Utopie Pentru Realisti

1. Revenirea Utopiei

Să începem cu o scurtă lecţie de istorie:

În trecut, totul era mai rău.

În circa 99% din cursul istoriei mondiale, 99% din omenire a fost săracă, flămândă, murdară, speriată, proastă, bolnavă şi urâtă. Nu mai departe decât în secolul al XVII-lea, filosoful francez Blaise Pascal (1623–1662) descria viaţa ca fiind o uriaşă vale a plângerii. „Omenirea este extraordinară, scria acesta, „pentru că știe că este jalnică. În Marea Britanie, colegul său filosof Thomas Hobbes (1588–1679) împărtășea părerea potrivit căreia viața omenească era pur și simplu „singuratică, săracă, neplăcută, necivilizată și scurtă".

Însă toate acestea s-au schimbat în ultimii 200 de ani. În doar o fracțiune din timpul pe care specia noastră l-a petrecut pe această planetă, miliarde dintre noi au devenit brusc bogați, bine hrăniți, curați, în siguranță, isteți, sănătoși și uneori chiar și frumoși. În timp ce 84% din populația planetei trăia încă într-o sărăcie lucie în 1820, până în 1981 procentul respectiv a scăzut până la 44%, iar în prezent, după numai câteva decenii, a ajuns sub 10%.¹

Dacă această tendință va continua, sărăcia extremă care a caracterizat viața atât de multă vreme va fi eradicată în curând, o dată pentru totdeauna. Chiar și cei pe care îi considerăm încă săraci se bucură de o prosperitate fără precedent în istoria mondială. În Olanda, țara în care locuiesc eu, un om al străzii care beneficiază în ziua de azi de asistență socială are mai mulți bani de cheltuială decât avea un olandez de rând din 1950 și de patru ori mai mult decât aveau oamenii în glorioasa Epocă de Aur a Olandei, când această țară încă stăpânea șapte mări.²

Vreme de secole timpul parcă a stat în loc. Evident că s-au întâmplat multe lucruri care au umplut cărțile de istorie, însă viața nu prea s-a îmbunătățit. Dacă am pune un țăran italian din anul 1300 într-o mașină a timpului și l-am duce în Toscana anilor 1870, acesta nu ar observa mari diferențe.

Aceasta este o diagramă care are nevoie de puțin timp pentru a fi aprofundată. Fiecare cerc reprezintă o țară. Cu cât cercul este mai mare, cu atât populația este mai numeroasă. În secțiunea de jos, țările sunt prezentate în anul 1800; iar în cea de sus, aceleași țări în 2012. În 1800 speranța de viață chiar și în cele mai bogate țări (de exemplu, Olanda, Statele Unite) era mai scăzută decât cea din țara cu cea mai scăzută valoare la sănătate (Sierra Leone) în 2012. Cu alte cuvinte: în 1800, toate țările erau sărace atât din punct de vedere financiar, cât și al sănătății, în timp ce astăzi, până și Africa Subsahariană depășește țările cele mai prospere din 1800 (chiar dacă veniturile din Congo nu s-au schimbat aproape deloc în ultimii 200 de ani). Într-adevăr, tot mai multe țări ajung pe „Tărâmul Abundenței", din dreapta sus a diagramei, în care venitul mediu depășește în prezent 20 000 de dolari și speranța de viață este de peste 75 de ani.

Sursa: Gapminder.org

Istoricii estimează că venitul mediu anual în Italia din jurul anului 1300 era de circa 1 600 de dolari. După vreo 600 de ani – după Columb, Galileo, Newton, Revoluția științifică, Reformă și Iluminism, după inventarea prafului de pușcă, a tiparniței și a motorului cu abur – acesta era… tot de 1 600 de dolari.³ După 600 de ani de civilizație, italianul de rând rămăsese cam tot unde fusese dintotdeauna.

Abia în jurul anului 1880, cam în perioada în care Alexander Graham Bell a inventat telefonul, Thomas Edison și-a brevetat becul, Carl Benz se juca cu prima sa mașină, iar Josephine Cochrane cocheta cu ceea ce poate că a fost cea mai strălucită idee a tuturor timpurilor – mașina de spălat vase –, țăranul nostru italian a fost luat pe sus și purtat pe drumul progresului. Și ce incitantă a fost călătoria! Ultimele două secole au cunoscut o creștere explozivă atât din punct de vedere al populației, cât și al prosperității la nivel mondial. Venitul pe cap de locuitor este acum de zece ori mai mare decât era în 1850. Italienii sunt în medie de 15 ori mai înstăriți decât erau în anul 1880. Şi economia mondială? Aceasta este astăzi de 250 de ori mai dezvoltată decât era înaintea Revoluției industriale – când aproape toată lumea era încă săracă, flămândă, murdară, speriată, proastă, bolnavă și urâtă.

Utopia medievală

Trecutul a fost cu siguranță dur, de aceea pare cât se poate de firesc că oamenii au visat la o zi în care situația avea să se îmbunătățească.

Unul dintre visurile cele mai arzătoare era tărâmul unde curgea lapte și miere, cunoscut drept „Țara unde umblă câinii cu covrigi în coadă". Ca să ajungi acolo trebuia să mănânci trei mile de budincă de orez. Dar merita efortul, pentru că odată ajuns în țara unde umblă câinii cu covrigi în coadă, descopereai un ținut în care râurile erau pline de vin, pe deasupra zburau gâște la cuptor, în copaci creșteau clătite, iar din cer ploua cu plăcinte fierbinți și cu alte produse de patiserie. Țăranul, meșteșugarul și preotul stăteau cu toții întinși la soare relaxați.

Aici, pe Tărâmul Abundenţei, lumea nu se certa niciodată. Dim­po­trivă, toți se distrau, dansau, beau și se culcau cu cine pofteau.

„Pentru oamenii din Evul Mediu, scrie istoricul olandez Herman Pleij, „Europa Occidentală de astăzi ar semăna foarte mult cu o țară unde curge numai lapte și miere. Ai fast-fooduri deschise nonstop, 7 zile din 7, aer condiţionat, amor liber, venituri nemuncite și chirurgie plastică prin care îți prelungești tinerețea.⁴ În prezent există mai mulți oameni care suferă de obezitate decât de foamete.⁵ În Europa Occidentală, rata crimina­lității este, în medie, de 40 de ori mai scăzută decât era în Evul Mediu, iar dacă ai cetățenia potrivită, beneficiezi de un sistem de protecție socială de-a dreptul impresionant.⁶

Poate că asta este, de fapt, problema noastră cea mai mare: în zilele noastre, vechiul vis medieval al utopiei rămâne fără conținut. Sigur că ne-ar plăcea puțin mai mult consum, puțin mai multă siguranță, dar efecte adverse precum poluarea, obezitatea și Big Brother se arată la orizont tot mai ameninţătoare. Pentru visătorul medieval, Tărâmul Abundenţei era un paradis imaginar – „O evadare din suferinţa pământească", după cum spunea Herman Pleij. Dar dacă ar fi să îl punem pe ţăranul italian de la 1300 să descrie lumea noastră modernă, fără îndoială că s-ar gândi imediat la țara unde câinii umblă cu covrigi în coadă.

De fapt, trăim vremurile în care se împlinesc profeţiile biblice. Ceea ce ar fi părut adevărate minuni în Evul Mediu sunt acum lucruri absolut banale: orbii îşi recapătă vederea, ologii încep să meargă, iar morţii revin la viaţă. Să luăm Argus II, de exemplu, un implant în creier prin care persoanele cu probleme oculare genetice îşi pot recăpăta vederea. Sau Rewalk, o pereche de picioare artificiale care îi ajută pe paraplegici să meargă din nou. Sau Rheobatrachus, o specie de broaşte care a dispărut în 1983, dar care, datorită oamenilor de ştiinţă australieni, a fost aproape la propriu readusă la viaţă cu ajutorul unor fragmente de ADN. Lupul marsupial este următorul pe lista de dorinţe a echipei de cercetare care lucrează la amplul „proiect Lazarus" (denumit astfel după numele personajului readus la viață în povestirea din Noul Testament).

Între timp, povestirile ştiinţifico-fantastice devin povestiri adevărate. Circulă deja pe drumuri primele maşini fără şoferi. Există deja imprimante 3D care produc întregi structuri embrionare, iar oameni cu cipuri implantate în creier dirijează braţe artificiale cu ajutorul minţii. Un alt fapt este că, din 1980, preţul unui watt de energie solară a scăzut cu 99% – şi nu, procentul nu este o greşeală de ortografie. Cu puţin noroc, imprimantele 3D şi panourile solare pot transforma idealurile lui Karl Marx (toate mijloacele de producţie să fie controlate de mase) în realitate, fără să fie nevoie de vreo revoluţie sângeroasă.

Multă vreme, Tărâmul Abundenţei a fost rezervat unei mici elite din înstăritul Occident. Vremurile acelea însă au apus. De când China s-a îndreptat spre capitalism, 700 de milioane de chinezi au scăpat de sărăcie.⁷ Şi Africa se leapădă rapid de reputaţia sa de a fi definită de dezastrul economic; în prezent, acest continent găzduieşte şase din cele zece economii cu cea mai rapidă dezvoltare.⁸ Până în anul 2013, şase din cele şapte miliarde de locuitori de pe glob deţineau telefoane mobile. (Prin comparaţie, numai 4,5 miliarde aveau toaletă.)⁹ Iar între 1994 şi 2014, numărul celor cu acces la internet a sărit de la 0,4% la 40,4%.¹⁰

De asemenea, în ceea ce priveşte sănătatea – poate cea mai mare promisiune a Tărâmului Abundenţei –, progresul modern a depăşit cele mai îndrăzneţe fantezii ale strămoşilor noştri. În vreme ce ţările bogate trebuie să se mulţumească doar cu adăugarea unui weekend la media de viaţă, continentul african câştigă patru zile pe săptămână.¹¹ La nivel mondial, speranţa de viaţă a crescut de la 64 de ani în 1990, la 70, în 2012¹² – mai mult decât dublu faţă de cât era în 1900.

Şi tot mai puţini oameni suferă de foame. Pe acest Tărâm al Abundenţei poate că nu există raţe la cuptor zburătoare, însă numărul persoanelor care suferă de malnutriţie a scăzut cu mai mult de o treime din 1990 până în prezent. Segmentul populaţiei care suprevieţuieşte consumând sub 2 000 de calorii pe zi a scăzut de la 51% în 1965 la 3% în 2005.¹³ Peste 2,1 miliarde de oameni au obținut acces la apă potabilă între 1990 şi 2012. În aceeaşi perioadă a scăzut cu o treime numărul copiilor cu întârzieri de creştere, iar mortalitatea infantilă a scăzut cu un uimitor 41%, în vreme ce decesele la naştere s-au redus la jumătate.

Şi bolile? Inamicul în masă numărul unu de-a lungul istoriei, temuta variolă, a fost eradicată. Poliomielita a fost aproape complet înlăturată, făcând cu 99% mai puţine victime în 2003 faţă de 1988. Între timp, tot mai mulţi copii sunt vaccinaţi împotriva bolilor cândva frecvente. Rata de vaccinare la nivel mondial pentru pojar, de exemplu, a sărit de la 16% în 1980 la 85% astăzi, în timp ce numărul deceselor a scăzut cu mai mult de trei pătrimi între 2000 şi 2014. Din 1990, rata mortalităţii provocate de TBC aproape s-a înjumătăţit. Din 2000 numărul persoanelor care au murit de malarie s-a redus cu un sfert şi la fel şi numărul deceselor de SIDA faţă de 2005.

Unele cifre par prea frumoase ca să fie adevărate. De exemplu, în urmă cu 50 de ani, unul din cinci copii murea înainte de a împlini cinci ani. Astăzi? Unul din 20. În 1836, cel mai bogat om din lume, un anume Nathan Meyer Rothschild, a murit din cauza unei simple lipse de antibiotice. În ultimele decenii, vaccinuri foarte ieftine împotriva pojarului, a tetanosului, a tusei convulsive, a difteriei şi a poliomielitei au salvat mai multe vieţi într-un an decât ar fi salvat pacea mondială în secolul XX.¹⁴

Evident că au mai rămas maladii de învins – cancerul, de pildă – dar facem progrese şi în această direcţie. În 2013, prestigioasa publicaţie Science anunţa descoperirea unei modalităţi de utilizare a sistemului imunitar pentru a combate tumorile, lăudând-o ca fiind realizarea anului. În acelaşi an s-a înregistrat şi primul succes de clonare a celulelor stem, o realizare promiţătoare pentru tratarea bolilor mitocondriale, inclusiv a unei forme de diabet.

Unii oameni de ştiinţă susţin chiar că s-a născut deja prima persoană care va trăi 1 000 de ani.¹⁵

Şi, în tot acest timp, devenim tot mai deştepţi. În 1962, nu mai puţin de 41% dintre copii nu mergeau la şcoală, spre deosebire de 10% astăzi.¹⁶ În cele mai multe ţări, IQ-ul mediu a crescut cu trei până la cinci puncte, din zece în zece ani, mai ales datorită îmbunătăţirii nutriţiei şi a educaţiei. Poate că aşa se explică şi cum am devenit cu mult mai civilizaţi, ultimul deceniu fiind cel mai paşnic din istoria mondială. Potrivit Institutului de Cercetare pentru Pace de la Oslo, numărul pagubelor anuale de război a scăzut cu 90% din 1946. Frecvenţa omuciderilor, a tâlhăriilor şi a altor forme de infracţionalitate este şi ea în scădere.

„Lumea bogată vede tot mai puţine fărădelegi", informa săptămânalul The Economist nu cu mult timp în urmă. „Există în continuare infractori, dar aceştia sunt tot mai puţini şi tot mai în vârstă."¹⁷

Un paradis sumbru

Bine ați venit, cu alte cuvinte, pe Tărâmul Abundenţei.

Tărâmul unui trai bun, unde toată lumea este bogată, în siguranță și sănătoasă. Unde ne lipsește un singur lucru: un motiv ca să ne dăm jos din pat dimineața. Pentru că, la drept vorbind, nu poți să îmbunătățești paradisul. Încă din anul 1989, filosoful american Francis Fukuyama remarca faptul că am ajuns într-o epocă în care viața s-a redus la „calcule economice, la rezolvarea interminabilă a cererilor complicate ale consumatorilor".¹⁸

Să mai adăugăm un procent la puterea noastră de cumpărare sau să mai radem vreo două de la emisiile de dioxid de carbon; poate un nou gadget – cam până acolo ajunge perspectiva noastră actuală. Trăim într-o epocă de belșug și supraabundență, dar cât de sumbră este aceasta. Nu există „nici artă, nici filosofie, spune Fukuyama. Tot ce ne-a mai rămas de făcut este „să avem grijă la nesfârșit de muzeul istoriei omenirii.

După cum scria Oscar Wilde, odată ajunși pe Tărâmul Abundenţei, ar trebui să ne îndreptăm din nou privirile spre cele mai îndepărtate orizonturi și să ridicăm din nou ancora. „Progresul este realizarea Utopiilor", scria acesta. Însă orizonturile îndepărtate rămân goale. Tărâmul Abundenţei este învăluit în ceață. Tocmai când ar trebui să ridicăm pe umeri sarcina istorică de a da sens acestei existențe bogate, sigure și sănătoase, noi am îngropat utopia. Nu avem nici un vis nou cu care să o înlocuim pentru că nu ne putem imagina o lume mai bună decât cea pe care o avem deja. De fapt, majoritatea celor din țările bogate se aşteaptă să o ducă mai rău copiii decât părinții lor.¹⁹

Însă adevărata criză a vremurilor noastre, a generației mele, nu este faptul că nu avem o viață bună și nici măcar că s-ar putea să ne descurcăm mai greu în viitor.

Nu, adevărata criză constă în faptul că nu ne putem gândi la un plan mai bun.

Planul

Scopul cărții de față nu este acela de a prezice viitorul.

Este acela de a debloca viitorul. De a ne deschide larg ferestrele minții. Evident că întotdeauna utopiile reflectă mai degrabă perioada în care acestea sunt create decât ceea ce urmează să se întâmple de fapt. Utopicul Tărâm al Abundenţei ne prezintă cum era viața în Evul Mediu. Sinistră. Sau mai degrabă ne arată faptul că viața a fost aproape întodeauna sinistră. La urma urmei, fiecare cultură are propria variantă de Tărâm al Abundenţei.²⁰

Dorințele simple dau naștere unor utopii simple. Dacă ți-e foame, visezi la o masă îmbelșugată. Dacă ți-e frig, visezi la un foc plăcut. Dacă te năpădesc bolile, visezi la tinerețe fără bătrânețe. Toate aceste dorințe se regăsesc în vechile utopii, concepute pe vremea când viața încă era primejdioasă, necivilizată și scurtă. „Pământul nu a produs nimic de temut, nici o boală, visa poetul grec Telecide în secolul al V-lea î.Hr., iar dacă îţi doreai ceva, lucrul respectiv pur şi simplu ar fi apărut. „În albia fiecărui pârâu curgea vin… Peştele îţi venea direct acasă, se frigea la grătar şi ţi se punea singur pe masă.²¹

Însă, înainte de a continua, să vorbim mai întâi despre două tipuri de gândire utopică.²² Primul tip este cel mai cunoscut, utopia planului. Mari gânditori, precum Karl Popper şi Hannah Arendt şi chiar un întreg curent filosofic, postmodernismul, au încercat să pună bazele acestui tip de utopie. Şi au reuşit în mare parte; ei au avut ultimul cuvânt de spus cu privire la paradisul planificat.

În locul idealurilor abstracte, planurile cuprind reguli imuabile şi de necontestat. Poetul italian Tommaso Campanella, în Oraşul soarelui (1602), ne oferă un astfel de exemplu. În utopia acestuia, sau mai degrabă în antiutopia sa, proprietatea privată este interzisă cu stricteţe, toată lumea este obligată să iubească pe toată lumea, iar cearta se pedepseşte cu moartea. Viaţa privată este controlată de stat, inclusiv procrearea. De exemplu, oamenii deştepţi au voie să se culce doar cu proşti, iar graşii – doar cu slabi. Se depun toate eforturile pentru a se crea o medie convenabilă. În plus, fiecare persoană este controlată printr-o vastă reţea de informatori. Dacă cineva încalcă legea, păcătosul este mustrat verbal până este convins de propria răutate şi solicită de bună voie să fie lovit cu pietre de către ceilalţi.

Privind retrospectiv, cine citeşte astăzi cartea lui Campanella va observa aluzii înspăimântătoare la fascism, stalinism şi genocid.

Întrebările potrivite

Mai există însă o cale a gândirii utopice, una care aproape că a fost uitată. Dacă planul este ca o poză de bună calitate, atunci acest tip de utopie este doar un vag contur. Acesta nu oferă soluţii, ci doar indicii. În loc să ne bage cu sila în cămăşi de forţă, ne inspiră să ne schimbăm. Şi înţelege faptul că, după cum spunea Voltaire, perfecţiunea este duşmanul lucrului bun. După cum remarca un filosof american, „orice gânditor utopic serios se va simţi prost la ideea unui plan".²³

În această stare de spirit şi-a scris filosoful britanic Thomas Morus cartea despre utopie (şi a şi inventat termenul). În loc să aplice în mod neîndurător un plan, utopia acestuia reprezintă mai mult decât orice o acuzaţie la adresa unei aristocraţii lacome care dorea tot mai mult lux în vreme ce oamenii de rând trăiau într-o sărăcie lucie.

Morus a înţeles că este periculos să iei prea în serios utopiile. „Trebuie să fim în stare să credem cu pasiune şi totodată să fim capabili să vedem absurditatea propriilor convingeri şi să râdem de ele", observă filosoful şi expertul de marcă în utopii Lyman Tower Sargent. La fel ca umorul şi satira, utopiile deschid ferestrele minţii. Iar acest lucru este esenţial. Pe măsură ce oamenii şi societăţile îmbătrânesc treptat, aceştia se obişnuiesc cu situaţia de fapt, în care libertatea se poate transforma în închisoare, iar adevărul – în minciună. Convingerea modernă – sau, mai rău, convingerea că nu mai avem în ce să credem – ne face orbi la miopia şi nedreptatea care încă ne înconjoară zi de zi.

Ca sa vă dau câteva exemple: De ce lucrăm tot mai mult din anii 1980 încoace deşi suntem mai bogaţi ca oricând? Şi de ce milioane de oameni încă trăiesc în sărăcie când suntem mai mult decât bogaţi ca să punem capăt sărăciei o dată pentru totdeauna? Şi de ce peste 60% din veniturile noastre diferă în funcţie de ţara în care întâmplător ne-am născut?²⁴

Utopiile nu ne oferă un răspuns de-a gata, cu atât mai puțin soluţii. Totuși, pun întrebările potrivite.

Distrugerea marelui discurs

În ziua de astăzi, lucru destul de trist, nici nu începem bine să visăm că suntem imediat treziţi. A devenit deja un clişeu faptul că visele se transformă cumva în coşmaruri. Utopiile favorizează discordia, violenţa, chiar genocidul. În cele din urmă, utopiile se transformă în antiutopii; de fapt, utopiile sunt antiutopii. „Progresul omenesc este un mit", potrivit altui clişeu. Şi totuşi am reuşit să construim noi înşine un paradis medieval.

Este adevărat că istoria este plină de forme înfricoşătoare de utopism – fascism, comunism, nazism – după cum toate religiile au dat naştere unor secte fanatice. Dar dacă un fanatic religios incită la violenţă, trebuie să excludem automat întreaga religie respectivă? Deci, de ce am exclude utopismul? Ar trebui să încetăm de tot să mai visăm?

Nu, desigur că nu. Or exact asta se întâmplă. Optimismul şi pesimismul au devenit sinonime cu încrederea consumatorului sau cu lipsa acesteia. Ideile radicale legate de o altfel de lume au ajuns aproape de neimaginat. Aşteptările legate de ceea ce am putea deveni ca societate s-au deteriorat în mod dramatic, lăsându-ne cu adevărul rece şi dur că fără utopii nu ne rămâne decât tehnocraţie. Politica s-a redus la rezolvarea problemelor. Electoratul oscilează de colo-colo nu pentru că ar fi atât de diferite partidele între ele, ci pentru că de-abia le poţi deosebi unul de altul, iar ceea ce deosebeşte dreapta de stânga este un procent sau două din impozitul pe venit.²⁵

Vedem acest lucru în jurnalism, care prezintă politica ca pe un joc în care miza nu o reprezintă idealurile, ci carierele. Îl vedem şi în mediul academic, unde toată lumea este prea ocupată cu scrisul ca să mai citească, prea ocupată cu publicatul ca să mai dezbată. De fapt, universităţile din secolul XXI seamănă tot mai mult cu fabrici, la fel ca şi spitalele, şcolile şi reţelele noastre de televiziune. Tot ce contează este realizarea normei. Fie că este vorba despre dezvoltarea economică, despre rata de audienţă, despre publicaţii – încet şi sigur cantitatea ia locul calităţii.

Iar ceea ce dirijează tot acest mecanism este o forţă numită uneori „liberalism", o ideologie care