Corpuri ascunse

1

Cumpăr violete pentru Amy. Nu trandafiri. Trandafirii sunt pentru oamenii care au făcut ceva greșit. De data asta, totuși, am făcut totul bine. Sunt un iubit bun. Am ales bine. Amy Adam trăiește în prezent, nu în computer.

— Violetele sunt floarea statului Rhode Island, îi spun tipului care îmi împachetează florile.

Mâinile lui neglijente, murdare, ating în treacăt petalele, petalele mele. New York Futut.

— Pe bune? chicotește. În fiecare zi înveți câte ceva nou.

Plătesc numerar și ies cu violetele mele în East Seventh Street. E cald pentru luna mai și simt mirosul florilor. Rhode Island. Am fost în Rhode Island. Iarna trecută am fost în Little Compton. Îndrăgostit lulea, eram siderat că iubita mea – odihnește-te în pace, Guinevere Beck – era în pericol din cauza prietenei ei instabile emoțional – odihnește-te în pace, Peach Salinger.

Cineva mă claxonează și eu îmi cer scuze. Îmi dau seama când ceva e vina mea și, când te arunci pe trecere pe culoare intermitentă, e vina ta.

Cum a fost vina mea și iarna trecută. Mi-am revăzut mental greșeala de zeci de ori pe zi. Cum mă ascundeam în dulapul de la etajul casei familiei Salinger. Cum a fost nevoie să mă piș, dar nu aveam unde. Așa că am făcut-o într-o cană – o cană de ceramică – și am pus cana jos, pe podeaua din lemn masiv a dulapului. Am fugit cu prima ocazie și n-are rost să o dau cotită: am uitat cana acolo.

Din acea zi, sunt un alt om. Nu te poți întoarce ca să schimbi trecutul, dar poți merge înainte, devenind o persoană care își amintește. Acum sunt dedicat detaliilor. De exemplu, îmi aduc aminte cu precizie totală momentul în care Amy Kendall Adam s-a întors la Mooney Rare and Used și în viața mea. Îi văd zâmbetul, părul ciufulit (blond) și CV-ul ei (minciuni). Asta a fost acum cinci luni și atunci susținea că își caută de lucru, dar știu și eu, cum o știi și tu, că de fapt mă căuta pe mine. Am angajat-o, iar a doua zi a venit la timp, cu un caiet cu spiră și o listă de cărți rare pe care voia să le vadă. Avea o caserolă din sticlă cu superfructe și mi-a spus că acestea te ajută să trăiești o eternitate. I-am spus că nimeni nu trăiește atât și ea a râs. Râdea frumos, cu ușurință. Și avea și mănuși de latex.

Am ridicat una.

— Ce sunt astea?

— Ca să nu fac rău cărților, mi-a explicat.

— Am nevoie de tine în față, am contracarat. E un loc de muncă obișnuit, în mare parte reumpli rafturile, ai grijă de casă.

— Bine, mi-a spus. Dar știai că există exemplare din Alice în Țara Minunilor care valorează peste un milion de dolari?

Am râs.

— Nu-mi place că-ți frâng inima, dar nu avem nicio Alice jos.

— Jos? a întrebat. Acolo țineți cărțile speciale?

Am vrut să-i pun mâna pe spate și să o conduc jos, în cușcă, acolo unde cărțile speciale sunt restaurate, puse în cutii, salvate. Am vrut să o dezbrac și să ne încuiem acolo și să o am. Dar aveam răbdare. I-am dat un W-9¹ și un pix.

— Știi, aș putea merge cu tine la vânzările din curți, să căutăm cărți vechi, a spus. Niciodată nu știi ce găsești la vânzările din curți.

Am zâmbit.

— Doar dacă promiți să nu mai spui vânzare din curți.

Amy a zâmbit. Din punctul ei de vedere, dacă avea să lucreze aici, voia să își pună amprenta. Voia să mergem la vânzări de proprietăți și să vânăm bibliotecile care se goleau și să ne înfigem mâinile în cutiile goale de pe stradă. Voia să muncim împreună și așa ajungi să cunoști pe cineva atât de repede, atât de bine. Intrați împreună în încăperi goale, mucegăite, și ieșiți în fugă la aer curat și râdeți și sunteți de acord că singurul lucru rămas de făcut este să luați ceva de băut. Am devenit o echipă.

O bătrână care își împinge cadrul cu care merge mă privește. Eu zâmbesc. Arată spre violete.

— Ești băiat bun.

Sunt. Îi mulțumesc și-mi văd de drum.

Eu și cu Amy am început să ne vedem cu câteva luni în urmă, după ce am fost în Upper East Side, în atelierul unui tip mort. M-a tras de reverul jachetei albastre pe care mi-o cumpărase – cu cinci dolari – dintr-un garaj. Negocia să dau șapte sute pe o ediție semnată, dar învechită, de Parada de Paște.

— Amy, am șoptit. Yates nu e căutat acum și nu prevăd să își revină pe piață.

— Dar îl ador, a implorat. Cartea asta e totul pentru mine.

Așa-s femeile. Emotive. Nu poți face afaceri așa, dar nici nu te poți uita la Amy, cu ochii ei mari și albaștri și cu părul blond lung ca dintr-un cântec de la Guns N’ Roses și să-i spui nu.

— Ce pot să fac ca să te răzgândești? s-a milogit.

O oră mai târziu, eu eram proprietarul unei Parade de Paște supraevaluate și Amy îmi sugea pula în baia celor de la Starbucks în Midtown și toată chestia asta era mult mai romantică decât sună pentru că ne plăceam unul pe celălalt. Aia nu era o muie, prieteni, era o felație. S-a ridicat și eu i-am tras în jos blugii masculini și m-am oprit brusc. Știam că nu-i plăcea să se epileze; picioarele îi erau adesea țepoase și ține mult la economisirea apei. Dar nu mă așteptam la un tufiș. M-a sărutat.

— Bun-venit în junglă.

De asta zâmbesc mergând și asta înseamnă fericirea. Eu și cu Amy suntem mai sexy decât Bob Dylan și Suze Rotolo pe coperta The Freewheelin’ și suntem mai deștepți decât Tom Cruise și Pénelope Cruz în Vanilla Sky. Avem un proiect: strângem exemplare din Complexul lui Portnoy. E una dintre cărțile noastre preferate și o recitim împreună. Ea și-a subliniat paragrafele favorite cu un marker și eu i-am cerut să folosească ceva mai delicat.

— Eu nu-s delicată, mi-a spus. Urăsc ce e delicat.

Amy e fata-marker, e pasionată. Iubește în draci Complexul lui Portnoy și eu vreau să dețin la subsol toate exemplarele galben închis apărute vreodată, astfel încât doar eu și cu Amy să le putem atinge. Nu am voie să am stoc prea mare la un titlu, dar îmi place să o fut pe Amy lângă peretele nostru cu cărți galbene. Philip Roth ar fi de acord. A râs când i-am spus și ei asta și a zis că ar trebui să-i trimitem o scrisoare scriitorului. Ce imaginație are, ce inimă!

Îmi sună telefonul. De la Gleason Brothers Electricians, pentru dezumidificator, dar mai poate aștepta. Am un e-mail de la BuzzFeed despre o listă cu ceva librării indie faine, dar și asta poate să aștepte. Totul poate fi pus în așteptare când ai parte de iubire în viața ta. Când poți să mergi pe stradă, pur și simplu, imaginându-ți fata pe care o iubești goală pe un munte de Complexe.

Ajung la Mooney Books și clopoțelul de la intrare sună când deschid ușa. Amy își încrucișează brațele și mă privește și poate că e alergică la flori. Poate că violetele-s de căcat.

— Ce s-a întâmplat? întreb și sper că nu e ăsta începutul sfârșitului, când fata devine o javră, când mirosul de mașină nouă se evaporă.

— Flori? întreabă. Știi ce-mi doresc mai mult decât florile?

Dau din cap.

— Chei, răspunde. Tocmai a fost aici un tip și i-aș fi putut vinde Yates-ul, dar nu i l-am putut arăta pentru că nu am chei.

Pun florile pe tejghea.

— Mai încet. I-ai luat numărul de telefon?

— Joe, spune bătând din picior. Iubesc afacerea asta. Și știu că-s o fată proastă și n-ar trebui să-ți spun cât de implicată mă simt. Dar te rog. Vreau cheile.

Nu spun nimic. Trebuie să memorez totul, să pun totul la păstrare sub lacăt, zumzetul încet al muzicii – Sweet Virginia, de la Rolling Stones, unul dintre favoritele mele – și modul în care cade lumina acum. Nu încui ușa. Nu întorc semnul cu DESCHIS. Trec de cealaltă parte a tejghelei și o iau în brațe, o strâng și o sărut, iar ea mă sărută înapoi.

NICIODATĂ nu am dat cuiva o cheie. Dar așa trebuie să se întâmple. Viața trebuie să se extindă. Patul trebuie să fie destul de mare, încât să mai încapă și altcineva și, atunci când apare acel cineva, e treaba ta să primești în pat acea persoană. Îmi trăiesc viitorul. Plătesc mai mult ca să primesc chei personalizate, roz și cu floricele. Și când pun chestiile astea metalice roz în palma lui Amy, ea le sărută.

— Știu că e uriaș acest gest, spune. Îți mulțumesc, Joe. Le voi păzi cu prețul vieții.

În acea seară vine la mine și ne uităm la unul dintre filmele ei cretine – Cocktail, aia e, nimeni nu-i perfect – și facem sex, comandăm pizza și se strică aerul condiționat.

— Să sunăm pe cineva? întreabă ea.

— Dă-l în pulă, spun. Mâine e Ziua Eroilor.

Zâmbesc și o țintuiesc la pământ și picioarele ei nerase le zgârie pe ale mele și de-acum sunt deja obișnuit cu asta. Îmi place. Își linge buzele.

— Ce pui la cale, Joe?

— Du-te acasă și fă-ți bagajul, spun. Am de gând să închiriez o Corvette mică și roșie și să plecăm de aici.

— Ești nebun, zice. Și unde mergem noi în această Corvette mică și roșie?

O mușc de gât.

— O să vezi.

— Mă răpești? întreabă.

Și dacă asta e ceea ce își dorește, atunci da.

— Ai două ore la dispoziție. Du-te și fă-ți bagajul.

1. Formular care se completează ca o cerere pentru numărul de identificare și certificare a plătitorului de taxe, astfel încât informațiile necesare plătitorului de venit pe anul respectiv să ajungă la acesta; nu se trimite la stat, odată cu celelalte acte de angajare, ci se folosește strict în scopuri de efectuare a plăților (n.tr.)

2

SE epilase; știam că poate. Și eu m-am ținut de cuvânt. Chiar am închiriat o decapotabilă roșie. Suntem genul ăla de figuranți și trecem prin partea împădurită din Rhode Island. Suntem cel mai rău coșmar al tău. Suntem fericiți. Nu avem nevoie de tine, oricine ai fi. Ne doare-n pulă de tine, de ce crezi despre noi, de ce ne-ai făcut. Eu sunt la volan și Amy e iubita ideală și asta e prima vacanță împreună. În sfârșit. Am parte de iubire.

Prelata e coborâtă și cântăm împreună Goodbye Yellow Brick Road. Eu am ales acest cântec deoarece îmi iau revanșa pentru toate lucrurile frumoase din lume care au fost corupte de iubita mea, bolnavă, în mod tragic, Guinevere Beck. (Acum îmi dau seama că suferea de tulburare de personalitate borderline. Nu ai cum să repari așa ceva.) Beck și prietenele ei groaznice au stricat atât de multe lucruri pentru mine. Nu mai puteam merge nicăieri în New York fără să mă gândesc la Beck. Crezusem că nu aveam să-l mai ascult niciodată pe Elton John pentru că muzica lui se auzea când am omorât-o pe Peach.

Amy mă atinge pe umăr și-mi arată un șoim pe cer. Zâmbesc. Nu e genul de idioată care trebuie să dea mai încet muzica pentru a discuta despre pasăre și aprofundeze subiectul. Doamne, faină e. Dar indiferent cât de frumos e totul, adevărul e mereu acolo:

Am uitat să iau cana.

Fututa aia de cană mă bântuie. Și înțeleg că există consecințe. Nu sunt unic; a fi în viață presupune și o cană cu urină undeva, acolo. Dar nu mă pot ierta pentru că am dat-o în bară, ca o gagică care „uită" un cardigan după o aventură de o noapte. Cana aia e o tâmpenie. O greșeală. Dovada că nu sunt perfect, deși de obicei sunt atât de precis, de atent. N-am făcut un plan ca să iau cana de acolo, dar Amy mă face să-mi doresc să-l fi făcut. Vreau ca lumea să fie curată pentru noi, curată ca după produsele Lysol.

Acum îmi oferă ochelarii ei de soare:

— Conduci, spune. Ai mai multă nevoie de ei decât mine.

Ea e anti-Beck; ei îi pasă de mine.

— Merci, Ame.

Mă sărută pe obraz și viața e un vis de om bolnav și mă întreb dacă nu-s în comă, dacă nu e totul doar halucinație. Iubirea îți fute viziunea și eu n-am ură în inimă. Amy o îndepărtează pe toată, vindecătoarea mea, frumusețea mea anestezică. În trecut aveam tendința de a fi pasional; se poate chiar spune obsedat. Beck era atât de praf încât, pentru a putea avea grijă de ea, a trebuit să o urmăresc acasă și să-i sparg e-mail-ul și să-mi fac griji despre Facebook-ul și Twitter-ul ei, despre mesajele scrise non-stop, toate contradicțiile, minciunile. Cu ea am făcut o alegere proastă și am suferit urmările. Mi-am învățat lecția. Cu Amy funcționează pentru că nu o pot urmări pe internet. Fii atent: nu există acolo. Nu are Facebook, Twitter, Instagram, nici măcar adresă de e-mail. Folosește cartele preplătite și trebuie să îi salvez numărul nou la fiecare câteva săptămâni. E perechea perfectă, perechea mea perfectă.

Prima dată, când mi-a spus, am fost consternat și am judecat-o un pic. Cine pula mea nu-i pe net? Era o nebună pretențioasă? Mințea?

— Și cecurile de plată? am întrebat. Trebuie să ai cont bancar.

— Am o prietenă în Queens, mi-a răspuns. Scriu cecurile pe numele ei și ea îmi dă numerar. Mulți dintre noi se ajută de ea. E cea mai bună.

— Noi?

— Noi, ăștia care nu suntem pe net. Doar nu sunt singura.

Curvele se vor imaculate ca fulgii de zăpadă. Vor să le spui cum nimeni pe lumea asta nu se compară cu ele (Scuze, Prince). Atâția monstruleți avizi de faimă pe Instagram – uită-te și la mine, cum pun gem pe pâine! –, iar eu am găsit pe cineva diferit. Amy nu încearcă să iasă în evidență. Eu nu stau singur, frunzărind printre actualizările ei de stare, regăsindu-mă în fotografiile înșelătoare cu fericire prefăcută. Când sunt cu ea, sunt cu ea, iar când pleacă, se duce exact acolo unde zice că se duce.

(Sigur că am urmărit-o și mă uit ocazional în telefonul ei. Trebuie să știu că nu mă minte.)

— Cred că simt mirosul sării în aer, spune Amy.

— Nu încă, îi spun. Încă vreo câteva minute.

Dă din cap. Nu intră în dispută pentru căcaturi stupide. Nu e Beck cea furioasă. Bolnava aia i-a mințit pe oamenii de care era cea mai apropiată – eu, Peach, futuții ăia de colegi scriitori de la școală. Mi-a spus că tatăl ei murise. (Ba nu.) Mi-a spus că ura Magnolia doar pentru că nici lui Peach nu-i plăcea. (Mințea, i-am citit e-mail-ul.)

Amy e o fată drăguță și fetele drăguțe îi mint pe străini ca să fie politicoase, nu pe cei dragi. Chiar și acum, poartă un maieu ros de la URI. Ea nu a mers la URI; nu a studiat nicăieri. Dar poartă mereu un tricou de la ceva universitate. Și-a luat unul cu Brown pentru mine, doar pentru vacanța asta.

— Le putem spune oamenilor că eu sunt studenta și tu ești profesorul, a chicotit. Profesorul căsătorit.

Dă de aceste tricouri la magazinele de caritate din tot orașul. Pieptul ei strigă mereu Hai, Tigers! Statul Arizona! PITT. Mă ascund după cărți și trag cu urechea când oamenii vin în librărie și încearcă să stabilească o conexiune cu ea – Ai studiat la Princeton? Ai fost la UMass? Studiezi la NYU? – și ea mereu răspunde da. E drăguță cu femeile, iar pe tipi îi lasă să creadă că au o șansă. (N-au.) Îi plac conversațiile. Îi plac poveștile, mica mea antropoloagă, ascultătoarea mea.

Ne apropiem de drumul care ne duce spre Little Compton și chiar când mă gândesc că viața nu poate fi mai bună de-atât, văd faruri de poliție. Un polițist vine spre noi. Cu viteză. Are luminile pornite și sirenele țiuie și muzica a dispărut. Frânez și încerc să-mi stăpânesc tremurul picioarelor.

— Ce pula mea? întreabă Amy. Nici măcar nu aveai viteză.

— Nu cred că aveam, spun cu ochii în oglinda retrovizoare, la polițistul care deschide portiera.

Amy se întoarce spre mine.

— Ce ai făcut?

Ce am făcut? Mi-am omorât fosta iubită, pe Guinevere Beck. I-am îngropat trupul în nordul statului New York și apoi i-am înscenat totul terapeutului ei, dr. Nicky Angevine. Înainte de asta, am strangulat-o pe prietena ei, Peach Salinger. Am omorât-o la mai puțin de cinci mile futute distanță de-aici, pe plaja de lângă casa familiei ei, și-am făcut ca totul să pară o sinucidere. Am scăpat și de un căcat pasionat de ape cu bule, dependent de droguri, pe nume Benji Keyes. Corpul său ars e în boxa lui, dar familia crede că a murit de supradoză. Ah, încă ceva. Prima fată pe care am iubit-o vreodată, Candace. Am băgat-o în mare. Nimeni nu știe că am făcut ceva dintre toate acestea, așa că e mai mult gen întrebare de tipul „dacă un copac cade în pădure…".

— Habar n-am, răspund, și totul pare un nenorocit de coșmar.

Amy scotocește pe lângă cutia de mănuși pentru formularul de închiriere, îl scoate și-l deschide. Ofițerul Thomas Jenks nu își dă jos ochelarii de soare. Are umerii rotunzi și uniforma îi e un pic prea mare.

— Permisul și talonul, spune.

Ochii i se opresc pe pieptul meu, pe cuvântul BROWN.

— Vă întoarceți la școală?

— Mergem doar până-n Little Compton, răspund, apoi continui. La un moment dat. Nu ne grăbim.

Nu observă tonul meu pasiv-agresiv. În pula mea, nu aveam viteză și nu-s vreun căcat de la Brown și, uite, eu de asta nu port tricouri de la universități. Îmi analizează permisul de conducere emis în New York. Trece un secol, apoi încă unul.

Amy tușește.

— Domnule polițist, ce am făcut?

Ofițerul Jenks se uită la ea, apoi la mine.

— Nu ați semnalizat când ați schimbat direcția de mers.

Glumești, în pula mea?

— Ah, răspund. Îmi pare rău.

Jenks spune că are nevoie de „încă vreo câteva minute și pleacă înapoi spre mașină, aproape luând-o la fugă când nu ar trebui să o ia la fugă. Nici n-ar trebui să mai aibă nevoie de „încă vreo câteva minute. Când deschide portiera mașinii și se strecoară înăuntru, mă gândesc la infracțiunile mele anterioare, la activitățile secrete și gâtul mi se strânge.

— Joe, relaxează-te, spune Amy, punându-și mâna pe piciorul meu. E doar o încălcare minoră a legii.

Dar Amy nu știe că am ucis patru oameni. Transpir și am mai auzit eu despre chestii din astea. Un tip e tras pe dreapta pentru ceva infracțiune minoră și, cumva, printr-o magie sadică făcută de calculatoare și sisteme de-ale lor, tipul e prins și cu restul căcaturilor. M-aș putea împușca.

Amy pornește iar radioul. Cinci cântece răsună și douăzeci de minute trec și ofițerul Thomas Jenks e încă în mașina lui, cu documentele mele în mână. Dacă doar îmi scrie un avertisment pentru că nu am semnalizat, dacă ăsta e singurul lucru pe care îl face, atunci de ce vorbește la telefon? De ce tot butonează la laptop? Libertatea mea se termină la începutul unui nou anotimp, când iPhone-ul îmi arată soare și cerul de-afară e încărcat cu nori de ploaie? Pentru că mai știu un polițist, tot în statul ăsta. Îl cheamă Nico și crede că pe mine mă cheamă Spencer. Dacă mi-a văzut poza pe vreun calculator? Dacă m-a recunoscut și l-a sunat pe Jenks și i-a spus „îl știu pe tipul ăsta". Și dacă…

— Joe, spune Amy, despre care aproape am uitat că e aici. Arăți de parcă ai avea un atac de panică. Nu e grav. Nici măcar nu e amendă pentru încălcarea vitezei.

— Știu, îi spun. Doar că urăsc polițiștii.

Mă lovește peste picior.

— Știu.

Întinde mâna în geanta frigorifică și scoate o piersică. O piersică². Sigur că mă omoară să văd întoarcerea în timp. Ea mănâncă o piersică și eu mă gândesc obsesiv la Peach Salinger și la cana cu pișat.

Cana aceea.

Încerc să cred că nu mai este. Îmi imaginez o femeie de la curățenie dând peste ea, dezgustată, frecând-o să o curețe, adăugând înălbitor. Îmi imaginez un golden retriever – oamenii cu case de vacanță iubesc câinii mari – care adulmecă prin casă, dă cu laba peste cană și o dărâmă, iar stăpânul îl cheamă și el aleargă și urina mea se îmbibă în parchet și eu sunt în siguranță. Îmi imaginez un copil de-ai Salingerilor care se joacă de-a v-ați ascunselea. Cana e lovită. Sunt în siguranță. Văd o verișoară de-ale Salingerilor, o îngâmfată care scrie mesaje și își aruncă pantofii în dulap cu neatenție, turbează în draci când o cană se varsă peste pantofii ei Manolo, peste sandalele Tory Burch. Aruncă pantofii. Sunt în siguranță.

Aud portiera izbindu-se. Jenks pășește. S-ar putea să-mi ceară să ies din mașină. M-ar putea minți. S-ar putea să încerce să mă păcălească. Ar putea să îi ceară lui Amy să coboare din mașină. E dat cu apă de colonie, săracul, și îmi înmânează permisul și talonul.

— Scuze pentru așteptare, spune. Știți, avem calculatoarele astea vechi care jumătate din timp nu merg.

— Tehnologia asta, oftez.

Liber. Sunt liber!

— Ea va fi sfârșitul tuturor, nu?

— Un motiv în plus să folosiți semnalizarea, glumește.

Zâmbesc.

— Îmi pare rău, pe bune, domnule polițist.

Jenks ne întreabă dacă locuim chiar în oraș și eu îi răspund că-n Brooklyn e mai liniște și totul va fi bine de-acum. Sunt binecuvântat. Miros deodorantul plin de speranță al lui Jenks. Îi văd viața măruntă, o poartă pe toată în privire, netrăită, visuri pe care nu le-a urmat, pe care nu le va urma, nu pentru că îi e frică, ci pur și simplu pentru că nu-și vede visurile în detaliu, genul de detalii care determină o persoană să-și facă bagajul și să se mute. A devenit polițist datorită simplității uniformei; așa nu trebuie să-și bată capul cu ce să se îmbrace zi de zi.

— Să vă distrați, spune. Aveți grijă.

Intru iar pe drum și sunt ușurat că ziua mea, viața mea nu se termină aici. Am o mână pe volan și o bag pe cealaltă pe sub hainele lui Amy. Văd în față, sus, unde trebuie să ies din drumul principal spre Little Compton. Nu mai vreau să am parte de poliție niciodată și accept că am dat-o în bară, că am lăsat ceva la voia întâmplării și jur că niciodată nu voi mai face asta.

De data aceasta, când ies, folosesc fututa de semnalizare.

2. În engleză, peach, exact ca numele personajului ucis de Joe în primul volum („Tu"), Peach Salinger (n.tr.)

3

NE oprim la Del’s Lemonade și ne așezăm la o masă de picnic, toastăm cu pahare de plastic cu suc. Amy ridică din umeri.

— E bine, zice. Dar sincer, nu e chiar atât de bine, știi?

Îmi place modul ei de a fi anti-curent.

— Oamenii au impresia că totul e mai bine când sunt în vacanță.

— Yelp Nation, răspunde. Oamenii care se simt nasol vor să zică că sucul merită o stea, iar cei nesiguri vor ca toată lumea să îi invidieze și-s gen „cel mai bun suc evăăăăr".

Uneori îmi doresc să o fi cunoscut pe Beck.

— Wow, îi răspund. Tocmai mi-ai descris fosta în detaliu.

Plesnește din buze.

— Pe care dintre ele?

E vacanță, așa că mă relaxez. Îi spun câte un pic despre Beck, chiar dacă nu ar trebui să vorbești cu actuala despre fostele iubite.

— Și era genul de tipă de Ivy League? întreabă. Era snoabă?

— Uneori. Dar în general era doar tristă.

— Știi, majoritatea oamenilor care merg la astfel de școli sunt psihopați pentru că își petrec întreaga copilărie încercând să intre la școlile alea. Nu reușesc să trăiască clipa.

Aș fute-o aici, pe masă, în clipa asta.

— Ai atâta dreptate, îi răspund. Tu ai fost vreodată cu cineva la fel?

Dă din cap.

— Poți să-mi spui despre fostele tale, dar eu nu o să-ți spun despre foștii mei.

E unica femeie în viață care mai știe valoarea misterului. Își aruncă paharul într-un coș de gunoi și ne întindem pe spate pe masă, privind cum se clatină crengile de deasupra noastră.

— Povestește, mă îndeamnă. Spune-mi.

Încep cu începutul, din librărie, cu Beck fără sutien – Amy zice că asta înseamnă că era în căutare de atenție – și Beck cumpărându-și Paula Fox – Amy spune că a făcut-o ca să mă impresioneze pe mine – și uite aici e Amy frumoasă și neobișnuită. Nu mă întrerupe ca să-mi spună povestea ei și nu o ia pe arătură cu gelozia. Mă ascultă și e ca un burete. Pentru mine e cathartic să descriu răutatea lui Beck, iar acesta este motivul pentru care uneori trebuie să te sui în mașină și să o pornești la drum. Nu cred că am fi avut această conversație în New York. Alături de Amy sunt atât de conștient, ea pricepe clar când îi povestesc despre Beck care posta pe Twitter din Bemelmans Bar așa cum căuta „solipsism" în dicționar. Când îi spun că Beck se referea la Little Compton zicând LC, dă cu piciorul în aer. Ea înțelege. Totul. Sunt înțeles. Întoarce capul.

— Veneați aici împreună? ridică puțin tonul, suspicioasă.

— Nu, răspund.

Și nu mint, în teorie. Am urmărit-o pe Beck aici. Asta-i diferența.

Îi povestesc cum Beck m-a înșelat cu psihologul ei.

— Ce oribil, spune Amy. Și tu cum ai aflat?

Am ținut-o prizonieră și i-am spart apartamentul și am găsit dovezile în MacBook Air-ul ei.

— Am avut o bănuială, mint, pentru că oricum e și un pic de adevăr aici. Așa că am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns și cam aia a fost. Ne-am despărțit.

Mă izbește peste picior. Îi zic să caute pe Google pe Nicholas Angevine și o face, apoi scanează titlurile și mă privește oripilată.

— A omorât-o?

— Dap, îi răspund.

Și e impresionant. I-am înscenat lui omorul, așa că eu nici măcar nu exist pe pagina de Wikipedia despre crimă.

— A ucis-o și a îngropat-o lângă a doua casă a familiei lui, în nord.

Se cutremură.

— Îți e dor de ea?

— Nu, îi răspund. Îmi pare rău de ea, desigur. Dar noi nu eram bine împreună, știi? Și când ai apărut tu… adică sună bolnav, dar era gen, bine, de-acum nu îmi mai este dor de ea.

Își împinge genunchiul în al meu.

— Ce drăguț.

Îmi promite să nu mă înșele niciodată cu un psiholog. E precaută cu psihologii și psihiatrii, „oamenii care prosperă pe spatele durerii altora".

Dumnezeule, îi iubesc creierul roz și vâscos și suspicios. O sărut.

— Mă întorc imediat, spune și își lasă poșeta la mine și traversează parcarea pentru a merge la baie.

Se dă în spectacol și se întoarce să-mi facă cu ochiul, așa cum face și la librărie. Când dispare la baie, îi scot telefonul din poșetă.

Niciodată nu îmi e teamă de ce am să aflu când mă uit prin telefonul ei. Vreau doar să știu totul. Ca tipul acela din filmul vechi cu Julia Roberts căruia îi place să o privească probând pălării și dansând pe Brown Eyed Girl. Nimic din telefonul lui Beck nu m-a făcut vreodată să zâmbesc, dar să umblu prin telefonul lui Amy îmi reconfirmă mereu ce simt pentru ea. Prima căutare din istoricul ei Google este Henderson e de căcat. Citește reluări ale emisiunii lui, M#*e Narcisism, cea pe care o privim cu ură de câteva ori pe săptămână, când el stă pe canapea și invitații stau la biroul lui. Chestia e că el stă pe canapea pentru că e un narcisist care vrea să se vorbească doar despre el, dar fiecare interviu evident că deviază spre filme de căcat pe care gazda-musafir le promovează. Ea crede că succesul lui Henderson e dovada că toată cultura noastră se îndreaptă spre o apocalipsă canibalică.

— Ce faci?

Mă alarmez și aproape scap telefonul. Arăt vinovat când umbra ei se întinde peste mine. Stă în picioare, cu brațele încrucișate, ochii îngustați.

Băga-mi-aș. Înghit. M-a prins.

— Amy, spun, strângând de telefon. Știu cum pare, însă nu e ce pare.

Întinde mâna.

— Dă telefonu’.

— Amy, o rog. Îmi pare rău.

Întoarce privirea. Îi dau telefonul și vreau să stea alături de mine, dar și-a încrucișat iar brațele. Are ochii umezi.

— Și chiar mă gândeam la cât de fericită sunt cu tine.

— Îmi pare rău, îi repet.

— De ce scotocești? întreabă. De ce strici totul?

— Nu e așa, îi spun, întinzând mâna.

— Nu, mă respinge. Înțeleg. Nu ai încredere în mine. Și cum ai putea să ai? Eu sunt cea care a apărut cu un nenorocit de card furat în ziua când ne-am cunoscut. Sigur că n-ai încredere în mine.

— Dar am încredere în tine, îi spun și îmi dau seama cât de ciudat sună adevărul. Mă uit în telefonul tău pentru că sunt înnebunit după tine și mi-e dor de tine chiar și când ești la baie.

Mă pun în genunchi și mă umilesc singur:

— Amy, jur. Niciodată n-am fost așa nebun după cineva și știu cum pare. Dar te iubesc. Chiar și când ești la baie, și-atunci îmi lipsești.

La început, nimic. E nemișcată. Apoi oftează și-mi ciufulește părul.

— Ridică-te.

Ne-am așezat pe bancă atunci când o familie apare cu un minivan, gălăgioși, plini de nisip. Acum cinci minute am fi făcut glume despre ei. Acum suntem sobri. Arăt spre ei cu capul.

— Noi doi n-am crescut așa și suntem puțin dați peste cap din cauza asta, îi spun. E greu, pentru oamenii ca noi, să aibă încredere unul în altul, dar eu am încredere în tine.

O privește pe mamă cum împroașcă loțiune pe copii.

— Bine. Ai dreptate. Cu copilăriile de căcat și încrederea.

O țin de mână și ne uităm la tatăl care încearcă să se-nțeleagă cu fiul de neînțeles de patru ani, spunându-i că nu mai poate bea încă un suc pentru că după aceea nu va mai avea loc pentru hot dogii de la grătar. Copilul țipă. El nu vrea hot dog – vrea suculeț. Apare mama care se apleacă și îmbrățișează copilul și spune te rog, explică-i mamei ce îți dorești. Copilul urlă suculeț și tatăl afirmă că mama îl răsfață pe copil și mama zice că e important să comunici cu copiii și să le respecți dorințele. E ca și cum ne-am uita la televizor și, când dispar în spatele minivan-ului, spectacolul a luat sfârșit.

Amy își pune capul pe umărul meu.

— Te plac.

— Nu ești supărată pe mine?

— Nu. Și eu sunt la fel. Uneori nu-mi vine să cred cât de multe avem în comun.

Înțepenesc.

— Te-ai uitat în telefonul meu?

CandaceBenjiPeachBeckCanăcuPișat.

Râde.

— Nu, spune. Dar dacă ți-ai lăsa vreodată telefonul nesupravegheat, clar aș face-o. Nici eu nu-s prea bună la a avea încredere în oameni.

Dau din cap.

— Uite. Nu vreau să fiu genul ăla. Putem fi mai buni de-atât.

Mă strânge de mână.

— S-ar putea să o dau în bară.

Să fim împreună e cel mai frumos sentiment din lume, mai bun decât sexul, mai bun decât o decapotabilă roșie sau primul Te iubesc.

— Da? o întreb.

— Da, răspunde, iar alintul e o formă de iubire.

A fost o idee bună călătoria asta. Luăm mai multe sucuri pentru drum și urcăm iar în mașina ‘Vette. A avut loc un atac atomic și suntem singurii doi oameni rămași pe Pământ și de asta oamenii nu ar trebui să se sinucidă pentru că poate, într-o zi, ai putea ajunge să stai la umbră cu cineva revigorant de diferit! O fac să râdă atât de tare, încât sucul i se revarsă pe la colțurile gurii. Apoi căutăm un loc tăcut și ferit și o ling, iar când termin e ea cea care mi se revarsă pe la colțurile gurii. Vacanța voastră nu e cea mai tare. A mea e. Am câștigat-o. M-a prins umblându-i prin telefon și tot și-a desfăcut picioarele.

Când ajungem la hotel, oftează.

— Wow.

Când intrăm în cameră și apoi pe terasă, eu nu oftez. Știam că suntem aproape, dar nu mi-am dat seama că vom putea să o vedem atât de clar – casa Salinger, sclipind, aprinsă de artificii, plină de oameni. Oameni care poate mi-au văzut, poate nu mi-au văzut cana. Amy arată cu capul spre ei.

— Cunoști pe careva dintre cei de acolo?

— Doar pe unul, îi spun. Ăștia sunt familia Salinger.

Îi spun lui Amy despre prietenia disfuncțională dintre Beck și Peach și de inevitabila sinucidere a celei din urmă. Amy mă cuprinde cu brațele și, dacă am fi într-un desen animat, mi-aș putea întinde brațele de cauciuc tocmai până pe plajă, în casă, sus pe scările șubrede, în dormitorul acela, mi-aș lua cana cu urină și-atunci aș avea totul.

4

Ziua următoare mergem la plajă cu prosoape Ralph Lauren. Stăm lângă familia Salinger. Mă gândesc că poate, poate aș putea cere să le folosesc baia. Noi doi am putea cere asta. Nimeni nu îi poate spune nu lui Amy și, cât ar sta ea la taclale, eu aș merge până la etaj. E un risc, dar n-am altceva.

— Wow, spune cu mâna streașină la ochi. Pare enervat.

Mă întorc. Un bărbat Salinger fluieră și se năpustește spre noi. Coaiele îmi urcă-n abdomen. Amy mormăie.

— Sunt la fel de nașpa precum ziceai.

— Hai să fim calmi.

Doar că el nu e calm. Scuipă.

— Plaja asta e privată, mârâie.

Familiile mă fascinează; Peach e moartă, dar uite-i nasul, uite-i părul zburlit.

— Trebuie să fiți de cealaltă parte a nisipului.

N-ai cum să fii de cealaltă parte a nisipului și Amy își dă jos tricoul de parcă ar fi Phoebe Cates în Fast Times at Ridgemont High.

— Îmi pare atât de rău, spune ea. Voiați să ne mai spuneți și altceva?

Îi zâmbește, iar el se uită la corpul ei și ea e un geniu absolut. El se uită înapoi, la nevastă-sa urâtă, iar Amy râde.

— Putem intra în apă?

— Trebuie să mă încălzesc, îi spun, dar de fapt trebuie să mă ascund de Salingerii ăștia.

Sunt atât de mulți, în pula mea, zburdând pe trambulinele lor din apă, pe nisip, de parcă nisipul și valurile și căsoiul nu-s destul. Copiii se aleargă și bătrânii în pantaloni scurți din bumbac de Madras și tricouri cu mânecă scurtă vorbesc despre vinuri de colecție, despre cursuri de golf în Irlanda și reuniuni. Femeile se plâng de dădace și de vânzătoare și de chelnerița aia care, cred ele, le vânează bărbatul grăsan. Nu ai ghici niciodată că familia asta și-a pierdut fiica, sora, mătușa. Sunt în vacanță în fiecare sens al cuvântului și singura lor grijă e să-i alerteze pe trecători că nu le pot folosi trambulina sau că nu se pot așeza prea aproape de ei. Niciodată n-am văzut o astfel de familie de pizde trăind pentru a pune bariere. Deja au țipat la noi și eu nu intru azi în casa aia.

Așa că-mi bag pula.

O apuc pe Amy și mi-o arunc pe umăr, ea țipă și Salingerii se holbează, invidioși că suntem tineri, săraci și îndrăgostiți. O car spre apă, aceeași apă unde am scăpat de Peach, pe același mal unde a apărut la câteva luni după tragica ei aparentă sinucidere. Amy își înfășoară picioarele după mine și bărbații invidioși privesc, își doresc și beau. Stăm așa, lipiți în mormântul-ocean al lui Peach și, până ieșim din apă, majoritatea membrilor familiei Salinger s-au retras în casă. Acum e mai frig și ne îmbrăcăm cu pulovere și Amy bagă mâna în geanta ei de plajă și scoate o carte pentru copii numită Charlotte & Charles.

— E preferata mea, spune. Pot să-ți citesc și ție?

— Desigur.

Se sprijină de mine, iar povestea e așa: doi uriași, un bărbat și o femeie, trăiesc pe o insulă pustie. Femeia se simte singură, dar el crede că sunt în siguranță. Apoi sosesc oamenii și, în vreme ce ea e entuziasmată, bărbatul e șovăielnic. Ultima dată când fuseseră oamenii aici, totul se dusese dracului. Oamenii au încercat să-i omoare. Charlotte vrea să încerce iar, Charles se conformează, dar sigur că oamenii sună din clopotele al căror sunete îi vor omorî pe Charlotte și pe Charles. Însă Charlotte și Charles au dopuri în urechi pentru a se proteja.

Are loc un cutremur, iar Charlotte și Charles îi ajută pe oameni, apoi înoată spre o nouă insulă. Pe penultima pagină a cărții e o imagine cu uriașii noaptea, împreună, pe insulă. Au trecut câțiva ani. Privesc către stele și Charlotte își pune o dorință: să vină mai mulți oameni. Charles spune că oamenii ar face, dracului, același lucru, încercând să le-o tragă. Charlotte recunoaște că e posibil. Dar îi mai spune și că ar putea să se înșele. Iar pe colțul paginii e un vapor. Vin oamenii.

Amy închide cartea și îmi zâmbește.

— Deci?

— E o carte a dracului de macabră.

Mă plesnește peste picior.

— Nu poți înjura cartea Charlotte & Charles, se întoarce cu fața spre mine. Spune-mi ce părere ai.

— Mi-a plăcut, îi spun.

Mă îndeamnă dintr-o mișcare a