Night School

CAPITOLUL 1

— Haide odată!

— Stai calm! Sunt aproape gata!

Cu maxilarul încleştat, Allie stătea ghemuită în întuneric, desenând ultima literă, în vreme ce Mark, îngenuncheat lângă ea, ţinea în mână o lanternă. Vocile lor răsunau pe coridorul pustiu. Fasciculul de lumină care cădea pe opera ei tremură când el râse.

Un pocnet brusc îi făcu să tresară.

Luminile pâlpâiră deasupra lor, apoi inundară coridorul şcolii.

Lângă uşă apăruseră doi poliţişti.

Allie lăsă încet în jos tubul de vopsea, dar fără să-şi ia degetul de pe buton, aşa încât căciula lui Ă alunecă zănatică în josul uşii de la cabinetul directorului, până pe podeaua murdară, acoperită cu linoleum.

— Fugi!

N-apucă să termine cuvântul şi zbura deja în lungul coridorului lat. Tălpile de cauciuc ale adidaşilor ei scoteau un scârţâit sec în pustietatea Şcolii Brixton Hill. Nici nu se uită în spate să vadă dacă Mark venea în urma ei.

Nu ştia unde erau ceilalţi, dar, dacă Harry era prins din nou, tatăl lui avea să-l omoare. Dând colţul în viteză, pătrunse într-o porţiune întunecată a coridorului. La capătul ei văzu luminiţa verzuie a indicatorului unei ieşiri de incendiu.

Se repezi spre ea, spre libertate, simţind cum o străbate un fior de energie. Avea să reuşească. Avea să scape.

Năpustindu-se în uşa cu canat, apăsă cu putere bara care ar fi trebuit să îi dea cale liberă.

Dar bara nu se mişcă.

Nevenindu-i să creadă, Allie împinse din nou, dar uşa era încuiată.

„Fir-ar să fie! Dacă n-aş fi vandalizat adineaori locul ăsta, îşi spuse, „aş fi anunţat ziarul local.

Cercetă cu o privire înfrigurată coridorul lat. Poliţiştii se aflau între ea şi intrarea principală. Singura ieşire de la capătul acesta era încuiată.

Trebuia să mai existe o cale de scăpare.

Allie îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. Auzi voci şi paşi îndreptându-se către ea.

Îşi puse mâinile pe genunchi şi-şi lăsă capul între umeri. Nu se putea. Părinţii ei aveau s-o omoare. Arestată a treia oară într-un singur an? Era şi-aşa suficient de rău faptul că o forţaseră să vină la şcoala asta, aflată la capătul pământului. Acum unde or s-o mai trimită?

Alergă spre o uşă aflată în apropiere.

„Un pas, doi, trei!"

Încercă mânerul.

Încuiată.

Pe partea cealaltă a coridorului, o alta.

„Un pas, doi, trei, patru."

Încuiată.

Acum alerga în direcţia de unde veneau poliţişti. Era o nebunie.

Dar cea de-a treia uşă se deschise. O debara.

„Au lăsat deschisă debaraua plină cu materiale, dar au încuiat clasele goale? Şcoala asta e condusă de idioţi!"

Strecurându-se cu grijă printre rafturile cu topuri de hârtie, printre găleţi, mopuri şi unelte electrice pe care nu le putea identifica în întuneric, Allie lăsă uşa să se închidă în urma ei şi încercă să-şi recapete suflul.

Era întuneric beznă. Îşi ridică o mână în dreptul ochilor, dar nu o vedea. Ştia că mâna era acolo, îi simţea prezenţa. Dar faptul că nu reuşea să o vadă o derută instantaneu. Întinse braţul să-şi recapete echilibrul şi icni când un teanc de hârtii aşezate într-un echilibru precar începu să alunece. Se chinui să-l împingă la loc fără să-l vadă.

De dincolo de uşă auzea voci slabe; păreau să vină de departe. Trebuia doar să mai aştepte câteva minute şi aveau să plece cu toţii. Doar câteva minute.

Înăuntru era cald şi înăbuşitor.

„Fii calmă!"

Îşi numără răsuflările îngreunate… „douăsprăzece, treisprezece, paisprezece…"

Dar o simţea acolo. Acea senzaţie de a fi închisă în beton, incapabilă să respire. Cu inima bubuindu-i, cu panica urcându-i în gâtlej şi arzând-o.

„Te rog, linişteşte-te, Allie! se imploră singură. „Încă cinci minute doar şi o să fii în siguranţă. Băieţii n-or să te toarne.

Dar nu reuşea. Se simţea ameţită; se sufoca.

Trebuia să iasă de acolo.

Cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, simţind cum podeaua se leagănă sub picioarele ei, întinse mâna spre clanţă.

„Nu, nu, nu… nu se poate!"

Partea interioară a uşii era perfect netedă.

Disperată, pipăi întreaga suprafaţă a uşii clintite, apoi peretele din jurul ei. Nimic. Nu se deschidea din interior.

Împinse, zgârie cu unghiile, dar uşa rezista. Allie răsufla din ce în ce mai greu.

Era atât de întuneric!

Strângând pumnii, bătu cu putere în uşa care nu voia să cedeze.

— Ajutor! Nu pot să respir! Deschideţi uşa!

Nici un răspuns.

— Ajutor! Vă rog!

Îi era silă de tonul implorator al propriei voci. Plângând, îşi lipi obrazul de uşă şi respiră gâfâit, bătând cu palmele în suprafaţa de lemn.

— Vă rog!

Uşa se deschise atât de brusc, încât ea căzu în faţă neajutorată, drept în braţele unui poliţist.

Acesta o împinse puţin şi îi băgă în ochi lumina unei lanterne, privindu-i părul ciufulit şi obrajii pătaţi de lacrimi.

Rânji peste capul ei către tovarăşul său. În aceeaşi clipă, Allie îl văzu pe Mark, stând cu capul plecat, fără şapcă. Braţul îi era imobilizat în strânsoarea ca de menghină a celuilalt poliţist, care îi răspunse colegului său cu un zâmbet larg.

CAPITOLUL 2

În ciuda zarvei constante din secţia de poliţie dintr-o seară de vineri, în plină vară, Allie auzi vocea tatălui ei atât de limpede, de parcă ar fi stat în faţa sa. Încetă să-şi mai răsucească părul şi se uită neliniştită către uşă.

— Nu pot să vă spun cât de recunoscător vă sunt! Îmi pare foarte rău pentru tot deranjul, auzi ea.

Cunoştea foarte bine tonul acesta al vocii lui – vocea unui om umilit. Chiar de către ea. Auzi un alt glas de bărbat pe care nu îl desluşi prea bine şi apoi din nou vocea tatălui ei.

— Da, o să luăm măsuri, şi vă mulţumesc pentru sfat. O să discutăm problema şi o să luăm o decizie mâine.

„Decizie? Ce fel de decizie?"

Apoi uşa se deschise şi ochii ei cenuşii îi întâlniră pe ai lui, albaştri, obosiţi. Simţi o uşoară strângere de inimă. Nebărbierit şi cu hainele mototolite, părea mai bătrân. Şi foarte ostenit.

Tatăl îi întinse câteva hârtii poliţistei, care nici nu se uită la ele înainte de a le adăuga la teancul ei de documente. Femeia scoase dintr-un sertar un plic cu lucrurile lui Allie, pe care le împinse pe birou către tatăl ei. Fără să se uite la nici unul dintre ei, spuse cu o voce de robot:

— Ai fost dată în grija tatălui tău. Eşti liberă să pleci.

Allie se ridică ţeapănă şi îşi urmă tatăl pe coridoarele înguste, puternic luminate, către uşa de la intrare.

Când ieşiră afară, în aerul răcoros de vară, respiră adânc. Uşurarea de a fi părăsit secţia de poliţie lăsă loc neliniştii provocate de expresia de pe faţa tatălui său. Se îndreptară către maşină în tăcere.

Tatăl descuie portiera Fordului negru parcat pe cealaltă parte a străzii, şi maşina scoase un bip vesel, dar ridicol, în semn de bun venit. Când el porni motorul, ea se întoarse spre el serioasă, cu ochii plini de promisiunea unor explicaţii.

— Tată…

El rămase cu privirea aţintită înainte, cu maxilarele încleştate.

— Alyson, nu!

— Nu ce?

— Nu vorbi! Stai acolo, pur şi simplu!

Străbătură drumul în tăcere, iar când ajunseră acasă, el ieşi din maşină fără să rostească vreun cuvânt. Allie o porni repede după el, şi stomacul i se strânse şi mai mult de îngrijorare.

Tatăl ei nu părea supărat. Părea… golit de orice.

Allie urcă scările, străbătu coridorul, trecu pe lângă camera goală a fratelui ei. În siguranţa propriei camere, se cercetă în oglindă. Părul roşcat, până la umeri, îi era ciufulit, pe tâmpla stângă avea o pată de vopsea neagră, iar rimelul i se întinsese sub ochi. Mirosea a transpiraţie stătută şi a frică.

— Ei bine, se adresă ea propriei imagini, cred că ar fi putut să fie mai rău.

A doua zi se trezi aproape de prânz. Ieşi de sub pilota mototolită şi îşi trase pe ea nişte blugi şi un maiou alb. Apoi deschise cu grijă uşa.

Tăcere.

Coborî în vârful picioarelor la bucătărie, unde soarele se revărsa prin ferestrele mari pe blaturile de lemn curate. Cineva îi lăsase nişte pâine şi unt, care se topea în căldură. O ceaşcă stătea lângă ceainic, cu un plic de ceai pregătit înăuntru.

În ciuda tuturor celor întâmplate, chiar îi era foame. Tăie o felie de pâine şi o băgă în prăjitor. Deschise radioul ca să umple tăcerea, dar un moment mai târziu îl închise la loc.

Mâncă repede, frunzărind ziarul de ieri fără să se uite de fapt în el. Doar când termină observă biletul de lângă uşa bucătăriei.

A-

Ne întoarcem după-amiază. NU ieşi din casă!

-M

Instinctiv, întinse mâna după telefon ca să-l sune pe Mark, dar telefonul nu era la locul lui obişnuit de lângă frigider.

Se rezemă de blatul de lemn şi începu să bată darabana în el, ascultând ticăitul constant al ceasului mare de deasupra aragazului.

„Nouăzeci şi şase de tic-uri.

Sau erau tac-uri?

Cum îţi dai seama de difer…?"

— Bun. Îşi îndreptă spatele şi bătu cu palma în blatul de pin. Naiba să-l ia!

Urcă fugind în camera ei şi trase sertarul de sus al biroului ca să-şi ia laptopul.

Sertarul era gol.

Allie rămase nemişcată, chibzuind la semnificaţia inerentă a absenţei lui. Umerii îi căzură puţin.

Părinţii ei se întoarseră abia către seară. Ea îi aşteptase cu nerăbdare – sărind să se uite pe fereastră ori de câte ori auzea o portieră trântindu-se –, dar, când ei ajunseră în cele din urmă acasă, adoptă o atitudine de lipsă totală de interes, ghemuindu-se în fotoliul mare de piele şi uitându-se la televizor cu sonorul închis.

Mama îşi lăsă geanta la locul ei obişnuit, pe măsuţa din hol, şi îl urmă pe tată în bucătărie ca să-l ajute să pregătească ceaiul. Prin uşa deschisă, Allie o văzu punând o clipă o mână liniştitoare pe umărul lui, apoi ducându-se spre frigider să ia laptele.

„Nu-i a bună."

Câteva minute mai târziu, stăteau aşezaţi unul lângă altul pe canapeaua bleumarin din faţa ei. Părul tatălui ei era acum frumos pieptănat, dar sub ochi i se întinseseră cearcăne. Chipul mamei era calm, dar buzele i se strânseseră într-o linie aspră.

— Alyson…, începu tatăl ei, apoi se opri.

Îşi frecă ochii, obosit.

Mama preluă controlul.

— Am discutat despre ce-am putea face ca să te ajutăm.

„Hopa!"

— E clar că nu eşti încântată de şcoala asta.

Rostea cuvintele clar şi încet. Ochii lui Allie se plimbau de la unul la celălalt.

— Acum, după ce ai pătruns înăuntru, ai dat foc dosarului tău şi ai scris cu vopsea „Ross e o găoază" pe uşa domnului director Ross, nu e de mirare că nici cei de la şcoală nu sunt prea încântaţi de tine.

Allie îşi ronţăi pieliţa de la degetul mic şi îşi stăpâni cu greu dorinţa de a râde nervos. Un chicotit n-ar fi ajutat-o deloc acum.

— Asta are să fie cea de-a doua şcoală care ne cere, foarte politicos, să te transferăm în altă parte. Ne-am săturat să primim scrisori politicoase de la şcoli.

Tatăl se aplecă în faţă şi o privi pe Allie în ochi pentru prima oară de când o luase de la secţia de poliţie.

— Înţelegem că vrei să te exprimi prin gesturi, nu prin cuvinte, Alyson, spuse el. Înţelegem că aşa ai decis să reacţionezi la tot ceea ce s-a întâmplat, dar ne-am săturat. Graffiti, chiul, vandalism… Destul! Ai demonstrat deja tot ce voiai să demonstrezi.

Allie deschise gura să se apere, dar mama ei îi aruncă o privire ameninţătoare, aşa că îşi trase picioarele la piept şi îşi cuprinse genunchii cu braţele.

Acum era din nou rândul mamei.

— Aseară, poliţistul foarte amabil care răspunde de şcoala ta – şi care, de altfel, ştia totul despre tine – ne-a sugerat să te trimitem la o altă şcoală. În afara Londrei. Departe de prietenii tăi. (Rosti cuvântul „prieteni" cu un dispreţ încărcat de amărăciune.) Am dat câteva telefoane azi-dimineaţă şi… Mama tăcu timp de câteva clipe, uitându-se la tatăl ei şovăitoare, apoi continuă: … am găsit un loc special pentru adolescenţi ca tine…

Allie se înfioră.

— … şi azi ne-am dus să-l vedem. Am vorbit cu directoarea…

— … care a fost absolut încântătoare, interveni tatăl ei.

Dar mama îl ignoră.

— … şi a acceptat să te primească începând de săptămâna asta.

— Stai puţin… Săptămâna asta?

Vocea lui Allie se ridică, neîncrezătoare.

— Dar abia a început vacanţa de vară, acum două săptămâni!

— Vei fi la internat, spuse tatăl ei, ca şi cum nici n-ar fi auzit-o.

Ally se holbă la el, cu gura căscată.

„Internat?"

Cuvântul îi răsună în cap.

„Cred că glumeşte", îşi spuse.

— … lucrul pe care ni-l vom permite numai cu mari sacrificii, dar credem că merită să încercăm să te salvăm înainte să îţi ratezi cu totul viaţa. Deocamdată eşti minoră în ochii legii, dar n-o să rămâi aşa prea mult. Bătu cu palma în braţul canapelei şi Allie îl privi uimită. Ai şaisprezece ani, Alyson. Povestea asta trebuie să înceteze.

Allie îşi ascultă bătăile inimii.

„Treisprezece bătăi. Paisprezece, cincisprezece…"

Nu-i venea să creadă cât de oribil era totul. Era incredibil. Acum şi în această cameră se stabilea recordul mondial al chestiilor oribile. Se aplecă înainte.

— Uitaţi, ştiu că am greşit. Mă simt cu adevărat groaznic.

Vorbi cu toată sinceritatea de care era în stare. Mama ei nu păru prea impresionată, aşa că Allie se întoarse către tată, imploratoare.

— Dar nu vi se pare că reacţionaţi exagerat? Tată, e o nebunie!

Mama se uită din nou la tatăl ei, de data asta cu o privire autoritară. El o privi pe Allie trist şi clătină din cap.

— E prea târziu, spuse. Hotărârea a fost luată. Începi de miercuri. Până atunci, fără computer, fără telefon, fără iPod. Şi nu ieşi din casă.

Când părinţii ei se ridicară în picioare, fetei i se păru că juraţii părăsesc sala tribunalului. În urma lor, în camera pustie, Allie răsuflă tremurător.

Următoarele câteva zile trecură ca într-o ceaţă, în confuzie şi izolare. Allie ar fi trebuit să-şi împacheteze lucrurile şi să se pregătească de plecare, dar ea continuă să încerce să discute cu părinţii ei despre planul lor nebunesc.

Nu reuşi. Ei abia dacă îi adresară câteva cuvinte.

Marţi după-amiază, mama ei îi întinse un plic subţire, acoperit în bună parte de un blazon complicat, desenat în cerneală neagră cu trăsături fine, şi cuvintele: Colegiul Cimmeria. Dedesubt, cu litere de mână rotunde şi foarte frumoase, era scris „Informaţii pentru elevii noi".

Cele două foi de hârtie dinăuntru păreau să fi fost bătute la maşină. Allie nu era sigură – nu văzuse de fapt niciodată ceva scris la maşină –, dar fiecare dintre literele mici, pătrăţoase, lăsa o adâncitură în hârtia groasă, crem. Pe fiecare pagină se aflau doar câteva paragrafe. Prima era o scrisoare de la directoarea şcolii, o oarecare Isabelle le Fanult. Spunea că aşteaptă cu nerăbdare să o primească pe Allie la şcoală.

„Ah, bun! gândi Allie, dând deoparte prima foaie. Nici cea de a doua nu era mai edificatoare. Spunea că şcoala îi va asigura creioanele, pixurile şi hârtia. Că îi va fi asigurată şi uniforma. Că ea trebuie să-şi scrie iniţialele cu un marker rezistent la apă sau să le „coasă pe toate obiectele de îmbrăcăminte pe care le aduce cu ea. Că trebuie să-şi ia cizme de cauciuc şi o haină de ploaie, deoarece „campusul şcolii este mare şi se află într-o zonă rurală".

Allie trecu repede peste restul scrisorii, căutând temuta menţiune standard despre „regulamentul şcolii", şi, bineînţeles, o găsi, scrisă cu litere îngroşate:

Regulamentul complet privind comportamentul elevilor îţi va fi înmânat la sosire. Citeşte-l şi respectă-l întru totul. Încălcarea oricărei reguli va fi sever pedepsită.

Mai jos, alte veşti proaste:

Odată intraţi, elevilor nu le este îngăduit să părăsească perimetrul şcolii fără permisiunea părinţilor sau a directoarei şcolii. Permisiunea va fi acordată doar în cazuri speciale.

Mâinile lui Allie tremurau când luă de pe podea prima foaie, împături scrisoarea şi o băgă la loc în plic, apoi puse plicul pe biroul ei.

„Ce-i asta, şcoală sau închisoare?"

Apoi coborî la parter, unde mama ei pregătea prânzul în bucătărie.

— Îl sun pe Mark, anunţă ea pe un ton sfidător, ridicând receptorul telefonului din bucătărie, care reapărea ca prin farmec ori de câte ori părinţii ei erau acolo.

— Serios? spuse mama, şi lăsă cuţitul pe blat.

— Dacă sunt trimisă la închisoare, am dreptul la un telefon, nu? spuse Allie pe un ton de îndreptăţită indignare. Lucrurile merseseră prea departe.

Mama ei o studie preţ de un minut, apoi ridică din umeri, luă din nou cuţitul şi continuă să taie o roşie în felii subţiri.

— Atunci sună-l! spuse.

Allie trebui să se gândească o secundă înainte de a forma numărul. Îl avea în agenda din mobil, aşa că foarte rar era obligată să şi-l amintească.

Telefonul sună de câteva ori.

— Salut!

Vocea lui era atât de familiară şi de normală încât o clipă Allie simţi că-i vine să plângă.

— Bună! Sunt Allie.

— Allie! La naiba! Unde-ai fost?

Mark părea la fel de uşurat ca şi ea.

— Închisă în casă. Se uită furioasă la spatele mamei. Mi-au luat telefonul şi computerul. Nu mă lasă să ies din casă. La tine cum e?

— O, ca de obicei. Mark râse. Ai mei sunt furioşi, cei de la şcoală sunt foarte furioşi, da’ o să le treacă.

— Te dau afară?

— Cine? Din şcoală? Nu. Pe tine te dau?

— Aşa se pare. Părinţii mei mă trimit într-un lagăr de concentrare pe care insistă să-l numească şcoală. Undeva nu departe de Mongolia.

— Pe bune? Mark părea sincer necăjit. Ce porcărie! Sunt penibili. Nimeni n-a păţit nimic. Lui Ross o să-i treacă. Eu o să fac ceva muncă în folosul comunităţii, o să le cer scuze tuturor şi pe urmă înapoi la iadul cel de toate zilele al şcolii. Nu-nţeleg de ce părinţii tăi se poartă ca-n Evul Mediu.

— Nici eu. Ştii ce, medievalii ăştia ai mei zic că n-o să mai pot vorbi cu tine odată ce ajung la închisoarea aia numită şcoală, dar, dacă vrei să mă cauţi tu, se numeşte Cimmer…

Legătura se întrerupse. Allie ridică privirea şi o văzu pe mama ei cu firul telefonului în mână, scos din priză. Chipul ei era lipsit de orice expresie.

— Ajunge! spuse ea şi luă repede receptorul din mâna lui Allie.

Apoi se întoarse la roşia pe care o tăia, iar Allie rămase nemişcată, holbându-se la ea. Preţ de treizeci de secunde simţi cum chipul i se albeşte, apoi devine roşu în timp ce se luptă să-şi stăpânească lacrimile. În cele din urmă se răsuci pe călcâie şi se năpusti afară din bucătărie.

— Sunteţi NEBUNI!

Începu încet, dar ajunse să ţipe în vreme ce urca scările. Trânti uşa camerei sale şi, odată intrată, rămase în mijlocul încăperii, uitându-se lung în jur, uluită.

Locul ăsta nu mai era casa ei.

Când dimineaţa zilei de miercuri sosi, fierbinte şi senină, Allie fu surprinsă să descopere că, de fapt, chiar se simţea uşurată. Cel puţin prima fază a pedepsei ei se încheiase.

Se uită lung, vreme de o jumătate de oră, la dulapul deschis, încercând să se hotărască cu ce să se îmbrace. În cele din urmă, optă pentru nişte blugi negri skinny şi un maiou negru lung, pe pieptul căruia cuvântul „Belea" era scris cu litere argintii sclipitoare. Îşi perie părul roşu aprins şi îl lăsă liber.

Se privi în oglindă şi se descoperi palidă. Speriată.

„Cred că pot s-arăt ceva mai bine."

Îşi luă tuşul de ochi şi îşi trase o dungă neagră groasă pe pleoape, apoi îşi acoperi genele cu un strat gros de rimel. Căută sub pat, scoase de acolo o pereche de bocanci Doc Martens roşu-închis, pe care şi-i trase peste blugi, şi-şi legă şireturile. Când coborî la parter câteva minute mai târziu, îşi spuse că arăta ca un star rock. Avea pe chip o expresie rebelă.

Mama ei îi studie ţinuta şi oftă dramatic, dar nu spuse nimic. Micul dejun se desfăşură într-o tăcere glacială, după care părinţii o lăsară singură, ca să-şi termine de făcut bagajul. Allie îşi puse teancurile de haine pe pat, apoi se aşeză între ele, cu capul lăsat pe genunchii strânşi, numărându-şi răsuflările până când se simţi mai calmă.

Când se îndreptară către maşină în după-amiaza aceea, Allie se opri şi se uită în spate la casa lor, prin nimic deosebită de altele, încercând să reţină imaginea. Nu era nemaipomenită, dar fusese întotdeauna căminul ei, cu toată frumuseţea sentimentelor pe care le implica acest cuvânt.

Acum arăta doar ca o casă oarecare de pe stradă.

CAPITOLUL 3

Călătoria cu maşina se dovedi chinuitoare. În mod normal, Allie ar fi fost fericită să plece din oraş într-o zi însorită de vară, dar, când locul străzilor aglomerate ale Londrei fu luat de coline verzi presărate cu oi albe care moţăiau la soare, simţi cum o copleşeşte singurătatea. Iar atmosfera din maşină nu era menită s-o încurajeze. Părinţii abia păreau conştienţi de prezenţa ei. Mama ei ţinea harta şi din când în când dădea indicaţii.

Ghemuită pe bancheta din spate, Allie se uita plină de resentimente la cefele lor. „De ce nu pot să-şi ia şi ei un GPS ca toată lumea?"

Le pusese întrebarea asta de multe ori, dar tatăl ei îi răspundea doar că erau mulţumiţi să nu fie în pas cu tehnica şi că „oricine ar trebui să ştie să citească o hartă".

„Mă rog."

Neavând acces la hartă, Allie trebuia să-şi dea seama singură încotro mergea.

Nu i se spusese unde se afla şcoala, iar numele de oraşe treceau pe lângă ea („Guilford, Camberley, Farnham…). Apoi părăsiră drumurile naţionale şi începură să urce şi să coboare dealurile pe drumuri de ţară înguste, mărginite de garduri vii înalte, dincolo de care nu se putea vedea nimic, prin sate („Crondall, Dippenhall, Frensham…) În cele din urmă, după vreo două ore, intrară pe un drum îngust desfundat. Tatăl încetini, maşina aproape se târa. Drumul pătrunse într-o pădure deasă, unde aerul era mai răcoros, iar tăcerea mai adâncă. După câteva minute de hurducăială, în care tatăl ei răsuci întruna de volan pentru a evita gropile adânci, ajunseră la o poartă înaltă de fier.

Opriră. Singurul sunet care se auzea era huruitul motorului.

Se scurse un minut lung, în care nu se întâmplă nimic.

— Nu trebuie să claxonezi, sau să apeşi pe o sonerie, sau ceva de genul ăsta? şopti Allie, privind gardul negru ameninţător care se întindea printre copaci, până departe.

— Nu, răspunse tatăl ei tot în şoaptă. Trebuie să aibă camere de supraveghere sau ceva asemănător. Ştiu când e cineva aici. Data trecută am aşteptat doar câteva…

Porţile tremurară şi apoi, cu un zăngănit metalic, se răsuciră încet spre interior. Înăuntru se vedea tot pădure, şi soarele pătrundea cu greu printre ramurile groase.

Allie privi lung către umbrele din faţa ei.

„Bun venit la noua ta şcoală, Allie! Bun venit în noua ta viaţă."

În vreme ce porţile se deschideau, ea îşi număra bătăile inimii. „Bum-bum-bum…" Treisprezece bătăi, după care văzu drumul care li se întindea înainte. Acum inima îi bătea atât de tare încât se uită pe furiş la părinţii ei să vadă dacă remarcaseră. Ei aşteptau răbdători. Tatăl bătea darabana pe volan.

Douăzeci şi cinci de bătăi şi porţile se opriră cu un zgâlţâit deschizându-se la maximum.

Tatăl ei băgă în viteza întâi.

Porniră.

Simţind că se sufocă, Allie îşi concentră atenţia asupra propriei respiraţii. Chiar nu voia să aibă un alt atac de panică în clipa asta. Dar nu putea scăpa de un sentiment copleşitor de teamă.

„Nu mai fi aşa speriată, îşi spuse. „Nu e decât o şcoală, Allie. Concentrează-te!

Şi reuşi. Respiraţia i se mai domoli puţin.

Maşina intră pe o alee de pietriş care şerpuia printre copacii groşi. După drumul desfundat şi plin de hârtoape de dincolo de porţi, era atât de netedă şi de bine întreţinută încât maşina părea să plutească.

Allie continuă să-şi monitorizeze bătăile inimii. Preţ de o sută douăzeci şi trei de bătăi nu văzu decât copaci şi umbre, apoi, când ieşiră în lumină şi Allie văzu în faţa ei o clădire la numărătoare urmă o bubuitură demnă de o criză de inimă.

Pierdu şirul.

Era mai rău decât se temuse. O clădire enormă în stil gotic, din cărămidă roşie şi cu trei niveluri se ridica la poalele unui deal abrupt împădurit parcă nelalocul ei în lumina strălucitoare a soarelui. Părea să fi fost smulsă dintr-un alt loc şi timp pentru a fi aşezată aici în… cine ştie unde se aflau acum. Acoperişul zimţat ţâşnea în tot felul de turnuri şi turnuleţe care se terminau cu un soi de pumnale din fier forjat care împungeau cerul.

„Măiculiţă."

— E o clădire impresionantă, spuse tatăl.

Mama pufni.

— Impresionant de oribilă, replică ea.

„Înspăimântătoare. Cuvântul potrivit e «înspăimântătoare»."

În contrast cu clădirea înfricoşătoare, drumul de pietriş dinaintea lor se transforma în lumina soarelui, într-o panglică albă ca fildeşul, ce se arcuia către o uşă mare de mahon din peretele întunecat de cărămidă. Când intrară în umbra clădirii, tatăl încetini.

În clipa când maşina se opri, uşa se deschise şi o femeie zveltă, zâmbitoare, apăru în cadrul ei şi coborî în fugă scările. Părul des, blond-închis, îi era prins la spate cu o clamă lată şi se ondula la vârfuri, dând impresia de veselie. Allie se simţi uşurată să vadă cât de normal arăta femeia aceasta: avea ochelarii ridicaţi deasupra frunţii şi purta o jachetă crem de bumbac peste rochia de un albastru pal.

Părinţii ei ieşiră din maşină şi se îndreptară către uşă. Rămasă în urmă, nebăgată în seamă, Allie deschise în silă portiera şi coborî de pe bancheta din spate a Fordului, care dintr-odată păru extrem de prietenos şi de familiar. Dar nu închise uşa.

În loc să se apropie de grupul format în faţa ei, se rezemă de maşină şi privi prudentă scena. Aşteptă. Douăzeci şi şapte de bătăi ale inimii.

„Douăzeci şi opt. Douăzeci şi nouă."

— Domnule şi doamnă Sheridan, mă bucur să vă revăd!

Vocea femeii era caldă şi melodioasă, iar zâmbetul părea firesc.

— Sper că drumul nu a fost prea obositor. Traficul poate să fie uneori îngrozitor de la Londra până aici. Dar cel puţin vremea e minunată azi, nu-i aşa?

Allie observă că femeia avea un uşor accent, dar nu reuşi să-l identifice. Să fi fost scoţian? Vorbea conferind cuvintelor delicateţe şi complexitate, ca şi cum le-ar fi bătut în filigran.

După ce schimbară câteva amabilităţi şi conversaţia începu să lâncezească, cei trei se întoarseră către Allie. Zâmbetele politicoase ale părinţilor dispărură, înlocuite de feţele acelea complet inexpresive care ei începuseră să i se pare stânjenitor de familiare. Dar directoarea şcolii îi zâmbi prietenos.

— Iar tu trebuie să fii Allie.

„Da, scoţian, în mod clar. Dar un accent neobişnuit, foarte subtil."

— Allie, eu sunt Isabelle le Fanult, directoarea Colegiului Cimmeria. Poţi să-mi spui Isabelle. Bine ai venit!

Allie fu puţin surprinsă să-şi audă numele de alint în loc de „Alyson", cum îi spuneau întotdeauna părinţii ei. Şi i se părea ciudat ca o directoare de şcoală să o invite să i se adreseze pe numele mic.

„Dar foarte cool."

Isabelle întinse o mână îngustă şi albă. Avea ochi căprui-aurii, frumoşi într-un mod ciudat, iar de aproape părea mai tânără decât de la distanţă.

Allie nu voia să aibă nimic de-a face cu locul acesta – cu femeia aceasta –, dar se trezi întinzând şi ea mâna. Se relaxă puţin când simţi că i-o apucă nişte degete surprinzător de puternice şi de răcoroase, care i-o scutură şi apoi i-o eliberează uşor.

Isabelle o mai privi drept în faţă preţ de o secundă şi Allie avu impresia că vede înţelegere în ochii ei, după care femeia se întoarse din nou către părinţi, zâmbind şi dând din umeri cu un aer de scuză.

— Din păcate, politica noastră e ca părinţii să-şi ia rămas-bun de la copii aici. Odată ce elevii trec pragul şcolii, încep o nouă viaţă, şi noi ne dorim să fie o dorinţă independentă. Apoi se întoarse către Allie: Ai multe bagaje? Sper că le putem căra noi două pe toate. Cea mai mare parte a personalului e ocupată în acest moment, aşa că mă tem că trebuie să ne descurcăm singure.

Allie vorbi pentru prima dată:

— Nu am prea multe.

Era adevărat. Şcoala oferea cea mai mare parte a lucrurilor de care avea nevoie şi permitea atât de puţine, încât în final Allie avea doar două genţi de dimensiuni medii, umplute în cea mai mare parte cu cărţi şi blocnotesuri. Tatăl ei le aduse din portbagaj. Isabelle o ridică pe cea mai mare cu o uşurinţă surprinzătoare. Mai schimbă câteva amabilităţi de final cu părinţii ei, apoi se îndepărtă.

— Munceşte mult şi scrie-ne câteva rânduri din când în când! îi spuse tatăl.

Era tot distant, dar părea trist, şi o îmbrăţişă scurt.

Mama ei îi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe faţă, evitând să o privească în ochi.

— Te rog, nu te grăbi să respingi locul ăsta. Şi sună-ne dacă ai nevoie de noi.

O îmbrăţişă strâns pe Allie preţ de o clipă, apoi îi dădu drumul şi se îndreptă către maşină fără să privească înapoi.

Allie rămase nemişcată, cu mâinile pe lângă corp, privind cum maşina întoarce şi o ia înapoi pe aleea de pietriş. Simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii şi scutură cu putere din cap pentru a le împiedica să se reverse. Luă geanta neagră rămasă, se răsuci şi se îndreptă către Isabelle, care o privea.

— Întotdeauna e greu prima oară, spuse Isabelle cu o voce blândă. Pe urmă devine mai uşor. O porni cu paşi vioi către trepte, spunându-i peste umăr: Mă tem că avem ceva drum de parcurs. O să descoperi că şcoala asta nu mai are capăt.

Vocea i se stinse când intră în clădire. După o clipă de ezitare, Allie o urmă.

— O să-ţi arăt totul repede, în timp ce mergem…, spuse Isabelle, dar Allie de-abia o auzi, căci privea uluită imensul hol de la intrare.

Înăuntru era întuneric şi răcoare. Lumina puternică a soarelui pătrundea în umbre colorate printr-o fereastră cu vitraliu aflată mult deasupra capului ei. Tavanul se afla la cel puţin şase metri înălţime, susţinut de arcuri groase de piatră. Pardoseala tot de piatră era netedă, tocită de mii de tălpi de-a lungul a sute de ani. Sfeşnice de un metru şi jumătate stăteau ca nişte străjeri în fiecare colţ. Pe pereţi se aflau tapiserii vechi, deşi Allie le privi doar în treacăt în timp ce o urma grăbită pe directoare.

Din hol pătrunseră într-un coridor lat, cu podea din lemn închis la culoare. Isabelle intră în prima încăpere pe dreapta. În ea se aflau mai bine de o duzină de mese de lemn mari şi rotunde, fiecare cu opt scaune în jur. De-a lungul unui perete se întindea un şemineu enorm, mai înalt decât ea.

— Asta este sala de mese. Aici vei lua toate mesele, spuse Isabelle, oprindu-se o clipă ca s-o lase pe Allie să vadă tot şi apoi porni din nou cu paşi mari pe coridor.

În scurt timp, pe cealaltă parte a coridorului, intră pe sub o altă arcadă. Încăperea acesta, spaţioasă şi ea, avea podeaua de lemn bine ceruită şi tavanul aproape la fel de înalt ca holul de la intrare şi era în mare parte goală. Căminul enorm o făcu pe Isabelle să se simtă neînsemnată. De tavan atârnau candelabre imense, prinse cu lanţuri.

— Aceasta este sala de festivităţi. Aici ţinem diverse evenimente, baluri, întâlniri şi altele, spuse Isabelle. Este cea mai veche parte a clădirii. Mult mai veche decât faţada. Mai veche chiar decât pare.

Se răsuci pe călcâie şi se întoarse în coridor. Allie se grăbi să ţină pasul cu ea, gâfâind uşor. Isabelle era surprinzător de rapidă. Întorcându-se spre stânga, arătă spre o altă uşă, explicându-i că aceea era camera de relaxare. Apoi începură să urce o scară lată de lemn, cu o balustradă impresionantă de mahon. Espadrilele lui Isabelle scoteau un fâşâit uşor în timp ce suia, turuind date şi cifre despre clădire. Allie era cam ameţită – scara era din perioada edwardiană sau spusese victoriană? Sala de mese era din epoca Reformei… sau a Tudorilor? Cele mai multe săli de clasă erau în aripa de est, dar ce-a zis că se afla în cea de vest?

Ajunsă la capătul a două rânduri de scări, Isabelle se întoarse la stânga şi o porni pe un coridor lat, apoi urcă nişte trepte înguste care duceau într-un hol lung şi întunecat, mărginit de-o parte şi de alta de uşi de lemn vopsite în alb.

— Aici sunt dormitoarele fetelor. Să vedem, tu eşti în 329…

Merse repede pe coridor până în dreptul numărului pe care îl căuta şi deschise uşa.

Camera era mică şi foarte întunecată, cu un pat îngust şi gol, un scrin, un birou de lemn şi un şifonier, toate vopsite în aceeaşi culoare albă curată. Isabelle traversă încăperea şi ridică un cârlig pe care Allie nu îl văzuse, deschizând un oblon de lemn ce acoperea o fereastră mică, arcuită. Imediat, în cameră năvăli lumina aurie a după-amiezii.

— Nu e nevoie decât de puţin aer proaspăt, spuse ea veselă în timp ce se îndrepta spre uşă. Uniformele tale sunt în şifonier, părinţii tăi ne-au dat măsurile, dar anunţă-ne dacă e ceva ce nu-ţi vine bine. Ar trebui să găseşti aici tot ce-ţi trebuie. Te las să despachetezi, bine? Cina e la şapte, ştii unde e sala de mese. A, apropo… Se întoarse din nou cu faţa spre Allie. Am remarcat că în ultima vreme ai avut probleme cu engleza, aşa că te-am înscris la clasa mea. E un seminar special, cu o clasă mai mică. Sper să ţi se pară interesant.

Copleşită de avalanşa atâtor informaţii, Allie încuviinţă din cap în tăcere. Apoi, dându-şi seama că trebuia să spună şi ea ceva, rosti şovăitor:

— Eu… mă descurc.

Isabelle îşi lăsă capul într-o parte, cercetând-o preţ de o secundă, apoi dădu din cap.

— În plicul de pe birou vei găsi o mulţime de informaţii despre şcoală şi orarul tău, spuse ea.

Allie nu observase plicul mare cu numele ei, dar acum se întrebă cum de nu-l văzuse.

— Ai vreo întrebare, înainte să plec?

Allie dădu să clatine din cap, apoi se opri. Lăsă privirea în jos, apoi şi-o ridică din nou. Se trase de marginea tricoului, şovăind.

— Sunteţi directoarea, nu?

Isabelle încuviinţă din cap, nedumerită.

— Şi atunci de ce faceţi toate astea? întrebă Allie, încercând un gest larg cu mâna în jurul ei.

— Nu înţeleg, spuse Isabelle, în mod evident încurcată. De ce fac ce?

Allie încercă să explice:

— M-aţi întâmpinat, m-aţi condus în camera mea, mi-aţi arătat şcoala…

Isabelle ezită, încrucişându-şi braţele la piept. Apoi vorbi cu o voce blândă.

— Allie, părinţii tăi mi-au spus multe despre tine. Ştiu