonial titularul dreptului (de
exemplu, la nume, la viaţă intimă, etc.) şi-l exercită în limitele legii
faţă de subiectul pasiv nedeterminat căruia îi revine obligaţia general
negativă de a nu aduce atingere exerciţiului dreptului absolut.

Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului

raportului juridic civil
Definiţia dreptului subiectiv civil
Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină au
fost elaborate numeroase definiţii ale dreptului civil subiectiv.

80
 Într-o definiţie, dreptul subiectiv este „puterea sau prerogativa
recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice
(denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active
ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să
facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere
al statului”1.
Definiţia nu are în vedere posibilitatea titularului dreptului
subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită, recunoscută şi
protejată de lege. Într-o altă definiţie se evidenţiază această
posibilitate “…prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să
ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege”2
În definiţiile ce urmează se precizează ambele facultăţi ale
titularului dreptului civil subiectiv: să aibă o anumită conduită şi să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită.
Pentru exemplificare, prezentăm câteva definiţii doctrinare ale
dreptului subiectiv.
Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui
drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în virtutea
căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare
corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de
constrângere a statului”.1
Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei
persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice,
de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită
conduită subiectului.”2
Dreptul subiectiv mai este şi astfel definit: “posibilitatea
juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a
desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a
pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare

1
Eleonora Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, Partea generală,
vol.I., de prof.dr.doc.Traian Ionaşcu şi colaboratorii, pag.182
2
I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. « Dacia », Cluj-Napoca, 1988, pag.49
1
Teofil Pop, op.cit., pag.69
2
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.63

81
care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive
a statului”.3
Un autor defineşte dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea
juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită,
garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită
comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului”.4
Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa
colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social –
exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate
pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la
săvârşirea unei acţiuni”.5
Într-o formulare identică, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi
prof.univ.dr. Ion Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind:
“posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană
fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în
limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă
ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a
statului, în caz de nevoie.”6
Definiţia dreptului subiectiv civil trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută
de lege subiectului activ (titularului);
- titularul dreptului are posibilitatea juridică de a desfăşura o
anumită conduită, în limitele stabilite de lege;
- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită
corespunzătoare, în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în
a da, a face, sau a nu face ceva;
- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.
Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului
subiectiv:

3
Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.51
4
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.64
5
D. Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv, în revista
« Dreptul » nr.7-8/1991, pag.77
6
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.76, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.82

82
 Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului
de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde o
conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa
de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor civile subiective

Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturi absolute
Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute
şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de drept civil.
Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.
Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării,
gradul de opozabilitate.
Definiţia formulată de prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune
accentul pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea
dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le
corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine de a
le încălca”.1
Într-o altă definiţie, autorii adoptă criteriul modului de
exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al
cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la
altcineva pentru a-l realiza”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în
temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are
posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte revenindu-le
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce
atingere”1.
Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de
opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud,
ci se completează reciproc. Dacă toate persoanele au obligaţia
generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o
persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul
de delimitare a drepturilor absolute poate fi atât modul de exercitare a
dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum

1
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.141, prof.univ.dr. Ioan R. Urs, op.cit., pag.141
1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.83; Gabriel Boroi, op.cit., pag.54, Ioan R.Urs,
op.cit., pag.142, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.77, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.70,
prof.univ.Gheorghe Beleiu, Drept civil, Teoria generală, 1987, pag.90

83
şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia
generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.
Caracterele juridice ale drepturilor absolute:
- subiectele raportului juridic civil ce are în conţinutul său un
drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului absolut cunoscut,
şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;
- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce
atingere dreptului absolut;
- sunt opozabile tuturor (erga omnes), toţi subiecţii de drept
civil au obligaţia de a nu-l încălca.

Drepturi absolute sunt:

 drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi:
- drepturi strâns legate de persoana umană (de exemplu,
dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la
libertate, la respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a
domiciliului, nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.);
- drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu, dreptul
de a se căsători, dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul
la secretul vieţii de familie etc.);
- drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literare şi artistice (de
exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera
la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.);
- drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi:
dreptul la denumire, emblemă, firmă şi marcă comercială, la
concurenţă loială etc.).1
 drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi
abitaţie, servitute etc.)
Drepturile absolute sunt limitate ca număr, fiind stabilite prin
lege.
 drepturile relative
Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul
poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care
dreptul nu se poate realiza.”2

1
Dr.Ilie Urs, avocat, op.cit., pag.14-16
2
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.pag.83, Gabriel Boroi, op.cit., pag.54

84
 Într-o altă formulare: „drepturile relative sunt cele cărora le
corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din
momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii
pozitive) sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte
juridice (obligaţie negativă).”3
O definiţie cuprinzătoare formulează de prof.univ.dr.Ion
Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul activ (titularul său) numit
creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se recunoaşte
posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus
debendi) de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere),
sau să nu facă ceva (aut non facere)”.4
Caracterele juridice ale drepturilor relative sunt:
- subiectele raportului juridic civil care are în conţinut drepturi
relative sunt cunoscute din momentul naşterii raportului juridic;
- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face
ceva;
- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.
Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de
garantare al acestora, în sensul că drepturile absolute ar fi mai bine
protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a
avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de
“toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv
determinat (debitorul).
Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o
anumită persoană (anumite persoane) determinate în momentul
încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea,
pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general.
Încălcarea lor atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un
prejudiciu. Toate drepturile absolute sau relative sunt opozabile
tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.
O precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul
pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără
temei legal al lucrului altuia este obligat la restituirea lucrului altuia
către proprietar.1
3
Prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.53
4
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.78, Iosif I. Urs, op.cit., pag.142
1
Eleonora Roman, op.cit., pag.193

85
 Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de
importantă sub aspectul regimului juridic (a regulilor juridice)
aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp prin forţa
de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la
atingerea adusă în exercitarea lor, titularul poate cere instanţei de
judecată apărarea lui. Se spune că sunt imprescriptibile. Drepturile
relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în
justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de
prescripţie de 3 ani.
O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere
apărarea unui drept absolut prin acţiune în justiţie. În cazul drepturilor
relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.
Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale
(extrapatrimoniale, personale)
Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din
patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi putând fi
evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale,
implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul
majorităţii raporturilor juridice civile.
Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.
Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este
dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are caracter economic
şi deci nu poate fi evaluat în bani. Termenul de extrapatrimonial este
utilizat pentru a sublinia această idee. Se foloseşte, tot în această idee
şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt strâns legate
de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că
toate drepturile subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin
unei persoane.
Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege.
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt
întotdeauna drepturi absolute.
Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter
patrimonial şi caracter nepatrimonial. De exemplu, dreptul de autor
este un drept personal, extrapatrimonial care poate avea caracter
patrimonial (sub forma plăţii în caz de editare a operei).
Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit
aplicabil drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale (extrapatrimoniale,
86
personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale,
personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot
transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în
general, prin reprezentare, lucru permis în cazul drepturilor
patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor
nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), de regulă, nu este
supusă prescripţiei extinctive.

Drepturi reale şi drepturi de creanţă

Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale
şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului
posibilitatea de a exercita singur atributele dreptului de proprietate
(posesia, folosinţa şi dispoziţia în mod direct şi nemijlocit, fără
concursul altei persoane.
Termenul de “reale” provine de la faptul că se referă la lucruri
(în limba latină res).
Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:
- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru,
fără concursul altor persoane;
- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de
preferinţă;
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea titularului unui
drept real de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile oricui s-ar
afla în mod nelegitim (în mod nelegitim înseamnă lipsa temeiului
juridic, adică a actului juridic, a hotărârii judecătoreşti, a prevederilor
legii, a uzucapiunii sau a posesiei bunului mobil cu bună credinţă).
Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real
accesoriu (de gaj, de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat când intră
în concurs cu alte persoane, la executarea cu prioritate a creanţei
garantate cu acel drept real.
- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice
ale acestuia (subiectul activ este determinat, subiectul pasiv “toţi
ceilalţi”este universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie
generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”);
- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.
Sunt drepturi reale principale:

87
 - dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea
de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat al statului,
proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea privată);
- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia
autonomă sau instituţiile de stat şi se exercită asupra bunurilor
proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul
public al statului;
- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.
Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.
Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este dreptul al cărui
titular numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă
subiectului pasiv numit debitor (reus debendi), subiect determinat, a
da, a face ceva (aut dare, aut facere sau aut non facere).
Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre
a se sublinia ideea că sunt opozabile unei persoane determinate
(debitor).
Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic
de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:

- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită
comportare, de regulă, stabilită de comun acord cu debitorul, însă
numai în limitele prevederilor legii. Uneori, prin excepţie,
comportarea creditorului este stabilită prin lege. De exemplu, în cazul
faptelor juridice licite şi ilicite;
- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă
subiectului pasiv (debitor) o anumită conduită;
- sunt nelimitate ca număr, deoarece se nasc, de regulă, din
voinţa subiecţilor raportului juridic de obligaţii;
- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale
acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului juridic
de obligaţii; subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face
ceva; este opozabilul debitorului).
Drepturi principale şi drepturi accesorii.

88
 Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.
Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt drept. De
exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce
are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.
Dreptul accesoriu: este dreptul a cărui soartă juridică depinde
de existenţa unui alt drept, numit drept principal. În limba latină:
“accessorium sequitur principalem”, soarta dreptului accesoriu este
determinată de cea a dreptului principal.
În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent
diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt socotite
drepturi reale principale, drepturile enumerate la clasificarea
drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o
garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi
care nu presupune deposedarea celui ce o constituie);
- dreptul de gaj (amanet - drept real accesoriu, născut din
contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru
mobil pentru garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută
obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată
reţinerea lucrului în contul creanţei);
- privilegiul (este dreptul unui creditor de a fi plătit cu
prioritate, faţă de alţi creditori datorită calităţii creanţei sale. De
exemplu, din mai mulţi creditori va fi preferat la împărţeala preţului
vânzării creditorul ce are de încasat un impozit, o taxă, o amendă faţă
de creditorul ce are de primit împrumutul acordat)1 şi dreptul de
retenţie (este dreptul ce conferă creditorului care este în acelaşi timp
şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia,
posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza
restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti
datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv. De
exemplu, în contractul de depozit, persoana care păstrează bunul –
depozitarul, fiind debitor al lucrului are obligaţia să-l predea
deponentului, persoana care a predat lucrul în depozit (creditor). Când
depozitarul face cheltuieli cu păstrarea lucrului el este creditor şi are

1
L. Pop, op.cit., pag.438

89
dreptul să ceară restituirea cheltuielilor făcute de la deponent – acum
debitor al cheltuielilor făcute în interesul său. Creditorul cheltuielilor –
depozitarul – poate reţine lucrul până când deponentul va returna
cheltuielile făcute pentru păstrarea lucrului.)
Dreptul real accesoriu presupune un drept real principal.
Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi
principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria
drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii,
acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte
juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai
obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative acestora…: “dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei
principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză
penală…”.2 De exemplu, în contractul de executare de lucrări se poate
introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu deoarece
nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare
de lucrări) potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se obligă la
plata unei sume de bani, convenită de comun acord. Din această
obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde
plata sumei prevăzute în clauza penală.
Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi
subiective civile afectate de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi
exercitat de îndată, din chiar momentul naşterii lui, existenţa şi
exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie
sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din
momentul naşterii dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea
bunului cumpărat (este momentul realizării acordului de voinţă între
părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile
sunt termenul, condiţia şi sarcina) este dreptul care se naşte sau poate
fi executat în raport de împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza
sau care se vor realiza cu siguranţă.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile

2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.57

90
 Prin recunoaşterea drepturilor subiective civile se înţelege
reglementarea acestora prin norme juridice.
Într-o opinie, se distinge între recunoaşterea globală şi
recunoaşterea specială a drepturilor civile.
Recunoaşterea globală a drepturilor subiective civile se
realizează prin dispoziţiile art.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice unde sunt recunoscute la modul general
numai acele drepturi subiective civile care îşi propun drept scop
“satisfacerea intereselor personale, materiale şi culturale, în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Astfel,
titularul dreptului subiectiv civil poate să-l exercite în interesul său,
“dar în interesul său în acord cu interesele tuturor”.1
Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civile se
realizează prin diferite actele normative, care reglementează categorii
de drepturi subiective civile sau anumite drepturi subiective civile. De
exemplu, în Constituţia României se recunosc drepturile fundamentale
ale cetăţeanului care sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile cum
sunt: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, la apărare, la liberă
circulaţie, la domiciliu sau reşedinţă, la emigrare, de a reveni în ţară,
la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul persoanei fizice să dispună
de ea însăşi, la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la
muncă etc.; în Codul civil se recunosc majoritatea drepturilor
patrimoniale (reale şi de creanţă); în Decretul 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice se recunosc drepturile personale
nepatrimoniale.
Referitor la persoanele juridice, recunoaşterea drepturilor
subiective civile este reglementată de art.2 din Decretul 31/1954
privitor la persoanele fizice şi juridice: “Drepturile civile pe care le
au, ca persoane juridice (…) sunt recunoscute în scopul de a se
asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale (…) a oamenilor”.
Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile
Potrivit art.3 Decretul 31/1954, “drepturile civile sunt ocrotite
de lege”.
De regulă, mijloacele juridice de apărare a drepturilor
subiective civile sunt:

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.60

91
 - acţiunea în justiţie, constă în posibilitatea titularului
dreptului să ceară intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a
obţine respectarea dreptului sau restabilirea situaţiei existente înaintea
nesocotirii acestuia;
- pe cale de excepţie (de apărare): În cursul procesului civil
pornit de o persoană care solicită o anumită pretenţie, titularul
dreptului subiectiv civil, ca mijloc de apărare împotriva pretenţiei
nejustificate, invocă dreptul său;
- prin executare silită: mijloc juridic prin care titularul
dreptului subiectiv civil cere instanţei de judecată aducerea la
îndeplinire a hotărârii judecătoreşti ce recunoaşte un drept, dacă
persoana obligată execută de bună voie hotărârea judecătorească.
Pe cale de excepţie, unele drepturi civile subiective se apără
prin mijloace prevăzute de legile speciale care le reglementează.
Astfel, drepturile personale nepatrimoniale sunt apărate prin
mijloacele nepatrimoniale prevăzute în art.54 din acelaşi act normativ:
“Persoana vătămată într-un drept al său nepatrimonial va cere
instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor
nepatrimoniale” sau “va putea cere instanţei să oblige pe autorul
faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite
necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului
atins”.
Potrivit art.55: „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu
îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să
restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l
oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de
întârziere, socotită de la data exprirării termenului de mai sus.
Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra
cererii făcută potrivit art.55.”
Apărarea drepturilor nepatrimoniale (personale), prin mijloace
patrimoniale, este acceptată în unanimitate după 1989.
Încălcarea dreptului subiectiv civil printr-un act administrativ
este apărat potrivit Legii nr.29/1990 privind contenciosul
administrativ. În art.1 alin.1 s-a stabilit: „Orice persoană fizică sau
juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de
lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti
92
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Legea de revizuire a
Constituţiei nr.429/2003 a extins sfera de aplicare şi în art.39 din
Constituţie adaugă: „persoana vătămată într-un drept al său într-un
interes legitim.”

Exercitarea drepturilor subiective civile

Titularul unui drept subiectiv civil, de exemplu, locatorul
(persoana care închiriază un bun în schimbul unei sume de bani
numită chirie) poate sau nu să exercite acest drept (dreptul de a cere
locatarului chiria). Exercitarea dreptului rămâne la latitudinea
titularului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul satisfacerii
intereselor personale ale titularului, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire socială. Aşadar, în exercitarea dreptului subiectiv apar
anumite limite.
Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt limite
externe şi limite interne.
Limitele externe sunt materiale sau juridice. Astfel,
proprietarul terenului exercită dreptul de proprietate între hotarele
terenului său, ce reprezintă limitele externe materiale.
Tot astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât
datorează, fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă.
Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt date de
scopul în care este recunoscut dreptul şi anume satisfacerea intereselor
personale ale titularului acestuia.
Exercitarea drepturilor civile pune problema abuzului de
drept. În ce constă abuzul de drept?
În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la definirea
abuzului de drept.
Astfel, se disting autorii care îmbrăţişează teoria obiectivă a
abuzului de drept, care în esenţă subliniază că simpla abatere de la
limitele exercitării dreptului subiectiv civil reprezintă abuz de drept.
Cu privire la limitele externe materiale sau juridice Paul
Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României s-a
exprimat tranşant: “cel ce acţionează prin depăşirea limitelor externe,
materiale ori juridice ale drepturilor subiective acţionează fără drept,
ca, de pildă, proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului
93
său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale dreptului de
proprietate – ori creditorul care ar pretinde debitorului său mai mult
decât îi datorează acesta – deci prin depăşirea limitelor juridice ale
dreptului său de creanţă”.1
În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă depăşirea
limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv,
ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci
numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.”2
Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie juridice poate
reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a produs un prejudiciu sunt
aplicabile regulile răspunderii civile.
Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor
subiective, s-au propus mai multe criterii pentru definirea abuzului de
drept: intenţia de a dăuna altuia, exerciţiul anormal al dreptului,
absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa.3
Într-o definiţie, autorul are în vedere numai limitele interne:
“Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor
principii (notă: autorul se referă la exercitarea dreptului subiectiv civil
potrivit cu scopul său social şi economic, exercitarea cu respectarea
strictă a legii şi a regulilor de morală, exercitarea cu bună-credinţă)
constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica
judecătorească, abuz de drept”.1
Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire deopotrivă la
limitele externe şi interne ale exercitării dreptului subiectiv civil.
Astfel, “Exercitarea unui drept civil subiectiv cu depăşirea
limitelor sale fireşti, - şi în special, cu depăşirea limitelor sale interne,
adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul
respectiv este recunoscut de lege”.2
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu în definiţia abuzului de drept se
referă expresis verbis la ambele limite: “prin abuz de drept înţelegem
exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor
exercitării sale (…) prin nesocotirea scopului economic şi social

1
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.61
3
Iosif R. Urs, op.cit., pag.151
1
Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.61
2
M. Mureşan, op.cit., pag.76

94
pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea
credinţă, cu depăşirea limitelor sale”.3
Într-o altă concepţie, teoria subiectivă explică abuzul de drept
prin intenţia ce animă pe titularul dreptului subiectiv civil de a vătăma
pe altul. Astfel, un autor subliniază: “În ce ne priveşte, apreciem că
abuzul de drept vizează numai ultimele două principii din cele patru
prezentate mai sus (n.a. - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în
limitele sale interne, numai potrivit scopului economic şi social în
vederea căruia este recunoscut şi numai cu bună-credinţă) Deci, se
poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia cu rea-
credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui (…) faptul săvârşit neputând
fi explicat printr-un motiv legitim (…) titularul îşi exercită dreptul
subiectiv civil în scopul de a-l vătăma pe altul, a-l şicana etc.”4
Intenţia de a vătăma se apreciază din “inutilitatea actului
pentru cel care l-a săvârşit”.5

Sancţionarea abuzului de drept se face în două moduri:

- obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat în mod
abuziv la repararea eventualului prejudiciu produs, potrivit regulilor
răspunderii civile delictuale;
- refuzul protecţiei juridice a titularilor drepturilor subiective
civile exercitate în mod abuziv.1 Această sancţiune a fost aplicată în
practica judiciară.2
În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare.
Un autor consideră că “refuzul concursului forţei de
constrângere a statului (…) este discutabil (…) în lipsa unui text de
lege expres în acest sens (…); respingerea cererii titularului dreptului
subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unei

3
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88
4
Gabriel Boroi, op.cit., pag.61-62
5
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79
1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.76, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88,
prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.,
pag.61
2
Plenul Tribunalului Suprem, decizia nr.13/1959, Culegere de decizii 1959, pag.37

95
dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a
dreptului”.3

Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului

juridic civil
Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii
corelative. Drepturile subiective civile şi obligaţiile care alcătuiesc
conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept
subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi
corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este
tocmai îndatorirea subiectului pasiv.4 Astfel, într-un contract de
locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia
locatarului de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se
preda lucrul în folosinţă temporară îi corespunde obligaţia locatorului
de a preda lucrul.
Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită
debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da,
a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.5

Prestaţia subiectului pasiv constă în:

- a da (aut dare), este în îndatorirea de a constitui (un drept
real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a transmite un drept real
asupra unui lucru. De exemplu, transmiterea dreptului de proprietate
printr-un act juridic de vânzare-cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de a
da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o obligaţie
de a face;
- a face, (facere) este îndatorirea ce constă într-o prestaţie
pozitivă, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii
sau predarea unui lucru (de exemplu, a construi un imobil în
contractul de antrepriză, a întreţine o persoană în contractul de
întreţinere, a repara un autoturism într-un contract de executări lucrări
etc.);
- a nu face, (non facere) este îndatorirea de a se abţine de la
săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o săvârşească, dacă nu s-ar fi
3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.62, Iosif R. Urs, op.cit., pag.152
4
Eleonora Roman, op.cit., pag.183
5
Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.11

96
obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de editură, autorul
lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte
edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă, au în acelaşi
timp şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor;
- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi
obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor. De regulă, este alcătuit din
dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a
executa prestaţia datorată;
- obiectul – constă în conduita concretă (acţiunea, inacţiunea)
a părţilor. Acţiunea este prestaţia ce o poate pretinde creditorul şi la
care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau
nu face ceva;
- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la
forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea
unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la executarea silită pentru
realizarea creanţei sale.
Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice
licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just
temei) şi ilicite (delicte).

Obiectul raportului juridic civil

Definiţia obiectului raportului juridic civil
În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte
privitoare la obiectul raportului juridic civil.
Primul aspect se referă la existenţa obiectului raportului
juridic civil.
Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului
juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la care se
referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice
civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un
element structural al raportului juridic civil.1 De exemplu, în raportul

1
I. Cameniţă, Consideraţii privind noţiunea de obiect al raportului juridic, în « Justiţia nouă »
Nr.9/1965, pag.78

97
juridic stabilit între cântăreţ şi organizatorul spectacolului obiectul
raportului juridic îl constituie acţiunea cântăreţului de a cânta.
Majoritatea autorilor consideră necesară existenţa obiectului
raportului juridic.
Unii autori identifică obiectul raportului juridic atât cu
lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor,
considerând că obiectul este un element necesar al raportului juridic
civil. Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se
face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la
care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl
constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi
este ţinut subiectul pasiv.2
Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte
din obiectul raportului juridic fie acţiunea sau inacţiunea la care are
dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv fie lucrurile la care se
referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există.
Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau
abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde
subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi
după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau
un drept de creanţă”.3
Precizările, după cum este vorba de un drept real sau de
creanţă, apreciem că nu se justifică: şi în cazul dreptului real, titularul
este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal
“toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic
de natură a stânjeni exercitarea dreptului şi în cazul dreptului de
creanţă, poate pretinde o conduită debitorului. În ambele cazuri –
drept real şi drept de creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în
care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o conduită ce
reprezintă obiectul raportului juridic civil.1
Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea,
inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul
pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului juridic:

2
I. Demeter şi I. Ceterchi, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1962,
pag.167-168
3
Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.208
1
Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, Obiectul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol.I.,
Partea generală, de Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.207-208

98
“întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita
părţilor”.2 “prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita
părţilor”.3
“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în
acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este
ţinut subiectul pasiv. (n.n. conduita părţilor).”4
“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi
termeni conduita subiectelor acestui raport”.5
În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce
au fost date este faptul că toate se referă, în ultimă analiză, la conduita
subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul juridic cuprinde în
conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.6
Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al
raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se referă conduita
subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect). Astfel “întrucât
însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în
exemplul dreptului real un lucru, acesta trebuie privit şi el, când este
cazul, ca obiect al raportului juridic şi anume obiect derivat”.7
Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea
conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă direct la anumite
lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate îşi exercită
acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de
posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l
are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit să dobândească
dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a
cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale,
lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.1
Definiţia de mai jos, a obiectului raportului juridic civil,
elaborată de prof univ.dr. Ion Dogaru în opera citată, este tranşantă şi
cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în
limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă
în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit
2
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.97
3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.67
4
Iosif R. Urs, op.cit., pag.160
5
Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.76
6
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.84
7
Prof.dr.droc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.209
1
M. Mureşan, op.cit., pag.79

99
subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea
se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat
(indirect).”
Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin
expresiile sinonime am cumpărat casa la un preţ bun, sau obiectul
contractului de vânzare-cumpărare îl constituie casa.
În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască
strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil
şi lucrurile la care se referă.”2

Definiţia bunurilor
Codul civil foloseşte termenii de „bun” şi „lucru” fără să-i
definească. Astfel, în art.480 se foloseşte termenul de lucru:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege”.
În art.461 se foloseşte termenul de bun: „Toate bunurile sunt
mobile şi imobile.”
Noţiune de „bun” este utilizată în două accepţiuni:
- în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile
ce au ca obiect un lucru. De exemplu, art.475: „Oricine poate dispune
liber de bunurile ce sunt ale lui” sau art.479: „Poate avea cineva
asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de
folosinţă, sau numai servitute”;
- în sens restrâns, prin bun se înţelege numai lucrul asupra
căruia se exercită drepturi patrimoniale. De exemplu art.517:
„Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt
proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu
îndatorirea de a le conserva substanţa.”

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă
formulare, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale
ori spirituale ale omului susceptibile de apropiere (însuşire) sub formă
de drepturi patrimoniale.

2
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.96-97

100
 Potrivit definiţiei, în materia dreptului civil, nu orice lucru sau
valoare economică poate dobândi calitatea de bun, ci numai acelea
care întrunesc cumulativ două cerinţe:
- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau
spirituală;
- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie
susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în
accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe
aer.1
Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada”
comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte”
folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu
sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de
a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: “…aceste condiţii sunt

relative în timp şi în spaţiu şi trebuie privite în perspectivă istorică,
lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de pildă
reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul
cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi
(sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri cereşti, sau a
resurselor energetice oferite de vântul solar)”.1
Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează
decisiv regimul juridic (regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor
Bunurile se pot clasifica după mai multe criterii. Următoarele
criterii de clasificare sunt frecvent întâlnite în doctrină.
- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor: bunuri în
circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie
juridică restrictiv reglementată şi bunuri momentan fără stăpân;
- după modul lor de percepere: bunuri corporale şi bunuri
incorporale;

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.99
1
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.80

101
 - după natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi
imobile;
- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual
determinate, (res certa) şi bunuri determinate generic, bunuri de gen
(res genera);
- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei
obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu
distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi
bunuri neconsumptibile;
- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe
destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri
accesorii;
- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi
consuma substanţa: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

După regimul juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

 bunuri în circuitul civil:
De regulă, toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face
obiectul actelor juridice civile şi prin urmare pot fi dobândite sau
înstrăinate prin asemenea acte.1 În art.963 Cod civil se prevede:
„Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
 bunuri scoase din circuitul civil
Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite
bunuri pot fi scoase din circuitul civil şi nu pot face obiectul unor
contracte juridice civile. Aceste bunuri sunt inalienabile. De pildă, în
art.136 alin.3 din Constituţia României din 1991 sunt enumerate
categorii de bunuri care “fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
Ele sunt “inalienabile” (alin.4 din acelaşi articol) în sensul că nu pot fi
înstrăinate sau grevate. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi
alte bunuri stabilite de legea organică.”

1
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.99

102
 Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în
condiţiile legii pot intra în circuitul civil. În art.136 alin.4 din
Constituţia României se precizează: “În condiţiile legii organice, ele
pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice
sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în
folosinţă gratuită a instituţiilor de utilitate publică”.

 bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată

Din considerente medicale, pentru anumite bunuri, legea
prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice
supuse Legii nr.137/1993; produsele şi substanţele stupefiante supuse
Legii nr.73/1969. Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri.
Pentru protejarea ordinii publice, Legea nr.17/1996
reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi a muniţiei, Legea
nr.126/1995 stabileşte regimul juridic al explozibililor.
Unele bunuri cu valoare religioasă sunt protejate prin Legea
nr.103/1978 privind obiectele de cult, iar altele cu valoare deosebită –
metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase sunt supuse regimului
juridic prevăzut în O.G. Nr.190/2000 privind regimul metalelor
preţioase în România (aprobată prin Legea nr.261/2002).
 bunuri momentan fără stăpân
Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu
vânatul sălbatic, comoara, lucrurile abandonate.1
Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile
încheiate prin ignorarea prevederilor legale privind circulaţia acestora
sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea
penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a
explozibililor etc.).

După modul lor de percepere distingem:

 bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială,
fiind percepute de om prin propriile simţuri. De exemplu, o carte, o
bancă, un apartament etc.

1
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.81

103
  bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă
materială perceptibilă simţurilor noastre. De pildă: drepturile în
general.
Un autor enumeră următoarele bunuri incorporale:
- drepturi reale;
- proprietăţile incorporale, adică acele bunuri a căror fiinţă
depinde de activitatea şi puterea creatoare a omului, de exemplu
fondul de comerţ, dreptul de proprietate industrială, dreptul de autor;
- valorile mobiliare, de exemplu, acţiunile, obligaţiunile;
- efectele de comerţ, de exemplu cambia, biletul la ordin,
cecul;
- drepturile de creanţă.2
Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii
proprietăţii asupra bunurilor corporale.
Posesia de bună credinţă este un mod de dobândire a
proprietăţii bunurilor mobile corporale (art.1909 Cod civil). De
asemenea, dobândirea proprietăţii prin tradiţiunea lucrului (remiterea,
predarea) priveşte numai bunurile mobile corporale.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil în art.461 prevede: “toate bunurile sunt mobile şi
imobile”, criteriul de departajare fiind cel al valorii economice şi
sociale a bunurilor.

 bunuri mobile (bunuri mişcătoare)

În art.472 Cod civil sunt enumerate bunurile mobile, care pot
fi: prin natura lor sau prin determinarea legii. Doctrina admite
existenţa bunurilor mobile prin anticipaţie.
Bunurile mobile prin natura lor: Definiţia legală a bunurilor
mobile prin natura lor este dată de prevederile art.473 Cod civil: „Sunt
mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la
altul, atât cele care se mişcă de sine, precum animalele, precum şi
cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină,

2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.75-76

104
precum sunt lucrurile neînsufleţite.” Într-o altă formulare sunt
bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie
(“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine
(“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).
Într-o definiţie modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa
(prin mijloace proprii) sau pot fi strămutate dintr-un loc în altul, (prin
forţe exterioare), fără a li se altera sau modifica natura şi destinaţia”.1
De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale
asupra mobilelor2, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie
referitoare la bunurile mobile (art.474 Cod civil).
În doctrină, apreciindu-se prevederile textului art.474 Cod
civil ca fiind incomplete, s-a propus următoarea enumerare a bunurilor
mobile prin determinarea legii:
- drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul
de proprietate;
- drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru
mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face (deci toate
drepturile de creanţă);
- drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate
intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde
drepturile de proprietate industrială,
- drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
- acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar;
- fondurile de comerţ;
- acţiunile şi părţile sociale în societăţile comerciale;
- rentele.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în

Codul civil. Doctrina a definit că, bunurile mobile prin anticipaţie, ca
fiind bunurile care prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile
unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor
deveni. De pildă, fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent
prin actul juridic.

1
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.83
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.71

105
  bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)
Bunurile imobile sunt enumerate în art. 462 Cod civil: „bunuri
imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care
se aplică”.
Bunurile imobile prin natura lor sunt:
- “fondurile de pământ şi clădirile” – art. 462 Cod civil. Prin
“clădiri” se admite că sunt toate construcţiile sau lucrările ridicate pe
pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.);
- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” – art.464 Cod
civil;
- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe
arbori, neculese încă” – art.465 Cod civil. Se acceptă că sunt imobile
prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.
Un autor, într-o formulare sintetică, apreciază că sunt bunuri
imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate bunurile care,
în mod natural sau artificial sunt încorporate lor.”1

Bunurile imobile prin destinaţia lor

În art.468 Cod civil se definesc imobilele prin destinaţia lor:
“obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la
cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii
din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi, peştele din iaz,
teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele
necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor
uzine, paiele şi gunoaiele. Acest text se va interpreta la condiţiile
actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim: “mai sunt
imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat
către fond în perpetuu.”
Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:
- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când
acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot
scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt
aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.
- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în
perpetuum când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria
1
Mircea Mureşan, Petre Ciacli, op.cit., pag.82

106
(lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” –
art.469 alin.2 Cod civil
- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil
- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar
putea scoate fără fractură sau deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil
- „urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la
un fond de pământ, sau vreo casă” – art.470 Cod civil.
În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin
natura lor sunt mişcătoare, dar care, fie că sunt ataşate în mod
perpetuum unui imobil (de exemplu, elementele de ornamentaţie ale
unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori
sociale a unui imobil (de exemplu, utilaje agricole, instalaţii
industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca accesorii
ce sporesc valoarea acelui imobil”.1
Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin
destinaţie, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- să fie în proprietatea titularului imobilului;
- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o
legătură fizică, materială sau voluţională (prin voinţa proprietarului
imobilului). Spre deosebire de imobilele prin natura lor, unde
imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea
are un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de voinţă a
proprietarului care afectează un anumit mobil unui imobil prin natura
sa, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.
Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt precizate
în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi
acţiunile care tind a revendica un imobil. La acestea, literatura juridică
adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de
creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi
acţiunile în justiţie referitoare la imobile.1
Importanţa clasificării bunurilor în bunuri mobile şi bunuri
imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil bunurilor mobile şi
imobile.
- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în
principiu, calitatea de proprietar;

1
Mircea Mireşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.82
1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.70

107
 - posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de
dobândire a proprietăţii prin uzucapiune (prescripţie achizitivă), numai
după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de
bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în
celelalte cazuri);
- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se
face valabil prin simplu acord de voinţă al părţilor);
- înstrăinarea bunurilor imobile se face, de regulă, în formă
solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de publicitate;
- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect
diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile;
contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu excepţiile
prevăzute în lege;
- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii
de către unul din soţi, în timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu
consimţământul expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun
mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi,
în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege;
- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un
imobil revine de regulă instanţei de la locul de situare a imobilului, în
timp ce la bunurile mobile instanţei, de domiciliu a pârâtului;
- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum
bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri

individual determinate (res certa) şi bunurile de gen (res genera).
 bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile
ce se determină prin particularităţi care-l fac să se deosebească de alte
bunuri asemănătoare, îl individualizează. De exemplu, autoturismul
marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără
ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN
 bunuri de gen (res genera), sunt bunurile ale căror
caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot
individualiza numai prin numărare, cântărire sau măsurare. De
exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile etc. sunt
bunuri determinate prin caractere generice. Pentru a determina bunul

108
ce constă într-un cupon de 5 m de stofă, trebuie numărată această
cantitate din balotul de stofă.
Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere
generice în funcţie de natura lui, sau uneori în raport de voinţa părţilor
raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun generic când se
află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de
comodat (contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă
un bun unei alte persoane cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l
restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun cert.
Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu, este o amintire
de familie, poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.
Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de
gen constă în regulile juridice aplicabile fiecărei categorii:
- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de
regulă, dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în momentul
realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat:
art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi
lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).
Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii
proprietăţii:
- în cazul vânzării bunurilor de gen, momentul transmiterii
proprietăţii este cel al individualizării bunului vândut prin numărare,
cântărire, măsurare. Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv
cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în momentul
cântăririi;
- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră
înainte de a fi predat creditorului, îl eliberează pe debitor de obligaţia
de a-l preda. (De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare,
părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat cumpărătorului la
o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită
televizorul piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat
de obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are obiect
(art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un bun cert şi
determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia
este stinsă, dacă lucrul a pierit (…) fără greşeala debitorului”);

109
 - bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu
pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul piere fortuit,
vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi
îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă. În
caz contrar, vânzătorul este obligat la reparare când nepredarea
bunului a produs un prejudiciu;
- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca
obiect un bun cert determinat se face la locul situării acestuia, iar în
cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l
individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei

obligaţii, bunurile sunt fungibile şi nefungibile:
 bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei
obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt determinate prin
caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.
 bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa
de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.
Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurile (…)
depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunurilor, ci adesea şi de
intenţia părţilor, exprimată în actul juridic încheiat”.1 De exemplu,
părţile într-un contract de vânzare cumpărare stabilesc de comun acord
ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca bun
fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie. Bunuri
determinate prin caractere generice pot fi privite, prin acordul părţilor,
ca fiind bunuri nesusceptibile de înlocuire unele prin altele (De
exemplu, o mobilă). Se apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul
juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau
nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.2

După cum folosirea bunurilor implică sau nu distrugerea,

consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile sunt consumptibile şi
neconsumptibile.
1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1963,
pag.66, Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.88
2
Dr.Maria Ioana Eremia, « Bunurile », în Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, de
Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.223

110
  bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin
întrebuinţarea obişnuită se distrug (de exemplu, cheresteaua), se
consumă (de exemplu, alimentele) sau se înstrăinează (de exemplu,
televizoarele, combustibilul, aflate la vânzător prin vânzare se
înstrăinează.)
 bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această
calitate, în condiţiile arătate mai sus, prin întrebuinţare obişnuită nu-şi
consumă substanţa. De exemplu, autoturismul, apartamentul etc.
Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui,
este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter
consumptibil. De exemplu, pentru vânzător biciclete sunt bunuri
consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin
vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător, televizorul este un bun
neconsumptibil.
În contractul de împrumut, când obiectul împrumutat este un
bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de consumaţie
(mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite un bun
consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l
restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate). De exemplu,
te împrumut cu 2 kg de făină până mâine.
Când obiectul contractului de împrumut este un bun
neconsumptibil, contractul se numeşte contract de împrumut de
folosinţă (comodat).

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe

destinaţia lor, bunurile sunt:
 bunuri divizibile, sunt bunurile care poate fi împărţite,
divizate fără să-şi schimbe destinaţia economică. De exemplu, o
suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.
 bunuri indivizibile: sunt bunurile care prin divizare,
împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal
viu, un autoturism, o haină etc.
Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de
natura acestuia, dar poate fi stabilită şi în acte juridice, prin acordul de
voinţă al părţilor.
Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de
subiecţi. De exemplu, un bun divizibil, permite ca drepturile şi

111
obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt.
În cazul unui bun indivizibil (de exemplu, un autoturism) cocreditorii
sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi
asume obligaţiile.
Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea
obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil.
După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:
bunuri principale, sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit
destinaţiei lui, în mod independent.
bunuri accesorii, sunt bunurile care sunt destinate să fie
folosite pentru alte bunuri, de care sunt legate prin aceeaşi destinaţie
economică. De exemplu, arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt,
brăţara faţă de ceas etc.
În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări,
debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de bunul
principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, potrivit
căreia bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal -
accessorium sequitur principalem.
Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.

După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi

consuma substanţa, bunurile pot fi:
bunuri frugifere sunt acele bunuri care, fără consumarea
substanţei lor, pot produce periodic un alt bun, numit fruct,
bunuri nefrugifere sunt bunurile care, fără consumarea
substanţei lui, nu poate produce periodic alt bun, numit fruct.
Fructele pot fi:
- naturale (se produc independent de munca omului, ca de
exemplu, fructele de pădure, vânatul din pădure etc.);
- industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu
produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele
obţinute dintr-o livadă etc.);
- civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil,
de exemplu chiria, pentru un bun închiriat etc.).
Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din
două raţiuni:

112
 - fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun
frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter de
periodicitate;
- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca
acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un bun,
produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa. De exemplu,
lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin
producerea de producte, în timp, dispar ca bunuri.
Distincţia bun frugifer şi bun nefrugifer apare necesară în
materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.
Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar
posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun nu
şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a
înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).
Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte
proprietatea fructelor, nu şi a productelor.
Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este
importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi industriale
se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se
dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a
timpului).
4. Izvoarele raportului juridic civil concret
Definiţie
Relaţiile sociale se transformă în raporturi juridice civile
numai când sunt reglementate de norma juridică civilă. Norma juridică
reglementează raporturi juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca
norma juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în existenţa
cotidiană să se producă anumite împrejurări, fapte. De exemplu, în
art.998 Cod civil, norma juridică prevede o conduită abstractă, tip,
generală: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.” Pentru
ca această regulă de conduită să se aplice, trebuie să se producă un
prejudiciu prin orice faptă a omului. De exemplu, într-un contract de
transport, nu se respectă termenele stabilite şi astfel se produce
deteriorarea bunului perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu.
Împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate materializată în
executarea întârziată a transportului – impune aplicarea normei

113
juridice generale, aşadar cel care a prejudiciat trebuie să se
conformeze conduitei impuse de norma juridică: să repare prejudiciul
provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se stabileşte un raport
juridic concret.
Această împrejurare constituie izvorul al raportului juridic
civil.
Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce efecte
juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma juridică de drept
civil precizează care împrejurare din numărul lor nesfârşit este aceea
ce capătă semnificaţie din punct de vedere juridic. În exemplul dat,
aceasta este întârzierea în executarea transportului.
Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil concret
înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni omeneşti, fie evenimente ale
naturii de care legea civilă leagă producerea unor efecte juridice (adică
naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).
Această definiţie se suprapune cu definiţia faptelor juridice în
sens larg.
Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din acţiuni omeneşti
şi evenimente ale naturii sau evenimente sociale.
Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de om (fie
acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia de a produce efecte
juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice civile concrete. Deosebim:
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu intenţia de a
produce efecte juridice (de a da naştere unor raporturi juridice
concrete). Acestea sunt actele juridice civile;
- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără intenţia de a
produce efecte juridice, dar care se produc pentru că aşa prevede
legea, adică faptele juridice în sens restrâns. Acestea sunt: faptele
juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).
Evenimente ale naturii şi evenimentele sociale sunt
împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor de care legea
civilă leagă producerea de efecte juridice, adică naşterea de raporturi
juridice civile concrete. De exemplu, naşterea, de care legea leagă
dobândirea capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi
riscuri asigurate în cazul contractelor de asigurări.

114
CAPITOLUL VI

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil
Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:
- Codul civil îl defineşte prin speciile sale (contracte speciale):
contractul de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune,
societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi
tranzacţie. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare este definit
astfel: „Vinderea (n.a. - actul juridic special, contractul de vânzare-
cumpărare) este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine,

115
una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti
celei dintâi preţul lui” (art.1294 Cod civil).
- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali se
subînţelege pentru toate categoriile de acte juridice civile.
Astfel, într-o definiţie unanim acceptată, actul juridic civil
este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic”.1
Un autor introduce în definiţie un element, suplimentar ce se
subînţelege şi anume: manifestarea de voinţă se face „potrivit
dreptului obiectiv”. Se subliniază astfel o limită a manifestării de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice-legea:
„manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept în scopul de a asigura
crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice
civile, potrivit dreptului obiectiv”.2
Un alt autor delimitează actul juridic civil de faptul juridic
licit şi defineşte actul juridic civil ca fiind: „o manifestare de voinţă –
unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili,
modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu
condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea
efectelor juridice”.1
În doctrină se apreciază corectitudinea definiţiei, cu o
corecţie: două elemente pot lipsi: precizarea formelor manifestării de
voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de
manifestarea acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor
juridice. Primul element este de prisos pentru că manifestarea de
voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea
element repetă scopul manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia
de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie inexactă:
efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de
voinţă a părţilor. În realitate nu puţine sunt actele juridice care produc
efecte juridice dincolo de voinţa părţilor sau chiar împotriva voinţelor
acestora. De exemplu, în art.970 Cod civil se prevede că un contract –

1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,
pag.76, M. Mureşan, în Dicţionar de drept civil 1980 şi op.cit., pag.95, prof.univ.dr.Gheorghe
Beleiu, op.cit., pag.125, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.119, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu,
op.cit., pag.83-84, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.137, Iosif R. Urs, op.cit., pag.189
2
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.95
1
Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, 1969, pag.14

116
cel mai frecvent act juridic – obligă „nu numai la ceea ce este expres
într-însele, dar şi la toate urmările (n.a. produce efecte în afara
voinţei părţilor) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa”.
Prof.dr.docent Constantin Stătescu, membru corespondent al
Academiei de ştiinţe sociale şi politice2 defineşte asemănător actul
juridic.
În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte urmă-
toarele elemente caracteristice:
- este o manifestare de voinţă a subiectelor de drept;
- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte
juridice civile. Prin această caracteristică actul juridic civil se
diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice numai
dacă legea prevede acest lucru;
- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a
stingerea unui raport juridic civil concret. Prin această caracteristică
actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de
drept.
Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele
accepţiuni:
- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de
voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de operaţiune
juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-
cumpărare, împrumut, schimb, donaţie
- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică
este aceea de înscris constatator al manifestării de voinţă, a opera-
ţiunii juridice încheiate. În acest sens actul juridic contestată,
validează, dovedeşte şi face opozabilă manifestarea de voinţă, după
caz, înţeles pentru care se foloseşte adagiul latin „instrumentum”
(înscris constatator) sau „instrumentum probationis” (înscris
probator).1

2
Prof.dr.doc.Constantin Stănescu, membru al Academiei de ştiinţe sociale şi politice, lector
dr.Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. « Academiei »,
Bucureşti, 1981, pag.28, dr.doc.Salvador Brădeanu, Faptul şi actul juridic ca izvoare ale
raportului juridic civil concret, în Tratat de drept civil de Traian Ionaşcu şi colectivul, vol.I.,
Partea generală, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.240, Şt.Răuschi, Drept civil, Partea
generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, pag.75, E. Poenaru, Introducere în
dreptul civil, Teoria generală. Persoanele, 1996, pag.76
1
Iosif R. Rus, op.cit., pag.190

117
 Folosirea termenului de înscris2 în cea de-a doua accepţiune a
termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în sprijinul
acurateţei exprimării juridice
Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele
accepţiuni ale termenului de act juridic civil. De exemplu, în art.1191
Cod civil: „Dovada actelor juridice (n.a. - negotium) al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub
semnătură privată” (n.a. - instrumentum).

2. Clasificarea actelor juridice civile

Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate.
Demersul are valoare practică: fiecare categorie de acte juridice dintr-
o clasificare produce efecte juridice proprii, supunându-se anumitor
reguli juridice.
În doctrină şi practică, clasificarea actelor juridice se face în
funcţie de următoarele criterii:

După numărul voinţelor juridice care dau naştere actului

juridic, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Se foloseşte şi formularea „numărul părţilor”, la care se adaugă fie
„rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa concordantă a două sau mai
multe părţi”. Cum fiecare parte „are propria voinţă juridică”, atunci
când acceptă să se lege din punct de vedere juridic de o altă parte,
preferăm formularea „numărul voinţelor juridice care dau naştere
actului juridic.”
- acte juridice unilaterale: se formează ca urmare a unei
singure manifestări de voinţă, sau este acel act juridic civil valabil
încheiat de către o singură parte. De regulă, în dreptul civil român
voinţa unilaterală nu produce efecte juridice decât atunci când legea
civilă prevede în mod expres: testamentul. Se apreciază că, sunt acte
juridice unilaterale: legatul cuprins într-un testament, acceptarea şi
renunţarea la moştenire, ratificarea gestiunii de afaceri, recunoaşterea
paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc.
- acte juridice bilaterale: sunt actele juridice ce se formează
prin manifestarea de voinţă a două părţi (de regulă a două persoane).
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.142

118
Uneori o parte a actului juridic poate fi alcătuită din mai multe
persoane. De exemplu, o parte din contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul, poate fi alcătuită din trei persoane, trei fraţi care
moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile, prin acordul lor de
voinţă încheie actul juridic. Acordul de voinţă al părţilor se numeşte
consimţământ, cum tot consimţământ se numeşte voinţa fiecărei părţi
de a încheia actul juridic civil.
Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii,
noţiuni sinonime. De exemplu, contractul de împrumut, de locaţie, de
închiriere, de mandat etc.
Nu se confundă actele juridice bilaterale cu clasificarea
contractelor în unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice). În cazul
contractelor unilaterale şi bilaterale se are în vedere numărul părţilor
din contract care se obligă, o parte sau ambele.
- acte juridice multilaterale: sunt actele juridice formate din
acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul de
societate, (contractul prin care două sau mai multe persoane se
învoiesc să pună ceva în comun, să desfăşoare împreună o activitate şi
să împartă foloasele ce ar deriva din aceasta) se încheie de mai multe
părţi.
Importanţa practică a clasificării constă în regimul juridic
diferit aplicabil actului unilateral, bilateral şi multilateral. De exemplu:
- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la actul juridic
unilateral se verifică o singură voinţă, la actele juridice bi şi
multilaterale se verifică fiecare voinţă juridică.
- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli juridice
diferite: de exemplu, eroarea este viciu de consimţământ la toate cele
trei categorii de acte juridice, dolul este viciu de consimţământ numai
la actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este viciu de
consimţământ la anumite acte juridice bilaterale.
- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca (desface,
desfiinţa) de regulă, prin acordul de voinţă al părţilor (mutus
dissensus), pe când actele juridice unilaterale, numai în cazurile
expres prevăzute de lege.

După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele

juridice pot fi cu titlu oneros şi cu titlu gratuit

119
 - acte juridice cu titlu oneros: În art.945 din Codul civil se
defineşte contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul
oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj”.
Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu titlul oneros.
Actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte juridice, în care fiecare
parte urmăreşte la încheierea lui, obţinerea unui folos patrimonial, în
schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat celeilalte părţi. De
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul urmăreşte
obţinerea unui folos – preţul, în schimbul folosului oferit celeilalte
părţi - predarea lucrului vândut.
Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:
- acte juridice comutative: sunt actele juridice cu titlu oneros
în care părţile cunosc din momentul încheierii lui existenţa şi
întinderea obligaţiilor ce le revin.1 Autorii au preluat definiţia
contractelor comutative prevăzută în art.947 din Codul civil:
„Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei
părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte” şi am extins-o la toate
actele juridice civile.
Într-o altă definiţie autorul subliniază: „părţile cunosc sau pot
cunoaşte (...) existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le
revin”.1 De exemplu, în contractul de închiriere, locatorul cunoaşte
exact dreptul său de a cere chiria stabilită de 100$, dar şi obligaţia de a
pune la dispoziţia chiriaşului camera închiriată pe timp de un an,
respectiv chiriaşul cunoaşte dreptul său de a cere locatorului camera
stabilită să o folosească şi obligaţia asumată de a plăti chiria cuvenită.
- acte juridice aleatorii, în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un eveniment viitor şi
incert (alea), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere sau câştig,
de exemplu contractul de rentă viageră, în care credirentierul –
persoana care primeşte renta viageră – poate fi în câştig când durata
contractului este prelungită în timp (moartea lui survine după mulţi
ani), sau în pierdere, când acesta durează foarte puţin. Corelativ,

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Gabriel Boroi, op.cit., pag.146,
prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.141, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.122,
prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.39, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.194
1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.99

120
debirentierul – persoana care plăteşte renta este în câştig sau pierdere
în raport de durata contractului. Contractul de asigurare, este un
contract aleatoriu.

- acte juridice cu titlu gratuit: sunt acte juridice încheiate în

care o parte doreşte să procure un folos patrimonial celorlalte părţi,
fără să urmărească în schimb obţinerea unui folos patrimonial.
În art.946 Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este
acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un
avantaj celeilalte.” Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de
donaţie, comodat, mandatul gratuit etc.
Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi extinsă la
actele juridice cu titlu gratuit.
Importanţa practică a clasificării constă în aplicarea unor
reguli juridice proprii la actele juridice oneroase şi la cele cu titlu
gratuit. Astfel:
- din punct de vedere al capacităţii persoanelor fizice care
încheie acte juridice cu titlu gratuit, legea civilă este restrictivă. Sunt
instituite anumite incapacităţi speciale: de exemplu, minorul sub 16
ani nu poate face donaţii, nici reprezentat sau asistat de părintele său
(art.806 Cod civil).
- numai la actele juridice cu titlu oneros consimţământul unei
părţi poate fi viciat prin leziune.
- legea civilă este mai severă cu privire la condiţiile de formă
ale actelor cu titlu gratuit. De exemplu, contractul de donaţie se face
prin act autentic.
- răspunderea contractuală este mai severă la actele juridice cu
titlu oneros, decât la cele cu titlu gratuit. De exemplu, în materia
contractului de mandat, în art.1540 alin.2 Cod civil se prevede:
„pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică
cu mai puţină rigurozitate, decât în caz contrariu.”
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:
- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o
persoană face alteia un serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul. De
exemplu, contractul de comodat (împrumut de folosinţă) prin care o
persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun cert, cu
obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul stabilit.

121
 - acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul, fără a primi nimic în schimb. De exemplu donaţia, legatul
etc.
Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi sunt proprii
câteva reguli juridice:
- din punct de vedere al condiţiilor de formă, actele juridice cu
titlu gratuit liberalităţi se întocmesc în formă solemnă (de exemplu,
donaţia în formă autentică). Actele dezinteresate se întocmesc potrivit
principiului consensualismului (ele sunt valabil încheiate prin simplu
acord de voinţă al părţilor).
- în materie de succesiuni numai actele liberalităţi fac obiectul
reducţiunii succesorale. (Este sancţiunea civilă ce constă în
desfiinţarea retroactivă a donaţiilor făcute de către de cujus, la cererea
moştenitorilor rezervatari în măsura completării rezervei lor
succesorale).

După timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele

juridice civile se împart în acte juridice între vii şi pentru cauză de
moarte:
- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi
produc efectele pe timpul vieţii celor care le încheie.
Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după moartea
părţilor care l-au încheiat. De exemplu, transmisiunea succesorală.
Actele juridice, în majoritate, produc efecte în timpul vieţii părţilor.
- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt
acte juridice încheiate pentru a produce efecte după moartea autorului.
De exemplu, testamentul, contractul de asigurare de viaţă etc.
Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice inter vivos
şi actelor juridice mortis causa:
- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai amănunţit
în comparaţie cu actele juridice inter vivos.
- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la regula
conform căreia efectele juridice se produc pe timpul vieţii celor ce le
încheie sunt strict prevăzute în legea civilă. Ele sunt acte juridice
numite.
122
 - actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate numai prin
respectarea condiţiilor de solemnitate cerute de lege. De exemplu,
contractul de asigurare pe viaţă se întocmeşte în formă scrisă, el fiind
contract de adeziune, donaţia bunurilor viitoare se încheie în formă
autentică, testamentul în formă solemnă etc. Actele juridice inter vivos
sunt guvernate de principiul consensualismului.
- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea ce
priveşte capacitatea părţilor, în condiţii restrictive comparativ cu
actele juridice inter vivos.

După efectele produse actele juridice sunt constitutive,

translative şi declarative:
- acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în
scopul naşterii de drepturi şi obligaţii noi, inexistente.
Într-o definiţie, actele juridice constitutive „au în conţinut
drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel naştere neexistând
anterior.”1 De exemplu, actul juridic al căsătoriei dă naştere la drepturi
şi obligaţii noi, inexistente înainte de căsătorie.
Unele definiţii se referă doar la naşterea unui drept subiectiv
civil nou: „dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat
anterior.”2 De exemplu, contractul de uzufruct, contractul de gaj, de
ipotecă etc. Atunci când ne referim la naşterea unui drept, trebuie să
menţionăm şi naşterea unei obligaţii, întotdeauna dreptul subiectiv
presupunând obligaţia civilă corelativă.
- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin
care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei
părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
„Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul
juridic constitutiv (...) prin aceea că acesta din urmă dă naştere unui
drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În

1
Idem, pag.100, dr.doc.Salador Brădeanu, op.cit., pag.423, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit.,
pag.141
2
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97,
prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.88, Gabriel Boroi, op.cit., pag.147, Iosif R. Urs,
op.cit., pag.198.

123
cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă, unul din subiecte
dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.”3
- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile
îşi recunosc, definitivează drepturi existente anterior încheierii aces-
tora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.
Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii
momentului când îşi produc efectele: Astfel,
- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele
din momentul încheierii lor, numai pentru viitor (ex nunc)
- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex
nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De exemplu, în cazul partajului,
actul juridic al împărţirii produce efecte de la data când a luat naştere
coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul
juridic declarativ retroactivează.
- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse
rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice) nu şi actele juridice
declarative.
După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport
cu patrimoniul persoanei, distingem acte juridice de conservare, de
administrare şi de dispoziţie:
- acte juridice de conservare sunt actele juridice încheiate
care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în patrimoniu,
preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea unor
cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce urmează a fi salvat
prin încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea unei
prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci etc.
- acte juridice de administrare sunt acte juridice prin care
părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun, sau
patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea unui
apartament, culegerea fructelor, asigurarea unui bun etc.
Actele de administrare privesc:
- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se
pune în valoare un anumit bun, fără înstrăinarea lui
- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de
administrare referitor la un bun poate fi o înstrăinare (act de
dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de

3
Dr.doc.Salvador Brădeanu, op.cit., pag.244

124
administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu.
De exemplu, vânzarea fructelor unei livezi este un act de dispoziţie,
dar raportat la patrimoniul ce are în compunerea sa livada este un act
de administrare; contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de
întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii, costul lucrării se
înstrăinează, dar contractul raportat la întregul patrimoniu este un act
de administrare pentru că reparaţiile de întreţinere pun în valoare
patrimoniul, asigură folosirea lui.
- acte juridice de dispoziţie sunt actele încheiate prin care
părţile doresc înstrăinarea unui bun (adică scoaterea unui bun din
patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală. De
pildă, vânzarea, cesiunea de creanţă, sau încheierea unui contract de
ipotecă sau gaj.
Clasificarea actelor juridice în acte de conservare,
administrare sau dispoziţie prezintă importanţă practică prin regimul
juridic propriu fiecărei categorii.
- în materia capacităţii părţilor care îl încheie, doctrina şi
jurisprudenţa admit ca actele de conservare să poată fi încheiate şi de
către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.
- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate printr-un
consimţământ viciat prin leziune, pot fi încheiate şi de către minorul
între 14-18 ani, singur (capacitate de exerciţiu restrânsă) fără
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii, tutore).
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi interzişii
judecătoreşti) încheie acte de administrare prin reprezentantul legal.
- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu deplină
capacitatea de exerciţiu (persoane care au împlinit 18 ani). Minorul
care a împlinit 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) poate încheia
acte de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui, precum şi
a autorităţilor tutelare.
- în materia reprezentării, pentru încheierea actelor de
dispoziţie este necesar un mandat special (pentru un anumit act juridic
de dispoziţie) şi nu de un mandat general.

După modul de formare, actele juridice sunt consensuale,

solemne şi reale.
- acte juridice consensuale sunt valabil încheiate prin simplul
acord de voinţă realizat între părţi, fără nici o formalitate. Uneori,
125
părţile din nevoia preconstituirii unei probe într-un eventual litigiu,
pot stabili, tot de comun acord, ca manifestarea de voinţă pentru
încheierea actului juridic să îmbrace o anumită formă: de exemplu,
forma scrisă. Acest lucru nu produce efecte cu privire la valabilitatea
actului juridic încheiat. Regula denumită şi principiul
consensualismului este preluată din materia contractelor translative de
drepturi reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la toate actele juridice
civile.
- acte juridice solemne (formale) pentru a fi valabil încheiate
este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace formă solemnă
cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru valabilitatea
actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De
exemplu, contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat
numai dacă manifestarea de voinţă se materializează într-un înscris
autentic.
- acte juridice reale sunt actele care pentru a fi valabil
încheiat, în afara acordului de voinţă al părţilor se cere şi remiterea
(predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul de
împrumut (comodatul, mutuum), de depozit, contractul de gaj cu
deposedare etc.
Reguli juridice aplicabile acestor contracte:
- nerespectarea formelor solemne impuse de lege pentru
manifestarea acordului de voinţă al părţilor atrage sancţiunea civilă a
nulităţii actului juridic încheiat
- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin reprezentare,
şi procura specială de reprezentare trebuie să îmbrace formă solemnă;
- modificarea actului juridic solemn se face numai în formă
solemnă
- regimul juridic al probelor diferă după cum actul juridic este
consensual, formal sau real.

După rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în

stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, se deosebesc acte
juridice subiective şi acte juridice condiţie
- acte juridice subiective sunt actele juridice în care subiecţii
de drept stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Majoritatea actelor juridice sunt subiective. Actele juridice subiective
încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin
126
acordul de voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le
reglementează.
- acte juridice condiţie, sunt actele încheiate al căror conţinut
(drepturile şi obligaţiile părţilor) este dinainte stabilit de lege, fără
posibilitatea că părţile să deroge de la acesta. De exemplu, căsătoria,
adopţiunea etc. Legea civilă reglementează un număr limitat de acte
juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor
valabile.

După corelaţiile existente între ele, actele juridice sunt acte

juridice principale şi accesorii
- acte juridice principale sunt actele juridice care are o
existenţă de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu depinde de soarta
juridică a unui un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice sunt acte
juridice principale.
- acte juridice accesorii sunt actele care nu are o existenţă de
sine stătătoare, regimul lui juridic fiind dependent de cel al actului
juridic principal. De pildă, clauza penală, fidejusiunea, contractul de
gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate sau nu fi
inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu
actul juridic principal sau ulterior acestuia.
Reguli juridice aplicabile actului juridic principal şi actului
juridic accesoriu:
- validitatea actului juridic principal se analizează
independent, în raport de condiţiile proprii de valabilitate, în timp ce a
actului juridic accesoriu are în vedere validitatea actului juridic
principal. De exemplu, în ipoteza în care actul juridic principal este
nul, actul juridic accesoriu nu produce nici un efect, se spune că nu are
eficacitate.
- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi
asupra actului juridic accesoriu: acesta încetează ca urmare a
principiului accessorium sequitur principalem (soarta actului juridic
accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De exemplu, actul
juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul
juridic principal, contractul de împrumut de consumaţie, este lovit de
nulitate.
- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu
privire la valabilitatea actului juridic principal.
127
 După legătura cu scopul (cauza) pentru care s-au încheiat
actele juridice, distingem actul juridic cauzal şi actul juridic abstract
(acauzal)
- acte juridice cauzale sunt actele pentru validitatea cărora
trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestora. Ele sunt
valabil încheiate când au o cauză (un scop) licită şi morală. Actul este
nul în lipsa cauzei sau atunci când cauza există, ea este ilicită sau
imorală. De exemplu, studentul a încheiat un contract de închiriere
pentru că a urmărit un scop (cauză): să dobândească condiţii bune de
locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea actelor juridice sunt
cauzale.
- acte juridice acauzale (abstracte) sunt actele valabil
încheiate fără analiza valabilităţii cauzei. Se numesc şi titluri de
valoare. Nevoile vieţii cotidiene au determinat apariţia unor înscrisuri
(titlurile de valoare) a căror valabilitate nu se analizează în raport de
valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul
menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite, data emiterii
etc. Înscrisul menţionează valoarea nominală a dreptului de creanţă şi
prin transmitere, de regulă prin predare, conferă posesorului, dreptul
de a beneficia de suma nominală menţionată independent de cauza în
vederea căreia a fost emis titlul. De exemplu, obligaţiile CEC,
acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului
juridic acauzal se face după reguli diferite faţă de proba actului juridic
cauzal. Condiţiile de valabilitate privind încheierea acestor acte
juridice sunt diferite.
În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor
juridice.

După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem

actul juridic obişnuit şi actul juridic strict personal.
- acte juridice obişnuite sunt actele încheiate valabil fie
personal de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei
interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.
- acte juridice strict personale sunt actele încheiate valabil
numai personal de către persoana interesată, ca, de exemplu, căsătoria,
testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara
căsătoriei etc.
128
 Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o
reprezintă actele juridice strict personale.
În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă
interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis), primele (n.a. -
actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate
(precizate) expres de lege”.1
Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în
condiţiile speciale prevăzute în materia reprezentării.

După legătura actelor juridice cu modalităţile lor, deosebim

acte juridice pure şi simple şi afectate de modalităţi.
- acte juridice pure şi simple sunt actele neafectate de
modalităţi (termen, condiţie, sarcină). De regulă, potrivit principiului
libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu
afectat de modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi
simple. De exemplu, căsătoria, adopţiunea, opţiunea succesorală etc.
- acte juridice afectate de modalităţi sunt actele în conţinutul
cărora părţile au convenit o modalitate (condiţie, termen, sarcină).
Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de modalităţi. De
exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un
termen extinctiv, până la moartea credirentierului.
Clasificarea prezintă importanţă practică în materia condiţiilor
de valabilitate cerute la încheierea lor. Astfel, lipsa modalităţii la
actele ce nu pot fi valabil încheiate altfel, atrage nulitatea acestora. De
exemplu, contractul de împrumut în care nu se stabileşte termenul de
restituire a bunului împrumutat este nul.
Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie diferă
după cum actul juridic este pur şi simplu sau afectat de modalităţi.

După cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc

acte juridice numite (tipice) de acte juridice nenumite (atipice).
- acte juridice tipice (numite) sunt actele care primesc o
denumire şi o reglementare proprie prin lege. De exemplu, contractul
de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

1
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.147

129
 - acte juridice netipice (nenumite) sunt actele juridice care nu
au o denumire legală şi o reglementare proprie. De exemplu,
contractul de întreţinere, contractul de publicitate TV etc.
Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale
din teoria contractelor, alături de regulile stabilite de părţi.
Uneori, legiuitorul este interesat să reglemeneze contracte
nenumite. De exemplu contractul de sponsorizare contract nenumit,
prin prevederile Legii nr.32/1994 privind sponsorizarea a devenit un
contract numit.
În contractele numite părţile pot omite elemente din conţinutul
actului juridic (de exemplu, nu fac precizări privind unele drepturi şi
obligaţii). Acestea se presupun prin faptul că legea le prevede expres.

După rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului

juridic se disting acte juridice negociabile, de adeziune şi impuse
(forţate).
- acte juridice negociabile sunt actele juridice pe care părţile
de comun acord le încheie în deplină libertate, după discuţii prealabile
(negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
- acte juridice de adeziune sunt actele „la care toate clauzele
contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă parte având
doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor.”1 De
exemplu, contractele de utilităţi publice, cum ar fi: apă, energie
electrică, gaze naturale, telefon, cablu TV, deoarece satisfac trebuinţe
materiale şi spirituale fireşti, obligă la încheierea lor.
- acte juridice impuse (forţate) sunt impuse de lege. De
exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de accident pentru
automobilişti, unele contracte de asigurare, etc.

După executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte

juridice cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp.
- acte juridice cu executare instantanee (imediată, dintr-
odată, uno ictu) sunt acele acte în care părţile au obligaţia să execute
prestaţiile în unul şi acelaşi moment, de regulă în momentul încheierii
contractului.2 De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a
1
Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca,
1994, pag.50-51
2
L. Pop, op.cit., pag.43

130
bunului cert, vânzătorul se obligă să predea lucrul şi cumpărătorul să
predea preţul, în acelaşi moment şi deodată..
- acte juridice cu executare succesivă în timp sunt actele în
care executarea prestaţiilor are loc într-o perioadă de timp. De
exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plăteşte renta
periodic, într-o perioadă de timp.
Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot
conveni să execute obligaţiile eşalonat. De exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să se facă în 10
rate lunare.
Reguli juridice specifice acestor contracte:
- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice priveşte
numai la actele juridice cu executare instantanee; rezilierea
(desfacerea pentru viitor a contractelor) se aplică numai la contractele
sinalagmatice cu executare succesivă în timp. Rezoluţiunea, respectiv
şi rezilierea se supun unor reguli proprii, diferite.
- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic, operează
retroactiv la actele cu executare dintr-o dată şi numai pentru viitor la
actele juridice cu executare succesivă în timp.
3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
(validitatea) actului juridic
Terminologie
Legea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general
ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie
a actului juridic civil este contractul (convenţia).
Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt
arătate în textul art.948 Cod civil. „Condiţii esenţiale pentru
validitatea unei convenţii” sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru

valabilitatea unei convenţii au fost extinse la toate actele juridice.
Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea
actului juridic civil”, „în doctrină sunt folosite şi alte formulări:

131
„elementele esenţiale ale oricărui act juridic”1 „condiţiile actului
juridic”2 „condiţiile de validitate”3 „condiţiile de eficacitate (în sens
restrâns) ale actului juridic civil”4 „elementele din care este alcătuit un
asemenea act”5
Opţiunea noastră pentru sintagma: „condiţii esenţiale pentru
validitatea actului juridic civil” se întemeiază pe ideea susţinută de
reputatul civilist prof. univ. dr. Ioan Albu: în locul oricărei formulări,
atunci când legea o face, este de preferat formularea legiuitorului.
Termenul de „condiţie” în dreptul civil, are mai multe sensuri:
- într-un prim sens, este cel menţionat în art.948 Cod civil, în
lipsa uneia din cele patru condiţii enumerate, actul juridic încheiat nu
este valabil;
- într-un alt sens „condiţia” este o „modalitate a actului
juridic”, adică acel eveniment viitor şi incert, de îndeplinirea căruia
depinde naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, într-un
contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul şi cumpărătorul stabilesc
de comun acord următoarea condiţie: autoturismul va fi vândut dacă
până la 31 decembrie 2003 vânzătorul îşi va cumpăra alt autoturism.
Îndeplinirea condiţiei, adică cumpărarea de către vânzător a unui
autoturism până la 31 decembrie 2003, permite actului juridic încheiat
să producă efecte juridice;
- într-un ultim sens, noţiunea de „condiţie” se foloseşte şi în
sensul de clauză a actului juridic civil.
Sensul termenului de „condiţie” avut în vedere de legiuitor se
desprinde din economia generală a normei juridice.
Cu privire la formularea celei de-a doua condiţii:
„consimţământul valabil al părţii ce se obligă„ se impune următoarea
precizare: întrucât majoritatea actelor juridice sunt bilaterale
(sinalagmatice) ambele părţi ale actului juridic se obligă, fiecare parte
având deopotrivă calitatea de creditor şi debitor. La actele juridice
bilaterale condiţia poate fi formulată şi: „consimţământul valabil al
părţilor”.

1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.251
2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.205, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.100, Gabriel Boroi, op.cit.,
pag.155, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.136.
3
Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.95, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.128
4
Doru Cozma, op.cit., pag.115
5
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.150

132
 Textul art.948 Cod civil priveşte deopotrivă actele juridice
bilaterale şi unilaterale.

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului

juridic
Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului
juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condiţiilor cerute de
lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru
condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă
uneori, în mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină,
condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt clasificate după
numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează.

După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt

de fond şi de formă:
- condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului
juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului juridic
mai sus expuse).

- condiţii de formă (extrinseci) se referă la:

 exteriorizarea consimţământului (acordul de voinţă) părţilor
la încheierea actului juridic. Forma este cerută ad validitatem pentru
încheierea actelor juridice solemne
 forma în care se materializează actul juridic încheiat, pentru
a constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad
probationem de lege sau de părţi, pentru încheierea actului juridic.
condiţiile de publicitate pentru opozabilitatea actului juridic
faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de publicitate pentru ca
actul juridic încheiat să fie opozabil terţilor (actul juridic să fie
cunoscut şi respectat). De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a
unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea circulaţiei juridice a
terenurilor nr.54/1998, trebuire încheiat în formă autentică.
„Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil
într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea

133
îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de
proprietate asupra imobilelor.”1

După caracterul obligatoriu sau nu al condiţiilor, distingem

condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
- condiţii esenţiale sunt cerute pentru validitatea actului
juridic încheiat (sunt cele patru condiţii arătate şi atunci când legea
cere, şi forma solemnă a actului juridic, autorizarea administrativă
necesară pentru încheierea unor acte juridice etc.). De exemplu,
dobânditorul unei arme de foc trebuie să posede autorizaţie de port-
armă pentru ca actul vânzării-cumpărării să fie valabil încheiat.
- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt condiţiile ce pot
sau nu fi prezente, fără să se pună la îndoială valabilitatea actului
încheiat. De exemplu, contractul de împrumut de consumaţie – îţi
împrumut 10 milioane de lei până la salariu – este contract real (pentru
a fi valabil încheiat pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesar
şi remiterea sumei împrumutate). Părţile pot stabili o condiţie
neesenţială şi anume să încheie contractul în formă autentică, pentru
a-i da „putere”. Lipsa formei solemne a contractului astfel încheiat nu
are nici un efect asupra valabilităţii acestuia.
Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în
unele contracte şi condiţie neesenţială (întâmplătoare) în altele. De
pildă, termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut
(art.1560 Cod civil prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de
a-l restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în
contractul de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc
executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune
în contract despre termenul de plată.

După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii

convenţionale (voluntare).
- condiţii legale sunt cele stabilite de lege. De exemplu,
art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca
convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic”.

1
D. Chirică, Publicitatea transferurilor drepturilor de proprietate imobiliară, în “Dreptul”
Nr.4/1992, pag.18-28

134
 - condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite
de comun acord de părţi pentru încheierea actului juridic.

După efectele ce se pot produce în lipsa condiţiilor,

distingem: condiţii de validitate, condiţii de eficacitate, condiţii de
publicitate.
- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul
juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancţionat cu nulitate
absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad validitatem).
- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul
juridic deşi valabil încheiat nu mai produce efecte juridice. De
exemplu, contractul de gaj prin care se garantează executarea unei
obligaţii, este condiţionat de existenţa unui contract valabil încheiat,
cum ar fi contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj
nu mai produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze
executarea obligaţiei de restiutire a sumei împrumutate.
- condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului
juridic faţă de terţi. Nerespectarea condiţiilor de publicitate impuse de
lege pentru anumite acte juridice permit terţului la actul juridic să
ignore pretenţiile părţilor îndreptate împotriva sa.

Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic

Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- obiectul actului juridic;
- cauza actului juridic.

Capacitatea de a contracta
Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea
persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea
de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este
aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de
drept, prin încheierea actelor juridice, devine titular de drepturi şi
obligaţii.
Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi
întreaga capacitatea de exerciţiu.
135
 La persoane fizice
În art.949 Cod civil se prevede „cine poate contracta” text
extins la actele juridice în general, în înţelesul capacităţii de a încheia
acte juridice.
Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se
deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul
actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice
persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.
Regula este prevăzută şi în art 6 alin.1 din Decretul
nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi (...) lipsit în tot sau în parte de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege.”
Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de
acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-
808 Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi
donaţii, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a
încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea
de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia
contractul de tranzacţie etc.
Într-o altă formulare, regula este capacitatea de a încheia acte
juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.
Excepţia în materia încheierii actelor juridice se desprinde din
prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în
planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile)
sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În genere toţi acei cărora legea le-
a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii
incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege.
Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt
prevăzute de legi civile, Codul penal şi Codul civil.
De exemplu, în Codul civil se prevede:
- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale
prin donaţie sau testament (art.806)
- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai
mult de jumătate din bunurile sale (art.807)
- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe
care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc.
În Codul familiei se prevede:
136
 - tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice
cu minorul aflat sub tutelă (art.128)
- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul
căsătoriei (art.36 al.2).
În Codul penal se prevede:
- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre
care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).
- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se
afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere statutului
persoanei (art.111 şi 112).
În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au
deplină capacitate de exerciţiu (au împlinit vârsta de 18 ani). Minorii
şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi acte
juridice civile. Datorită faptului că dispun de capacitate de folosinţă ei
pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte
juridice prin reprezentare (– de către părinţi sau tutori).
În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte
juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui. În
art.105 alin.2 din Codul familiei se prevede: „După împlinirea vârstei
de 14 ani minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel
obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre
a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.”
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.
Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de
discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea
apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul
necesar pentru a înţelege efectele juridice ale actelor încheiate.
Potrivit art.5 din Legea nr.487/2002 privind sănătatea mintală
şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, discernământul este
definit astfel: „persoana care nu este în stare să înţeleagă
semnificaţia şi consecinţa comportamentului său, astfel încât necesită
ajutor psihiatric imediat.”
Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de
lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care persoana
se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice.
Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute
expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.

137
 Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte
oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când
legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14
ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă
existenţa lui (la persoanele majore).
Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem
că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că alături de
capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de
existenţa discernământului”1 în sensul adăugării la condiţiile esenţiale
de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei
discernământului.
Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a
consimţământului dat la încheierea actului juridic.
Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în
momentul încheierii actului juridic, a realizării acordul de voinţă. În
cazurile de excepţie, la actele juridice solemne, capacitatea de a
contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor solemne, cerute
de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei)
lucrului.

La persoane juridice
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este limitată de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. În art.34 din Decretul
31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte:
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege de înfiinţare sau statut. Orice act juridic
care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.”

Consimţământul valabil al părţii ce se obligă

La persoanele fizice
Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii
de efecte juridice.
În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte
de vedere în legătură cu această condiţie esenţială de validitate a
actului juridic.

1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.210

138
 Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului
juridic este, aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic, voinţa
juridică, compusă din două elemente „consimţământul, constând în
hotărârea de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi
cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi
scopul mediat al consimţământului.”1
Într-o opinie majoritară, elementele sale componente –
consimţământul şi cauza sunt, fiecare în parte, condiţii esenţiale de
validitate ale actului juridic.
Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un
proces psihologic complex alcătuit schematic din două etape:
- etapa internă, în care întâlnim:
- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se
reflectă, apar în conştiinţa omului;
- apariţia dorinţelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiuni pentru
satisfacerea intereselor materiale, spirituale, etc.;
- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din
mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii. Este faza
procesului psihologic denumită deliberare, finalizată prin stabilirea
motivului determinant;
- hotărârea de a încheia actul juridic pentru realizarea
scopului urmărit. Actul juridic devine astfel mijlocul de transpunere în
realitate a scopului.
etapa externă, constă în:
- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.
Pentru dreptul civil, din procesul de formare a voinţei juridice
a subiectului de drept prezintă relevanţă motivul determinant urmărit
de subiectul de drept prin încheierea actului juridic, hotărârea de a
încheia actul juridic şi exteriorizarea, materializarea acesteia.
Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte
consimţământ.
Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin
încheierea actului juridic se mai numeşte cauză (scop).
Voinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii:
principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice şi principiul
priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.

1
Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.252, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.131

139
 a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice
În plan filozofic, teoria autonomiei de voinţă a fost elaborată
în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi Immanuel Kant în
contextul climatului individualist dominant în epocă.
În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa;
trăind în societate omul înţelege să renunţe de bunăvoie la o parte din
libertăţile dobândite prin naştere în schimbul garantării de către
societate a exerciţiului drepturilor sale, ajungându-se astfel la un acord
al voinţelor libere numit contract social.
Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul,
voinţa sa liberă.
Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic
principiul libertăţii contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă
să se facă, lasă să se contracteze.
În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi
exagerări: este o ficţiune să se considere că omul iniţial liber a cedat
din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale; omul trăind
în societate, propriile interese îl determină să se supună unor
îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea este concretă,
determinată de o nevoie etc.
Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii
sale, a prefigurat viitoarea reglementare juridică.1
Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum
au înţeles redactorii Codului civil să reglementeze contractul ca fiind o
manifestare a voinţelor individuale autonome.
În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă:
- părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;
- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului;
drepturile şi obligaţiile ce le revin;
- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă
actul juridic prin care s-au legat.
În consecinţă, părţile sunt libere să încheie nu numai acte
juridice numite, ci şi acte juridice nenumite şi de regulă, să aleagă
forma pe care s-o dea acestora.

1
Ioan Albu, op.cit., pag.25

140
 Principiul libertăţii contractuale este consacrat legislativ, în
mod indirect, în prevederile art.969 alin.1 Cod civil: „convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante” şi art.5 Cod civil:
„nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
În art.5 Cod civil se precizează limitele principiului libertăţii
contractuale: ordinea publică şi bunele moravuri.
Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din
normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică
şi socială a societăţii omeneşti. Deşi noţiunea de „ordine publică” nu
este definită legal, se acceptă că ea cuprinde normele ce reglementează
organizarea şi funcţionarea statului – normele dreptului public.
Unele principii şi reglementări de drept civil, cum sunt cele
prin care se ocrotesc interesul general, obştesc (de exemplu, cele
privind starea civilă, capacitatea civilă etc.) interesează ordinea
publică.Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale
imperative de ordine publică sunt sancţionate cu nulitate absolută.
În legislaţia română există şi norme imperative care nu privesc
ordinea politică, economică şi socială. De exemplu, textul art.948 Cod
civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea
condiţiilor esenţiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813
Cod civil stabileşte imperativ forma actului de donaţie: act autentic.
Încheierea actelor juridice trebuie să ţină seama şi de cerinţele
normelor imperative, altele decât cele de ordine publică.
Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise, reguli
de conduită formate în timp în conştiinţa oamenilor, respectate ca
urmare a unor practici îndelungate. Noţiunea având caracter relativ
instanţele de judecată le apreciază în fiecare caz în parte.
Constituţia României foloseşte expres termenii de bune
moravuri şi morală publică.
În cazul încheierii actului juridic prin depăşirea acestor limite
sancţiunea este nulitatea absolută a actului.

b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa

declarată
În structura voinţei juridice se reunesc:
- elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului juridic,
adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia
141
 - elementul social, voinţa declarată, materializată,
exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.
De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul
exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a
dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă
persoană.
Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe
datorate fie dificultăţilor de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului
intelectual modest.
În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă
prioritate, voinţei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să
încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate
în momentul încheierii actului juridic.
Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia
adoptată de legiuitor în privinţa raportului dintre voinţa internă şi
voinţa externă.
Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în
1900 acordă importanţă exclusivă voinţei externe, declarate.
Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de
voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept exprimată în
actul juridic. În această concepţie se asigură securitatea deplină a
dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul
este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde
protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul
încălcării legii. Astfel, se favorizează încheierea de acte juridice.
Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804
pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept.
Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa
internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui
ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să
dobândească. Practic, valabilitatea actului de dobândire atârnă
exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în
voinţa materializată, exteriorizată, elemente necunoscute
dobânditorului. Concepţia nu este în măsură să favorizeze încheierea
actelor juridice.
Dreptul civil român a ales calea de mijloc.
În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă, acordându-se
prioritate voinţei interne în raport cu voinţa externă. În art.977 din
142
Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa internă)
iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. - voinţa externă,
materializată în actul juridic ad probationem).
În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului
priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată:
- în materia consimţământului: art.953 din Cod civil prevede:
„consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne
de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil:
„dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene,
întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără
aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi
manifestat voinţa internă de a contracta).
- în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. - rezultat
al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante (n.a. - este rezultatul
voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un
asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce actul
public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.
Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne
(reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele:
- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice
libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica,
transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces
psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice,
implicit a actului juridic civil;
- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului
juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau
judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa
internă a părţilor. Textul art.960 Cod civil afirmă expres:
„interpretarea contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al
voinţei părţilor) se face după intenţia comună a părţilor contractante”
(n.a. - voinţa internă);
- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau
judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută

143
prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia
obiectivă, cu voinţă externă.
Consecinţele specifice concepţiei obiective se regăsesc şi în
dreptul nostru întemeiat pe principiul priorităţii voinţei interne în
raport cu voinţa externă, declarată.
Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate voinţei
externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va
primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul (n.a.- nu se admite combaterea voinţei externe,
materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi
zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu
privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.”
Interesele securităţii statice şi dinamice a circuitului civil
impun îmbinarea dispoziţiilor normative care dau satisfacţie atât
concepţiei subiective cât şi concepţiei obiective.
Încrederea în actele juridice încheiate şi securitatea dinamică a
circuitului civil justifică poziţia legiuitorului român.

c) Definiţia consimţământului
Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a
actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil.

La persoanele fizice, consimţământul are două sensuri:

consimţământul în sens restrâns1 este:
- manifestarea hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de
drept de a încheia un act juridic civil bi ori multilateral
- voinţa manifestată de autor de a încheia actul juridic
unilateral.
Astfel, în art.953 Cod civil, se prevede: „Consimţământul
(n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este
dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al
părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus
voluntarum). De exemplu, în art.969 Cod civil, se foloseşte acest sens
al consimţământului: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între

1
Prof.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.153

144
părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual
(n.a.- prin acordul de voinţă) sau din cauze autorizate de lege”.

La persoanele juridice nu se foloseşte termenul de

consimţământ, ci de hotărâre a organului de conducere pentru
încheierea actului juridic civil. Hotărârea organului de conducere
exprimă acordul de voinţă al persoanelor fizice care-l alcătuiesc.

d) Condiţiile consimţământului
În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul
şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.
Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să
provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de
vreun viciu de consimţământ”.2
Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să
fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”. Este liberă voinţa care s-a
format şi exteriorizat, fără presiuni exterioare şi fără „captatio
benevolantia”. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să exprime
hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.1
Într-o opinie, la cele patru condiţii se adaugă şi:
„consimţământul trebuie să fie serios; consimţământul trebuie să fie
precis”.2
Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau
manifestată în exterior, declaraţia de voinţă trebuie să fie serioasă,
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; consimţământul trebuie
să fie liber şi neviciat”.3

 să provină de la o persoană cu discernământ

În doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt
împărţite.

2
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143, dr.Aspazia Cojocaru, Drept civil, Partea
generală, “Lumina Lex”, 2000, pag.188, Gabriel Boroi, op.cit., pag.161, prof.univ.dr.
Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.103, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.103, prof.dr.Teofil
Pop, op.cit., pag.133, Iosif R. Urs, op.cit., pag.218-221
1
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.154-155
2
Traian Ionaşcu, op.cit., pag.263-264
3
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.118-120

145
 În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic,
cât şi sub aspect practic.
Din punct de vedere teoretic, această condiţie a
consimţământului subliniază diferenţele calitative existente între
capacitatea de a contracta şi discernământul necesar în momentul
încheierii actului juridic.
Actul juridic fiind manifestarea de voinţă a persoanei în
scopul producerii de efecte juridice, are întotdeauna caracter conştient,
element de esenţa discernământului. Numai cine înţelege semnificaţia
şi consecinţele comportamentului său, deci persoana care are
discernământ, poate încheia acte juridice.
Capacitatea de a contracta este strâns legată de existenţa
discernământului. Legea civilă, printr-o prezumţie legală relativă
presupune că persoanele îndrituite să încheie acte juridice, au
discernământ. Este cazul persoanelor, care au împlinit 18 ani şi au
deplină capacitate de exerciţiu. Această prezumţie poate fi răsturnată
prin dovada lipsei temporare a discernământului, în aşa numitele
cazuri de incapacitate naturală: de exemplu, beţie involuntară,
hipnoză, somnambulism, mânie puternică etc.
Aşadar, se disting două categorii de situaţii când persoanele
sunt lipsite de discernământ:
- incapacităţi stabilite de lege: persoanele sub 14 ani nu au
discernământ, datorită vârstei fragede; persoanele puse sub interdicţie
judecătorească datorită tulburărilor psihice grave,
- incapacităţi naturale, împrejurări ce pot să apară în viaţa
persoanei cum ar fi beţia, hipnoza, somnambulismul.
Practica judiciară a îmbrăţişat opinia potrivit căreia
consimţământul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de
la o persoană cu discernământ. Astfel, într-o speţă s-a statuat:
„dispunătorul printr-un testament, cu toate că este o persoană majoră,
trebuie să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte, în
sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale, adică
lipsa unei voinţe conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei
cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedeşte că
în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de
discernământ, instanţa are îndatorirea să anuleze actul.”1

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143

146
 Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a actului juridic
(n.a. – lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă
(prevăzută de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus).
Unii autori apreciază că această condiţie nu se pune în cazul
persoanelor juridice, întrucât reprezentanţii acestora sunt întotdeauna
persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.2
Opinia este în contradicţie cu propriile susţineri. Pot exista şi
cazuri în care persoane cu discernământ în drept (n.a. după lege) care
alcătuiesc organul de conducere al persoanei juridice, în fapt să fie
lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate
naturală).”
 consimţământul să fie exprimat, declarat, exteriorizat
Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces
psihologic complex, dobândeşte valoare juridică numai atunci când
este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de
voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se întâmplă, prin
manifestarea voinţei interne în exterior.
Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în
forma dorită ca urmare a principiului consensualismului.
Voinţa internă se poate exterioriza expres prin:
- cuvinte: Fiecare parte îşi declară astfel consimţământul şi
împreună realizează acordul de voinţă. De exemplu, vânzătorul şi
cumpărătorul prin cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat
şi preţul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este consimţământul dat la
naşterea contractului de vânzare-cumpărare.
- înscrisuri. De regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic,
îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea
comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator semnat de
ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimţământului să se facă
în formă scrisă.
Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele juridice al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei, de regulă, să se
întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată.
Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin
manifestarea expresă a consimţământului. De pildă, potrivit art.814
Cod civil în cazul contractului de donaţie între absenţi, acceptarea

2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.162

147
(n.a. - consimţământului) să fie făcută în formă autentică (n.a. - aşadar
consimţământul trebuie să fie expres).1; în art.1034, 1042 în materie
de solidaritate convenţională creditorul „cere (n.a. - consimţământ
expres) plata în tot a creanţei” sau „se poate adresa (n.a. -
consimţământ expres) la acela care va voi dintre debitori”.
Voinţa internă se poate manifesta şi tacit prin:
- acţiuni, gesturi, atitudini. Uneori voinţa de a încheia actul
juridic – consimţământul – se deduce din anumite acţiuni, atitudini,
gesturi. De exemplu, semnalul de oprire al unui taxi sau staţionarea
taxiului într-o staţie de taxi sunt manifestări de voinţă tacită de a
încheia contractul de transport.
Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea
dacă tăcerea are valoare juridică de consimţământ, potrivit adagiului
latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ (qui tacit
consetire videtur).
În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează
consimţământ.
În următoarele situaţii tăcerea valorează consimţământ.
- când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437
Cod civil, privitor la tacita relocaţiune: „După expirarea termenului
stipulat prin contractul de locaţiune (n.a. - contract de închiriere prin
care se asigură folosinţa temporară a unui lucru în schimbul chiriei),
dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră
locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/’90 privind
societăţile comerciale, republicată, se precizează: „consimţământul se
socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.- este vorba de
participarea asociaţilor cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni
făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost
cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea
lor”(n.a. - au tăcut).
- părţile convin să acorde tăcerii valoare de consimţământ. De
exemplu, părţile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de
închiriere a unei locuinţe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la
expirarea termenului de închiriere.

1
Prof.dr.Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actami », Bucureşti,
1999, pag.130

148
 - când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează consimţământ.

 consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte

juridice (animo contrahendi negotii). Manifestarea de voinţă se face
cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu intenţia de a produce
efecte juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată) prin
forţa coercitivă a statului.
În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei
condiţii:
- când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza)
din prietenie, curtoazie, din politeţe etc. De exemplu, o persoană invită
la o masă colegială câteva familii. La data stabilită gazda lipseşte.
Acţiunea introdusă în justiţie de persoanele invitate, prin care au
solicitat depăgubiri ca urmare a cheltuielilor făcute pentru a da curs
invitaţiei a fost respinsă, pe motiv că invitaţia nu reprezintă un
angajament juridic, ci este fundamentată pe relaţii de prietenie şi
complezenţă).
- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui
ce se obligă” (art.1010 Cod civil). De exemplu, îţi vând autoturismul
dacă vreau etc.
- când consimţământul se face cu o rezervă mentală
(rezervatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

 consimţământul să fie liber şi nealterat de un viciu de

consimţământ
Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, rezultat al
procesului psihologic intern, trebuie exteriorizată în mod liber (nu
perturbată de anumite împrejurări externe), şi conştient, (nu cenzurată
de anumite împrejurări interne).
Viciile de consimţământ sunt împrejurări interne şi externe ce
afectează consimţământul. Viciile de consimţământ ce constau în
împrejurări externe sunt violenţa şi leziunea şi cele ce privesc
împrejurări interne, de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul.

e) Viciile de consimţământ

149
 În doctrină sunt folosite expresiile „vicii de consimţământ”
sau „vicii ale voinţei”, pentru a desemna alterarea manifestării de
voinţă, săvârşită în vederea producerii de efecte juridice.
Autorii care grupează consimţământul şi cauza într-o singură
condiţie esenţială de validitate a actului juridic, şi anume „voinţă
juridică”, agrează expresia „vicii ale voinţei”.
Sintagma „vicii de consimţământ” este folosită de autorii care
consideră consimţământul şi cauza, ca fiind, fiecare în mod separat,
condiţie de validitate a actului juridic.
Totuşi majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de
consimţământ”.
Potrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este valabil,
când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”
De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate
ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de
leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acţiunea în
resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (cu
precizarea că în al.1 şi 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954
referitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în
resciziune - în anulare pentru leziune - aparţine exclusiv minorului
care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singur acte juridice, fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare).
Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul
şi leziunea.
În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de
consimţământ.
Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a
actului juridic.

Eroarea
În art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu este
valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954 Cod civil se
reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul:
- „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei”

150
 - „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei
cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este
cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”
Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări prezente în
momentul încheierii actului juridic. Într-o formulare consacrată
eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic.
Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care,
în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, cumpărătorul este
în eroare când achiziţionând un televizor „nou”, după o perioadă de
timp constată adevărata realitate: televizorul este vechi.

Clasificarea erorii
după amploarea efectelor pe care le produc, eroarea este de
trei feluri:
- eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor
actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se numeşte eroare
distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii
împiedică încheierea actului juridic.
Eroarea obstacol este de două feluri:
- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce
se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să încheie
un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă
crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie;
- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in
corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere un
autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un
autoturism “Dacia Nova”.
În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a
părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea
acordului de voinţă, a consimţământului.
- eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina
mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum
precizează textul legii (art.954 Cod civil):
- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in
substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie
ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea
actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de
drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a
151
bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească
ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească
temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa
cocontractantul. Consimţământul părţilor la încheierea actului juridic a
fost determinat de calitatea bunului sau a prestaţiei. Calitatea bunului
priveşte atât compoziţia bunului cât şi alte calităţi: de exemplu,
cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece
prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou,
etc.
Practica judiciară a statuat că în lipsa calităţilor substanţiale
ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic.
- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in
personam) în cazul contractelor intuitu personae.
Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una
din părţi în considerarea calităţilor personale, reputaţiei, talentul,
gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale părţii contractante.
Consideraţia persoanei cocontractante a determinat
consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie
un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, deoarece numai
el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de
spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el
îmi va prelua numele etc.
În concluzie, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale
persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in
substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
- eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări
din realitate care nu influenţează încheierea valabilă a actului juridic.
Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De
exemplu, se cumpără o bicicletă de culoare gri deschis, deşi s-a crezut
că este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului,
eroare asupra solvabilităţii cocontractantului etc.
Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără
efecte asupra validităţii actului juridic”.1
Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:

1
Doru Cosma, op.cit., pag.164

152
 - nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii
obstacol
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii
viciu de consimţământ
- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii
indiferente.2

după împrejurările la care se referă se disting:

- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale
ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic, sau asupra identităţii
persoanei contractante;
- eroarea de drept: când priveşte existenţa, sau conţinutul
unor norme juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii

de drept ca viciu de consimţământ sunt diferite.
Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu de
consimţământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă
că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în
Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu
latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe
necunoaşterea legii nu se poate admite.1
În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la
publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar un deziderat. Lipsa
pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.
Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica judiciară se susţine
admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, invocându-se
următoarele argumente:
- în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi
eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil
stabileşte: acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să
distingă.
- art.1206 Cod civil prevede: “ea (n.a. mărturisirea judiciară)
nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit
şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.166
1
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.122, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.83, Iosif R. Urs, op.cit., pag.225

153
o din eroare de fapt”. Aşadar, legiuitorul prevede expres când nu
admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că
în celelalte cazuri, ea este admisă
- eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o percepere falsă a
realităţii, oriunde există aceeaşi motivaţie (falsa percepere a realităţii),
acolo trebuie să existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic
încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune adagiul latin “ubi
eadem est ratio, ibi eadem solutio).2
Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi însuşite de
practica judiciară sunt convingătoare şi eroarea de drept viciu de
consimţământ este o realitate.
Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de
justiţie se exercită şi sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă,
la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept
ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de manifestare a
liberului arbitru.
Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa instanţei de
judecată:
- că a perceput în mod eronat, fals, realitatea;
- că a încheiat actul juridic, determinat fiind de perceperea
falsă a realităţii.
Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu ar fi
încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază de la caz la caz,
după un criteriu subiectiv.
- în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că cealaltă
parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască că
împrejurarea asupra căreia există eroarea, a determinat să se încheie
actul juridic. Cerinţa se impune, deoarece sancţiunea severă a nulităţii
relative a actului juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură
stabilitatea circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine ar
mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte este în eroare, şi va
putea cere desfiinţarea actului astfel încheiat?

2
Doru Cosma, op.cit., pag.162-163, A. Pop - Gh. Beleiu, op.cit., pag.224-225, Gabriel Boroi,
op.cit., pag.166, prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.146, J. Kocsis, Unele aspecte
teoretice şi practice privind eroarea de drept, în « Dreptul » Nr.8/1992, Tribunalul jud. Bihor,
dec.civ.Nr.449/1981 în « Revista română de drept » Nr.8/1982, pag.38, Tribunalul jud. Caraş-
Severin, dec.civ.Nr.474/1985 în R.R.D. Nr.12/1985, cu notă de S. Beligrădeanu, pag.55

154
 Eroarea de viciu de consimţământ fiind un element psihologic
este mai greu de dovedit.
Pentru existenţa erorii – viciu de consimţământ nu se cere ca
ambele manifestări de voinţă să fi fost viciate; este suficientă eroarea
în manifestarea de voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a
ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi despăgubiri,
pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin desfiinţarea contractului.1
Când ambele părţi sunt în eroare, fiecare va putea cere
anularea actului pentru eroare. Eroarea naşte dreptul la acţiunea în
anularea actului juridic.

Dolul (viclenia)
Baza legală a dolului, viciu de consimţământ este:
- art.953 Cod civil: “dolul este consimţământul nu este valabil
când este (…) surprins prin dol.”
- art.960 Cod civil: “dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt
astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-
ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”
Dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în
scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de
drept civil.
Într-o formulare sintetică, dolul este eroare provocată.
Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există
diferenţieri esenţiale:
- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea
spontană în sensul că priveşte nu numai calităţile substanţiale ale
obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau calităţile
speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte
împrejurări.
- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se
poate dovedi mai uşor comparativ cu eroarea, proces psihologic intern
dificil de probat.

1
Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.285

155
 Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele
viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul priveşte numai
actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că şi în cazul
actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi
întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii”
persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva, în scopul să facă
un testament.

În structura sa, dolul are două elemente:

- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de
subiectul de drept care îşi propune, urmăreşte să inducă în eroare
partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De
exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ mare,
îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea
anului de fabricaţie din certificatul de înmatriculare, prin modificarea
numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale
ale caroseriei etc.

În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori

prin simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol1, nu există
dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.2
- elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre
dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate de şiretenie,
maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc. De
exemplu, vânzătorul introduce în pliculeţele cu cafea expuse spre
vânzare, nisip.
Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau
inacţiune. Un exemplu de act comisiv în materia actelor juridice cu
titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică specularea
afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un
legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din
părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi
trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi
1
Doru Cosma, op.cit., pag.166, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.229, Gabriel Boroi, op.cit.,
pag.170
2
Trib.jud. Suceava, dec.civ. Nr.1398/1986 în R.R.D. Nr.7/1987

156
putut s-o determine să nu încheie actul juridic.3 Într-o speţă s-a anulat
căsătoria pentru dol prin reticienţă comis prin ascunderea bolii de care
suferea unul din soţi.4
Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, utilizarea
mijloacelor viclene pentru a provoca eroarea constituie faptă ilicită şi
în ipoteza producerii prejudiciului, victima poate introduce pe lângă
acţiunea în anularea actului juridic şi acţiunea în repararea
prejudiciului potrivit art.998 Cod civil (răspunderea delictuală pentru
faptă proprie).
De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi
prin termenii de element subiectiv şi obiectiv.5
Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al
treilea element: elementul injust prin care se înţelege dolul grav ce
ignoră regulile de morală – dolus malus –, care, spre deosebire de
dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în dreptul
comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerat.1
În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că
moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui dol sau pentru că
se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de regulă exagerată,
clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.2

Condiţiile dolului:
Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic
pentru consimţământul viciat prin dol trebuie să dovedească existenţa
condiţiilor dolului:
- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident
că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat” (art.960
Cod civil). Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale
obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul
erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care

3
P. Andrei, Dolul prin reticienţă în literatura juridică şi practica judiciară, în R.R.D.
Nr.9/1982, pag.36-42
4
Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec.nr.658/1971, în R.R.D. nr.7/1972, pag.115-117 cu notă de
Doru Cosma, Tribunalul jud. Arad, sent.civ. Nr.51/1972 în R.R.D. nr.5/1972
5
Liviu Pop, Drept civil, Partea generală, Universitatea « Dimitrie Cantemir » Cluj-Napoca,
1992, pag.92, Gabriel Boroi, op.cit., pag.169-170, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.,
pag.148, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.138
1
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.108
2
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.124

157
a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal
(dolul malus) şi atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident
(dolus bonus) priveşte împrejurări nedeterminante pentru încheierea
actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar
reducerea contraprestaţiei:
- să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în art.960
Cod civil “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi.”
În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ,
dacă cocontractantul ştie acest lucru, este complice la dol. De
asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la reprezentantul
cocontractantului”.3
Într-o opinie, se susţine că această condiţie – să provină de la
cealaltă parte – “priveşte numai contractele cu titlu oneros.”4 Este
firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de dolul ce
provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit” în
contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu
este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând
dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără
prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.1
Dolul nu se cere să provină de la ambele părţi ale actului
juridic. Când fiecare parte are consimţământul viciat prin dol, fiecare
parte poate cere anularea actului.
Dolul, aşa cum se stabileşte în art.960 Cod civil: “nu se
presupune”. La fel ca şi în cazul erorii, el trebuie dovedit. Mijloacele
viclene, existenţa, materialitatea lor, sunt fapte juridice, ce se
dovedesc prin orice mijloc de probă. Dovada dolului este mai uşor de
făcut decât dovada erorii. De exemplu, se poate dovedi mai uşor faptul
că în plicul cu cafea se găseşte nisip decât eroarea cumpărătorului în
legătură cu autorul operei de artă..

Violenţa
Baza legală a violenţei, viciu de consimţământ este:
- art.953 Cod civil: “consimţământul nu este valabil când (…)
este smuls prin violenţă.”

3
Dr.Ion Rucăreanu, op.cit., pag.286-287
4
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.164
1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.25

158
 - art.956 Cod civil: “este violenţă întotdeauna când, spre a
face o persoană a contracta, i se insuflă temerea, raţionabilă după
dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil
şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de
condiţia persoanelor.”
- art.957 Cod civil: “violenţa este cauză de nulitate a
convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra
descendenţilor sau ascendenţilor.”
- art. 955 Cod civil: “Violenţa în contra celui care s-a obligat
este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană
decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.
Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea
unei persoane cu un rău, astfel încât i se insuflă o teamă, frică ce o
determină să încheie un act juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu
ar fi încheiat actul juridic.

Ameninţarea poate fi:

- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte integritatea
fizică a persoanei (loviri, vătămarea integrităţii corporale, omor)
- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea
unor bunuri etc.)
- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei, dezvăluiri
indecente etc.
În doctrină se face distincţia între:
- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de
consimţământ. De exemplu, victima unui prejudiciu ameninţă pe
autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de
judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea
unui drept nu constituie violenţă.
- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de
consimţământ - violenţă. Ameninţarea nu este justă când se folosesc
mijloace ilicite pentru crearea unei stări de frică, teamă. De exemplu,
cumpărătorul îl ameninţă pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei
lui privind o relaţie nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la preţul
stabilit de el.
159
 Violenţa are în structura sa următoarele elemente:
- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un
rău, ce poate fi de natură fizică, patrimonială sau morală.
Poate fi ameninţată cu un rău:
- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;
- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţii (părinţi ai
unei părţi a actului juridic).
În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ,
soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar această enumerare pare a avea un
caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel
dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea restrânsă şi nu în
deplină concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de
consimţământ...”1 Se lărgeşte astfel sfera persoanelor faţă de care
victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă
violenţa urmând să probeze atât legătura de afecţiune, cât şi teama
insuflată, care l-a determinat să încheie actul juridic.2
Poate ameninţa cu un rău:
- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod,
încheierea lui;
- un terţ, art.955 Cod civil dispune: “chiar când este
exercitată de altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut
convenţia.”
În doctrină, cu privire la starea de necesitate s-a susţinut
opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când
temerea insuflată este rezultatul unor cauze naturale sau al unor
împrejurări care, prin ameninţarea unei primejdii (de exemplu, de
teama inundaţiei, cineva vinde un bun al său) constrânge persoana să
încheie actul juridicn sub imperiul stării de necesitate.1
Prevederile legale referitoare la violenţa viciu de
consimţământ nu acoperă şi starea de necesitate.
Dacă una din părţile actului juridic profită de starea de
necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este
lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.2

1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.288
2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.229
1
Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166, prof.univ.dr. Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150,
Doru Cosma, op.cit., pag.174, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166,
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.175

160
 - element interior (psihologic) constă în teama, frica ce o
cuprinde pe una din părţile contractului, inoculată persoanei
constrânsă astfel să încheie actul juridic, pe care în condiţii normale,
nu l-ar fi încheiat. Încheierea actului o scapă de ameninţare.
Cu privire la precizarea art.956 Cod civil: “rău considerabil şi
prezent”, în doctrină se apreciază: “temerea trebuie să fie
considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic, răul putând să
fie şi viitor”3. Aşadar, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui
violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere
actuală.
În orice caz, poate fi vorba şi de un rău viitor, dar foarte
apropiat, cu alte cuvinte de un rău iminent.4
Condiţiile violenţei sunt:
- a determinat încheierea actului juridic. Condiţia este
prevăzută în art.956 Cod civil: temerea să fie “rezonabilă după
dânsa.” Astfel, persoana ameninţată consideră temerea atât de gravă
încât încheie actul juridic. Aprecierea că temerea inoculată a
determinat consimţământul la încheierea actului juridic se face de la
caz la caz, ţinându-se seama, aşa cum dispune legea: “de etate, de sex
şi de condiţia persoanelor.” Desigur, legea a avut în vedere şi gradul
de cultură, persoana de la care provine violenţa, mijloacele folosite,
locul unde se exercită violenţa. Starea de teamă provoacă motivul care
a determinat încheierea actului juridic.
- pentru evitarea răului se încheie actul juridic.
Se impune o precizare: violenţa este viciu de consimţământ
numai când “spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat
temerea.” Nu este o cerinţă a violenţei executarea unor acţiuni
materiale de violenţă. Acestea, în măsura în care au produs un
prejudiciu pot fi înlăturate printr-o acţiune în răspundere civilă
delictuală pentru faptă proprie (art.998 Cod civil).
- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare este injustă
(ci numai aceea prin care se încalcă legea). Ameninţarea cu
exercitarea unui drept civil subiectiv nu este violenţă. De exemplu,
ameninţarea debitorului cu sesizarea instanţei în cazul neexecutării
obligaţiei asumate nu este violenţă, viciu de consimţământ. Dacă însă,

3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.173
4
Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.287

161
creditorul, pentru a-l determina pe debitor să încheie contractul îl
ameninţă cu bătaia, cu moartea, suntem în prezenţa violenţei – viciu
de consimţământ.
O aplicaţie practică a condiţiei violenţei – să fie injustă – este
prevederea art.958 Cod civil: “simpla temere reverenţiară, fără
violenţă, nu poate anula convenţia.” (temere reverenţiară = respectul
datorat unor persoane faţă de care există o afinitate specială: părinţi,
rude, şefi etc.). Temerea reverenţiară este o ameninţare, dar legitimă.
Faptul că vinzi un lucru şefului, profesorului tău, trezeşte o teamă, dar
aceasta este generată de respectul datorat persoanei cocontractante,
teama este justă, legitimă. Aşadar, actul juridic încheiat sub această
temere nu duce la nulitatea lui.

Leziunea
Reglementarea legală a leziunii, viciu de consimţământ:
- art.951 Cod civil: „Minorele nu pot ataca angajamentul său
pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune.”
- art.1157 Cod civil dispune: “minorul poate exercita
acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei
convenţii”.
- art.1158 Cod civil: „Când leziunea rezultă dintr-un
eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul n-are acţiune în resciziune”.
- art.1159 Cod civil: „Minorul ce face o simplă declaraţie că
este major are acţiunea în resciziune”.
- art.1162 Cod civil: „Minorul n-are acţiune în resciziune
contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi delictele sale.”
- art.1163 Cod civil: „Minorul nu mai poate exercita acţiunea
în resciziune în contra angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a
ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi în cazul când
angajamentul nul în forma sa, şi în acela când produce numai
leziune.”
- art.1164 Cod civil: „Când minorii (...) exercită acţiunea în
resciziune în contra angajamentelor lor, ei un întorc aceea ce au
primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, decât
dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.”
- art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acţiunea în resciziune.”

162
 În art.25 alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului Familiei şi a decretului 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice se precizează categoria de minori la care
se referă textul art.1157 Cod civil şi categoria de acte juridice ce pot fi
atacate pentru leziune: „minorii, care, având vârsta de 14 ani împliniţi
încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorilor, acte
juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.”
Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba
materială pe care o suferă o parte a contractului, din cauza
disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce ale
părţilor.
Următoarea definiţie, poate fi apreciată pentru conciziune,
„leziunea este viciu de consimţământ care constă în disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii.”1
Într-o opinie, leziunea în cadrul actualei reglementări nu poate
fi considerată viciu de consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie
(n.a.) pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să
poată fi invocată) în cazul minorului care încheie singur acte (fără
încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin
aceste acte a fost păgubit (lezat). În această opinie nu trebuie: “a ne
ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit de acţiunea în anulare”. 1
Suntem aşadar în prezenţa unei “condiţii de anulare a contractului
pentru incapacitate, aceasta (…) fiind cauza care duce la nulitate”
(incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care încheind singur
actul juridic, în condiţiile mai sus arătate, a fost păgubit).
Acest lucru rezultă din chiar textul legii: art.25 din Decretul
32/1954: (…) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în
anulare pentru leziune (n.a. - Codul civil o numeşte “acţiune în
resciziune”).
Un cocontractant nu trebuie să profite, spre a obţine avantaje
disproporţionate faţă de prestaţia făcută de pe urma neştiinţei,
ignoranţei minorului care a împlinit 14 ani şi încheie singur acte
juridice în condiţiile arătate. Ar fi, desigur o leziune, însă o leziune

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150, A. Ionaşcu, op.cit., pag.81
1
Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.289 şi 336

163
care s-ar analiza printr-o cauză imorală. Un contract de acest fel nu ar
pune problema viciului de consimţământ, ci a cauzei imorale pe care
se întemeiază actul juridic. De aceea actul juridic este lovit de nulitate
absolută.2
Într-o opinie contrară, se arată: “anularea actului juridic nu
intervine atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită
de cel cu capacitatea restrânsă de exerciţiu la încheierea actului
juridic.”3
Domeniul de aplicare a leziunii
Domeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ
priveşte două aspecte: persoanele ce pot invoca leziunea şi actele
juridice ce pot fi afectate de leziune.
Cine poate invoca leziunea?
Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi invocată numai de o
singură categorie de persoane: “minorii care având vârsta de 14 ani
împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui,
acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare”.
Art.1165 Cod civil, dispune: “Majorul nu poate, pentru
leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil prevede o
singură excepţie când majorul poate invoca leziunea: în temeiul
art.694 Cod civil, în materia acceptării succesiunii.
Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune?
Minorul poate încheia singur, fără încuviinţarea părinţilor sau
tutorelui, sau încuviinţarea autorităţii tutelare, acte juridice de
administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros şi
comutativ.
Leziunea viciu de consimţământ priveşte actele juridice
oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi în
scopul obţinerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puţin
echivalent) deoarece în definiţia leziunii se spune: “disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii.”
Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit întrucât în
aceste acte numai o parte execută o prestaţie – procură celeilalte părţi
un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestaţie.

2
Doru Cosma, op.cit., pag.153
3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.175

164
 Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare între două
prestaţii poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde părţile
cunosc din momentul stabilirii raportului juridic existenţa şi întinderea
prestaţiilor). La actele aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu
se cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând de un
eveniment aleatoriu.
Pentru a fi desfiinţate pentru leziune actele juridice de mai
sus, încheiate de minor singur, trebuie să fie lezionare (să existe o
pagubă materială ca urmare a disproporţiei vădite dintre prestaţiile
părţilor.).
Structura leziunii
Elementele componente ale leziunii sunt în raport de
concepţia legiuitorului cu privire la leziune.
Concepţia subiectivă. Potrivit acestei concepţii leziunea are
două elemente:
- unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de valoare
între prestaţiile părţilor,
- unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a profita de
starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în care încheie
actul juridic.
Concepţia obiectivă. Potrivit acestei concepţii, leziunea are un
singur element şi anume: prejudiciul material suferit de o parte ca
urmare a diferenţei valorice între contraprestaţiile părţilor.
Codul civil român a îmbrăţişat concepţia obiectivă privind
leziunea.
În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a
profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic
încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.
Ce trebuie să dovedească minorul care a împlinit 14 ani şi al
cărui consimţământ a fost viciat prin leziune?
- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului
juridic a cărui anulare se cere. Această cerinţă a legii se desprinde din
art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual
şi neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”;
- paguba materială să existe în momentul încheierii actului
juridic;
- paguba suferită constă în disproporţia vădită de valoarea
dintre contraprestaţii.
165
 Comparaţie între viciile de consimţământ
Asemănări:
- împrejurarea din realitate percepută fals de una din părţi a
determinat încheierea actului juridic;
- viciul de consimţământ trebuie dovedit;
- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-un
consimţământ viciat este nulitatea relativă a acestuia;
- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul
încheierii actului juridic;
- în actele juridice bilaterale, viciul de consimţământ trebuie
să afecteze consimţământul unei singure părţi.
Deosebiri:
- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se
tinde dovedirea unui proces subiectiv) şi uşoară la dol, violenţă,
leziune (unde există un element exterior, material)
- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
material exterior raportului juridic sau prestaţiei uneia din părţi sau
asupra identităţii sau calităţilor speciale ale cocontractantului (la
contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element
care a determinat încheierea actului juridic.
- la dol şi violenţă elementul exterior, material fiind faptă
ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală.
- leziunea, de regulă, se sancţionează cu nulitatea relativă, dar
uneori şi cu reducerea unei prestaţii şi sporirea celeilalte.
- numai dolul, violenţa şi leziunea pot fi invocate de regulă, în
cazul încheierii actelor juridice bilaterale. În actele juridice unilaterale
se pot invoca dolul şi violenţa.

Obiectul actului juridic

a) Definiţia obiectului actului juridic civil
Art.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei – definiţie
extinsă la actul juridic în general astfel: “obiectul convenţiilor este
acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.”
Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina de drept civil.

166
 Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect distinct al actului
juridic, analizându-se doar obiectul obligaţiei ce se naşte din actul
juridic.1
Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este
crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. S-a opinat că
acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum prestaţii la care se
obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.
Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în
interesele reglementate de părţi prin încheierea actului, în limitele şi în
baza legii. S-a criticat că interesele ţin de “cauza” actului juridic şi nu
de “obiectul” actului juridic.2
Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este aceea potrivit
căreia obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului juridic
născut din actul juridic.
Prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea sau
inacţiunea pe care o pretinde subiectul activ şi de care este ţinut
subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părţi, stabilită de
comun acord în momentul încheierii actului juridic. Obiectul actului
juridic este sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu,
într-un contract de vânzare-cumpărare a unui televizor obiectul îl
poate constitui:
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din
preţ la data predării televizorului de către vânzător
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului
după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea perioadei de
probă)
- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la
data convenită de părţi
- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la
expirarea termenului de probă.
Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic
constituie obiectul actului juridic. După cum am precizat la “obiectul
raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă, de regulă, la
bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în

1
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag.432 (lucrare citată de
Gabriel Boroi, în op.cit., pag.178)
2
D. Cosma, op.cit., pag.123

167
cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita
subiecţilor de drept, sunt obiectul derivat al actului juridic.
Conduita concretă a părţilor poate fi:
- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)
- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).
De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţii
pozitive cât şi prestaţii negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridic civil

Actul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul
îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate astfel:
- condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului
juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia părţilor. Aceste
condiţii vizează prestaţia de a da un bun:
 obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii
actului juridic:
Condiţia este stabilită în art.1311 Cod civil: “dacă, în
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este
nulă”, deoarece actului juridic civil îi lipseşte una din condiţiile
esenţiale de validitate: obiectul. Sancţiunea civilă este nulitatea
absolută a actului juridic. De exemplu, în momentul închirierii
locuinţei, părţile nu cunosc că locuinţa a fost mistuită într-un incendiu.
Potrivit art.965 alin.1 Codul civil admite o excepţie (situaţie
când actul juridic este valabil încheiat, deşi obiectul lipseşte):
“lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”. De exemplu, croitorul
vinde costumul de haine pe care-l va confecţiona, sau vânzatorul vinde
recolta viitoare de cartofi de pe parcelă etc. Există excepţii de la
posibilitatea încheierii actului juridic ce are ca obiect un lucru viitor;
art.965 alin.2 Cod civil: “nu se poate face renunţare la o succesiune
ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de
succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune
este în chestiune” (succesiunile nedeschise nu pot face obiectul nici
unui act juridic). De exemplu, fiul nu poate să înstrăineze bunurile ce
urmează să le moştenească de la părinţii săi. De asemenea, bunurile
viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul contractului de ipotecă
(art.1775 Cod civil).

168
  obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;
Condiţia este prevăzută în:
- art.963 Cod civil: “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”;
- art.475: “oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale
lui, cu modificările stabilite de legi.”;
- art. 1310: “toate bunurile care sunt în comerţ, pot să fie
vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”;
- art.1750: “se pot ipoteca imobilele care sunt în comerţ”
- art.1844: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din
natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi proprietate
privată, ci sunt scoase afară din comerţ” (n.a. - bunurile scoase din
comerţ (circuitul civil), adică bunurile proprietate publică sunt bunuri
inalienabile).
Sintagma “sunt în comerţ” înseamnă sunt în „circuitul civil”.
Este voinţa expresă a legiuitorului prevăzută în art.5 alin.2 din Legea
fondului funciar nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul
civil” şi în art.66: “sunt şi rămân în circuitul civil”.

 obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)

Condiţia este prevăzută în două texte legale:
- art. 948 Cod civil: “condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt: 3. Un obiect determinat”
- art. 964 “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru
determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi
necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre
următoarele concluzii:
- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie
particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în
actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină
astfel. Bunurile generice (res genera), adică acelea care se identifică
prin însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire,
măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se
determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de
fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc.

169
Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după
cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.
- obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă precizarea în
contract a anumitor elemente, suficiente pentru a se şti cu certitudine
bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez
peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de
pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele
60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la
Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare
încheiat.
- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen
“cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă
determinarea sa”. De exemplu, îţi vând porumbul din silozul nr.3 al
fermei 26.
- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta
trebuie să fie serios şi determinat de părţi (art.1303 Cod civil).
 să existe autorizaţia cerută de lege
Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc.,
au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din
Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul
sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai
persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora
şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”

- condiţii speciale când prestaţia debitorului are ca obiect un

fapt al său (a face sau a nu face ceva)
 faptul debitorului (adică prestaţia de a face sau a nu face
ceva) să fie posibilă, pentru că nimeni nu se poate obliga la un fapt
imposibil. Când obiectul este imposibil, înseamnă că el nu există şi
actul juridic este nul. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, obiectivă
pentru oricine. De exemplu, îţi vând 10.000 de costume pe care le voi
confecţiona în trei zile în atelierul prevăzut cu o maşină de cusut.
Imposibilitatea trebuie să existe în momentul încheierii actului
juridic.
Imposibilitatea poate fi de ordinul material (obiectul actului
nu se poate realiza datorită unor împrejurări de fapt; în exemplul dat
este imposibil să confecţionezi la o maşină de cusut în trei zile 10.000

170
de costume) sau de ordin juridic (obiectul actului nu se poate realiza
datorită unor împrejurări de drept. De exemplu, îţi vând statuia
“Monumentul ostaşului român” din centrul municipiului Târgu
Mureş).
 faptul debitorului să fie licit şi moral, să nu încalce normele
imperative de ordine publică sau normele de moralitate sau
convieţuire socială. Este cerinţa stabilită de prevederile art.5 Cod
civil: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.” Este ilicit
faptul debitorului care se obligă să mutileze o persoană, să distrugă un
bun etc., în schimbul unei sume de bani, sau este imoral faptul
debitorului care se obligă pentru o sumă de bani să se plimbe gol prin
căminul studenţesc etc.
 faptul (obiectul actului juridic ce constă în prestaţia de a
face sau a nu face ceva) să fie personal, al celui ce se obligă. Condiţia
se deduce din regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi
obligat decât prin voinţă proprie.
Promisiunea faptei altuia nu produce efecte juridice. De
exemplu, un student promite colegului său că autorul îi va dona cursul
cu autograf.
Alta este situaţia dacă o persoană, în exemplul dat studentul,
promite că va depune toate diligenţele, eforturile pentru a-l determina
pe autor să doneze cursul. În acest caz, obligaţia de a face a
studentului este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de a-l
determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau nu cursul cu
autograf, potrivit propriei sale manifestări de voinţă. Acest contact
valabil încheiat se numeşte convenţia de porte-fort sau promisiunea
pentru altul.
 cel ce se obligă, să fie titularul dreptului
Condiţia priveşte numai actele juridice constitutive sau
translative de drepturi reale: cel care dă să fie titularul dreptului (de
exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de proprietate). Este o
cerinţă a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate da ceea
ce nu are (nemo dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult
decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam
ipse habet).

171
 Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate şi de aceea
vânzătorul trebuie să fi titularul dreptului de proprietate ce se
transmite. Este problema contractului de vânzare a lucrului altuia.
În cazul bunurilor de gen sau a celor viitoare proprietatea nu
se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul
numărării, cântăririi, măsurării sau realizării bunului viitor. Lucrurile
de gen nu pier niciodată, proprietarul trebuie să procure un altul pentru
a onora obligaţia de predare.
În cazul bunurilor determinate, res certa, se disting două
situaţii:
a) părţile, sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare,
apreciind greşit că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut.
Doctrina propune următoarele soluţii:
 vânzarea este valabilă
Totuşi, într-o opinie, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea
contractului pentru neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a transfera
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.1
Deşi valabilă, într-o altă opinie, cumpărătorul poate cere
rezoluţiune contractului, când consimţământul a fost viciat prin dol.
Se precizează că este o nulitate relativă.1
vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de
consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost
socotit de cumpărător proprietar al lucrului.2
Practica judiciară este contradictorie:
 s-au dat soluţii de nulitate absolută a contractului, deoarece
lipseşte cauza vânzării-cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul
neproprietar nu de la un proprietar)
 în practica Curţii Supreme de justiţie se admite soluţia
nulităţii relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub
condiţie rezolutorie.
În cazul când ambele părţi ale actului juridic au fost de rea-
credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei

1
D. Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. « Lumina Lex », Bucureşti, 1997, pag.62-64,
C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. « All », 1997, pag.55-58
1
R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaşia în care cel puţin cumpărătorul
ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în “dreptul” Nr.9/1998, pag.11
2
Prof.dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actani », Bucureşti,
pag.56-57

172
persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză
ilicită.
Alte condiţii:
Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului
juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:
- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil;
- obiectul contractului de gaj este un mobil;
- obiect al contractului de împrumut de consumaţie este un
bun consumptibil;
- obiect al contractului de împrumut de folosinţă este un bun
neconsumptibil etc.

Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic civil
Potrivit art.948 Cod civil a patra condiţie esenţială de
validitate a actului juridic este:”4. o cauză licită.” În art.966 Cod civil
se dispune: “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau
nelicită, nu poate avea nici un efect.”
Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului
juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când şi-a dat
consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce
determină consimţământul, este motivul determinant, impulsiv ce
conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.
Cauza aparţine fiecărui consimţământ.
Un autor, la care subscriem, apreciază că este mai corect să se
spună că în contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte
care se obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc
de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie,
nu există o cauză comună actului juridic.1
Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt
elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă.
Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic –
este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea
hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a
determinat consimţământul dat la încheierea actului juridic.

1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.136, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.148, prof.dr.docent
Traian Ionaşcu, op.cit., pag.265

173
 Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a
voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea:, “De ce
subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.
De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul
loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă. Cauza
cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare)
este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai
bine plătit.
În concluzie, cauza este:
- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat
consimţământul la încheierea actului
- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic
- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de
validitate a actului juridic
- scopul actului juridic numit şi causa finalis
- în timp, cauza (scopul) actului juridic precede efectul, în
sensul că mental se prefigurează cauza (scopul) pentru care se încheie
actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridic civil

Cauza actului juridic este alcătuită din două elemente: scopul
imediat al consimţământului şi scopul mediat al consimţământului.
scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei
(cauza proxima). Este specific fiecărei categorii de acte juridice. El
este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi categorie de acte juridice.
La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl
interesează contraprestaţia celeilalte părţi. De exemplu, în contractul
de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul
vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească
preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).
La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care
una din părţi se obligă este să facă o liberalitate sau un serviciu
dezinteresat, este intenţia de a gratifica (animus donandi).
La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este
remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).
scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi
cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă,
subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile)
174
să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat
hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop
mediat propriu. De exemplu, într-un contract de închiriere a unui
apartament cauza o reprezintă nevoia unei locuinţe, stabilirea sediului
unei firme comerciale, amenajarea unui cabinet medical privat, etc.
Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura
actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act
real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implicit
prestaţiile la care s-au obligat părţile.
Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni
distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.
Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune
problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi
determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la
prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.
Această concepţie referitoare la elementele componente ale
cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte
juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii,
în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De
exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de
donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală – donaţia a fost făcută
în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea
unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus
drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să
obţină avantaje disproporţionat de mari în raport cu prestaţia oferită.
De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc
cauza (scopul) mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil

Cauza trebuie să existe
Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil:
„obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire
la absenţa cauzei.
Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în
noţiunea de cauză falsă.

175
 „Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de
cauza falsă, nu are a fi reţinută.”1
Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra
existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna pentru
că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic
l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil. În concluzie,
cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia
arătată) numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă.2
Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni
- stabilirea cauzei imediate şi a cauzei mediate;
- stabilirea motivelor pentru care lipseşte cauza actului juridic;
Doctrina juridică propune următoarele soluţii:
- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei
discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale
cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai
discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a
încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic
- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte
se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu, infractorul
cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar nu urmăreşte
contraprestaţia procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit
o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu,
administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru
sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a
gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu
se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza
imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de
validitate a actului juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută a actului
juridic încheiat.

 Cauza să fie reală (să nu fie falsă).

Condiţia este prevăzută în art.966 Cod civil: „obligaţia
fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea nici un efect.”
Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu
privire la motivul care l-a determinat să-l încheie - scopul mediat. De

1
Prof.dr.docent Traian Ioanşcu, op.cit., pag.272-274
2
A. Ionaşcu, op.cit., pag.91

176
exemplu, o parte a contractului de prestări servicii şi-a propus ca scop
prin invitarea unui cântăreţ de top atragerea unui număr cât mai mare
de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de calităţi
artistice.
Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului
numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu de consimţământ.

 Cauza să fie licită şi morală.

Potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când este
prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii
publice”. Asemenea, art.966 Cod civil dispune: „obligaţia (...) nelicită
nu poate avea nici un efect.”
De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu
este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerinţa cauzei
de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza
ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a contractului de a
produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este
ilicită şi în acelaşi timp imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot
pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de clasă, este nulă
absolut pentru cauză imorală, deşi o asemenea acţiune poate fi
calificată ca fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi
deci o faptă ilicită.

d) Proba cauzei
În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia
este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este
prezumată până la proba contrarie.”
Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris
tantum):
- oricare act juridic civil are o cauză
- cauza actului juridic este valabilă.
Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să
facă dovada.
Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc
de probă.
În următorul litigiu între două ghicitoare de profesie, se pun
probleme interesante legate de cauza actului juridic. Una vinde

177
celelilalte materiale necesare ghicitului, pentru o sumă de bani.
Cumpărătorul nu a predat preţul, deşi a primit materialele.
În instanţă, părţile se apără în modul următor:
- cumpărătorul solicită anularea actului juridic pentru cauză
mediată ilicită – exercitarea de către el cu materialele dobândite a unei
meserii ilicite.
- vânzătorul invocă liicitatea cauzei imediate a contractului de
vânzare-cumpărare şi anume transmiterea proprietăţii materialelor
predate în schimbul preţului propus de cumpărător. A susţinut teza
potrivit căreia cauza contractului nu constă în utilizarea pe care o dă
cumpărătorul lucrurilor dobândite.
Instanţa a reţinut:
- cauza imediată este licită; contractul de vânzare-cumpărare
constă în transmiterea proprietăţii bunului şi predarea lucrului vândut
pentru preţul convenit.
- cauza mediată a cumpărătorului este aceea de a exercita
meseria de ghicitor, cu materialele cumpărate. Este evident că aceasta
este ilicită.
- ambele părţi având aceeaşi ocupaţie, se înţelege că nici
vânzătorul, nici cumpărătorul nu aveau alt scop decât folosirea
materialelor în exercitarea ocupaţiei de ghicitor, deci este inutilă
cercetarea cauzei mediate în privinţa cumpărătorului.
Deoarece cauza aparţine fiecărui consimţământ (fiecare parte
contractantă are propria cauză) apreciem că instanţa nu a desluşit
cauza mediată a fiecărui consimţământ. Presupunerea că părţile având
aceeaşi ocupaţie ar fi urmărit un scop ilicit – exercitarea ocupaţiei de
ghicit cu materialele ce constituie obiectul exterior al contractului, nu
a fost dovedită.
Ipotetic, vânzătorul ar putea folosi banii obţinuţi pentru o
bursă de studii, cumpărătorul, la fel, pentru donarea materialelor
cumpărate unui muzeu al profesiunilor.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale

Majoritatea actelor juridice sunt actele juridice cauzale.
Valabilitatea lor implică analiza cauzei – condiţie esenţială de
valabilitate a actului. În lipsa unei cauze valabile actul este nul.
În practică există aşa numitele titluri de valoare (acte juridice
acauzale) cu circulaţie mai liberă comparativ cu actele juridice
178
obişnuite. Ele, pentru a fi valabile trebuie să îndeplinească condiţiile
formale stricte prevăzute de lege.
Titlurile de valori sunt înscrisuri ce încorporează creanţe.
Posesorul acestora fie nominalizat sau nu în cuprinsul titlului de
valoare dobândeşte dreptul de creanţă specificat în titlul de valoare.
Valabilitatea actului juridic abstract nu se analizează în
funcţie de valabilitatea cauzei, ci în raport de îndeplinirea scrupuloasă
a formelor impuse de lege. Exemple de titluri de valoare: obligaţiunile
CEC, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale, biletul
la ordin etc.
Aceste înscrisuri formale sunt numite acte abstracte tocmai
pentru a sublinia că ele sunt valabile independent de cauza lor.1

Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic

a) Noţiunea a condiţie de formă a actului juridic civil
Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:
- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se
exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la încheierea actului
juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare a
consimţământului.
- în sens larg, forma actului juridic înseamnă:
- condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea actului
juridic (ad validitatem);
- condiţiile stabilite de părţi sau lege pentru proba existenţei şi
a conţinutului actului juridic (ad probationem);
- condiţiile impuse de lege pentru opozabilitatea actului faţă
de terţele persoane (condiţii de publicitate).
Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele
forme:
- în formă consensuală, potrivit principiului consensua-
lismului actelor juridice;
- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege.

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile

Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii
contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla

1
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.277-278

179
manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce efecte juridice
(solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu
interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă.
Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice consensuale.
Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi dedus din
textele Codului civil astfel:
- din interpretarea per a contrario a prevederilor art.948 Cod
civil unde sunt enumerate condiţiile esenţiale de valabilitate ale
actului juridic.
În tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza) se înţelege că legiuitorului îi este indiferentă forma
în care se manifestă consimţământul.
- din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la contractul de
vânzare-cumpărare, act juridic special: „vinderea este perfectă între
părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în
privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi
asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat.”
- din interpretarea art.971 Cod civil: „în contractele ce au ca
obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul
rămâne în rizio-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut
tradiţiunea lucrului”.
Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o anumită formă de
exteriorizare a consimţământului, a făcut-o în mod expres. De
exemplu, în art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act
autentic”.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili
de comun acord să îmbrace acordul de voinţă într-o formă solemnă.
De exemplu, pentru a preconstitui un mijloc de probă într-un eventual
litigiu, stabilesc ca acordul de voinţă să îmbrace forma unui înscris.

c) Forma solemnă a actului juridic ad validitatem, ad

probationem şi pentru opozabilitatea faţă de terţi:
Consimţământul părţilor la actul juridic se poate exterioriza şi
într-o formă solemnă.
Forma solemnă a actului juridic priveşte:

180
 - valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem
sau ad solemnitatem)
- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)
- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).
Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau
stabilită convenţional de părţi. De regulă, forma contractelor o aleg
părţile contractante. Abaterile de la libertatea alegerii formei
contractuale se stabilesc prin lege.
Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a
actului juridic în lipsa căreia actul juridic nu se naşte valabil.
În doctrina juridică sunt arătate următoarele raţiuni ale formei
actului juridic (negotium juris) ad validitatem.
- actul juridic (negotium juris) are importante consecinţe
patrimoniale pentru cel ce le încheie. De exemplu, actul juridic de
donaţie (art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”),
actul juridic de ipotecă (art.1772 Cod civil: „ipoteca convenţională nu
va putea fi constituită decât prin act autentic”); actul juridic de
vânzarea-cumpărarea terenurilor (art.2 alin.1 din Legea privind
circulaţia juridică a terenurilor nr.54/1998. „Terenurile situate în
intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte
juridice între vii, încheiate în formă autentică.”); testamentul (art.858
Cod civil: „Un testament poate fi olograf, sau făcut prin act autentic,
sau în formă mistică”) etc.
- statul poate cunoaşte şi controla încheierea unor acte juridice
cu importanţă deosebită pentru părţi şi pentru stat;
- forma de solemnitate garantează libertatea deplină şi
conştientă a consimţământului, în acte juridice cu importante
consecinţe patrimoniale (de exemplu, donaţia, testamentul)
- se asigură protecţia intereselor creditorilor şi terţilor, în
contra unor eventuale fraude îndreptate împotriva lor (De exemplu,
debitorul urmăreşte provocarea insolvabilităţii sau agravarea ei, prin
donaţii, pentru a evita plata datorată creditorului său).1
Forma actului juridic ad validitatem se caracterizează prin:
- constituie condiţie esenţială de validitate a actului juridic, în
lipsa căreia actului juridic este lovit de nulitate

1
Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.117-118

181
 - în actul juridic încheiat în formă solemnă consimţământul
este întotdeauna expres (nu este admisibil consimţământul tacit.)
- actul juridic poate fi încheiat într-o singură formă: solemnă
sau consensuală. Când legea precizează forma solemnă, părţile nu pot
face o altă alegere. Excepţie: în cazul testamentului care poate fi: în
formă autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat şi semnat
de către testator), în formă mistică (semnat de testator – poate fi scris
şi de o altă mână – închis, sigilat şi prezentat unei judecătorii ce
întocmeşte un proces-verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul
sau pe plicul unde s-a introdus testamentul).

Condiţiile cerute pentru întocmirea actului juridic în formă

solemnă ad validitatem:
- actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă (toate
clauzele)
- actul juridic accesoriu actului juridic solemn se încheie în
formă solemnă. De exemplu, la încheierea unui act juridic solemn prin
reprezentare şi procura îmbracă forma solemnă.
Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad
validitatem următoarele:
- contractul de donaţie (art.813 Cod civil)
- testamentul (art.858 Cod civil)
- revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod civil)
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art.704
Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995
- renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea
nr.36/1995)
- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de
debitor (art.1107 pct.2 Cod civil)
- contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil)
- actul juridic între vii având ca obiect înstrăinarea unui teren
(art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor)
- contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea arendării
nr.16/1994)
- exprimarea consimţământului părinţilor (părintelui) la
adopţia copilului (art.7 alin.1 din Ordonanţa nr.25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998 privind
adopţiunea).
182
 - exprimarea consimţământului scris cu privire la donarea de
ţesuturi şi organe în scop terapeutic (art.5 alin.1 din Legea nr.2/1998)
- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie
încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea nr.84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice)
- actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop
patrimonial (art.6 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii)
- actul constitutiv al unor societăţii comerciale (art.16 din
Legea nr.31/90 privind societăţile comerciale, republicată).

Forma cerută ad probationem constă în întocmirea în scris a

actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de probă într-un
eventual litigiu.1
Forma actului juridic ad probationem se impune din
următoarele considerente:
- unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul
consecinţelor patrimoniale, fie sub aspectul producerii unor suspiciuni
faţă de terţi. De exemplu, cumpărarea de bijuterii în valoare de câteva
sute de milioane este un motiv suficient ca părţile să convină
întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de
exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-
cumpărare a 100 navete de bere de către cumpărătorul, vecin cu o
fabrică de bere proprietate de stat;
- redactarea în formă scrisă asigură eliminarea suspiciunilor
privind conţinutul şi obiectul actului juridic;
- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune (scripta
manent) Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut decât
prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi niciodată o
dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”)1.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- convenită de părţi sau impusă de lege, este obligatorie,
asemănându-se cu forma cerută ad validitatem;

1
Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.163, Iosif R.Urs, op.cit., pag.252, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.121, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.153
1
Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacoa”, Cluj-Napoca,
1994, pag.87

183
 - în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face
prin alte mijloace de probă. Deşi actul juridic negotium juris este
valabil încheiat, el nu poate fi dovedit cu alt mijloc de probă. Practic
sancţiunea este o decădere din dreptul de a proba.
Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o
excepţie de la principiul consensualismului.2
Forma ad probationem o cer părţile sau legea.
Legea cere această formă în două moduri:
- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În
art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru
depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act
sub semnătură privată.”
- precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad
probationem.
De exemplu:
- contractul de locaţiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă
contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, (n.a.: în
sensul că s-a limitat la forma orală de încheiere) şi una din părţi îl
neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul
şi chiar când s-ar zice că s-a dat arvună”);
- contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul
voluntar nu se poate face decât prin înscris”;
- contractul de tranzacţie, art.1705 Cod civil: „Tranzacţia
trebuie să fie constatată prin act scris.”
- contractul de închiriere a locuinţelor art.21 din Legea
nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va înregistra la
organele fiscale teritoriale”;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
art.42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor
patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.”
- contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală
art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe: „Cesiunea dreptului de adaptare audiovizuală se poate face

2
N. Nicola, Actul juridic civil, în Dreptul civil român, Curs selectiv pentru licenţă, 1996, Ed.
“Press Mihaela”, Bucureşti, 1996, pag.46

184
numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi
producătorul operei audiovizuale.”
- contractul de asigurare art.10 din Legea nr.136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România: „Contractul de asigurare se
încheie în formă scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă
există început de dovadă scrisă.”

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este forma

cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie opozabil şi terţilor
(persoane care nu au participat la încheierea actului juridic). Sunt
protejate astfel drepturile şi interesele terţilor. De exemplu, cercetând
registrul de carte funciară, o persoană află că proprietarul terenului
agricol situat dincolo de gard este vecinul său şi deci, când acesta va
dori să înstrăineze, poate să-şi exercite dreptul de preemţiune.
Forma cerută de lege pentru publicitate este obligatorie. În
cazul nerespectării formei de publicitate actul juridic nu este opozabil
terţilor (ei pot ignora actul juridic când una din părţi îl invocă
împotriva lor. De exemplu, când proprietarul nu şi-a intabulat terenul,
el nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe terenul său,
pentru că actul juridic prin care a dobândit terenul produce efecte
numai faţă de părţi, el nu produce nici un efect faţă de terţ.)
În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem în prezenţa
unei excepţii de la principiul consensualismului, deoarece actul juridic
trebuie făcut cunoscut terţilor prin împlinirea unor măsuri specifice
prevăzute de lege.1
Legea impune forma de publicitate ca fiind condiţie de
opozabilitate faţă de terţi, în principal, în următoarele cazuri:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art.21 din Legea
nr.7/1966)
- publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil)
- notificarea cesiunii de creanţă (art.1393 Cod civil)
- data certă a înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Cod
civil)
- publicitatea constituirii societăţilor comerciale (art.1 Legea
26/1990 privind Registrul comerţului) prin Registrul comerţului;

1
E. Poenaru, Introducere în dreptul civil, Teoria generală, Persoanele, 1996, pag.118

185
 - publicitatea constituirii asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 din
Ordonanţa de Guvern nr.26/2000) etc. la instanţele judecătoreşti.

4. Modalităţile actului juridic (termenul, condiţia,

sarcina)
Noţiunea de modalitate a actului juridic civil
Modalităţile actului juridic sunt împrejurări viitoare care
influenţează:
- existenţa actului juridic (condiţia)
- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor ce constituie
conţinutul actului juridic (termenul).
Modalităţile actului juridic produc efecte după încheierea
actului juridic. Modalităţile sunt fie curgerea timpului (termen) fie
acţiuni omeneşti sau evenimente ale naturii (condiţia sau sarcina).
Actele juridice se clasifică sub aspectul modalităţilor în:
- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor nu pot fi
afectate de modalităţi. De exemplu, căsătoria, înfierea, recunoaşterea
filiaţiei etc.
- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de modalităţi, ca
de exemplu, contractul de împrumut (întotdeauna împrumutul se
acordă pe o perioadă de timp), contractul de rentă viageră (întotdeauna
se întinde în timp până la moartea credirentierului), contractul de
asigurare afectat întotdeauna de o condiţie – realizarea sau nu a
riscului asigurat. În aceste acte juridice termenul şi condiţia devin
condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic civil.
- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de modalităţi. Această
categorie de acte juridice este cea mai numeroasă. De exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare părţile pot conveni plata preţului la
un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această privinţă, şi
atunci vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi.
Acelaşi contract poate fi afectat de o condiţie suspensivă (îţi vând
apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau
nu.
Părţile sunt îndreptăţite să stabilească sau nu modalităţile
actului juridic ca expresie a principiului libertăţii contractuale.

186
 De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina
stipulată în favoarea gratificatului vine în întâmpinarea interesului
urmărit de dispunător.

Termenul (dies)
a) Noţiunea de termen
Termenul este un eveniment viitor şi cert că se va produce,
care amână începerea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor
sau le stinge.
Termenul vine de la cuvântul din limba latină „dies” în sensul
de zi, dată, timp.
Definiţia stabileşte particularităţile termenului:
- produce efecte întotdeauna după încheierea actului juridic;
- este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini;
- afectează numai exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor pe care fie le amână (termen suspensiv), fie le stinge,
(termen extinctiv). De exemplu, la vânzarea televizorul părţile
stabilesc ca plata preţului să se facă peste 3 luni, în 31 mai. Actul
juridic există, dar părţile convin ca vânzătorul să-şi exercite dreptul de
a cere preţul la 31 mai – eveniment viitor şi cert că se va îndeplini – şi
totodată cumpărătorul să-şi execute obligaţia de a preda preţul la
acelaşi termen. Într-un alt exemplu, în contractul de închiriere, părţile
stabilesc termenul până la care se închiriază bunul, dată la care
contractul încetează.
Regulile generale privind termenul sunt reglementate de
Codul civil:
- art.1022 „Termenul se deosebeşte de condiţie pentru că el nu
suspendă angajamentul, ci numai amână executarea” (termen
suspensiv)
- art.1023: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere,
înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se poate
repeta” (n.a. – restitui)
- art.1024: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a
stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
- art.1025: „Debitorul nu poate reclama beneficiul termenului,
când este insolvabil sau când cu fapta sa a micşorat siguranţele ce
prin contract dăduse creditorului său”.
187
 Regulile speciale privind termenul sunt cuprinse fie în Codul
civil, fie în alte legi. De exemplu, în art.1079 în materie de punere în
întârziere, în art.1101 unde se reglementează principiul indivizibilităţii
plăţii etc.

b) Clasificarea termenelor
După efectele pe care le produce, termenul este:
termenul suspensiv: este termenul este suspensiv şi extinctiv
suspendă, amână începerea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor până în momentul împlinirii sale. Subiectul activ nu poate
cere subiectului pasiv să execute obligaţia asumată. De exemplu,
chiria la contractul de închiriere nu poate fi cerută până la termenul
stabilit de părţi: în contract de împrumut împrumutătorul nu are
dreptul să pretindă restituirea sumei împrumutate şi nici împrumutatul
nu are obligaţia să o facă, sau în contractul de vânzare-cumpărare
plata în rate convenită, nu poate fi cerută înainte de termenul
suspensiv stabilit etc.
termenul extinctiv: este termenul care odată împlinit stinge
actul juridic. De exemplu, un contract de închiriere a unui autoturism
pe 10 zile. Până la împlinirea termenului, părţile exercită drepturile şi
execută obligaţiile stabilite în conţinutul actului juridic. La împlinirea
termenului acestea se sting. Acest termen stabileşte durata în timp a
actului juridic şi este specific actelor juridice cu executarea succesivă
în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, de comodat (împrumut
de folosinţă), rentă viageră, de întreţinere.
După beneficiarul termenului, termenul este în favoarea
debitorului, a creditorului sau în favoarea ambelor părţi.
- termenul stabilit în favoarea debitorului, este regula
prevăzută în art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna
că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie
sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
- termenul stabilit în favoarea creditorului. În unele contracte
termenul poate fi stabilit în favoarea creditorului. De exemplu, în
contractul de depozit se consideră că termenul este stabilit în favoarea
deponentului (cel ce lasă lucrul în depozit, este creditor pentru că are
dreptul să ceară lucrul înapoi când voieşte), potrivit art.1616 Cod
civil: „depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a
reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen
188
pentru restituţiunea lui.” Spectatorul, deponentul paltonului la
garderoba sălii de spectacol, poate cere oricând restituirea, la sfârşitul
primului act, dar şi la termen, la, sfârşitul spectacolului.
- termen stabilit în favoarea ambelor părţi. Un exemplu de
astfel de act juridic este contractul de asigurare, când la data
producerii riscului asigurat se nasc şi se exercită drepturile, se execută
obligaţiile de către asigurat şi asigurător.
Numai partea ce se bucură de beneficiul termenului poate
renunţa la el. De exemplu, împrumutatul ce se bucură de termenul de
restituire poate să renunţe şi să restituie împrumutul înainte de termen.

După cum în momentul stabilirii lui poate fi cunoscut sau nu,

termenele sunt certe şi incerte.
- cert este termenul a cărui împlinire este cunoscut. De
exemplu, se împrumută suma până la 14 mai, se închiriează
apartamentul pe 1 an începând cu ziua de mâine etc.
- incert este termenul care se împlineşte cu siguranţă într-o zi,
dar această zi este necunoscute în momentul încheierii actului juridic.
De exemplu, în contractul de rentă viageră se ştie termenul
contractului – moartea credirentierului, dar nu şi ziua; în contractul de
comodat (de împrumut de folosinţă) se împrumută pompa de apă la
prima ploaie torenţială pentru a scoate apa din beciul inundat, se vinde
echipamentul de schi în ziua primei zăpezi, etc.
Condiţia nu se confundă cu termenul incert. În cazul condiţiei,
se află sub semnul întrebării existenţa evenimentului viitor – de
exemplu, îţi vând echipamentul de schi dacă până la 1 decembrie mă
însor – pe când la termenul incert evenimentul viitor este sigur că se
va întâmpla, dar nu se ştie exact ziua – îţi vând echipamentul de schi
în ziua primei zăpezi, care poate fi peste câteva zile, săptămâni, luni.
Termenul incert este numit de un autor „termen cu scadenţă
incertă”.1
Termenul cert este denumit, apreciem sugestiv, şi termen
precis în raport de termenul neprecis (incert).2

1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.258
2
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.167, prof.unic.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.196, A.
Pop, Gh. Beleliu, op.cit., pag.286, E. Poenaru, op.cit., pag.121, N. Nicolae, op.cit., pag.51

189
 După izvorul său, termenul este convenţional (voluntar), legal
şi judiciar
- convenţional: se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor.
De exemplu, vânzătorul acordă cumpărătorului un termen de plată,
acordarea unui împrumut până la o anumită dată etc.
- legal: este termenul stabilit printr-un text al legii. De
exemplu, legea prin moratoriu stabileşte data până la care se amână
executarea obligaţiilor tuturor debitorilor sau a unei categorii de
debitori; legea prin prorogare legală prelungeşte existenţa
contractului, după ce s-a împlinit termenul extinctiv stabilit de părţi.
- judiciar: este termenul acordat de instanţa de judecată. El se
numeşte termen de graţie şi este reglementat de art.1101 Cod civil:
judecătorii „pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici
termene pentru plată, şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând
lucrurile în starea în care se găsesc”. Sunt acte juridice pentru care
legea prevede expres că nu se acordă termene de graţie. De exemplu,
în cazul contractului de depozit.

c) Efectele termenului
Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi
existenţa lui.
Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv amână
începerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor. De
exemplu, în contractul de împrumut părţile stabilesc ca suma
împrumutată să se restituie la 1 ianuarie, dată până la care
împrumutătorul deşi are dreptul de a cere restituirea sumei
împrumutate, nu-l poate exercita. De asemenea, împrumutatul are
obligaţia de restituire din momentul încheierii contractului, dar
executarea acesteia este legată de împlinirea termenului suspensiv.
Existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor produc următoarele efecte:
- plata făcută de debitor înainte de împlinirea termenului este
o plată valabilă, datorată. De exemplu, dacă împrumutatul restituie
suma înainte de 1 ianuarie, el a executat obligaţia asumată. Dacă ar
cere instanţei restituirea sumei plătite înainte de împlinirea termenului,
chiar din eroare, cererea i-ar fi respinsă, pentru că a făcut o plată
datorată (art.1023 Cod civil dispune: „aceea ce se datoreşte cu termen
nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte

190
nu se mai poate repeti (restitui).” În acest caz, împrumutatul se
consideră că a renunţat la beneficiul termenului.
- creditorul (în exemplul de mai sus, împrumutătorul) în
calitate de titular al dreptului (de a cere creanţa, suma de bani
împrumutată) poate lua măsuri de conservare a dreptului său. (De
exemplu, împrumutătorul are dreptul de a cere punerea de sechestru
asigurator asupra unor bunuri ale debitorului pentru ca la scadenţă, în
cazul insolvabilităţii împrumutatului să aibă posibilitatea materială să
reprimească suma împrumutată). Creditorul nu are dreptul la acţiune
oblică sau la acţiunea pauliană (revocatorie).
- în actele juridice translative de proprietate (de exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare) ce au ca obiect derivat un bun cert
(res certa), trasferul dreptului de proprietate se face în momentul
realizării acordului de voinţă al părţilor (art.1295 Cod civil: „vinderea
este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi, lucrul încă nu se va fi predat
şi preţul încă nu se va fi numărat”). Dobânditorul devine proprietar al
lucrului, şi în această calitate va suporta riscul pieririi fortuite a
lucrului, urmând să plătească bunul pierit, deşi nu mai poate intra în
posesia lui. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unei
biciclete, părţile stabilesc ca preţul să se predea la 30 de zile de la data
încheierii contractului şi predării bicicletei. Proprietarul lucrului
devine cumpărătorul. Când lucrul piere până la împlinirea termenului
suspensiv (în cele 30 de zile stabilite până la data plăţii) riscul îl
suportă cumpărătorul – în calitate de proprietar al lucrului (el plăteşte
preţul la scadenţă – împlinirea termenului suspensiv, fără să mai poată
intra în posesia bicicletei). Părţile pot stabili ca proprietatea să se
transmită la o altă dată decât aceea a realizării acordului de voinţă. În
exemplul nostru, părţile stabilesc ca proprietatea să se transfere în
momentul efectuării plăţii, la termenul suspensiv convenit. Până în
momentul împlinirii termenului suspensiv, vânzătorul este proprietarul
lucrului şi va suporta riscul pieririi fortuite a lucrului (la fel ca
dobânditorul în primul caz), potrivit regulii res perit domino (lucrul
piere în sarcina proprietarului).
În actele juridice afectate de termenul suspensiv obligaţiile
părţilor există, ele însă nu pot fi pretinse pe durata termenului
suspensiv. Acest fapt dă naştere la următoarele efecte:
191
 - creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către
debitor, până la împlinirea termenului suspensiv (art.1023 Cod civil).
De exemplu, în contractul de împrumut împrumutătorul nu poate cere
restituirea sumei împrumutate, înainte de expirarea termenului
suspensiv (înainte de scadenţă)
- creditorul nu poate opune debitorului compensaţia (este un
mijloc de stingere a două datorii reciproce şi de aceeaşi natură
existente între două persoane, fiecare persoană fiind în acelaşi timp
creditor şi debitor al celeilalte persoane). De exemplu,
împrumutătorul, pe perioada împrumutului, a devenit debitor al
împrumutantului (trebuie să predea preţul bunului cumpărat de la
acesta). Compensaţia nu poate să stingă cele două obligaţii
(împrumutătorul nu mai cere de la împrumutat suma pentru că şi el are
o obligaţie de plată echivalentă), deoarece nu se îndeplineşte una din
condiţiile compensaţiei – datoriile să fie exigibile. (Datoria
împrumutatului nu este exigibilă, nu a ajuns la scadenţă). În art.1145
Cod civil se precizează: „Compensaţia n-are loc decât între două
datorii (...) care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.”
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
împlinirii termenului suspensiv. De exemplu, împrumutătorul se poate
adresa instanţei de judecată pentru a cere apărarea dreptului său de
creanţă (de a primi suma împrumutată) numai din ziua împlinirii
termenului suspensiv (data scadenţei).

Efectele termenului extinctiv

La împlinirea lui actul juridic civil încetează. De exemplu, la
împlinirea termenului extinctiv la contractul de închiriere a
apartamentului – 5 mai 2005 –contractul încetează să mai producă
efecte juridice: locatarul nu mai beneficiază de dreptul de folosinţă a
apartamentului, locatorul nu mai poate pretinde chiria.

d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”

Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv. De
exemplu, obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată
este scadentă la 25 mai, data când se împlineşte termenul suspensiv.

192
 Obligaţia ajunsă la scadenţă devine exigibilă, adică se poate
cere executarea ei de la debitor, iar când acesta refuză prin acţiune în
instanţă.
Regula în dreptul civil este aceea că simpla ajungere la
scadenţă nu înseamnă şi dorinţa creditorului ca obligaţia să i se
execute. Procedura „punerii în întârziere” printr-o somaţie de plată sau
notificare trimisă debitorului prin executorii judecătoreşti este
procedeul juridic la îndemâna creditorului prin care îşi manifestă
voinţa să-i fie executată prestaţia.
Prin excepţie, în art.1079 Cod civil se prevăd situaţiile când
debitorul este de drept în întârziere: „1. în cazurile anume determinate
de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere
la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare; 3. când
obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce
debitorul a lăsat să treacă.”

e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul

termenului
Partea în favoarea căreia s-a stabilit termenul poate renunţa la
termen. De exemplu, cumpărătorul renunţă la termenul primit şi achită
ultimele trei rate contractuale deodată.
Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă
prin care debitorul ajuns în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta
sa micşorează garanţiile constituite în favoarea creditorului, nu mai
poate beneficia de termenul stabilit în favoarea sa. În această situaţie
obligaţia debitorului devine exigibilă şi se execută la fel ca în situaţia
în care ar fi ajuns la scadenţă (art.1025 Cod civil).
Condiţia
a) Noţiunea de condiţie
Condiţia ca modalitate a actului juridic este un eveniment
viitor şi nesigur că se va produce de care depinde existenţa efectelor
actului juridic civil. De condiţie depinde naşterea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, a efectelor actului juridic. Practic actul juridic
există, a fost încheiat de părţi, dar el nu produce efecte juridice. În

193
doctrină se mai utilizează formula „depinde însăşi existenţa ori
inexistenţa actului juridic”, exprimare ce poate naşte confuzii.”1
Noţiunea „există” în sens comun ne conduce la ideea că actul
juridic ca atare este ceva perceptibil simţurilor noastre. Şi este aşa.
Actul juridic a fost încheiat de părţi, el există în materialitatea lui în
forma a unui înscris sau a fost perceput prin simţurile noastre, în
formă consensuală.
Nu există însă dreptul civil subiectiv şi obligaţia corelativă,
deci nu există efectele actului juridic încheiat. Acestea vor exista sau
nu în viitor, în raport de îndeplinirea sau nu a condiţiei. Prevederile
art.1017 Cod civil dispune: „obligaţia, sub condiţie suspensivă, este
aceea care depinde de un eveniment viitor şi necesar.” Noţiunea de
obligaţie şi noţiunea de act juridic nu se suprapun. Această opinie este
îmbrăţişată în doctrină.2
Într-o altă formulare, pe care o apreciem: „condiţia ca
modalitate a actului juridic este un eveniment viitor şi nesigur în ce
priveşte realizarea sa, de care depinde însăşi existenţa actului juridic
(sau, mai exact, depinde existenţa efectelor actului juridic”).3
Definiţia condiţiei evidenţiază două particularităţi ale acesteia:
- este un eveniment viitor care se poate sau nu realiza
- de realizarea sau nu a condiţiei depinde naşterea sau nu a
drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Condiţia ca modalitate a actului juridic este reglementată în
cartea III, titlul III „Despre contracte sau convenţii”, cap.VI, secţiunea
I. „Despre obligaţiile condiţionale” art.1004-1021 Cod civil.
b) Clasificarea condiţiilor
După efectele pe care le produce, condiţia este suspensivă şi
rezolutorie.
- condiţia suspensivă este condiţia de care depinde naşterea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a raportului juridic de obligaţii între
acestea. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui
televizor părţile stabilesc de comun acord o condiţie: vânzarea va avea

1
St. Rausch, op.cit., pag.103, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.286, prof.univ.dr. Ion Dogaru,
op.cit., pag.196
2
Dr.doc. Virgil Economu, în Tratat de drept civil, Partea generală, vol.I., de prof.dr.doc.
Traian Ionaşcu şi colectivul, pag.300-301, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.128,
prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.159, prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.385
3
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.152

194
loc numai dacă până la 31 decembrie 2003 vânzătorul se va însura. Va
dobândi astfel, încă 2 televizoare ale viitoarei soţii şi televizorul său îi
prisoseşte.
În art.1017 Cod civil este definită condiţia suspensivă:
„obligaţia, sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un
eveniment viitor şi necert.” (în exemplul dat de încheierea sau nu a
căsătoriei până la data de 30 martie).
- condiţia rezolutorie: este acel eveniment viitor şi nesigur
care dacă se realizează are ca efect desfiinţarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor, stingerea raportului juridic între părţi, cu efect
retroactiv. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui
autoturism se stabileşte condiţia: plata preţului să se facă până la 1
iulie. Dacă plata nu se face până la data stabilită, contractul de
vânzare-cumpărare se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui.
Condiţia rezolutorie este astfel definită în textul art.1019 Cod
civil: „condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea
obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.”
În realitate, actul juridic producele efectele unui act juridic pur
şi simplu cu precizarea: dacă condiţia nu se îndeplineşte (în exemplul
dat, plata se face până la data de 1 iulie), actul juridic se consolidează
ca şi cum nu ar fi fost afectat de condiţie rezolutorie; dacă condiţia se
îndeplineşte (în exemplul dat, cumpărătorul nu plăteşte preţul până la
data stabilită) actul juridic se desfiinţează retroactiv.
„Ea (condiţia rezolutorie – n.a.) nu suspendă executarea
obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în
caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut în condiţie”, art.1019
alin.2 Cod civil.

După cauza de care depinde îndeplinirea sau nu a condiţiei,

se disting condiţia cazuală, mixtă şi protestativă.
- condiţia cazuală: (casus = întâmplare) realizarea ei depinde
de întâmplare sau hazard.
În art.1005, Codul civil dispune: „Condiţia cazuală este aceea
ce depinde de hazard şi care nu este în puterea creditorului, nici într-
aceea a debitorului.” De exemplu, în contractul de încheiere a unui

195
apartament, se stabileşte condiţia: îţi închiriez apartamentul numai
dacă săptămâna viitoare voi câştiga la loto un apartament.
Se apreciază că este condiţie cazuală şi împrejurarea care
depinde exclusiv de voinţa unei terţe persoane nedeterminate. De
exemplu, îţi donez cursurile dacă în sesiunea de vară voi lua numai
note de zece.1
condiţia mixtă, este evenimentul viitor şi nesigur că se va
întâmpla, ce depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unei terţe
persoane.
„Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa
uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane”
(art.1007 Cod civil). De exemplu, în contractul de împrumut a 10
milioane lei se stabileşte condiţia: dacă voi vinde combina muzicală
(acordarea împrumutului depinde de voinţa unei terţe persoane care va
cumpăra sau nu combina muzicală).
condiţia potestativă, este condiţia ce depinde de voinţa
părţilor sau a uneia din părţi.
„Condiţia potestativă este aceea care face să depindă
perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din
părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l
împiedice.” – art.1006, Cod civil. De exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare se vinde un apartament, dacă până la 1 mai
vânzătorul îşi va cumpăra altul.
Condiţia potestativă poate fi:
condiţia pur potestativă, când îndeplinirea evenimentului
viitor depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Ea se exprimă prin
expresiile: „dacă voi dori”, dacă voi vrea”, „când îmi va plăcea”.
Când realizarea condiţiei pur protestative depinde exclusiv de
voinţa debitorului (de exemplu, îţi vând – cel ce face propunerea este
debitor, deoarece se obligă la prestaţia de a da – casa dacă voi dori)
obligaţia este nulă (actul juridic nu se poate încheia pentru lipsa
consimţământului – declararea manifestării de voinţă a debitorului de
a încheia actul juridic este neserioasă, nu s-a făcut cu intenţia de a
produce efecte juridice, de a se lega de creditor din punct de vedere
juridic – îţi vând casa dacă voi dori).

1
Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.285

196
 Când realizarea condiţiei pur potestative depinde exclusiv de
voinţa creditorului (de exemplu, îţi vând autoturismul, dacă vei dori
să-l cumperi până la 10 mai – cumpărătorul este creditor al
autoturismului) obligaţia este valabilă.
În art.1010 Cod civil se reglementează condiţia pur
protestativă cu privire la debitor şi implicit prin, interpretare per a
contrario, condiţia pur protestativă cu privire la creditor: „obligaţia
este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea
celui ce se obligă”.
Condiţia potestativă simplă, când condiţia depinde de voinţa
unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane
nedeterminate. De exemplu, îţi împrumut 1 milion dacă voi fi premiat
la sfârşitul lunii.
- După cum constă în realizarea sau nerealizarea
evenimentului distingem condiţia pozitivă şi condiţia negativă.
Condiţia pozitivă, este condiţia formulată în sens afirmativ,
adică actul juridic depinde de un eveniment ce se va întâmpla. De
exemplu, îţi vând televizorul, dacă mă voi transfera la Cluj-Napoca
până la 1 iunie.
Condiţia negativă este condiţia formulată în sens negativ,
adică actul juridic depinde de un eveniment ce nu se va întâmpla. De
exemplu, îţi vând televizorul, dacă până la Crăciun nu mă voi
transfera la Cluj-Napoca.
Practic orice condiţie poate fi formulată în mod pozitiv sau
negativ.

După cum evenimentul viitor şi nesigur este imposibil,

contrar legii sau regulilor de morală condiţia poate fi imposibilă,
ilicită şi imorală.
condiţia imposibilă este condiţia ce constă într-un eveniment
viitor ce nu poate să se îndeplinească. Imposibilitatea îndeplinirii
condiţiei este de natură fizică (de exemplu, îţi donez apartamentul
dacă în 3 zile mergi pe jos până la Mamaia) sau de natura juridică (de
exemplu, îţi donez televizorul dacă-mi prezinţi titlu de proprietate
asupra clădirii Penitenciarului Gherla).
condiţia ilicită constă într-un fapt contrar legii (de exemplu,
îţi donez cursul dacă mă ajuţi să „sparg” librăria „Gaudeamus”).

197
 condiţia imorală este condiţia ce constă într-un fapt contrar
bunelor moravuri (de exemplu, îţi împrumut bicicleta 10 zile, dacă te
plimbi gol vineri seară prin cămin).
Condiţia suspensivă ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau
imoral este lovită de nulitate şi actul juridic nu mai produce nici un
efect.
condiţia rezolutorie ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau
imoral este nulă şi actul juridic produce efectele unui act juridic pur şi
simplu.

c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

condiţiei
Aceste reguli sunt stabilite în Codul civil.
În Codul civil se prevăd patru reguli speciale cu privire la
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei:
 art.1011 Cod civil: „îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă
astfel cum au înţeles părţile să fie făcută.”
 art.1012 alin.1 Cod civil: „când obligaţia este contractată
sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp
fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat
fără ca evenimentul să se întâmple.”
De exemplu, îţi donez mobila dacă mă voi muta la Bucureşti
până la Crăciun, condiţia este îndeplinită numai când până la Crăciun
m-am mutat la Bucureşti. După ce a trecut Crăciunul, condiţia se
consideră neîndeplinită, chiar dacă la câteva zile după Crăciun m-am
mutat la Bucureşti.
 art.1013 alin.1 Cod civil prevede situaţia simetrică: „când
obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment n-are să se
întâmple într-un timp determinat, această condiţie este îndeplinită,
dacă timpul a trecut, fără ca evenimentul să se fi întâmplat.” De
exemplu, îţi donez televizorul la sfârşitul facultăţii, dacă până atunci
nu te însori, condiţia se consideră îndeplinită la terminarea facultăţii,
dacă până la această dată nu te-ai însurat.
 condiţia se consideră îndeplinită sau neîndeplinită când în
actul juridic nu s-a fixat un termen, numai atunci când devine sigur că
evenimentul nu se va întâmpla. De exemplu, îţi vând casa, dacă termin
facultatea şi mă mut la Bucureşti. Condiţia este neîndeplinită când

198
devine sigur că nu mai termin facultatea. De exemplu, în anul II m-am
căsătorit cu un model şi m-am mutat în Dubai.
 în cazul condiţiei negative, când s-a fixat un termen de
împlinire, condiţia se consideră îndeplinită, chiar înainte de expirarea
termenului, dacă este sigur că evenimentul nu se va putea îndeplini.
De exemplu, îţi donez apartamentul dacă până la Crăciun nu mă însor.
Condiţia negativă, dacă până la Crăciun nu mă însor este îndeplinită
înainte de expirarea termenului, dacă până la Crăciun este sigur că nu
mă însor – de pildă am rămas în străinătate.
 art.1014 Cod civil: „Condiţia este repetată (n.a. -
considerată) ca îndeplinită, când debitorul obligat sub condiţie a
împiedicat îndeplinirea ei.”

d) Efectele condiţiei
Regula în materia efectelor condiţiei este retroactivitatea.
Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei produce efecte de la data
încheierii actului juridic. Regula fiind supletivă, părţile prin acordul de
voinţă pot conveni ca efectele să se producă numai pentru viitor.
Efectele condiţiei suspensive diferă după cum ne aflăm:
- înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei (pedente
conditione)
- în momentul neîndeplinirii condiţiei (deficiente conditione)
- în momentul îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione).
Pedente conditione (înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei).
Este timpul între momentul încheierii actului juridic şi cel
stabilit pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. În acest
interval de timp, deşi actul juridic a fost încheiat, el nu produce efecte
juridice, nu s-au născut drepturile şi obligaţiile părţilor.
Creditorul nu este titular al dreptului subiectiv de a cere
executarea obligaţiei de la debitorul său. De exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare a unui autoturism sub condiţia suspensivă (dacă
vânzătorul până la Crăciun se însoară) creditorul autoturismului, adică
cumpărătorul, nu poate cere predarea autoturismului de la debitor-
(vânzător).

199
 Când debitorul (vânzătorul turismului în exemplul dat)
execută prestaţia (predă autoturismul) el poate cere restituirea
autoturismului pentru că a făcut o plată nedatorată.
Nici una din părţi nu poate stinge obligaţia prin compensaţie.
Prescripţia nu începe să curgă.
În actele translative de proprietate nu se produce efectul
translativ, proprietarul lucrului rămâne în continuare cel ce doreşte să
înstrăineze sub condiţie suspensivă. Acest ultim efect este prevăzut în
textul art.1018 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub o
condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul
debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei”
(u.a. prin interpretare per a contrario, înainte de împlinirea condiţiei
efectul translativ de proprietate nu se produce).
În doctrină, se recunosc creditorului câteva „prerogative
specifice” argumentându-se într-o opinie că: „obligaţia are o anumită
existenţă embrionară.”1
Apreciem că în acest caz apare o inconsecvenţă: se defineşte
condiţia suspensivă „acel eveniment de care depinde naşterea
raportului obligaţional” pentru ca apoi să se admită „existenţa
embrionară” a obligaţiei, care încă nu s-a născut.
În ce ne priveşte, într-adevăr se naşte un drept în persoana
creditorului, dar acesta este prevăzut de lege şi nu de existenţa
embrionară a obligaţiei: art.1016 Cod civil dispune: „Creditorul poate,
înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare
dreptului său”, cum ar fi întreruperea unei prescripţii etc.
Un alt drept ce se naşte în persoana creditorului, înainte de
îndeplinirea condiţiei suspensive şi prevăzut de lege este transmiterea
prin acte juridice a dreptului sub condiţie suspensivă: art.1015 Cod
civil: „(...) dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei,
drepturile sale trec erezilor săi.” Deşi textul se referă expres la
transmiterea dreptului creditorului prin acte juridice mortis causa, în
doctrină se admite şi transmiterea prin acte inter vivos a dreptului
creditorului, afectat de condiţia suspensivă1
Se admite dreptul creditorului de a obţine garanţii pentru
creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune).

1
Idem, pag.387
1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.201

200
 Eveniente conditione (condiţia s-a îndeplinit)
Îndeplinirea condiţiei suspensive produce de regulă efecte
retroactive, de la data încheierii actului juridic. Aşadar, se produc
efectele unui act pur şi simplu şi drept urmare:
- plata făcută de debitor pendente conditione, deşi nedatorată,
prin îndeplinirea condiţiei suspensive, devine plată datorată şi
debitorul nu mai poate cere restituirea ei;
- drepturile transmise de către titular pendente conditione se
consolidează. În exemplul, îţi vând apartamentul, dacă până la Crăciun
mă însor, realizarea condiţiei – dacă până la Crăciun mă însor - face
ca transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului să se
consolideze;
- actele juridice încheiate de înstrăinător se desfiinţează. De
exemplu, înstrăinătorul sub condiţie suspensivă (vânzătorul
apartamentului) încheie un contract de împrumut şi i se cere o
garanţie. El încheie un contract de ipotecă al cărui obiect este
apartamentul. Condiţia se îndeplineşte. Înstrăinătorului devenit
neproprietar de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare i
se desfiinţează contractul de ipotecă, pentru că nu el era proprietarul
apartamentului ipotecat
De la regula conform căreia îndeplinirea condiţiei suspensive
produce efecte retroactive, sunt următoarele excepţii:
- prescripţia extinctivă curge numai de la data îndeplinirii
condiţiei (art.7 alin.3 din Decretul 167/1958 „dacă dreptul este sub
condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să
curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”);
- fructele culese de către înstrăinătorul sub condiţie suspensivă
până în momentul îndeplinirii condiţiei rămân ale lui, cu toate că
bunul frugifer devine proprietatea creditorului, retroactiv de la
încheierea actului. În exemplul nostru, îţi vând apartamentul dacă până
la Crăciun mă însor, debitorul apartamentului (vânzătorul,
înstrăinătorul) până la Crăciun îl închiriază. Condiţia se îndeplineşte.
Vânzătorul (înstrăinătorul) păstrează chiria încasată până la Crăciun,
deşi va trebui să predea apartamentul, care a intrat în proprietatea
creditorului (a cumpărătorului) de la data încheierii contractului de
vânzare-cumpărare;

201
 - actele juridice de conservare şi administrare făcute de
înstrăinător (debitor) sub condiţie suspensivă rămân valabile. În
exemplul nostru, înstrăinătorul (vânzătorul) apartamentului l-a pus în
valoare, încheind un act juridic de administrare (contract de închiriere)
care este valabil;
- riscurile pendente conditione (atât a pieririi fortuite a lucrului
cât şi contractual) sunt în sarcina înstrăinătorului (debitorului).
Înstrăinătorul (debitorul) este proprietarul apartamentului (în actele
translative de proprietate, pendente conditione nu se produce efectul
translativ de proprietate), şi dacă acesta piere într-un cutremur înainte
de Crăciun, va suporta paguba: neavând ce preda cumpărătorului, nu
poate pretinde preţul.
Deficiente conditione (condiţia nu se îndeplineşte).
În această ipoteză părţile revin în situaţia de dinaintea
încheierii actului juridic afectat de condiţie suspensivă. Toate actele
juridice încheiate de oricare din părţi pendente conditione se
desfiinţează retroactiv. Aşadar:
- prestaţiile eventual executate se restituie;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- actele juridice încheiate de înstrăinător (debitor) sub condiţie
suspensivă se consolidează. În exemplul, nostru înstrăinătorul
(debitorul) apartamentului dacă a încheiat, pendente conditione, acte
juridice ca de exemplu un contract de ipotecă, de închiriere, acestea se
consolidează, deoarece neîndeplinirea condiţiei suspensive are ca efect
rămânerea apartamentului în patrimoniul înstrăinătorului;
- actele juridice încheiate de dobânditor şi drepturile născute
în favoarea acestuia (creditor) sub condiţie suspensivă se desfiinţează
retroactiv, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis (ceea ce nu există, nu produce efect).

Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione (perioada de timp între momentul
încheierii actului juridic şi data stabilită pentru îndeplinirea condiţiei).

202
 În această perioadă actul juridic produce efecte juridice
stabilite de părţi. Practic suntem în prezenţa unui act juridic pur şi
simplu şi prin urmare se produc următoarele consecinţe:
- ambele părţi ale actului juridic îşi exercită drepturile şi
execută obligaţiile. Creditorul are dreptul să ceară executarea
prestaţiei de către debitor, acesta are obligaţia să o execute;
- actele translative de proprietate sub condiţie rezolutorie
produc efectul translativ, dobânditorul devine proprietar şi suportă
astfel riscurile pieirii fortuite a lucrului şi riscul contractual;
- dobânditorul dreptului sub condiţie rezolutorie, în calitate de
titular al acestuia, îl poate transmite sau greva prin acte inter vivos sau
mortis causa. Dreptul se transmite tot afectat de condiţia rezolutorie.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun (îţi
vând televizorul, dar dacă nu-mi plăteşti preţul până la Paşti,
contractul se desfiinţează) cumpărătorul sub condiţie rezolutorie, îl
poate înstrăina până la Paşti. Subdobânditorul televizorului este şi el
ţinut de condiţia rezolutorie (nemo plus iuris al alium transferre
potest, quam ipse habet).

Deficiente conditione: (condiţia nu se îndeplineşte). În

exemplul dat, condiţia – dacă plata televizorului cumpărat nu se face
până la Paşti – nu s-a îndeplinit, plata făcându-se până la Paşti, actul
juridic se consolidează definitiv. Se consideră că de la încheiere sa a
fost un act juridic pur şi simplu.
Eveniente conditione (condiţia s-a realizat). În exemplul
nostru, plata televizorului s-a făcut după Paşti. În acest caz, actul
juridic se desfiinţează retroactiv, de la data încheierii, considerându-se
ca nu a fost încheiat niciodată şi se produc următoarele efecte:
- toate prestaţiile făcute de părţi se restituie;
- drepturile pe care eventual dobânditorul le-a constituit sub
condiţie rezolutorie în favoarea unor terţe persoane cu privire la
bunuri se defiinţează (nimeni nu poate da mai mult decât are) şi
invers, drepturile constituite de înstrăinător sub condiţie rezolutorie se
consolidează.
De la regula restituirii retroactive a prestaţiilor executate de
părţi până în momentul îndeplinirii condiţiei rezolutorii sunt
următoarele excepţii:

203
 - riscurile (ale pieririi fortuite a lucrului şi ale contractului)
realizate pendente conditione se suportă de dobânditor, pentru că a
devenit proprietar sub condiţie rezolutorie;
- actele juridice de conservare şi administrare făcute de
dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile, deşi, prin
realizarea condiţiei rezolutorii, actul se desfiinţează şi este obligat să
restituie bunul;
- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie
rămân ale sale, deşi va restitui bunul frugifer, pentru că a pierdut
calitatea de proprietar;
- în actele juridice cu executare succesivă (de exemplu,
contractul de comodat), îndeplinirea condiţiei rezolutorii produce
efecte numai pentru viitor (ex nunc) deoarece prestaţiile deja executate
sunt ireversibile.

Comparaţie între termen şi condiţie ca modalităţi ale

actului juridic.
Asemănări:
- sunt evenimente viitoare
- sunt modalităţi ale actului juridic, expresii ale principiului
libertăţii contractuale

Deosebiri:
Termen Condiţie
- realizarea evenimentului viitor este - realizarea evenimentului viitor este
sigură incertă
- la termenul incert nesiguranţa - nesiguranţa priveşte însăşi
priveşte doar ziua îndeplinirii realizarea evenimentului viitor
- amână sau stinge exercitarea - afectează existenţa drepturilor şi
drepturilor şi executarea obligaţiilor obligaţiilor
- efectele se produc pentru viitor, ex - efectele se produc de regulă pentru
nunc trecut, ex tunc, cu unele excepţii

Sarcina
a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil

204
 Sarcina ca modalitate a actului juridic este obligaţia de a da, a
face sau a nu face ceva impusă de dispunător gratificatului în
contractul de donaţie sau legatul testamentar.
Contractul de donaţie şi legatul testamentar sunt acte juridice
cu titlu gratuit liberalităţi. Aşadar, sarcina are un domeniu de aplicare
restrâns: acte juridice liberalităţi.
b) Clasificarea sarcinilor
După persoana care beneficiază de sarcină se disting: sarcina
în favoarea dispunătorului, a gratificatului şi în favoarea unei terţe
persoane.
Sarcina în favoarea dispunătorului constă în obligaţia de a da,
a face sau a nu face ceva, ce o impune dispunătorul în favoarea sa. De
exemplu, unchiul donează autoturismul nepotului său şi impune
acestuia să-l transporte în fiecare toamnă la o staţiune balneo-
climaterică.
Sarcina în favoarea gratificatului este obligaţia de a da, a face
sau a nu face ceva, pe care dispunătorul o stabileşte în favoarea celui
gratificat. De exemplu, unchiul donează nepotului o sumă de bani pe
care acesta să o folosească, în parte pentru o bursă de studii în
străinătate.
Sarcina în favoarea unei terţe persoane în care beneficiarul
obligaţiei de a da, a face sau a nu face ceva este o terţă persoană. De
exemplu, de cujus lasă prin testament o casă nepotului cu obligaţia
acestuia să plătească o rentă viageră soţiei testatorului.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic propriu al
sarcinii în favoarea dispunătorului, gratificatului sau terţei persoane:
- sarcina în favoarea dispunătorului se poate stabili numai în
contractele de donaţie, nu şi în testamente. Testamentul produce efecte
numai după moartea testatorului. Prevederile legii civile (art.965
alin.2 Cod civil) interzic învoirile asupra unei succesiuni ce nu este
deschisă.
- în unele situaţii sarcina poate să schimbe natura juridică a
donaţiei sau testamentului. Astfel, dacă sarcina egalează sau depăşeşte
valoarea donaţiei sau testamentului, actul juridic devine oneros.
- sarcina în favoarea unei terţe persoane este stipulaţia pentru
altul. Se naşte un raport juridic între gratificat şi terţa persoană,
aceasta din urmă devine creditor al gratificatului şi în această calitate
poate cere executarea sarcinii de către gratificat.
205
 - terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu
poate cere rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Între
terţa persoană şi dispunător nu se stabileşte nici un raport juridic.
Terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu poate cere
rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Numai
dispunătorul poate cere revocarea actului de donaţie când gratificatul
nu execută sarcina în favoarea terţei persoane.
c) Efectele sarcinii
Executarea sarcinii de către gratificat consolidează actul
juridic afectat de sarcină (contractul de donaţie şi testamentul).
Neexecutarea sarcinii de către gratificat permite
dispunătorului fie să ceară executarea silită a sarcinii, fie să revoce
actul (să ceară rezoluţiunea). Aşadar, nu se pune problema
valabilităţii actului juridic în cazul neexecutării sarcinii, ci numai
problema eficacităţii actului.
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neexecutarea
sarcinii aparţine dispunătorului, ea este transmisibilă moştenitorilor
acestuia care fie continuă acţiunea introdusă de autor, fie exercită
direct o asemenea acţiune.
d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri
Asemănări:
- sancţiunile civile în cazul neîndeplinirii condiţiei şi sarcinii
produc de regulă efecte retroactive;
- excepţiile de la retroactivitatea efectelor desfiinţării actului
juridic pentru neîndeplinirea condiţiei şi de la revocarea actului juridic
în cazul neexecutării sarcinii sunt aceleaşi.
Deosebiri:
Condiţia Sarcina
- domeniu de aplicare: condiţia - afectează numai actele juridice cu titlu
afectează actele juridice cu titlu oneros gratuit liberalităţi, donaţia şi testamentul
şi actele juridice cu titlu gratuit
- efecte: priveşte existenţa dreptului - are ca efect, în caz de neexecutare, lipsa
subiectiv şi a obligaţiei corelative de eficacitate a donaţiei şi testamentului
- condiţia rezolutorie operează de drept. - neexecutarea sarcinii trebuie constatată
Într-un litigiu, instanţa de judecată de instanţa de judecată
constată efectele produse de
nerealizarea condiţiei
5. Efectele actului juridic civil
a) Definiţia efectelor actului juridic civil
206
 Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea,
modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile
şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul
acestor raporturi.1
„Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile civile şi
obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un
asemenea act.”
În doctrină, majoritatea autorilor nu enumeră printre efectele
actului juridic şi transmiterea unor raporturi juridice civile.2
Apreciem că ceea ce se transmite nu este raportul juridic
stabilit prin actul juridic, ci drepturile şi obligaţiile convenite de
părţile actului juridic.
Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act juridic constă
în legarea anumitor persoane subiecte de drept civil – în şi prin
raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice
(vinculum juris)”3.
Prof.univ.dr.Ioan Albu defineşte efectele contractului:
„constau în crearea de drepturi şi îndatoriri corelative între părţile
contractante, iar uneori şi faţă de anumite alte persoane”.4
Apreciem necesară cuprinderea în definiţia efectelor actului
juridic şi a efectului privitor la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor. Sunt acte juridice prin care se realizează acest efect: de
exemplu, contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile
raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu oneros sau
gratuit) unei alte persoane. O persoană străină de raportul juridic
iniţial (cedent – debitor), numită cesionar, preia (i se transmite) de la
cedent dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este transmiterea
dreptului de creanţă de la cedent la cesionar”5 Asemenea, este mijloc
de transmitere legală sau convenţională a obligaţiilor subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata creanţei. Un terţ la raportul juridic
iniţial stabilit între creditor şi debitori plătind creditorului creanţa ce o
avea de încasat de la debitor, devine creditor al acestuia din urmă,
1
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.163, St. Rauschi, op.cit., pag.105
2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.271, prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.178, prof.dr. Teofil
Pop, op.cit., pag.163, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.128, Gabriel Boroi, op.cit., pag.206,
A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.299, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.pag.134
3
Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.203
4
Ioan Albu, op.cit., pag.98
5
Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.459

207
dobândind toate drepturile creditorului plătit. În lucrările de
specialitate referitoare la obligaţii, un capitol distinct îl formează
„Modul de transmitere al obligaţiilor”.1
Codul civil român deşi nu conţine o reglementare expresă a
efectelor actului juridic civil, reglementează efectele convenţiilor sau
contractelor, în art.969-985 şi efectele specifice ale diferitelor
contracte civile: vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate,
mandat, comodat, împrumut, depozit, renta viageră, cauţiunea,
amanet, tranzacţie, donaţie şi efectele testamentului.
De asemenea, în legi speciale sunt reglementate efectele altor
contracte speciale: contractul de arendare în Legea 16/1994; contractul
de asigurare în Legea nr.136/1995; contractul de sponsorizare în
Legea nr.135/1995 etc.
Actul juridic civil produce efecte:
– faţă de părţi. În această materie există două principii:
principiul forţei obligatorii a actului juridic şi principiul
irevocabilităţii actului juridic.
– faţă de terţi. Aici întâlnim principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil.
b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta
sunt servanda)
Noţiune
Art.969 alin.1 Cod civil consacră principiul forţei obligatorii a
actului juridic: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Textul, cu toate că se referă la contracte, a fost
extrapolat la toate actele juridice civile.
Principiul se fundamentează pe teoria libertăţii contractuale.
Consecinţele principiului sunt:
– contractul este obligatoriu pentru părţile contractante;
– contractul este obligatoriu şi pentru instanţele de judecată
care, sesizate în litigii privind contractul, trebuie să asigure executarea
întocmai de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor stabilite de comun
acord.

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Academiei”,
1981, pag.348, Tudor Popescu şi Petre Anca. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”,
Bucureşti, 1968, pag.388, Renee Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi,
1976, pag.275

208
 Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru părţile
contractante” se înţeleg următoarele:
– părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, de
regulă, le-au stabilit împreună;
– contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi;
– obligaţiile contractate se impun a fi executate cu bună-
credinţă.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic
civil sunt împrejurările independente de voinţa părţilor, când efectele
actului juridic se restrâng sau se extind.
Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic, ca
urmare a faptului că pe parcursul executării actului juridic dispare o
condiţie de valabilitate a actului.
– contractul de mandat încetează din cauza morţii, interdicţiei,
insolvabilităţii şi falimentului mandantului ori mandatarului (art.1552
Cod civil).
– încetarea contractului de locaţiune când: „lucrul a pierit în
total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuinţa întrebuinţare” (art.1439
alin.1 Cod civil)
– contractul de societate civilă încetează prin trecerea timpului
pentru care a fost contractată, prin desfiinţarea obiectului, pierderea
lucrului, sau desăvârşirea afacerii; prin moartea, interdicţia sau
nesolvabilitatea unuia din asociaţi, prin voinţa expresă (exprimată) de
unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea (art.1523
Cod civil).
- contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) încetează
prin moartea comodatarului (persoana care primeşte bunul spre
folosinţă gratuită pe o perioadă de timp, la scadenţă fiind obligată să-l
restituie) când împrumutul s-a făcut exclusiv în considerarea persoanei
acesteia (art.1563 alin.2 Cod civil).
- actele juridice civile intuitu personae încetează ca urmare a
morţii persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul.
- contractul de concesiune când dispare, din cauză de forţă
majoră, bunul concesionat, precum şi când concesionarul renunţă la
contract datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul
concesionat (art.35 lit.e din Legea nr.219/1998).
209
 Cazuri de extindere a forţei obligatorii a actului juridic:
- prorogarea (prelungirea) legală: legea prelungeşte durata şi
implicit efectele actului juridic peste limita stabilită de părţi. De
exemplu, contractul de închiriere a suprafeţei locative (art.1 din Legea
nr.17/1994);
- în cazul suspendării efectelor actului juridic cu executare
succesivă în timp, ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră
sau caz fortuit, efectele actului juridic se amână până la încetarea
cauzelor de suspendare.
- în cazul teoriei impreviziunii (rebus sic standibus).
Teoria are ca punct de plecare un fapt real: părţile încheie
actul juridic ţinând cont de împrejurările existente în momentul
încheierii actului. De exemplu, la închirierea unui apartament părţile
au în vedere nivelul chiriilor de pe piaţă.
Pe parcursul executării contractului, se pot schimba
împrejurările existente în momentul încheierii acestuia şi drept
urmare, apar disproporţii între prestaţiile părţilor; o parte câştigă
evident, cealaltă parte pierde. În exemplul dat, „pe piaţă” chiria s-a
mărit foarte mult, dar locatorul nu primeşte decât chiria nominalizată
în contract. În timp ce el este în pierdere, locatarul este în câştig.
În acest fel efectele actului juridic sunt altele decât acelea
avute în vedere de părţi la încheierea actului juridic.
Teoria impreviziunii susţine că actul juridic trebuie să
dăinuiască numai atât timp cât împrejurările din momentul încheierii
există (rebus sic standibus – aşa stând lucrurile). Modificarea
împrejurărilor permite părţii în pierdere să ceară instanţei de judecată
să intervină pentru echilibrarea prestaţiilor părţilor susţine teoria.
Adepţii teoriei impreviziunii admit ca actul juridic să producă
alte efecte decât acelea pe care părţile le-au prevăzut la încheierea
actului.1
Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii.1

1
I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile
„pacta sunt servanda” şi „rebuc sic standibus”, în revista „Dreptul” Nr.2/1996, pag.22-27,
M. Nicolae, op.cit., pag.60, Gr. Giurcă, I., Gh. Beleiu, II, Teoria impreviziunii – rebus sic
standibus – în dreptul civil, în „Dreptul” Nr.10-11/1993, pag.29-36, I. Albu, Probleme actuale
privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi
indexarea dobânzilor, în „Dreptul” nr.1/1994, pag.44-54, Gabriel Boroi, op.cit.,
prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183

210
 Jurisprudenţa în materie este contradictorie. Recent, Curtea
Supremă de Justiţie, prin decizia nr.21/1994 a Secţiei comerciale,
admiţând teoria impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii
clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune încheiat pe 5
ani.
După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative civile în care
a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în art.43 alin.3 din Legea
nr.8/1996 privind drepturile de autor, se dispune: „în cazul unei
disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile
celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate
solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului
sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”
În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind navigaţia
civilă se precizează: „organele de jurisdicţie pot majora retribuţia
convenţională cuvenită salvatorilor în cazurile în care meritele
acestora au fost mai mari decât cele estimate în contract, atunci când
condiţiile de salvare au fost mai grele etc...”
În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile
contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul
echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei
posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate
concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În consecinţă,
concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate
de execuţia obligaţiilor sale în cazurile în care această creştere
rezultă în urma:
a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate
publică
b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.”
Apreciem că admiterea de către legiuitorul român a teoriei
impreviziunii este de natură să tranşeze această controversă.
Fundamentul poziţiei legiuitorului este ideea de echitate, de realizare a
unui posibil echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi
sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi.
În contractele cu executare succesivă în timp – legiuitorul pe
acestea le-a avut în vedere -, în îndeplinirea prestaţiilor de către părţi,

1
Dr.docent Virgil Economu, op.cit., pag.308, V. Economu, Tratat de drept civil, vol.I., Partea
generală, Ed.”Academiei”, Bucureşti, 1967, pag.306

211
pot să apară factori externi, imprevizibili în momentul încheierii
actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei naţionale, etc.)
care modifică, schimbă, distorsionează voinţa uneia dintre părţile
actului juridic.
Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic s-a
modificat.
Dacă actul juridic civil este manifestarea de voinţă a părţilor
în scopul producerii de efecte juridice, atunci modificarea voinţei
juridice nu poate conduce la modificarea actului juridic?
Răspunsul îl considerăm afirmativ.
Apreciem că, instanţa de judecată poate să intervină în
modificarea actului juridic pentru a da substanţă schimbărilor suferite
în voinţa unei părţi.
Obligaţia cunoscută sub denumirea de „datorie de valoare”
ilustrează părerea autorilor care îmbrăţişeză teoria impreviziunii.
Exemplul cel mai frecvent de “datorie de valoare” este acela al
obligaţiei de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie
bunurile necesare traiului, ca alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,
medicamente, obligaţie ce poate fi executată fie în natură, fie prin
plata periodică de sume de bani, ce reprezintă valoarea acestor bunuri.
Se spune că debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare. Această
datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia preţurilor bunurilor
necesare întreţinerii creditorului.1
Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de fapt,
asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe de la caz la
caz, măsura aprecierii fiind echitatea şi moralitatea. În caz contrar, se
deschide câmp larg arbitrariului judecătoresc.
Se impune o precizare: părţile contractului pot să stipuleze o
clauză prin care se prevede revizuirea lui în anumite împrejurări,
printre care şi schimbarea condiţiilor existente în momentul încheierii
contractului.

c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Noţiune

1
Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca,
1994, pag.175

212
 În art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile) se pot
revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”
Doctrina formulează principiul irevocabilităţii actului juridic
ca fiind regula de drept potrivit căreia actul juridic bilateral nu poate fi
revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat
(sau actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin revenirea
autorului asupra manifestării de voinţă „în sens contrar”).
Textul art.969 Cod civil nu formulează expresis verbis
principiul irevocabilităţii, ci reglementează două cazuri când încetează
efectele unui act juridic:
– revocarea (desfacerea) actului juridic prin consimţământul
mutual al părţilor (mutus dissensus);
Este o aplicare a regulii simetriei în actele juridice: se încheie
prin consimţământul părţilor (mutuus consensus) se revocă prin
consimţământul părţilor (mutuus dissensus);
– revocarea (desfacerea) actului juridic se face în cazurile
prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor principii şi reguli de
drept, legea prevede expres actele juridice ce pot fi desfăcute prin
manifestarea de voinţă a unei singure părţi.
Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 969 Cod
civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii actului juridic.
Principiul irevocabilităţii actului juridic este o consecinţă firească a
principiului forţei obligatorii a actului juridic. Legătura strânsă între
obligativitate şi irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de
drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un principiu
distinct.
Un autor apreciază: „mai degrabă (...) principiul
irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei obligatorii a
actelor juridice”; 1alţi autori nu îl menţionează printre efectele actului
juridic.2

Majoritatea autorilor nu contestă existenţa acestui principiu.1

1
Iosif.R. Urs, op.cit., pag.383
2
Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.59, C.Stătescu, C. Bârsan, op.cit., pag.73-76
1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.165, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.166-167, Gabriel
Boroi, op.cit., pag.213, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.211, Paul Mircea Cosmovici,
op.cit., pag.129, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183-184, prof.univ.dr.Dumitru

213
 Termenul de revocare este sinonim cu termenul de desfacere a
actului juridic. Revocarea trebuie diferenţiată astfel:
- la actele juridice cu executare instantanee desfacerea
acestuia se numeşte revocare şi ea echivalează cu încheierea unui nou
act juridic prin care părţile consimt să-şi restituie prestaţiile efectuate;
- la actele juridice cu executare succesivă în timp revocarea
înseamnă reziliere şi operează numai pentru viitor.2 Revocarea şi
rezilierea nu au efecte retroactive şi produc efecte numai în viitor (ex
nunc).
Irevocabilitatea convenţiilor este reglementat de art.969 Cod
civil şi se aplică în cazul oricărui act juridic bilateral.
Actul juridic unilateral nu se bucură de o asemenea
reglementare. Deoarece legea civilă prevede expresis verbis actele
juridice unilaterale revocabile prin voinţa autorului, se poate
concluziona că principiul irevocabilităţii îşi găseşte aplicarea şi în
materia actelor juridice unilaterale.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Legea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale, multilaterale
şi unilaterale) care se pot revoca prin voinţa unei părţi, a mai multor
părţi sau prin voinţa autorului.
Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice
bilaterale:
– contractul de donaţie între soţi este revocabil; art.937 Cod
civil: „Orice donaţie făcută între soţi în timpul mariajului este
revocabilă.”
– contracte de locaţie (contractul prin care locatorul asigură
locatarului folosinţa temporară a unui bun în schimbul chiriei).
Contractul de închiriere a suprafeţelor locative (este o varietate a
contractului de locaţie) încheiat pe o perioadă nedeterminată, poate fi
denunţat de oricare parte, art.1436 Cod civil: „Dacă contractul a fost
fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta,
observându-se termenele defipte de obiceiul locului.”
– contractul de societate civilă se poate desface de unul sau
mai mulţi asociaţi, art.1523 Cod civil: „societatea încetează prin
Lupulescu, op.cit., pag.136-137, dr.doc.Virgil Economu, op.cit., pag.307-308, Ion Albu,
op.cit., pag.103
2
Ion Albu, op.cit., pag.103

214
voinţa expresă (n.a. - exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a
nu voi a continua societatea.”
– contractul de depozit se stinge la cererea deponentului de a i
se restitui bunul depozitat; art. 1616 Cod civil: „Depozitul trebuie să
se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi
stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui.”
– contractul mandat poate înceta prin revocarea mandatului;
prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicţia,
insolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului, ori a mandantului
(art. 1552 Cod civil).
– contractul de închiriere a unei suprafeţe locative poate fi
desfăcut unilateral la cererea chiriaşului cu condiţia unui preaviz de 60
de zile sau la cererea proprietarului, numai prin hotărâre
judecătorească definitivă, în anumite condiţii (art.24 din Legea
locuinţei nr.114/1996).
– contractul de asigurare poate fi desfăcut la cererea unei
părţi în condiţiile Legii privind asigurările nr.136/1995 art.19 lit.b şi
art.2.
– contractul de editură poate fi denunţat de una din părţi
(art.46 alin.2 Legea nr.8/1995).
– contractul de concesiune poate fi denunţat unilateral de
către concedent în cazul când interesul public impune o asemenea
încetare, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar
(art.35 lit.b. din Legea nr.219/1998 privind concesionarea....)

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice

unilaterale:
– legatul, art.922 Cod civil: „revocarea făcută prin testamentul
posterior va avea toată validitatea ei.”
– testamentul este un act juridic unilateral revocabil prin
esenţa lui (art.802 Cod civil: „Testamentul este un act revocabil...)”.
– retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6 luni de la
data deschiderii succesiunii, dacă între timp moştenirea nu a fost
acceptată de alţi succesori ai defunctului; art.701 Cod civil.
– revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art.1206 alin.2
Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi revocată de aceasta
(n.a. - cel ce o face) afară numai de va proba că a făcut-o din eroare
de fapt.”)
215
 – consimţământul părinţilor la adopţia copilului poate fi
revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care
acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă
nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin
Legea nr.87/1998)
– revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37
Cod comercial: „Până contractul nu este perfect, propunerea şi
acceptarea sunt revocabile”).

d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Noţiune
Efectele faţă de terţi ale actului juridic civil sunt guvernate de
principiul relativităţii efectelor actului juridic.
Principiul relativităţii este consacrat legislativ în textul art.973
Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”
Principul este exprimat în adagiul latin res inter alios acta,
aliis neque nocere neque prodesse potest (un act încheiat între
anumite persoane sau mai exact lucrul convenit între unii nici nu
avantajează, nici nu dezavantajează pe cineva).
Potrivit principiului că actul juridic civil naşte drepturi şi
obligaţii corelative numai pentru părţile care l-au încheiat. Nimeni nu
poate fi obligat decât prin propria-i voinţă.
Actul juridic nu produce efecte faţă de terţele persoane, în
sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori prin voinţa părţilor
actului juridic.
Principiul este definit în doctrină astfel: „regula potrivit căreia
(...) actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul
actului, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.”1
Principiul relativităţii efectelor contractului se justifică prin
următoarele argumente:
- părţile şi-au dat acordul pentru încheierea actului juridic,
dorind ca acesta să producă anumite efecte juridice. Ele şi-au propus
să devină creditor sau debitor prin propria lor voinţă.
- a admite ca o persoană să devină debitor sau creditor prin
voinţa altuia înseamnă a încălca libertatea subiecţilor de drept.

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.185, Gabriel Boroi, op.cit., pag.215

216
 Într-o opinie, principiul relativităţii răspunde la întrebarea cât
de întinsă este puterea obligatorie a contractului? Puterea obligatorie a
contractelor (a actelor juridice) se întinde numai asupra părţilor
contractuale.1

Noţiunile de părţi, terţi, avânzi-cauză

Principiul relativităţii efectelor actului juridic, pentru a fi
înţeles, trebuie delimitate noţiunile de părţi la actul public, de terţi şi
de avânzi-cauză.
- părţi: sunt persoanele care au încheiat actul juridic fie direct,
personal sau care au fost reprezentate în scopul încheierii contractului.
Noţiunea „de parte” desemnează:
- pe una din părţile actului juridic bilateral;
- pe autorul actului juridic unilateral.
În funcţie de natura actului juridic ele se numesc: vânzător,
cumpărător, mandant, mandatar, locator, locatar. Termenul de „parte”
poate să cuprindă uneori mai multe persoane fizice sau juridice, care
au un interes comun în actul juridic încheiat.
- terţi: (penitus extranei) sunt toate celelalte persoane străine
de contract şi de părţile contractante. De aceea, terţii nu beneficiază,
dar nici nu suferă din cauza efectelor actului juridic. Altfel formulat,
efectele actului juridic nu aduc profituri terţilor şi nici nu le vatămă
interesele.
- avânzi-cauză: (habentes causa) sunt persoanele care nu
participă la încheierea actului juridic, nici personal, nici prin
reprezentanţi, dar care, prin legăturile pe care le au cu părţile, nu pot fi
considerate terţi propriu-zişi. Faţă de ele actul juridic produce, pentru
că legea prevede, anumite efecte juridice. Avânzii-cauză se aseamănă
cu părţile pentru că actul juridic produce efecte faţă de ei, dar se
aseamănă şi cu terţii, pentru că nu participă la încheierea actului
juridic.
Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de
persoane:
- succesorii universali sunt persoanele care la moartea lui
de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt moştenitorii care, în

1
Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”,
Bucureşti, 1968

217
puterea legii, sunt chemaţi să moştenească un patrimoniu (totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect
de drept)1.
Persoanele juridice pot dobândi calitatea de succesor universal
al unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei).
Sunt succesori universali moştenitorul legal unic şi legatarul
universal (persoana care primeşte prin testament întreaga moştenire a
testatorului).
- succesorii cu titlu universal sunt persoanele ce dobândesc o
fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatari cu titlu
universal, persoana juridică care a primit o parte din patrimoniul
persoanei juridice divizate.
Actul juridic civil încheiat de părţi produce asupra
succesorilor universali şi succesorilor cu titlu universal următoarele
efecte:
– din punct de vedere juridic ele continuă personalitatea
juridică a autorului actului juridic, adică iau locul acestuia în actul
încheiat. De exemplu, la decesul tatălui, unicul fiu continuă perso-
nalitatea juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere, şi
preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi obligaţia de a pune la
dispoziţia locatarului apartamentul închiriat.
– devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute din actul
juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire. Într-o altă formulare,
efectele actului juridic la care ei nu au participat se produc asupra lor,
ca şi cum ar fi fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii:
drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului în cazul
actelor juridice (intuitu personae), precum şi drepturile şi obligaţiile
declarate de părţi netransmisibile se sting la moartea autorului. De
exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la un contract de
rentă viageră. Contractul fiind încheiat în consideraţia persoanei lui se
stinge la încetarea din viaţă a credirentierului.
Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor universali şi a
succesorilor cu titlu universal, în cazul neexecutării obligaţiilor din
contractele pe care le preiau se impune următoarea distincţie:
– când aceştia au acceptat moştenirea pur şi simplu, ei răspund
ca şi autorii actului, cu propriul patrimoniu şi cu patrimoniul dobândit.

1
C.Bârsan, M. Gaiţă, M.N. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, 1997, pag.8

218
 – când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar,
răspund numai în limitele activului succesoral dobândit.
Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-cauză a
succesorilor universali şi cu titlu universal se stinge. De exemplu,
moştenitorii legali rezervatari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin
terţi faţă de actele juridice ale autorului (ale celui pe care-l
moştenesc), care nesocoteşte rezerva succesorală.
- succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc
un anumit drept civil subiectiv asupra unui bun determinat (ut singuli).
Este succesor cu titlu particular cumpărătorul, pentru că a dobândit un
drept – dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat; donatarul,
deoarece a dobândit un bun determinat (de exemplu, un televizor) de
la donator; cesionarul, pentru că a dobândit un drept de creanţă de la
cesionar etc.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea de având-
cauză cu două precizări:
– numai faţă de acele acte juridice încheiate de autor (cel de la
care a dobândit dreptul sau bunul determinat), anterioare actului prin
care a dobândit dreptul sau bunul determinat
– actele juridice faţă de care devine având-cauză privesc
dreptul sau bunul determinat dobândit.
Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul unui drept
subiectiv sau bun să dobândească calitatea de succesor cu titlu
particular sunt:
– actul juridic faţă de care are calitatea de succesor cu titlu
particular, deci care produce efecte faţă de el să se refere la bunul,
dreptul subiectiv dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu titlu particular)
dobândeşte calitatea de având-cauză, faţă de contractul de închiriere,
încheiat de autor (de vânzător) anterior dobândirii imobilului de către
el. Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să execute obligaţiile
strâns legate de bunul dobândit (de imobilul cumpărat), stabilite de
autor în contractul de închiriere deşi nu a fost parte la încheierea
actului. Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441: „Dacă
locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator
să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă)
a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată

219
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi
prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.”
– actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea de având-
cauză, (de succesor cu titlu particular) să fie anterior (să aibă dată
certă anterioară) actului juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv
sau bunul.
– actul juridic încheiat de autor, faţă de care dobânditorul
dreptului sau bunului devine succesor cu titlu particular, să fi
îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege. De exemplu,
dobânditorul unei cesiuni de creanţă trebuie să notifice debitorului
cesiunea.
În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus,
dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are calitatea de terţ.
Succesorul cu titlu particular al unui drept subiectiv sau bun
determinat este ţinut de efectele actului juridic strâns legate de dreptul,
bunul dobândit, potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul
nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au fost acesta în
patrimoniul lui. (Nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept
decât are el însuşi, în latină „nemo plus juris ad alium transferre
potest, quam ipse habet.”)
- creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat
contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj) pentru a proteja
dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca în ipoteza insolvabilităţii
debitorului să piardă acest drept. Ei se bucură de un drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai
exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului de creanţă.
În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este
obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Creditorii chirografari sunt o categorie specială de avânzi-
cauză, deoarece:
– au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele juridice încheiate
de debitor, prin care acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul,
implicit dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul
chirografar are o legătură specială cu debitorul său, parte în actele
juridice prin care patrimoniul acesteia suferă fluctuaţii.

220
 Această legătură constă în interesul creditorului chirografar ca
prin actele încheiate, debitorul să nu aducă atingere gajului său
general.
De exemplu, creditorul chirografar are de primit împrumutul
acordat de 100 milioane lei. Debitorul înstrăinează bunuri din
patrimoniul său, de 90 de milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de
gaj general al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se vede
pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul pentru că valoarea
totală a patrimoniului debitorului (dreptului de gaj general) a scăzut.
- au calitatea de terţi faţă de actele juridice încheiate de
debitorul lor.
Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin
terţi faţă de actele juridice încheiate de debitor, în scopul fraudării
intereselor lor. Ei au la îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea
revocatorie (acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei
(art.1175 Cod civil).
Se impune o precizare: o persoană poate avea faţă de acelaşi
act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea de având-cauză, în raport de
anumite împrejurări concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu
titlu universal, când au şi calitatea de moştenitori rezervatari, sunt
avânzi-cauză faţă de contractul de donaţie încheiat de autorul pe care-l
moştenesc. Dacă însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva
succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce au calitatea de
moştenitori rezervatari devin terţi, îl atacă în justiţie şi obţin reducerea
donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea
de terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează concret, în
raport cu actul juridic încheiat de părţile cu care sunt legate juridic.

Opozabilitatea şi inopozabilitatea actului juridic civil faţă de

terţi
Opozabilitatea este particularitatea actului juridic sau a
situaţiei juridice create de actul juridic de a da naştere la drepturi şi
obligaţii faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor şi de a se impune
respectului terţilor propriu-zişi.
– opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil este opozabil
părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora.
În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în exercitarea
drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi sau avânzi-cauză ai
221
acestora, aşa cum au fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul
juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi avânzii
lor cauză.
Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este sinonimă cu
principiul relativităţii efectelor actului juridic.
Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai părţilor şi
avânzilor cauză ai părţilor este identică cu afirmaţia că actul juridic
produce efecte numai faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor.
În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de părţi şi
avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu relativitatea efectelor actului
juridic.
– opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul juridic
încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere nu pot fi indiferente
terţilor propriu-zişi. El se impune respectului tuturor.
Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are un conţinut
propriu: constă în obligaţia generală a tuturor de respecta, de a nu
aduce atingere actului juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a
dat naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare a unui
autoturism obligă pe toţi să respecte dreptul de proprietate al
cumpărătorului, să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea
dreptului de către cumpărător.
Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici o obligaţie.
Situaţia juridică născută din contract (de exemplu, calitatea de
proprietar dobândită de cumpărător) se impune respectului tuturor,
atât părţilor din contract, cât şi terţilor propriu-zişi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii propriu-zişi impune
de regulă, respectarea formalităţilor de publicitate sau după caz de
constatarea actului juridic într-un înscris având data certă.
Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că partea din
contract are dreptul să invoce existenţa actului, ori de câte ori terţul ar
emite pretenţii cu privire la drepturile dobândite de părţi. Când partea
actului juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că actul
juridic nu este opozabil faţă de terţi, este inopozabil faţă de terţi, adică
partea nu are dreptul să opună actul pretenţiilor terţului.
În următoarele situaţii partea poate să invoce opozabilitatea
actului juridic faţă de terţi:
– actul juridic este opozabil terţilor pentru că el este titlu
pentru dobândirea unui drept subiectiv
222
 – actul juridic este un mijloc de probă împotriva pretenţiilor
terţului care ar revendica dreptul de proprietate asupra bunului ce
constituie obiectul material, exterior, derivat al actului juridic
– actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune
– actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii
patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva celui ce
intentează o acţiune (in rem verso) de îmbogăţire fără just temei.
Importanţa practică a deosebirilor între relativitatea efectelor
şi opozabilitatea faţă de terţi constă în materia probaţiunii judiciare şi
a răspunderii civile.
- în materia probaţiunii judiciare: Când părţile sunt în litigiu
cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor, ele
trebuie să facă proba actului juridic, conform regulilor comune de
probaţiune judiciară. Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt
juridic în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori.
- în materia răspunderii civile: Când una din părţile actului
juridic produce un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea
obligaţiilor sale, se angajează răspunderea civilă contractuală. Alta
este situaţia când un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un
prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului dobândit din actul
juridic; se angajează răspunderea delictuală.

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

civil
Excepţiile de la principiul relativităţii sunt acele situaţii când
actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane, în afara
părţilor actului sau avânzii-cauză ai părţilor. Actul juridic dă naştere la
drepturi subiective şi obligaţii civile în favoarea unor terţi propriu-zişi,
persoane care nu au participat nici personal, nici prin reprezentant la
încheierea actului juridic.
În doctrină, excepţiile de la principiul relativităţii sunt
împărţite în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente, după
cum efectele actului juridic se produc faţă de persoanele ce n-au
participat la încheierea actului juridic, prin voinţa părţilor actului
juridic sau în puterea legii.

223
 Excepţii reale sunt situaţiile când părţile actului juridic
exclusiv prin voinţa lor stabilesc ca actul juridic să producă efecte
(naşte drepturi şi obligaţii) în favoarea/sarcina unei persoane care nu a
încheiat actul juridic nici personal, nici prin reprezentant. Singura
excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil o
constituie „stipulaţia pentru altul” („contractul în favoarea unei a treia
persoane”)1.
Excepţiile aparente sunt acele situaţii prevăzute de lege când
actul juridic încheiat produce efecte juridice în beneficiul/sarcina unor
persoane care nu au calitatea de părţi. Ele sunt: avânzii-cauză;
promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) simulaţia,
reprezentarea, acţiunile directe, contractul colectiv de muncă.
Într-o opinie, se adaugă excepţiilor aparente şi cesiunea de
creanţă şi gestiunea de afaceri.2
Într-o altă opinie, simulaţia nu este o excepţie de la principiul
relativităţii.3
În opinia unui autor, acţiunile directe şi contractul colectiv de
muncă nu sunt excepţii aparente la principiul relativităţii.4
În doctrină s-a conturat opinia la care ne raliem, potrivit căreia
nu are nici o importanţă faptul că producerea efectelor actului juridic
şi faţă de persoane care n-au participat la încheierea acestuia a fost
stabilită prin voinţa părţilor sau a fost dispusă de lege.5
Definiţia dată de doctrină noţiunii de excepţie de la principiul
relativităţii este unanim acceptată: actul juridic încheiat produce efecte
şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului
juridic.
Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii este una
singură: un terţ dobândeşte drepturi şi execută obligaţiile stabilite
într-un act juridic la încheierea căruia nu a participat.

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.189, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.172, Gabriel
Boroi, op.cit., pag.220, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.216-217, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.136, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.141,
prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.107
2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.297
3
Gabriel Boroi, op.cit.
4
Prof.univ. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142-146, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,
pag.134-135
5
Conf.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.264, M. Mureşan, Drept civil, Partea generală, Ed.
„Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1996, pag.183

224
 Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor de la
principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost stabilite prin voinţa
părţilor actului juridic sau prin voinţa legii. Mai mult, nu există reguli
juridice distincte aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de
clasificare, izvorul lor este singurul element de diferenţiere a
excepţiilor de la principiul relativităţii fără nici o relevanţă în planul
efectelor juridice ale acestora.
Această realitate pune sub semnul întrebării utilitatea
clasificării excepţiilor în reale şi aparente. Diversele opinii doctrinare
cu referire la apartenenţa sau nu a unor excepţii la una sau alta din
categorii, se pare, nu au o finalitate practică.
Se impune o precizare:
- în favoarea unei terţe persoane la contract se pot naşte numai
drepturi, din acordul de voinţă al părţilor contractante;
- în sarcina terţilor la contract nu se pot naşte obligaţii din
voinţa părţilor contractante. Uneori se nasc obligaţii, dar acest lucru
numai pentru că legea prevede.

Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe

persoane) este un act juridic sau o clauză într-un act prin care una din
părţi (promitent), se obligă faţă de cealaltă parte (stipulant) să execute
o prestaţie în favoarea unui terţ beneficiar, care nu a participat la
încheierea actului juridic între promitent – stipulant.
Actul juridic încheiat dă naştere unui drept propriu, direct şi
imediat, al cărui titular este terţul beneficiar. Dreptul se naşte în
momentul încheierii actului juridic fără a fi nevoie de consimţământul
terţului beneficiar la perfectarea contractului. Drept urmare terţul
beneficiar poate să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară
obligarea promitentului să execute prestaţia promisă. De exemplu,
nepotul (promitentul) primind un autoturism cu titlu de donaţie de la
unchiul său (stipulantul) se obligă faţă de acesta să o transporte pe
mătuşa sa în fiecare toamnă la tratament în staţiunea Sovata.
Stipulaţia pentru altul este considerată de doctrină ca singura
excepţie de la principiul relativităţii, deoarece o persoană (terţul
beneficiar), alta decât părţile, dobândeşte un drept fără să participe la
încheierea actului juridic, ca urmare a voinţei exprimate în acest scop
de părţile actului.

225
 Terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil subiectiv, exerciţiul
dreptului depinzând exclusiv de voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar
putea ca mătuşa, titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie
transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite dreptul, ca
urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu unchiul.

Acţiunile directe reprezintă dreptul conferit de lege unor terţe

persoane la un act juridic, de a chema în judecată pe una din părţile
acestuia în scopul apărării unor drepturi născute din actul la a cărui
încheiere nu au participat. În Codul civil se prevăd două asemenea
acţiuni directe:
- contractul de antrepriză – art.1488 Cod civil. Zidarii,
lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la
facerea unei alte lucrări date în antrepriză pot să se adreseze instanţei
de judecată şi să ceară plata sumelor ce li se cuvin pentru munca
prestată, de la client, dar numai dacă clientul are obligaţii de plată faţă
de antreprenor (constructor) în momentul cererii.
Contractul de antrepriză încheiat între antreprenor şi client
este o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece produce efecte
juridice, potrivit legii, faţă de muncitorii angajaţi, care nu au încheiat
acest contract. În favoarea lor s-a născut un drept civil subiectiv: să
cheme în judecată pe client în scopul şi condiţiile arătate.
- contractul de submandat – în art.1542 alin.4 Cod civil se
stabileşte dreptul mandantului (persoana care împuterniceşte o altă
persoană – mandatar să încheie acte juridice pe seama sa) să se
adreseze instanţei de judecată pentru a obliga persoana ce-l
înlocuieşte, la plata de despăgubiri, în cazul producerii de pagube.
Faţă de contractul de submandat încheiat între mandatar –
submandatar, mandantul este terţ, dar în virtutea legii, acest contract
produce efecte faţă de el, deşi nu a participat la încheierea
contractului.

Contractul colectiv de muncă - Art. 9 Legea nr.130/1996

privind contractul colectiv de muncă dispune: prevederile contractului
colectiv de muncă „produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate,
indiferent de data angajării lor.”
Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii contractului
colectiv de muncă, terţ la contract, se bucură de efectele contractului
226
de muncă, deşi nu a fost parte la încheierea actului; beneficiază de
clauzele contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare, concediu
de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii.
Se impune precizarea: drepturile şi obligaţiile terţului se nasc
nu din voinţa părţilor la contractul colectiv de muncă ci ex lege; legea
prevede acest lucru.

Avânzii-cauză. Am arătat că avânzii-cauză, deşi nu sunt părţi

la actul juridic, pot deveni titulari ai drepturilor civile subiective şi
obligaţiilor civile stabilite în contract. Actul juridic produce efecte nu
numai faţă de părţi, ci şi faţă de avânzii-cauză.
Situaţia avânzilor-cauză este considerată de către o parte a
doctrinei excepţie de la principiul relativităţii, părerile autorilor fiind
diferite după cum ar constitui excepţii aparente sau reale.1

Într-o altă opinie, se neagă apartenenţa avânzilor-cauză la

excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice.
„Producerea efectelor actului juridic civil faţă de avânzi-cauză nu
constituie excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor
juridice, deoarece:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt „continuatori”
ai autorilor lor, fiind deci asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular iau locul părţii actului juridic iar
dobândirea calităţii de avânzi-cauză se face cu voia lor;
- creditorii chirografari nu intră nici ei, în excepţia reală,
deoarece pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere la
drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă
parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din
actul debitorului încheiat cu terţul.”1
Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul părţilor şi,
adăugăm noi, în această nouă calitate de părţi la actul juridic suportă
efectele acestuia.

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit.,
pag.216-217, conf.univ.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.267; Gabriel Boroi, op.cit., pag.221,
prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.172
1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188

227
 Credem că actul juridic produce efecte faţă de avânzii-cauză
numiţi succesori universali şi cu titlu universal în calitatea dobândită
de drept, de părţi contractante, adică creditori şi debitori.2
Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului
juridic şi nu a unei excepţii de la acest principiu.

Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este actul

juridic în care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte
(creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană să încheie
sau să ratifice un act juridic civil. De exemplu, unul din cei doi
coproprietari, după ce vinde partea din coproprietate, încheie un
contract de porte-fort cu dobânditorul, prin care se obligă să-l
determine pe celălalt coproprietar să-i vândă partea.
Promitentul îşi asumă obligaţia de a face, ce constă în a
determina terţul să încheie actul juridic.
Terţul nu are nici o obligaţie, el va încheia actul prin voinţă
proprie dacă va voi. Singurul obligat este promitentul. În ipoteza că nu
va reuşi să-l convingă pe terţ să încheie actul juridic, va plăti daune-
interese dacă a cauzat un prejudiciu.
Se apreciază că este o excepţie la principiul relativităţii, în
sensul că promisiunea faptei altuia ar naşte efecte faţă de terţ. În
realitate, terţul este liber să încheie sau nu actul juridic promis de o
parte a contractului de porte-fort.

Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în două acte

juridice încheiate între aceleaşi părţi: actul juridic public, aparent,
mincinos (simulat) prin care se creează o situaţie juridică nereală şi
altul juridic secret, ascuns, dar real, în care se arată adevărata legătură
juridică, între părţi. De exemplu, unchiul urmăreşte să facă un cadou
de valoare nepotului preferat, dar nu doreşte să provoace
nemulţumirea celorlalţi nepoţi. El încheie în secret contractul de
donaţie cu nepotul preferat şi, de „ochii lumii”, pentru toţi ceilalţi,
încheie un contract de vânzare-cumpărare cu acesta.
Formele simulaţiei sunt:
Fictivitate – actul public, aparent, este fictiv, încheiat de
formă, existenţa lui este înlăturată de actul secret (contrascris). De

2
Ioan Albu, op.cit., pag.104

228
exemplu, debitorul, pentru a sustrage un bun de valoare de la o
eventuală executare silită, ca urmare a neonorării obligaţiei faţă de
creditor, încheie în secret un contract de vânzare-cumpărare a bunului
respectiv şi precizează că actul public de vânzare-cumpărare ce
urmează a fi încheiat nu există.
Deghizare – când părţile ascund, „deghizează” natura juridică
a actului secret încheiat şi, ulterior, în actul juridic public încheiat,
stabilesc clauze diferite de natura actului secret, real.
În exemplul dat, în contractul de donaţie, se stabileşte că actul
public va avea forma unui contract de vânzare-cumpărare (a fost
„deghizat” în contract de vânzare-cumpărare) pentru a evita
nemulţumirea celorlalţi nepoţi.
Interpunerea de persoane – când actul public, aparent, se
încheie cu o anumită persoană, dar în actul secret se arată că, în
realitate, o altă persoană este parte la contract.
De exemplu, vrei să donezi subalternului tău un autoturism.
Contractul de donaţie public se încheie cu un amic, şi în actul secret
încheiat înaintea celui public se precizează că cel ce primeşte donaţia
este subalternul tău.
În art.1175 Cod civil se precizează două reguli în materie de
simulaţie:
- actul secret, real produc efecte numai faţă de părţi şi
succesorii universali şi cu titlu universal; el nu este opozabil terţilor de
bună-credinţă;
- actul aparent, public, mincinos produce efecte faţă de terţii
de bună – credinţă.
Terţii, după cum le dictează interesul, pot invoca în instanţă
fie actul public, fie actul secret, dacă fac dovada acestuia.
Simulaţia se consideră excepţie de la principiul relativităţii,
pentru că, potrivit art.1175, terţul se bucură de efectele juridice ale
actului juridic la încheierea căruia nu a participat: actul secret sau
actul public. În realitate, dreptul terţului de a opta între actul secret sau
cel public nu rezultă din convenţia părţilor ci din lege.
Reprezentarea – este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană - reprezentant – încheie un act juridic în numele şi în contul
(pe socoteala) altei persoane – reprezentat – efectele actului juridic
producându-se în anumite condiţii direct faţă de persoana reprezentată.

229
 Se consideră o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece
actul juridic încheiat de reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte
juridice faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic.
Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală şi
convenţională.
Reprezentarea legală: izvorăşte din lege şi intervine în cazul
persoanelor incapabile: minorul sub 14 ani (este reprezentat în
circuitul civil de către părinţii săi sau în lipsa ambilor părinţi de către
tutore) şi interzisul judecătoresc (este reprezentat de tutore).
Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în calitatea de
reprezentanţi legali să încheie orice act juridic în numele şi pe seama
incapabililor pe care-i reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie
reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.
Reprezentarea convenţională este urmarea voinţei părţilor
exprimată în contractul de mandat, unde se stabilesc limitele puterilor
încredinţate de mandant reprezentantului său (mandatarul).
Cel reprezentat – mandantul – poate conferi mandatarului său
o împuternicire specială mandat special (procuratio unicus rei) de a
încheia un anumit act juridic sau o împuternicire generală, mandat
general (procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic
şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict personale.
Condiţiile reprezentării sunt următoarele:
- să existe împuternicirea de a reprezenta. Împuternicirea este
dată de lege sau de voinţa părţilor. Această condiţie impune
următoarele precizări în legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea
aparentă şi împuternicirea de a reprezenta.
Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de reprezentant
în numele şi pe seama reprezentantului şi el însuşi, în numele său.
Actul juridic este practic încheiat de o singură persoană –
reprezentant, dar în două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor
reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De exemplu,
reprezentantul primeşte mandat să cumpere un autoturism. În această
calitate, încheie un contract cu sine însuşi, când autoturismul procurat
este autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului.
În actul cu sine însuşi, există riscul ca reprezentantul să pună
pe primul plan, propriile interese (în exemplul dat, să obţină un preţ
cât mai bun pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o reprezintă).

230
 O formă a contractului cu sine însuşi este dubla reprezentare.
În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare în actul juridic şi ca
reprezentant al uneia din părţi şi ca reprezentant al celeilalte părţi. De
exemplu, o persoană, în calitate de reprezentant, a primit un mandat să
cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană primeşte calitatea de
reprezentant de la o altă persoană pentru a vinde un autoturism.
Această persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic şi pe
cumpărător, şi pe vânzător.
Practica judiciară nu este uniformă în a admite sau nu
existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece există riscul promovării
propriilor interese sau a intereselor uneia sau alteia din părţile pe care
le reprezintă.
Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au stabilit
suficiente detalii ale conţinutului actului juridic ce urmează a fi
încheiat, aşa încât reprezentantul să nu poată negocia şi decide
împotriva interesului celui reprezentat, actul juridic poate fi valabil.1
Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere anularea actului
pentru dol prin reticenţă sau, mai pe larg, pentru violarea de către
reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat.2
- reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută de art.1557
Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului,
atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele
ce desfiinţează mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia,
insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558 Cod civil: „În
toate cazurile arătate în articolul precedent sunt valide contractările
mandatarului cu al treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.”
Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o persoană de
bună-credinţă, fără să cunoască că mandatul i-a fost retras sau că
mandantul a fost declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în
faliment. Actul juridic se consideră valabil încheiat prin reprezentare,
împuternicirea de a reprezenta poate lipsi sau uneori este depăşită de
reprezentant.
Se disting două ipoteze:

1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.176, Fr. Deac, Tratat de drept civil, Contracte speciale,
Bucureşti, 1996, pag.276
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.222

231
 - în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte împuternicirea
se produc efectele unei reprezentări potrivit art.1557 Cod civil, actul
juridic este valabil când terţul este de bună credinţă.
- în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea împuternicirii de
a reprezenta, actul juridic nu produce efecte faţă de persoana despre
care se afirmă că este reprezentată, ci faţă de reprezentant. Actul
juridic încheiat poate produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el
îl ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil: „Mandantul este
îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în
limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce
mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai
când a ratificat expres sau tacit.”
Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de persoana
reprezentată, prin care acceptă actul încheiat de reprezentant, prin
depăşirea împuternicirii primite, terţul devenind astfel parte la actul
juridic ratificat.
- să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se aducă la
cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că actul juridic se încheie
prin reprezentare.
În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină calitatea, actul
juridic încheiat cu terţul va produce efectele faţă de reprezentant, care
devine parte la actul juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără
reprezentare.
- reprezentantul să exprime o voinţă valabilă, liberă şi
neviciată la încheierea actului juridic. Ca urmare, reprezentantul
trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să
fie neviciat.

Efectele reprezentării
Faţă de reprezentat, actul juridic încheiat prin reprezentare
produce aceleaşi efecte ca şi atunci când reprezentatul ar fi încheiat
personal actul cu terţul.
Faţă de terţ, actul juridic încheiat prin reprezentare produc
efectele oricărui act juridic, deoarece terţul este parte la act chiar dacă
acesta a fost încheiat prin reprezentare.
Faţă de reprezentant, actul juridic încheiat nu produce efecte
juridice, când procura a fost întocmai respectată.

232
 Încetarea reprezentării
Reprezentarea legală încetează în următoarele situaţii:
- minorul a împlinit 14 ani, dobândind astfel capacitate
restrânsă de exerciţiu;
- la decesul minorului, al interzisului judecătoresc, al
reprezentantului legal;
- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti;
- punerea sub interdicţie a reprezentantului legal;
- înlocuirea sau înlăturarea tutorelui sau a curatorului.
Reprezentarea convenţională încetează:
- denunţarea (revocarea) mandatului de către mandant
- renunţarea mandatarului la mandat
- moartea, punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau
falimentul mandantului sau mandatarului

Reprezentarea frauduloasă este împrejurarea în care

reprezentantul se înţelege cu terţul şi încheie actul juridic în dispreţul
intereselor persoanei reprezentate.
Unii autori apreciază actul juridic astfel încheiat ca fiind lovit
de nulitate.1
Soluţia o apreciem corectă, deoarece actului juridic încheiat
cu terţul îi lipseşte cauza morală.

1
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.178

233
 NULITATEA ACTULUI JURIDIC
CIVIL

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil

În dreptul civil nu există o definiţie a nulităţii actului juridic
civil.
În doctrină, prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch
au pus bazele concepţiei româneşti în termeni practici, asupra nulităţii
actului juridic, concepţie ce se regăseşte consacrată şi în textele legale.
Ideile fundamentale ale concepţiei sunt următoarele:
- ori de câte ori este cu putinţă, actul juridic să fie salvat de la
desfiinţare.
Nu trebuie să se desfiinţeze decât ceea ce este indispensabil să
se desfiinţeze. Dacă tot ce este contrar legii nu poate să producă
efecte, tot ce este în concordanţă cu legea urmează să-şi conserve
valabilitatea. Finalitatea “teoriei nulităţilor” este ca prin înlăturarea
nesocotirii legii, actul juridic să nu fie desfiinţat, ci apărat.
- nulitatea nu mai este o calitate a actului juridic, consecinţă a
ideii potrivit căreia actul juridic este un organism, ci o sancţiune de
drept civil. Nulitatea ca sancţiune intervine, deoarece s-a încălcat o
prevedere legală. Ea suprimă doar efectele care contrazic norma
legală, rămânând neatinse celelalte efecte ce sunt în concordanţă cu
legea. Nulitatea parţială este regula, excepţia fiind nulitatea totală. Ne
îndepărtăm aşadar de ideea efectului distructiv al nulităţii:1
Concepţia este îmbrăţişată de legiuitorul român. În art.1 alin.3
din decretul 167/1968 privind prescripţia extinctivă, se dispune:
“Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei
este nulă”. Deci, nu actul juridic în totalitatea lui este nul, ci numai
clauza ilegală, o anumită parte din act.

1
Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Nulitatea actului juridic în Tratat de drept civil,
vol., Partea generală, de Tr. Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.317-320

234
 Textul art.1008 Cod civil este un alt exemplu: “condiţia
imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este
nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” Aşadar, se
desfiinţează nu convenţia în totalitate sa ci doar clauza imposibilă,
imorală şi ilegală, parte a convenţiei.
Mai înainte, nulitatea actului era considerată o “stare
organică” a actului juridic privit ca “un organism” şi de aceea era
totală şi iremediabilă, potrivit regulii: “quod nullum est, nullum
producit efectum” (“ceea ce este nul, nu produce nici un efect).
Acum, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de restabilire a
situaţiei existente înainte de încălcarea dispoziţiilor legale, generată de
teza proporţionalizării efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de
regulă parţială şi remediabilă.
Nulitatea este “sancţiunea civilă care desfiinţează (înlătură) cu
efect retroactiv, efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile sale de valabilitate”.1
În doctrină, există unanimitate în definirea nulităţii actului
juridic ca fiind sancţiune civilă, formulările diferite subliniind aceleaşi
particularităţi juridice ale nulităţii.
Un autor defineşte nulitatea actului juridic ca “aceea sancţiune
civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul
juridic de efectele urmărite la încheierea lui”.2
Într-o altă definiţie: ”Nulitatea este o sancţiune prin care actul
juridic care nu îndeplineşte condiţiile de validitate (de fond sau de
formă) impuse de normele de drept este lipsit de efecte”.3
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch întemeietorii
“teoriei nulităţii” în dreptul românesc, definesc nulitatea astfel:
“sancţiunea încălcării prin act juridic – încălcarea la data când actul a
fost făcut – a unei dispoziţii a legii, îndreptată exclusiv împotriva
acelor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate.”1

1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.178, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.192,
Gabriel Boroi, op.cit., pag.227, Iosif R. Urs, op.cit., pag.303, prof.univ.dr. Ion Dogaru,
op.cit., Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.271, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.,
pag.146-148, D. Cosma, op.cit., pag.293, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.138
2
Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.178-179
3
Prof.dr.docent Teodor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.93

1
Prof.dr.docent, Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.320-321

235
 Definiţia nulităţii actului juridic civil sintetizează trăsăturile
caracteristice nulităţii:
- este sancţiune civilă;
- se aplică numai actelor juridice civile;
- intervine când au fost încălcate condiţiile esenţiale de
validitate ale actului juridic civil. Orice altă încălcare a normelor
juridice nu atrage sancţiunea nulităţii;
- efectele actului juridic se desfiinţează retroactiv, de la data
încheierii, ele considerându-se că nu au existat niciodată;
- priveşte momentul încheierii actului, când s-au nesocotit
prevederile legale.

După evenimentele din decembrie 1989, concepţia privind

nulitatea actului juridic civil a provocat vii controverse în legătură cu
răspunsul la următoarea întrebare. Sunt valabile actele juridice
încheiate anterior zilei de 22 decembrie 1989, lovite de nulitate
absolută ca urmare a nesocotirii condiţiilor de validitate stabilite de
acte normative abrogate după 1989? Dispariţia cauzei de nulitate
existentă la data încheierii actului juridic, prin abrogarea legii ce o
prevedea influenţează valabilitatea actului?
Într-o opinie, pe linia tradiţională a apărării actului juridic, se
consideră că aceste acte juridice au devenit valabile, ele neopunându-
se noilor prevederi legale prin care s-a eliminat cauza de nulitate.2
Într-o opinie contrară, a admite soluţia propusă, înseamnă a
aplica retroactiv legea nouă, care nu conţine cauza de nulitate, ceea ce
ar fi potrivnic prevederilor art.1 Cod civil: „Legea dispune numai
pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”3
Practica judiciară nu este unitară, acceptându-se ca fiind
valabile actele juridice, când a dispărut cauza de nulitate, prin
abrogarea expresă a actelor normative ce prevedeau nulitatea.1

2
I.G. Vurdea, Evoluţia privind circulaţia imobilelor, I., în „Dreptul” nr.6/1990, pag.44-45
3
C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II, în „Dreptul”
Nr.6/1990, pag.49-51

1
Tribunalul jud.Suceava, decizia nr.52/1990, în “Dreptul” nr.9-12/1990, pag.235-236,
Tribunalul jud. Maramureş, decizia civilă nr.32/1991 (nepublicată) Curtea Supremă de Justiţie,
decizia nr.14/1991 în « Dreptul » nr.2/1992, pag.81-82

236
 2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil
Funcţia preventivă
Actul juridic civil se încheie cu eforturi intelectuale, cheltuieli
materiale, ezitări generatoare de stres.
A fi încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind
condiţiile de validitate şi astfel, a fi lipsit de efectele dorite de părţi,
este un risc greu de acceptat. De aceea, părţile, de regulă, diligente se
pun la adăpost de efectele nedorite ale nulităţii şi preocupate de
interesul care le-a determinat să încheie actul juridic, respectă
condiţiile legale de validitate.
“Practic ca o sabie a lui Damocles ea (nulitatea) preîntâmpină
în marea majoritate a cazurilor, prin inhibiţie pe care o exercită asupra
părţilor, tentaţia de a contraveni dispoziţiilor normative la constituirea
actelor juridice.”2
Funcţia represivă constă în înlăturarea acelor efecte ale
actului juridic, care au încălcat prevederile legii. Ea intervine când
funcţia preventivă a fost ignorată, actul încheindu-se, totuşi, în
dispreţul legii.
Funcţia reparatorie se materializează în restabilirea situaţiei
existente înainte de încheierea actului şi repararea prejudiciului
eventual produs prin încălcarea dispoziţiei legale.

3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil

Nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil
în sensul cuprinderii instituţiei într-un capitol distinct al Codului civil.
În cuprinsul Codului civil şi în alte acte normative, izvoare ale
dreptului civil, apar reglementări privind nulitatea. De exemplu, în
Codul civil art.5: “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare (acte juridice unilaterale), la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri” (n.a. - nulitatea este absolută);
art.790: “Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol”
(n.a. - nulitate relativă pentru insuficienţa consimţământului);
art.803: în materia donaţiei şi a testamentului “substituţiile
(…) sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredete
instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la a

2
O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, 1989, Ed. „Academiei”, pag.213

237
treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatorului, a eredetului
numit sau a legatarului” (n.a. - nulitate relativă pentru că art.822
prevede: “Este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror
îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”
art.839: “Orice clauze sau convenţii, prin care donatorul ar
renunţa la revocarea donaţiunii pentru naştere de fiu, este nulă şi fără
efect.”
art.886: “Formalităţile la care sunt supuse deosebitele
testamente prin dispoziţiile prezentei secţiunii (este vorba despre
regulile speciale privind forma testamentelor încheiate de militari şi de
testamentele făcute pe mare) şi acelea ale secţiunii precedente se vor
observa sub pedeapsă de nulitate”.
art.953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”
art.961: “Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu
este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii în nulitate.”
art.965 alin.2: “Nu se poate face renunţare la o succesiune ce
nu este deschisă, nici se pot face învoiri asupra unei astfel de
succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune
este în chestiune.”
Art.966: “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă
sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”
Art.1008: “Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor
moravuri, sau prohibită de lege este nulă şi desfiinţează convenţia ce
depinde de dânsa.”
Art.1009: “Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face
ca obligaţia contractată sub această condiţie să fie nulă.”
Art.1010: “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o
condiţie protestativă din partea acelui ce se obligă.”
Art.1067: “Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a
clauzei penale.Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a
obligaţiei principale.”
Art.1190: “Actul de confirmare sau ratificarea a unei
obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este
valabil...”
Art.1308: “Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face
adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. Tutorii, ai

238
averii celor de sub a lor tutelă; 2. Mandatarii, ai averii ce sunt
însărcinaţi să vânză.”
Art.1309:”Judecătorii, membrii ministerului public şi avocaţii
nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de
competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi
exercită funcţiile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze sau daune-
interese.”
Art.1311: “Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era
pierit în tot, vinderea este nulă.”
Art.1689: “E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar
autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără
formalităţile sus arătate.”
Art.1712:”Este admisibilă acţiunea de nulitate, contra unei
tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.”
Art.1716: “Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde
decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă
descoperite, că una din părţi nu ar avea nici un drept asupra acelui
obiect.”
Art.1774: “Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă, prin
actul de constituire al ipotecii, nu se specifică anume natura şi
situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra căruia se consimte
ipoteca creanţei.”
Art.1775: “Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul
unei ipoteci.”
Art.1776: “Ipoteca convenţională nu poate fi valabilă, decât
atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi
determinată prin act.”
Art.1897: “Un titlu anulabil, nu poate fi opus posesorul care a
invocat prescripţia de 10 până la 20 de ani.”
Sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic este prevăzută şi în
alte acte normative, ca de exemplu:
- art.20 din decretul 31/1054 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice: “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate
cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”
- art.34 din acelaşi act normativ: “orice act juridic care nu
este făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. persoana juridică
poate avea numai drepturile şi obligaţiile prin care se realizează scopul
ei, stabilit prin actul constitutiv sau lege) este nul.”
239
 - art.31 din legea nr.18/1991, Legea fondului funciar:
“Terenul atribuit (…) nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de
10 ani (…) sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.”
- art.46 din acelaşi act normativ: “Terenurile situate în
intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea
suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. În
toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea
dobânditorului nu poate depăşi 10 ha teren agricol în echivalent
arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare.” etc.

4. Cauzele nulităţii actului juridic civil

În legislaţia română nu sunt sistematizate şi precizate limitativ
cauzele nulităţii actului juridic.
Nulitatea actului juridic intervine când au fost nesocotite
condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic, în momentul
încheierii.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic sunt:
capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se
obligă, un obiect determinat şi o cauză ilicită.
Doctrina juridică, apreciază ca fiind cauzele nulităţii actului
juridic următoarele:

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

 Lipsa capacităţii de folosinţă;  Nesocotirea regulilor privitoare
la capacitatea de exerciţiu;
 Lipsa totală a consimţământului  Existenţa consimţământului, dar
la încheierea actului juridic; viciat prin eroare, dol, violenţă
sau leziune;
 Lipsa obiectului actului juridic  Existenţa obiectului, dar acesta
(nu se îndeplinesc condiţiile are un caracter ilicit sau imoral;
generale şi condiţiile speciale
cerute pentru valabilitatea actului
juridic);

240
 Lipsa cauzei sau cauza este  Existenţa cauzei, dar ea este
ilicită sau imorală; falsă sau imaginară, partea fiind
în eroare asupra cauzei.
 Nerespectarea formei actului
juridic, cerută ad validitatem;

Nesocotirea limitelor princi-

piului libertăţii contractuale (în-
călcarea normelor imperative, de
ordine publică sau bunele
moravuri);
 Lipsa ori nevalabilitatea autori-
zaţiei administrative;
 Frauda legii sau fraudarea inte-
reselor unui terţ.

Uneori legea nu precizează felul nulităţii. Interpretul are

obligaţia să stabilească felul nulităţii potrivit criteriului naturii
interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată: interes public,
obştesc, general, în cazul nulităţii absolute sau interes personal,
individual, în cazul nulităţii relative.
În doctrină şi jurisprudenţă, în unele cazuri, nu există
unanimitate în a califica nulitatea ca fiind absolută sau relativă.

5. Clasificarea nulităţilor;
Nulitatea absolută; Nulitatea relativă; Regim juridic; Sinteză
privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative
După natura interesului apărat prin norma juridică încălcată
şi regimul juridic aplicabil: nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea civilă luată împotriva
actului juridic, la încheierea căruia s-au nesocotit norme legale ce
protejează un interes general, obştesc: norme juridice imperative.
Nulitatea absolută intervine în două categorii de ipoteze:
241
  ipoteze strâns legate de condiţiile esenţiale de validitate ale
actului juridic:
- lipseşte capacitatea. Se impune precizarea: “lipseşte
capacitatea de folosinţă”. Este situaţia:
• persoanei fizice ce nu a fost concepută sau concepută fiind
nu s-a născut vie;
• persoanei juridice nelegal constituite;
• persoanei juridice ce încheie acte juridice prin încălcarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art.34 Decretul
nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice: “orice act care nu este
făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. - persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut) este nul”;
• persoanelor fizice, numai când este vorba de o incapacitate
specială, pentru ocrotirea unui interes general, obştesc (în anumite
împrejurări, persoanei fizice, deşi cu deplină capacitate de exerciţiu, i
se interzic exercitarea unor drepturi, pentru protejarea unui interes
general). De exemplu, interesul general este protejat când i se interzice
minorului de 16 ani ca prin testament să dispună în favoarea tutorelui
său, sau la 18 ani să facă acelaşi lucru, mai înainte ca socotelile
definitive ale tutelei să fi fost încheiate – art.809 Cod civil; se apără
interesul obştesc atunci când sunt interzise medicilor, farmaciştilor şi
preoţilor, care au tratat pe o persoană de boala din care a murit, să
primească donaţii sau să se bucure de testamentul încheiat de persoana
îngrijită – art.80 Cod civil; asemenea tot în interesul general,
persoanele juridice, nu pot accepta donaţii decât cu încuviinţarea
organului tutelar competent – art.811 Cod civil; pentru a proteja un
interes general judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni
cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competenţa
tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor,
art.1309 Cod civil).
- lipseşte consimţământul, ca de exemplu, în cazul erorii
obstacol (error in negatio şi error in corpore). Această cauză de
nulitate absolută, este acceptată în doctrina şi practica judiciară “Lipsa
cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel înfiinţat să fie
sancţionat cu nulitatea absolută.”)1

1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1988/1989 în “Dreptul” nr.7/1990, pag.66

242
 Într-o propunere, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest
caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual,
personal iar nu cel general, obştesc) apreciază un autor consacrat de
drept civil.)2
- lipseşte obiectul;
- lipseşte cauza sau cauza este ilicită sau imorală. O
precizare: în următoarele două ipoteze privitoare la cauză, actul juridic
este lovit de nulitatea relativă: cauza lipseşte pentru că persoana este
lipsită de discernământ; cauza este falsă ca urmare a erorii asupra
scopului mediat sau imediat.
 alte ipoteze, unanim acceptate în doctrină
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- încălcarea unor dispoziţii legale imperative de ordine publică
sau bunele moravuri (reguli de convieţuire socială);
- frauda legii. Constă în folosirea anumitor dispoziţii legale în
mod viclean la încheierea actului juridic, în scopul de a încălca alte
dispoziţii legale imperative.3 De exemplu, părţile încheie un contract
de vânzare-cumpărare a unei arme şi în acest scop fac trimitere la
prevederile Codului civil, nesocotind cu rea credinţă prevederile
imperative din textul art.58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc, prin care cumpărătorul este obligat să deţină
autorizaţie administrativă de port armă.
Regimul juridic al nulităţii absolute
Regimul juridic al nulităţii absolute înseamnă regulile juridice
aplicabile nulităţii absolute. Acestea sunt:
a) nulitatea absolută poate fi invocată (cerută) de orice
persoană interesată.
Persoanele interesate să invoce nulitatea absolută pot fi:
1. părţile actului juridic;
2. avânzii-cauză ai părţilor;
3. persoane străine de act, dar care au un interes propriu (de
exemplu, fiul faţă de actul de donaţie încheiat de tată cu nerespectarea
formei ad validitatem, prin care a donat un autoturism).

2
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.199-200
3
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.211

243
 4. instanţa de judecată din oficiu. Instanţa de judecată, fiind
sesizată de partea interesată, cu un litigiu în legătură cu executarea
unui act juridic, poate refuza părţii pretenţia invovată, pe considerentul
că actul juridic este nul absolut. Atenţie!, instanţa nu poate anula actul
decât atunci când acest lucru îi este cerut în mod expres, nu o poate
face din iniţiativă proprie. Acesta este sensul sintagmei „din oficiu”.
5. procuror;
6. alte organe prevăzute de lege.
De exemplu, nulitatea absolută prevăzută în textul art.32
alin.1 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar: “poate fi invocată
de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un
interes legitim.”
b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.
Persoanele interesate se pot adresa oricând instanţei de judecată pentru
a cere anularea unui act juridic lovit de nulitate absolută. În art.2 din
Decretul nr.167/1958: “Nulitatea unui act poate fi invocată oricând,
fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.”
Cu privire la explicaţia dată acestei reguli, în literatura şi
practica juridică s-au exprimat opinii diferite.
Un autor explică imprescriptibilitatea nulităţii absolute pe
temeiul caracterului constatator al acţiunii prin care se cere nulitatea
absolută. Instanţa constată nulitatea absolută, faptul că actul juridic nu
a luat fiinţă din momentul încheierii lui, ab initio.1
Această explicaţie a fost însuşită şi de suprema noastră
instanţă.2
Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate
absolută are temeiul în caracterul nepatrimonial al acţiunii în nulitate.
“ (…) nulitatea se produce pentru că, prin încălcarea dispoziţiei legale,
se ajunge la efecte care contrazic scopului dispoziţiei legale încălcate.
Nulitatea este edictată în considerarea acestor efecte, nu se pune în
general, problema de a se examina consecinţele patrimoniale. Va

1
M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare
reglementări legale, în revista Studii şi cercetări juridice, nr.1/1956, pag.259-260
2
Plenul Tribunalului Suprem, dec. De îndrumare nr.15/1965, în Culegere de decizii 1967,
pag.125, tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.2207/1967, în „Culegere de decizii” 1967,
pag.84

244
exista nulitate în general, indiferent dacă se va dovedi sau nu un
prejudiciu.”1
Potrivit altei opinii, imprescriptibilitatea nulităţii absolute are
fundamentul în corelaţia dintre nulitatea absolută şi prescripţia
extinctivă: ambele ocrotesc un interes general. De aceea, este
inoportun a se subordona instituţia nulităţii absolute, instituţiei
prescripţiei extinctive, prin sintagma – imprescriptibilitatea nulităţii
absolute. S-a apreciat: prescripţia extinctivă este chiar mijlocul juridic
prin care se realizează această caracteristică a nulităţii absolute, care
este în fapt o excepţie a prescripţiei extinctive. Aşadar, între cele două
instituţii există corelaţii ce nu pot fi nesocotite.2
Un autor, căruia ne raliem, explică imprescriptibilitatea
acţiunii în nulitate absolută, prin caracterul interesului ocrotit de
această instituţie: interesul general, obştesc trebuie ocrotit în fiecare
moment, oricând.3 De altfel, analizând teoriile expuse se poate
concluziona că interesul general este prezent în fiecare din acestea:
diferenţa în stabilirea existenţei nulităţii absolute şi relative stă în
interesul ocrotit; la nulitatea absolută interesul general determină
constatarea nulităţii absolute din oficiu pentru că nu se poate cere
desfiinţarea unui act care, prin efectul legii, nu există, pe când la
nulitatea relativă pentru că nu există un interes general, părţile sunt
libere să ceară sau nu constatarea existenţei nulităţii relative, mai mult
să o ignore şi chiar să execute un act nul relativ.
Apoi, interesul general uneşte instituţia nulităţii absolute şi
cea a prescripţiei extinctive. Şi, în sfârşit, caracterul nepatrimonial al
acţiunii în nulitate absolută trimite la interesul general, în ideea
impunerii nulităţii absolute faţă de toţi ceilalţi.

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare

Prin confirmare, înţelegem posibilitatea celor chemaţi să
invoce nulitatea absolută, să renunţe la acest drept. Ori, interesul
general ocrotit prin dispoziţia legală încălcată impune regula potrivit
căreia, persoanele îndreptăţite să ceară nulitatea absolută, nu o pot

1
Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.326
2
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti,
1980, pag.305, Iosif R. Urs, op.cit., pag.313
3
Iosif R. Urs, op.cit., pag.313-314, D. Cosma, op.cit., pag.305

245
acoperi prin confirmare (le este interzis să accepte actul juridic nul
absolut).
Interesul general, obştesc ocrotit de norma juridică încălcată la
încheierea actului juridic justifică această regulă.
Într-o opinie, la natura interesului ocrotit se adaugă: “cercul
larg de persoane având vocaţia de a declara acţiunea în nulitate
absolută, care ar trebui să fie chemate să confirme actul, ceea ce ar fi
imposibil.”1
Apreciem că acest al doilea fundament este practic, o
consecinţă a primului fundament – interesul general, obştesc.
Cu excepţia regulii imprescriptibilităţii acţiunii în constatare a
nulităţii absolute consacrată legislativ, celelalte două reguli au
aplicaţii practice în textele Codului civil. Regula privind imposi-
bilitatea confirmării actului juridic nul absolut are o aplicare în
materia donaţiilor; art.1168 Cod civil: “donatorul nu poate repara,
prin nici un act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii nulă în
privinţa formei: ea trebuie să se refacă cu formele legiuite.”
Excepţiile la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate
fi acoperită prin confirmare, (sunt anumite situaţii, expres prevăzute
de lege, când actul juridic civil încheiat deşi nul absolut, va produce
efectele unui act juridic valabil încheiat.)
a) art.20 Codul familiei: “căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă,
între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a
rămas însărcinată.”
Actul căsătoriei – nul absolut, deoarece lipseşte capacitatea de
folosinţă este totuşi valabil, dacă până la pronunţarea nulităţii de către
instanţă condiţia se îndeplineşte.
b) art.1167 alin.3 Cod civil: “confirmarea sau ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau
reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare,
(n.a.: este o confirmare făcută de moştenitorii sau reprezentanţii
donatorului după moartea acestuia), atât în privinţa viciilor de formă
cât şi în privinţa oricărei alte excepţii (n.a. - actul de donaţie este nul
absolut când nu se încheie în formă autentică).

1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.313

246
 Astfel, donaţia nulă absolut pentru lipsa formei autentice,
produce efectele unui act juridic valabil încheiat când este confirmată
de moştenitorii sau reprezentanţii donatorului, singuri interesaţi ca
donaţia să nu producă efecte deoarece le afectează patrimoniul.
c) deşi textul de lege nu prevede, această excepţie este admisă
de doctrină şi practică, fiind o extrapolare a primei excepţii; este
posibilă confirmarea unui act juridic nul absolut, dacă până la
constatarea nulităţii absolute de către instanţa de judecată condiţia
cerută se îndeplineşte.
Confirmarea actului juridic nul absolut în cazurile
excepţionale în care este posibilă, produce efecte juridice retroactive,
de la data încheierii actului.

Nulitatea relativă este sancţiunea civilă aplicată actului

juridic civil la încheierea căruia nu se respectă norme juridice care
ocrotesc un interes particular, personal, individual.
Nulitatea relativă în comparaţie cu nulitatea absolută nu
produce efecte mai blânde.
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă se aseamănă prin faptul
că ambele produc acelaşi rezultat: lipsesc actul juridic de acele efecte
ce încalcă prevederile legale referitoare la condiţiile de valabilitate
necesare în momentul încheierii actului.
Deosebirea între ele constă în izvorul lor şi regimul juridic
(regulile juridice) aplicabile fiecăreia.
Nulitatea absolută izvorăşte din nesocotirea unui interes
general, nulitatea relativă din nesocotirea unui interes personal,
individual.
Sub aspectul terminologiei prin care sunt desemnate cele două
nulităţi în practică, doctrină şi legislaţie, noţiunile sunt distincte.
Astfel:
- pentru nulitatea absolută se folosesc termenii: “nul”, “nul de
drept”, “nul de plin drept”, “nulitate absolută”
- pentru nulitate relativă se folosesc termenii: “anulabil”,
“actul poate fi anulat” sau “anulabilitate”.
Cauzele nulităţii relative privesc:
 Condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic:
- cu privire la capacitate:

247
 - lipseşte capacitatea de exerciţiu (este situaţia actelor juridice
încheiate de minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);
- capacitatea de exerciţiu este restrânsă şi actul juridic se
încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sau este lezionar, sau a
fost încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;
- la persoana juridică, organele sale au încheiat actul juridic în
lipsa sau depăşirea mandatului;
- cu privire la consimţământ; consimţământul a fost viciat
prin eroare, dol, violenţă sau leziune;
- cu privire la cauză: cauza este falsă sau imaginară, partea
fiind în eroare asupra cauzei.
 Alte ipoteze unanim acceptate în doctrină
- lipseşte discernământul uneia din părţi în momentul
încheierii actului juridic;
- când s-au încălcat normele juridice prin care s-au stabilit
incapacităţi speciale de folosinţă (interdicţii) prevăzute pentru
ocrotirea unor interese personale, individuale. De exemplu, interdicţia
vânzării între soţi – art.1307 Cod civil: “vânzarea nu se poate face
între soţi”; nerespectarea dreptului de preemţiune – art.14 din legea
nr.58/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile juridice ce se se aplică nulităţii relative sunt:
a) nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, numai de
persoana ocrotită de dispoziţia legală încălcată, deoarece ea
ocroteşte un interes personal:
Acestea sunt:
- părţile actului juridic fie personal, fie prin reprezentant în
următoarele ipoteze:
Într-o ipoteză, partea la actul juridic invocă lipsa
discernământului în momentul încheierii actului, a beţiei involuntare,
a stării de hipnoză când consimţământul a fost afectat.
Într-o altă ipoteză, partea la actul juridic este minorul însuşi
(între 14-18 ani) care l-a încheiat singur şi acesta are caracter lezionar.
El poate invoca singur nulitatea relativă, dar cu încuviinţarea
părintelui sau tutorelui.
Într-o altă situaţie, partea la actul juridic este minorul lipsit de
capacitate de exerciţiu care a încheiat totuşi singur actul juridic civil.
El va cere anularea actului juridic numai prin reprezentantul său legal.
248
 - terţul la actul juridic, când norma juridică încălcată la
încheierea actului juridic îi ocroteşte interesele. De exemplu, titularul
dreptului la preemţiune (coproprietarul, vecinii) faţă de actul de
vânzare-cumpărare a unui teren agricol situat în extravilan; succesorii
părţii ocrotite de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic,
cu excepţia cazurilor când dreptul la acţiune este intuitu personae;
creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunilor oblice, în
afara acelora strict personale; procurorul, cu excepţia actelor strict
personale (art.45 Cod pr. Civilă). El este apărătorul legii şi în această
calitate poate invoca nulitatea relativă.
- reprezentantul legal al persoanei, parte la contract, lipsită de
capacitate de exerciţiu. Este persoana care a încheiat actul juridic
pentru incapabil (părinte sau tutore).
- autoritatea tutelară, pentru actele juridice încheiate de tutore
pentru incapabil.
Reprezentantul legal al minorului care are capacitate de
exerciţiu restrânsă, în nume propriu, poate invoca nulitatea relativă?
Legea tace.
Într-o opinie, din şirul persoanelor care pot invoca nulitatea
relativă lipseşte, reprezentantul minorului între 14-18 ani. În această
ipoteză, minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, exercită personal
acţiunea în nulitate relativă, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal.1
Într-o opinie contrară, pe care ne-o însuşim, nulitatea relativă
poate fi invocată şi de reprezentantul legal atunci când persoana al
cărui interes a fost nesocotit (…) are capacitate de exerciţiu
restrânsă.”1
În sprijinul acestui punct de vedere se aduc două argumente:
“interpretarea extensivă şi teleologică (scopul urmărit de legiuitor
pentru elaborarea normei juridice) a art.9 alin.2 din Decretul
nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă
prescripţia curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte

1
Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.335-336, Iosif R. Urs, op.cit.,
pag.315, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.151, Emil Poenaru, dr.în drept civil,
Drept civil, vol.I., Raportul juridic, Subiecţii, Actele juridice, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti,
1954
1
Dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.280, M. Mureşan, Ana Boar, Şerban Diaconescu, Drept
civil, persoanele, Ed. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 2001, pag.99

249
cauza de nulitate, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca,
fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie
reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte,
cerinţa cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate
relativă ar fi în mare măsură inutilă.”2
Credem că dreptul reprezentantului legal al minorului între
14-18 ani de a invoca nulitatea relativă este prevăzut în art.9 alin.2 din
Decretul nr.167/1958: “În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte
cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-
i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării (…)”. Astfel, apreciem
că textul acestui articol se constituie în argument în sprijinul opiniei
noastre.
a) În formularea “în celelalte cazuri de anulare” se include, în
opinie majoritară şi cauză de anulare ce priveşte încheierea actului
singur de minorul de 14-18 ani (capacitate restrânsă de exerciţiu), fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, sau fără încuviinţarea acestuia şi a
autorităţii tutelare (pentru actele juridice de dispoziţie).
b) Legiuitorul prin sintagma “reprezentantul său legal” nu
face nici o referire după cum acesta reprezintă o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau o persoană cu o capacitate restrânsă de
exerciţiu.
c) Mai mult, credem că legiuitorul a dorit să se refere expresis
verbis la reprezentantul legal al persoanei cu o capacitate restrânsă de
exerciţiu, atunci când a folosit expresia: “persoana chemată de lege
să-i încuviinţeze actele”. În art.9 alin.2 din Decretul nr.31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se precizează:
”Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de
către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”
Nulitatea relativă a actului juridic încheiat prin nesocotirea
legii privind condiţiile de validitate, nu poate fi cerută de persoana
capabilă ce a contractat cu o persoană incapabilă. Este dispoziţia
expresă din art. 952 Cod civil: „Persoanele capabile de a se obliga,
nu pot impune incapabilului sau interzisului incapacitatea lor”. De
exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
vânzătorul constată că a vândut televizorul unei persoane de 17 ani. În

2
N. Nicolae, op.cit., pag.75-76, Gabriel Boroi, op.cit., pag.243

250
acest caz, el nu poate cere nulitatea relativă a contractului, sub
pretextul incapacităţii cocontractantului. Nulitatea relativă o poate
invoca numai incapabilii, pentru ca interesul lui este ocrotit prin
norma juridică încălcată.

b) nulitatea relativă este prescriptibilă

Decretul nr.167/1958 nu prevede „expresis verbis” că acţiunea
în nulitate relativă se supune prescripţiei extinctive ci reglementează
numai începutul prescripţiei acţiunii în nulitate relativă.
Se admite că persoana îndreptăţită poate exercita acţiunea în
nulitate relativă în limita termenului general de prescripţie de 3 ani,
când legea nu prevede un termen mai scurt. De exemplu, în art.28
alin.2 Codul familiei, se prevede: “anularea căsătoriei (…) poate fi
cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni
de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a violenţei.”
Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie al
acţiunii în nulitate relativă, este potrivit art.9 din Decretul 167/1968
privitor la prescripţia extinctivă următorul “Prescripţia dreptului la
acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă
de la data când acesta a încetat.” În caz de viclenie ori eroare sau în
celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când
cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege
să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu
de la împlinirea a 3 ani de la data încheierii actului. În acest termen de
3 ani, legea prezumă că partea putea şi trebuia să descopere cauza de
nulitate a contractului.”1
Invocarea nulităţii relative se poate face şi pe cale de excepţie.
Decretul 167/1958 nu reglementează invocarea nulităţii relative pe
cale de excepţie.
În doctrină, o parte din autori consideră imprescriptibilă
anularea unui act juridic pe cale de excepţie: “nulitatea relativă poate
fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la
acţiune se stinge.”1
În sprijinul acestei opinii, un alt autor argumentează astfel:

1
Prof.dr.doc. Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99
1
Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.192

251
 - prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (art.1
Decretul 167/1958: “dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă
nu a fost exercitat în termenul stabilit de de lege.”).
- când legiuitorul a înţeles să considere invocarea nulităţii pe
cale de excepţie ca fiind imprescriptibilă, a făcut-o expres în cazul
nulităţii absolute în art.2 Decretul 167/1958: “Nulitatea unui act
juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie.”2
Majoritatea autorilor, la care ne raliem, apreciază ca fiind
supusă prescripţiei invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie,
argumentând astfel:3
- scopul prescripţiei extinctive este unul şi acelaşi fie în cazul
nulităţii absolute, fie în cazul nulităţii relative; să nu planeze
incertitudinea, îndoiala asupra existenţei unui drept civil subiectiv şi a
unei obligaţii civile corelative care nu se exercită şi nu se execută. Sub
acest aspect, nu se justifică tratamentul juridic diferit aplicabil
mijlocului procedural de realizare a prescripţiei extinctive: acţiunea
sau excepţia prin care se invocă nulitatea relativă;
- instituţia nulităţii, în general se disociază de consecinţele
patrimoniale care se pot sau nu produce. Actul juridic lovit de nulitate
relativă, poate da naştere unor pretenţii patrimoniale, întotdeauna
prescriptibile. Aşa stând lucrurile, a considera excepţia ca fiind
imprescriptibilă, înseamnă a lipsi nulitatea relativă, de perspectiva
realizării unor satisfacţii patrimoniale, prescriptibile.

c) nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare

Confirmarea este actul juridic unilateral (act confirmativ)
încheiat de persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, prin care
ea renunţă la dreptul de a cere în instanţă anularea actului juridic.
Fiind act juridic, confirmarea trebuie să îndeplinească
condiţiile esenţiale de validitate ale actului civil, precum şi
următoarele condiţii speciale:
- se încheie de persoana îndreptăţită să ceară nulitatea relativă;

2
Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99
3
G. Boroi, op.cit., pag.244, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.182, prof.dr.docent
Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.375-378, D. Cozma, op.cit., pag.319, Paul Mircea
Cosmovici, op.cit., pag.172

252
 - a dispărut cauza nulităţii relative, actul confirmat devenind
astfel valabil încheiat;
- persoana îndreptăţită să confirme actul anulabil să ştie că
actul putea fi declarat de instanţă, anulabil şi să dorească menţinerea
lui.
Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art.1190 Cod
civil: “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra
căreia legea admite acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci
când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când fac
menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia
de a repara viciul pe care se întemeiează aceea acţiune.”

Confirmarea poate fi expresă sau tacită.

Confirmarea expresă se face printr-un înscris (act confirmativ)
care trebuie să îndeplinească condiţiile generale şi speciale de mai sus.
Conţinutul înscrisului de confirmare cuprinde elementele esenţiale ale
noului act juridic (obiectul, cauza şi natura obligaţiei), cauza nulităţii,
precum şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.
Actul confirmativ ce nu conţine aceste clauze, nu poate face
dovada confirmării nulităţii relative, dar poate fi completat cu martori
sau prezumţii pentru a dovedi confirmarea actului nul relativ. În acest
caz, actul confirmativ are valoarea unui început de dovadă scrisă.
Confirmarea tacită se deduce din actele de executare
voluntară a obiectului actului juridic nul relativ. Prof.dr.docent Tudor
Popescu-Brăila precizează: “Dar executarea contractului nu este
suficientă prin ea însăşi, pentru a învedera confirmarea contractului, ci
trebuie ca aceasta să se fi făcut în cunoştinţă de cauză de nulitate şi cu
intenţia de a ratifica, fapt ce trebuie dovedite, deoarece confirmarea nu
se poate prezuma.”1
Este tot o confirmare tacită şi neinvocarea nulităţii relative în
termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare.2
Într-o opinie contrară, neinvocarea nulităţii relative în
termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, nu constituie o
confirmare, ci cel mult o prezumţie simplă de confirmare tacită.3
1
Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.98
2
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.184, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.202,
dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.281
3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.246, Iosif R. Urs, op.cit., pag.317

253
 Confirmarea actului juridic anulabil are ca efect validarea lui
retroactivă: actul va produce efecte de la data încheierii ca şi cum ar fi
fost valabil, încheiat.

Sinteză privind regimul juridic al nulităţii absolute şi nulităţii

relative
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri
sub aspectul efectelor: în ambele cazuri, actul juridic civil încheiat fără
respectarea normelor juridice privitoare la condiţiile de validitate este
lovit de nulitate.
Deosebirile constau în regimul juridic diferit aplicabil nulităţii
absolute şi nulităţii relative.

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

Cine poate invoca nulitatea?

- poate fi invocată de orice - o poate invoca numai persoana a
persoană interesată, de instanţa de cărui interes a fost încălcat la
judecată, din oficiu; încheierea actului;

În cât timp persoana îndreptăţită poate invoca nulitatea? (Se prescrie

sau nu acţiunea de nulitate?)
- este imprescriptibilă; - este prescriptibilă;

Poate sau nu fi acoperită prin confirmare?

- nu, numai în cazurile expres - da, în mod expres sau tacit;
prevăzute de lege;

Cine stabileşte nulitatea?

- legea, chiar în momentul - instanţa de judecată apreciază şi
încheierii actului; operează în hotăreşte desfiinţarea actului
puterea legii, instanţa de judecată juridic civil.
constată existenţa nulităţii.

254
 Nulitatea totală şi nulitatea parţială
După întinderea efectelor produse de nulitate se disting:
nulitatea totală şi nulitatea parţială.
Nulitatea totală desfiinţează în întregime actul juridic
încheiat. Acesta nu mai produce nici un efect juridic. De exemplu,
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, neîncheiat în
formă autentică.
Nulitatea parţială desfiinţează o parte a efectelor actului
juridic civil şi anume efectele acelor clauze ce contravin legii.
Celelalte clauze rămase valabile produc efectele stabilite de părţi la
încheierea actului.
Nulitatea parţială este regula, nulitatea totală este excepţia.
Nulitatea parţială este consacrată legislativ în art.1 din
Decretul 167/1958 unde se dispune: “orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”, şi art.1008 Cod civil:
”condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de
lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”
Problema nulităţii parţiale se pune numai în actele juridice în
cuprinsul cărora sunt mai multe clauze, ce produc efecte diferite
(contracte-complexe). În practica judiciară, cazurile de nulitate
parţială sunt puţin numeroase. De exemplu, testamentul este un act
juridic complex ce poate fi alcătuit din următoarele acte juridice:
legatul testamentar pentru nepot, legatul testamentar pentru un vecin
(prin testament se lasă moştenire un bun, unei persoane) actul juridic
unilateral de recunoaştere a filiaţiei faţă de un copil născut din afara
căsătoriei. Legatul în favoarea vecinului poate fi nul, când vecinul este
medicul care l-a tratat în boala din care moare testatorul (art.810).
Uneori se apreciază că într-un anumit sens – este parţială şi:
- nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează
pentru viitor, menţinând efectele produse în trecut;
- nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se menţin, până
la pronunţare, faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea
ei, ignorând cauza nulităţii;
- nulitatea oricărei căsătorii, ale căror efecte se menţin faţă de
copii rezultaţi din căsătorie (în sensul că ei păstrează situaţia juridică

255
de copii din căsătorie, deşi aceasta este desfiinţată – în privinţa soţilor
– cu efect retroactiv)1
Nulitatea parţială lipseşte în următoarele împrejurări:
- între două sau mai multe acte juridice aflate în strânsă
legătură se anulează numai unul. De exemplu, legatul în favoarea
vecinului (medicul) este lovit de nulitate totală, dar testamentul nu
este lovit de nulitate parţială;
- actul lovit de nulitate este validat prin confirmare;
- actul lovit de nulitate absolută, devine valabil ulterior,
deoarece s-a îndeplinit cerinţa legală încălcată în momentul încheierii
actului;
- actul juridic încheiat ad probationem este în întregime lovit
de nulitate, în schimb acelaşi act în sensul de negotium este valabil.
Concluzie: nulitatea parţială priveşte numai clauzele din actul
juridic şi nu actul juridic în totalitatea sa.

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

După cum legea prevede sau nu expresis verbis nulitatea,
distingem: nulitatea expresă (textulă, explicită) şi nulitatea virtuală
(tacită, implicită).
Nulitatea expresă (textuală, explicită) este nulitate, pe care
legea o prevede expres, textual.
Nulitatea virtuală (tacită, implicită) este nulitatea neprevăzută
expres, textual, dar care se deduce neîndoielnic din caracterul
imperativ al normei juridice încălcate.
Exemplu de nulitate expresă: art.30 Codul familiei: “Bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară
este nulă.”
Exemplu de nulitate tacită: art.813 Cod civil: “toate donaţiile
se fac prin act autentic”; art.806 Cod civil: “minorul mai mic de 16
ani nu poate dispune (n.a.: încheia contracte de donaţie) nici într-un
fel.”

Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară

1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.185

256
 După modul cum operează, se disting: nulitatea de drept şi
nulitatea judiciară.
Nulitatea de drept, este nulitatea care loveşte actul de plin
drept, în puterea legii – ope legis. Instanţa de judecată este chemată de
părţi să o constate. De regulă, nulităţile absolute sunt nulităţi de drept.
Nulitatea judiciară, este nulitatea care operează numai prin
intervenţia instanţei, sesizată de părţile în litigiu. De regulă, nulităţile
relative se pronunţă de instanţa de judecată.1
Într-o lucrare, nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică
intervenţia organelor de jurisdicţie, întrucât ar avea caracter evident şi
s-ar impune astfel părţilor prin propria lor apreciere.2
Într-o opinie, la care anchiesăm, se pune la îndoială această
clasificare “care crează impresia că ar putea exista nulităţi independent
de vreo hotărâre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor.3 Într-
adevăr, părţile sunt libere, şi în cazul nulităţii de drept, să convină,
când constată neîndeplinirea condiţiilor ad validitatem, să desfiinţeze
actul şi să-şi restituie reciproc, prestaţiile eventual făcute. Numai în
caz de litigiu se apelează la instanţa de judecată, care fie constată, fie
pronunţă nulitatea actului.

Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate la încheierea
actului juridic, nulităţile sunt de fond şi de formă.
Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o normă
juridică ce instituie o condiţie de fond a actului juridic (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză).
Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării unei condiţii
de validitate privind forma actului juridic (ad validitatem).

6. Efectele nulităţii actului juridic civil

a) Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil
Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele, urmările ce se
produc ca urmare a încheierii actului cu nerespectarea dispoziţiilor
legale privind condiţiile de validitate privite sub trei aspecte:
1
Idem, pag.187
2
Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.185, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.141
3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.194, Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit.,
pag.343-347, D. Cosma, op.cit., pag.331-333, Dr. Aspozia Cojocaru, op.cit., pag.285

257
 • din punct de vedere al existenţei actului juridic;
• sub aspectul prestaţiilor eventual executate de părţi între
momentul încheierii actului şi cel al constatării sau pronunţării
nulităţii de către instanţă
• din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate
de părţi cu terţii, în baza actului anulat.
Din punct de vedere al existenţei actului juridic, efectul
nulităţii este acela de a desfiinţa, de regulă, în parte actul juridic, în
sensul de a-l lipsi, în parte, de acele efecte convenite de părţi, care
nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale
actului.
Prin excepţie, actul juridic poate fi desfiinţat şi în totalitatea
sa.
Din punct de vedere al prestaţiilor executate de părţi, între
momentul încheierii actului şi momentul constatării sau pronunţării
nulităţii, efectul nulităţii constă în restituirea reciprocă a prestaţiilor
executate. Se consideră că actul juridic neexistând niciodată, părţile
trebuie să revină la situaţia existentă în momentul încheierii actului
juridic.
Din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate
de părţi cu terţii, în baza actului anulat, efectul nulităţii constă în
desfiinţarea acestora, deoarece nimeni nu poate da mai mult decât are.

Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului juridic civil,

sunt guvernate de:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului
juridic (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării (anulării) actului juridic subsecvent ca
urmare a anulării actului juridic iniţial (primar).
Între aceste principii există o relaţie de determinare reciprocă,
în sensul că nu poate exista principiul restitutio in integrum fără să
existe principiul retroactivităţii sau principiul desfiinţării actelor
juridice subsecvente este consecinţa existenţei principiului repunerii
părţilor în situaţia existentă anterior încheierii actului.
258
 Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul celorlalte
două principii.

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Principiul nu are consacrare legislativă.
Principiul instituie regula potrivit căreia nulitatea desfiinţează
actul juridic încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate prevăzute
de lege, din chiar momentul încheierii. Efectele juridice eventual
produse până în momentul constatării sau pronunţării nulităţii se
desfiinţează retroactiv, ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat.
Astfel, se asigură restabilirea ordinii de drept, încălcate prin
încheierea actului în dispreţul legii.
Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
sunt acele împrejurări în care actul deşi nul, produce, până la data
constatării sau pronunţării nulităţii, efectele unui act valabil încheiat,
în consideraţia unor alte principii de drept.
În aceste împrejurări, actul produce efecte pentru trecut (ex
tunc), de la încheierea actului până la intervenţia nulităţii şi nu va mai
produce efecte pentru viitor (ex nunc).
- cazul căsătoriei putative (este căsătoria nulă în care unul din
soţi a fost de bună credinţă la încheierea ei). Căsătoria deşi nulă
produce efecte ca şi cum ar fi fost valabil încheiată până la data
constatării sau pronunţării nulităţii, faţă de soţul de bună credinţă.
Numai pentru viitor căsătoria produce efecte şi se va desfiinţa şi
pentru soţul de bună-credinţă.
Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În art.23
alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia
unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.”
- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără consimţământul
părinţilor fireşti ai copilului adoptat este lovită de nulitate absolută. În
consecinţă, actul juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la
data încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi desfăcută,
cu efecte numai pentru viitor, când este în interesul minorului să se
reîntoarcă la părinţii săi fireşti (art.22 din O.U. a Guvernului
nr.25/1997).

259
 - contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp, în
ipoteza rezilierii, se desfac numai pentru viitor. Prestaţiile deja
efectuate, fiind ireversibile nu mai pot fi restituite. De exemplu,
contractul de locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat
pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul închiriat –
prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de restituit.
- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese,
produse de un bun, ce constituie obiectul exterior, derivat al actului
juridic, până la data nulităţii actului, deşi va trebui să restituie bunul.
De exemplu, cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o
sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza anulării
contractului de vânzare-cumpărare a televizorului, când va restitui
televizorul închiriat. În art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în
cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul
proprietarului care-l revendică.”
Sunt implicit excepţii de la principiul retroactivităţii, toate
excepţiile de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor efectuate şi
principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente.

b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului

(restitutio in integrum)
Principiul impune regula ca prestaţiile executate de părţile
unui act juridic nul să fie restituite, astfel încât situaţia există la
încheierea actului juridic nul să fie restabilită.
Regula este o consecinţă a principiului retroactivităţii; numai
prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în
care actul nu s-ar fi încheiat.
În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea prestaţiilor,
se apelează la acţiunea în restituire adresată instanţei de judecată.
Acţiunea în restituire are un conţinut şi regim juridic propriu,
diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea are întotdeauna caracter
patrimonial şi este întotdeauna prescriptibilă.
De regulă, partea interesată introduce o singură acţiune, prin
care cere nulitatea actului juridic, şi după admitere, şi restituirea
prestaţiilor.

260
 Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune separată să se
ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă acţiune să se pretindă restituirea
prestaţiilor.
Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în restituire, în
doctrină s-au exprimat opinii diferite.
Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire este
fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece prin
desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării
prestaţiilor.1
Într-o altă opinie, în cazul contractelor sinalagmatice când
ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu
ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii
întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem verso),
nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu şi micşorarea
altui patrimoniu; mai degrabă, este vorba, de o plată nedatorată
întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic
(desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat vreodată.2
În doctrină, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia acţiunea în
restituire are fundamentul în actul juridic nul. Dacă principiul
fundamental care guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, iar
dacă principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a
retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă viaţă acestui
principiu să fie întemeiată pe actul juridic nul.3
Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem adăuga şi
următorul argument; efectele nulităţii se materializează, obiectivizează
şi prin restituirea prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin
restitutio in integrum se resimt, în concret, urmările încălcării legii
referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, se percep
consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa stând lucrurile, nulitatea
depăşeşte stadiul de teorie, pentru că efectul ei imediat este restitutio
in integrum. A accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire,
înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii, din moment ce
efectele ei se justifică prin alte instituţii ale dreptului civil.

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.250, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.190, A. Pop, Gh. Beleiu,
op.cit., pag.395, M. Nicolae, op.cit., pag.80
2
Gabriel Boroi, op.cit., pag.250
3
Iosif R. Urs, op.cit., pag.322

261
 Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt situaţiile
în care, prestaţiile executate de părţi nu se restituie, ci se menţin,
urmare a aplicării altor principii de drept:
- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat prin acţiune
în resciziune pentru leziune va restitui prestaţia numai dacă se
probează că a profitat de ceea ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în
textul art.1164 Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în
această calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra
angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor
angajamente, în timpul minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se
probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate
principiului ocrotirii minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.
- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer, păstrează
pentru sine fructele culese, deşi urmare a anulării actului juridic va
restitui bunul care le-a produs (art.485 Cod civil: “Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în
cazul contrariu, el este dator a înapoia productele împreună cu lucrul,
proprietarului care-l revendică.”).
- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans
(nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imortalitate
pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept). Excepţia există numai
în ipoteza actelor juridice nule pentru obiect sau cauza ilicită. De
exemplu, se încheie un contract de împrumut pentru menţinerea unor
relaţii extraconjugale. Contractul se constată că este lovit de nulitate,
pentru cauză imorală (menţinerea relaţiei de concubinaj). Dacă
împrumutătorul, invocând propria sa imoralitate cere restituirea
împrumutului acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca
inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a prevenirii încălcării
bunelor moravuri. Este ceea ce a statuat instanţa noastră supremă:
“Acţiunea în restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care
reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea
contractului potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială.”1
- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal
transmis printr-un act juridic nul.

1
Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.205; Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia
nr.807/1980, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1980, pag.66-68

262
 - în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, acţiunea în
restituire a prestaţiilor executate în baza actului lovit de nulitate nu
mai poate introdusă şi drept urmare, prestaţiile restituite.
- în practica judiciară, prin interpretarea extensivă a
prevederilor art.1167 alin. Cod civil, (“Confirmarea sau ratificarea,
sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau
reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare
atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte
excepţii.”) s-a decis că moştenitorul care execută voluntar dispoziţii
dintr-un testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor legale
de solemnitate, nu poate pretinde restituirea prestaţiei.

c)Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice

subsecvente (rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) –“în măsura
în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le
dobândeşte.”
Consecinţă a primelor două principii, desfiinţarea actelor
juridice subsecvente constă în regula potrivit căreia anularea actului
juridic iniţial (primar) prin care s-a dobândit un bun, are drept
consecinţă şi anularea actelor juridice ulterioare prin care dobânditorul
dispune de acel bun.
Prin anularea actului juridic, dobânditorul pierde această
calitate şi drept urmare, toate actele încheiate în calitate de dobânditor,
sunt lovite de nulitate (nimeni nu poate da mai mult decât are el
însuşi). De exemplu, cineva cumpără de la vecinul său o combină
muzicală pe care apoi o revinde. Ulterior, constatându-se nulitatea
actului de vânzare-cumpărare încheiat cu vecinul, cumpărătorul
combinei muzicale (vecinul) a pierdut calitatea de proprietar. Drept
consecinţă, şi vânzarea acesteia este lovită de nulitate.
Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor juridice
subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul primar este nul şi actul
subsecvent este strâns legat de acesta, actul subsecvent rămâne valabil.
Astfel:
- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil, devine
proprietarul bunului şi nu poate fi, de regulă, obligat să-l restituie.
Apreciem că se disting două ipoteze:
a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un neproprietar.
De exemplu, prietenul meu încheie un contract de comodat (împrumut
263
de folosinţă) cu un coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un
televizor timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde televizorul
unui terţ de bună credinţă. Ulterior, contractul de comodat se constată
că este nul, fapt ce nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a
televizorul. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu oneros nu
poate fi obligat la restituire.
În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării actului juridic
subsecvent îl constituie principiul protejării bunei-credinţe a
subdobânditorului cu titlu oneros şi principiul asigurării securităţii
dinamice a circuitului civil.
Actul juridic subsecvebt rămâne valabil, numai dacă sunt
întrunite cumulativ două condiţii: este cu titlu oneros şi terţul
dobânditor a fost de bună-credinţă în momentul dobândirii bunului.
b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietar
De exemplu, colegul meu vinde televizorul unui prieten, care
apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui terţ. După un timp se constată
nulitatea contractului de vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul
lui. Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra actului
juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul, care se păstrează. În
această ipoteză, apreciem că suntem în prezenţa unei excepţii de la
principiul rezolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în
care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le
dobândeşte) deoarece prin actul juridic anulat s-a transmis dreptul de
proprietate, inclusiv dispoziţia. A desfiinţa actul juridic subsecvent
înseamnă a pune în discuţie soarta actelor juridice încheiate ulterior de
cumpărător cu terţe persoane.
- persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu
poate cere înapoierea bunurilor sale de la dobânditorul cu titlu oneros.1
Există două acte juridice: primul, prin care se dobândeşte
bunul persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească şi al
doilea între dobânditorul acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic
este nul, când persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească
este în viaţă. Al doilea act juridic, cel subsecvent nu se desfiinţează,
terţul dobândind cu titlu oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va
restitui bunul, dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că

1
Gabriel Boroi, op.cit., pag.253-254

264
persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este prevăzută în
art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.
- actele juridice subsecvente de conservare şi de administrare
a bunului se menţin, pe considerente de ocrotire a bunei credinţe sau a
interesului economic sau social. De exemplu, dobânditorul unui bun
încheie un contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau unul de
închiriere (act juridic de administrare).Deşi potrivit nulităţii actului de
dobândire, bunul se restituie, contractele subsecvente de reparaţii sau
de închiriere rămân valabil încheiate.
În literatura şi practica judiciară s-au purtat discuţii cu
privire la următoarele situaţii, dacă sau nu constituie excepţii de la
principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente:
- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al
unui imobil; cazul subdobânditorului care a dobândit proprietatea
bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.2

b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul produce

efecte
Uneori actul juridic nul produce efectele unui act juridic
valabil încheiat, urmare a aplicării unor principii de drept. Este o
aplicaţie a concepţiei salvării actului juridic şi a limitării regulii quod
nullum est, nullum producit effectum. Efectul distructiv al nulităţii se
înlătură prin aplicarea următoarelor principii:
- principiul conversiunii actului juridic nul;
- principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit
ius);
- principiul răspunderii civile delictuale.
În cazul principiului conversiunii actului juridic nul, suntem
într-adevăr în ipoteza în care actul juridic nul nu produce efecte.
În cazul principiilor validităţii aparenţei în drept şi al
răspunderii civile delictuale, actul juridic nu este lovit de nulitate, el
produce efectele unui act juridic valabil încheiat.

Principiul conversiunii actului juridic civil

Potrivit regulii de drept instituită de acest principiu, actul
juridic nul se înlocuieşte cu un alt act juridic care îndeplineşte

2
Idem, pag.254

265
condiţiile esenţiale de validitate. Manifestarea valabilă de voinţă a
părţilor la încheierea actului juridic nul este un element de sine
stătător, ce poate să se desprindă de aceasta şi să dea naştere unui nou
act juridic valabil încheiat. De exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare a unui imobil este nul pentru lipsa formei autentice.
Manifestarea de voinţă a părţilor la contract a fost valabil exprimată.
Ea poate să reprezinte acordul de voinţă al părţilor la încheierea
antecontractului de vânzare-cumpărare al aceluiaşi imobil, prin care
părţile se obligă ca, în viitor, să încheie contractul cu respectarea
condiţiilor legii.
Legea civilă nu consacră în textele sale principiul conversiunii
actului juridic nul, dar reglementează unele aplicaţii practice ale
acestuia.
Într-o opinie, s-a susţinut că principiul poate fi dedus din
prevederile art.1172 Cod civil care arată că: “actul care nu poate fi
autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului sau
din lipsa de formă este valabil ca scriptură sub semnătură privată
dacă s-a iscălit de părţile contractante.”1
Într-o opinie contrară, pentru argumentele de mai jos: “când
un act juridic nul pentru vicii de formă, ca act autentic, rămâne valabil
ca act juridic sub semnătură privată (forma autentică nefiind necesară,
ci aleasă doar de părţi, fără a fi făcut din ea o condiţie esenţială de
validitate),nu poate fi vorba despre o conversiune, fiind vorba de unul
şi acelaşi act juridic, privit ca negotium.”2
Fundamentul conversiunii actului juridic nul este controversat.
Într-o opinie, conversiunea se fundamentează pe concepţia
privind nulitatea, caracterizată prin mărginirea efectului distructiv al
nulităţii (…), nulitatea este îndreptată numai împotriva efectelor ce ar
contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate (…) efectele ce nu ar
contrazice scopul nici unei dispoziţii legale (…) să li se recunoască, pe
deplin, validitatea.
Conversiunea actului juridic (a unui act juridic nul într-un act
juridic valabil) trebuie, prin urmare, să fie, în principiu, admisă în
dreptul civil.”1

1
Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295
2
M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.193-194
1
Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barash, op.cit., pag.384-385

266
 Într-o altă opinie, temeiul conversiunii actului juridic este
regula specifică de interpretare a normei juridice civile prevăzută în
art.978 Cod civil: ”Când o clauză este primitoare de două înţelesuri,
ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela că
n-ar putea produce nici unul.” (actus interpretandus est potius ut
valeat quam pereant).2
Manifestarea de voinţă a părţilor în actul juridic nul, fiind
susceptibilă de două înţelesuri (al doilea înţeles este acela ce naşte un
alt act juridic valabil), trebuie interpretată în cel de-al doilea sene, sens
în care se produc efecte juridice. De altfel, părţile când au dorit şi s-au
legat din punct de vedere juridic şi-au propus ca scop, producerea de
efecte juridice.
În ce ne priveşte, apreciem că fundamentul conversiunii
actului juridic nul este atât concepţia privind nulitatea actului cât şi
regula specială de interpretare a normei juridice civile dedusă din
prevederile art.978 Cod civil. Este greu de ignorat caracterul
nedistructiv al nulităţii actului juridic, faptul că sancţiunea nulităţii
priveşte numai acele efecte ale actului ce încalcă scopul normei
juridice referitoare la condiţiile de validitate ale actului. Admiţând
nulitatea ca măsură de distrugere a actului juridic admitem implicit
desfiinţarea manifestării de voinţă valabil exprimată de părţi. Astfel în
lipsa manifestării de voinţă, interpretul nu ar mai avea ce să
interpreteze, în sensul producerii de efecte juridice. De asemenea, în
măsura în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil exprimată
conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de sens înlăturarea acordului
dat de părţi, în scopul producerii efectelor juridice.
Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un act juridic
valabil sunt:
- actul juridic nul şi actul în care se converteşte, trebuie să
aibă aceleaşi părţi.1
Într-o opinie, se admite că cel puţin o parte a actului juridic
nul trebuie să se regăsească în noul act juridic.2

2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.325, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.205, prof.univ.dr.Gheorghe
Beleiu, op.cit., pag.207, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295, prof.univ.dr.Ion Dogaru,
op.cit., pag.240, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.192, Gabriel Boroi, op.cit.,
pag.257
1
M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.193, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.296
2
Iosif R. Urs, op.cit., pag.326

267
 Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu este
menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la care trimite autorul
îndeplinesc condiţia sus menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil,
când moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală – act lovit
de nulitate deoarece nu se pot înstrăina bunuri dintr-o succesiune
viitoare – manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de
înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.
Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii amintită de autor,
una şi aceeaşi persoană este subiect atât în actul juridic nul, cât şi în
noul act juridic: testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament,
este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul), dar este parte şi
în noul act de revocare a legatului (art.923 Cod civil).3
Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul juridic în care
se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi. De altfel, în cazurile de
aplicaţie a principiului conversiunii acceptate în doctrină şi în practica
judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia ca în ambele
acte să apară aceleaşi părţi. Legea prevede, în mod expres, situaţiile
când cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în
noul act juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).
- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze prin: natura
diferită a actului juridic, conţinutul acestora, efectele pe care le produc
sau condiţiile de formă. De exemplu, actul nul este un act act juridic
bilateral, actul în care s-a convertit este un act unilateral etc.
- actul juridic iniţial să fie anulat total;
- noul act juridic să fie valabil încheiat;
- actul juridic nul să nu prevadă clauze prin care părţile refuză
convertirea acestuia în alt act juridic;
Cazuri practice de aplicare a principiului conversiunii actului
juridic nul:
- manifestarea de voinţă valabil exprimată este nulă, ca
vânzare-cumpărare dar valabilă ca antecontract de vânzare-cumpărare;
- art.689 Cod civil (în materie succesorală);
- art.923 Cod civil (în materie succesorală).
Un autor exemplifică ca fiind cazuri de aplicare a conversiunii
situaţia testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă,

3
Gabriel Boroi, op.cit., pag.257-258

268
care poate fi valabil ca testament olograf în măsura în care este scris în
întregime, semnat şi datat de testator şi cazul înscrisului autentic nul
ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată, sau al înscrisului
sub semnătura privată, nul ca atare, dar valabil ca început de dovadă
scrisă.1
Credem, că se impune următoarea precizare. În cazul
testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă se poate
vorbi de conversiunea în testament olograf în condiţiile sus arătate,
deoarece condiţia formei autentice a testamentului este cerută ad
validitatem. În cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca
înscris sub semnătură privată nu suntem în prezenţa conversiunii când
forma nu este cerută ad validitatem ci numai ad probationem. Suntem
în prezenţa unuia şi aceluiaşi act juridic – negotium. Cele două acte
juridice nu îndeplinesc condiţia de diferenţiere prin cel puţin un
element (natura, conţinutul, efectele, forma actului). Suntem în
prezenţa conversiunii numai atunci când forma cerută de lege este ad
validitatem.

Principiul validităţii aparenţei în drept (“error communis facit

jus”) – eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept.
Uneori, actul juridic nul produce efecte potrivit acestui
principiu. Eroarea comună, obştească în care se găsesc părţile sau una
din ele la încheierea actului juridic, face ca acesta deşi nul, să producă
totuşi efecte.
Consacrarea legislativă a principiului este art.7 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de
ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt
valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea această calitate.”
În doctrină şi practică se admite aplicarea principiului error
communis facit jus în cazul dobândirii unui imobil de la moştenitorul
aparent, printr-un act cu titlu oneros. Dobânditorul trebuie să fie de
bună credinţă, în sensul că poate dovedi existenţa erorii comune
privind calitatea de moştenitor a celui care i-a înstrăinat imobilul.

Principiul răspunderii civile delictuale

1
Iosif R. Urs, op.cit., pag.237

269
 Principiul instituie regula juridică potrivit căreia orice
persoană care cauzează altuia din greşeală un prejudiciu este obligată
a-l repara (art.998 Cod civil).
Sancţiunea nulităţii actului juridic lasă loc principiului mai
puternic al răspunderii civile delictuale: actul juridic nul se menţine cu
titlu de reparare în natură a prejudiciului provocat cocontractantului
prin nulitatea actului. Se admite că cea mai bună reparaţie pentru
cocontractant o constituie nu anularea actului şi repararea
prejudiciului, ci rămânerea în fiinţă a actului juridic nul.
Înlăturarea nulităţii actului juridic ca urmare a principiului
răspunderii civile delictuale priveşte numai minorul între 14-18 ani.
Când minorul încheie actul juridic prin săvârşirea unui delict (de
exemplu prin manevre dolosive lasă impresia că este major) nu va
putea cere nulitatea actului juridic. Acesta se menţine pentru a repara
în natură prejudiciul provocat cocontractantului.
Potrivit regulii generale, aici neaplicabile, minorul ar cere
anularea actului pentru incapacitate şi apoi ar trebui să-l despăgu-
bească pe cocontractant pentru eventualul prejudiciu provocat în urma
anulării actului. Menţiunea actului nul, dă satisfacţie principiului
reparării în natură şi integrale a prejudiciului, considerându-se astfel
că se asigură o mai bună reparaţie a prejudiciului provocat prin fapta
ilicită a minorului. Este ceea ce dispune art.1162 Cod civil: “Minorul
n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele
sau cvasidelictele sale.”

7. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile

Sancţiunea nulităţii actului juridic, la fel ca şi alte sancţiuni
civile, lipseşte de efecte actul juridic. Fiecare sancţiune civilă are un
domeniu propriu de aplicabilitate şi un regim juridic distinct. Evitarea
confuziilor impune delimitarea nulităţii de alte sancţiuni civile.

Nulitatea Rezoluţiunea

270
 -rezoluţiunea este sancţiunea
civilă ce constă în desfiinţarea
retroactivă (ex tunc) a unui
contract sinalagmatic cu
executare instantanee – uno ictu –
la cererea unei părţi, ca urmare a
neexecutării obligaţiei de către
cealaltă parte
asemănări:
- sunt sancţiuni civile ce lipsesc actul juridic de efectele pentru care a
fost încheiat;
- produc efecte retroactive de la data încheierii actului
- de regulă, ambele sancţiuni se stabilesc prin hotărâre judecătorească;
deosebiri:
- se aplică oricărui act juridic - se aplică numai contractelor
civil; sinalagmatice cu executare in-
stantane (uno ictu);
cauzele care determină sancţiunea
- intervine pentru cauze ante- - actul este valabil încheiat, dar
rioare sau concomitente încheierii ulterior pe parcursul executării
actului (nerespectarea condiţiilor lui, intervine cauza de rezoluţiune
de validitate cerute de lege); (neexecutarea obligaţiei de una
din părţi);
modul de aplicare a sancţiunii
- nulitatea absolută operează de - rezoluţiunea se pronunţă de
drept, dar instanţa este chemată să instanţa de judecată. Judecătorul
o constate; are putere de apreciere şi poate
- nulitatea relativă se pronunţă de acorda mai întâi termen de graţie
instanţă, când sunt îndeplinite debitorului, pentru a executa
cauzele de nulitate; prestaţia;
răspunderea pentru eventualele daune provocate ca urmare a
desfiinţării actului;
- răspundere civilă delictuală. - răspundere civilă contractuală.

nulitate reziliere
-este sancţiunea civilă aplicată
contractelor sinalagmatice cu
executarea succesivă în timp prin
271
 care se desfiinţează efectele
contractului numai pentru viitor
(ex nunc)
- se menţin toate diferenţele dintre nulitate şi rezoluţiune cu două
excepţii: domeniul de aplicare al rezilierii este cel al contractelor
sinalagmatice cu executare succesivă în timp şi rezilierea nu produce
efecte retroactive ci numai pentru viitor (ex nunc)

nulitatea inopozabilitatea

- este sancţiunea civilă aplicată

anumitor acte juridice în cazul
încălcării dispoziţiilor legale de
publicitate faţă de terţi. Actul
juridic inopozabil nu produce
efecte faţă de terţi, aceştia nu sunt
obligaţi să-l respecte.
domeniul de aplicare
-se aplică oricărui act juridic - se aplică anumitor acte juridice
civil; expres prevăzute de lege, care,
pentru a fi valabile, trebuie să
îndeplinească unele forme de
publicitate. De exemplu, con-
tractul de vânzare-cumpărare a
unui imobil este valabil încheiat,
când s-a realizat publicitatea
actului prin sistemul Cărţii
funciare sau a Registrului de
inscripţiuni şi transcripţiuni de la
judecătorie.

- cauzele care determină sancţiunea

- neîndeplinirea unor condiţii - neîndeplinirea unor condiţii de
esenţiale de validitate ale actului publicitate faţă de terţi a actului,
juridic; expres prevăzute de lege;

272
- actul juridic nu este valabil - actul juridic este valabil încheiat
încheiat; şi produce toate efectele faţă de
părţi; nu produce efecte faţă de
terţi;
- nulitatea relativă (uneori şi - terţul, prin ratificarea actului,
nulitatea absolută) poate fi acceptă ca acesta să-i devină opo-
confirmată de partea îndreptăţită zabil (în materia reprezentării).
să o invoce.

nulitatea revocarea

- este cauză de ineficacitate a

contractului de donaţie, prin care
se înlătură efectele acestuia
datorită ingratitudinii gratifica-
tului, a neexecutării sarcinii de
către gratificat sau pentru naştere
de copil (revocarea nu este în
toate cazurile o sancţiune civilă)
-se admite fiind tot o revocare şi:
- desfacerea prin acordul părţilor
a contractului a cărui executare
nu a început (mutuus dissensus);
art.969 alin.2 Cod civil
- denunţare unilaterală
în cazurile prevăzute
de lege a unui act
juridic (de exemplu,
revocarea
testamentului – art.20
Cod civil).

În ambele cazuri suntem în prezenţa unor cauze de ineficacitate ale

actului juridic.

deosebiri:

273
- actul juridic nu este valabil - presupune un act juridic valabil
încheiat; încheiat;
-cauzele nulităţii sunt anterioare -cauzele revocării sunt poste-
sau concomitente încheierii actu- rioare încheierii actului;
lui juridic;
- se aplică oricărui act juridic; - de regulă, se aplică actelor juri-
dice cu titlu gratuit, liberalităţi;

nulitate caducitate

- constă în lipsa efectelor actului

juridic valabil încheiat datorită
unui eveniment survenit în timpul
executării actului, independent de
voinţa sau culpa părţilor. De
exemplu, oferta de a contracta
(act juridic unilateral) dacă
ofertantul a decedat sau a fost pus
sub interdicţie judecătorească mai
înainte de acceptarea ei; legatul
testamentar (se lasă moştenire un
bun, prin testament) devine caduc
când la data deschiderii succe-
siunii se constată că persoana care
a primit prin testament a decedat.
deosebiri:
- intervine pentru cauze - intervine pentru cauze ulterioare
anterioare sau concomitente încheierii valabile a actului, pen-
încheierii actului juridic; tru cauze ce apar în etapa execu-
tării prestaţiilor;

- de regulă, cauzele de nulitate - cauzele de caducitate nu sunt

sunt imputabile părţilor; imputabile părţilor. Ele sunt
moartea, punerea sub interdicţie,
pierderea totală a bunului
legatului etc.

274
- efectele retroactivează (ex tunc) - efectele nu retroactivează, se
produc numai în viitor (ex nunc)

nulitatea reducţiunea

- este sancţiunea de drept civil

prin care se desfiinţează retroactiv
contractul de donaţie sau legatul
testamentar, numai în măsura în
care acestea au adus atingere
rezervei succesorale. Desfiinţarea
contractelor amintite o pot cere
doar moştenitorii rezervatari.

275