Rodul tainic

de Ioan Slavici

A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de
înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi
dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om
pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela.

Era, se vede, pe acolo, prin înălŃimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva

care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul
potrivit. Împăratul Ńinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela,
şi a dat de ştire în toată împărăŃia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul
acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe
aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege.

Au venit dar boieri de toate spiŃele, feciori de împărat, până chiar şi feŃi-
frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom.

Era însă la curtea împărătească un flăcău ŃanŃoş, şi acesta s-a lăudat mumei
sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i
spună că el se urcă.

Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine.

— N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea
urca, dau poruncă să-Ńi taie capul.

Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat
pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gândească, iar în timpul
acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căŃărătoare de fier, apoi s-a
pus pe urcate.

S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopŃi, şi deo- dată a dat
în scoarŃa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o
babă bătrână, de tot bătrână. El îi dete bineŃele cuvenite.

— Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.

— Bine că mi-ai zis bunică, îi răspunse baba, căci altfel te-aş fi omorât într-o
clipă. Dar ce te aduce pe la noi, puişorul mamei?

— Bunică dragă, răspunse el, n-ai putea să-mi spui ce fel de rod are pomul
acesta?

— Mai aşteaptă puŃintel până ce se va fi întors fiul meu, răspunse ea, el va fi

ştiut-o şi aceasta, căci suflă şi în cele mai mici găuri.

Iară dânsa era Mama Vânturilor. Seara, după ce s-a întors, fiul ei a simŃit
miros de om pământean.
— Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit şi în ce treburi umblă?

1
Ea îi spuse ce şi cum, toate din fir a păr, precum le aflase de la Danciu.

— De, zise fiul ei, Vântul cel fără de astâmpăr, eu suflu, ce-i drept, în toate
găurile, dar până acum tot n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.

A rămas cu buzele umflate şi-a plecat mai departe. Urcându-se până acolo, el
a tocit o pereche de căŃărătoare. El luă acuma altă pereche.

După ce s-a urcat încă trei zile, a dat de o altă colibă şi-a intrat şi-n aceasta
dând cuvenitele bineŃe.

— Bună seara, bunică dragă! Şi baba aceasta îi dete acelaşi răspuns ca cea de
mai nainte, apoi îl întrebă:

— De unde şi până unde? El îi spuse că umblă să afle care e rodul pomului.

— De! îi răspunse ea. Îmi pare rău că nu te pot dumeri. Mai aşteaptă însă să
vie fiul meu; el o să Ńi-o poată spune.

Baba i-a dat apoi să mănânce, căci era lihnit de foame, şi după aceea i-a făcut
culcuş să doarmă.

Viind acasă fiul ei, care e Omul-din-lună, a făcut şi el întrebările pe care le

făcuse vântul. Ea îi spuse că e om bun şi umblă să afle ce fel e rodul pomului.

— Îmi pare foarte rău, răspunse el. Eu mă uit, ce-i drept, prin toate
crăpăturile, dar n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.

DimineaŃa, după ce Danciu se deşteptă din somn, baba i-a spus-o aceasta.
Nu-i rămâne dar lui Danciu decât să-şi ieie a treia pereche de căŃărătoare şi
să arunce jos pe cele tocite.

Găsindu-le pe acestea prin curte, slugile i le duseră împăratului, care prin

aceasta se încredinŃă că a ajuns tot departe.

"Te pomeneşti că acela găseşte în cele din urmă rodul pomului, zise el în
gândul lui, eu însă tot n-am să-i dau fata mea."

Iară Danciu se urcă tot mai departe, o zi, două zile şi după a treia zi iar dete
de o colibă. Găsi şi în coliba aceasta o babă încă mai bătrână, Mama Soarelui;
o păŃi însă şi cu aceasta tot ca şi cu celelalte două şi plecă mai departe.

A urcat acum, a urcat şi iar a urcat timp de trei zile — da, încă trei — fără ca
să i se fi tocit căŃărătoarele, şi tocmai în seara zilei a şaptea s-a pomenit la
poarta raiului.

Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a găsit adică o babă, ci
un moşneag bătrân, de tot bătrân.

— Ai obosit, nu-i aşa? îl întrebă moşneagul.

2
— De! am cam obosit! îi răspunse.
— Ei bine! grăi moşneagul, dacă eşti obosit, sari ici în locul meu şi mai
odihneşte până ce mă voi fi întors eu.

Danciu se aşază şi aşteaptă un ceas, două ceasuri, mult a aşteptat, dar

moşneagul nu s-a mai întors. El a încercat să se ridice, dar n-a fost în stare; îi
era parcă-l bătuseră cu cuie în scaun.

Deodată se pomeni faŃă-n faŃă cu o fată de tot frumoasă, care, nici una, nici
alta, îl întrebă dacă nu vrea să intre vizitiu la Lia, Zâna Zânelor.

— Voi fi vrând eu, îi răspunse Danciu, dar nu pot să mă scol de aici.

— Aş! întâmpină fata cea frumoasă. Am să te scol eu numaidecât. O să-l aduc
înapoi pe moşneagul care a fost aici.

Ea s-a dus apoi fuga la Lia şi i-a spus că moşneagul nu mai e la slujba lui şi a
lăsat în locul său pe unul care ar fi gata să intre vizitiu la ea, dar nu poate să
se ridice de acolo.

Lia se încruntă şi-i porunci olacului său să se ducă iute şi să-l aducă pe
moşneag la locul lui.

Olacul se puse pe drum şi alergă o zi întreagă, de dimineaŃă până seara, dar

nu ajunse la el. Mai alergă însă încă o zi, şi pe înserate îl ajunse, puse mâna
pe el, îi trase o trânteală bună, apoi îl luă în spinare şi-l duse la Danciu, care
se şi sculă îndată ce ei sosiră acolo.

Olacul îi mai trase moşneagului o trânteală bună, îl aşeză la locul lui, iar pe
Ńigan îl duse la zâna Lia, ca să-i fie vizitiu.

Lia avea doi cai de călărie, amândoi cu părul de aur.

— Dacă vrei să intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scaldă-te în putina
aceasta.

łiganul nu mai stete pe gânduri, ci se dezbrăcă şi sări în putină. El s-a scăldat

timp de jumătate de ceas, apoi Lia i-a poruncit să iasă din putină. După ce a
ieşit, ce să-Ńi vadă ochii? Să stai şi să te miri! El era frumos de nu-i mai puteai
găsi pe faŃa pământului pereche.

Să vezi dar ruşine ce era să păŃească împăratul acela care şi-a pus de gând să
nu-şi dea Ńiganului fata!

După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă şi l-a dus la grajdul
celor doi cai cu părul de aur.

— Iată, îi zise ea, aici în cămăruŃa de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor
în fiecare zi o dată câte o baniŃă.

3
Iar s-a făcut apoi nevăzută, şi prin cele cu desăvârşire minunate abia de aici
înainte trece Danciu.

După ce şi-a făcut slujba trei zile de-a rândul, a venit din nou fata cea
frumoasă şi i-a spus că Lia, Zâna Zânelor din ÎmpărăŃia Sorilor, are să-l
aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngâne făcându-le toate întocmai ca
dânsa.

— Du-mă la ea! strigă Danciu săltând de bucurie. Am s-o îngân ca şi când aş

fi întru toate ea însăşi.

El a fost dus la stăpâna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei
un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se
dezbrace, şi, dezbrăcându-se, ea avea şasesprezece rochii, pe când Danciu n-
avea decât o pereche de iŃari. El şi-a sfâşiat însă iŃarii în şasesprezece fâşii şi,
când Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea şi el pe al său o fâşie. După
aceea a pus fâşie lângă fâşie, ca să le coase la loc, dar să vedeŃi minune!
fâşiile se Ńineau una de alta, încât Lia, Zâna Zânelor, stătea cuprinsă de uimire
când l-a văzut dimineaŃa îmbrăcându-se tot ca ea.

Lia s-a dus apoi să se pieptene. łiganul, de asemenea. Li se pu- seră două
oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, şi au început
amândoi să se pieptene. Când Lia îşi trăgea o dată cu pieptenul prin păr,
Danciu trăgea şi el prin al său. Ea a tras de şasesprezece ori, el de asemenea.
łiganul avea şi el păr lung, şi după ce s-au pieptănat, altă minune: faŃa lui era
tot atât de frumoasă ca a Liei.

Când se uită deci la el, Lia nu mai ştia ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea
şi l-a sărutat — cum mireasa îşi sărută mirele.

S-a făcut apoi o nuntă mare, şi după nuntă Lia l-a trimis la vânătoare pe
Danciu, care nu mai era acum Ńigan ca toŃi Ńiganii, ci Făt-Frumos deopotrivă
cu orişicare fecior de împărat.

Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă şi-i zise:

— Când vrei să ştii ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea.

Luându-şi apoi "ziua bună" unul de la altul, el plecă la vânătoare. N-a făcut
însă decât vreo câteva sute de paşi, şi s-a pomenit cu olacul care alerga spre
el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruŃe vânatul şi să nu împuşte decât
doi iepuri.

Mergând mai departe, şi tot mai departe, a zărit o pădure cu co- paci de aur,
iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici
un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin faŃă altă
turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, până ce a dat
de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Şi-a încordat întâi arcul
şi una, două, trei! l-a şi culcat la pământ.

4
El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la
pământ încă unul.

Mergând aşa, la început de drum, apoi pe potecă şi în cele din urmă pe

potecuŃe, el s-a rătăcit de nu mai ştia încotro să apuce.

El scoase deci oglinda şi se uită în ea. A şi văzut pe Lia, care îi făcu semn să
apuce la dreapta.

S-a dus dar, şi mereu s-a dus — un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru
ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, şi iată că a zărit o întreagă turmă
de iepuri.

El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pământ, unul singur.

Iepurii erau însă grămadă, tot unul lângă altul, şi el, nefiind vânător bun, se
temea că, trăgând în el, va omorî deodată mai mulŃi.

A aşteptat dar şi iar a aşteptat, până ce şi-a pierdut răbdarea, şi a tras, încât
a culcat la pământ trei iepuri.

Îi părea rău că n-a putut să se Ńină de vorba scumpei sale soŃii, dar nu i-a
rămas decât să se întoarcă acasă. Peste puŃin i se ivi în cale o matahală de
om, un adevărat uriaş.

— Nu Ńi-e ruşine obrazului că ai împuşcat doi dintre iepurii mei?! îi zise omul
acela, care era stăpânul moşiei pe care rătăcise Danciu.

Nu era adică al Liei decât unul dintre cei trei iepuri.

— Haid' să ne măsurăm puterile! urmă dar stăpânul celorlalŃi doi, care mai era
necăjit şi pentru că ar fi voit ca Lia pe el să şi-l aleagă de soŃ.

Danciu începu să tremure de frică. De! nu se simŃea el destul om pentru ca să

se-ncumete a-şi măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mâna
pe arc şi-l încordă. Cellalt fu şi el gata să tragă, dar era prea târziu, căci
Danciu îl şi culcă la pământ.

El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă când îl văzu aducând
patru iepuri.
— Vai de mine! strigă dânsa. De ce ai omorât şi pe ceilalŃi doi iepuri?! Dacă
află stăpânul lor, te omoară-ntr-o clipă.

— Grija aceasta să n-o mai ai! răspunse Ńiganul, treaba aceasta am regulat-o
eu cu dânsul. Aş avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns.

— S-ar putea oare să nu-Ńi dau? grăi dânsa. Nu avem, aşa cre- dem, noi doi
nici o taină unul pentru altul.

— Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.

5
— Atâta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi? răspunse Lia. De ce oare n-aş fi
având să Ńi-o spun aceasta?! Am să-Ńi dau, dacă e vorba, chiar să mănânci din
poamele acelea câte pofteşti.

Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei şi-i porunci să aducă zece poame
de ale acelui pom.

Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur,
pere de aur şi prune de aur. Servitorul nu ştia din care să ieie patru, căci
luând din fiecare câte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie
patru prune, căci prunele erau mai mici decât merele. Aşa a şi făcut, şi le-a
adus Liei, care i le-a dat soŃului său.

— Am o mică daraveră pe pământ, grăi acesta.

— Dacă e aşa, răspunse Lia, poŃi să te cobori numaidecât. Ea porunci apoi să i
se facă iute un leagăn care se lasă până la pământ, şi-l aşeză pe soŃul său în
leagănul acela. Cât gândeşti cu gândul, Danciu şi ajunse la pământ cu
poamele pe care le avea în buzunar şi i le duse împăratului.

Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, când îl văzu atât de
frumos. Nu voia însă fata de împărat să şi-l ieie de bărbat, căci se temea ca
nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte.

Danciu o-nşfăcă însă, o luă pe sus şi-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi
să vie cu el şi-o duse la pomul cel înalt.

Sosit aici, el strigă "una", şi fu jos leagănul în care se aşezară toŃi trei: el,
mama sa şi fata de împărat. Iar numără apoi "una" şi el fu sus.

— N-ai vrut să mă iubeşti, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împărat,
şi-i dete brânci ca să cadă pe pământ.

Ea a tot căzut trei zile şi trei nopŃi de-a rândul, iar după ce a ajuns la pământ,
s-a făcut miş-fărămiş, de n-a mai rămas de ea întreg decât capul, pe care una
dintre slugi l-a dus la împăratul.

— Doamne sfinte! se tângui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de

bunăvoie pe fata mea?

Când împăratul se tânguia în felul acesta, se ivi deodată-n faŃa lui Ńiganul,
care se căia şi el de fapta ce săvârşise într-o clipă de supărare.

— Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta?

— Nu numai că Ńi-aş da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar Ńi-aş mai da
pe deasupra şi jumătate din împărăŃia mea dacă ar fi în viaŃă fiică-mea.

Danciu se duse la mumă-sa şi-i spuse ce-a zis împăratul.

6
— Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-Ńi dau o cutioară în care e un praf
fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe faŃa moartei, aceasta va învia şi
trupul se va întrema chiar mai şi mai de cum a fost.

Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei şi a presărat pe el

praful, cum zisese mumă-sa. Cât dai în palme, trupul fetei s-a întremat,
crescând bucată lângă bucată, şi ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi
dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească.

— Să trăieşti în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit

altă soŃie.

El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn şi se-

nălŃară într-o clipă la Lia, Zâna Zânelor din łara Sorilor, care i-a primit cu
multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos şi i-a zis:

— Dacă Ńi se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, şi-ntr-o

clipă vom fi eu şi soŃia mea la tine.

El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească şi pe
împăratul, dar Ńiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu
gândul de a-l înşela. Au poftit deci la nuntă şoarecele, care s-a-ndopat.

Am fost şi eu la ospăŃ şi-am pus mâna pe un ciolan, apoi am ple- cat lăsându-
i în fericire, care n-a mai încetat nici până astăzi, dacă nu vor fi murit cumva