Toamna

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kris­tiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui ro­man de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pen­tru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nor­dic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primăvara) și Om sommeren (Vara).

Om høsten

Karl Ove Knausgård

Copyright © 2015 Karl Ove Knausgård

Toate drepturile rezervate

Copyright traducere în limba engleză © 2017 Ingvild Burkey Copyright ilustrații © Vanessa Baird

Această traducere a fost publicată cu sprijinul financiar al NORLA.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Toamna

Karl Ove Knausgård

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Ovidiu Șerban

Prepress copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Knausgård, Karl Ove

Toamna / Karl Ove Knausgård;

trad. din lb. engleză: Justina Bandol. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4419-0

ISBN EPUB 978-606-33-4546-3

I. Bandol, Justina (trad.)

821.111

Scrisoare către o fiică nenăscută

SEPTEMBRIE

Mere

Viespi

Pungi de plastic

Soarele

Dinți

Marsuini

Benzină

Broaște

Biserici

Urină

Cadru

Crepuscul

Apicultură

Sânge

Fulger

Gumă de mestecat

Var

Vipere

Gura

Dagherotip

Scrisoare către o fiică nenăscută

OCTOMBRIE

Febră

Cizme de cauciuc

Meduze

Război

Labii

Paturi

Degete

Frunze de toamnă

Sticle

Miriști

Bursuci

Bebeluși

Mașini

Singurătate

Experiență

Păduchi

Van Gogh

Migrația păsărilor

Tancuri petroliere

Pământ

Scrisoare către o fiică nenăscută

NOIEMBRIE

Conserve

Chipuri

Durere

Zori de zi

Telefoane

Flaubert

Vomă

Muște

Iertare

Nasturi

Termosuri

Salcia

Vase de toaletă

Ambulanțe

August Sander

Hornuri

Păsări de pradă

Tăcere

Tobe

Ochi

Scrisoare către o fiică nenăscută

28 august. Acum, în clipa când scriu asta, tu nu știi nimic despre ceea ce te așteaptă, despre lumea în care te vei naște. Iar eu nu știu nimic despre tine. Am văzut o ecografie și mi-am pus palma pe burta în care crești, atât. Mai sunt șase luni până când te vei naște, și în timpul ăsta se poate întâmpla absolut orice, dar eu cred că viața este puternică și de neoprit, cred că vei fi bine și că te vei naște teafără, sănătoasă și plină de forță. Vei vedea lumina zilei, cum se spune. Când s-a născut sora ta cea mai mare, Vanja, afară era noapte, un întuneric plin de vârtejuri de zăpadă. Chiar înainte să iasă la iveală, una dintre moașe m-a tras de mânecă, „prindeți-o dumneavoastră!" mi-a spus, și asta am și făcut, un copilaș mic de tot a aterizat în mâinile mele, lunecos ca un pui de focă. Eram atât de fericit, că am plâns. Când s-a născut Heidi, un an și jumătate mai târziu, era toamnă, o vreme posomorâtă, rece și umedă așa cum e uneori în octombrie, ea a venit pe lume dimineața, nașterea a fost rapidă, și, după ce-i apăruse capul, dar nu și restul corpului încă, de pe buze i-a ieșit un mic sunet – și a fost un moment plin de bucurie. John, căci așa se numește fratele tău mai mare, s-a născut într-o cascadă de apă și sânge, într-o cameră fără ferestre, parc-am fi fost într-un buncăr, și, când am ieșit după aceea să-i sun pe bunicii lui, am fost surprins să văd că afară e lumină și că viața continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Era 15 august 2007, cinci sau șase după-amiaza, la Malmö, unde ne mutaserăm cu o vară înainte. În seara aceea ne-am cazat la un hotel din apropierea spitalului, și a doua zi m-am dus să le iau pe surorile tale, care s-au amuzat copios punându-i lui John o șopârlă verde de cauciuc în creștetul capului. Aveau, pe atunci, trei ani și jumătate și aproape doi. Am făcut fotografii – într-o zi am să ți le arăt.

Așa au văzut ei lumina zilei. Acum sunt mari, acum s-au obișnuit cu lumea, și ciudat este că nu seamănă deloc între ei, fiecare are propria personalitate, și așa au fost întotdeauna, de la bun început. Presupun că așa va fi și cu tine, că ești deja persoana care vei deveni.

Două surori și un frate, o mamă și un tată – aceștia suntem. Asta e familia ta. O pomenesc prima pentru că ea contează cel mai mult. Bună sau rea, caldă sau rece, severă sau indulgentă nu contează, ea este lucrul cel mai important, acestea sunt relațiile prin care vei ajunge să vezi lumea din jur și care vor modela felul cum percepi aproape totul, direct sau indirect, fie sub formă de împotrivire, fie de sprijin.

Acum, în ultimele câteva zile, suntem bine. În timp ce frații tăi erau azi la școală, eu și mama ta ne-am dus la Limhamn, și acolo, într-o cafenea, în căldura verii târzii – azi a fost o zi absolut minunată, soare, cer senin, o tentă abia simțită de toamnă în aer, toate culorile profunde și totuși vii –, am discutat ce nume să-ți punem. Eu propusesem Anne dacă vei fi fată, și azi Linda a spus că-i place foarte mult numele, are ceva luminos și solar, și asta e o calitate care vrem să fie asociată cu tine. Dacă vei fi băiat, te vei chema – așa ne-am gândit – Eirik. În felul acesta, numele tău va conține același sunet pe care îl au și numele surorilor și fratelui tău – i scurt –, căci, dacă le spui cu voce tare, îl auzi în toate: Vanja (Vania), Heidi (Heidi), John (Ion).

Acum dorm, toți patru. Eu sunt în cabinetul meu de lucru – de fapt, o căsuță cu două camere și mansardă, din care văd, peste pajiște, casa unde se află ei, găurile negre ale ferestrelor, invizibile dacă n-ar fi stâlpii de peste drum cu lumina lor care umple bucătăria cu o lucire vagă, fantomatică. Casa mare e de fapt compusă din trei căsuțe lipite una de alta, unite. Două sunt din lemn vopsit roșu, una din cărămidă dată cu var. Cândva în ele au locuit mai multe familii angajate la una dintre fermele mari din zonă. Între cele două corpuri de casă mai e unul, o casă de oaspeți, căreia noi îi spunem casă de vară. În potcoava pe care o formează cele trei clădiri se întinde curtea – lungă cam de treizeci de metri, până la un gard alb. În ea sunt doi pruni, unul bătrân, din care o creangă a crescut atât de lungă și grea încât trebuie susținută cu două prăjini, și unul tânăr, pe care l-am plantat vara trecută și care acum poartă pentru prima oară rod, un păr, tot bătrân, mult mai înalt decât casele, și trei meri. Unul dintre meri arăta înainte foarte rău, cu multe ramuri moarte, părea rigid și fără viață, dar apoi, în vara asta, l-am tuns – nu mai făcusem niciodată așa ceva – și m-a cuprins treptat așa o râvnă, încât am tăiat din el, am tăiat fără să mă opresc să văd cum arată, până când, în cele din urmă, seara târziu, am coborât din pom și m-am dat înapoi să-l privesc. „Mutilat" a fost cuvântul care mi-a venit în minte. Dar crengile au crescut la loc, acoperite de frunziș des, și pomul e încărcat de mere. Asta e experiența pe care am câștigat-o lucrând în curte: n-ai de ce să te îngrijorezi sau să fii prevăzător, viața e extrem de rezistentă, pare să se năpustească în cascadă, oarbă, verde, și câteodată e înfricoșătoare – pentru că și noi suntem vii, dar noi trăim în ceea ce se poate numi un mediu controlat, care ne face să ne temem de tot ce e orb, sălbatic, haotic, năzuind spre soare, dar de cele mai multe ori și foarte frumos, într-un mod mai profund decât cel strict vizual, căci pământul miroase a putreziciune și a întuneric și colcăie de gândaci care fug în toate părțile și de viermi care se zvârcolesc, tulpinile florilor sunt pline de sucuri, petalele lor se revarsă de miresme, iar aerul, rece și tare, cald și umed, plin de razele soarelui sau de ploaie, se lipește de pielea obișnuită cu interiorul ca o compresă liniștitoare de imediatețe. În spatele casei mari se află drumul, care se sfârșește la vreo sută de metri mai încolo, într-un soi de mică zonă semiindustrială abandonată, clădirile au aici acoperișuri din tablă ondulată, geamurile sunt sparte, afară ruginesc motoare și osii aproape înghițite de iarbă. De cealaltă parte, în spatele casei în care sunt eu, e o fermă mare din cără­midă roșie, e minunat s-o privești, cum stă impu­nătoare în mijlocul verdeții.

Roșu și verde.

Pentru tine ele nu înseamnă nimic, dar mie aceste două culori îmi spun foarte multe, exercită o atracție puternică asupra mea, și cred că ăsta e unul din motivele pentru care am devenit scriitor, căci resimt intens această atracție, și știu că e importantă, dar îmi lipsesc cuvintele s-o exprim, și de aceea nu știu ce este. Am încercat și m-am dat bătut. Capitularea mea sunt cărțile pe care le-am publicat. Poți să le citești într-o zi, și poate-ai să-nțelegi ce vreau să spun.

Sângele care curge prin vene, iarba care crește din pământ, copacii, ah, copacii legănându-se în bătaia vântului!

Lucrurile acestea uimitoare, pe care ai să le cunoști curând și ai să le vezi tu singură, sunt foarte ușor de trecut cu vederea, și aproape fiecare om are modul lui de-a le ignora. De aceea scriu cartea asta pentru tine. Vreau să-ți arăt lumea, așa cum e, peste tot în jurul nostru, tot timpul. Numai așa voi fi eu însumi în stare s-o privesc.

Ce anume face ca viața să merite trăită?

Nici un copil nu-și pune această întrebare. Pentru copii, viața e de la sine înțeleasă. Nu e nimic de discutat aici: n-are nici o importanță dacă e bună sau rea. Și asta deoarece copiii nu văd lumea, n-o observă, n-o contemplă, ci sunt atât de adânciți în ea, încât nu fac diferența între ea și propria lor ființă. Abia atunci când se întâm­plă acest lucru, când apare o distanță între ce sunt ei și ce este lumea, abia atunci se pune întrebarea: ce face ca viața să merite trăită?

Senzația pe care o ai când apeși clanța ușii și o împingi ca s-o deschizi, când o simți că se mișcă înăuntru sau în afară din balamale, întotdea­una ușor și fără împotrivire, și că intri într-o altă cameră?

Da, ușa se deschide ca o aripă, și chiar și nu­mai lucrul acesta face ca viața să merite trăită.

Pentru cineva care a trăit mulți ani, ușa e de la sine înțeleasă. Casa e de la sine înțeleasă, curtea, cerul și marea sunt de la sine înțelese, chiar și luna, atârnată pe cerul nopții și