Trolii Lui Putin

CAPITOLUL 1

Fuga

Am fugit din țara mea natală, Finlanda, la finele lunii februarie 2017. Chiar înainte de a pleca, am făcut o prezentare despre pericolele propagandei rusești și despre știrile false la sediul Consiliului Național Finlandez al Poliției din Helsinki.

Când eram elevă, ni s-a spus la școală că Finlanda se număra printre cele mai sigure țări din lume. Însă pentru mine, o jurnalistă obișnuită de la serviciul public de radiodifuziune Yle, dreptul de a trăi neatinsă în țara mea natală fusese grav compromis, pur și simplu din cauza meseriei mele.

Până la momentul când am fost nevoită să plec în străinătate, fusesem vizată în mod sistematic de amenințări cu moartea și de articole pline de obscenități timp de doi ani și jumătate. Site-urile pline de vorbe de ură i-au spălat într-atât pe creier pe cei care îmi erau prieteni, încât mi-au devenit dușmani.

Diverse articole online, anonime, au încercat să mă facă să par o infractoare, o mincinoasă și o persoană bolnavă psihic. Tot felul de necunoscuți mi-au sugerat metode prin care să mă sinucid: astfel, un individ mi-a propus să mă spânzur, în timp ce altul mi-a recomandat o sinucidere rusească, adică cineva să mă împingă sub roțile metroului, iar treaba să fie prezentată de o asemenea manieră, încât să pară alegerea mea.

O a treia persoană își exprima dorința ca cineva să îi tragă nenorocitei un glonț în cap, în stil rusesc. Ori de câte ori îmi deschideam laptopul sau aruncam o privire la ecranul telefonului, eram nevoită să citesc fanteziile altora cu moartea mea, care mă bombardau una după alta.

Violența psihologică purta marca arhitecților din spatele propagandei de la Kremlin. Mă temeam că, în orice moment, urma să ajungă din mediul online în lumea reală.

***

Devenisem ținta influențelor ostile dintr-un singur motiv. Eram jurnalist și mă preocupa investigarea modului în care propaganda de pe rețelele sociale rusești acționa transfrontalier, în Finlanda.

Aveam 33 de ani în septembrie 2014, când mi-am lansat investigația despre trolii care răspândeau propaganda rusească și care, mai apoi, urma să ajungă cunoscută în întreaga lume. Viața mea era liniștită și visam să-mi întemeiez o familie. Nu aveam dușmani, iar pentru criminalii în serie ori membrii grupurilor extremiste nu prezentam niciun interes.

În calitate de jurnalist, eram specializată pe fosta Uniune Sovietică, propagandă și grupuri extremiste. Pe la începutul carierei mele locuisem în Rusia și, pe parcursul domniei președintelui Vladimir Putin, urmărisem presiunea exercitată asupra jurnaliștilor ruși, dar și actele de violență și crimele săvârșite. Reporterii care investigau fărădelegile comise de regim, riscându-și astfel viața, erau idolii mei din punct de vedere profesional.

Mai înainte de aceasta, investigasem recrutarea jihadiștilor pe rețelele sociale, precum și criminalitatea organizată.

Dar abia atunci când am început să investighez cea mai recentă unealtă folosită de Kremlin în războiul informațional din străinătate s-a declanșat o campanie de ură îndreptată împotriva mea, pe care experții în materie de securitate o descriu drept având un caracter excepțional.

Hărțuitorii urmăreau să mă epuizeze din punct de vedere psihologic. Astfel, aceștia voiau ca eu să decid să mă protejez și să încetez să mai investighez operațiunile ruse, precum și să mă abțin din a discuta public despre acestea.

De-a lungul parcursului meu profesional mă obișnuisem cu materialele șocante și violente, căci făcusem reportaje despre războaie, despre dezastre naturale ori aviatice, precum și despre infracțiuni privind drepturile omului. Însă nimic din cariera mea nu mă pregătise pentru situația în care a trebuit să parcurg mii de meme, grupuri de discuție, poze și materiale video defăimătoare (și a căror răspândire era de necontrolat) – toate fiind despre mine.

Înainte de a părăsi Finlanda, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a pune capăt hărțuirii la care eram supusă, sau măcar pentru a-i limita impactul covârșitor asupra mea și a activității mele profesionale. Am semnalat Facebook, Twitter și YouTube existența unor conturi care încălcau standardele comunitare ale serviciilor respective prin faptul că mă asaltau cu amenințări și postări calomnioase.

Potrivit răspunsurilor automate primite din partea companiilor respective, conținutul nu reprezintă o încălcare a standardelor noastre comunitare. Aceasta în pofida faptului că era clar ca lumina zilei faptul că acele conținuturi încălcau atât standardele lor, cât și legile finlandeze. Acești giganți mass-media erau bucuroși să își ofere serviciile drept platforme pentru ceea ce reprezenta, în esență, o propagandă sponsorizată de stat.

Le-am solicitat ajutor funcționarilor finlandezi în materie de securitate și le-am cerut să ia măsuri în repetate rânduri. Mi-am vărsat năduful în fața unui agent de poliție, care mi-a spus că legislația nu conține prevederi menite să împiedice preventiv infracțiunile sau să îi oprească pe infractori. Singura opțiune la care puteam apela era aceea de a depune plângeri penale, urmând să treacă ani buni până ce s-ar fi finalizat procesele.

Bănuiam că nici măcar condamnările nu ar fi garantat împiedicarea infracțiunilor respective; din nefericire, aveam mare dreptate.

Pe măsură ce poliția a demarat anchetele, agenții de poliție au devenit, la rândul lor, ținta calomniilor și a articolelor obscene publicate în mediul online. Au fost publicate documente confidențiale ale organelor polițienești însă, pe parcursul anchetei, site-urile online de știri false m-au acuzat pe mine că eram responsabilă pentru anchetă și i-au instigat și pe alți troli și hackeri furioși să mă atace online.

Propagandiștii din mediul online se folosesc cu dibăcie de legile și de sistemele juridice occidentale, care nu sunt actualizate într-o măsură suficientă pentru a răspunde nevoilor generate de răspândirea în mod organizat a urii pe Internet.

Am încercat să fac lobby pe lângă Parlamentul finlandez, precum și pe lângă cel britanic și american și am propus modificări legislative în vederea combaterii războiului informațional rus într-un mod mai eficient. Drept urmare, mi s-au adus din nou abuzuri și ocări.

Având în vedere faptul că nici eu, nici poliția nu am reușit să punem capăt persecuției care îmi afecta grav capacitatea de activa în calitate de jurnalist, am încercat să îi tratez „simptomele": mi-am dotat locuința cu dispozitive de securitate.

Din punct de vedere legal, persoanele care se ocupau de situația în care mă aflam erau angajatorul meu, și anume serviciul public finlandez de radiodifuziune Yleisradio și poliția. Este răspunderea angajatorului să își protejeze angajații, iar poliția este responsabilă de soluționarea infracțiunilor.

Eu am avut încredere în ambele instituții. Am crezut că, într-o bună zi, operatorii „uzinei" infracționale create împotriva mea vor fi trași la răspundere, iar impactul unei întregi serii de infracțiuni asupra bunăstării mele și a condițiilor în care îmi desfășuram activitatea profesională va fi redus la minim. Până atunci, tot ceea ce trebuia să fac era să am grijă de mine.

Însă timpul a trecut… Nimic nu i-a stat în cale bandei mafiote și răzbunătoare de internauți, a cărei misiune era să-mi distrugă credibilitatea, statutul profesional și viața. Sistemele de alarmă și măsurile de siguranță din locuința mea nu m-au apărat de campania online de discreditare, care reușise să atragă mii de oameni obișnuiți.

Rămăsesem, astfel, cu două opțiuni: fie continuam să investighez războiul informațional rus și să educ oamenii, fiind, totodată, ținta hărțuirii și a altor infracțiuni, fie încetam să investighez subiectul, retrăgându-mă din viața publică și, cel mai probabil, rămânând singură.

Am înțeles atunci că cei care se aflau în spatele linșării mele mă manipulau pentru a se asigura că aleg cea din urmă opțiune. Din respect față de meseria de jurnalist și față de țara mea natală am ales prima opțiune.

Dacă încetam să fac reportaje, asta însemna încălcarea codului de etică jurnalistică. Potrivit codului, trebuie respinse orice tentative de influență din exterior. Altfel spus, nu este permis să li se acorde puterea decizională jurnalistică celor din afara redacției.

În cazul în care cedam, încălcam promisiunea făcută publicului, întrucât este datoria jurnalistului să le transmită informații cititorilor, ascultătorilor și telespectatorilor. Dacă teama mă făcea să mă opresc, asta însemna că nu mai investigam trolii de la Kremlin și știrile false, refuzându-i, astfel, publicului dreptul de a primi informațiile. Acest drept este garantat prin Declarația Universală a Drepturilor Omului și este consacrat în constituțiile multor țări.

Aflasem că dezinformarea de pe rețelele sociale rusești amenința discuțiile civice și securitatea națională în mai multe țări, așa că am avertizat publicul cu privire la ambiția Kremlinului de a manipula atmosfera politică în avantajul său.

I-am prevenit, spunându-le că cei de la Kremlin profitau de rețelele de socializare pentru a se amesteca în treburile Occidentului.

Evenimentele care s-au desfășurat după avertismentele mele au demonstrat că am avut dreptate: în 2016, fabricile rusești de troli de pe rețelele sociale au atacat alegerile prezidențiale din SUA și referendumul din Marea Britanie, privind părăsirea Uniunii Europene, au promovat independența Cataloniei față de Spania și au alimentat actele de violență din Franța, care au avut loc în timpul protestelor organizate de mișcarea vestelor galbene.

Mai mult, am primit continuu reacții recunoscătoare ca urmare a muncii depuse. Munca mea de documentare era citată la scară largă. Elevi, jurnaliști, diplomați și experți cibernetici și în materie de securitate mi-au apreciat munca de investigație. Am fost invitată la diverse conferințe în întreaga lume și am dat interviuri pentru mass-media.

Cu toate acestea, ori de câte ori mergeam pe stradă în Finlanda, simțeam sabia lui Damocles cum îmi atârnă deasupra creștetului. Potrivit studiilor, conținutul plin de ură instigă la acțiuni pe măsură.

Mă temeam că un consumator de știri false, care mai e și instabil psihic, ar putea fi stârnit într-atât încât să mă atace fizic. Poliția a realizat o evaluare a amenințărilor și a ajuns la aceeași concluzie și anume că, în Finlanda, eram vizată de acte impulsive de violență dacă mă aflam în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Cu toate acestea, atunci când mă deplasam în străinătate, unde nu mă știa nimeni, mă simțeam în siguranță.

Finlanda încă se număra printre cele mai sigure și libere țări din lume în ceea ce privește mass-media, însă nu și pentru mine.

Din cauza faptului că doream să continui să îmi desfășor activitatea, să scriu această carte, să împărtășesc informații și să educ oamenii – și să-mi duc traiul obișnuit, plictisitor și privat, cel mai mare vis al meu fiind acela de a rămâne însărcinată și de a deveni mamă – a trebuit să plec din Finlanda.

Am donat lucrurile de care nu mai aveam nevoie, mi-am împachetat totul, am închiriat casa și mi-am rezervat un bilet de avion dus, departe de Helsinki.

În ziua emigrației mele, la sfârșitul lunii februarie 2017, mi-am terminat prezentarea de la sediul Consiliului Național Finlandez al Poliției și am anunțat că urma să plec pentru a putea duce o viață normală. Seppo Kolehmainen, șeful poliției finlandeze, mi-a strâns mâna și mi-a urat drum bun.

Două ore mai târziu m-am îmbarcat în avion. Nu știam dacă urma să mi se acorde un permis de muncă și de ședere în noua mea țară, însă speram că mutarea îmi va readuce libertatea și, pentru asta, eram dispusă să plătesc oricât.

Am plâns pe toată durata zborului.

Abia mai târziu mi-am dat seama de esența genială a torturii prin intermediul Internetului: nu puteam scăpa nici de infracțiunile comise în mediul online, nici de impactul produs de acestea doar prin trecerea frontierelor fizice dintre state.

Infracțiunile erau instigate online. Nu există granițe între țări în mediul online, astfel că impactul lor devastator s-a extins și asupra noii mele țări.

Faptul că am schimbat țara nu mi-a redat libertatea. Totuși, măcar mă simțeam în siguranță din punct de vedere fizic și puteam să dau curs chemării mele.

TÂLHARUL SATULUI

Înainte să ajung în vizorul armatei internaționale de troli pe care o comandă Putin, viața mea era serenă.

Eram întru totul devotată muncii mele și mă ocupam atât de știri naționale, cât și internaționale. Am luat parte la crearea unui nou proiect pe rețelele sociale, numit „Yle Kioski", pentru a viza acel segment al populației care nu era interesat de reportajele tradiționale realizate de Yleisradio, serviciul public finlandez de radiodifuziune.

Îmi doream să îi aduc informații relevante publicului meu. În calitate de jurnalist finlandez, eram privilegiată: beneficiam din plin de anumite libertăți, la care majoritatea jurnaliștilor din lume pot doar să viseze.

În Finlanda, codurile penale și dreptul muncii, normele stricte de etică jurnalistică, precum și autoreglementarea mass-media ne ofereau un mediu sigur pentru a ne publica reportajele.

Sau cel puțin așa am crezut…

Încă din 2013, făcusem reportaje despre revoltele cetățenilor din Ucraina împotriva președintelui ucrainean corupt Viktor Ianukovici.

Pe măsură ce în Ucraina tot începeau să apară așa-zișii „separatiști" pro-Kremlin și să preia controlul asupra posturilor de televiziune și a clădirilor administrative, în primăvara anului 2014, pentru mine, în calitate de filtru educat prin care treceau informațiile, a devenit dificil să transmit informații confirmate și reale.

Situația a fost prezentată în mod neclar de mass-media rusească și de diverse site-uri dubioase, care vehiculau acuzații cum că Ucraina era agresorul, precum și ideea că țara suferea de pe urma unui conflict intern.

Înainte de acestea, făcusem un reportaj despre un alt conflict contaminat în mod specific de propagandă, și anume războiul de cinci zile dintre Rusia și Georgia din 2008. Însă în Ucraina, în 2014, numărul campaniilor internaționale de informații false și al celor lansate pe rețelele de socializare era halucinant.

Fusesem mereu intrigată de conceptele de influență ostilă non-militară, operațiuni psihologice și propagandă care vizează civilii.

Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au arătat lumii cât de rapid poate conducerea politică să preia controlul asupra minților oamenilor și să-i transforme în slugi loiale regimului.

Pentru a-și putea menține puterea și a-și îndeplini ambițiile politice, dictatorul nu trebuia decât să preia controlul asupra mass-media libere și să o transforme într-o portavoce a regimului – treptat ori cu forța.

Din punct de vedere istoric, una dintre cele mai eficiente metode ale propagandei de război era dezumanizarea inamicului, prezentându-l drept o creatură inumană monstruoasă.

Odată demonizat dușmanul, războiul împotriva sa este justificat, iar soldații sunt motivați să lupte pentru o cauză aparent legitimă.

Neuroștiința ne arată de ce e eficientă dezumanizarea: creierul uman este structurat în așa fel încât să separe și, astfel, să discrimineze. Limbajul rasist și imaginile ostile despre evrei, musulmani ori ucraineni, de pildă, evocă imagini mentale puternice și alimentează discriminarea.

De exemplu, înclinația creierului spre discriminare a fost prezentată într-un studiu realizat în Statele Unite în 2016: subiecții testați au evaluat poze cu oameni ai străzii și erau predispuși să îi catalogheze drept subumani.

Din punct de vedere istoric, demonizarea a dat naștere la genocide și crime împotriva omenirii, astfel că instigarea la ură împotriva minorităților sau a etniilor este interzisă în țările occidentale.

În 2014, mass-media, controlată de statul rus, prezentase Ucraina în mod sistematic drept o țară condusă de forțe malefice, de dușmani bine-cunoscuți tuturor din punct de vedere istoric, și anume fasciști și naziști. Potrivit spuselor Kremlinului, poporul ucrainean trebuia eliberat de sub imperiul forțelor naziste ale răului.

Unii soldați s-au înrolat în armată pentru a-i elibera pe ucraineni de sub dominația fascistă, însă au fost dezamăgiți, căci n-au găsit niciun fascist.

Pe măsură ce citeam teoriile conspirației diseminate pe Internet despre Ucraina, a început să mă preocupe războiul informațional rus, purtat împotriva întregii comunități internaționale.

În toamna lui 2014 i-am luat un interviu lui Andrei Illarionov, un fost consilier apropiat al lui Putin. Acesta a susținut o prezentare senzațională despre războiul informațional rus în cadrul unei conferințe de la Talinn.

Afirmând public faptul că Rusia nu mai era o democrație, Illarionov părăsise țara în 2005 și se mutase în Statele Unite pentru a deveni cercetător.

Fostul om din interior și consilierul lui Vladimir Putin în ceea ce privește politica economică a dat interviuri extrem de interesante despre activitățile desfășurate de Rusia în Ucraina pe parcursul anului 2014. De pildă, Illarionov a dezvăluit faptul că puterea de la Kremlin pusese la cale operațiunile desfășurate împotriva vecinilor săi, în urmă cu peste un deceniu.

În interviurile susținute, acesta a descris modul în care războiul informațional psihologic este predat atât în școli, în universități, cât și funcționarilor obișnuiți, în Rusia zilelor noastre. Illarionov a povestit cum mass-media rusească nu este independentă, ci face parte din mașinăria condusă de regim, care asigură realizarea intereselor politice ale Kremlinului.

El a atras atenția asupra faptului că, în epoca digitală, este ieftin și eficient să distribui propagandă în mediul online, iar informațiile traversează granițele cât ai clipi.

Atunci când l-am întrebat de ce Kremlinul desfășoară acest război informațional, mi-a răspuns că există numeroase motive la baza demersului: Kremlinul voia să îi explice atât poporului rus, cât și altora, de ce duce războiul din Ucraina. În plus, voia să le arate tuturor „cine e șeful".

Însă mai era o explicație.

„Pentru Kremlin contează cel mai mult să demonstreze faptul că poate duce un război informațional. Aidoma tâlharului satului, Rusia vrea să îi arate lumii că poate să facă ce vrea", a mai spus Illarionov într-un interviu pe care l-am publicat prin angajatorul meu, serviciul public finlandez de radiodifuziune.

ARME MODERNE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

Regimul rus mobilizase un nou front în ceea ce privește războiul său informațional: erau vizate atât persoanele de pe teritoriul statului rus, cât și cei din afara granițelor.

La Sankt Petersburg, aflat la mai puțin de 400 de km, parcurși cu mașina, de capitala finlandeză Helsinki, o agenție scornea minciuni și denaturări ale faptelor și le posta pe rețelele sociale.

O așa-numită „fabrică de troli din Rusia fusese deja expusă în 2013. Mai mulți jurnaliști independenți și curajoși se infiltraseră în cadrul agenției respective și lucraseră acolo în calitate de „troli (cum își spuneau lucrătorii de la fabrica de propagandă), publicându-și mai apoi descoperirile.

Trolii primeau lunar salarii pentru a se preface că sunt cetățeni adevărați, care își exprimau opiniile pe rețelele de socializare. Aceștia își creau și actualizau profiluri false, bombardau sfera rețelelor sociale cu diverse comentarii de laudă la adresa președintelui rus Vladimir Putin și ridiculizau atât personalitățile rusești din opoziție, cât și pe cele din Statele Unite.

Conturile de e-mail ale angajaților și superiorilor de la fabrica de troli fuseseră sparte și făcute publice.

Potrivit unui document strategic obținut de site-ul de știri Buzzfeed, obiectivul agenției era acela de a modifica ponderea dintre comentariile pro și contra Rusiei din mediul online. Din punct de vedere practic, misiunea fanilor plătiți ai lui Putin era aceea de a manipula pe oricine discuta despre Rusia online.

În Finlanda, trolii aveau deja o ascensiune înfloritoare. În vara lui 2014, i-am luat un interviu despre conceptul de război hibrid lui Jarno Limnéll, un expert finlandez în materie de securitate cibernetică, acesta aflându-se la Universitatea Aalto în calitate de profesor invitat. Limnéll mi-a spus că trolii ruși de pe Twitter atacau și comentau informațiile pe care le posta acesta.

Întrucât Carl Haglund, ministrul finlandez al Apărării, a vorbit public despre influența exercitată de Rusia în mediul online și a declarat că primise sute de mesaje anonime denaturante la postările sale de pe Facebook și Twitter privind Ucraina, am realizat că liderii de opinie finlandezi importanți erau atacați de Rusia.

M-a îngrijorat posibila amenințare pe care o prezenta armata de admiratori falși ai lui Putin pentru publicul larg. Fără să știe, multă lume putea urmări, distribui și citi materiale și, astfel, putea fi influențată de informații ce proveneau de la fabrica de troli din Sankt Petersburg sau de la agenții care răspândeau materiale asemănătoare de propagandă de prin alte părți ale Rusiei.

Doctrina militară a Kremlinului este dedicată protejării intereselor Rusiei cu privire la spațiul informațional. În opinia mea, acest lucru punea în pericol dreptul fundamental al cetățenilor de rând, și anume libertatea de exprimare, care include dreptul la informații concrete.

Rusa este limba maternă a peste 70 000 de oameni din Finlanda, iar eu consider că mai ales opiniile acestora riscau să fie manipulate. Dar cine știe? Poate că trolii îi manipulau și pe alții.

Voiam să obțin informații detaliate despre tehnicile folosite de troli.

Rețelele de socializare reprezintă un mediu propice pentru desfășurarea operațiunilor de influențare. După cum s-a demonstrat prin cercetări, creierele oamenilor nu filtrează conținutul de pe rețelele de socializare într-un mod foarte critic. Conținuturile abile de pe astfel de rețele sunt menite să incite, să stârnească emoții, să dea dependență și, astfel, sunt perfecte pentru operațiunile psihologice sponsorizate de stat.

Diversele caracteristici ale rețelelor de socializare se încadrează foarte bine în tiparul vizatde operațiunile internaționale de propagandă. Chiar dacă, aparent, nu are nicio legătură cu Kremlinul, orice utilizator poate să își creeze propria rețea de roboți sau o „fermă" de conturi private de hărțuire pe Facebook și pe Twitter și asta fără costuri prea mari.

În mâinile tehnologilor politici ruși dornici să influențeze atât populațiile de pe teritoriul Rusiei, cât și pe cele aflate dincolo de granițe, Facebook, Twitter și YouTube păreau a fi arme psihologice de distrugere în masă.

Acest nou fenomen trebuia investigat.

Am vrut să investighez chestiunea prin colaborare cu utilizatorii finlandezi de Internet. Am apelat, astfel, la o metodă jurnalistică de bază: le-am adresat întrebări oamenilor.

În primul meu articol am descris modul de operare al armatei ruse de troli și le-am cerut oamenilor să împărtășească din informațiile și experiențele lor în ceea ce privește profilurile anonime ori false care distribuie propagandă rusească agresivă în mediul online.

Întrucât voiam să aflu mai exact modul în care trolii îi afectaseră pe oamenii obișnuiți, i-am încurajat pe membrii publicului să îmi spună cum reacționaseră la internauții propagandiști. Știind că Finlanda încă suferea de pe urma unei moșteniri rămase din vremea Uniunii Sovietice, cunoscută sub numele de „finlandizare", și anume autocenzura oficială și împăcarea Kremlinului pentru a asigura schimburile comerciale și a menține pacea în vecinătate, m-am așteptat ca proiectul meu să dea naștere unor critici.

M-am pregătit de reacții din partea extremiștilor, comuniștilor, amatorilor de teorii ale conspirației și a celor care îl lingușesc pe Putin și mi-am publicat articolul în septembrie 2014. Cu toate acestea, nu eram pregătită pentru posibilitatea ca, de îndată ce articolul meu, externalizat către public, urma să ajungă la urechile agenților de influență ai Kremlinului, viața mea, așa cum o știam, să se încheie.

SECRET BIUNIVOC

Când mi-a fost publicat articolul, întreg programul de lucru și timpul liber mi-au fost ocupate brusc de urmărirea operațiunilor intense desfășurate pe rețelele de socializare împotriva mea și a proiectului meu.

Canalele mele de comunicare, atât conturile de pe rețelele de socializare, cât și cele profesionale, au intrat în colaps. Am primit mesaje pe telefon, apeluri și e-mailuri de amenințare din Rusia, Kazahstan și de prin alte țări unde se vorbește rusa.

Mesajele anonime, scrise în rusă sau într-o engleză stricată, mă acuzau de tot felul de infracțiuni și mi se spunea că ar trebui să fiu aruncată în închisoare.

Cineva m-a sunat de pe un număr înregistrat în Ucraina și a pus sunetul unei împușcături. Nici mie, nici altora din Finlanda nu ni se mai întâmplase niciodată așa ceva. La patru zile după publicarea articolului, i-am semnalat toate acestea șefului meu. El a decis că ar trebui să luăm legătura cu departamentul de securitate al Yleisradio.

Când am investigat mesajele pline de ură mai îndeaproape, am constatat că fuseseră generate de un fenomen foarte serios.

Angajatul comisiei de experți a lui Vladimir Putin de la Kremlin, un propagandist internațional și cetățean finlandez pe nume Johan Bäckman, a distribuit afirmații false despre mine pe site-urile rusești de știri false.

La momentul desfășurării evenimentelor respective, Bäckman era angajat în cadrul comisiei de experți în materie de politici a administrației Putin, numită Institutul Rus de Studii Strategice (RISS), cu sediul la Moscova. Conform afirmațiilor publice ale institutului, acesta elaborează „recomandări și materiale analitice atât pentru președintele rus, cât și pentru Guvern și Parlament".

Superiorii lui Bäckman de la institut sunt foști ofițeri KGB, în prezent agenți ai serviciilor de securitate ruse și sunt numiți în funcție de însuși președintele Putin. În 2014, superiorul lui Bäckman și directorul institutului era Leonid Reșetnikov, general-locotenent în cadrul Serviciului Rus de Informații Externe (SVR).

Înainte de acestea, tot în 2014, Bäckman organizase o conferință în Finlanda, acționând în calitate de reprezentant al Institutului Rus de Informații Strategice și dăduse un interviu ziarului Aamulehti, cu sediul la Tampere.

Acum, acesta mințea public pe site-urile rusești de știri false și susținea că eu adunam o bază de date ilegală cu susținătorii lui Putin din Finlanda – o listă cu oameni adevărați –, pe care urma, chipurile, să o trimit în Statele Unite și, astfel, să dau naștere la discriminări împotriva rușilor care trăiau în Finlanda.

Mai mult, Bäckman susținea că eram un ajutor celebru al NATO, cooperam cu serviciile speciale americano-baltice și aveam legături cu serviciile de securitate estone Kapo.

De fapt, Bäckman, angajat la departamentul de relații cu publicul din cadrul serviciilor de securitate ale lui Putin, mă acuza pe mine că desfășuram activități infracționale. Astfel, datorită lui, am ajuns eu să aflu despre tehnica de presiune preluată din vremea regimului sovietic și utilizată împotriva vocilor critice: campaniile de defăimare.

Articolele rusești erau atât de asemănătoare între ele, încât Bäckman părea să fi trimis un comunicat de presă întregii mass-media. Jurnaliști de la aproximativ zece site-uri diferite de știri false păreau să fi dat copy-paste la declarația lui Bäckman sau la anumite părți din aceasta și să le fi introdus în propriile articole. Nu se ofereau niciun fel de dovezi în sprijinul afirmațiilor făcute la adresa mea.

Unele articole nu conțineau numele autorului, însă, cu toate acestea, erau luate de bune la scară largă. Cea mai gravă problemă a fost faptul că erau incluse adresa mea de e-mail și numărul meu de telefon, astfel că nenumărate persoane instigate de minciunile din articole au avut mijloacele necesare pentru a mă hărțui în mod direct.

Așa am aflat într-un mod profund personal de ce dezinformarea din mediul digital nu e doar un obstacol abstract între realitate și conștiința colectivă. Pe măsură ce încercam să găsesc răspuns la revolta publicului, am simțit pe propria piele cum este utilizată dezinformarea cu succes și în mod strategic pentru a-i împinge pe oameni la acțiuni ostile.

Însă campania desfășurată în limba rusă și menită să mă împroaște cu noroi era doar începutul. Johan Bäckman a dobândit notorietate pe plan internațional pentru că a înșelat publicul și a răspândit minciunile Kremlinului. Acesta nu se sfiește să posteze fotografii cu el alături de demnitari de la Moscova și de membri ai Parlamentului rus, Duma.

Numeroase posturi mass-media controlate de statul rus îi iau adesea interviuri lui Bäckman. Într-unul dintre cele mai celebre interviuri ale sale pentru postul numit RT, un post internațional de propagandă finanțat de statul rus, el a declarat că ucigașul Annei Politkovskaia, jurnalista rusă de investigații care critica regimul, asasinată la Moscova în 2006, a fost mass-media occidentală.

În Rusia, Bäckman a primit numeroase premii prestigioase. Acesta se deplasează adesea în turnee prin Rusia și în peninsula Crimeea anexată Rusiei și îi instruiește pe soldați, pe funcționari și publicul cu privire la ceea ce angajatorul său numește intenționat „războiul hibrid occidental împotriva Rusiei".

Potrivit spuselor lui Bäckman și în conformitate cu declarațiile angajatorului său, Institutul Rus de Studii Strategice (RISS), Rusia este ținta războiului informațional rusofob desfășurat de Occident. Acest mesaj a pătruns în Rusia în mod eficient: potrivit organizației nonguvernamentale de cercetare sociologică Levada Center, 80% dintre cetățenii ruși consideră că țara lor este ținta unui război informațional declarat de Occident. Acesta mai susține și că jurnaliștii occidentali sunt agenți de propagandă ai NATO.

În 2014, Bäckman s-a autointitulat „reprezentantul" finlandez al statului inexistent Republica Populară Donețk, regiunea din estul Ucrainei ocupată de Rusia.

Un alt cetățean finlandez, Petri Viljakainen, care a plecat în estul Ucrainei pentru a lupta de partea rușilor, a declarat presei finlandeze că Bäckman i-a achitat cheltuielile de deplasare și i-a făcut rost de viză pentru a merge în zona de conflict. În Ucraina, Bäckman este considerat un susținător al teroriștilor. La începutul anului 2019, guvernul ucrainean le-a interzis atât lui Bäckman, cât și altor trei extremiști finlandezi pro-Kremlin să intre în țară.

De asemenea, Bäckman a organizat așa-numite „vizite turistice" în regiunile capturate de Rusia care erau, de fapt, excursii cu scopul de spălare a creierilor participanților și își prezintă aventurile de război pe pământ rusesc pe canalul său de YouTube.

Estonia îi refuzase intrarea pe teritoriul țării, deoarece se pare că acesta alimentase conflictele pro-Kremlin în timpul evenimentelor generate de mutarea soldatului de bronz din 2007. Mai mult, fusese arestat la Moscova pentru că organiza proteste în spațiul public. La Moscova, acesta a instigat proteste împotriva ambasadei norvegiene, spunând că Norvegia e „țara lui Breivik". Împreună cu soția lui Viktor Bout, un traficant internațional de arme notoriu care a fost găsit vinovat de trafic ilegal de arme și condamnat la 25 de ani de închisoare, Bäckman a făcut grevă în fața Consulatului General american de la Sankt Petersburg.

Până nu demult, Bäckman a fost reprezentant al unei „organizații cetățenești, având conducere rusească, numită „World Without Nazism („O lume fără nazism), tot el fiind cel care a fondat filiala finlandeză, „Finlanda fără fascism. În mod înșelător, organizația susține că este gratuită și se ocupă de drepturile omului, însă serviciile estone de informații au demascat asociația drept operațiune de propagandă rusească, specializată pe acțiuni de distrugere a reputației, numite de asemenea și campanii de denigrare împotriva persoanelor.

Acesta nici măcar nu încearcă să își ascundă legăturile cu Rusia și nici relațiile de cooperare cu cei de la Kremlin. Bäckman a recunoscut public faptul că este plătit de organizația rusească și că dorește să primească în continuare bani.

Pe scurt, cea mai bună descriere pe care o putem atribui activităților desfășurate de Bäckman este aceea a unui agent de influență internațional al serviciilor secrete ruse loiale Kremlinului.

Bäckman se prezintă intenționat drept prostul satului simpatizant al Kremlinului, „care nu ar trebui luat în serios". Totodată, el a depus zeci de plângeri penale inventate împotriva jurnaliștilor și a cercetătorilor care scriu și vorbesc despre Rusia într-un mod faptic. Printre altele, Bäckman îi acuză pe aceștia că îi torturează pe ruși. Însă analizarea anchetelor penale, indiferent dacă acestea au sau nu vreun temei, le consumă jurnaliștilor și cercetătorilor timpul de lucru și energia alocate.

Per total, Bäckman a reușit să creeze o atmosferă încărcată de frică în Finlanda. În unele redacții finlandeze, toate reportajele care îl privesc pe Bäckman și relațiile sale au fost sistate de mult timp. Numeroși redactori-șefi consideră că este mai ușor să nu facă reportaje despre activitățile lui Bäckman decât să scrie despre acestea, iar mai apoi să fie nevoiți să aloce resurse pentru a răspunde solicitărilor sale de corecturi, plângerilor penale și eventualelor campanii de denigrare. Un jurnalist bine informat l-a numit pe Johan Bäckman „o fabrică de troli condusă de un singur om".

Chiar și oficialii au evitat discuțiile publice referitoare la activitățile desfășurate de Bäckman. Astfel, acesta a reușit să își continue promovarea sinistră a agresiunilor instrumentate de Kremlin, întâlnindu-se pe ascuns cu diverși politicieni finlandezi și internaționali și susținând extremiști, totodată fiind aproape complet neatins de mass-media. Tabloidul Ilta-Sanomat și Arja Paananen, o jurnalistă expertă de la această publicație, se numără printre puținii care urmăresc îndeaproape activitățile lui Bäckman, fapt pentru care aceasta a devenit ținta unor hărțuiri din partea sa.

În 2014, Bäckman m-a atacat pe mine din motive pur profesionale: organizațiile rusești pe care le reprezenta el răspândeau propagandă rusească și îi manipulau pe oameni pe rețelele sociale, pe când eu lucram să demasc aceste lucruri. Articolul meu pe tema trolilor Kremlinului infiltrați pe rețelele de socializare punea în pericol misiunile și succesul angajatorilor săi.

De îndată ce Bäckman a început să mă denigreze, l-am sunat și l-am întrebat de ce răspândește minciuni despre mine. Mi-a răspuns că e vorba de „chestiuni politice. Când i-am cerut să elaboreze mai exact „chestiuni politice în numele și împotriva cui?, mi-a închis în nas și a continuat operațiunile de influență în mediul online.

Pe parcursul următorului an și jumătate, i-am cerut de cel puțin 10 ori să corecteze știrile false despre mine. Tot de atâtea ori a și refuzat. În schimb, m-a bombardat cu mesaje în privat. M-a manipulat, m-a luat în râs, uneori mi-a făcut complimente cu scopul de a mă flata, m-a invitat la conferințele sale de la Moscova, Sankt Petersburg și din Crimeea și a pus presiuni asupra mea să divulg informații personale.

Ba chiar s-a și lăudat în fața întregii mass-media rusești că el coordonează reportajele privind uciderea unei femei și m-a invitat să îi urmăresc activitatea. I-am refuzat oferta, însă am urmărit online cum un caz izolat de omor din partea de est a orașului Helsinki a pătruns în mass-media controlată de Kremlin, fiind complet falsificat. Preluând cuvintele lui Bäckman, mass-media rusească a anunțat că, în Finlanda, „partidul primului ministru comisese o crimă politică și rusofobă".

Nimic nu este sfânt pentru Bäckman. Acesta s-a folosit în mod cinic de moartea unei persoane fizice și de o tragedie pentru a alimenta propaganda antifinlandeză din Rusia și a publicat numele victimei pe mai multe platforme. În mod clar Bäckman nu se ferește să ascundă faptul că îi face plăcere să se bucure de puterea și de statutul conferite de mass-media rusească. Faptul că apare în mass-media în repetate rânduri și că se bucură de o expunere remarcabilă în Rusia ne demonstrează că, în timpul mandatului președintelui Putin, doar lachei ai Kremlinului precum Bäckman se bucură de vizibilitate la scară largă.

În perioada 2014-2016, acest angajat al serviciilor de securitate ale lui Putin a încercat să îmi frângă aripile. Bäckman mi-a cerut insistent și a apelat la lingușeli pentru a mă determina să accept să ne întâlnim față în față. A încercat să mă convingă și mi-a sugerat că situația în care mă aflam se putea îmbunătăți considerabil doar dacă acceptam să ne întâlnim. Mi-a promis că, dacă ne întâlnim, va înceta să posteze despre mine pe rețelele sociale. Mai mult, mi-a spus că întâlnirea noastră va fi secretă.

Faptul că îmi propunea să ne întâlnim în secret îmi demonstra că era conștient de caracterul nelegitim al operațiunii sale. În același timp, și-a dezvăluit planul și tactica: apropiindu-se de mine, voia să se amestece în activitatea mea profesională. Mesajele sale insinuau că, mai exact, cercetările mele cu privire la trolii de la Kremlin îl deranjau și voia să îmi pună bețe în roate.

Mă treceau fiorii numai când mă gândeam la ceilalți membri influenți ai societății pe care îi abordase și mă întrebam pe care dintre aceștia îi avea la mână.

Minciunile repetitive și lipsite de scrupule pe care Bäckman le spunea despre mine îmi demonstrau că este un maestru al jocurilor psihologice. Dacă m-aș fi întâlnit cu el, ar fi încercat să mă forțeze să cooperez cu el sau să mă compromită în așa fel încât să îmi pună în pericol cariera.

Desigur că i-am respins toate propunerile de a ne întâlni și am refuzat să răspund la mesajele sale online, de manipulare, ori i-am cerut să corecteze acuzațiile false pe care le răspândea în ceea ce mă privește. Până astăzi, niciuna dintre minciunile sale nu a fost rectificată.

Câțiva ani mai târziu, am ajuns la Tribunalul districtual din Helsinki, în fața unui complet de trei judecători, în calitate de reclamant. Procurorul prezentase procesul drept un caz excepțional de influență prin intermediul informațiilor ostile.

Atunci când avocatul meu m-a întrebat cum mi se schimbase existența de când Johan Bäckman apăruse în viața mea, am izbucnit în lacrimi.

CAPITOLUL 2

Diplomatul

La trei ani după ce diplomatul lituanian Renatas Juška și-a pierdut slujba de ambasador al Lituaniei în Ungaria, ancheta deschisă cu privire la ascultarea ilegală a liniilor sale telefonice nu a generat niciun rezultat.

Nici măcar criminaliștii nu au putut găsi răspuns la întrebarea arzătoare: Cine ascultase în secret și înregistrase conversațiile telefonice dintre Juška și colegul său de la Vilnius, apoi editase înregistrările și le publicase pe YouTube?

Cu siguranță nu fusese „Zydrunas Gerintas", cum își spunea persoana care încărcase înregistrările pe platforma de partajare video. Zydrunas Gerintas poate părea un nume lituanian, însă persoana în cauză nu există dincolo de mediul virtual.

Poliția nu a aflat multe informații despre cel care a încărcat fișierele. Acesta le publicase prin intermediul unui dispozitiv mobil care opera printr-o adresă IP neidentificată. Poliția lituaniană a trimis numeroase solicitări prin care cerea ajutorul celor de la YouTube, însă compania nu a cooperat și nici nu a răspuns solicitărilor.

Criminaliștii au analizat fișierele cu ajutorul unui software special și au identificat un zgomot înăbușit la începutul unuia dintre apeluri, pe care l-au interpretat ca fiind produs de „închiderea sau deschiderea unui aparat".

Ancheta tehnică a confirmat ceea ce Juška încercase să spună chiar de la începutul scandalului: înregistrările fuseseră editate și apoi rearanjate. Prin urmare, nu era vorba despre originale. Cu alte cuvinte, fuseseră lipite laolaltă prin copy-paste, utilizându-se mai multe convorbiri telefonice dintre Juška și colegii săi.

Cu toate acestea, erau prezentate pe YouTube drept un singur apel telefonic.

Era clar că filmulețele fuseseră menite pentru un public internațional, întrucât aveau titluri și subtitrări în limba engleză. Subtitrările fuseseră manipulate, iar titlurile aveau o notă cinică.

Materialele video îl prezintă pe ambasadorul Juška drept o persoană nechibzuită și lipsită de diplomație, deci nepotrivită pentru funcția sa ce presupune un grad înalt de responsabilitate.

Tot atunci au mai fost încărcate două convorbiri telefonice pe YouTube, înregistrări ale apelurilor dintre un alt ambasador lituanian la Baku și ai săi colegi de la Vilnius.

Filmulețele produse anonim și postate pe YouTube au provocat o întreagă isterie mass-media în patru țări și au dus la distrugerea carierelor diplomaților ale căror apeluri fuseseră înregistrate.

Acestora le fusese încălcată intimitatea, iar infracțiunile respective au avut victime. Cu toate acestea, având în vedere faptul că poliția nu a reușit să identifice făptașii, nimeni nu a putut fi pus sub urmărire. Nu s-a mai ajuns la proces.

Aceasta nu fusese prima dată când diplomatul lituanian Renatas Juška fusese vizat de kompromat (n. trad. – informații compromițătoare referitoare la persoane publice).

Juška reușise să scape de scandalurile anterioare cu reputația aproape intactă, dat fiind faptul că angajatorul său, ministrul de externe lituanian, l-a sprijinit și protejat în mod public. Cu toate acestea, materialele video prelucrate, pe care mass-media lituaniană neglijentă le numise eronat „scurgeri de informații" (de parcă ar fi fost autentice), au fost ultima picătură.

După o lună de presiuni publice și de audieri în Parlament, superiorii lui Juška i-au ordonat să își facă bagajele, să își dea demisia de la Budapesta și să se întoarcă acasă. Însă ambasadorul Juška nu a fost vizat de o serie de scandaluri cu scop de dezinformare în decursul a șapte ani dintr-o simplă coincidență. El a fost atacat deoarece luptase mereu pentru democrație.

Vizionar și susținător înfocat al drepturilor omului, Juška era un istoric cultivat. Fostul ambasador și-a început cariera în cadrul Ministerului lituanian al Afacerilor Externe în 1995, pe când avea doar 23 de ani. Cu cinci ani înainte, Lituania își redobândise independența de sub ocupația sovietică violentă. În cadrul Ministerului de Externe, Juška era specializat mai ales pe relațiile cu Belarus, țara care se învecinează cu Lituania la sud-est, fostă republică sovietică având granițe cu Rusia și care încă se află sub imperiul acesteia, chiar și după destrămarea Uniunii Sovietice.

Pe când era un tânăr diplomat, Juška a lucrat mai întâi cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), apoi a activat în calitate de consilier al ambasadorului Lituaniei la Minsk, capitala Belarusului. Acela a fost momentul când s-a confruntat pentru prima dată cu incidente având drept scop intimidarea. Apelând la o mișcare tipică serviciilor secrete ruse, cineva a intrat pe ascuns la el în casă și a lăsat scrum de țigară în chiuvetă, iar asta în condițiile în care membrii familiei sale nu fumează.

„Mi s-a părut neplăcut, însă am luat-o ca pe o parte a slujbei mele", își amintește Juška.

Când se afla în Belarus, Juška a văzut cu ochii săi tranziția politică îngrijorătoare prin care trecea țara. Acesta a văzut cum au fost fraudate alegerile pentru a se garanta rămânerea la putere a autoritaristului Aleksandr Lukașenko, președintele protejat de Kremlin.

În primă fază, puterea lui Lukașenko a fost asigurată de către membrii corupți ai secțiilor de votare care au introdus buletine false de vot în urne. Mai apoi, Constituția a fost modificată pentru a-i permite lui Lukașenko, care se afla la putere din 1994, să rămână președinte pentru un număr nelimitat de mandate.

Mass-media liberă a fost sufocată. Lukașenko era prezent la posturile de televiziune în fiecare ziși se prezenta drept singura opțiune rezonabilă care trebuia să ajungă la conducerea țării. Acesta obișnuia adesea să își bată joc de Europa Occidentală și de Statele Unite. Începând chiar din 1999, activiștii de opoziție și jurnaliștii belaruși care criticau regimul au început să dispară.

Spre deosebire de perioada actuală, acum vreo 15 ani nu era neobișnuit ca diplomații occidentali să sprijine pe față politicieni din opoziție sau persoane din societatea civilă în fostele regimuri sovietice. Guvernele din Vest alegeau adesea să își disimuleze sprijinul prin utilizarea propriilor fundații sau organizații nonguvernamentale pentru a-și desfășura activitățile.

Însă Lituania, în calitate de democrație occidentală proaspăt renăscută din cenușă și păstrând amintirea recentă a metodelor de asuprire utilizate de regimul Uniunii Sovietice, a creat o politică de comunicare directă cu activiștii prodemocrație din cadrul fostelor state Sovietice.

De când Juška se întorsese la Vilnius de la Minsk în 2003, slujba sa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe chiar asta și presupunea: să păstreze legătura cu grupurile beloruse fragile din opoziție și să le sprijine, indiferent dacă era vorba de organizații nonguvernamentale sau de politicieni. Alți diplomați lituanieni din cadrul altui departament al Ministerului de Externe se ocupau de relațiile oficiale cu guvernul belarus.

De exemplu, Juška a fost cel care a propus ideea punerii în aplicare a deciziei guvernului Lituaniei de a oferi „adăpost" Universității Europene de Științe Umaniste la Vilnius. Aceasta era singura universitate independentă care existase vreodată în Belarus, înainte ca Lukașenko să o închidă în 2004.

Acum, această universitate deosebită, unde se pune accentul pe științele umaniste și pe studii sociale, încă funcționează în exil la Vilnius. Mulți tineri din Belarus studiază acolo și primesc diplome de absolvire conform standardelor europene.

„Ministerul lituanian de Externe a fost unul dintre primele, asta dacă nu chiar primul minister care a luat legătura direct cu opoziția democrată din Belarus. A fost o mișcare curajoasă, iar noi am înțeles cu toții că ar putea genera numeroase complicații. Cu toate acestea, sunt mândru că am luat parte la acei primi pași", spune Juška.

Pentru toți cei care urmăreau îndeaproape situația din Belarus era lesne de observat că Lukașenko se transforma în ultimul dictator al Europei de la acea vreme, iar asta cu binecuvântarea celor de la Moscova. Regimul Lukașenko și Kremlinul acționau în calitate de aliați și cooperau pe toate fronturile. La modul oficial, Belarus promova mesajele transmise de Kremlin și, pe plan internațional, își apăra atât