Descoperiți milioane de cărți electronice, cărți audio și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Puteți anula oricând.

Toamna
Toamna
Toamna
Cărți electronice177 pagini3 ore

Toamna

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Toamna este prima carte

din cvartetul Anotimpuri,

o enciclopedie personală despre lume,

scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută...

LimbăRomână
Data lansării14 nov. 2019
ISBN9786063345463
Toamna

Citiți mai multe din Karl Ove Knausgard

Legat de Toamna

Cărți electronice asociate

Natură pentru dvs.

Vedeți mai mult

Recenzii pentru Toamna

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Toamna - Karl Ove Knausgard

    1.png

    Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kris­tiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui ro­man de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pen­tru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nor­dic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primăvara) și Om sommeren (Vara).

    Om høsten

    Karl Ove Knausgård

    Copyright © 2015 Karl Ove Knausgård

    Toate drepturile rezervate

    Copyright traducere în limba engleză © 2017 Ingvild Burkey Copyright ilustrații © Vanessa Baird

    Această traducere a fost publicată cu sprijinul financiar al NORLA.

    Editura Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

    e-mail: [email protected]

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Toamna

    Karl Ove Knausgård

    Copyright © 2019 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Ovidiu Șerban

    Prepress copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

    Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

    de Cristina Vidrașcu Sturza.

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

    Knausgård, Karl Ove

    Toamna / Karl Ove Knausgård;

    trad. din lb. engleză: Justina Bandol. – București: Litera, 2019

    ISBN 978-606-33-4419-0

    ISBN EPUB 978-606-33-4546-3

    I. Bandol, Justina (trad.)

    821.111

    Scrisoare către o fiică nenăscută

    SEPTEMBRIE

    Mere

    Viespi

    Pungi de plastic

    Soarele

    Dinți

    Marsuini

    Benzină

    Broaște

    Biserici

    Urină

    Cadru

    Crepuscul

    Apicultură

    Sânge

    Fulger

    Gumă de mestecat

    Var

    Vipere

    Gura

    Dagherotip

    Scrisoare către o fiică nenăscută

    OCTOMBRIE

    Febră

    Cizme de cauciuc

    Meduze

    Război

    Labii

    Paturi

    Degete

    Frunze de toamnă

    Sticle

    Miriști

    Bursuci

    Bebeluși

    Mașini

    Singurătate

    Experiență

    Păduchi

    Van Gogh

    Migrația păsărilor

    Tancuri petroliere

    Pământ

    Scrisoare către o fiică nenăscută

    NOIEMBRIE

    Conserve

    Chipuri

    Durere

    Zori de zi

    Telefoane

    Flaubert

    Vomă

    Muște

    Iertare

    Nasturi

    Termosuri

    Salcia

    Vase de toaletă

    Ambulanțe

    August Sander

    Hornuri

    Păsări de pradă

    Tăcere

    Tobe

    Ochi

    Scrisoare către o fiică nenăscută

    28 august. Acum, în clipa când scriu asta, tu nu știi nimic despre ceea ce te așteaptă, despre lumea în care te vei naște. Iar eu nu știu nimic despre tine. Am văzut o ecografie și mi-am pus palma pe burta în care crești, atât. Mai sunt șase luni până când te vei naște, și în timpul ăsta se poate întâmpla absolut orice, dar eu cred că viața este puternică și de neoprit, cred că vei fi bine și că te vei naște teafără, sănătoasă și plină de forță. Vei vedea lumina zilei, cum se spune. Când s-a născut sora ta cea mai mare, Vanja, afară era noapte, un întuneric plin de vârtejuri de zăpadă. Chiar înainte să iasă la iveală, una dintre moașe m-a tras de mânecă, „prindeți-o dumneavoastră!" mi-a spus, și asta am și făcut, un copilaș mic de tot a aterizat în mâinile mele, lunecos ca un pui de focă. Eram atât de fericit, că am plâns. Când s-a născut Heidi, un an și jumătate mai târziu, era toamnă, o vreme posomorâtă, rece și umedă așa cum e uneori în octombrie, ea a venit pe lume dimineața, nașterea a fost rapidă, și, după ce-i apăruse capul, dar nu și restul corpului încă, de pe buze i-a ieșit un mic sunet – și a fost un moment plin de bucurie. John, căci așa se numește fratele tău mai mare, s-a născut într-o cascadă de apă și sânge, într-o cameră fără ferestre, parc-am fi fost într-un buncăr, și, când am ieșit după aceea să-i sun pe bunicii lui, am fost surprins să văd că afară e lumină și că viața continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Era 15 august 2007, cinci sau șase după-amiaza, la Malmö, unde ne mutaserăm cu o vară înainte. În seara aceea ne-am cazat la un hotel din apropierea spitalului, și a doua zi m-am dus să le iau pe surorile tale, care s-au amuzat copios punându-i lui John o șopârlă verde de cauciuc în creștetul capului. Aveau, pe atunci, trei ani și jumătate și aproape doi. Am făcut fotografii – într-o zi am să ți le arăt.

    Așa au văzut ei lumina zilei. Acum sunt mari, acum s-au obișnuit cu lumea, și ciudat este că nu seamănă deloc între ei, fiecare are propria personalitate, și așa au fost întotdeauna, de la bun început. Presupun că așa va fi și cu tine, că ești deja persoana care vei deveni.

    Două surori și un frate, o mamă și un tată – aceștia suntem. Asta e familia ta. O pomenesc prima pentru că ea contează cel mai mult. Bună sau rea, caldă sau rece, severă sau indulgentă nu contează, ea este lucrul cel mai important, acestea sunt relațiile prin care vei ajunge să vezi lumea din jur și care vor modela felul cum percepi aproape totul, direct sau indirect, fie sub formă de împotrivire, fie de sprijin.

    Acum, în ultimele câteva zile, suntem bine. În timp ce frații tăi erau azi la școală, eu și mama ta ne-am dus la Limhamn, și acolo, într-o cafenea, în căldura verii târzii – azi a fost o zi absolut minunată, soare, cer senin, o tentă abia simțită de toamnă în aer, toate culorile profunde și totuși vii –, am discutat ce nume să-ți punem. Eu propusesem Anne dacă vei fi fată, și azi Linda a spus că-i place foarte mult numele, are ceva luminos și solar, și asta e o calitate care vrem să fie asociată cu tine. Dacă vei fi băiat, te vei chema – așa ne-am gândit – Eirik. În felul acesta, numele tău va conține același sunet pe care îl au și numele surorilor și fratelui tău – i scurt –, căci, dacă le spui cu voce tare, îl auzi în toate: Vanja (Vania), Heidi (Heidi), John (Ion).

    Acum dorm, toți patru. Eu sunt în cabinetul meu de lucru – de fapt, o căsuță cu două camere și mansardă, din care văd, peste pajiște, casa unde se află ei, găurile negre ale ferestrelor, invizibile dacă n-ar fi stâlpii de peste drum cu lumina lor care umple bucătăria cu o lucire vagă, fantomatică. Casa mare e de fapt compusă din trei căsuțe lipite una de alta, unite. Două sunt din lemn vopsit roșu, una din cărămidă dată cu var. Cândva în ele au locuit mai multe familii angajate la una dintre fermele mari din zonă. Între cele două corpuri de casă mai e unul, o casă de oaspeți, căreia noi îi spunem casă de vară. În potcoava pe care o formează cele trei clădiri se întinde curtea – lungă cam de treizeci de metri, până la un gard alb. În ea sunt doi pruni, unul bătrân, din care o creangă a crescut atât de lungă și grea încât trebuie susținută cu două prăjini, și unul tânăr, pe care l-am plantat vara trecută și care acum poartă pentru prima oară rod, un păr, tot bătrân, mult mai înalt decât casele, și trei meri. Unul dintre meri arăta înainte foarte rău, cu multe ramuri moarte, părea rigid și fără viață, dar apoi, în vara asta, l-am tuns – nu mai făcusem niciodată așa ceva – și m-a cuprins treptat așa o râvnă, încât am tăiat din el, am tăiat fără să mă opresc să văd cum arată, până când, în cele din urmă, seara târziu, am coborât din pom și m-am dat înapoi să-l privesc. „Mutilat" a fost cuvântul care mi-a venit în minte. Dar crengile au crescut la loc, acoperite de frunziș des, și pomul e încărcat de mere. Asta e experiența pe care am câștigat-o lucrând în curte: n-ai de ce să te îngrijorezi sau să fii prevăzător, viața e extrem de rezistentă, pare să se năpustească în cascadă, oarbă, verde, și câteodată e înfricoșătoare – pentru că și noi suntem vii, dar noi trăim în ceea ce se poate numi un mediu controlat, care ne face să ne temem de tot ce e orb, sălbatic, haotic, năzuind spre soare, dar de cele mai multe ori și foarte frumos, într-un mod mai profund decât cel strict vizual, căci pământul miroase a putreziciune și a întuneric și colcăie de gândaci care fug în toate părțile și de viermi care se zvârcolesc, tulpinile florilor sunt pline de sucuri, petalele lor se revarsă de miresme, iar aerul, rece și tare, cald și umed, plin de razele soarelui sau de ploaie, se lipește de pielea obișnuită cu interiorul ca o compresă liniștitoare de imediatețe. În spatele casei mari se află drumul, care se sfârșește la vreo sută de metri mai încolo, într-un soi de mică zonă semiindustrială abandonată, clădirile au aici acoperișuri din tablă ondulată, geamurile sunt sparte, afară ruginesc motoare și osii aproape înghițite de iarbă. De cealaltă parte, în spatele casei în care sunt eu, e o fermă mare din cără­midă roșie, e minunat s-o privești, cum stă impu­nătoare în mijlocul verdeții.

    Roșu și verde.

    Pentru tine ele nu înseamnă nimic, dar mie aceste două culori îmi spun foarte multe, exercită o atracție puternică asupra mea, și cred că ăsta e unul din motivele pentru care am devenit scriitor, căci resimt intens această atracție, și știu că e importantă, dar îmi lipsesc cuvintele s-o exprim, și de aceea nu știu ce este. Am încercat și m-am dat bătut. Capitularea mea sunt cărțile pe care le-am publicat. Poți să le citești într-o zi, și poate-ai să-nțelegi ce vreau să spun.

    Sângele care curge prin vene, iarba care crește din pământ, copacii, ah, copacii legănându-se în bătaia vântului!

    Lucrurile acestea uimitoare, pe care ai să le cunoști curând și ai să le vezi tu singură, sunt foarte ușor de trecut cu vederea, și aproape fiecare om are modul lui de-a le ignora. De aceea scriu cartea asta pentru tine. Vreau să-ți arăt lumea, așa cum e, peste tot în jurul nostru, tot timpul. Numai așa voi fi eu însumi în stare s-o privesc.

    Ce anume face ca viața să merite trăită?

    Nici un copil nu-și pune această întrebare. Pentru copii, viața e de la sine înțeleasă. Nu e nimic de discutat aici: n-are nici o importanță dacă e bună sau rea. Și asta deoarece copiii nu văd lumea, n-o observă, n-o contemplă, ci sunt atât de adânciți în ea, încât nu fac diferența între ea și propria lor ființă. Abia atunci când se întâm­plă acest lucru, când apare o distanță între ce sunt ei și ce este lumea, abia atunci se pune întrebarea: ce face ca viața să merite trăită?

    Senzația pe care o ai când apeși clanța ușii și o împingi ca s-o deschizi, când o simți că se mișcă înăuntru sau în afară din balamale, întotdea­una ușor și fără împotrivire, și că intri într-o altă cameră?

    Da, ușa se deschide ca o aripă, și chiar și nu­mai lucrul acesta face ca viața să merite trăită.

    Pentru cineva care a trăit mulți ani, ușa e de la sine înțeleasă. Casa e de la sine înțeleasă, curtea, cerul și marea sunt de la sine înțelese, chiar și luna, atârnată pe cerul nopții și

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1