Costin Petrescu in dialog cu Nelu Stratone

Prolog

M-am născut în zodia săgetătorului, pe 26 noiembrie 1917, în București, „micul Paris", cum i se spunea pe atunci, la puțin timp după începerea Primului Război Mondial, care avea să lase urmări extrem de grave, tragice și nefaste, încât socialul și organizarea umană de până atunci să fie total bulversate.

Părinții mei cu vechi origini grecești aveau ceva studii. Tata titrat inginer în mecanică fină și generală, un brav și abil „muncitor, extrem de talentat, mai ales când se ocupa de repararea ceasornicelor de tot felul, îmi aduc aminte, îndeletnicire la care avea o mână și o minuțiozitate de invidiat. Mama făcuse studii liceale la un pension de fete, căci așa le stătea bine domnișoarelor din familiile burgheze, cum se considera „en famille. Mama avea o voce superbă, excepțională, de soprană și o apreciam deseori în ariile ei din opere celebre, interpretate în diverse ocazii familiale sau din propria-i plăcere! Îi plăcea să meargă la vânătoare. În general, era acompaniată de unul dintre prinții Cantacuzino, cu care se cunoștea.

Nu erau ahtiați după bani, moștenirile primite erau suficient de consistente, încât să nu-și pună problema traiului de zi cu zi, problemă destul de complicată la perioada aceea.

Talentul meu „primordial a fost desenul, atracție anunțată și adjudecată la vestita „tăiere a moțului, la vârsta de un an, când am ales un brav creion...

Dar nu numai acest creion a fost preferat, ci și un... clopoțel elvețian, pe care mama mi l-a pus tot pe tava de argint în scopul „bine determinat de a „vedea către ce s-ar putea proiecta virtual progenitura în viitor.

De la „moț" și până la grădiniță, apoi școala primară, nu a fost decât un pas.

Dar în acest pas de doar câțiva ani, a încăput și o perioadă benefică de concerte la cratițele și oalele din bucătărie, cu un singur spectator în general, bona mea drăguță și basarabeancă pe deasupra... integrată deja în familia noastră.

Talentul meu într-ale desenului avea să se dezvolte bine, susținut și încurajat mai ales de una dintre cele trei surori ale tatei, tante Zozo, desenatoare de excepție, care mă instruia în superba ei curte, într-unul din bunele cartiere ale Bucureștilor, punându-mă să lucrez nenumărate naturi moarte, asamblate chiar de ea, în timp ce se delecta cu stropitul superbilor trandafiri colorați și ai crinilor speciali, negrii cu galben...

Era proaspăt căsătorită cu un ofițer de cavalerie din armata franceză, al cărui tată fusese erou în războiul devastator, un talentat și sensibil aquarelist. Ei călătoreau destul de des la Paris și ne aduceau impresii ademenitoare de acolo, plus cadouri vestimentare foarte la modă, mai ales pentru nepotul „prodige".

Cu toate că România cunoștea un boom economic fără precedent în perioada antebelică, datorat în principal și regelui Carol I, familia noastră a emigrat în Franța, la Paris, imediat ce tata obținuse un contract la cabinetul lui Gustav Eiffel, printr-o relație profesională, dar și de familie, chestie care, oricum, era la mare modă și acolo!

Climatul europeean însă se degradase, conflictele și războaiele se înmulțeau, pacea era amenințată și împiedica mersul normal al societății. Mutarea la Paris a fost o întreagă tevatură, dar noile perspective erau încurajatoare, iar acomodarea în buricul târgului a fost privită de toată lumea ca un beneficiu!

Cum vorbeam deja bine limba franceză, o franceză mai de școală, asta datorită și guvernantei noastre, care era franțuzoaică, foarte tânără și... apetisantă de altfel, am intrat destul de lejer la un liceu renumit din Paris, „Louis le Grand, fondat prin 1560, nu departe de Cartierul Latin! Deviza liceului secular era „domus omnibus una, adică... „o casă pentru toți"! Aveam 11 ani. Eram deja de acord cu această deviză!

Pasiunea mea avidă pentru formă și expresie sculpturală avea să fie recompensată prin participarea ocazională la cursuri de desen și studiul formei, cursuri plătite bineînțeles de tatăl meu. Asta se întâmpla la École de Beaux-Arts de Paris, vechea Academie Royale d’Architecture, în cartierul St. Germain des Près, cartier faimos de pe malurile Senei. Șeful de atelier și lucrări era renumitul arhitect Charles Lemaresquier, cu realizări de renume autohtone și, în același timp, un profesor deosebit.

În casa noastră cea nouă și elegantă din Paris, deschisă unor rude și prieteni ai familiei, aveau loc diverse întâlniri și serate organizate în general de mama, la care participau și artiști și arhitecți, tata și mama fiind ei înșiși atrași de curentul artistic emulant al epocii. Parisul era recunoscut, deja, ca un centru cultural mondial, o atracție cvasiereditară din vremea Luminilor monarhice culminate cu domnia lui Louis XIV... unul dintre idolii incontestabili ai adolescenței mele, de altfel, cum se știe...așa zisul Rege Soare! „L’Architecte Soleil", cum îmi plăcea să-l numesc eu, mai târziu!

Numai citind mult despre el, despre proiectele și construcțiile sale, mi-am dat seama de forța, de fascinația, de măreția, de intuiția și de calitatea umană pe care a degajat-o de-a lungul vieții și domniei sale.

Și apropo de arhitectură! Chiar într-o plăcută seară de vară, la noi, pe terasă ce dădea spre curtea cu o superbă grădină à la française, un bun prieten de-al tatei, Philippe, arhitect, văzând câteva desene de-ale mele, insista pe lângă el pentru aranjarea unui eventual rendez-vous cu domnul Pierre Jeanneret, asociatul marelui Le Corbusier, marele arhitect la modă, într-o ascensiune extrem de puternică. Un rendez-vous chiar la atelierul unde lucra și el, Philippe, în ideea unei vizionări profesionale amicale, în ideea îndreptării prin ucenicie, doar la cei 17 ani ai mei, către sublima artă a antichității, prima dintre artele lăsate de Dumnezeu pe pământ, poate ca omul să înțeleagă mai bine ce înseamnă forma și funcțiunea, precum și legătura între ele!

Tata de acord, eu de acord, mai rămânea ca întâlnirea să aibă loc. Așteptam cu nerăbdare acest moment, ceva nou în viața mea extrem de excitant, eram emoționat la fel cum cu secole în urmă „les apprentis" intrau să învețe la atelierele marilor maeștri, pasaj obligat către profesionalism, către dorita și visata desăvârșire.

Și iată ziua a venit, Philippe m-a luat cu mașina lui, o Isotta Fraschini 1932, de culoare vișinie, decapotabilă, super-starul epocii, și am descins în atelierele Marelui Maestru, 35 rue de Sèvres în Paris! Primiți de secretară, o tipă drăguță, înaltă, corp superb și extrem de primitoare, am așteptat amândoi într-o anticamera vreme de 15 minute, timp în care am privit câteva desene și fotografii arhitecturale expuse pe pereți, pentru diverse proiecte în curs sau chiar executate.

Două fotolii și o canapea din piele închisă la culoare în jurul unei măsuțe joase art-deco, pe care erau câteva reviste profesionale de răsfoit în așteptare. Aplicele și ele tot art-déco, dădeau încăperii o lumină diafană, caldă, compensând cumva răceala instalată în mâinile și picioarele mele...

În mintea-mi de 17 ani, parcă aud și acum răsunând: „Ce lucruri noi și interesante...! Ce oameni minunați!... Mi-ar plăcea să ajung și eu ca ei!...

La un moment dat, s-a deschis o ușă capitonată elegant cu piele și a apărut acest Monsieur Pierre Jeanneret, asociatul și vărul lui Charles- Edouard Jeanneret, adevăratul nume al lui Le Corbusier, care ne-a invitat în atelierul propriu-zis, un vechi culoar destul de lat și lung de vreo 50 de metri, în cadrul unui spațiu amplu, care făcea parte dintr-o veche mânăstire iezuită! Atelierul era împânzit de planșete, rasteluri cu tuburi de proiecte, dulapuri și etajere pline de instrumente de desen, creioane, etc., un univers fantastic nemaintâlnit și atrăgător pentru mine.

Erau acolo desenatori și arhitecți, studenți și „garçons de bureau" așezați la rând, la planșete înclinate prevăzute cu un sistem de rigle și scripeți cu cabluri (aveam să aflu mai târziu la ce folosesc!), sprijinite de perete, dar erau și câteva personaje care discutau la o masă plină de planuri, într-un mic largo al vastei încăperi.

Atunci l-am văzut pe Maestrul cu pipa în colțul gurii, care trecea de la o planșeta la alta, cu pași lenți, calm, intervenind din când în când verbal și gestual, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, atent, desenând parcă cu el în aer, pentru a explica ideile și dorințele sale, referitoare la ceea ce avea să se nască din desenele și schițele în lucru. Elegant, în costum cu papillon, cu ochelari cu rame groase și negre, cu un aer carismatic, o siluetă parcă din altă lume...

Lăsându-mă pentru moment cu Philippe, domnul Pierre s-a îndreptat către dânsul și i-a șoptit ceva la ureche. Maestrul a aruncat o privire spre mine și mi-a făcut un semn să mă apropii...

M-am apropiat destul de emoționat, și-a scos pipa din gură, am simțit tutunul cu mirosul acela minunat de smochine, și m-a întrebat:

— Est que ça vous plaît ce qui se passe ici, jeune homme?

I-am răspuns fără ezitare:

— Oui monsieur!

El a continuat:

— Vous savez... en effet, ce n’est pas facile ce qu’on fait ici! C’est une sorte de galère!

— La réponse me plais beaucoup monsieur, car j’aime par hasard... les „galères"!

Mi-a zâmbit și, băgându-și pipa în gură, i-a șoptit din nou ceva vărului său Pierre. Mi-a zâmbit din nou, a dat din cap afirmativ și și-a reluat discuțiile cu colaboratorii săi, lăsându-ne să ne retragem în aceeași anticameră de unde venisem.

Ufff....!!! C’est pas mal! Parcă luasem un examen important.

Aveam să aflu în acel moment că Philippe și Pierre prezentaseră deja desenele mele Maestrului și că acesta, entuziasmat de calitatea promițătoare, era deschis să-mi ofere un post în cabinetul său, un post temporar de „garçon de bureau" – dessinateur, la o planșetă mai mică, pentru a-mi da posibilitatea de a învăța această divină, sublimă profesie-artă. De altfel, aveam să aflu că vizitase Bucureștiul cu ani în urmă, pe când avea doar 24 de ani, având o opinie și o concluzie extrem de pozitive asupra acestui mic Paris de Balkani! Și pentru că eram și eu de origine română, mă gândeam că poate chiar mă simpatizase... mai știi? El considera că zona aceasta puternic francofonă a României făcea parte mai curând din Europa central-occidentală, decât din partea balkano-orientală!

Urma, deci, să fac în paralel și să continui cursuri de desen ornamental și tehnic la Academia des Beaux Arts, iar de două ori pe săptămână să mă prezint la cabinetul lui, pentru cunoașterea și aprofundarea proiectării în arhitectură...

Zis și făcut, de a două zi m-am și pus pe treabă!

La început, eram puțin cam timorat, trebuia învățată „bucătăria" agenției, atât din punct de vedere al organizării și funcționării, cât și al muncii propriu-zise. M-am adaptat destul de repede, am început să cunosc lumea de acolo, mai tineri sau mai puțin tineri, de diferite naționalități chiar, toți erau îndreptați către aceleași idei: arhitectură, creație, efectuarea proiectelor pentru a putea fi concretizate, obiectivele și estetica lor, etc.... Cât mai bine, cât mai eficient. Erau proiecte specifice, care de care mai interesante, pe teme diverse și cu numeroase destinații, în Franța și în străinătate. Colegii mei mă ajutau în așa măsură, încât în foarte scurt timp căpătasem o mare îndemânare în desen și schițe perspective. Desenul tehnic de asemenea, mă pasiona din ce în ce mai mult, era un sine qua non al fabricării caselor. Nu ezit să amintesc că și talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu juca un rol de bază, iar eu depuneam un efort substanțial în a-l utiliza cu succes în proiectele Maestrului...

Era acolo și un personaj ciudat, mic de statură, durduliu, desenator de lux la una dintre planșetele cabinetului. Era foarte simpatic și, în plus, și de origine română! Îl chema Jean. Jean Strat. Avea mâna bună și calcula foarte bine și repede, îi plăcea matematica. Era îndrăgostit de arhitectură, dar era și o enciclopedie muzicală ambulantă. El vorbea pe atunci de un curent muzical care va apărea peste mulți ani în America, care se va chema „rock and roll", prin anii 1950, curent care se va extinde rapid pe toată planeta! O muzică decadentă, care dădea frâu liber simțurilor și sentimentelor, o muzică ce va schimba cursul istoriei, o muzică eliberată de convențiile și tradițiile arhaice. Un nou mod de a vedea arta....

Lui i-ar fi plăcut, zicea el, virtual, să scrie chiar o istorie despre o astfel de epocă, fie ea chiar și pentru o anumită zona a Europei, cum ar fi fost spre exemplu România...

De ce nu?... mi-am zis! Ce-o fi băiatul ăsta, vreun profet?

După ceva vreme, datorită progreselor mele și terminării cursurilor la școala de arhitectură de la Beaux Arts, am avut plăcerea sublimă de a trece la o planșetă serioasă, adevărată, care avea să vadă începând de acum multe desene, schițe și perspective, dar mai ales proiecte importante, înscrise în lista de onoare a cabinetului Maestrului, care mă integrase acum pe deplin!

Da, într-adevăr, am simțit, am înțeles și mi s-a confirmat: arhitectura era una dintre cele mai frumoase profesii, sau... „întâmplări" de pe pământ! Veche și perenă...

--------- // ---------

Timpul! Timpul acesta!.... Au trecut douăzeci de ani de atunci, clipa aceea a primei întâlniri cu Le Corbusier mi-a rămas adânc întipărită în memorie pentru toată viață. Au urmat altele și altele, nenumărate clipe care și-au pus amprenta în formarea mea profesională, ca participant și colaborator la proiectele sale, unele dintre cele mai importante din istoria arhitecturii!

Era enorm de lucru, foarte multe proiecte, noi, șefii de proiect cu echipele aferente, aveam liste destul de stufoase! Trebuia să mă organizez asiduu ca să pot face față ducerii la bun sfârșit a acestora, și mai târziu a întregului manageriat al agenției. Sâmbetele și duminicile petrecute la agenție se acumulau din ce în ce mai mult în agenda mea...

Cu timpul, am început să mă înțeleg perfect cu Maestrul, eram ca într-o simbioză totală, îmi încredința ca șef de agenție și asociat ce devenisem, proiectele cele mai importante și mai îndrăznețe, reuniunile cele mai speciale și sofisticate, îmi cerea sfatul pentru problemele și detaliile cele mai complexe...

Eram mulțumit și cumva împlinit, acumulam și progresam, mă dezvoltam, mă simțeam din ce în ce mai stăpân pe ceea ce făceam, eram pe drumul cel bun, drumul deschis de numeroșii temerari ai antichității și lumii moderne, creatorii de util și armonie, de ordine și echilibru... Eram un îndrăgostit ca mulți alți îndrăgostiți! Eram îndrăgostit de arhitectură.

Le Corbusier ținea la mine mult, eram ca un fiu adoptiv, și nu de puține ori îmi mărturisea, problema serioasă a succesiunii cabinetului. Într-o zi, spre seară, îmi spune că vrea să discute ceva foarte important cu mine și să mă duc imediat ce am timp la el în birou. Terminasem ce aveam de făcut, parcurg agenția, biroul meu era la capătul celălalt al ei, trec prin sala de desen, proiectare, întru în holul ce dădea spre biroul lui și bat la ușa. Nu aud nimic. Bat din nou mai tare... Nici-un răspuns!

După cinci secunde bat din nou în ușă, de data asta și mai puternic...

În fața mea, se deschide brusc ușa aceea capitonată în piele și apare pe neașteptate... nevastă-mea Nelly, care-mi spune pe un ton mirat dar și dur: „Da’ ce faci dragă? Bat de nu știu cât timp la ușă și nu răspunzi de loc!? Dormi în neștire....și cu ușa încuiată!"....

Ea, nevinovata, nici nu realiza că mă trezise dintr-un vis fantastic, nu realiza că mă frustrase de mica mea șansă de a intra și eu într-o istorie, prin cunoașterea și continuarea operei... unui mare Magister Ludi...

Nu realiza că eram gata gata să particip la fabulosul „joc cu mărgelele de sticlă», care iată acum, din nefericire, îmi scăpaseră printre degete.

Mi-am dat seama, în clipele acelea de trezire, că această șansă, pe care numai Dumnezeu ți-o poate oferi, se materializase, din fericire, într-un alt context, într-o altă configurare, într-un alt joc, de data asta real, îmbrăcând o altă formă pe care o veți putea afla în continuare!

Desen de Costin Petrescu

INTRODUCERE

Nu mai țin minte dacă prima întâlnire cu OLYMPIC ’64 m-a determinat să devin fan al trupei, dar sigur, la o a doua sau a treia „ascultare, la Casa Studenților „Preoteasa, am rămas impresionat de spectacolul oferit de Chubby – Dorin Liviu Zaharia (voce), Picky Inglessis (chitară solo, voce), Costin Petrescu (tobe), Alexandru Preda (chitară, voce), Dan Dimitriu (chitară bas), și Mircea Marian (clape). Era de fapt, o formulă modificată în timp a trupei THE PIONEERS, formație alcătuită din elevi de la Școala Greacă și Liceul „Mihai Viteazu", care activa încă din anul 1961.

I-am revăzut apoi la primele două festivaluri Club A, cele din 1969 și 1971, unde au prezentat suitele rock Dodecameronul focului alb, un spectacol quasi-renascentist, care a obținut Premiul pentru concepție de spectacol și stil românesc și Karma Kalyiuga, concert inspirat de muzica și filozofia indiană, la mare modă la vremea respectivă în comunitățile hippie, care a obținut Premiul pentru originalitate. I-am revăzut și la spectacolele nocturne susținute la teatrul „Țăndărică".

În volumul Stratonelu – un rocker atipic, apărut tot la editura Casa de Pariuri Literare, povesteam câte ceva despre Olympic ’64. Deși eram deja cât de cât avizat, la concertele lor îmi puneam întrebarea: „Ce dracu’ ascultă băieții ăștia, de eu nu mă prind?. Dacă la celelalte trupe era ușor de identificat „modelul – omniprezentele Beatles, Rolling Stones, Kinks, The Who, Animals, Bee Gees sau Beach Boys, aici lucrurile stăteau puțin altfel.

La serile de dans sau la mare, unde erau vedetele barului Perla din Mamaia, cântau și ei piese din repertoriul deja „clasic", dar spectacolele lor erau cu totul altceva. Ori erau influențați de o trupă la care românul de rând nu avea acces, ori băieții erau cu totul originali – și aș înclina mai degrabă spre varianta a doua.

Erau muzicieni de rasă, avangardiști atrași de lucrări muzicale de proporții, simbolistică, arhetipuri folclorice și filozofie indiană.

Din păcate, singura înregistrare discografică rămasă de la OLYMPIC ’64, Ziua bradului de noapte/Cântic de haiduc, nu reușește să ofere decât parțial imaginea trupei. Cred că este una dintre formațiile nedreptățite de soartă, care, într-o altă conjunctură politică, ar fi avut multe de spus. Până la desființarea formației Olympic ’64, Costin Petrescu împreună cu Picky Inglessis au fost membrii de bază, singurii membri fondatori care au rezistat de-a lungul timpului. Costin Petrescu a fost un student arhitect eminent, lucru demonstrat de activitatea sa profesională ulterioară.

În a doua parte a anului 1971, avem surpriza să-l găsim în trupa timișoreană PHOENIX, unde alături de Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Schpitzly Reininger și Valeriu Sepi, participă la numeroase turnee în țară, festivaluri în străinătate și la înregistrarea a trei viniluri, două LP-uri și un single, referințe pentru istoria rockului românesc: Cei ce ne-au dat nume, Meșterul Manole și Mugur de fluier. Participă, de asemenea, pentru o perioadă, la concepția inițială a LP-ului dublu Cantafabule, după care se desparte de grup.

În 1974, devine arhitect, revine apoi în București, dedicându-se unor diverse proiecte arhitecturale, astfel că, activitatea muzicală trece pe planul al doilea.

Colaborează totuși la câteva proiecte muzicale, precum: Mircea Florian și Ceata Melopoică, După melci – Nicu Alifantis, La o adică – Sergiu Cioiu și începe să fie atras de jazz, de aici rezultând participarea la proiectele saxofonistului Dan Mândrilă, a pianiștilor Marius Popp și Mircea Tiberian, naistului Cătălin Tîrcolea și alții, plus participări la festivalurile de jazz de la Sibiu. În 1977, integrează ansamblul de muzică de avangardă HYPERION condus de Iancu Dumitrescu, cu care efectuează turnee în Europa.

Cu prilejul unui turneu al grupului, rămâne în Franța, unde-și continuă activitatea de arhitect cu o carieră remarcabilă. După evenimentele din 1989, organizează un concert Phoenix, la Paris și revine în țară înființând societatea „Magic Sign", cu aplicație în domeniul construcțiilor și al arhitecturii. De atunci, activitatea sa pendulează între București și Paris, implicându-se în diverse proiecte, fie muzicale, fie profesionale.

Deși ne-am cunoscut încă din anul 1968, la un prieten comun, Ferco Mraz, un fotograf de excepție, prietenia dintre noi s-a întărit abia în ultimii ani, cu ocazia diferitelor proiecte din Club A.

Costin a răspuns pe larg, cu amabilitatea care-l caracterizează, întrebărilor mele, dar a avut și plăcerea de a-și prezenta visul său, acela de a deveni un discipol printre alții, al marelui „guru" al arhitecturii moderne, maestrul Le Corbusier. Proză fantastică, dar un vis aproape credibil...

Lectură plăcută!

Al vostru, Nelu Stratone

30 de întrebări Nelu Stratone vs. Costin Petrescu...

1. Întâmplarea face să fim legați cât de cât de același cartier, Mântuleasa. Povestește-ne, te rog, despre atmosfera copilăriei și adolescenței tale, pregătirea și începuturile activităților muzicale și artistice.

Despre o copilărie nu foarte ușoară, după Cel de-al Doilea Război Mondial... vrei să zici!

Începutul începutului a fost în 1947, noiembrie 26, spre ora 6 după amiază... și hop încă un săgetător, maternitatea Filantropia...

Tatăl fericit... avea acum un băiat! Un urmaș! Toată familia se felicita, era fericită... Unul singur nu era prea fericit, bunicul meu din partea mamei, Scarlat, tocmai pierduse de curând, la „stabilizarea monetară", niște geamantane de bani buni, puși deoparte pentru nepot!

I se confiscaseră și cele 2 fabrici de pielărie și accesorii, iar industriașul Malaxa, cu care era prieten și colabora intens, fusese și el arestat și deposedat de bunuri...

Mai rămăseseră ceva bani, dar nu prea mulți...

Copilăria s-a desfășurat acasă, în sânul familiei. Răsfățat și nu prea. În jur de aproximativ 4 ani, am fost instalat la pianul familiei, dar din nefericire, numai pentru 2 ani, resursele părinților mei fiind diminuate grav de criza de după război, iar schimbarea bruscă era total incompatibilă cu nivelul la care trăiseră până atunci. Lipsa de bani, situația dezastruoasă a țării și prigonirea comunistă accentuau dureros suferința familiei noastre, obligată să se replieze și să privească la lupă orice cheltuială... și orice cuvânt, de altfel.

Pianul, ca și multe alte lucruri de preț din casă au trebuit să fie vândute pe rând, pentru a putea beneficia de alimentele raționalizate sau care se găseau pe sub mână, cu multă dificultate.

„Nu erau bani să cumperi nici lapte", îmi povestea mama mai târziu!

În acest context, oprirea lecțiilor de pian devenise inerentă, dar totuși nu spre marea mea deziluzie! Ca să nu mai pun la socoteală și „sportul destul de atrăgător la vârsta aceea, denumit „aruncarea ochelarilor pe dulap, sport neapreciat, firește, de prea severa-mi profesoară de pian, inclusiv de ai mei, mai ales pentru deficitul financiar aferent! Acest „spectacol" care avea loc la unele din lecțiile bisăptămânale a fost întrerupt brusc chiar de mama, cu toată bunătatea ei sufletească, talentul și elanul ei artistic, probabil călcându-și chiar pe conștiință. A fost înlocuit cu nu prea mult succes de lecțiile de franceză, de data asta, însă, cu o domnișoară tânără fandosită, dar drăguță, fiica unor cunoștințe ale familiei.

Mama, care cânta puțin la pian, avea voce foarte bună și cânta în corul Radiodifuziunii Române, dar mai ales în corul Bisericii Armenești, cu care noi eram vecini pe Bulevardul Carol. Era o soprană talentată. Îi mai plăcea foarte mult să croșeteze, era o iubitoare de dantele fine și tapiserii. Moștenire probabil de la bunica mea, Matilda.

Despre tatăl meu ați aflat câte ceva în prologul virtual al cărții, era inginer, un tip redutabil, inteligent și cu o îndemânare deosebită. Avea niște mâini extraordinare... o moștenire de care am putut să mă bucur și să profit toată viața mea, îndemânare care s-a transmis, de altfel, și fiicei mele, fapt util demonstrat mai târziu. Era foarte ordonat și foarte cartezian. La el, programul, agenda era un mijloc principal și esențial de a-ți trăi viață... La moartea bunicului meu Cezar, tatăl său, a preluat afacerile acestuia, dar numai pentru câțiva ani, până la venirea noului regim, care distrugea tot ce însemna inițiativă particulară și liberalism. Atelierele lor de mecanică auto și vulcanizare, precum și cele de țesături au fost imediat naționalizate, și tata hărțuit de securitate, s-a văzut obligat să se resemneze cu joburi precare, căci o origine „nesănătoasă" era extrem de periculoasă și atrăgea după sine persecuția și excluderea din societatea nou creată. Compromisurile majore pe care era obligat să le facă tatăl meu pentru binele familiei, l-au urmărit toată viața.

Mama era foarte atentă cu mine, se ocupa de inițierea mea culturală încă din copilărie, ducându-mă la diferite spectacole pentru cei mici, fie că era teatrul de marionete Țăndărică sau teatre unde se jucau piese cu basme pentru copii, cu decoruri superbe, muzici și regii cu lumini spectaculoase și cu actori foarte buni, care ne transmiteau și ne învățau emoțiile acelea primordiale ale creatiei și actului artistic!

Începuturile întreprinderilor mele muzicale „percutive" la vârsta aceea fragedă, când iubim mult basmele și poveștile, apar într-un context foarte bine definit.

Bona mea Nana, o basarabeancă get-beget și de excepție, pe mâna căreia eram în grijă, se ocupa și de partea gastronomică a casei, utilizând o bună parte din timp bucătăria echipată „a l`ancienne, cu tot ce trebuia. Și printre acest „tot ce trebuia existau, evident, superbele castroane și caserole metalice de diferite dimensiuni și materiale, și mai ales... de diverse și minunate timbre și sonorități! Mai trebuiau niște bețe, care existau și ele din abundență, sub forma unor linguri deja cu vechime în ale „creației culinare, și „concertele aproape zilnice începuseră să se manifeste. Și iată, astfel, la cei 4 ani, inițiativa mea creatoare cred că se profila destul de redutabilă!

Primul meu spectator a fost deci bona, care, prin acceptarea interpretărilor ultra-sonore și „chiar indemânatice, zicea ea, mi-a încurajat performanțele infantino-percutive, probabil promițătoare, de vreme ce chiar ea nu-mi interzicea să le produc! Cred că erau un fel de „solouri scurte, dar și „acompaniamente la difuzorul „radioficării Bucureștilor, acele cutiuțe magice ajunse la fiecare în casă, cu un singur post, și ăla cu programe radiofonice în mare parte comuniste, bineînțeles.

Dar iată că într-una din zile a apărut în casa noastră, adusă de tata, o mobilă ciudată, mare și grea. Era o altă „cutie magică, la care se putea asculta radio, dar și discuri, pe atunci din renumitul material „ebonită, rulate la superbul pick-up automat, prevăzut cu o doză electrică... cu ace, imaginați-vă! Era faimosul „His Master`s Voice" american, moștenit de tata din familia lui. Erau multe discuri cu muzică americană, fox-troturi, tangouri, cha-cha, rumba... muzici ritmate la modă, pentru dans în general. Dar mai erau în colecție și multe discuri de operă și muzică simfonică, clasică, și chiar câteva cu muzică românească din anii 20-30. Nu prea aveam voie să ating acele discuri, ascultam ceea ce se punea în casă, era pentru mine începutul... Curiozitatea întrecea orice margini.

Plăcerea cea mai mare o aveam când mama organiza unele aniversări dansante la noi, cu muzică bună, cu o gașcă destul de mare de prieteni veseli, în vastul apartament de la etajul 1, din Bd Carol, numărul 59. Muzica era acompaniată cateodată de șampanie și de gustări alese. Ei dansau, și eu mă găseam, de multe ori, printre picioarele lor, participând la ritmurile acelor plăceri mondene! Ai mei stăteau cu bunica Matilda, mama mamei, apartamentul fiind foarte mare.

După ’48, blocul în care locuiam a fost naționalizat, și la câtva timp, după ce din proprietari devenisem chiriași, a fost introdusă peste noi familia unui maior de securitate, conform noilor dispoziții „claie peste grămadă"! Ei, fericiți, noi frustrați și înghesuiți penibil... trebuia să te supui noii orânduiri, altfel te putea aștepta și pușcăria!

Holul apartamentului, baia, culoarele, devin comune... „comunul se instalează peste tot... „liberté, egalité, fraternité, deja cunoscute de mult de la „verii noștrii" francezi, se instalează acum definitiv și paradoxal în case, în oameni, în societate, în spirit... În aer...!

Bunicul Scarlat se prăpădise, afectat serios de câțiva ani de detenție și mai ales de un accident grav survenit la ruperea unei pasarele pe un vapor, în portul Constanța, cu ocazia unei vizite de lucru, soldat cu o amputare de picior și o proteză din lemn, al cărei scârțâit ritmic și bizar îl auzeam când se mișca în preajma mea. Mersul acela șchiopătat creea un adevărat ritm repetitiv, pentru care aveam să imaginez, mult mai târziu, o piesă de percuție suprarealistă denumită sarcastic Tristețea protezei exotice...

Concertele la caserole, care continuau însă, nu erau singura mea activitate timpurie. Ele se interferau cu programul de la „grădiniță... Grădinița reprezenta: costumaș de catifea verde de china, cu șosete albe groase și pantofiori negri, iar vara spielhosen cu cămașă cu guler rotund, confecționate toate la croitoreasa mamei, ciorapi albi din bumbac și săndăluțe din piele. Mai era și ghiozdănașul mic din tablă cu mâner și colorat, necesar la transportul penarului și al faimosului sandwich, o chiflă cu unt și vestita șuncă de praga, o reminiscență rară „burgheză, care avea să dispară cât de curând!

Amplasată lângă biserica Sfântul Silvestru, parohia noastră, grădinița a fost benefică, mi-a adus cunoașterea comunității, a grupului și a prieteniei adevărate, căci de acolo au intrat în viața mea două personaje paralele cu evoluția viitoare...

La grădinițele de atunci nu existau nici cele mai simple și strict necesare instrumente muzicale, mai ales de percuție, care să-ți dezvolte simțurile muzicale ritmice și melodice. În schimb, castanele căzute pe străzi, de toate felurile, mici, medii sau borțoase, erau preferința mea pentru executarea unor întregi trupe de ciudate „animale și personaje", asamblate cu bolduri cu gămălie ale mamei, și staniolul de la bomboanele de ciocolată (pe care le degustam eu, bineînțeles). La asta se adăuga și plastilină gri, care întregea creaturile către o adevărată artă sculpturală!

În perioada aceea a copilăriei, ai mei făceau excursii în țară, cu mașina lor, un Jaguar Mark IV, decapotabil rămas ca prin minune, bine întreținut de tata, priceput în mecanică, și îmi aduc aminte vag de peregrinările pe la mănăstirile din Moldova sau alte locuri minunate din țară, pe care, mai târziu, aveam să le aflu de la mama din povestirile ei: Sinaia, Cheile Bicazului, Brașov, cetățile fortificate din Ardeal, valea Oltului, a Prahovei, a Jiului etc., etc... Probabil că în subconștientul meu se năștea atunci dorința de aventură și voiaj, dar și de contemplare a naturii și a frumuseții peisajelor, lucru care avea să se concretizeze în mai multe perioade din viața mea, întregindu-mi gustul pentru artele primordiale. De altfel, și în perioada următoare a învățământului primar, când mergeam în vacanță, în excursiile organizate de școală, băieți și fete, am beneficiat de superbele tabere de la munte, la Cheia, la Muntele Roșu, la Bran, Râșnov și altele, cu fabuloasele amintiri despre colegi și evenimentele petrecute acolo, începând cu culesul de afine, concursurile sportive și terminând cu serbările de seară în jurul focului. Vestitul foc de tabără! Nu eram „scuți, dar destul de „aproape... De altfel, cuvântul dispăruse, considerat a avea o conotație religioasă sau partinic-liberală de cele mai multe ori, însă solidaritatea, întrajutorarea și respectul rămâneau în continuare noțiuni de bază pentru construirea fizicului, mentalului și spiritului nostru! Dar despre ce spirit era vorba, în perioada aceea, în cele mai multe cazuri... o știam cu toții!

1954. Doi ani au trecut repede, așa că a venit și vremea începerii școlii primare!

Cea aleasă a fost bineînțeles Mântuleasa, chiar pe strada cu același nume, la numărul 7, în cartierul nostru și lângă cel armenesc, la câteva străzi de Bulevardul Carol, unde locuiam. Era o școală primară cu tradiție, cea mai veche din București.

Școala a debutat cu o iarnă teribilă, nemaintâlnită în România, se zicea de „o sută de ani", în așa fel încât pe 3 februarie 1954 eu și cu prietenul meu de la etajul trei, Telu, ne dădeam cu săniuța pe derdelușul de zăpadă bătătorită care se formase în curte până la balconul livingului nostru la etajul întâi! Circulația și totul în București erau paralizate, se circula ca printr-un labirint cu ziduri albe, norocul făcea însă că școala era destul de aproape. În perioada aceea a și fost închisă cateva zile.

La început, mă ducea mama, care avea grijă dimineața devreme să-mi prepare micul dejun și să mă aranjeze în costumul special, din stofă albastru închis, cu cămașă albă cu gulerul pe afară și cu o fundă-papion, cerut de regulile școlare ale epocii. Colegii mei erau îmbrăcați aproape toți la fel, cu toate că difereau materialele și croiala. Pantalonii erau scurți sau lungi funcție de sezon. Pe mâneca stângă a hăinii aveam cusută o bucată mică de pânză închisă la culoare, cu numele școlii... era faimoasa „matricolă (!) impusă de regulament și care, din fericire, cu timpul, la liceu, a devenit detașabilă, prin grija și abilitatea mamelor noastre, căpătând patru clipsuri de fixare, „invenție benefică pentru a o putea scoate pe stradă și a nu fi reperat de la ce școală ești! Eventual... la vreo prostioară!

În primii doi ani, erau mulți băieți și doar una, două fete. Școala fusese inițial de băieți. După aceea, s-au introdus reguli noi de „mixitate, băieți și fete laolaltă, inițiativă care avea să se dezvolte și să se prolifice peste ani și care a fost bună sau rea, după cum consideră fiecare în parte... Această mixare școlară a avut însă, ca urmare, schimbări multiple și adânci în evoluția societății, nu numai românești, în dezvoltarea relațiilor umane, în schimbările intersexuale. Și de ce nu, în chiar discutata discriminare „homme/femme, în perena controversă de egalitate între cele două sexe! Nu mai întru în detaliile subiectului, dar pot să va spun că apăruseră câteva puștoaice super-atrăgătoare la școala Mântuleasa, unele chiar la mine în clasă. Printre ele, câteva evreicuțe, Lia, Floretta, Wanda, foarte finuțe, frumoase și simpatice, și mai ales cu niște... case superbe, unde, la aniversările lor, eram invitați câțiva „aleși", ziceau ele, pentru a ne juca, asculta muzică, dansa și, mai ales, a degusta și savura tot felul de mici sandwichuri și acele amuse-gueule făcute de mamele respective, mame tinerele, care, la rândul lor, erau „destul de apetisante"... (îl mai auzeam eu câteodată pe tata, povestind prietenilor lui!)

Petrecerile de la verișoară-mea Mihaela, pe la nouă ani, care era fiica altei surori a tatei, erau total diferite. Acolo eram mult mai mulți. Mergeam cu mama, pentru că era o distanță destul de mare până în zona Mânăstirii Cașin, unde stătea ea. Aceste faimoase „ceaiuri, cum li se spunea pe atunci, și care aveau loc la diverse ocazii, îmbrăcau de multe ori forma unor carnavaluri, la care ne deghizam în diferite personaje, mai mult sau mai puțin „caragialești! Acolo eram în largul nostru pe o terasă imensă, care dădea spre un parc, unde aveam muzică pentru dans și gustări alese, pregătite chiar de mătușa mea, talentată în ale patiseriei tradiționale. Ne amuzam până spre seară, neobosiți, alergându-ne și tachinându-ne în casa imensă, mobilată florentin, glisând pe parchetul ceruit, acoperit parțial cu covoarele acelea groase persane, printre largile și catifelatele fotolii și canapele. Părinții, care aduceau și luau copiii, stăteau la o cafeluță în micul salon, aproape de intrare. Adevăratele flirturi au început aici, cu atragătoarele colege ale vară-mii, toate în clasa a treia, Lisetta fiind pe departe cea mai drăguță, cu corpul ei frumos și suplu, de care mă îndrăgostisem la prima întâlnire, la primul „bal. Cu toate că încercam discret s-o „înghesui prin diferite colțisoare ale unor camere, ea era prea serioasă și distantă și mă obliga de fiecare dată să abandonez tentativele mele, chestie care se solda cu o tristețe fără margini, consolată scurt, în doar două zile, de dominantele mele preocupări artistice sau sportive. Totuși, insistențele mele telefonice și-au arătat roadele la următoarea întâlnire, când Lisetta m-a lăsat s-o strâng în brațe, la dans, și chiar s-o sărut... pe obraz. Wau, ce cucerire! Aflasem, însă, de la vară-mea că nu eram eu singurul pretendent la acest personaj deosebit și, în plus, nici nu învățam la aceeași școală. Așa că „ochii care nu se văd se uită, aveam să aflu pentru prima oară, la prima mea „dragoste, nebănuind, de altfel, că la unele dintre următoarele avea să se întâmple același lucru!

Să revenim la școală. Aceasta se desfășura doar pe parter, cu o construcție solidă și împărțită în două corpuri distincte. Corpul principal mai mare, cu fațade decorate cu ștucatură și elemente de început de secol, construit în 1826, se întindea de-a lungul străzii Mântuleasa, protejat fiind de curtea plantată din față, care avea un gard înalt frumos dantelat, din fier forjat. Te primeau câteva trepte largi din piatră și apoi, printr-un vestibul generos de intrare, ajungeai în hallul foarte mare, pătrat, cu mozaic decorativ pe jos. În jurul lui, gravitau 4 săli de clasă, destul de mari, prevăzute cu bănci cu pupitru și cu loc pentru călimară, foarte vechi, din lemn lustruit de timp și atacat pe alocuri de carii, cu podiumul catedrei imens, din scândură finisată, și cu o tablă neagră pe peretele din mijloc, parcă supradimensionată. Deasupra ei trona un tablou cu fotografia unui personaj funest, un fost „ciocănar la căi ferate și pușcăriaș la faimoasa închisoare Doftana, tablou care inlocuise de câțiva ani pe cel al MS Regele Mihai. Devenit peste noapte „tătucul și conducătorul României, cu ajutorul rușilor, prezent peste tot și agățat pe toți pereții, tovarășul Dej parcă certa zi și noapte atenția privitorilor și îi îndemna patetic către iluzia nefericirilor ce aveau să vină. Podeaua era din parchet vechi, cu lamele mici în coadă de rândunică și uzat în cea mai mare parte. Scârțăia. Mai erau acolo și niște dulapuri-vitrine, din lemn cu sticlă, tot vechi, cu cheie, care conțineau material didactic precum și dulapuri-cazier, unde țineam ghiozdanele. Hainele erau agățate într-un cuier lung din lemn și metal așezat în fundul clasei.

Am remarcat imediat că pupitrul băncilor și blatul catedrei, sunau foarte bine când le loveam cu degetele și dosul palmei, ritmurile mele fiind încurajate destul de „tribal de câțiva admiratori care simțeau nevoia să mă „acompanieze. Asta se întâmpla evident, în recreații.

Ușile și glaswandurile de peste tot erau prevăzute cu geam de cristal bizotat, ferestrele claselor erau foarte mari și înalte, ajungând chiar spre tavanul încăperilor. În zilele cu soare, școala era inundată de lumină, spre fericirea noastră, dar scotea în relief, neplăcut, materialele de proastă calitate și gust dubios, utilizate la pereți și tavane, la coridoare, la toalete, de tovarășii puși pe renovarea școlii după război.

Școala se încălzea iarna cu sobe cu lemne și cărbuni, niște sobe vechi, mari, care trădau o renovare de calitate inferioară. De multe ori, lemnul nu era prea disponibil când trebuia, și paltoanele noastre ne amăgeau cumva suferința în timpul orelor friguroase. Gazele au fost instalate în școală către sfârșitul ciclului meu acolo. Corpul cel mic, detașat de cel principal, în spatele etablismentului, era mai „sărac" și adăpostea câteva clase cu suprafețe mai mici și un grup sanitar vetust de altfel, și neîngrijit.

Vasta curte exterioară de recreație și sport, asfaltată, înconjura construcțiile, lăsând să se dezvolte pe lateralele acestora câteva spații verzi neîngrădite, dar și neîngrijite, unde niște castani bătrâni, mari și umbroși, completau imaginea locului. Castanii ăștia, renumiți ai Bucureștiului, se găseau, de altfel, și pe întreaga stradă Mântuleasa, declarată mai târziu monument istoric, reprezentând și un element component în câteva opere ale imensului Mircea Eliade, care el însuși studiase câțiva ani la școala aceasta, la începutul Primului Război Mondial. Aveam mai târziu plăcerea sublimă să citesc din cărțile marelui filozof, să mă îmbăt și să învăț din imaginația sa fantastică, strălucitoare și debordantă. El și cu unul dintre viitorii mei prieteni, Dorin Liviu Zaharia, aveau să-mi deschidă, pentru prima oară și doar peste câțiva ani, apetitul căutării și iubirii, al descoperirilor, necunoscutelor, aventurilor... Dar și pe cel al credinței!

În pauzele „scurte" sau după cursuri, băteam mingea în această curte, organizați ad-hoc în două echipe, fiecare cu susținătorii pe margine, și nu ezitam, când mingea se desumfla destul de des, căci era o vechitură mică din piele, să utilizăm chiar niște bucăți de asfalt... spre nemulțumirea evidentă a mamelor care se ocupau de lustruirea pantofilor noștrii în fiecare seară.

Vestitele „careuri de pionieri, cu tot felul de anunțuri și cântări patriotice, pe care le făceam în aceeași curte, necesitau două trompete și două tobe. De pionier, bineînțeles. La trompete erau doi colegi dintr-o clasă mai mare, iar la tobe, agățate de gât, cine altul decât eu, și un coleg de clasă, Costel. Istoria vieții și destinul ne-a împrietenit și chiar mai mult... peste niște ani aveam să devenim doi bateriști cunoscuți, fiecare cu drumul său. La „careu, noi aveam de „cântat", din când în când, câteva părți ritmice care se suprapuneau peste corul școlii. Cântam și cu