Simon Thorn și groapa cu șerpi

Cuprins

1

Primul sosit

2

Ți-a mâncat pisica limba

3

Hibrid

4

Păsările din Paradise Valley

5

Afară din cuib

6

Marea evadare

7

Pretenții de reptilă

8

Cât ai bate din aripi

9

O situație incertă

10

Păgubiți de ratoni

11

Vulpea din orașul de piatră

12

Vulpea în coteț

13

Un delfin în deșert

14

Consiliul reptilelor

15

Vârful Pliscului

16

Ținte sigure

17

Alfa se întoarce

18

Groapa cu șerpi

19

Șoarece de oraș

20

Minciuni nevinovate

Simon Thorn and the Viper’s Pit

Aimée Carter

Copyright © 2017 Aimée Carter

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei cărți nu poate fi reprodusă

sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace, electronice sau mecanice,

inclusiv prin fotocopiere, înregistrare, sau prin orice sistem de stocare

și recuperare a informației, fără permisiunea în scris din partea editurii.

Ediție publicată pentru prima dată în SUA

în 2017 de Bloomsbury Children’s Books.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372

e-mail: [email protected]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Simon Thorn și groapa cu șerpi

Aimée Carter

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză: Lavinia Șerban

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Sînziana Cotoară

Corectură: Păunița Ana

Copertă: Andreea Apostol

Tehnoredactare și prepress: Ana Vârtosu

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Carter, Aimée

Simon Thorn și groapa cu șerpi / Aimée Carter; trad. din

lb. engleză de Lavinia Șerban. – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-3246-3

ISBN EPUB 978-606-33-5645-2

I. Șerban, Lavinia (trad.)

821.111

Lui Courtney

1

Primul sosit

– Simon, păzea!

Simon Thorn apucă să vadă cu coada ochiului elanul uriaș care își legăna coarnele înspre el, că și ateriză pe nisip, lovindu-se destul de tare. Se împletici spre marginea arenei și se uită, cu ochii cât cepele, la elanul care acum râdea cu poftă.

– Ce variante ai, Simon? îl întrebă unchiul Malcolm din tribună, care înconjura arena cu nisip.

Simon se chirci lângă zidul de piatră, cu inima bubuindu-i în piept, dar matahala cu păr negru care îi era unchi nici măcar nu părea îngrijorată. Așa făcea de fiecare dată când aveau loc antrenamentele de dimineață, indiferent de animalul cu care trebuia să se lupte Simon, iar Simon începea să-i poarte pică din cauza asta.

– Chiar așa, Simon, îl tachină elanul, dând din cap și apropiindu-se de el mândru nevoie mare. Ce-o să faci ca să scapi?

Simon se ridică în picioare cu genunchii tremurându-i, fără să-și ia o clipă ochii de la elan. Animalul era mult mai înalt decât el, și Simon era sigur că ar fi fost mai înalt și decât unchiul lui, dacă acesta s-ar fi aflat în arenă. Poate că Simon era mărunțel pentru vârsta lui, dar Malcolm era înalt și lat în umeri. Puțini oameni sau animale se încumetau să se lupte cu el de bunăvoie.

– O să fug, spuse Simon pe șleau.

– N-ai cum să fugi acum. Mai încearcă, îl îndemnă Malcolm. Evident, avea dreptate. Și dacă n-ar fi fost captiv între zidurile arenei, tot ar fi rămas închis în vizuina A.A.R. – Academia Animaformilor Remarcabili –, aflată în subteran, sub grădina zoologică din Central Park, unde se antrenau elevii animaformi. Era un loc despre care, până de curând, Simon nici măcar nu-și închipuise că există, darămite că avea să învețe acolo într-o zi.

În primii doisprezece ani de viață, Simon crescuse în New York, gândindu-se că este un băiat cât se poate de obișnuit. Dar, în urmă cu un an, dobândise, dintr-odată, capacitatea de-a vorbi cu animalele, lucru destul de straniu. Nu spusese nimănui – nici măcar mamei sale ori lui Darryl, unchiul care îl crescuse. Un an întreg îi lăsase pe copiii de la școală să creadă că este sărit de pe fix, și la început așa crezuse și el.

Dar Simon nu era nebun. Fără să știe, era deja un animaform – un om care nu doar putea vorbi cu animalele, dar se și putea transforma într-un animal. Desigur, fiind un copil rațional de clasa a șaptea, la început nici lui nu-i venise să creadă. Dar apoi îl văzuse pe Darryl transformându-se într-un lup cenușiu imens, chiar sub ochii lui, și de-atunci totul se schimbase.

Acum, după două luni, în loc să învețe matematică sau geografie, ca majoritatea copiilor obișnuiți de doisprezece ani, Simon trebuia să înfrunte un elan. Dacă nu putea să fugă, atunci ce scăpare avea?

– O să lupt? o luă el pe ghicite.

Vederea începea să i se împăienjenească, tot străduindu-se să nu clipească.

Știa că elanul avea să-l atace din nou în clipa în care avea să dea semne de slăbiciune.

– Cu coarnele astea pe care le are? Nu prea cred, spuse Malcolm.

Simon îl privi cu coada ochiului și i se păru că cioplea o bucată mică de lemn. Grozav! De-abia dacă era atent la ce se petrecea.

– Nu mă transform, zise Simon răspicat, îndreptându-se tiptil spre marginea arenei, cu gândul de-a o zbughi spre ieșire –, ușa era prea îngustă și elanul n-avea cum să vină pe hol după el cu coarnele alea gigantice.

– Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui, Simon, spuse Malcolm. Nu poți ignora la nesfârșit faptul că ești animaform.

„S-o crezi tu", își zise Simon în gând, fără a îndrăzni s-o spună cu voce tare.

– Măcar nu sunt elan, mormăi el, în schimb.

Elanul scoase un sunet ciudat, o combinație între un oftat și un scâncet.

– Nu-ți plac coarnele mele? Nicio problemă. Hai să vedem dacă-ți place asta.

Dintr-odată, până să apuce Simon să se dezmeticească, elanul se transformă chiar sub ochii lui. Coarnele i se făcură nevăzute, trupul și membrele lungi i se micșorară, iar blana maronie i se închise la culoare până deveni neagră, brăzdată de două dungi lungi și albe. Până s-apuce să clipească Simon, elanul dispăruse și în locul lui apăruse un sconcs.

Simon se întoarse și o zbughi spre ușă. Trase de clanță și oftă când aceasta nici nu se clinti. Era închis acolo.

– Malcolm! protestă Simon.

Unchiul își ridică privirea spre el.

– Nu puteam risca să intre cineva, deși era devreme și Simon știa că ceilalți elevi încă dormeau.

Sconcsul porni agale spre el, ridicându-și coada stufoasă.

– Ghici ce pot să fac!

– Știu ce poți să faci. Nu e nevoie să-mi demonstrezi, spuse Simon agitat, căutând din priviri o cale de scăpare.

Singura lui variantă era să se cațăre pe zid și să ajungă în tribune, dar acum sconcsul îl încolțise la ușă.

– Să știi că am mâncat o grămadă de fasole aseară, îl tachină sconcsul și se întoarse cu fundul spre Simon. Se anunță un pârț de zile mari!

Pentru că nu mai avea încotro, Simon o zbughi înainte și sări peste sconcs tocmai în clipa în care acesta împroșcă o duhoare care-ți muta nasul din loc. Simon se ținu de nas și se cocoță în tribune, încercând să ajungă cât mai sus cu putință. Duhoarea era nimicitoare, și, când ajunse pe ultimul rând, deja îi venea să vomite.

– Nolan! Asta îi atrase atenția lui Malcolm, care se ridică în picioare, ținându-se de nas. Ce naiba te-a apucat?

– Încerc să-l fac să zboare, cum mi-ai zis tu, spuse sconcsul, dând din coadă indignat. Nu miroase chiar atât de rău.

– Ia fă-te tu om la loc, să vedem cum ți se mai pare atunci, bombăni Simon de pe ultimul rând al tribunei.

Sconcsul pufni.

– Ești un fricos, zise Nolan și începu să se transforme din nou, de parcă ar fi vrut să-i demonstreze că avea dreptate.

De data asta însă, în loc să se transforme în alt animal, blana neagră și albă de pe spinare i se preschimbă într-un păr nisipiu, cele patru membre i se alungiră, transformându-se în mâini și picioare, iar botul și ochii ca niște mărgele i se schimbară deopotrivă, până când în locul sconcsului apăru un băiat la fel ca Simon, îmbrăcat cu aceeași uniformă neagră a elevilor de la A.A.R.

Simon îl cunoscuse pe Nolan abia cu două luni în urmă, în seara în care reușise să se strecoare în școală ca s-o caute pe mama lui, care dispăruse. Simon trăise toată viața în cartierul Upper West Side, la numai câțiva kilometri depărtare, în timp ce Nolan locuise cu mama lor sub Grădina Zoologică Central Park. Mama venea în vizită la Simon numai de Crăciun sau de ziua lui de naștere, lucru care încă îl deranja dacă se gândea prea mult la asta. Și niciodată, nici măcar o dată nu-i spusese că avea un frate geamăn.

Gândurile îi fură întrerupte de o tuse seacă, și Simon se uită la fratele lui, care era în arenă. Nolan nu reușise să se prefacă prea bine că nu-l deranja duhoarea și, în cele din urmă, fugi și el spre tribune și apoi pe scara în spirală.

– Ce scârbos! strigă băiatul, dispărând la unul dintre etajele superioare ale școlii, unde se afla biroul lui Malcolm.

– Simon… începu Malcolm.

– Nolan e de vină, nu eu! strigă Simon și o zbughi pe urmele fratelui său, lăsându-l pe unchiul lor să bombăne de unul singur.

Imediat cum ieși din arenă, Simon trase o gură sănătoasă de aer curat, descoperind însă că duhoarea se ținea ca scaiul de hainele lui. Minunat! Nu era suficient că toată lumea îl considera, și așa, un paria. Dacă se ducea la micul dejun mirosind ca un sconcs, până și prietenii lui cei mai buni aveau să-l ocolească. Simon își aranjă banderola neagră de pe braț, întorcând-o pe dos, ca să ascundă acvila. Se transformase pentru prima dată într-o acvilă cu două luni în urmă și, deși nu știa prea multe lucruri pe lume mai frumoase decât să poți zbura, el era singurul din regatul păsărilor care frecventa cursurile Academiei Animaformilor Remarcabili. Bunicul lui, Orion, era domnul păsărilor și se afla în război cu mamiferele încă dinainte ca Simon să se nască, iar cum academia era sub conducerea mamiferelor, accesul păsărilor era interzis. Simon era singurul care fusese primit, pentru că era fratele geamăn al lui Nolan.

– Mai bine l-ai ajuta pe Malcolm să curețe arena, spuse Simon când îl găsi pe fratele lui pierzând vremea pe coridor la un etaj superior.

Acolo numai profesorilor le era permis accesul, dar, cum Malcolm, unchiul lor, era directorul A.A.R și Alfa al întregului regat al mamiferelor, nimeni nu-i lua la întrebări dacă se nimerea să-i găsească pe-acolo.

Nolan se strâmbă la el.

– Tu să-l ajuți. Dacă te-ai fi transformat, și gata, n-ar mai fi fost nevoie să te stropesc.

– Ți-am mai zis că nu-mi place să zbor în arenă, se apără el.

Și, deși, practic, spusese adevărul, mai exista un motiv – un motiv mult mai important: nu-i plăcea să se transforme de față cu alții.

Aproape toți animaformii se puteau transforma într-un singur tip de animal și făceau parte dintr-un singur regat: erau mami­fere, păsări, insecte, reptile sau animale marine. Dar Nolan era diferit. El era moștenitorul regelui animalelor, un conducător despotic care dobândise puterea de-a se transforma în orice animal, devenind aproape imposibil de învins. Deși cele cinci regate se aliaseră, în urmă cu cinci sute de ani, ca să-l detroneze, moștenitorii lui supraviețuiseră în secret; tatăl lui Simon și al lui Nolan fusese moștenitorul regelui animalelor până să fie ucis. Cu două luni în urmă descoperiseră că, dintre cei doi frați, Nolan era geamănul care îi moștenise abilitățile, iar acesta era motivul pentru care Malcolm închisese ușile arenei, deși era devreme și soarele nici nu răsărise încă. Dacă ar mai fi descoperit cineva că moștenitorii regelui animalelor sunt în viață, ar fi izbucnit alt război între cele cinci regate – iar de data asta toate ar fi încercat să-l ucidă pe Nolan.

Simon nu putea să lase să se întâmple așa ceva, dar, în același timp, nici nu putea spune nimănui secretul lui și motivul adevărat pentru care ezita să se transforme în fața tuturor cât încă nu era foarte priceput la asta. Nici măcar lui Nolan. Mai ales lui.

– Nu trebuie decât să dai din aripi de câteva ori, și Malcolm va fi fericit, spuse Nolan supărat. Nu înțeleg de ce nu vrei să faci chestia asta.

– O s-o facă el până la urmă, se auzi un glas din spatele lor – Malcolm. Probabil că venise după ei. Așa cum nu te vei mai crampona nici tu să te transformi în mamifere și vei începe să exersezi și cu animale din alte regate.

– Eu mă transform mereu în tot felul de animale, continuă Nolan îndesându-și mâinile în buzunare când se opriră în fața biroului lui Malcolm. Ieri m-am transformat într-un șoim și alaltăieri într-un aligator.

– Mamiferele sunt cel mai mic regat, spuse Malcolm, și, cu toate astea, aproape la fiecare antrenament de dimineață alegi să te transformi într-un mamifer. Dacă vrei s-ajungi să te poți apăra singur, va trebui să te poți transforma – și să te simți în largul tău – în animale din toate cele cinci regate. Și, adăugă el, trebuie să începi să mai și cureți după tine. Nici nu pot să deschid arena până nu dispare putoarea aia.

– Pune-l pe Simon să curețe, pufni Nolan.

– Tu ai făcut mizerie, spuse Simon. N-o să stau să-ți curăț eu secrețiile de sconcs, nici gând!

– Dar tu m-ai făcut să…

– Destul. Malcolm își duse mâna la rădăcina nasului. Nolan, tu cureți mizeria pe care ai făcut-o. Simon, tu du-te să te schimbi de haine. Îți simt duhoarea de-aici. Dar, dacă nu-ți văd aripile în următoarele douăzeci și patru de ore, pe viitor tu vei curăța mizeria după toți sconcșii.

Și, la cum îl cunoștea Simon pe fratele lui, era mai mult ca sigur că Nolan avea să-l stropească de fiecare dată cu mizerie de sconcs, doar ca să-l silească să curețe la final.

– Nu-i corect! strigă Nolan.

Malcolm îl apucă de umăr și începu să-l împingă în jos pe hol.

– Ba e, ba e. Haide acum, tre’ să găsim noi pe la bucătărie câțiva litri de suc de roșii.

Când discuția lor în contradictoriu se pierdu în depărtare, Simon porni pe hol și coborî spre aripa Alfa. Partea subterană a A.A.R. era numită „vizuina" și avea formă de pentagon, câte o latură pentru fiecare regat. Deoarece păsările nu erau bine-venite la academie, în aripa lor locuiau Alfa și familia sa. După ce Simon avea să se transforme, aripa urma să fie a lui – și a câtorva membri ai haitei, pe post de gardieni.

Nu prea avea chef să tragă un pui de somn înainte de micul dejun, însă. Nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el – era liber în dimineața aceea și știa exact ce avea să facă în următoarele patruzeci și cinci de minute: să exerseze transformarea, așa cum nu putea în arenă, de față cu Nolan și Malcolm. Pentru că, deși unchiul lui voia doar să-l vadă întinzându-și aripile, Simon putea mult, mult mai mult de-atât.

Acesta era cel mai mare secret al lui Simon, pe care nu-l spusese nimănui, nici măcar lui Nolan. Cumva, nu știa prin ce minune, nu doar fratele lui geamăn moștenise abilitățile regelui animalelor. Și Simon se putea transforma în orice animal voia. Dar, cum el nu exersase la fel de mult ca Nolan, de fiecare dată când se transforma de față cu alții se temea să nu care cumva să se gândească din greșeală la alt animal și să-și dea secretul în vileag. De-asta nu voia să se transforme în arenă.

În același timp, deși nu avea experiența fratelui său, știa că Malcolm avea dreptate. Dacă voia să se poată proteja pe sine și pe fratele lui de oamenii care încercau să distrugă descendența regelui animalelor, trebuia să învețe să lupte în stilul tuturor celor cinci regate. Și, dacă nu putea face asta în arenă, exista un singur loc în care putea să exerseze în siguranță.

Îi salută pe lupii care stăteau de pază lângă copacii înalți care străjuiau reședința Alfa și porni în sus pe scara șerpuită care ducea spre camera lui. Aripa lor, care fusese construită pentru a găzdui elevii din regatul păsărilor, avea câteva etaje, și deși lui Simon i-ar fi fost mai ușor să zboare până acolo, n-ar mai fi putut să exerseze transformarea în alte animale.

Nu dacă haita era cu ochii pe el.

– Te-ai întors mai devreme, se auzi o voce somnoroasă dinspre patul lui Simon.

Pe perna lui se afla un ghemotoc maroniu de blană – un șoricel. Din multe puncte de vedere, Felix era cel mai bun prieten al lui, dar Simon știa care-i era locul pe lista de priorități a șoricelului: exact după moțăială și uitatul la televizor.

– Da, Nolan a încercat să mă stropească cu pipi din ăla de sconcs. Malcolm l-a pus acum să curețe arena, îi explică Simon îndreptându-se spre dulap.

– A, deci de-aia miroși așa, mormăi șoricelul. Îți recomand un duș.

– Iar eu îți recomand să mai dormi o oră, ca să nu mai fii așa ciufut.

Felix mormăi ceva în barbă fără să-l contrazică, așa că Simon își luă un schimb curat de haine și se duse la baie. Dar, imediat ce închise ușa în urma lui, deschise cealaltă ușă de la baie, care dădea în camera lui Nolan.

Sub birou, în partea cealaltă a odăii, se afla o trapă către unul dintre numeroasele tuneluri care duceau în grădina zoologică din Central Park, aflată deasupra vizuinii. Deși era cel mai sigur loc din New York pentru animaformi, vizuina avea secretele ei, și pe acesta Simon îl descoperise la scurt timp după ce sosise aici. Dădu scaunul la o parte, se aplecă și împinse trapa până se deschise. De cealaltă parte era o deschizătură destul de mare, în care Simon putea intra de-a bușilea, dar oricum n-avea nevoie de foarte mult spațiu. Trase la loc ușa secretă și se făcu imediat întuneric, așa că închise ochii și se concentră. Începu să se transforme într-o clipită.

Pe măsură ce se micșora, tunelul devenea tot mai mare. Nu îl durea nimic, dar îl gâdila, mai ales când începu să-i crească blană. Fața i se alungi și în continuarea spinării îi crescu o coadă, transformare care îl făcu să se dezechilibreze puțin. Dar nu se sinchisi prea mult, pentru că imediat se transformă complet într-un șoricel. Simon nu știa exact în câte animale se putea preschimba, dar, dac-ar fi fost să se ia după ce văzuse că poate face fratele lui și după antrenamentele pe care le făcea de unul singur, până acum nu reușise să găsească vreo deosebire.

Traversă în goană tunelul, atent să nu facă vreun zgomot. Imediat ce ajunse la grilajul care îl scotea exact în mijlocul grădinii zoologice, închise ochii și își închipui o acvilă, iar corpul i se transformă din nou. Brațele i se răsuciră și se alungiră, devenind aripi, blana îi fu înlocuită de pene, iar nasul și mustățile i se contopiră într-un cioc tare. Ieși țopăind din tunel, zgâriind asfaltul cu ghearele. Soarele abia începea să se ivească printre zgârie-norii din jurul parcului și, cum avea o vedere mult mai bună acum, putea distinge totul chiar și în lumina slabă a zorilor. Simon căută din priviri haita de lupi care patrula prin grădina zoologică atunci când aceasta era închisă publicului. Nu văzu însă nicio mișcare. Sau nu vreo mișcare care l-ar fi putut băga în bucluc.

Văzând că nu mai era nimeni prin preajmă, Simon își întinse aripile și își luă zborul în înaltul cerului. La început nu voia decât să zboare puțin în jurul grădinii zoologice, dar se duse mai sus, tot mai sus, iar penele îl ajutau acum să se lase în voia vântului. Se ridică deasupra parcului, apoi coborî în picaj printre copaci, fără să-și dea seama încotro se îndreaptă până nu văzu blocul. Vechiul apartament, în care locuise aproape toată viața cu unchiul Darryl.

Trecuseră două luni de la moartea lui Darryl pe acoperișul Sky Tower. Cele mai grele luni din viața lui Simon. Deși îi era foarte dor de el, Simon se prefăcea că e totul în regulă, și nimeni nu știa cât de mult suferea, în realitate. Uneori reușea să se păcălească și pe sine, zicându-și că s-a împăcat cu ideea și că cea mai mare