Trucaj

1.

La începuturile carierei mele de ziarist, pentru că am confundat gândacul de Colorado cu țânțarul anofel („copiii din comună și-au adus o contribuție însemnată la alungarea țânțarului anofel care făcea ravagii pe ogoarele noastre" – suna fraza cu pricina), am fost trimis într-un oraș de provincie ca să scot o revistă de jocuri distractive. Fantezia mea, îndeobște dezlănțuită, se putea desfășura în voie în acest domeniu. Eram încredințat că toți cititorii de astfel de reviste se săturaseră de șabloanele cu care îi milostiviseră, din belșug, până atunci ceilalți confrați.

În scurt timp, primul număr a apărut pe piață. La câteva chioșcuri am văzut cu mulțumire cât de repede s-a epuizat stocul de reviste Patima grilei. Am înțeles, încă o dată, de cât interes se bucură acest gen în masele de cititori. Satisfăcut că am izbutit să le trezesc interesul, m-am dus la birou hotărât ca numărul următor să fie și mai atractiv.

De-abia m-am așezat la masa de lucru că telefonul a și sunat.

– Alo? Dumneavoastră redactați revista Patima grilei? s-a auzit o voce de bărbat tânăr.

– Da, i-am răspuns eu, bănuind, bucuros, că de pe acum voi înregistra ecouri favorabile în legătură cu publicația pe care tocmai o trimi­sesem spre vânzare.

– Nu cumva la pagina patru, grila careului Doi ori doi plus cinci fac trei este de la un alt careu?

– Nu.

– Foarte ciudat, a zis individul. Pare a fi o încurcătură.

– La noi nu se poate întâmpla nicio încurcătură, l-am liniștit eu. Încercați să dezlegați din nou careul. E o chestiune de răbdare și per-s­picacitate. Succes!

A închis fără să mai adauge nimic.

Peste câtva timp am auzit în receptor glasul unei băbuțe.

– Maică, a zis ea, aproape plângând, am optzeci de ani, dar până acum n-am auzit că rododendronul e un mamifer biped cu doi colți, ve­ge­tarian șase luni ale anului și carnivor celelalte luni. Îl socoteam o plantă.

– Într-adevăr, există o plantă cu același nume. Dar e și un mamifer foarte rar, pe cale de dispariție. Trăiește în Australia, de-aia nu e prea cunoscut la noi. Din păcate, mulți îl confundă cu ficusul.

De-abia am pus receptorul în furcă și telefonul a sunat din nou.

– Alo! Cine e imbecilul care la careul Oameni celebri în situații ciudate a dat ca inventator al roții olarului pe Edison?

– Amice!, l-am luat eu urgent la rost. Aici e o redacție serioasă. Injuriile lasă-le la cafenea când iei un păhărel mai mult. Noi lucrăm pentru desfătarea cititorului și orice iritare ne poate fi fatală. Suferă zeci de familii dacă nu suntem ingenioși, plini de bună dispoziție și har. Facem muncă de creație și nu ne jucăm pe maidan. Și, în fond, de ce Edison, acest mare inventator al tuturor timpurilor, n-ar fi născocit și el roata olarului? Măcar o rotiță cât de mică tot s-o fi gândit el să facă pentru a ușura viața olarilor, atât de grea în trecut, și de care s-a simțit atașat încă de mic.

Telefoanele din zilele următoare m-au anunțat că sunt cel mai mare gogoman al tuturor timpurilor, că n-am minte nici cât un catâr împăiat și că aș merita să fiu purtat prin diverse localități cât mai populate, purtând pe piept inscripția „Ins cu malformații ale creierului, încă din naștere". Cineva m-a sfătuit să-mi donez tărtăcuța, după moarte, unui muzeu de științe naturale care să mi-o conserve spre deliciul epocilor următoare. Un pensionar mi-a trimis o scrisoare în care mă întreba când am putea să ne-ntâlnim, deoarece e fericit că a mai găsit pe cineva care să creadă, ca și el, că Amazonul e un afluent al Rinului. Un grup de cadre didactice mi-a pus întrebarea dacă am absolvit mai mult de patru clase primare, fiindcă au pus pariu cu cineva care susținea că n-am urmat nicio formă de învățământ. Cel mai mult m-a impresionat însă un telefon primit acasă la miezul nopții, prin care un ins mă întreba dacă e adevărat că s-a descoperit, în sfârșit, ­Atlantida, așa cum reieșea din revista Patima grilei.

– Desigur, i-am răspuns eu, sprijinindu-mă mai bine într-un cot. Te­ritoriul atlant este acum în curs de reamenajare. Se renovează templele, casele, se pietruiesc din nou șoselele. În curând va fi permisă vizitarea lui.

– Și, într-adevăr, populația a scăpat nevătămată?, m-a mai întrebat el plin de speranță.

– Bineînțeles. Atlanții arată extraordinar de înfloritor. Parcă tocmai s-au întors din vilegiatură. Mediul acvatic în care au viețuit timp de se­cole le-a priit de minune.

– Cerule! a exclamat individul. Mai există și bucurii pe lumea asta! S-ar putea să-mi regăsesc rudele și prietenii. Știți, a adăugat el confidențial, eu sunt dintre cei scăpați de la catastrofa care a scufundat acest continent.

– Nu se poate să nu-i găsiți, l-am îmbărbătat eu și m-am culcat la loc.

Într-o zi m-a vizitat un bătrânel, de altfel vioi, care dorea să-i spulber următoarea nedumerire: nu cumva jocul pe care l-am descris la rubrica Să învățăm un nou joc! este chiar străvechiul șotron? Sigur, i-am răspuns eu, regulile sunt întrucâtva asemănătoare, ba poate chiar identice, ceea ce nu-i răpește nicidecum din farmec și poate fi recomandat cu încredere tuturor vârstelor, indiferent de pregătirea lor.

Mare bucluc am avut cu membrii cercului rebusist Când orizontal, când vertical. Aceștia mi-au năvălit pur și simplu în birou și m-au somat să le spun dacă nu cumva am vrut să-mi bat joc de oameni propunând un joc care presupunea investiții uriașe și n-avea nicio logică. Le-am mărturisit sincer că tocmai pe asta mizasem: cine-o să se încumete să dea atâția bani ca să și-l construiască? Deci regulile lui total anapoda nici nu mai contau. Unul dintre ei a sugerat să fiu bătut, dar m-am împotrivit cu strășnicie și, simulând o criză de apendicită, am scăpat doar cu câțiva ghionți. Indivizii ăștia mi-au întărit și mai mult o convingere: gazetarul profilat pe jocuri distractive are o meserie riscantă.

Am devenit în scurt timp un cetățean de vază al orașului unde locuiam. Toți își dădeau coate când mă vedeau și m-arătau cu degetul, zicând: „Uite-l pe ăla care confundă Bermudele cu niște delicioase prăjituri cu frișcă, sau „Îl vezi pe ăla? Susține că gladiatorii i-au eliberat pe ­musulmani de vizigoți într-o bătălie care s-a dat la Trafalgar, și că „malaxoarele sunt niște fructe tropicale care se folosesc la prepararea unor ceaiuri deosebit de eficace în combaterea reumatismului". Foarte mulți doreau să-mi atingă hainele ca să se convingă de existența mea reală. Cu timpul, m-am resemnat. În definitiv, asta e viața unui om de seamă: primește scrisori cu sutele, telefoane așijderea, iar pe stradă e invidiat pentru popularitatea pe care a căpătat-o.

Bineînțeles, numărul doi din Patima grilei n-a mai apărut sub redacția mea.

N-am înțeles nici până azi de ce unii nu vor să iasă, măcar câteodată, din rutină. E drept, tot ce făcusem era o aiureală. Și ce dacă am vrut să se râdă nițel în orășelul acela amorțit, unde atunci când un bărbat ieșea fără ac la cravată, iar o femeie purta rochia mai sus de gleznă, cetățenii începeau să fiarbă de indignare?

Dar pe toate astea vi le-am povestit ca să vedeți doar care e cota norocului meu în viață.

Uite, de pildă acum: după cum bine știți, sunt de mic îndopat cu lecturi. Deci nu mi-e greu să compun din câteva fraze un tablou din care să reiasă splendoarea acestei zile de septembrie. Soarele strălucește blând, frunzele plutesc în aer ca un stol de fluturi arămii, iar oamenii pășesc pe străzi cufundați în visare – iată tot tacâmul unui decor idilic.

Numai eu am dispoziția unui individ aflat în fața unor canibali care încă nu sunt hotărâți cum să-l prepare.

De trei zile-ncoace, gura nu-mi mai tace, susținând, în mod întemeiat, că subsemnatul s-a îmbolnăvit: dureri de cap, grețuri deloc existențiale, iar când îl pun sub braț, termometrul în scara Celsius arată 39 de grade chiar și la umbră.

În treacăt fie zis, sunt cam multe grade pentru un locotenent în ­re­zervă.

Partea și mai proastă constă în faptul că, în buzunarul hainei mele bej de ­ca­tifea reiată, am dat peste un bilet scris cu litere mari, cu o cerneală câtuși de puțin simpatică: „Andrei Mladin, dacă ții la viață, nu te duce pe Insula zorelelor".

Nicio ștampilă, nicio semnătură.

Prin urmare, nu e vorba de nimic oficial.

Nici n-apuc să mă-ntreb dacă țin la viață și primesc alte întrebări, rostite pe un ton furios:

– Ați înnebunit, Alteță? Peste câte mii de ani natura o să mai nască din neant alcătuirea de celule în care sufletul dumneavoastră visează aidoma unui împărat captiv?

– Activ?

– Captiv. Nu vă jucați cu vorbele!

Dialogul cu primul meu sfetnic are un debut furtunos și livresc. Atac la rândul meu, mai mult în șagă.

– Dar dacă această alcătuire de celule e imperfectă? N-ar trebui ­destrămată? S-au destrămat ele imperii, darmite un biet trup!

– Bateți câmpii! Se vede c-aveți temperatură.

– Eu n-am bătut niciodată pe nimeni.

– Asta-i bună! O mai faceți și pe milosul.

– Chiar sunt. Adineaori era să calc o furnică și am ferit-o în ultima clipă. În literatura rusă, asta s-ar chema milă.

– Dacă era Crăiasa furnicilor? O să v-ajute când o să fiți la ananghie. Mai cunosc eu niște cazuri.

– Nu mi-am dat seama ce rang avea. Deci, ce mă sfătuiești să fac?

– Spălați repede putina!

– Nu văd nicio putină! Poate vrei să spui punte? Sunt câteva șalupe trase la mal care ar merita s-arunci ceva detergent pe ele, deși operațiunea ar fi acum inutilă.

Intervine în discuție și al doilea sfetnic.

– De ce vrei să faci din Luminăția Sa un laș?

– Cum îndrăznești să-mi vorbești așa?

E momentul să iau măsuri prompte ca să nu izbucnească o ­încăie­rare. De multe ori s-a întâmplat ca, în Sala Tronului, cei doi să se păruiască fără să țină cont de ilustra-mi prezență. ­Uneori m-amuză să-i văd cum își sfâșie hainele, își smulg bărbile și-și pun piedică, semn al robusteții de care mai pot da dovadă reprezentanții vârstei a treia. Însă azi n-am chef. Nici măcar strâmbăturile bufonului nu m-amuză. Bat cu sceptrul în brațul jilțului pe care stau și le spun să înceteze, fiindcă altfel îi concediez fără preaviz.

– Apărați-vă pielea, Alteță! mai scâncește primul sfetnic.

– O să mă dau cu cremă, îl asigur eu.

Cei doi sfetnici ai mei exprimă clar diversitatea și unitatea lumii vii. Primul vrea să mă păstreze ca pe-un unicat pe acest pământ, mă protejează de orice agresiune, îmi aduce ceșcuța cu lapte și cacao la pat și are grijă să nu mă surmenez, oricât ar ține morțiș alții să mă vadă trudind de dimineață până seara. E un înțelept blajin, mereu zâmbitor și cu gesturi de o tandrețe învăluitoare. Cel ­de-al doilea însă, un tip ursuz și recalcitrant, complotează împotriva mea și vrea să mă contopesc cât mai grabnic cu elementele. De fapt, exagerez: dacă ar fi așa, de mult aș fi organizat o execuție în zori cu el în rol principal. Pur și simplu nu-i place să mă vadă lâncezind.

Debarcaderul e proaspăt vopsit – hainele mele mânjite nu lasă niciun dubiu în această privință – un mic vapor se-ndreaptă spre noi rostogolind vălătuci de fum în văzduh, iar cerul este de un albastru intens. Nu-i așa că e romantic?

Colocviul artelor, desfășurat în orașul C. de pe malul drumului fără pulbere, s-a încheiat cu un succes caracterizat de ziarul local drept „fulminant, „o adevărată demonstrație a capacității artei noastre de a se apropia de mase, de a veni în întâmpinarea cerințelor spirituale ale oamenilor muncii. Au fost aplauze, s-au înmânat premii, s-a plâns de bucurie, s-a râs, din câte-am înțeles, tot de bucurie.

Iar acum, câțiva dintre participanții la neuitata manifestare așteaptă impacientați îmbarcarea pe vasul care, deși se-apropie, pare, contrar așteptărilor, din ce în ce mai mic. Ce-ar mai spune acel savant care a alergat primul gol pușcă pe străzile unui oraș, sub pretextul unei ­des­coperiri științifice? Ar mai susține că de la o corabie, când vine spre țărm, vezi mai întâi catargul?

Sau totul e numai o iluzie în capul meu aiurit de febră?

Deci, în curând o să ne îmbarcăm pe vaporosul vaporaș și o să vizităm Insula zorelelor.

– E la doi kilometri de-aici, îi explică, îndatoritor, poetul local Pavel Bolbocea poetului de talie internațională Ștefan Comșe. Se vede cu ochiul liber.

Am ochiul liber, dar nu văd decât o pâclă alburie în direcția arătată de ghidul nostru. Este exact tipul de cicerone de la care, mai curând, te aștepți să te conducă prin cercurile Infernului. Fără pantofii cu tocul înalt, n-ar măsura mai mult de un metru șaizeci. Ceea ce pierde în înălțime, câștigă în schimb în lățime. Cureaua lui de la pantaloni e un model la scară redusă al Ecuatorului. Ochii îi sunt lăcrimoși și-și cere parcă, tot timpul, scuze. Grația lui o concurează serios pe cea a unui iguanodon îndrăgostit.

Eu, însă, prefer căpșuni.

E un truc mai vechi de-al meu, din copilărie: ori de câte ori mă contrariază ceva, mă gândesc la niște tufe mari de căpșuni pe care le-am zărit când eram de-o șchioapă (nu de-un șchiop) într-o grădină uriașă cât cerul de deasupra ei. Căpșuni roșii ca sângele, imense și gustoase, iar în jurul lor forfoteau aferați fluturi de toate culorile, de dimensiunile unor vrăbii dolofane. Acela a fost primul meu rai (și singurul, cu siguranță, ținând cont de păcatele mele multiple) și când îmi vine să-mi iau rămas bun de la toate câte văd, o pornesc în căutarea spațiului pierdut, cu mij­loace din ce în ce mai sofisticate.

De pildă, în ultima vreme, îmi proiectez în cap filme. Regizor, scenarist, interpret principal, operator – Andrei Mladin.

Îmi reglez, deci, aparatul de proiecție, bag un film color pe ecran lat, cât fruntea mea, și, după ce prin fața ochilor îmi trec numele realizatorilor, zăresc deodată o superbenie de fată, cu părul ca pana corbului ­oxigenat, cu picioarele unei ­girafe de talie mică și ochi focoși. Cu gesturi de un desăvârșit rafinament mă invită s-o urmez printre ruinele ce par a fi ale unui palat din Babilon. Aici se dezlănțuie muzica: Yelow River of Babilon, care al naibii mai seamănă cu A ruginit frunza din vii: deci anticii iubeau mult romanțele. Iată o friză a arcașilor: țepeni ca într-un șir monoton, cum se spune în analiza matematică. Iată friza leilor: ăștia parcă nu sunt atât de țepeni; unul dintre ei se desprinde de pe zid și se năpustește, cu un urlet înspăimântător, spre juna Rody Ca. Prim plan pe tânăra ghidă, absolventă a cursurilor Biroul de Turism pentru Tineret. Prim plan pe leu, care crește, crește, crește și se face tot mai mare. Prim plan pe mine care nu preget să mă interpun între om și fiară. Pentru un moment sunt făcut sandvici. Dar nu-mi place decât o singură felie de care sunt presat. Ucid cu sânge rece pentru ca altul să scrie un reportaj, nu cu ștreangul de gât. Cu cealaltă felie rămân toată viața.

Când să aflu cum se trăiește cu un trofeu de vânătoare pe perete și cu un trofeu de excursie în alcov, sirena vasului bubuie mai ceva ca la C.F.R. când e alarmă, mă scoate urgent din reverie și mă bagă în sperieți. În sală se aud fluierături.

N-am ce face: sar în lături șocat, ca și cum o săgeată din friza arcașilor s-ar fi înfipt lângă mine, fiindcă am profanat în gând imagini atât de sacre: îmi dau seama că frizez absurdul și pomădez realul.

Colegul meu, Haralambie Necșulescu, tresare și el, își duce mâna la inimă, ca și cum ar vrea să se asigure că n-a zbughit-o din loc. Apoi, după ce asupra ființei lui trupeșe coboară pacea, îmi strecoară printre dinți:

– Iar visezi cu ochii deschiși, ca în neuitatul șlagăr! Ce fel de ziarist ești dacă nu te menții în permanent contact cu freamătul realității? Cum spune redactorul nostru șef? Mereu la datorie, cu ochi cât o tipsie! Iar tu?! Bebe cel Mare și Sfânt! Visător cu negre plete! Tare mi-e teamă că n-ar vrea nicio fată s-o furi! N-ai plecat încă pe ape, în marea escapadă, și tu nu mai ești cu picioarele pe pământ! Pfui! Ziaristul lui pește! Apropo: dacă ăștia n-au de gând să ne dea măcar azi o bucățică de pește la prânz, primul acvariu pe care-l văd e în primejdie.

Devine brusc mai serios și mă întreabă compătimitor:

– Tot mai susții că temperatura normală a