Wiki DRAGOBETE: traditii, semnificatie si obiceiuri de Dragobete, Sf Valentin romanesc
Mic wiki etnografic traditii si obiceiuri de Dragobete la romani.
Într-o lună considerată început de primăvară, ziua de 24 februarie (Dragobetele), probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau 25 martie) păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propiţiere.
Prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii, pusă sub semnul unei zeităţi mitice, Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări cât şi pentru oameni.
Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeaşi lună, dar puţin mai devreme (14 februarie) sărbătoarea de Dragobete trebuia să asigure tranziţia către un an roditor, în ultimă instanţă fast („pasărea care rămâne fără soţ moare”); a se vedea, în mod asemănător, groaza faţă de lipsa perechii în calendarul mobil.
Pe lângă valenţele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeiţe a fecundităţii.
Păstrată în credinţele populare sub numele de Dochia, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobete cunoscut şi sub numele de Dragomir.
Acesta pare să fie un partener – fiu, slujitor al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoţeşte în călătoria ei în munţi sau dimpotrivă, cel după care îşi începe urcuşul bătrâna.
Este considerat Cap de primăvară şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică (Dobrogea, Muntenia, Oltenia).
Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele. „La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri şi ciripesc se ‘zburătoresc’, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor” (Ion Ghinoiu – cercetător etnograf). Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.
În satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi azi zicala “Dragobetele sărută fetele”. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii.
“Împleteam cununi şi le dăruiam reciproc” spune un învăţător din Dobrogea.
Deasemenea se rosteau formule cu valoare de jurământ, se îmbrăţişau sau se sărutau simbolic şi petreceau cu cântec şi joc.
Asemenea obiceiuri de Dragobete au fost atestate mai cu seamă în Sud-estul ţării încă din secolele anterioare dar “nu putem spune despre ele decât că se manifestau ca nişte tradiţii locale fără a avea amploarea unor sărbători”.
Într-o lună considerată început de primăvară, ziua de 24 februarie (Dragobetele), probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau 25 martie) păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propiţiere.
Prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii, pusă sub semnul unei zeităţi mitice, Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări cât şi pentru oameni.
Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeaşi lună, dar puţin mai devreme (14 februarie) sărbătoarea de Dragobete trebuia să asigure tranziţia către un an roditor, în ultimă instanţă fast („pasărea care rămâne fără soţ moare”); a se vedea, în mod asemănător, groaza faţă de lipsa perechii în calendarul mobil.
Pe lângă valenţele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renaşterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeiţe a fecundităţii.
Păstrată în credinţele populare sub numele de Dochia, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobete cunoscut şi sub numele de Dragomir.
Acesta pare să fie un partener – fiu, slujitor al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoţeşte în călătoria ei în munţi sau dimpotrivă, cel după care îşi începe urcuşul bătrâna.
Este considerat Cap de primăvară şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică (Dobrogea, Muntenia, Oltenia).
Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele. „La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri şi ciripesc se ‘zburătoresc’, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor” (Ion Ghinoiu – cercetător etnograf). Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an.
În satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi azi zicala “Dragobetele sărută fetele”. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii.
“Împleteam cununi şi le dăruiam reciproc” spune un învăţător din Dobrogea.
Deasemenea se rosteau formule cu valoare de jurământ, se îmbrăţişau sau se sărutau simbolic şi petreceau cu cântec şi joc.
Asemenea obiceiuri de Dragobete au fost atestate mai cu seamă în Sud-estul ţării încă din secolele anterioare dar “nu putem spune despre ele decât că se manifestau ca nişte tradiţii locale fără a avea amploarea unor sărbători”.
