Dincolo de noapte și zi

Capitolul 1

1MARTIE

La noi în casă la ora 17.00 se ia cina. Indiferent de orice, la ora 17.00 se ia cina. Niciodată nu mi-am pus întrebarea de ce la ora asta? Cine a făcut acest obicei și când?

Și, dacă e să fiu sinceră cu mine, niciodată nu prea mi-am pus întrebări. Viața mea a decurs lin, exact așa cum se aștepta de la mine.

Orologiul din colț arată ora 17:20 și se trece la desert. Plăcintă sârbească aburindă. Urmează cafeaua și apoi cei trei bărbați din viața mea or să se retragă subtil spre salon pentru tărie și discuțiile ce nu sunt pentru urechile sensibile ale doamnelor. Ale domnișoarelor mai exact, pentru că eu, Alexandrina Atanasiu, sunt singura prezență feminină din această casă.

Or să se scuze pentru gest, or să îmi mulțumească pentru companie și or să mă pupe după rang: tata pe păr, unchiul pe frunte și logodnicul meu pe încheietura mâinii stângi.

Ei trei, etern ei trei, au fost singura mea familie. Trioul fantastic, frații Atanasiu și Pavel Toma, militari de carieră, se știu practic din totdeauna și pe mine mă cresc cu toată gentilețea pe care niște bărbați în situația lor o pot avea.

În toamna trecută, când am terminat școala și am rămas acasă, tata m-a anunțat că Toma o să mă ia de nevastă și eu m-am bucurat sincer. Știu că e mai mare decât mine, cu cât exact nu știu, dar îl cunosc de mică și e mare lucru să îl știi așa pe omul cu care o să îi petreci restul vieții. Dumnezeu a fost bun cu mine!

Bărbații mănâncă repede și cu poftă așa cum numai un bărbat după o zi de muncă o poate face.

- Vă e rău coniță, mă întreabă Măriuca, fata din casă. Nici supa nu ați terminat-o!

Eu tresar și toți se uită la mine. La masă nu se vorbește! Măriuca, pentru că e la noi de când mă știu eu, își permite și mai scapă câte o vorbă. Acum pare justificată.

- Adevărul e că nu mă simt prea bine, încerc eu să mint și sunt absolut sigură că nu îmi iese. Niciodată, dar niciodată în viața mea, nu am mințit!

- Poate te paște un mic guturai, îmi spune Toma încurajator în timp ce mă mângâie din priviri.

- Așa e, mă agăț eu de colacul de salvare. Vreme asta schimbătoare de început de primăvară e de vină...

- Un ceai cald cu puțin rom pentru Dulcineea mea, comandă unchiul Tiberiu fără să mă consulte. Acum că a făcut 18 ani are voie și ea, adaugă cu un zâmbet mic de încurajare.

Nimeni pe aici nu mă consultă vreodată, dar asta nu mă deranjează, e modul lor de a-mi arăta că le pasă. Dacă stau să mă gândesc, ar fi chiar comic, un general și doi colonei, obișnuiți să țină fără suflare sute de militari când trec pe lângă ei, să mă consulte pe mine în legătură cu ceaiul de seară.

Măriuca se retrage. Tăcerea revine și eu pot să respir iar. Am mințit! Chiar am mințit și ei m-au crezut! Am atât de multe emoții încât simt că amețesc. Închid ochii și îmi spun rugăciunea pe care am învățat-o la Școală Centrală și care a devenit parte din mine. Oricând, fie ca vreau să cer ceva sau să mulțumesc, să mă liniștesc sau să mă regăsesc, îmi spun rugăciunea în gând.

Ceaiul sosește aburind și parfumat la 17:30 și fix atunci se ridică domnii mei, îmi dau săruturile de rigoare și se retrag.

Rămân singură și știu ca mi se mai îngăduie să zăbovesc jumătate de oră prin odaia asta și apoi trebuie să mă retrag în bibliotecă pentru lectura de seară. Viața mea e un ceas. Poate, uneori, recunosc, mi se pare monotonă și previzibilă, dar știu că așa trebuie să fie. Totul are locul lui, timpul lui, durata lui.

Gust din ceaiul cald și rememorez ziua fantastică pe care am trăit-o. Mă cuprind sentimente amestecate, furnicături de emoție, fericire și milă, deopotrivă. Și totul, absolut totul a pornit de la faptul că eu am încălcat o regulă și am poftit la un măr.

La ora 12: 30, după masa de prânz, clar locul meu nu era lângă beciul de legume și fructe. Cine s-ar fi gândit că o să fiu eu acolo la ora aia? Rosa, mica țigăncușă și om iute de mână la bucătărie, sigur nu se aștepta...

Eu mă plimbam agale prin soare, cu ochii după fluturi și plămânii plini de aer cald, cu gândul la mărul meu parfumat când am auzit un strigăt scurt și înăbușit din beci. O femeie cu durere și teamă în glas!

Am coborât tremurat primele două trepte și m-am oprit. Dacă până acolo răzbea și lumina soarelui în întuneric, eu cu siguranță nu îndrăzneam mai mult!

- Cine e acolo? am întrebat repede să nu îmi pierd curajul.

În gând mă rugam să nu fie nimeni martor la spaima mea pentru ca ar fi fost mai mare râsul ca tocmai fata marelui general Atanasiu, decorat și aclamat, să tremure ca o frunză în vânt în fața întunericului și a unei voci mici.

Tăcere!

- Ieși acum și te cruț! am adăugat.

Nimic

- Dacă nu ieși de bunăvoie, țip după tata! am spus în culmea frustrării. Lasă fata în pace! am mai adăugat convinsă fiind ca acolo se întâmplă ceva necurat și un el o chinuie pe o ea. Așa ne învățase mereu la Școala Centrală, că femeia e mamă, soție și trebuie protejată. Mereu ea e cea care trebuie protejată!

Și oare de ce făceam eu acum pe amazoana dacă și eu sunt tot femeie, m-a străfulgerat un gând și m-am tras înapoi speriată.

Jos s-au auzit zgomote și pași. Cineva urca! Mi-am strâns mâinile la baza gâtului și am așteptat cu inima bubuindu-mi în urechi.

Rosa!

Nu mă așteptam la ea. Răsuflu ușurată. Ea e albă ca varul și tremură.

- Coniță, te rog din tot sufletul meu, nu mă spune, coniță, că mă bate rău, se roagă de mine în limba ei alambicată.

- Te bate? întreb speriată. Cine Rosa să te bată? Vorbim cu tata și nimeni nu te bate, stai liniștită, îi spun eu pe o voce calmă.

Rosa devine aproape isterică sub ochii mei. Pupilele i se dilată în secunde și nările se zbat ca la animalele mari.

- Rosa? o întreb confuză și încerc să pun mâna pe ea.

Se trage speriată și dă drumul la șorț de unde se împrăștie în praf câteva cepe și cartofi. Mișcarea mă face atentă la mâinile ei de pe care se prelinge sânge.

- Rosa, țip eu, îți curge sânge de la mână! Doamne Dumnezeule, simt cum mă ia cu leșin. Stai jos! Stai jos! țip.

- Coniță, taci, rogu-te că aude și vine și mă bate, șoptește ea și nu știu cum o înțeleg prin istericalele mele. N-am vrut, coniță, de foame, coniță! Iartă-mă, coniță! De foame!

Și fuge iute pe lângă mine și lasă în urmă un miros de sânge ce mi se lipește de nas și limbă.

Fără să gândesc mă iau după ea.

- Rosa, stai, ești rănită! Stai, Rosa, că nu îți face nimeni nimic! Rosa!

Ea fuge și cotește spre spatele casei, spre micul crâng de pomi în care eu nu am avut niciodată voie să mă aventurez. Uit ca sunt domnișoară și că nu am voie să mă port așa, că pot să mă rănesc și eu, să pic și să îmi stric fața, și altele câte și mai câte. Nu simt decât spaima Rosei că cineva urmează să o bată și sângele care picură șuvoi neîntrerupt din palma ei, pompat de inima nebună.

Trec pomii. Eu țip, ea aleargă.

În curând simt că nu mai pot să alerg. Îmi iau foc plămânii și mă înțeapă sub coaste de simt că o să vomit.

- Rosa! mai spun gâfâit cu o ultimă sforțare.

Rosa pică și ea la câțiva zeci de metri în fața mea. Dumnezeule, dă-mi putere, îmi spun în gând. Mai mult mă târăsc decât să merg, dar reușesc și ajung la ea. Gâfâie și sângele curge mai rău ca înainte. Are ochii pierduți, fața palidă și transpirată.

- Rosa, fată proastă, o cert cu emoție. De ce ai alergat ca nebuna? Uite unde suntem acum, cine ne mai ajută?

- Coniță, îmi răspunde gâfâit, nu mă spune, rogu-te că mă bate...

- Cine te bate, fată proastă, că nu înțeleg nimic?

- Conu mare mă bate, spune ea ferm.

Fac ochii mari.

- Tata?

- Da, coniță, el, coniță. Nu mă spune, coniță, ca mă bate, rogu-te, nu mă spune!

- Rosa, liniștește-te, că nu te spun! Gata! Acum trage aer în piept și spune-mi de ce să te bată tata?

- Că am furat, coniță!

- Ceapă și cartofi? întreb confuză și șocată.

- De foame, coniță, zice ea întruna ca o moară stricată. De foame!

- Rosa, liniștește-te! Nu te bate nimeni, țip nervoasă. Cine ți-a făcut rău la mână?

- Eu, coniță, când am furat. M-am tăiat într-o tablă de lângă sacul de cartofi. M-a văzut Dumnezeu și s-a supărat pe mine, coniță, asta s-a întâmplat. M-a bătut și El și acum o să mă bată și conul, plânge ea isterică.

- Asta e culmea, tata nu bate pe nimeni niciodată! îi țip eu nervoasă, exasperată și speriată.

Din spate m-a lovit un râs vibrant. Am sărit speriată lângă Rosa și m-am uitat tremurând în sus. Un bărbat tânăr, un cal fără hamuri și un râs ce îmi făcea pielea să se contracte. Părea maiestos privit așa de jos, o adevărată forță a naturii dezlănțuită.

- Prințesa sigur nu și-o bate, asta e clar, a spus el cu o voce groasă, răgușită atunci când râsul s-a terminat. Dar pe noi, toți ceilalți, ne tine ca la circ, a mai zis uitând-se fix în ochii mei.

Și ce ochi avea, Doamne, parcă toată frumusețea și misterele lumii fugiseră în ei. Un albastru pur, intens, ce m-a făcut o clipă să uit unde mă aflu și să mă întreb cum se vede lumea prin ferestrele alea minunate. Sigur mai frumoasă!

- Să fie oare chiar ea, unica și cea de neatins, prințesa Alexandrina Atanasiu? întreabă el ironic și ridică o sprânceană închisă la culoare în sus.

Simt că nu mai pot! Dintr-o dată ziua asta e prea mult și eu răbufnesc. Furia îmi dă forțe proaspete și mă ridic din praf fără să crâcnesc. Mă scutur din instinct și el râde. Când ridic ochii și îl văd iar, toată atitudinea mea războinică se topește și ajunge subtil la consistența unei budinci de ciocolată. Văzut de aproape e superb! E ceva sălbatic și nestăpânit în el. O forță imensă ce pulsează și vibrează și undele ei mă ating și pe mine. Inima în mine dansează, sângele cântă, gândurile zboară. E un semn. E destinul!

- Sila, se aude vocea slabă a Rosei și eu ies din transă.

El coboară de pe cal, îngenunchează și o trage în brațe, pe umăr și apoi încalecă iar fără efort, fluid.

- Ți-aș fi spus că ne mai vedem, prințesă, dar dacă te prinde taică-tu sau balaurul de Toma că ai ieșit din curte o să îmbătrânești și o să mori legată de ușa camerei tale, îmi spune batjocoritor și râde iar.

Prinde calul de coamă, îl strige între coapse și îl întoarce să plece. Pe mine gândul că nu o să îl mai văd niciodată mă întristează subit. De unde oare îmi vin gândurile astea?

- Luna, îi șoptesc.

Întoarce capul și ridică din sprâncene. Se pare că nu o să îi mai aud vocea, deși îmi doresc asta din tot sufletul.

- Mi-ai zis Alexandrina Atanasiu. Asta a fost mama și a murit într-o noapte cu lună plină când m-a născut pe mine. Ca să nu uit niciodată sacrificiul ei, tata mi-a dat numele ei și mă strigă Luna ca el să nu uite niciodată noaptea aceea.

Tace încruntat și e, dacă se poate, și mai frumos