Ada: Roman

Cristina G.

https://scriitorcristinag.blogspot.com

https://authorcristinag.blogspot.com

Copyright © 2018 Cristina G.

All rights reserved.

Ce e iubirea când cuvintele d-amor înșală?

Când ochii minții-s orbi și faptele omoară?

Cuprins

Alte cărți scrise de Cristina G.

Moartea achită toate datoriile

Sângele apă nu se face

Nimic nu este ceea ce pare

Toate-s vechi și nouă toate

Ce naște din pisică, șoareci mănâncă

Fericirea înseamnă uitare

Acum ori niciodată

Era pe când nu s-a zărit

Moartea căprioarei

Prea târziu te-am iubit

Adelaida

Preoți și demoni

Cântec de leagăn

A mai trecut un an și iarăși altul vine

Clopotul de sticlă

Iubirea te ridică, iubirea te coboară

Lupul în haină de oaie

La răscruce de vânturi

Copii și părinți

Cât de frumoasă ești

Nadir

E iarnă cumplită în inima mea

Pereții au urechi

Despre autor

Conectează-te cu Autorul

Alte cărți scrise de Cristina G.

Toate cărțile de Cristina G. sunt publicate în ambele formate: electronic și de hârtie – paperback, și se pot găsi pe mai multe platforme online (librării virtuale), însă pot fi comandate și fizic în librăria ta favorită. Vorbește cu vânzătorul sau vânzătoarea.

În română

14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Copilărie: Vremuri Apuse

14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Copilărie: Toate-s Vechi

14 Nuanțe de Roșu – Amintiri din Copilărie: Memoriile Complete: Epoca de Aur

Trucuri de Frumusețe și Sănătate

Îmi Curg Mucii, Deci Exist

Vreau și Pot să Slăbesc Mâncând

Ce Ești Azi, Ai Decis Ieri – Fericirea se Învață

Fată Bătrână și Fericită – Mai Bine Singură Decât Singură în 2

Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul I – Sărate

Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul II – Dulci

Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul III – Prepară Porcul de Ignat

Rețetele Bunicii Învățate de la Mama – Volumul IV

Cele mai Populare Rețete ale Bunicii Învățate de la Mama – Volumul V

41 de Rețete Dulci și Sărate de Sărbători

41 de Rețete Practice și Simple de Borșuri

41 de Rețete Dulci și Sărate de Post

41 de Rețete Fără Gluten

41 de Rețete de Chiftele, Omlete, și Aperitive Reci

41 de Rețete de Clătite, Checuri, Prăjituri și Dulciuri Varie

25 de Rețete Rapide din Cartofi – Bucate Vegane Fără Gluten pentru Începători

25 de Rețete Rapide din Orez – Bucate Fără Gluten Pentru Începători

În engleză

Half my Age plus Seven – A Sinful Confession

Half my Age plus Seven – Too Good to be True

iLive

God is Weary

Oranges at Christmas in a Communist Country - 2nd Edition

Ten Years in Italy, Three Weeks a Human

Humans Cursed by Geography in the Pursuit of Happiness

Racism Without Racists – The Truth about Immigration

childless: How to Cope with Endometriosis & Vulvodynia

Author for Life or for a Living?

It's Never Game Over – An Informal Self-Help publication

SOS – Single or Scotch? - Coming Soon

.

Moartea achită toate datoriile

— Îmi pare rău, murmură doctorul. Am făcut tot posibilul... . A pierdut prea mult sânge.

— Dumnezeule! Era atât de tânăr! exclamă mama.

— Îmi pare rău. Sincer. Dacă pot să vă ajut cu ceva, vă rog să-mi spuneți, adaugă doctorul.

Mama dă din cap în semn de refuz.

— Un psiholog? Un preot poate? insistă doctorul uitându-se la mine.

— Putem să-l vedem? întreabă mama.

— Nu acum. Mergeți acasă să vă odihniți. O să vă anunțăm când... . Știți la ce mă refer, spune doctorul îndepărtându-se rapid.

Aș vrea să plâng, dar nu pot. Proptită de peretele alb, lunec încet pe podea ca și cum nu aș avea coloană vertebrală.

„Adrian... . Oare chiar nu mai e?" mă-ntreb.

„Sunt văduvă și n-am împlinit încă 21 de ani. Numai acum 3 ani l-am cunoscut și acum nu mai e de parcă nici n-a fost."

— Ada, copila mea, e mai bine așa. Nu era om bun.

Mă uit la mama prostită. Știu că are dreptate. Adrian era un monstru. Dar... să moară așa de tânăr? Și pentru ce?

— Dar de ce, mamă? De ce a murit? Nu înțeleg. Nu era bolnav, nu a avut un accident, nu s-a tăiat. Cum a pierdut sângele?

— Nu știu, copila mea. Nici doctorul nu știe. Nimeni nu știe. E un mister. Dar s-au mai auzit cazuri dintr-astea. Nu? Așa trebuia să se întâmple. Ridică-te de jos copilă. Nu vrei să stai pe scaun în loc?

Mă uit în gol. Nu mai aud nimic. Parcă sunt într-un univers paralel. Citesc cuvinte de încurajare pe buzele mamei.

— Ada?

Mama se apleacă și încearcă să mă ridice de pe jos. Nu am voință să o ajut. Nu pot să vorbesc, nu pot să o împiedic.

Un bărbat trece pe culoarul spitalului și i se alătură mecanic mamei, prinzându-mă de un braț.

— Ce s-a întâmplat? Chemăm un doctor? întreabă îngrijorat.

— Nu, răspunde mama. Nu e bolnavă. E soțul ei... . Nu contează. Haideți s-o mutăm pe scaunul ăla.  

— Soțul? Dar e atât de tânără.

Necunoscutul își pune mână la gură:

— Vă rog să mă iertați, nu e treaba mea.

Mă trag amândoi cum pot și mă așază pe scaunul din pal melaminat.

— Ce grea este. Nu aș fi crezut, e atât de firavă, mărturisește bărbatul gâfâind de efort.

— Ada, te rog. Nu te lăsa răpusă... . Ai toată viața înainte.

— Dar ce are soțul? Am o rudă la farmacie care poate procura medicamente rare care salvează vieți.

— Este pre târziu pentru asta. Vă mulțumesc totuși, răspunde mama.

— Adică...?!

Mama aprobă din cap oftând.

— Ce nenorocire! Îmi pare rău. Nu știu ce să spun.

— Nu aveți ce spune în cazuri dintr-astea. Vă mulțumesc mult pentru ajutor. N-aș fi putut să o ridic singură. Ada este devastată de durere.

Bărbatul se uită la mine cu milă. „De ce îi este milă? Nu mă cunoaște, mă mir în mintea mea. „Nu ar trebui să-i fie milă. Mie nu mi-e milă de mine.

— Vreți să sun un taxi să vă ducă acasă?

— Nu, mulțumim. Luăm autobuzul, nu locuim în oraș.

— Sănătate atunci, spune bărbatul îndepărtându-se.

Mă uit după el. Pantofii negri ce poartă par foarte scumpi. „Oare de unde i-a luat?"

— Ce om bun, murmură mama. Hai, plecăm? Ada?

— Da, mamă. Iartă-mă, răspund într-un târziu făcând un efort supraomenesc. Nu știu ce-i cu mine. Îmi pare că nu sunt în corpul meu.

— E normal, draga mea. Tocmai ce ți-ai pierdut soțul. Ești îndurerată. 

— Nu, mamă. Nu e numai acum. Mi se întâmplă asta de mică. Știi foarte bine. Adrian se supăra des pe mine din cauza asta. Spunea că sunt bolândă și mă scut... .

Mă opresc brusc. „Oare de ce-i spun asta mamei? Ea nu știe... nu știe ce-mi făcea Adrian."

Îmi îndrept privirea spre mama. Fața îi este brăzdată de lacrimi. Știe.

— De ce nu te-ai întors acasă, copilă? Te-am fi primit cu brațele deschise. Ești toată viața noastră.

— Îmi era rușine, mamă. Tata mi-a spus să nu mă duc după el. Nu l-am ascultat.

— Căsătoria este un loz în plic. Nimeni nu poate fi sigur de cum o să meargă.

— Tata știa. Mi-a spus.

— Nu știa, se temea c-avea să fie așa. Toți părinții se tem de asta, răspunde mama întristată. Nu te-am văzut de o veșnicie... . Ne-a fost atâta dor... . Hai acasă, la noi zic. Vii?

— Nu pot mamă. Am pisicuța singură. Tu du-te să-i spui tatei ce s-a întâmplat. Trebuie să știe.

— Dacă am merge amândouă la tine, luăm pisicuța și mergem la țară? Apoi faci o baie lungă și caldă. Ce zici? De când nu te-ai spălat? Eduard s-ar bucura să te vadă. Mereu întreabă de tine.

— Vreau să stau singură, mamă.

— Nu e bine să stai singură acum. Și nu în casa în care ai locuit cu el. Te rog. Promit să nu te pistonez. Iar dacă nu o fac eu, nu o face nimeni. Eduard spune cinci cuvinte pe zi. Stă numai cu nasul în cărți. Ascult-o pe mama cum făceai când erai mică. Vrei? Te-am îndemnat eu vreodată la rău?

Dau din cap în semn de nu.

Cât de mult mă iubește femeia căreia îi spun mamă... . Și cât de mult o iubesc și eu.. numai că nu simt... acum. Întind mâna spre fața ei cum făceam când eram mică. Mama se apleacă. Îi șterg lacrimile. Ea îmi sărută degetele sărate. Exact cum făcea când eram mică.

— Mamă... nu pot să plâng. Nu simt nimic. Cred că nu mai am suflet.

Mama surâde trist, dar nu răspunde.

Mă ridic, însă mă balansez pe picioare. Mama mă prinde de braț. Îmi duc mâinile la tâmple.

— Ai amețit, murmură mama îngrijorată. De când nu ai mâncat?

— Nu-mi amintesc. Adrian... a fost plecat.

— Ți-e foame acum?

— Nu. Cred că nu sunt om, mamă. Nu mi-e foame niciodată.

— Mâncai cu atâta poftă când erai mică... .  

— Mâncam doar plăcinte. Îți amintești? Numai plăcintele îmi plăceau. Dar mâncam și sfeclă roșie. Ce curios.

— Sunt necazurile, draga mea. Ești nefericită, de asta nu-ți trebuie mâncare. Mergem?

Pășesc agale cu mama de braț. Încovoiată de spate, mama, se adaptează ritmului pașilor mei. „Câți ani are oare? Nu pot să mă gândesc. „Oare unde-mi merge mintea câteodată?

Ieșim din spitalul de pe strada Speranței. Ironic, nu?

E iarnă. Din cerul mohorât în loc să cadă stele sclipitoare, curge o ploaie fină. Copacii sunt complet despuiați de frunze. Ce trist și rece este totul. Am însă noroc că nu e soare. Soarele îmi face rău. Mă arde ca un cuptor. Mai bine să fie frig și înnourat.

O rafală de vânt spulberă niște hârtii adunate grămadă în fața unui bloc. Mama tremură la brațul meu. Mă opresc și mă uit la ea ca și cum numai acum mi-aș da seama de prezența ei.  

— Iartă-mă, mamă. Nu ar fi trebuit să te sun. Nu știu ce-a fost în capul meu.

— Nici nu se pune problema, draga mea. Ne-ai făcut cea mai mare bucurie când ai sunat. Telefonul nostru nu sună niciodată. Pentru tine l-am instalat. Eduard era gata să sară din pat când a auzit soneria. Știa... știa că ai probleme. Știam amândoi. Era imposibil să nu știm.

— Aș vrea să plâng.

— O să plângi. Ești blocată de durere.

— Durere?! Nu. Sunt fericită, mamă. Ar trebui să fiu fericită adică, numai că nu simt nimic. Of, parcă nu știi.

— Nu sunt psiholog, dar știu că șocurile creează fel de fel de probleme.  Mai scrii?

— Da. Dar nu așa de des ca înainte. Dar tu?

— Eu nu. Acuma citesc. Stăm amândoi în fotolii în fața focului și ne uităm pe geam, sperând să te vedem venind.

— Oh, mamă. Îmi pare așa de rău că am plecat. A fost cea mai mare greșeală din viața mea.

— Se întâmplă, copilă. Se întâmplă.

— De cât timp nu mai predai la școală? Nu-mi amintesc deloc. Este atât de straniu. Am un fel de amnezie. Știu cine ești, cine e tata. Știu că am fost crescută la țară într-un sătuc pierdut de lume, dar nu-mi amintesc nimic. Sunt doar fapte împlinite. Parcă le-aș fi învățat de pe rost dintr-o carte de istorie. Parcă e viața altuia. Nu ți se pare că-i ceva în neregulă cu mine?

— Ba da. Ești foarte palidă și în mod sigur anemică. Cum erai când te-ai născut. Asta pentru că nu mănânci ce trebuie. Dar am să mă rezolv asta cât mai curând. Hai să luăm pisicuța. Cum o cheamă?

— Mia.

— Frumos nume.

— Adrian l-a ales. Mia e a lui. Nu știu cum o să reacționeze când o să vadă că nu mai vine acasă.

— Pisicile nu simt precum câinii. Dacă nu-i spui, nu o să știe. Și chiar de-i spui, nu înțelege. O să fie bine.

— Vreau să te cred, mamă, dar nimic nu e bine de la o vreme.

— De când ai împlinit 19 ani, nu?

— De unde știi?

— De atunci n-ai sunat.

— N-am sunat de 2 ani?! Atât de mult a trecut? 2 ani? Cum poți să mă mai iubești?

— 2 ani fără 15 zile. Ada... împlinești 21 de ani în curând. Dumnezeule! Nu mai avem timp! De data asta te va lua la el cu siguranță.

— Ce vrei să spui? Cine să mă ia?  

Mama oftează. Îi simt trupul fraged fremătând sub haina de ploaie albastră.

— Nu mai avem timp pentru ce, mamă?

— Vorbim acasă. Eduard... el... . O să-ți explice el. A vorbit gura fără mine. N-ar fi trebuit.  Ai altele la care să te gândești acum.

Sângele apă nu se face

Intrăm în blocul violet cu patru etaje. Adrian și cu mine, locuim... locuiam la parter. Deschid ușa de la apartamentul cu numărul 13. Mia nu-mi vine în întâmpinare. Dar când a venit vreodată ea să mă salute cum fac toate animalele de casă ca ea?

— Mia, unde ești? o strig, dar nu apare.

Mama rămâne în ușă.

— Nu intri, mamă?

— Nu. Mai bine nu.

— De ce?

— Ne grăbim. Avem un autobuz în 35 de minute.

— Poate vrei să mergi la baie.

— Sunt bine așa, Ada. Caut-o pe Mia.

Deodată un ghemotoc negru sare de pe cuier drept în capul meu. Țip de surpriză.

— Mia! Îți arde de glume?

Mama face un pas înapoi.

— O pisică neagră. Ai o pisică neagră. De ce ai o pisică neagră, Ada?

— Ți-am spus, e pisica lui Adrian. El a adus-o.

— Când?

— Acum 2 ani circa.

— De ziua ta?

— Nu... cred că era înainte de ziua mea. A găsit-o pe stradă a zis. Nu avea mai mult de câteva ore de viață. Cică mama ei murise la naștere. La fel și ceilalți frățiori ai ei. Era foarte frig. Bieții de ei.

— Erau doi albi și încă unul negru. Puii, trei, erau doi albi și unul negru, nu?

— De unde știi că erau trei? Nu știu ce culoare aveau ceilalți, Adrian nu mi-a zis. Ce se întâmplă, mamă? Ești superstițioasă? De când?

— Sunt om de știință, nu cred în astfel de fabule.

— De unde știi de pui, mamă?

— Nu știu. Am avut și noi o pisică, Ada. Am luat-o după ce-ai plecat tu. Acum 2 ani a născut doi pisoiași albi și două pisicuțe negre, dar a dispărut cu tot cu pui peste noapte.

Mi s-a încrețit pielea pe mine.

— Nu crezi că Adrian a răpit-o, nu? Ar fi