Sabia Zeilor (Ediția română) (Romanian Edition)

Prezentare

În zorii timpurilor, doi adversari antici se luptau pentru controlul Pământului. Un singur bărbat s-a înălțat, pe atunci, de-a dreapta oamenilor. Un soldat al cărui nume ni-l amintim încă și astăzi...

Colonelul Angelic al Forțelor Speciale, Mikhail Mannuki'ili, se trezește rănit de moarte la bordul navei sale prăbușite. Femeia care îi salvează viața are abilități care îi par a fi cunoscute, dar, nemaiamintindu-și nimic din trecut, el nu își poate da seama de ce.

Oamenii Ninsiannei cunosc profeții despre un campion cu aripi, o Sabie a Zeilor care va apăra poporul împotriva Celui Rău. Mikhail insistă asupra faptului că nu este semi-zeu, dar capacitatea lui stranie de a ucide spune altceva.

Răul șoptește unui prinț posac. O specie pe moarte caută să evite dispariția. Și doi împărați, adânc înrădăcinați în ideologia lor antică, nu pot desluși amenințarea supremă în această repovestire științifico-fantastică, epică poveste a umanității despre lupta dintre Bine și Rău, despre ciocnirea dintre imperii și ideologii, precum și despre cel mai mare super-erou care a călcat vreodată pe Pământ, Arhanghelul Mihail.

Această carte NU este o ficțiune cu caracter religios!

BONUS SPECIAL: conține povestea originală „Eroi de Demult".

Sabia Zeilor

Anna Erishkigal

.

Volumul I & II al Epopeei Sabia Zeilor

Ediția în limba română

Tradus de Alina Cristea

Drepturi de autor 2012, 2017

Toate drepturile rezervate

Dedicație

Dedic această carte tuturor femeilor și bărbaților bravi care slujesc în forțele armate. Vouă vă dedic cel mai mare, cel mai puternic super-erou care a călcat vreodată pe pământ. Arhanghelul Mihail. Un soldat... ca voi.

Sunteți asemenea vântului care ne poartă aripile. Mulțumim!

Cuprins

Prezentare

Dedicație

Cuprins

O notă despre timp...

VOLUMUL I: Eroi de Demult

Prolog

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

VOLUMUL AL II-LEA: Sabia Zeilor

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Capitolul 29

Capitolul 30

Capitolul 31

Capitolul 32

Capitolul 33

Capitolul 34

Capitolul 35

Capitolul 36

Capitolul 37

Capitolul 38

Capitolul 39

Capitolul 40

Capitolul 41

Capitolul 42

Epilog

FRAGMENT: Volumul 3 - Aleasa

Un mesaj de la Anna

Buletin informativ

Un moment din timpul tău, te rog...

FRAGMENT: Un înger gotic de Crăciun

Piesele de Șah

Lista Speciilor

Despre Autor

Alte cărți de Anna Erishkigal

Copyright

Endnotes

O notă despre timp...

Toate faptele din acest roman se petrec cronologic sau concomitent. Orice abatere este specificată- în urmă cu trei ore sau în prezent. Deoarece povestea este relatată din punctul de vedere al unor personaje diferite, unele evenimente se pot suprapune temporal pentru a oferi cititorului o privire de ansamblu asupra acțiunii. Chiar și așa, de obicei, principiul cronologic este respectat.

Alianța Galactică și Imperiul Sata’anic deopotrivă măsoară scurgerea timpului prin raportarea la ziua în care Împăratul Etern a semnat acordul conform căruia Calea Lactee se diviza în două imperii (adică în urmă cu 152.000+ ani). D.Î. înseamnă După Împărați. Punctul zecimal după an marchează luna, adică 02 = februarie. Toate datele Galactice Standard corespund timpului de pe Pământ, dacă nu se menționează altfel.

152,323.02 = 2 februarie 3390 î.H.

VOLUMUL I:

Eroi de Demult

Și s-a întâmplat, pe când oamenii au început a se înmulți

pe fața pământului și li s-au născut fiice,

Că fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau

frumoase și și-au luat soții din toate pe care le-au ales. […]

Erau uriași pe pământ în acele zile și, de asemenea, după

aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor

și ele le-au născut copii, aceștia au devenit oameni puternici,

care au fost în vechime oameni de renume.

.

Geneza 1-6

Prolog

Tărâmurile Transcedentale

Împăratul Shay'tan

SHAY'TAN

Cei doi zei străvechi se aplecară deasupra galaxiei de argint strălucitoare care se învârtea în spațiu, contemplând următoarea mișcare. Așa făceau din timpuri irememoriabile, Dumnezeu și Diavol, doi adversari antici captivi pentru totdeauna într-un joc de șah.

Cea mai mare dintre cele două divinități, un dragon roșu enorm, mută un pion negru în calea unei ture albe.

-Nu mai ai pioni! bombăni Shay'tan.

-Piesele Curții valorează mai mult decât pionii!

Adversarul său, ce purta o robă albă, îl depăși cu ușurință:

-Ele le pot dejuca planurile.

-Ahh... Râsul lui Shay'tan se transformă într-un rânjet de vânătoare. Nu ai suficient respect pentru pioni. Nu contează cât de puternice sunt piesele Curții tale, zise el, mutând un al doilea pion negru pentru a lua tura. Nu vei avea niciodată destule. Mai ales dacă vei continua să mizezi pe mișcări banale.

Aruncă tura nefericită în grămada lui tot mai mare de cuceriri, care zăcea împrăștiată în jurul tronului asemenea unui morman de jucării stricate. Împăratul Etern Hashem mimă o expresie de indignare.

-Folosesc piese superioare pentru a avea o strategie superioară! spuse el. Într-adevăr, Shay'tan. Gândești prea mult pe termen scurt ca să înțelegi subtilitățile!

-Victoria este legată de numere! râse Shay'tan. Cel care are cele mai multe piese câștigă.

Sprâncenele stufoase ale Împăratului se împreunară, concentrându-se... El analiză o tură neagră care orbita în jurul unui nebun, adânc pe teritoriile neexplorate.

-Ce urmărești, bătrân diavol?

Shay'tan mimă cel mai nevinovat rânjet al său, coada lui lungă și roșie zvâcnind ca aceea a unei pisici ce urmărește un șoarece. Hashem luă un cal alb și se gândi la următoarea mișcare. Rânjetul lui Shay'tan dispăru când își dădu seama ce piesă de șah avea să folosească adversarul său. Aripile sale pieloase zvâcniră spre exterior în timp ce Hashem muta calul alb spre premiul cel mai mare.

-Cal alb, Sector Z3...

-Oh, nu, nu faci asta!

Shay'tan își înșfăcă tura neagră și o trânti asupra galaxiei, aruncând calul alb din cer.

Camera se zdruncină.

Tavanul dispăru, transformându-se într-un baldachin orbitor de lumină albă.

-Shay'tan! strigă o femeie. Trebuia să-ți aștepți rândul!

O figură aurie, vagă, deveni vizibilă în ceruri, veghind deasupra lor ca și cum ei înșiși ar fi fost piese de șah pe o tablă mult mai mare. Cu o răsucire a încheieturii mâinii, Cea-Care-Este îi goli de preștiința lor și îi aruncă înapoi în galaxie, pentru a vedea cum aveau să li se manifeste mișcările în imperiile galactice pe care ambii le conduceau.

Capitolul 1

Și s-a întâmplat, pe când oamenii au început a se înmulți

pe fața pământului și li s-au născut fiice,

Că fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau

frumoase și și-au luat soții din toate pe care le-au ales. […]

Erau uriași pe pământ în acele zile și, de asemenea, după

aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor

și ele le-au născut copii, aceștia au devenit oameni puternici,

care au fost în vechime oameni de renume.

.

Geneza 1-6

.

Februarie – 3,390 î.Hr.

.

Durere.

Metalul îi străpunse carnea într-o explozie de scântei arzătoare, zdrobitoare, ce cuprindeau întreg corpul. Gâlgâi în agonie când o tijă de oțel îi străpunse pieptul, țintuindu-l pe puntea navei sale ca un fluture. Sângele îi năvăli în plămâni, arzând și sufocându-l. Mirosul dulce, arămiu umplea aerul; mirosul propriei sale moarți iminente.

Încercă să-și amintească propriul nume; dar nu existau amintiri, doar senzația de cădere.

„Deci asta e? Sfârșitul..."

O singură lacrimă i se scurse în timp ce nava lovea atmosfera, începând să ardă; simți cu ascuțime înțepătura sărată care traversa o tăietură, chiar și prin căldura și durerea celorlalte leziuni. Singur. Știuse dintotdeauna că va muri singur.

Nava scoase un sunet arsuzitor drept avertisment.

El închise ochii și se rugă să treacă în liniște în vid, să își simtă viața scurgându-i-se din trup pentru ca durerea să se sfârșească. Dar, chiar aproape de moarte, partea care îi amintea cine este, de fapt, îi șopti:

Luptă!

Supravieţuiesțe!

Trăiește o altă zi.

Își încleștă pumnul în jurul figurinei mici și negre pe care o păstra mereu lângă inima sa. Avea să finalizeze misiunea. Avea să îi înfrângă pe cei care făcuseră asta; chiar dacă nu avea nicio amintire a celor împotriva cărora lupta sau a motivului pentru care lupta.

Mult timp după ce ar fi trebuit să fi trecut dincolo de această lume, el continuă să lupte pentru fiecare gură de aer.

Capitolul 2

Februarie – 3,390 î.Hr.

Pământul: 12 ore mai devreme

NINSIANNA

Deșertul care se întindea între cele două mari râuri era un loc neospitalier, chiar și în timpul sezonului ploios. Nu existau multe locuri în care să te poți adăposti aici. Numai moloz și mănunchiul ocazional de desiș, resturile scheletice ale pârâurilor de mult secate și muntele îndepărtat pe care dușmanii lor îl considerau apanajul sacru al zeului lor.

Ninsianna, al cărei nume însemna Cea-care-slujește-zeiței, se ghemui în spatele unui morman de pietre, inima bătându-i puternic atunci când trei războinici îmbrăcați în kilt se apropiară periculos de mult de locul unde ea se ascunsese, adunând crengi uscate din tufișuri pentru a aprinde un foc.

-De ce ar veni pe aici? întrebă Tirdard.

-A vrut să scape de el, spuse Dadbeh.

-Nu-l lăsa să te audă spunând asta, zise Firouz. El se crede îndrăgostit de ea."

-Așa ar și trebui să fie! spuse Tirdard. Se presupune că trebuie să se căsătorească la solstițiul de vară."

-Nu și dacă nu reușește să o prindă, răspunse Firouz.

-Dacă mă întrebați pe mine, pufni Dadbeh, ea a fugit cu un alt bărbat.

Ninsianna își acoperi gura cu mâna pentru a opri cuvintele ce amenințau să îi țâșnească printre buze: „Nu poți să înțelegi că pur și simplu nu vreau să mă căsătoresc cu el?" Își exprimase protestul zgomotos, de multe ori, dar nimănui nu îi păsa de dorințele unei femei.

-Gândește-te ce copii frumoși vei avea, îi spusese tatăl său, ironizându-i ezitarea. Cea-Care-Este aprobă această uniune. El este fiul unei căpetenii. Gândește-te ce prestigiu ne va aduce legătura caselor noastre.

Ei bine, ea nu voia să fie producătoarea de urmași a nimănui! Nu pentru sat. Nici măcar pentru Cea-Care-Este!

Conversația se încheie când Jamin păși înapoi în zona de campare, cărând o gazelă moartă pe umerii musculoși. Era un bărbat frumos, cu ten negricios, un nas drept și fin, și ochii cei mai negri văzuți vreodată. Fiecare femeie din sat se pierdea în fața puterii lui de atracție.

Fiecare femeie cu excepția ei...

Ea era singura pradă pe care nu reușise să o atragă în patul lui!

Cel mai bun prieten al lui, Siamek, un bărbat înalt și competent, așeză sulițele cu vârf de obsidian și capa lui Jamin.

-Vezi vreun semn al trecerii ei? întrebă Firouz.

-Doar urme de pași, răspunse Jamin arătând către nord-est. Câteva mii de coți în această direcție.

-De ce s-ar îndrepta direct spre dușmanii noștri? întrebă Firouz. Nu realizează ca Halifianii o vor lua prizonieră?

-Pentru că este femeie, râse Jamin. Doar zeii știu ce îi trece prin mintea aia frumoasă.

Ninsianna apucă o piatră, încercând să reziste impulsului de a o arunca în capul arogant al fiului căpeteniei. Dacă nu ar fi fost stăpână pe facultățile ei mintale, el ar fi fost mort până acum!

-Asta e ceea ce primești dacă te ții după fiica șamanului, spuse Firouz.

-Noi toți te-am avertizat, adăugă Siamek. Ninsianna este nestatornică.

Dadbeh râse.

-Oh, Jamin! Te vreau!

Omul mic vorbise cu o voce înaltă, falsetto. Întoarse capul, pretinzând a fi celălalt sine al său:

-Ba nu, de fapt nu te vreau! continuă, iar apoi își întoarse spatele. Ba da, te vreau!

Se întoarse înapoi din nou:

-Nu, nu pot!

Tirdard își acoperi gura cu mâna, încercând să nu râdă.

-Tot timpul acesta, zise Firouz intrând și el în joc și împingându-și bazinul înainte în încercarea de a imita mersul unei femei. Jucându-se cu magia tatălui ei!

-Shazam! rosti Dadbeh agitându-și degetele. Jamin îi cade sub vraja.

-Cade? pufni Jamin. Nu chiar. Tatăl meu încurajează uniunea aceasta.

Privi către stânca după care Ninsianna stătea ascunsă:

-Femeie tipică! Prea proastă ca să își înțeleagă propria minte.

Îngenunche lângă gazela moartă, scoase recipientul cu apă și se stropi cu câteva picături pe cap.

-Îți mulțumesc, frate, murmură el, pentru darul vieții tale.

Vântul se înteți și răspunse într-un glas pe care numai Ninsianna îl putea auzi.

„Cu mare drag, fiu favorit..."

Jamin tăie pântecele gazelei cu o lamă de oxid, separând ca un expert organele interne de măruntaie pentru ca, atunci când vor pleca, hienele să le mănânce.

Siamek se lăsă pe vine lângă el și arătă spre cicatricea de pe burta lui Jamin.

-Arătai precum gazela asta când te-am cărat înapoi cu intestinele scoase afară după vânătoarea de bouri.

Vorbea scăzut, astfel încât ceilalți bărbați nu puteau să-l audă:

-Dacă ea nu te-ar fi cusut, vindecându-te, ai fi mort. Poate ai confundat tratamentele ei cu dragostea.

În spatele rocii, Ninsianna își ținu respirația.

„Te rog... Fă-l să asculte..."

Jamin înfipse cuțitul în gazela moartă.

-Iar acesta este motivul pentru care trebuie să o aducem înapoi! spuse el. Assur are nevoie de tămăduitoarea lui ucenică.

Smulse unul dintre picioarele animalului și îi întinse carnea lui Siamek. Ochii lui negri îl sfredeleau pe secundul său.

Siamek dădu din cap. El nu îl contrazicea niciodată pe Jamin în fața celorlalți oameni, dar fuseseră prieteni atât de mult timp, încât, între patru ochi, își spunea părerile fară ocolișuri. Siamek se ridică și puse carnea pe foc.

Jamin stătea cu fața spre muntele îndepărtat, având o expresie vulnerabilă pe măsură ce soarele alerga spre orizont.

-Unde ești? murmură el.

Își așeză piciorul îmbrăcat în piele pe stânca după care Ninsianna stătea ascunsă și privi îndelung orizontul, fixându-și pelerina cu ajutorul unei agrafe de os sculptate cu măiestrie.

Ninsianna se ghemui ca un animal de pradă, ascunzându-se printre stânci. Vântul își schimbă direcția. Fumul bătea înspre ea acum, aducând cu sine mirosul savuros de carne prăjită, condimentată cu usturoi sălbatic și câteva plante aromate din deșert. Stomacul îi mârâi, amintindu-i că în ultimele trei zile nu mâncase nimic altceva decât bastirma- carne sărată și uscată.

Unde avea să trăiască? O femeie fără sat?

Niciun alt trib nu ar îndrăzni să o primească.

Vântul șopti:

„Ar fi într-adevăr atât de rău? Să fii soția unei viitoare căpetenii?"

Ea își apucă gulerul, sfâșiată de nesiguranță. Rezistase întotdeauna în fața darurilor lui și a încercărilor de a o seduce; în fața modului în care el o urmărise, întotdeauna ca un leu vânându-și tiptil prada. Dar atunci când fusese rănit, o nouă latură cu totul vulnerabilă a lui Jamin apăruse. În fiecare zi, când ea mergea să îi schimbe bandajele, el îi spunea povești despre toate locurile pe care le vizitase, popoarele pe care le întâlnise și lucrurile sălbatice și frumoase pe care le văzuse.

Îi promisese că, dacă îi va deveni soție, o va lua cu el.

În cele din urmă, Ninsianna spusese da.

Dar apoi Jamin se însănătoșise și revenise la a fi- el!

Când fata rupsese logodna, Jamin se opusese cu tărie. Poate dacă i-ar explica într-un fel că fusese speriată? Poate că el își învățase lecția?

Tot ce trebuia să facă era să se ridice și să spună „aici sunt."

-Hei, Jamin! îl strigă Firouz. Ce ai de gând să faci cu ea odată ce o prindem?

-O pun pe genunchiul meu și o chelfănesc, spuse Jamin. Așa cum ar fi trebuit să facă tatăl ei cu mult timp în urmă.

Războinicii râseră.

Îndoielile Ninsiannei înghețară în piept. Bărbatul tipic! Spune un lucru ca să curteze o femeie, iar apoi un alt lucru doar pentru a își impresiona prietenii. Fusese înșelată de el o dată. Nu avea să își compromită judecata de dragul lui și a doua oară!

Continuă să aștepte până când toți bărbații se așezară să mănânce și apoi, foarte atent, începu să se târască înapoi. O pietricică se rostogoli și îl lovi pe unul dintre războinici.

Scârț!

Ninsianna îngheță.

Toți cei cinci bărbați se uitară în direcția ei. Inima îi bătea frenetic. Își lipi corpul de pământ.

„Să nu mă vadă... Să nu mă vadă..."

În cazul în care ei s-ar fi ridicat, ea ar fi fost expusă.

Șopti rugăciunea pe care tatăl ei o rostea ori de câte ori aveau nevoie să pornească un foc, iar lemnul era umed, și își imagină focul solstițiului pe care îl aprindeau de două ori pe an. Focul izbucni într-o rafală arzătoare, făcând carnea să sfârâie și să se aprindă. Bărbații se luptară să potolească vâlvătaia înainte ca bucata de carne să se transforme în cenușă.

„Mulțumesc, Mamă!"

Ninsianna așteptă până când bărbații se așezară din nou pentru a mânca, iar apoi se strecură înapoi până când ajunse la un wadi, un pârâu uscat de deșert care avea apă numai după ploile torențiale. La fundul său se afla o gaură întunecată, umedă, în care Dadbeh și Firouz săpaseră pentru a găsi apă. Aici, în deșert, apa se evapora repede. Nu numai că acea gaura era deja secată, dar solul avea un aer bolnav, urât mirositor.

Darul de a vedea, pe care îl moștenise de la tatăl ei, o avertiza în legătură cu apropierea duhurilor rele. Oricine ar fi băut apa aceasta avea să sufere de dureri abdominale și diaree explozivă.

Ninsianna chicoti. Poate că asta i-ar descuraja pe Jamin și oamenii lui?

Se grăbi spre vest, departe de teritoriul Ubaid, departe de Assur, departe de părinții ei, care vorbeau despre obligație și datorie. Aici, în deșert, un singur călător ar putea trece neobservat, dar o ceată de războinici ar trezi atenția dușmanilor lor.

Nici măcar Jamin nu ar îndrăzni să riște un război cu tribul feroce Halifian!

Soarele cobora în spatele muntelui pe care Ubaizii îl numeau dinți de hienă. Tribul Halifian considera acest munte sacru. În cazul în care Jamin ar fi fost prins acolo, ar fi izbucnit cu siguranță o luptă.

Wadi-ul se întuneca pe măsură ce ținutul aluneca, la rândul lui, în întuneric, dar harul de a ști, pe care îl moștenise de la tatăl ei șaman, îi lumina calea. Fiecare lucru viu emana o anume aură, de la cel mai mic fir de iarbă până la scorpionii care se strecurau printre stânci. Tatăl ei pretindea că femeile nu ar fi trebuit să vadă, dar ea putea simți mult mai mult decât credea el.

Se împiedică de o stâncă.

Cu un strigăt, se pomeni cu fața în jos pe pământ. Respirând din greu, se ridică și își scutură praful galben de pe rochie. Trebuia să găsească adăpost. Departe, în deșert, nu exista nicio aură.

Ah! Cât de mult ura întunericul!

Ninsianna stoarse o înghițitură de apă din recipientul său de vezică de animal, recipient acum flasc și moale. Dacă nu reușea să găsească apă în curând, nu avea să aibă altă alegere decât să se întoarcă la râu.

Închise ochii și ridică palmele spre cer.

„Minunată Mamă? Mi-e sete…"

Chiar la stânga ei, solul străluci, mânat de un murmur slab de viață. Apă subterană? Dacă nu ar fi căzut, probabil că nu l-ar fi observat.

Fata urmă calea wadi-ului, îndreptându-se spre muntele sacru. Un miros slab de pământ era purtat în vânt. Ninsianna se opri și mirosi.

Apă?

Se repezi spre o stâncă ce era atât de mare încât wadi-ul fusese forțat să își croiască drum în jurul acesteia. Prelingându-se dintr-o fisură, un izvor mic de apă oferea lichid dătător de viață.

„Mulțumesc, Mamă!"

Ninsianna își umplu mâinile și oferi prima înghițitură pământului, înainte de a-și scufunda din nou degetele în bazinul minuscul care se formase la bază. Era rece și dulce, fără duhoarea îngrozitoare care indica prezența spiritelor rele.

Scoase o pătură de lână din tolba ei piele. Aici, în deșert, un om putea muri din cauza căldurii în timpul zilei, iar apoi îngheța până la moarte pe timp de noapte. Totuși, aprinderea focului era cea mai sigură cale de a atrage atenție nedorită asupra sa. Fata se sprijini de stâncă, meditând la destinul greu pe care îl avea.

Logodită! Cu un bărbat pe care nu îl iubea!

Noaptea deveni extrem de rece. Ninsianna începu să tremure. O haită de hiene se apropie, lătrând într-un mod neliniștitor. Fata își scoase lama de oxid și o strânse la piept. Un șarpe ieşi din vizuină și șuieră. În deșert, un animal scoase un strigăt de moarte.

-Mamă? zise ea cu voce ciripită. Știu că îl placi pe Jamin, dar are un temperament teribil. Nu puteai să-l faci să se îndrăgostească de altcineva?

Ce ar putea-o face pe zeiță să își nesocotească fiul favorit? Fata privi către stele.

Shazam! Ninsianna a făcut magia tatălui ei...

Ei bine, nu o făcuse. Nu chiar. Poate doar un pic... Ajunsese să îi pese de el,