Fagaduiala

The Earl Takes All

Lorraine Heath

Copyright © 2016 Jan Nowasky

Ediție publicată prin înțelegere cu HarperCollins Publishers.

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

Făgăduiala

Lorraine Heath

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mariana Petcu

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

heath, lorraine

Făgăduiala / Lorraine Heath. trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1990-7

ISBN EPUB 978-606-33-6914-8

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Pentru extraordinara Jessica Edwards

Prolog

În seara rece şi mohorâtă de 15 noiembrie 1858, viaţa lui Edward Alcott deveni cenuşie. Şi singurul lucru care reuşea să o salveze de la a ajunge complet neagră era Albert. La vârsta de şapte ani – şi cu doar o oră mai mare decât Edward – fratele lui geamăn devenea conte de Greyling. Pentru că era noaptea în care părinţii lor mureau într-un accident feroviar îngrozitor.

Câteva zile mai târziu, Albert îl ţinea strâns de mână pe Edward, în timp ce stăteau amândoi resemnaţi în faţa sicrielor care conţineau rămăşiţele părinţilor lor. În seara zilei în care fuseseră îngropaţi părinţii lor, Albert se strecură pe furiş în patul lui Edward, pentru ca nici unul din ei să nu se simtă singur şi pierdut. Pe drumul spre Havisham Hall, unde mergeau pentru a deveni pupilii marchizului de Marsden, Albert îi oferea, fără să-şi dea seama, o distragere a atenţiei, asigurându-i lui Edward un loc în care să-şi verse mânia faţă de nedreptatea vieţii. Se împinseră şi se pălmuiră unul pe celălalt constant, până când avocatul care călătorea cu ei veni să îi separe pe cei doi băieţi. După ce se pomeniră abandonaţi atât de departe de casă şi lăsaţi sub tutela marchizului, Albert îl asigură pe Edward că totul va fi bine… că îşi începuseră împreună viaţa în pântecul mamei lor şi, prin urmare, vor rămâne împreună pentru totdeauna.

Albert fusese ancora lui de salvare, alinarea sa şi singura lui constantă dintre toate lucrurile şi în orice împrejurare.

Şi acum ea – cu părul ei negru mătăsos, cu ochii albaştri tulburători, cu râsul dulce şi cristalin şi cu zâmbetul blând – îl lua de lângă el. Lady Julia Kenney. Albert era orbit de frumuseţea, de graţia şi de atenţiile ei şi îi permitea să îi ocupe mult prea mult din timp cu plimbări prin parc, plimbări cu barca pe Tamisa, teatru, serate, cine şi – Ferească Dumnezeu! – seri de poezie. Îl smulgea de lângă apropiaţii săi, făcându-l să lase în urmă dragostea lui pentru băutură, aventuri, jocuri de noroc şi călătorii. Peste şase săptămâni ducele de Ashebury, vicontele Locksley şi Edward urmau să plece într-o călătorie prin Orientul Îndepărtat. Şi din punctul de vedere al lui Edward, Albert ar fi trebuit să meargă cu ei. În fond plănuise să meargă cu ei… cel puţin până când Lady Julia îl rugase să rămână. Şi într-o clipită, Albert se supusese dorinţelor ei şi îşi anulase planurile de a pleca împreună cu prietenii săi.

Femeia aceea reuşise în mod extrem de eficient să-l aibă pe fratele lui la degetul ei mic, fără să facă altceva decât să fluture ocazional din gene şi din evantai. Aşa ceva era de netolerat. O femeie nu trebuia să aibă atât de multă influenţă şi control asupra vieţii unui bărbat.

Edward nu era sigur de ce o urmărise afară din sala de bal şi în umbrele tăcute ale grădinii. Şi nici de ce se oprise ca să o privească în timp ce se abătea de la cărarea principală şi dispărea printre tufele şi spalierele împodobite cu trandafiri căţărători. Tot ce ştia era că nu îl putea pierde pe Albert în favoarea ei.

Şovăi un minut înainte de a se avânta în acea zonă a grădinii în care umbrele erau mai grele şi lumina oferită de felinarele pe gaz de pe cărare strălucea difuz. Înaintă cu prudenţă, până când ochii lui se obişnuiră cu întunericul, şi în cele din urmă o văzu stând cu spatele sprijinit de zidul din cărămidă. Buzele ei se arcuiră ime­diat, dezvăluindu-i zâmbetul minunat. Părea al naibii de bucuroasă să îl vadă.

Pe măsură ce se apropia de ea prin întunericul cenuşiu, putea vedea adoraţia din ochii ei albaştri. Nici o altă femeie nu se mai uitase vreodată la el aşa… ca şi când fiecare gură de aer pe care o lua era numai şi numai pentru el… ca şi când ar fi trăit doar pentru el şi plăcerile lui. Asta îl făcu să i se strângă stomacul, o senzaţie ameţitoare de superioritate şi putere.

– Credeam că n-o să mai ajungi odată, zise ea pe o voce şoptită, care părea să-l transporte în rai, printre îngeri.

Ceva ademenitor cum nu mai cunoscuse până atunci îl copleşi lăsându-l complet neputincios în faţa cântecului ei de sirenă. Nu înţe­legea ce se întâmpla. În toţi cei douăzeci şi trei de ani ai săi, nu i se mai întâmplase niciodată ca o femeie să-i provoace un astfel de uragan de sentimente confuze şi incomode. Ar trebui să plece acum cât încă putea... doar că se simţea atras de ea ca o molie de flacără... ca şi când femeia aceasta fusese creată de zei numai şi numai pentru el.

Edward îi cuprinse obrazul în palmă... însă se dovedi o mare greşeală… degetele lui îi simţiră pulsul rapid şi cedă tentaţiei de a-i mângâia obrazul delicat. Ea scoase un suspin moale şi ochii i se împăienjeniră senzual.

Ştia că era o greşeală.… Ştia că va regreta. Dar dintr-un motiv sau altul, părea incapabil de orice gând sau acţiune raţională. Se aplecă uşor spre ea şi luă ceea ce nu avea nici un drept să posede. Îi revendică gura ca şi când îi aparţinea, ca şi când fusese şi va fi pe veci a lui.

Ea oftă încă o dată, eliberând un suspin şi mai moale, şi mai cald, care îi reverberă prin trup, făcându-l să se excite atât de tare, că aproape leşină. O trase mai aproape de el, îşi înclină uşor capul şi adânci sărutul, plimbându-şi limba prin gura ei delicioasă. Avea gust de şampanie cu iz de căpşune. Braţele ei suple se încolăciră în jurul gâtului lui. Degetele ei înmănuşate se jucau prin buclele lui blonde şi dese. Şi de data aceasta, suspinul ei luă forma unui geamăt primitor. Iar în clipa aceea timpul păru să se oprească în loc, precum ceasurile de la Havisham Hall. Nu mai exista nici un ticăit, nici o mişcare a mâinilor, nici un clinchet de clopoţei.

Şi-ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna. Şi-ar fi dorit ca noaptea aceea şi fiecare noapte care urma să le aparţină numai lor.

Retrăgându-se, îi susţinu privirea languroasă. Ea îi atinse uşor cu degetele şuviţa de la tâmplă, cu o mângâiere incredibil de delicată. Ca şi cum nu l-ar fi atins deloc. Ea îi zâmbi tandru.

– Te iubesc atât de mult, Albert!

Numele fratelui său rostit de buzele ei fu ca un pumn în stomac, care aproape îl doborî. Adoraţia ei nu fusese pentru el. Pasiunea, strălucirea şi dorinţa ei nu fuseseră pentru el. Şi fusese un mare idiot să-şi fi închipuit, fie şi pentru o secundă, că erau pentru el. Nu că avea de gând să o lase să vadă cât de mult îl tulburase sau cât de tare o dorea.

Se sili să afişeze un rânjet diabolic, triumfător.

– Dacă l-ai iubi cu adevărat, n-ar trebui să poţi să ne deosebeşti?

Ashe şi Locke puteau să-i deosebească într-o clipită. Şi până şi marchizul de Marsden, care le fusese tutore, putea.

– Edward?! icni ea. Dintr-odată, arăta ca şi cum cina din seara aceea avea să-şi facă a doua apariţie.

Repulsia ei evidentă dădu o lovitură puternică mândriei lui. Totuşi, îşi păstră o expresie impasibilă şi făcu o plecăciune exagerat de elegantă în faţa ei.

– La dispoziţia ta.

– Bestie! Palma ei înmănuşată îi izbi obrazul cu o forţă atât de neaşteptată, că se împletici înapoi.

Îşi recăpătă echilibrul şi îşi ridică sfidător bărbia.

– Ţi-a plăcut, Julia.

– Lady Julia. Iar după ce mă voi căsători cu Albert şi voi fi Lady Greyling, voi insista să mi te adresezi aşa cum se cuvine. Şi poţi fi absolut sigur că nu mi-a plăcut.

– Mincinoaso!

– De ce ai face ceva atât de îngrozitor? De ce ai profita aşa? Cum ai putut să fii atât de crud şi înşelător?

Pentru că nu putuse niciodată să-şi nege ceva ce-şi dorea şi se pomenise dintr-odată dorind-o pe ea. Cu disperare.

– Ce se întâmplă aici? întrebă o voce joasă şi rezonantă.

Edward se răsuci imediat pe călcâie şi-l văzu pe Albert stând la mai puţin de un metru distanţă, cu o expresie nedumerită pe chip. Nu părea furios, ci aproape candid, ca şi când nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că Edward ar fi putut face ceva atât de mârşav cum ar fi să-i sărute logodnica.

– Te aşteptam aşa cum am plănuit… zise Julia, cu o voce mieroasă, ducându-se lângă Albert şi uitându-se în sus la el cu o adoraţie desăvârşită, care nu făcea altceva decât să pună sare pe rana orgoliului rănit al lui Edward. Edward a apărut din întâmplare şi a început să îmi dea şi mai multe detalii despre călătoria în Orientul Îndepărtat, despre care el şi ceilalţi au vorbit constant toată seara. Sună ca şi când ar fi aventura vieţii. Şi şi-ar dori foarte mult să mergi şi tu cu ei.

Lui Edward îi displăcea că se simţea recunoscător pentru minciuna pe care o inventase Julia, dar ştia că Albert nu l-ar fi iertat niciodată dacă ar fi aflat că profitase de logodnica lui. Se întrebă în sinea lui de ce nu îi mărturisise adevărul. De ce nu profitase de ocazia aceea pentru a crea o discordie între fraţi, pe care nimic de pe pământ sau din ceruri nu ar mai fi putut-o aplana vreodată? Ba mai mult de atât... de ce îl încuraja acum să meargă cu ei?

– Tu eşti toată aventura de care am nevoie, zise Albert, după care îşi mută privirea spre Edward. Ţi-am spus deja că nu mă mai interesează călătoriile. Şi nu apreciez deloc că ai lucrat pe la spatele meu, încercând s-o foloseşti pe Julia ca să mă convingi să mă răzgândesc. Şi acum ţi-aş fi recunoscător dacă ai pleca, astfel încât întâlnirea mea cu Julia să continue după cum am plănuit.

– Albert...

– Du-te, Edward!

Nerăbdarea care se simţea în vocea fratelui său geamăn îl avertiza pe Edward că, dacă mai continua pe acest făgaş, nu ar fi obţinut nimic decât să se distanţeze şi mai mult de fratele său. Făcu o plecăciune mică, după care se îndepărtă de cei doi, de trandafiri şi de umbre.

Avea nevoie de un pahar de whisky. De fapt, de o sticlă întreagă. Avea nevoie să bea până când uita. Până când nu îşi mai amintea căldura Juliei în braţele lui sau ce minunat fusese să-i simtă gura mişcându-se sub a lui. Avea nevoie să uite că o dorise vreodată pentru el însuşi – fie şi pentru cea mai scurtă dintre clipe.

Capitolul 1

Domnul Edward Alcott, fratele contelui de Greyling, şi-a găsit sfârşitul înainte de vreme în timpul călătoriilor sale recente în Africa. Dar şi mai trist de atât este că nu a reuşit să realizeze nimic notabil în cei douăzeci şi şapte ani de viaţă trăiţi pe acest pământ.

Necrolog din Times, noiembrie 1878

Avea mare nevoie de whisky.

Dar datoria îi cerea să stea în faţa reşedinţei de la Evermore, moşia strămoşească a familiei din Yorkshire, pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de cei câţiva lorzi şi lady care participaseră la înmormântarea fratelui său geamăn din acea după-amiază.

– Mă bucur extrem de mult că n-ai fost tu, Greyling.

– A fost un dansator excelent, chiar dacă tindea să ţină doamnele scandalos de aproape în timpul valsului.

– Mare păcat că a trebuit să moară înainte să realizeze ceva!

– Să ştiţi că pe mine m-a băgat sub masă de mai multe ori decât pot număra.

Omagiile continuau, creionând portretul unui pierde-vară şi al unui nemernic. Nu că până atunci l-ar fi deranjat vreodată felul în care era văzut fratele mai mic al contelui… dar astăzi îl călca pe nervi. Poate şi pentru că epitafurile exprimate erau afurisit de corecte.

Prietenii lui din copilărie, ducele de Ashebury şi vicontele Locksley, se aflau în apropiere, transmiţându-şi condoleanţele, din moment ce toată lumea ştia că ei patru erau apropiaţi ca fraţii, de vreme ce fuseseră crescuţi de tatăl lui Locksley. Deşi nu avusese ocazia să petreacă prea mult timp cu ei înainte de înmormântare, acum şi-ar fi dorit să se urce odată în trăsurile lor şi să plece, împreună cu Minerva, soţia lui Ashe. Din păcate, rămâneau peste noapte acolo. Julia le făcuse acea invitaţie, închipuindu-şi că soţului ei i-ar fi plăcut să stea mai mult cu ei. Se înşelase amarnic. Cu toate acestea, el ştia că avusese intenţii bune.

Mulţumindu-le cu eleganţă celor care veniseră să-şi prezinte ultimele omagii, Julia era întruchiparea frumuseţii chiar şi îmbrăcată toată în negru. Ea se ocupase de majoritatea aranjamentelor, expediind invitaţiile la înmormântare, informându-l pe preot despre cum evoluau pregătirile şi asigurându-se că invitaţii lor aveau la dispoziţie gustări şi băuturi răcoritoare, înainte de a pleca acasă. Abia dacă avusese ocazia să stea de vorbă cu ea toată ziua – nu că ar fi ştiut neapărat şi ce să-i spună, chiar dacă s-ar fi ivit ocazia. De la întoarcerea lui, existaseră mult prea multe momente de tăcere stânjenitoare între ei doi. Ştia că asta trebuia să se schimbe. Şi încă repede.

În timp ce ultima trăsură se îndepărta pe alee, Julia se apropie de el, îl luă de braţ şi îl strânse uşor.

– Trebuie să-ţi mărturisesc că mă bucur că s-a terminat.

Chiar şi cu burta umflată de sarcină, tot era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Ridică uşor mâna înmănuşată în negru şi îi cuprinse obrazul cu tandreţe.

– Pari obosit.

– A fost o săptămână lungă.

Se întorsese din călătoriile lui cu zece zile în urmă. Aproape întreaga perioadă de doliu şi jelire se consumase în decursul lungului şi anevoiosului drum înapoi spre casă. Pentru el, ceea ce se întâmpla astăzi nu era nimic mai mult decât o formalitate… ceva ce trebuia bifat înainte de a merge mai departe.

– Mi-ar prinde bine un pahar de tărie, zise Ashe, în timp ce el, soţia lui şi Locke li se alăturară.

– Ştiu exact unde să găsim unul, îl asigură pe prietenul său de-o viaţă. După ce conduse grupul în foaierul principal, îşi puse o mână pe şalele Juliei şi zise: Vă rog să ne scuzaţi un pic, doamnelor!

Ea şovăi o clipă. O mie de întrebări se învârtejeau în ochii ei albaştri superbi. Nu voia să scape de ea, dar avea nevoie disperată de un pahar de băutură şi spera că va lua acea poftă ciudată a lui ca pe o dorinţă de a petrece puţin timp singur cu prietenii lui. După ce îi cercetă chipul câteva clipe, care lui i se părură o eternitate, Julia încuviinţă din cap.

– Da, desigur. Se întoarse apoi spre Minerva şi îi zâmbi cu căldură. O să sun să ni se aducă nişte ceai.

– Nu întârziem mult, o asigură pe femeie, înainte de a porni pe coridor, cu prietenii săi la nici o jumătate de pas în spatele lui.

De îndată ce intră în bibliotecă, se năpusti spre bufet, turnă whisky în trei pahare şi le împărţi celor doi, după care îl ridică pe al său.

– În cinstea fratelui meu. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Goli apoi conţinutul paharului dintr-o singură înghiţitură lungă.

Ashe abia dacă sorbi puţin, după care înălţă dintr-o sprânceană.

– Asta e puţin probabil, nu-i aşa? Ce mama naibii pui la cale, Edward?

Îngheţă pe loc, încercând să ia în considerare posibilitatea de a nega acuzaţia, dar erau prea multe în joc. Se duse la fereastră şi aruncă o ocheadă spre turla bisericii din sat – acolo unde avusese loc cu doar câteva ore mai devreme o slujbă funerară în onoarea sa. Se vedea în depărtare, şerpuind printre dealuri, drumul pe care călătorise furgonul negru, acoperit cu sticlă, care purtase sicriul negru lucios, cu ornamente sculptate şi cu mânere strălucitoare din metal, urmat de cortegiul funerar, purtându-i rămăşiţele spre mausoleul familiei.

– Când ţi-ai dat seama că nu sunt Albert?

– Cu puţin înainte de începerea funeraliilor, răspunse Locke.

– I-ai spus ceva Juliei?

– Nu, îl asigură Ashe. Ne-am gândit că ar fi mai bine să ne ţinem suspiciunile pentru noi, până când se confirmau. Ce naiba se întâmplă aici?

– Când era pe patul de moarte, i-am promis lui Albert că o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să mă asigur că Julia nu pierde copilul pe care îl poartă în pântec. În timpul scurtei lor căsnicii, pierduse deja trei sarcini, neducând-o pe nici una la termen. Cea mai bună modalitate de a face asta era să pretind că sunt fratele meu. Trebuie să ştiu cum v-aţi dat seama. Dacă Julia suspectează ceva...

– Ţi-ai pierdut minţile? urlă Ashe.

– Vorbeşte mai încet, mârâi el printre dinţii-i încleştaţi. Nu voia ca servitorii să-i audă.

– Chiar crezi că o poţi păcăli pe Julia că eşti Albert?

Deja făcea asta de o săptămână şi ceva. Îi convinsese pe toţi: pe servitori, pe preot, pe cele câteva rude îndoliate. Pe Julia. Dar nu şi pe ei doi… iar asta prezenta o problemă. Se răsuci brusc spre ei.

– Albert nu mi-a dat de ales, dacă vreau să-i onorez rugămintea.

– Cu siguranţă sarcina ei e suficient de avansată acum, să nu mai rişte s-o piardă, zise Locke, stând umăr la umăr cu Ashe, ca şi când împreună l-ar fi putut convinge mai bine de nesăbuinţa sa.

De parcă nu ar fi fost şi el pe deplin conştient de ea.

Edward se uită urât la el.

– Poţi să-mi promiţi asta? Poţi să-mi garantezi asta? Ştii cât de mult îl iubeşte. Cât de mult a iubit-o el pe ea. Crezi că n-o să se prăbuşească, dacă află că el e cel care a fost ucis? Că n-o să se îmbolnăvească de suferinţă?

Drept răspuns, Locke oftă adânc, se duse la bufet, apucă imediat carafa şi îşi mai turnă nişte whisky. Deşi Edward ştia că îşi demonstrase punctul de vedere, asta nu-i oferea nici o satisfacţie.

– Ai idee ce-o să-i facă minciuna asta Juliei? Cum o să se simtă când o să afle adevărul? întrebă Ashe.

Acesta era singurul lucru la care se gândise în timp ce se târâse cu greu prin junglă, cărând trupul fratelui său, în timp ce navigase pe mările albastre spre Anglia, în timp ce călătorise în căruţa aceea care purta sicriul din lemn în care se afla contele de Greyling.

– O să aibă o părere şi mai proastă despre mine decât are deja. Suspectez că o să mă atace cu primul obiect care-i pică în mână, care poate produce o rană mortală. O să fie distrusă, o să aibă inima zdrobită şi întreaga ei viaţă va deveni neagră.

– Şi tocmai de asta trebuie să-i spui chiar acum, înainte ca minciuna asta să ajungă prea departe.

– Nu.

– Atunci o să-i spun eu, la naiba! exclamă Ashe şi porni spre uşă.

Edward se aruncă în faţa lui, chiar când se întindea spre clanţă, blocându-i drumul.

– Dacă atingi clanţa, te omor cu mâna mea!

Ashe se încruntă la el.

– Refuz să te las să faci asta!

– Poate că eşti mai mare şi deţii un rang mai înalt, dar problema asta nu te priveşte!

Ashe încordă maxilarul şi clătină din cap.

– Ba fii sigur că ne priveşte şi pe noi! Locke, spune-i că e nebun şi că nu poate face asta.

– Din păcate, eu sunt de acord cu el.

Ashe se răsuci brusc, vizibil uluit de ce auzea. Omul despre care credea în mod greşit că era aliatul său stătea sprijinit cu un şold de marginea biroului, cu un pahar de whisky în mână.

– Cum? Nu ţi se pare că e o idee proastă?

– O, ba sunt absolut convins că e cea mai proastă idee pe care a avut-o un englez, de când s-a hotărât primul să plece într-o cruciadă. Dar are dreptate. Nu e treaba noastră şi nu avem nici un cuvânt de spus în toată treaba asta.

– Poate că ţie nu-ţi pasă de Julia, dar mie da.

– Dar ce se întâmplă dacă Edward are dreptate şi, aflând adevărul, va pierde copilul, ultimul dar pe care i-l mai poate oferi vreodată Albert? Cum o să te simţi atunci?

Ashe îşi coborî uşor umerii şi făcu un pas în spate.

– L-am iubit pe Albert ca pe un frate.

– Dar să-l iubeşti ca pe un frate nu-i acelaşi lucru cu a-i fi frate de sânge, zise Locke. În plus, nici unul din noi doi n-a fost acolo când Albert şi-a dat ultima suflare. Nu i-am auzit ultimele cuvinte şi nici n-am fost martori la disperarea cu care probabil le rostea.

„Fii eu!, icnise el. „Fii eu! Edward nu pricepuse niciodată câtă putere puteau deţine două cuvinte simple. Cinci litere...

– Chiar trebuie să fii mereu aşa de-al naibii de raţional? întrebă Ashe.

Locke ridică paharul şi spuse:

– Eu nu m-aş plânge în locul tău. Faptul că sunt aşa de al naibii de raţional te-a făcut s-o cucereşti pe soţia ta.

Ashe clătină din cap cu amărăciune şi îşi îndreptă atenţia spre Edward.

– Chiar te-ai gândit bine la treaba asta? În ce lună de sarcină a ajuns? Între luna a şaptea şi a opta? Te aşteaptă încă vreo câteva săptămâni lungi în care va trebui să te prefaci că o iubeşti pe Julia, când voi doi nu v-aţi înţeles bine niciodată... când toată Londra ştie că abia poţi îndura să te afli în aceeaşi încăpere cu ea, zise el, ajungând la ceea ce considera el ca fiind esenţa provocării pe care şi-o lansa singur Edward.

Dacă ar fi fost atât de simplu! După acel sărut blestemat şi nesăbuit din grădină din urmă cu mulţi ani, ea nu-l mai avusese niciodată la inimă. De fapt, abia dacă îi mai tolerase prezenţa în preajma ei. Nu că ar fi putut s-o condamne pentru asta, desigur. În anii care se scurseseră de atunci şi până în acel moment, comportamentul lui nu fusese tocmai exemplar.

– Am întors deja problema pe toate părţile.

Ashe îşi încleştă pumnii şi se încruntă.

– Nu văd nimic altceva decât dezastru la orizont, dacă insişti să continui pe acest drum.

– Voi putea gestiona dezastrul de la orizont atunci când va veni. Dar în prezent, singura mea grijă este să evit un dezastru înainte să sosească pe lume copilul. Ştiu că nu va fi uşor… ultimele zece zile au fost absolut îngrozitoare, încercând să mă comport ca Albert în preajma ei şi ştiu că nu am reuşit pe deplin, pentru că am văzut cum se uită la mine… ca şi când aş fi un puzzle, cu o piesă care nu prea se potriveşte. Cred că până acum Julia a pus comportamentul meu bizar şi dorinţa de singurătate pe seama suferinţei mele. Dar ştiu că nu mai pot folosi scuza asta pentru mult timp, aşa că am nevoie să ştiu ce anume m-a dat de gol. Cum v-aţi dat seama că eram eu, şi nu Albert, cel care se perindă pe aici astăzi?

– Nu ştiu dacă te pot ajuta cu asta, zise Ashe. Nu sunt de acord cu minciunile şi înşelăciunea.

– Şi tu crezi că mie îmi convine? întrebă Edward, cu toată durerea şi agonia suferite în săptămâni întregi de reflecţie, vinovăţie şi îndoială răzbătând în vocea lui. Eu l-am convins să meargă cu mine, pentru că în mod egoist, mi-am dorit să am parte de o ultimă călătorie cu el. Pentru că mi-am dorit să mă pună mai presus de ea. Şi asta l-a costat viaţa! Şi acum nu mai pot face altceva decât să mă străduiesc din răsputeri să mă asigur că nu-l va costa şi viaţa copilului său. E tot ce-a mai rămas din fratele meu. Şi aş fi dat orice să fiu eu cel depus în cavou în după-amiaza asta. Dar nu pot schimba soarta! Aşa că nu-mi mai rămâne altceva decât să onorez această ultimă promi­siune pe care i-am făcut-o. Cu orice preţ şi oricât de nebunesc ar părea... ştiu că nu există nici o altă cale de a garanta că Julia nu va pierde acest copil. Aşa că ajută-mă! Dacă într-adevăr l-ai iubit pe Albert, după cum pretinzi… atunci ajută-mă!!

Ashe oftă adânc, apoi se duse la bufet şi îşi turnă o cantitate generoasă de whisky.

– Vă cunoaştem pe amândoi de când aveaţi şapte ani. Şi chiar dacă arătaţi la fel, vă comportaţi complet diferit. Tu nu ai ticul de a te freca la urechea dreaptă.

– Oh, la naiba, aşa e! Făcu asta acum, frecându-şi lobul urechii, până când îl duru.

Când avea cinci ani, Albert îşi pierduse auzul de la urechea aceea după ce Edward îl împinsese într-un iaz îngheţat. De atunci, îl mai duruse din când în când şi obişnuia să-şi frece urechea, în special atunci când se gândea la ceva – de obicei când încerca să găsească cea mai bună modalitate de a-l corecta pe Edward pentru un comportament greşit.

– Şi tu bei mult prea mult whisky, mult prea repede, zise Locke. Şi pare-mi-se că nu te-ai lăsat de obiceiul ăsta.

– Nu. Dar beau numai după ce se culcă ea.

Ashe miji ochii.

– Nu te culci cu ea?

– O, Doamne, nu! De ce aş face-o? Doar nu aş putea să-i pun coarne propriului meu frate… chiar dacă e mort.

– Nu pot vorbi în numele lui Albert, dar eu, unul, indiferent dacă fac dragoste cu soţia mea sau nu, dorm cu ea cuibărită în braţele mele.

– Pentru că eşti dezgustător de îndrăgostit.

– La fel era şi el.

Edward clătină din cap.

– Au dormitoare separate. Sunt în siguranţă la capitolul acesta.

Ashe înclină uşor capul într-o parte şi ridică dintr-o sprânceană.

– Mda, la fel şi noi.

Cu o înjurătură aspră, Edward îşi umplu paharul cu whisky, se duse în faţa focului şi se prăbuşi într-un fotoliu comod. Cu siguranţă, Julia i-ar fi spus ceva, dacă se aştepta să doarmă cu ea. Doar dacă nu cumva punea absenţa lui în pat pe seama nevoii de a jeli în singurătate. Oare cât timp va mai trece până când purtarea lui bizară va începe să o îngrijoreze, să tensioneze întreaga situaţie şi să o împovăreze într-atât, încât să se întâmple exact ceea ce încerca el să prevină?

Ashe şi Locke i se alăturară în faţa şemineului, aşezându-se pe nişte fotolii din apropiere. Nici unul din ei nu părea prea mulţumit să se afle acolo, dar cel puţin nu se mai uitau la el ca şi când ar fi fost la fel de nebun precum marchizul de Marsden.

Se holbă la flăcările care dansau în vatră, închipuindu-şi cum îşi va petrece eternitatea arzând în focurile iadului.

– M-am gândit să rămân în Africa şi să-i trimit o telegramă cu o scuză credibilă pentru întârzierea noastră, dar ştiam că Albert m-ar fi bântuit, dacă aş fi lăsat-o singură în ultima perioadă de sarcină. Ştiu mult prea bine cum e ca morţii să-i bântuie pe cei vii...

– Fantoma mamei mele care cutreieră mlaştinile plângând nu e altceva decât nebunia tatălui meu, zise Locke ferm.

– Şi totuşi, am crescut cu asta. Edward se uită spre cei doi bărbaţi care îi fuseseră dintotdeauna ca nişte fraţi. Ştiţi dacă Albert avea vreun nume de alint pentru Julia?

Ambii bărbaţi clipiră uimiţi şi se uitară unul la altul, aparent fără cuvinte. În cele din urmă, Ashe spuse:

– E genul care sigur avea un nume de alint pentru ea... Dar nu l-am auzit niciodată spunându-i altfel decât Julia.

– Nici eu, recunoscu Locke. Probabil păstra alintul doar pentru momentele lor de intimitate.

La naiba! Fusese atât de încrezător că îl putea imita pe fratele său… dar aparent existau nenumărate lucruri pe care nu le luase în considerare. Pe termen scurt, reuşise. Dar pe termen lung va fi nevoie de multă hotărâre, vigilenţă şi strădanie.

– Încă nu m-am uitat prin lucrurile lui. Doar le-am împachetat şi am plecat. Poruncise ca atât cufărul său de călătorie, cât şi cel al lui Albert să fie duse în dormitorul pe care-l folosea el, atunci când venea în vizită. Urma să se uite prin ele mai târziu. Poate o să găsesc vreo scrisoare pe care i-a scris-o şi care îmi va mai oferi câteva răspunsuri. Se gândi apoi că probabil va fi una neterminată, care avea să-i sfâşie şi mai mult inima. Din păcate, moartea lăsa multe lucruri neterminate.

– Dar te-ai gândit şi că… începu încet Ashe, bătând uşor cu degetul în paharul gol… că va trebui să te abţii cu totul de la orice relaţii sexuale? Şi judecând după trecutul tău şi apetitul tău considerabil, aş spune că asta o să constituie o provocare destul de mare… una pe care, sincer să fiu, nu ştiu dacă o vei putea îndeplini cu succes. Dar dacă ar afla că îţi faci de cap cu alte femei... şi crezând că e Albert cel care o înşală… asta chiar ar putea-o face să piardă copilul.

– Mda, m-am gândit la asta şi intenţionez să rămân la fel de cast ca un călugăr. Izbucni apoi într-un hohot de râs autoironic. Însă s-ar putea să nu fie aşa de greu pe cât îţi închipui tu. Nici una dintre fostele mele cuceriri n-a fost astăzi aici. Şi unele dintre ele erau doamne din înalta societate. Observase desigur absenţa lor… precum şi absenţa oricăror lacrimi de tristeţe. Nimeni nu vărsase nici măcar o singură lacrimă pentru Edward.

Dumnezeule! Participarea la propria înmormântare, fără îndoială, era o experienţă care făcea cu adevărat un om să se simtă umil.

– Edward…

– Greyling, corectă Edward, întrerupându-l pe Locke. Pentru ca planul meu să aibă vreo şansă cât de mică de reuşită, trebuie să mă recunoaşteţi amândoi ca fiind contele de Greyling. Spuneţi-mi fie Greyling, fie Grey, exact aşa cum îi spuneaţi şi lui Albert când eram între noi.

Dar trebuia şi el să înceteze să se mai gândească la propria persoană ca fiind Edward. Trebuia să devină contele de Greyling în comportament, gândire şi faptă. Cel puţin până când năştea Julia.

Pentru că după aceea va fi obligat să facă ceea ce ştia cel mai bine: să-i dea încă un motiv să îl urască, dezvăluindu-i adevărul, frângându-i inima şi dărâmându-i lumea din temelii.

Capitolul 2

Aparent, în moarte, Edward Alcott realiza ceea ce nu putuse face în timpul vieţii: o făcea pe Julia să îl piardă pe Albert. De la întoarcerea sa, Albert părea să profite de orice ocazie pentru a evita compania ei. Şi ea ura faptul că se lupta cu o gelozie meschină faţă de un om mort, pentru că soţul ei era concentrat numai şi numai asupra lui şi astfel începea să se îndoiască de sine şi de dragostea pe care i-o purta soţului său.

În clipa aceea începea să-şi dorească să nu îl fi încurajat să plece într-o ultima călătorie cu Edward – dar ştia cât de mult îi plăcuse să călătorească înainte să apară ea în viaţa lui. Şi Dumnezeu să-l binecuvânteze, dar ştia că înţelesese mereu cât de îngrijorată era că i s-ar fi putut întâmpla ceva îngrozitor în timp ce era plecat, aşa că el îşi înfrânase acele porniri. Lucru care, din păcate, dusese la o ruptură între cei doi fraţi. Crezuse că acea ultimă expediţie va face foarte mult bine relaţiei lor şi că poate îl va face şi pe Edward să o accepte mai mult. Pentru că nu era nici un secret în rândul aristocraţiei engleze că ei doi nu se simpatizau deloc. Şi o întrista să ştie că nu fuseseră în relaţii bune, atunci când plecase de pe acest pământ.

Deveni dintr-odată conştientă că cineva o strângea de mână.

– Pe unde îţi zboară gândurile? o întrebă Minerva.

Ceaiul fusese pregătit şi le fusese adus, dar se răcise din moment ce nici una din ele nu se atinsese de el.

– Mii de scuze. Sunt o gazdă îngrozitoare.

– Oh, prostii! În împrejurările astea, nu ar trebui să faci deloc pe gazda. Păreai foarte tristă mai devreme. Şi cred că te supără ceva mai mult decât doar moartea lui Edward. Şi vreau să ştii că sunt aici şi poţi să vorbeşti cu mine, dacă vrei.

Se gândi imediat că i se părea o trădare şi o slăbiciune să dea glas îndoielilor sale. Dar poate că perspectiva altcuiva o putea ajuta să-şi pună ordine în gânduri şi în sentimente.

– Albert nu e tocmai în apele lui de când s-a întors.

– Fără îndoială suferinţa pierderii fratelui său îşi spune cuvântul, o asigură Minerva.

– Asta mi-am tot spus şi eu. Doar că este atât de distant… Nici nu primeşte şi nici nu mai oferă afecţiune. Ştiu că sunt o femeie îngrozitoare pentru că mă deranjează faptul că nu-mi acordă atenţie într-un astfel de moment, dar... dar…

Dar cum ar fi putut să se consoleze unul pe altul de vreme ce de când se întorsese lua toate mesele în camera lui şi încă nu venise în patul ei?

– Nu eşti deloc o femeie îngrozitoare. Însă mă îndoiesc sincer că poate fi într-o dispoziţie amoroasă în astfel de împrejurări.

– Nu e ca şi când mă aştept să facă dragoste cu mine. Îmi dau seama că nici eu nu sunt tocmai atrăgătoare în starea asta… cu burta umflată de sarcină… şi, după cum ai spus şi tu, e cu mintea în altă parte... dar un sărut tandru ar fi bine-venit.

I-ar fi fost suficient chiar şi un simplu zâmbet sau o atingere blândă… sau orice altă asigurare cât de mică a faptului că încă mai ţinea la ea. Când ajunsese în sfârşit acasă, după ce fuseseră separaţi luni întregi, el doar stătuse acolo apatic şi se uitase la ea, ca şi când abia dacă o recunoştea. Ea fusese cea care îl îmbrăţişase şi-l strânsese în braţe. Iar singurele lui cuvinte fuseseră: „Îmi pare rău".

Şi apoi pur şi simplu