Setea

Prolog

Se holba la nimicul alb.

Așa cum făcea de aproape trei ani.

Nu-l vedea nimeni, nici el nu vedea pe nimeni. Doar când se mai deschidea ușa și era absorbit suficient abur putea zări, pentru o clipă, câte un bărbat gol înainte ca ușa să se închidă la loc și pâcla să învăluie iar totul.

Băile se închideau în curând. Era singur.

Își strânse și mai mult în jurul corpului halatul alb de baie, apoi se ridică de pe băncuța de lemn și ieși, trecând pe lângă bazinul gol și intrând în vestiar.

Niciun duș care să picure, nicio discuție în turcă, nicio talpă goală care să lipăie pe gresie. Se uită la imaginea sa din oglindă. Își trecu un deget peste cicatricea încă vizibilă după ultima operație. Îi luase ceva timp să se obișnuiască cu noul chip. Degetul continuă să-i coboare pe gât, pe piept, apoi se opri unde îi începea tatuajul.

Deschise lacătul dulapului, își trase pantalonii și-și îmbrăcă haina peste halatul încă umed. Își legă șireturile. Se asigură că e singur înainte de-a se apropia de un dulap cu lacăt cu cifru, stropit cu o dâră de vopsea albastră. Răsuci rotițele până citi 0999. Scoase lacătul și deschise ușa. Își acordă câteva secunde să admire enormul și splendidul revolver dinăuntru, înainte de a-l apuca de patul roșu și a-l pune în buzunarul hainei. După care scoase plicul și-l desfăcu. O cheie. O adresă și câteva detalii.

În dulap se mai afla ceva.

Vopsit negru, din fier.

Îl ridică în lumină cu o mână, privind fascinat lucrătura din fier forjat.

Trebuia să-l curețe și să-l lustruiască, însă deja se simțea stârnit la gândul că-l va folosi.

Trei ani. Trei ani de nimic alb, într-un pustiu de zile goale.

Acum sosise vremea. Vremea să bea iar din izvorul vieții.

Vremea să se întoarcă.

Harry se trezi tresărind. Rămase uitându-se în gol în semiîntunericul din dormitor. Era iar el, se întorsese, era aici.

— Un coșmar, dragule?

Glasul șoptit de-alături era cald și liniștitor.

Se întoarse spre ea. Ochii ei căprui îi cercetau pe-ai lui. Apariția se estompă și dispăru.

— Sunt aici, zise Rakel.

— Aici sunt și eu, răspunse el.

— Cine era de data asta?

— Nimeni, minți el și o atinse pe obraz. Culcă-te la loc!

Harry închise ochii. Așteptă să fie sigur că ea readormise, înainte de a-i deschide iar. Îi cercetă și el chipul. De data asta îl văzuse într-o pădure. Mlăștinoasă, învăluită într-o pâclă albă ce se răsucea în jurul lor. Bărbatul ridicase mâna și arătase ceva spre Harry. Iar el de-abia izbutise să distingă fața tatuată de demon pe pieptul gol. Apoi pâcla se îngroșase și bărbatul dispăruse. Din nou.

— Aici sunt și eu, șopti Harry Hole.

Partea întâi

1. Miercuri seară

Barul Jealousy era aproape gol, însă aerul dinăuntru era tot irespirabil.

Mehmet Kalak se uita la bărbatul și la femeia ce stăteau la bar în timp ce le turna vin în pahare. Patru clienți. Al treilea era un tip care stătea singur la masă și lua guri mici de bere, iar al patrulea era doar o pereche de cizme de cowboy ce se ițea dintr-unul dintre separeuri, unde întunericul era din când în când brăzdat de pâlpâirea ecranului unui telefon. Patru clienți la ora 23:30, într-o seară de septembrie, în cel mai bun bar de cartier din Grünerløkka. Groaznic, chiar nu mai putea așa. Uneori se întreba de ce renunțase la jobul de manager de bar la cel mai tare hotel din oraș pentru a porni pe cont propriu în locul ăsta jalnic, cu clienți mereu posomorâți. Posibil pentru că se gândise că dacă ar crește prețurile, ar putea înlocui clienții vechi cu cei pe care și-i dorea de fapt: tinerii bogați din cartier, lipsiți de griji. Pentru că avea nevoie de un loc în care să muncească pe rupte după ce se despărțise de iubită. Sau fiindcă oferta hrăpărețului cămătar Danial Banks i se păruse rezonabilă, după ce banca îi refuzase cererea. Ori pentru că la barul Jealousy el alegea muzica, nu vreun afurisit de manager de hotel care nu știa decât o singură melodie: clinchetul casei de marcat. Să scape de clienții vechi fusese ușor — se retrăseseră la un bar ieftin, la trei străzi distanță. Dar s-a dovedit a fi mult mai greu să atragă clientelă nouă. Poate ar trebui să reevalueze întregul concept. Poate că un singur ecran TV pe care rula mereu fotbal din Turcia nu era suficient ca să merite descrierea de „bar sportiv". Și poate că și el trebuia să schimbe muzica și să apeleze la clasici precum U2 sau Springsteen pentru tipi și Coldplay pentru fete.

— Păi, eu nu prea am avut parte de multe întâlniri pe Tinder. Dar mi-am dat seama că pe-acolo umblă o mulțime de ciudați, zise Geir în timp ce-și lăsa paharul cu vin alb pe tejghea.

— Chiar așa? spuse femeia, înăbușindu-și un căscat.

Avea păr scurt și blond. Era subțirică. Pe la vreo 35 de ani, se gândi Mehmet. Mișcări repezi, ușor stresate. Privire obosită. Muncește prea mult și merge la sală în speranța că-i va oferi avantajul de care n-a avut parte niciodată. Mehmet îl urmări pe Geir cum își ridică paharul ținând trei degete în jurul cupei, ca femeia. În timpul nenumăratelor sale lipeli pe Tinder comandase mereu la fel ca perechea sa, indiferent că fusese vorba de whisky sau ceai verde. Dornic să dea de înțeles că se potrivesc perfect și în alegerea băuturilor.

Geir tuși. Trecuseră șase minute de când femeia intrase în bar, iar Mehmet știa deja că era momentul în care bărbatul urma să facă mișcarea.

— Ești mai frumoasă decât în poza de profil, Elise, spuse Geir.

— Așa zici tu, dar mulțumesc încă o dată!

Mehmet freca un pahar și se prefăcea că nu ascultă.

— Așa că spune-mi, Elise, ce-ți dorești tu de la viață?

Femeia zâmbi mai degrabă resemnată.

— Un bărbat care nu judecă doar după aparențe.

— Absolut de acord, Elise, ce e în interior contează.

— A fost o glumă. Eu arăt mai bine în poza de profil și, să fiu sinceră, chiar și tu, Geir.

— Ha, ha! râse Geir, apoi își coborî privirea în paharul cu vin, ușor dezumflat. Presupun că cei mai mulți își aleg o poză care să-i avantajeze. Deci cauți un bărbat. Ce fel de bărbat?

— Unul care ar sta acasă cu cei trei copii.

Femeia aruncă o privire la ceas.

— Ha, ha!

Sudoarea nu apăruse doar pe fruntea lui Geir, ci și pe țeasta lui mare, complet rasă. În curând aveau să-i apară inele umede și la subrațele cămășii negre slim-fit, o alegere ciudată având în vedere că nu era nici subțire, nici fit. Acum se juca distrat cu paharul.

— Exact genul meu de umor, Elise. Deocamdată pentru mine un câine e suficient pe post de familie. Ție îți plac animalele?

Tanrim¹, cugetă Mehmet. Oare ce de nu renunță și gata?

— Dacă întâlnesc persoana potrivită, o simt aici… și aici.

Bărbatul rânji, își coborî glasul și arătă spre vintre.

— Dar evident că trebuie să afli dacă am dreptate. Ce zici, Elise?

Mehmet se cutremură. Geir se lansase cu toate forțele, iar stima lui de sine urma să mai primească o lovitură.

Femeia își împinse paharul cu vin deoparte și se aplecă ușor în față, iar Mehmet ciuli urechile pentru a o auzi.

— Geir, îmi promiți ceva?

— Desigur.

Glasul și expresia lui erau la fel de nerăbdătoare ca ale unui câine.

— Că atunci când vom ieși de aici, adică imediat, nu vei mai încerca să iei vreodată legătura cu mine?

Mehmet se văzu nevoit să-l admire pe Geir pentru că reușise să schițeze un zâmbet.

— Desigur.

Femeia se îndreptă la loc.

— Nu că ai părea vreun hărțuitor, Geir, însă am trecut prin câteva experiențe neplăcute. Un tip a început să mă urmărească. Și să-i amenințe pe cei cu care umblam. Sper că mă înțelegi dacă sunt mai precaută.

— Înțeleg.

Geir ridică paharul și-l goli.

— Cum spuneam, umblă o mulțime de ciudați pe stradă. Dar nu-ți face griji, ești în siguranță. Statistic vorbind, șansele de-a fi omorât sunt de patru ori mai mari pentru un bărbat decât pentru o femeie.

— Mersi pentru vin, Geir!

— Dacă vreunul dintre noi trei… — Mehmet se grăbi să-și ferească privirea atunci când Geir arătă spre el — ar ajunge să fie omorât în seara asta, probabilitatea să fii tu ar fi una din opt. Nu, stai, trebuie să împarți la…

Femeia se ridică.

— Sper să afli rezultatul. Să ai o viață plăcută!

Geir mai rămase o vreme să se holbeze în pahar după plecarea ei, dând din cap odată cu Fix You, ca pentru a-l convinge pe Mehmet și pe indiferent cine-l mai urmărea că deja dăduse uitării experiența, că nu fusese nimic altceva decât o melodie pop de trei minute, la fel de ușor de dat uitării. După care se ridică și plecă. Mehmet privi în jur. Cizme de cowboy și tipul care o lălăia cu berea plecaseră și ei. Rămăsese singur. Și se întorsese și oxigenul. Se folosi de telefonul mobil ca să schimbe playlistul. Playlistul lui. Bad Company. Având în vedere că trupa era alcătuită din membri Free, Mott the Hoople și King Crimson, nu avea cum să scoată vreodată ceva prost. Iar cu vocea lui Paul Rodgers chiar nu puteau da greș. Mehmet dădu volumul mai tare până ce paharele din spatele tejghelei începură să clincăne.

Elise mergea pe Thorvald Meyers gate, trecând pe lângă clădiri cu patru niveluri care demult adăpostiseră clasa muncitoare a acestei părți paupere a orașului, însă unde un metru pătrat costa acum la fel de mult ca în Londra sau Stockholm. Septembrie în Oslo. Întunericul se întorsese în sfârșit, iar nopțile lungi și enervant de călduroase de vară se terminaseră odată cu tot ce caracteriza isteria și tipica veselie stupidă estivală. În septembrie, Oslo se întorcea la adevărata sa natură: melancolic, rezervat, productiv. O fațadă solidă, însă deloc lipsită de unghere întunecate și secrete. La fel ca ea, se părea. Iuți pasul; ploaia plutea în aer, ceața, stropii mărunți scoși de Dumnezeu când strănuta, cum se exprimase unul dintre curtezanii săi, într-o încercare de-a fi poetic. Avea de gând să renunțe la Tinder. Mâine. Gata, se săturase. Gata cu bădăranii ale căror priviri o făceau să se simtă ca o târfă, când se întâlnea cu ei prin baruri. Gata cu psihopații și hărțuitorii țicniți care se lipeau de ea ca noroiul, absorbindu-i timpul, energia și siguranța. Gata cu ratații jalnici care o făceau să se simtă ca ei.

Se spunea că întâlnirile aranjate pe internet erau un mod plăcut de-a cunoaște persoane noi, că n-avea de ce să-ți fie rușine, că o făcea toată lumea. Dar nu era adevărat. Oamenii se cunoșteau la serviciu, în clase, prin intermediul amicilor, la sală, în cafenele, în avioane, autobuze sau trenuri. Se cunoșteau așa cum trebuie, când se simțeau în largul lor, fără vreo presiune, pentru ca după aceea să se poată agăța de iluzia romantică a inocenței, purității și capriciilor sorții. Ea își dorea acea iluzie. Avea de gând să-și șteargă profilul. Și-o spusese și mai devreme, însă de data asta categoric urma s-o facă, chiar în noaptea aceea.

Traversă Sofienberggata și-și pescui cheia ca să descuie poarta de lângă băcănie. O împinse și păși în întunericul de sub arcadă. Se opri brusc.

Erau doi.

Îi luă o secundă sau două să se obișnuiască cu întunericul și să vadă ce țineau în mâini. Ambii se descheiaseră la pantaloni și aveau sculele afară.

Se trase înapoi. Nu se uită în jur, doar se rugă să nu mai fie vreunul și în spatele ei.

— Futuiscuze!

Combinația de înjurătură și scuză fusese scoasă de un tânăr de 19–20 de ani, bănui Elise. Nu chiar treaz.

— Hei, rosti celălalt, te piși pe pantofii mei!

— M-am speriat!

Elise își strânse și mai bine haina în jurul trupului și trecu pe lângă cei doi tineri, care se întorseseră iar cu fața la zid.

— Asta nu-i toaletă publică, le spuse ea.

— Scuze, eram disperați! N-o să se mai întâmple.

Geir mergea repede pe Schleppegrells gate, cugetând profund: era greșit că doi bărbați și o femeie îi ofereau femeii o șansă din opt să fie omorâtă, calculul era mult mai complicat. Întotdeauna totul era mult mai complicat.

Doar trecuse de Romsdalsgata când ceva îl făcu să se întoarcă. La vreo 50 de metri în spatele lui venea un bărbat. Nu avea cum să fie sigur, dar nu cumva era același tip care stătuse vizavi și se uitase într-o vitrină când Geir ieșise din barul Jealousy? Geir iuți pasul spre est, către Dælenenga și fabrica de ciocolată; nu era nici țipenie pe stradă, doar un autobuz care sosise evident mai devreme și se oprise la un semafor. Geir privi înapoi. Bărbatul era tot acolo, păstrând distanța. Lui Geir îi era frică de cei cu tenul închis, mereu îi fusese, însă pe omul din spatele lui nu-l vedea bine. Erau pe cale să iasă din cartierul plin de pensionari albi, îndreptându-se spre o zonă cu locuințe sociale și imigranți. Geir vedea deja ușa de la blocul lui, la vreo 100 de metri distanță. Dar când aruncă o privire înapoi, văzu că tipul celălalt o luase la fugă, iar la gândul că pe urmele sale venea acum vreun somalez profund traumatizat din Mogadishu o rupse și el la fugă. Geir nu mai alergase de câțiva ani și de fiecare dată când călcâiele sale atingeau asfaltul, un fulger îi țâșnea până în creier și-i încețoșa vederea. Ajunse la ușă, vârî cheia în broască din prima, se aruncă înăuntru și trânti ușa grea de lemn în urma sa. Se rezemă de lemnul umed și rămase uitându-se pe geamul din partea de sus a ușii. Nu mai vedea pe nimeni pe stradă. Poate că nu fusese un somalez. Geir nu se mai putu abține și izbucni în râs. Ridicol cât de ușor te sperii doar pentru c-ai discutat cu cineva despre crime. Și ce spusese Elise despre acel hărțuitor?

Geir încă respira greu când descuie ușa de la apartament. Își luă o bere din frigider și observă că fereastra bucătăriei cu vedere spre stradă era deschisă, așa că o închise, după care intră în birou și aprinse veioza.

Apăsă una dintre tastele computerului, iar ecranul de 20 de inci se aprinse.

Tastă „Pornhub, apoi „franțuzoaică în câmpul de căutare. Se uită printre poze până descoperi o femeie care avea măcar aceeași coafură și același ten ca Elise. Pereții apartamentului erau subțiri, așa că își conectă căștile la computer înainte să dea drumul la filmuleț, apoi se descheie la pantaloni și și-i trase în josul coapselor. Femeia semăna atât de puțin cu Elise, încât Geir închise ochii și se concentră la gemetele ei, în timp ce încerca să-și închipuie gura mică a lui Elise, expresia disprețuitoare din ochi și bluza sobră, dar sexy. Sub nicio formă n-ar fi putut s-o aibă. Niciodată. Doar așa.

Geir se opri. Deschise ochii. Lăsă penisul din mână în timp ce perii de pe ceafă i se ridicară în briza rece pe care o simți în spate. De la ușa pe care știa că o închisese cum trebuie. Ridică mâna pentru a-și scoate căștile, însă era convins că e prea târziu.

Elise puse lanțul de siguranță la ușă, își aruncă pantofii pe hol și, ca de obicei, își plimbă mâna peste poza cu ea și nepoata Ingvild, prinsă într-un colț al oglinzii. Era un ritual pe care nu-l înțelegea pe deplin, doar că-i împlinea o nevoie umană adânc înrădăcinată, la fel ca poveștile despre ce se întâmplă cu noi după ce murim. Intră în living și se întinse pe sofaua din micul, dar confortabilul ei apartament cu două camere; măcar era proprietară. Își verifică telefonul. Un mesaj de la serviciu — ședința de a doua zi dimineață fusese anulată. Nu-i spusese tipului cu care se întâlnise că e avocată specializată în cazuri de viol. Și că statisticile lui despre probabilitatea mai mare ca bărbații să fie omorâți reflectau doar jumătate din poveste. În crimele motivate sexual, probabilitatea ca victima să fie femeie era de patru ori mai mare. Acesta era unul dintre motivele pentru care primul lucru pe care îl făcuse când cumpărase apartamentul fusese să schimbe încuietorile și să-și monteze un lanț de siguranță la ușă, un concept rar în Norvegia și cu care tot nu se putea obișnui, ori de câte ori îl folosea. Intră pe Tinder. Se potrivise cu trei dintre bărbații pe care-i aprobase în seara aceea. Da, asta era chestia care-i plăcea la aplicație. Nu trebuia să-i întâlnească, știa că sunt pe acolo, pe undeva și că o vor. Oare să-și mai acorde un pic de flirt prin mesaje, o ultimă partidă în trei cu ultimii ei doi străini, înainte de a-și șterge definitiv contul și aplicația?

Nu. Mai bine să le șteargă imediat.

Intră în meniu, apăsă pe opțiunea care trebuia și se trezi întrebată dacă chiar își dorește să șteargă contul.

Elise se uită la propriul arătător. Îi tremura. Dumnezeule, oare devenise dependentă? Dependentă să i se spună că cineva — care habar n-avea cine e ea și ce fel de om e, dar totuși cineva — o vrea exact așa cum e? Mă rog, așa cum e în poza de profil. Complet dependentă sau doar un pic? Probabil că avea să afle doar dacă își ștergea contul și-și promitea să stea o lună fără Tinder. O lună, iar dacă nu reușea, atunci chiar că era ceva cu adevărat în neregulă cu ea. Arătătorul cel tremurător se mișcă mai aproape de butonul de ștergere. Dar, dacă era dependentă, asta era cu adevărat un lucru rău? Cu toții vrem să simțim că avem pe cineva, că existăm pentru cineva. Citise că bebelușii puteau să moară dacă nu aveau parte de un minim contact piele pe piele. Se îndoia că e adevărat, dar, pe de altă parte, care mai era rostul să trăiască dacă era doar ea, cu un job care-o consuma cu totul și prieteni cu care socializa mai mult din obligație, dacă era să fie sinceră, pentru că teama ei de singurătate o îngrijora mai tare decât mormăielile lor plictisitoare despre copii și soți sau despre absența unora sau altora? Și poate că bărbatul potrivit pentru ea era exact acum pe Tinder? Bun, OK, o ultimă încercare. Apăru prima imagine, dar o respinse glisând spre stânga. La gunoi, la nu-te-vreau. Același lucru și cu a doua. Și cu a treia.

Mintea începu să-i rătăcească. Participase la un curs unde un psiholog care-i analizase pe unii dintre cei mai răi infractori din țară spusese că bărbații omoară pentru sex, bani și putere, iar femeile din gelozie și teamă.

Nu mai glisă spre stânga. Era ceva vag cunoscut la chipul acela fin din imagine, chiar dacă era întunecat și ușor neclar. O mai pățise și altă dată, întrucât Tinder potrivea oamenii cei mai apropiați din punct de vedere geografic. Și, potrivit Tinder, acest bărbat se afla la mai puțin de un kilometru distanță, deci putea foarte bine să locuiască pe aceeași stradă. Faptul că imaginea era ușor neclară însemna că individul nu studiase online despre tacticile Tinder, iar acest lucru în sine reprezenta un avantaj. Mesajul era un elementar „Bună. Nicio încercare de-a ieși în evidență. Nu dovedea cine știe ce imaginație, dar cel puțin arăta o anumită încredere în sine. Da, i-ar plăcea dacă un bărbat ar veni la ea la o petrecere și pur și simplu i-ar zice „bună cu o privire calmă, care i-ar sugera „să facem și următorii pași?" Glisă imaginea spre dreapta, în semn de acceptare. La mi-ai-trezit-curiozitatea.

Și auzi un bip vesel din iPhone, care o informă că are o nouă potrivire.

* * *

Geir respira cu greutate pe nas.

Își trase pantalonii în sus și-și răsuci lent scaunul.

Lumina de la ecranul computerului era singura din încăpere și dezvăluia doar toracele și mâinile persoanei din spatele lui. Nu-i vedea fața, doar mâinile albe ce țineau ceva îndreptat spre el. Un ham din piele neagră. Cu o buclă la capăt.

Silueta făcu un pas spre Geir și acesta se trase instinctiv înapoi.

— Știi care-i singurul lucru care mi se pare mai dezgustător decât tine? șopti vocea în întuneric, în timp ce mâinile trăgeau de hamul din piele.

Geir înghiți în sec.

— Câinele, continuă vocea. Afurisitul ăla de câine, pentru care ai promis că ai face orice ca să ai grijă de el. Se cacă pe podeaua bucătăriei pentru că nu se deranjează nimeni să-l scoată afară.

Geir tuși.

— Kari, te rog…

— Scoate-l! Și să nu mă atingi când vii în pat.

Geir luă lesa câinelui, iar ușa se trânti în urma femeii.

Rămase singur în întuneric, clipind.

Nouă, se gândi el. Doi bărbați și o femeie, o singură crimă. Șansele ca o femeie să fie victima unei crime ar fi de una din nouă, nu una din opt.

Mehmet conducea vechiul BMW pe străzile din centrul ora­șului, în sus spre Kjelsås, către vile, priveliști cu fiordul și aer mai proaspăt. Coti pe strada lui liniștită și adormită. Descoperi că un Audi R8 era parcat în fața garajului de lângă casă. Mehmet încetini. Pentru o clipă se gândi să accelereze și să treacă mai departe. Știa că doar ar fi amânat lucrurile. Pe de altă parte, exact asta trebuia să facă. Să amâne. Însă Banks avea să-l găsească iar, poate că acum era momentul potrivit. Era întuneric și liniște, niciun martor. Mehmet trase lângă trotuar. Deschise torpedoul. Se uită la ce ținea acolo de câteva zile, special pentru o astfel de situație. Puse obiectul în buzunarul jachetei și trase adânc aer în piept. Apoi coborî din mașină și porni spre casă.

Portiera Audi-ului se deschise și Danial Banks coborî și el. Când Mehmet îl întâlnise la restaurantul Perla Indiei, își dăduse seama că prenumele pakistanez și numele englezesc erau probabil la fel de false ca semnătura de pe dubiosul contract pe care îl semnaseră. Însă banii din valiza pe care o împinsese pe masă fuseseră suficient de adevărați.

Pietrișul din fața garajului scrâșni sub tălpile pantofilor lui Mehmet.

— Drăguță casă! Banca ta n-a fost dispusă să o accepte ca gaj? zise Danial Banks în timp ce se sprijinea de R8 cu brațele încrucișate la piept.

— Sunt doar chiriaș, răspunse Mehmet. La subsol.

— Vești proaste pentru mine, spuse Banks, care era mult mai scund decât Mehmet, însă nu dădea deloc senzația, după cum își încorda bicepșii pe sub sacoul elegant.

După o scurtă pauză, continuă:

— Pentru că incendierea ei nu ne va ajuta pe niciunul dacă nu primești nimic pe asigurare ca să-ți plătești datoria, așa-i?

— Nu, presupun că nu ne-ar ajuta.

— Vești proaste și pentru tine, înseamnă că va trebui să apelez la metode mai dureroase. Știi care sunt acelea?

— Nu vrei să afli mai întâi dacă pot plăti?

Banks clătină din cap și scoase ceva din buzunar.

— Plata trebuia făcută acum trei zile, doar ți-am spus că punctualitatea este crucială. Și pentru ca toți clienții mei, nu doar tu, să știe că nu tolerez asemenea lucruri, nu pot face nicio excepție.

Ridică obiectul în lumina becului montat pe garaj. Mehmet icni după aer.

— Știu că nu e deosebit de original, continuă Banks, înclinând capul și uitându-se la patent. Însă funcționează.

— Dar…

— Poți alege tu ce deget. Majoritatea preferă degetul mic de la mâna stângă.

Mehmet o simți cum vine. Furia. Și mai simți și cum i se umflă pieptul, când își umplu plămânii cu aer.

— Banks, am o soluție mai bună.

— Oh?

— Știu că nu-i foarte originală, continuă Mehmet, vârându-și mâna dreaptă în buzunarul de la jachetă.

Îl scoase afară și îl împinse spre Banks strângându-l cu ambele mâini.

— Dar funcționează.

Banks se holbă la el, surprins. Încuviință încet.

— Ai dreptate, rosti Banks, luând teancul de bancnote pe care Mehmet i-l întindea și desprinzând elasticul ce le ținea laolaltă.

— Asta acoperă rata și dobânda, până la ultima coroană, zise Mehmet. N-ai decât să-i numeri.

Ping!

O potrivire pe Tinder.

Sunetul triumfător scos de telefonul tău când cineva pe care l-ai ales deja glisând spre dreapta procedează la fel cu poza ta.

Elise simțea că i se învârte capul și inima i-o ia la galop.

Știa că e răspunsul familiar al sunetului potrivirii pe Tinder: ritm accelerat ca urmare a entuziasmului. Ceea ce elibera o adevărată încărcătură de compuși ai bucuriei de care puteai deveni cu adevărat dependent. Însă nu de aceea i-o luase inima la galop. Ci pentru că sunetul nu venise din telefonul ei.

Însă se auzise exact în clipa în care ea glisase poza spre dreapta. Poza unei persoane care, potrivit Tinder, se afla la mai puțin de un kilometru de ea.

Se uită la ușa închisă a dormitorului. Înghiți în sec.

Pesemne că sunetul provenea dintr-unul din apartamentele vecine. Erau o mulțime de persoane singure în bloc, așadar o mulțime de utilizatori Tinder. Acum domnea liniștea, chiar și la etajul de dedesubt, unde fetele dădeau o petrecere mai devreme, când ea ieșise. Însă era o singură cale de-a scăpa de monștrii imaginari. Verificând.

Elise se ridică de pe canapea și făcu cei patru pași până la ușa dormitorului. Ezită. Vreo două cazuri de atac de la muncă i se învârtejeau acum prin minte.

Apoi se adună și deschise ușa.

Se trezi că icnește după aer în prag. Pentru că nu mai era. Niciun aer de respirat.

Veioza era aprinsă, iar primul lucru pe care-l văzu la capătul patului erau tălpile unei perechi de cizme de cowboy. Blugi și două picioare lungi, încrucișate. Bărbatul care stătea întins acolo semăna cu cel din poză, pe jumătate în întuneric, pe jumătate neclar. Însă acum își descheiase cămașa pentru a-și descoperi pieptul gol. Iar pe piept avea desenată sau tatuată o față. Asta îi atrăgea acum atenția lui Elise. Acea față surprinsă într-un țipăt mut. Ca și cum era ținută strâns și încerca să scape. Nici Elise nu izbutea să țipe.

Când bărbatul de pe pat se ridică în capul oaselor, lumina telefonului său mobil îi căzu pe față.

— Deci ne întâlnim din nou, Elise, șopti el.

Glasul o făcu să-și dea seama de ce poza aceea de profil i se părea familiară. Părul avea o culoare diferită. Iar chipul probabil că suferise o operație — îi vedea acum cicatricile lăsate de copci.

Bărbatul ridică mâna și-și fixă ceva în gură.

Elise continua să-l privească în timp ce se dădea înapoi. Apoi se răsuci, trase un pic de aer în plămâni și știu că trebuia să-l folosească pentru a fugi, nu pentru a țipa. Ușa de la intrare se afla la doar cinci pași distanță, maximum șase. Auzi cum scârțâie patul, însă bărbatul avea mai mult de alergat. Dacă ea ar reuși măcar să ajungă pe palier, poate ar apuca să țipe după ajutor. Ajunse pe hol în fața ușii și trase de ea, prinzând clanța și apăsând-o, însă aceasta refuza să se deschidă.

Lanțul de siguranță. Încercă să închidă ușa la loc, să tragă de lanț, dar îi lua prea mult, ca într-un coșmar, și își dădu seama că era prea târziu. Ceva îi era apăsat peste gură și era târâtă înapoi. Disperată, își băgă mâna prin deschizătura de deasupra lanțului de siguranță, se prinse de tocul ușii din exterior, încercă să țipe, însă mâna aceea care puțea a nicotină îi apăsa prea tare gura. Apoi se trezi că e smucită de lângă ușă și aceasta i se trântește în față.

El îi șopti în ureche:

— Nu ți-a plăcut de mine? Scumpo, nici tu nu arăți la fel de bine ca în poza de profil. Trebuie doar să ajungem să ne cunoaștem mai bine, că doar n-am mai apucat ultima d-dată.

Glasul. Și acea ultimă bâlbâială finală. Îl mai auzise. Încercă să dea din picioare și să se elibereze, dar bărbatul o prinsese ca într-o menghină. O târî până la oglinda din hol. Își lăsă capul pe umărul ei.

— N-a fost vina ta că am fost găsit vinovat, Elise, dovezile erau copleșitoare. Nu de asta mă aflu aici. M-ai crede dacă ți-aș spune că e doar o coincidență?

Apoi individul rânji. Elise se uită la gura lui. Dinții păreau a fi făcuți din fier, negri și ruginiți, cu țepi sus și jos, ca o capcană pentru urși. Scârțâiau ușor când deschidea gura — oare erau acționați de un arc?

Acum își aduse aminte și detaliile cazului. Fotografiile de la locul faptei. Și înțelese că în curând avea să moară.

Apoi el o mușcă.

Elise Hermansen încercă să țipe când văzu cum îi țâșnește sângele din gât.

Bărbatul ridică iar capul. Se uită în oglindă. Sângele ei îi curgea din sprâncene, din păr, până pe bărbie.

— Eu aș numi-o p-potrivire, iubito, șopti el, apoi mușcă iar.

Femeia se simțea amețită. Acum n-o mai ținea la fel de strâns, nici nu mai era nevoie, pentru că o răceală paralizantă, un întuneric străin o învăluiau lent, se strecurau în ea. Își eliberă o mână și o întinse spre poza din colțul oglinzii. Încercă s-o atingă, însă vârfurile degetelor n-o mai puteau ajunge.

¹ „Oh, Doamne", în turcă, în orig (N.t.).

2. Joi dimineață

Lumina aspră a după-amiezii pătrundea prin ferestrele livingului și ajungea până în hol.

Inspectorul-șef Katrine Bratt stătea în fața oglinzii, tăcută și gânditoare, și se uita la fotografia prinsă în ramă. O femeie și o fetiță pe o stâncă, ținându-se în brațe, ambele cu părul ud și înfășurate în prosoape mari. Ca și cum abia terminaseră de înotat într-o vară norvegiană mai degrabă răcoroasă și acum încercau să se încălzească, lipite una de alta. Însă acum le despărțea ceva. Un firicel întunecat de sânge cursese pe oglindă și peste poză, exact între fețele lor zâmbitoare. Katrine Bratt nu avea copii. Poate că își dorise cândva, însă nu mai era cazul. Acum era o femeie de carieră abia ieșită dintr-o relație și îi era foarte bine. Nu-i așa?

Auzi o tuse ușoară, care o făcu să ridice privirea. Întâlni un chip plin de cicatrici adânci, cu arcade proeminente și o linie a părului remarcabil de retrasă. Truls Berntsen.

— Care-i treaba, agent? întrebă ea.

Katrine văzu cum i se înnegurează expresia la remarca ei intenționată, care-i reamintea că rămăsese tot agent după 15 ani în poliție, iar din acest motiv, plus multe altele, nu ar putea să candideze pentru un post de inspector în Serviciul de Investigații Criminale. Însă Truls Berntsen fusese transferat aici de către prietenul său din copilărie, comandantul poliției Mikael Bellman…

Berntsen ridică din umeri.

— Nimic special, tu conduci această anchetă.

Se uită la ea cu o expresie rece, câinoasă, supusă și ostilă în același timp.

— Vorbește cu vecinii. Începe cu etajul de dedesubt. Ne interesează în mod special dacă au auzit sau au văzut ceva ieri și noaptea trecută. Dat fiind că Elise Hermansen locuia singură, vrem să aflăm și cu ce gen de bărbați obișnuia să se întâlnească, îi ceru Bratt.

— Deci crezi că a fost un bărbat și că deja se cunoșteau?

Abia acum Katrine îl văzu pe tânărul care stătea alături de Berntsen. Figură deschisă. Păr blond. Foarte chipeș.

— Anders Wyller. E prima mea zi.

Glasul era ascuțit și bărbatul zâmbea și cu ochii, lucru pe care Katrine alese să-l interpreteze ca o asumare a farmecului personal. Referințele șefului său de la secția de poliție din Tromsø semănau destul de mult cu o adevărată declarație de dragoste. Dar, ca să fim sinceri, avea și un CV care să le susțină. Note maxime la Academia de Poliție în urmă cu doi ani și rezultate bune ca agent de investigații în Tromsø.

— La treabă, Berntsen! îl îndemnă Katrine.

Decise în sinea ei că pașii lui târșâiți reprezentau un protest tăcut că primise un ordin de la un șef mai tânăr, și femeie pe deasupra.

— Bun-venit! continuă ea, întinzându-i mâna lui Wyller. Scuze că n-am fost acolo să te întâmpinăm în prima ta zi!

— Morții au prioritate în fața viilor, răspunse tânărul.

Katrine recunoscu una dintre replicile lui Harry Hole, apoi văzu că Wyller se uita la mâna ei și-și dădu seama că încă mai purta mănușile de latex.

— N-am atins nimic dezgustător, se justifică ea.

Tânărul zâmbi. Dinți albi. 10 puncte bonus.

— Sunt alergic la latex, replică el.

20 de puncte în minus.

— Bine, Wyller! zise Katrine Bratt, continuând să stea cu mâna întinsă. Mănușile astea nu sunt dintre cele cu pudră și au conținut scăzut de alergeni și endotoxine, iar dacă ai de gând să lucrezi la Investigații Criminale, va trebui să le porți destul de des. Evident că te putem transfera oricând la Serviciul Antifraudă sau…

— Aș prefera să nu, râse el și-i strânse mâna, iar Katrine îi simți căldura prin latex.

— Mă numesc Katrine Bratt și sunt responsabilă de caz.

— Știu. Ai lucrat în echipa lui Harry Hole.

— Echipa lui Harry Hole?

— Boiler Room.

Katrine încuviință. Nu se gândise niciodată la mica gașcă alcătuită din trei inspectori pentru elucidarea cazurilor cu polițiștii uciși ca la „echipa Harry Hole"… Însă numele era destul de potrivit. De atunci, Harry se retrăsese pentru a ține cursuri la Academia de Poliție, Bjørn se mutase la Criminalistică, în Bryn, iar ea venise la Serviciul de Investigații Criminale, unde acum era inspector-șef.

Lui Wyller îi străluceau ochii și continua să zâmbească.

— Păcat că Harry Hole nu mai e…

— Păcat că n-avem timp de pălăvrăgeală, Wyller, avem pe cap un caz de crimă. Du-te cu Berntsen, ascultă și învață!

Anders Wyller schiță un zâmbet stânjenit.

— Sugerezi că agent Berntsen m-ar putea învăța o grămadă de lucruri?

Bratt ridică o sprânceană. Tânăr, arogant și tupeist. În regulă, dar ea spera din tot sufletul că nu e încă un Harry Hole aspirant.

Truls Berntsen apăsă butonul soneriei cu degetul mare și o auzi reverberând în apartament, apoi își remarcă unghiile rupte cu dinții și eliberă butonul.

Când îi ceruse lui Mikael Bellman să fie transferat la Investigații Criminale, acesta îl întrebase motivul. Truls îi oferise un răspuns sincer: voia să mai urce și el puțin în lanțul trofic, dar fără să-și dea silința cine știe ce. Orice alt comandant l-ar fi scos afară pe Truls în șuturi, însă Bellman nu putea. Știau prea multe mizerii unul despre altul. În tinerețe îi legase un soi de prietenie, care apoi se transformase într-o relație simbiotică, așa cum un rechin e legat de o remoră. Însă acum erau strâns legați prin intermediul păcatelor lor și al unui legământ reciproc de tăcere. Ceea ce însemna că Truls Berntsen nici măcar nu fusese nevoit să se prefacă atunci când își formulase cererea.

Însă începuse să se întrebe cât de onorabilă fusese cererea lui. Investigațiile Criminale aveau două categorii de posturi: inspectorii și analiștii. Iar când șeful Serviciului de Investigații Criminale, Gunnar Hagen, îi spusese lui Truls că poate alege singur ce dorește să fie, acesta își dăduse seama că era aproape imposibil să primească cine știe ce responsabilități. Ceea ce îi convenea de minune. Însă trebuia să recunoască că se simțise jignit când, în timp ce inspectorul-șef Katrine Bratt îl prezentase echipei, i se adresase tot timpul cu titlul de „agent" și îi explicase în detaliu cum funcționează espresorul.

Se deschise ușa. Trei tinere îl priveau cu expresii oripilate. Era limpede că aflaseră deja ce se întâmplase.

— Poliția, rosti el, ridicându-și legitimația. Am câteva întrebări. Ați auzit ceva între…

— …întrebări, poate ne puteți ajuta, rosti un glas în spatele lui.

Tipul cel nou. Wyller. Truls văzu cum o parte din groaza fetelor se împrăștie, iar ele aproape că se înseninează cu totul.

— Desigur, răspunse cea care deschisese ușa. Știți cine… cine a… făcut-o?

— Evident că nu vă putem spune așa ceva, replică Truls.

— Dar ce putem spune, interveni Wyller, e că nu aveți absolut niciun motiv să vă faceți griji. Am dreptate dacă presupun că sunteți studente care împart acest apartament?

— Da, replicară toate odată, ca și cum fiecare voia să fie prima.

— Putem intra? continuă Wyller, cu un zâmbet la fel de strălucitor ca al lui Mikael Bellman, observă Truls.

Fetele îi conduseră în living, iar două dintre ele se repeziră să strângă sticlele de bere și paharele de pe masă și ieșiră din cameră.

— Am petrecut un pic azi-noapte, îi lămuri spășită cea care deschisese ușa. E groaznic.

Truls nu era sigur dacă fata se referea la uciderea vecinei sau că ele fuseseră în mijlocul unei petreceri când se întâmplase.

— Ați auzi ceva noaptea trecută între ora 22 și miezul nopții? întrebă Truls.

Fata clătină din cap.

— Dar Else…

— Elise, o corectă Wyller în timp ce-și scotea un carnet și un pix.

Lui Truls îi trecu prin minte că și el ar fi trebuit să facă același lucru. Își drese glasul.

— Vecina voastră avea vreun iubit, cineva care obișnuia să petreacă mult timp la ea?

— Nu știu, răspunse fata.

— Mulțumesc, asta-i tot! zise Truls, întorcându-se spre ușă chiar în timp ce fetele celelalte reveneau în cameră.

— Poate că ar trebui să ascultăm și ce aveți și voi de zis, propuse Wyller. Prietena voastră spune că n-a auzit nimic ieri și că nu știe dacă Elise Hermansen se vedea în mod regulat cu cineva sau dacă avea vreo relație recentă. Voi aveți ceva de adăugat?

Cele două fete se uitară una la alta înainte de-a se întoarce spre el și a-și clătina în același timp capetele blonde. Truls vedea că toată atenția lor era îndreptată spre tânărul inspector. Nu-l deranja, avea destul antrenament în a fi ignorat. Era obișnuit cu acel mic junghi din piept, ca atunci, în liceul din Manglerud, când Ulla se uitase în sfârșit la el, doar ca să-l întrebe unde se afla Mikael. Și dacă — dat fiind că asta se petrecea înainte de vremea telefoanelor mobile — i-ar putea transmite un mesaj. Atunci, Truls îi răspunsese că i-ar fi cam greu, Mikael plecase în camping cu o iubită. Nu pentru că ar fi fost adevărat, ci pentru c-a vrut și el să-și vadă măcar o dată durerea reflectată în ochii ei.

— Când ați văzut-o ultima oară pe Elise? întrebă Wyller.

Cele trei fete se uitară iar una la alta.

— Noi n-am văzut-o, însă…

Una dintre ele chicoti, apoi își astupă gura cu o palmă când își dădu seama cât de nepotrivit era. Fata care le deschisese ușa își drese glasul.

— Enrique a sunat de dimineață și ne-a zis că el și Alfa se opriseră să se pișe sub arcadă în drum spre casă.

— Sunt, gen, foarte proști, interveni cea mai înaltă dintre ele.

— Și erau și cam beți, completă a treia, apoi chicoti iar.

Fata care deschisese ușa le aruncă celorlalte două o privire de genul „adunați-vă-odată".

— În fine. O femeie a intrat chiar atunci și ei s-au scuzat pentru comportamentul lor jenant.

— Un lucru de bun-simț din partea lor, comentă Wyller. Și ei cred că femeia era…?

— Ei știu. Au citit pe internet că „o femeie trecută de 30 de ani" fusese omorâtă și au văzut poza cu fațada clădirii noastre, așa că au căutat pe Google și au găsit o poză de-ale ei într-un ziar online.

Truls scoase un mormăit. Ura jurnaliștii. Niște hoitari nenorociți, cu toții. Se duse la fereastră și se uită în jos, pe stradă. Și iată-i acolo, dincolo de banda poliției, cu obiectivele lungi ale camerelor care pe Truls îl duceau cu gândul la ciocurile vulturilor, ținute în fața mutrelor lor în speranța că vor obține un instantaneu cu cadavrul, când va fi scos. Lângă ambulanța care aștepta jos era și un tip cu un fes rasta cu dungi verzi, galbene și roșii discutând cu colegii lui în salopete albe. Bjørn Holm, de la Criminalistică. Acesta dădu din cap spre oamenii săi, apoi dispăru în interiorul clădirii. Holm umbla ușor cocoșat, adus de umeri, ca și cum îl durea stomacul, iar Truls se întrebă dacă nu cumva avea legătură cu faptul că țărănoiul bucălat cu ochi de pește tocmai fusese părăsit de Katrine Bratt. Bun așa! Să mai simtă și altul cum e când ești făcut bucățele. Glasul ascuțit al lui Wyller bâzâia în fundal:

— Așadar, cei doi se numesc Enrique și…?

— Nu, nu! râseră fetele. Henrik. Și Alf.

Truls îi surprinse privirea lui Wyller și făcu un semn din cap spre ușă.

— Mulțumim foarte mult, fetelor, asta-i tot! Apropo, mai bine mi-ați da și niște numere de telefon, zise Wyller.

Fetele se uitară la el cu un amestec de teamă și încântare.

— Ale lui Henrik și Alf, desigur, adăugă el cu un surâs reținut.

Katrine stătea în dormitor, în spatele criminalistei care se ghemuise lângă pat. Elise Hermansen zăcea întinsă pe spate, pe pilotă. Însă după cum era împrăștiat sângele ei, era evident că fusese în picioare când acesta țâșnise cu putere. Pesemne că se afla în fața oglinzii de pe hol, unde sângele îmbibase preșul și se infiltrase și în parchet. Dâra din hol până la dormitor, precum și cantitatea redusă de sânge din pat indicau faptul că inima ei se oprise probabil pe hol. Bazându-se pe temperatura corpului și pe rigor mortis, criminalista estimase ora decesului undeva între 23:00 și 1:00 dimineața, iar cauza — pierderea masivă de sânge după ce artera carotidă îi fusese străpunsă de una sau mai multe incizii într-o parte a gâtului, imediat deasupra umărului stâng.

Pantalonii și chiloții femeii erau trași până la glezne.

— I-am răzuit și tăiat unghiile, dar n-am văzut nicio urmă de piele cu ochiul liber, anunță criminalista.

— Tu de când faci treaba de criminalist pentru ei? întrebă Katrine.

— De când ne-a spus Bjørn, răspunse femeia. Ne-a rugat așa de frumos.

— Chiar așa? Alte răni?

— Are o zgârietură în partea de jos a brațului stâng și o așchie de lemn pe interiorul degetului mijlociu stâng.

— Vreun semn de agresiune sexuală?

— Niciun semn vizibil pe organele genitale, însă asta…

Femeia ținea acum o lupă deasupra burții cadavrului. Katrine se uită prin ea și observă o dungă subțire și lucioasă.

— Ar putea fi salivă, a ei sau a altcuiva, dar pare mai degrabă să fie spermă.

— Să sperăm că asta e, zise Katrine.

— Să sperăm că a fost agresată sexual?

Bjørn Holm intrase în cameră și acum stătea în spatele ei.

— Dacă a fost, toate probele sugerează că s-a petrecut post-mortem, deja era dusă. Și chiar mi-ar plăcea niște spermă, răspunse Katrine fără să se întoarcă.

— Glumeam, replică Bjørn încet cu dialectul său amabil de Toten.

Katrine închise ochii. Evident că știa că sperma e ultimul „Sesam, deschide-te!" în cazuri de genul acesta. Și doar glumea, încerca să înveselească atmosfera ciudată, încordată, care se instalase între ei în ultimele trei luni, de când se mutase de la el. Și ea încerca. Doar că încă nu reușea.

Criminalista se uita la ei.

— Eu am terminat aici, anunță în timp ce-și potrivea hijabul.

— A sosit ambulanța — așa că-mi voi pune oamenii să ducă jos cadavrul, continuă Bjørn. Îți mulțumesc pentru ajutor, Zahra!

Criminalista dădu din cap și se grăbi să iasă, ca și cum ar fi simțit atmosfera plină de încordare.

— Așadar? întrebă Katrine, forțându-se să se uite la Bjørn și să ignore expresia sumbră din privirea lui, ce părea mai degrabă tristă decât rugătoare.

— Nu sunt multe de zis, răspunse el, scărpinându-și barba roșcovană stufoasă ce i se ițea de sub fesul rasta.

Katrine așteptă, în speranța că vorbeau în continuare despre crimă.

— Nu pare să fi fost cine știe ce preocupată de curățenie. Am găsit fire de păr de la o mulțime de persoane — mai ales bărbați —, și e greu de crezut că au fost cu toții aici azi-noapte.

— Era avocată, spuse Katrine. O femeie singură, cu un serviciu atât de solicitant, s-ar putea să nu pună curățenia pe același loc ca tine.

El zâmbi scurt, fără să răspundă. Iar Katrine recunoscu junghiul de vinovăție pe care el reușea mereu să i-l transmită. Evident că nu se certaseră niciodată în privința curățeniei, Bjørn se ocupase mereu de spălatul vaselor, măturatul treptelor, pusul hainelor la spălat, curățatul băii și aerisirea lenjeriilor, fără reproșuri sau discuții. Ca în orice altă privință. Nici măcar o singură blestemată de ceartă în tot anul în care locuiseră împreună, căci el reușea mereu să le evite. Iar ori de câte ori ea îl dezamăgea sau pur și simplu nu se deranja cu nimic, îi era mereu alături, atent, gata să se sacrifice, neobosit, ca un robot enervant ce o făcea să se simtă ca o prințesă cu creierul cât aluna, pe măsură ce el o urca tot mai sus pe piedestal.

— De unde știi că firele de păr provin de la bărbați? întrebă ea oftând.

— O femeie singură cu un serviciu solicitant…, răspunse Bjørn fără s-o privească.

Katrine își încrucișă brațele la piept.

— Bjørn, ce încerci să spui de fapt?

— Poftim?

Chipul lui palid se îmbujoră ușor și ochii i se măriră și mai mult.

— Că sunt o ușuratică? Bun, dacă chiar vrei să știi, eu…

— Nu!

Bjørn ridică mâinile ca pentru a se apăra.

— N-am vrut să sune așa. A fost doar o glumă proastă.

Katrine știa c-ar fi trebuit să-i fie milă. Și chiar îi era, oarecum. Doar că nu genul de milă care te face să-ți dorești să-i oferi cuiva o îmbrățișare. Genul acesta aparte de milă era mai degrabă o luare în derâdere, ar fi vrut să-l plesnească, să-l umilească. Și de aceea îl și părăsise — pentru că nu voia să-l vadă pe Bjørn Holm, un om foarte cumsecade, umilit. Katrine Bratt trase adânc aer în piept.

— Așadar, bărbați?

— Majoritatea firelor de păr sunt scurte. Va trebui să așteptăm analizele de confirmare. Cu siguranță am recoltat suficient ADN cât să țină ocupat o bucată de vreme Laboratorul Național de Criminalistică.

— OK, zise Katrine, întorcându-se iar la cadavru. Vreo idee cu ce-ar fi putut fi înjunghiată? Sau hăcuită, dat fiind că există o mulțime de incizii extrem de apropiate una de alta.

— Nu-i foarte simplu de observat, dar par să formeze un model. Două modele, de fapt.

— Cum?

Bjørn se apropie de cadavru și arătă spre gâtul femeii, sub părul scurt și blond.

— Vezi că inciziile formează două ovale mici care se încalecă, unul aici… și unul aici?

Katrine înclină capul.

— Acum, că zici…

— Ca niște mușcături.

— Oh, futu-i! bolborosi Katrine. Un animal?

— Cine știe? Dar imaginează-ți un pliu de carne desprins și apăsat apoi când se întâlnesc falca de sus și cea de jos. Asta ar lăsa o asemenea urmă…

Bjørn scoase o hârtie semitransparentă din buzunar și Katrine recunoscu imediat ambalajul în care el își lua prânzul în zilele de lucru.

— În fine, pare că s-ar potrivi cu mușcătura cuiva din Toten.

— Dinții umani nu i-ar fi putut face așa ceva la gât.

— De acord. Dar modelul e uman.

Katrine își umezi buzele.

— Există oameni care-și pilesc dinții pentru a-i face mai ascuțiți.

— Dacă au fost dinți, atunci s-ar putea să găsim salivă în jurul rănilor. În orice caz, dacă au stat pe covorul din hol când a mușcat-o, urmele de dinți sugerează că stătea în spatele ei și că e mai