Balade vesele și triste

TABEL CRONOLOGIC

1886 21 martie Se naşte, la Bucureşti, George, cel de-al doilea copil al soţilor Ion şi Paraschiva Topîrceanu.

1892 Începe să înveţe la o şcoală mărginaşă din Bucureşti.

1895—1898 Face ultimele clase ale şcolii primare la Şuici-Argeş. Primele încercări literare.

1898 Este înscris la Liceul Matei Basarab din Bucureşti.

1901 Este transferat la Liceul Sf. Sava.

1904 Topîrceanu debutează la revista umoristică Belgia Orientului.

1905—1907 Publică versuri sentimental-epigonice în revistele Duminica, Revista noastră, Revista ilustrată etc.

1906 Îşi încheie studiile liceale. Se înscrie la Facultatea de drept, pe care însă o abandonează.

1907 Colaborează la Viaţa literară şi artistică, revistă condusă de George Coşbuc.

1908 Publică poezia 1908, dedicată domnului A. Vlahuţă.

1909 Se înscrie la Facultatea de litere, fără s-o termine. Publică în Viaţa românească şi în alte reviste.

1910 Publică poeziile Noapte de mai, Balada chiriaşului grăbit, Balada popii din Rădeni.

1911 Se stabileşte la Iaşi, devenind secretar de redacţie la revista Viaţa românească. Publică poezii, proză, cronici teatrale etc.

1912 Se căsătoreşte cu Victoria Iuga, în acelaşi an născându-i-se fiul, Gheorghe.

1912—1913 Redactează revista Teatrul împreună cu M. Sevastos.

1913 Ia parte la războiul balcanic.

1915 Se înscrie la Facultatea de filozofie.

1916 Apar primele volume ale lui G. Topîrceanu: Balade vesele şi Parodii originale. Mobilizat pe frontul de sud, Topîrceanu cade prizonier la Turtucaia. Rămâne în captivitate în Bulgaria până la începutul anului 1918.

1918 Colaborează la ziarul Lumina al lui Constantin Stere (Bucureşti). Publică Balada morţii şi Note memorialistice. Este numit subdirector al Teatrului Naţional din Iaşi. Scrie însemnări memorialistice adunate într-un volum aparte, intitulat Amintiri din luptele de la Turtucaia.

1919 Se întoarce la Iaşi şi redactează, împreună cu M. Sadoveanu, revista Însemnări literare. Publică Balada munţilor, Rapsodii de toamnă, Cântec, Epilog şi alte poezii.

1920 Apare volumul Balade vesele şi triste.

1921 Apar ediţia a II-a a Parodiilor originale şi traducerea piesei Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare.

1925 Scriitorul publică articolul Importul de civilizaţie şi literatura, în care se pronunţă cu toată claritatea pentru specificul naţional: „La popoarele occidentale marii scriitori, cei „universali", sunt în acelaşi timp reprezentanţii cei mai tipici ai sufletului rasei (poporului — nota red.) din care fac parte. La noi acelaşi fenomen. Toţi marii noştri scriitori, Caragiale şi Coşbuc, Creangă şi Sadoveanu, sunt profund legaţi de realităţile noastre etnice, sociale, geografice, istorice. Opera incomparabilului Eminescu e şi mai îmbibată de suflet specific românesc. Şi nu mă gândesc numai la Călin, la Scrisori, la Ce te legeni, codrule. Mă gândesc la cea mai înaltă creaţie poetică a lui, cu caracter «universal» — Luceafărul. Amintiţi-vă numai începutul: «A fost odată...» Se poate ceva mai românesc?"

Acelaşi crez artistic îl exprimă George Topîrceanu în poezia Noapte de august, publicată tot în 1925: „Şi când în juru-mi creşte o larmă ne-ntreruptă/De glasuri de durere şi strigăte de luptă, —/Eu să rămân deoparte, cu ochii către stele,/ În turnul de ivoriu al visurilor mele?..."

1926 G. Topîrceanu devine laureat al Premiului naţional de poezie. La 7 mai este numit director al Teatrului Naţional din Chişinău.

1927 Apare ediţia a III-a a Parodiilor originale.

1928 Apar volumele Migdale amare (ediţia I) şi Balade vesele şi triste (ediţia a III-a). Colaborează la Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi.

1930 Este numit inspector general teatral pentru Moldova. Scriitorul face o călătorie la Sălişte, locul de baştină al părinţilor săi.

1931 Baladele vesele şi triste apar în ediţia a IV-a. Scriitorul dă la iveală comedia muzicală Bonsoir, Iaşi, care se joacă tot atunci la Teatrul Sidoli. În pofida trunchierii de către cenzură, comedia s-a bucurat de un succes enorm.

1932 Apar Parodiile originale (ediţia a IV-a).

1933 Rosteşte la Bucureşti conferinţa Cum am devenit moldovan?

1934 În Revista Fundaţiilor apar Minunile Sfântului Sisoe.

1935 Ţine conferinţa Cum am devenit ieşean?

1936 Este ales membru corespondent al Academiei Române. Ii apare volumul Pirin-Planina. împreună cu Mihail Sadoveanu şi Gr. T. Popa, face parte din conducerea revistei Însemnări ieşene.

1937 februarie Obţine cu mari eforturi de la Ministerul Artelor suma necesară tratării de cancer hepatic şi pleacă la medici vestiţi din Viena, însoţit de scriitoarea Otilia Cazimir.

7 mai Moare la Iaşi.

BALADE VESELE ŞI TRISTE

RAPSODII DE PRIMĂVARĂ

I

Sus prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Siruri de mărgăritare

Din panere de argint,

Stol bălai

De îngeraşi

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le laşi?

II

Se-nalţă abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperişuri veştede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorţite se deschid

Să intre-n casă soarele şi vântul.

De prin balcoane

Şi coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, vălul subţirel de floare.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă

Cu ramuri albe — şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

III

Soare crud în liliac,

Zbor subţire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele şi urzici...

Primăvară, din ce rai

Nevisat de pământeni

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Laşi în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălţi albastre şi-nsorite

De omăt topit abia,

Şi pe dealuri mucezite

Arături de catifea.

Şi porneşti departe-n sus

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Aşternută pe colini...

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Îţi îndreaptă an cu an

Pasul tainic şi te mint

Spre ţinutul diafan

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te opreşti

Şi doar pasul tău uşor,

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărăteşti

Peste albele stihii...

Primăvară, unde eşti?

CÂNTEC

Frumoasă eşti, pădurea mea,

Când umbra-i încă rară

Şi printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies

În umbră viorele,

Iar eu străbat huceagul des

Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea

Cărări de soare pline,

Frumoasă eşti, pădurea mea.

Şi singură ca mine...

BALADA MORŢII

Cobora pe Topolog

Dintre munţi, la vale...

Şi la umbra unui stog

A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa...

El era drumeţ sărman

Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut uşor în vânt,

Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit

Şi-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre drum

Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând

În argint, condurii

Înfioară când şi când

Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arţar

Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas

Parcă — să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut

Spre adânc îl fură

Şi-l îngroapă-n sânu-i mut

Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopţii Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă...

BALADA CĂLĂTORULUI

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.

Fug în urma noastră luminişuri sure

Şi-n singurătatea care ne petrece,

Peste vârf de arbori, asfinţitul rece

Străbătând podoaba crengilor subţiri

Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.

Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.

Se ivesc departe măguri de hotar,

Într-un loc se face drum pustiu de car,

Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării

Pare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii

Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,

Când singurătatea umbrele-şi arată

Şi departe-n şesuri Ziua alungată

Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,

Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,

Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit

Peste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.

Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...

Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,

Umbre solitare şi necunoscute,

Treci ducând o parte din tristeţea

Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.

Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă

Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,

Singur cu povara cugetului tău

Te cuprind deodată lungi păreri de rău

După-o fericire care întârzie,

După câte n-au fost, dar puteau să fie,

După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna

Luminează somnul unei lumi din basme,

Iar omătul umple noaptea de fantasme.

..............................................................

..............................................................

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!

BALADA POPII DIN RUDENI

De la târg la Vadul-Mare

Taie drumul prin poieni,

Legănându-se călare,

Popa Florea din Rudeni.

Şi-n priveliştea bogată

Sus pe culme, jos pe drum,

Iarna palidă-şi arată

Plăzmuirile de fum.

Somnul revărsat în fire,

Gerul sfânt al Bobotezii

A-nchegat argint subţire

Peste faldurii zăpezii

Şi, legând în gheaţă stropii,

Bura care-n aer joacă

A ţesut pe barba popii

Fire lungi de promoroacă.

Bolta sură ca cenuşa,

Codrii vineţi — dorm adânc.

Sună numai căldăruşa

Atârnată de oblânc.

Bate Surul din potcoavă

Drum de iarnă, fără spor,

Calcă rar şi cu zăbavă

Lunecuşuri de pripor.

Şi-n tăcerea care creşte,

Adâncit ca-ntr-o visare,

Popa când şi când şopteşte

Legănându-se călare...

Scutură din treacăt salbe,

Reci podoabe care mint,

Surpă bolţi de ramuri albe

Cu portaluri de argint.

Lângă drum bătut de sănii

Unde malul stă să cadă,

Vede urme de dihănii

Înstelate pe zăpadă.

Iar pe culmea unei creste,

Ameţit de zare multă,

Strânge frâul fără veste

Şi-mpietrit pe cal ascultă.

Nici o şoaptă... nici un ropot...

Numai din adâncuri sure

Vine vuiet lung de clopot

Peste-ntinderi de pădure...

Lung îi sună în ureche,

Pe când el cu grijă scoate

Pântecoasă ploscă veche

Din desaga de la spate.

Şi cu plosca ridicată,

Zugrăvit pe cerul gol,

Popa capătă deodată

Măreţie de simbol.

*

Colo-n vale, unde drumul

Taie luminişuri rare,

Printre plopi se vede fumul

Hanului din Vadul-Mare.

Calul, vesel, simte locul

Şi s-abate scurt din cale, —

C-a-nvăţat şi dobitocul

Patima sfinţiei-sale...

Iar hangiţa iese-n uşă,

Bucuroasă de câştig.

Ochii-i râd spre căldăruşă:

— Frig, părinte?

— Straşnic frig!

BALADA MUNŢILOR

I

S-au ivit pe rând în soare,

Jos, la capătul potecii,

Turma albă de mioare,

Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.

Sub poiana din Fruntarii,

Zăboveşte-n deal la stână

Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare

Şi tot leagă şi dezleagă,

Cumpăneşte pe samare

O gospodărie-ntreagă:

Maldăr de tărhaturi grele

Cu desagi, căldări şi pături,

Că de-abia pot sta sub ele

Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,

Peste frunte mâna-şi duce.

Se ridică-n două rânduri

Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste

Şi spre ţarcurile goale...

Şi convoiul, fără veste,

A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.

Ploaia parcă stă să-nceapă.

Printre brazi coboară vântul

Ca un foşnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multe

Baciul stă şi nu-şi dă seamă

C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,

Merg tăcuţii lui prieteni

Prin sălbatice pripoare,

Pe sub poale verzi de cetini,

Pe potecă fără soare,

Ori străbat în pas alene

Luminişuri fără flori,

Singuratice poiene

Cu mesteceni visători...

Rar trezesc în a lor cale

Câte-o piatră sub copită.

Iar când drumul se prăvale

Jos, la coastă povârnită,

Calcă baciul ca pe gratii

Şi-i struneşte blând cu gura:

— Cătinel, feciorii tatii,

Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după