Povestea prinţului Sobur

A fost odată un negustor care avea şapte fiice. Într-o zi negustorul le chemă pe toate la el şi o întrebă pe
fiica cea mare:
- Spune-mi mie, fata mea, din norocul cui trăieşti tu pe lume?
- Din norocul tău, tată, îi răspunse fata.
O întrebă şi pe fiica a doua şi ea îi răspunse la fel. Îşi întrebă toate fiicele pe rând şi cele şase fiice mai
mari îi răspunseră cu aceleaşi cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a şaptea, ea îi răspunse:
- Din norocul meu, tată.
- Întâi gândeşte-te bine, fato, şi apoi îmi dai răspunsul.
- Trăiesc din norocul meu, tată, aşa cum trăieşti şi tu din norocul tău, îi spuse fata.
Negustorul se supără şi-i zise fetei:
- Bine, fato, dacă tu crezi că trăieşti din norocul tău şi nu din al meu, du-te în lume să te descurci singură. N-ai
ce să mai cauţi în casa mea.
- Bine, tată, mă duc să-mi caut norocul singură în lume, zise fata şi fu gata de plecare.
Nu luă decât un coşulet de lucru din casa părintească.
Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră:
- Nu te încăpăţâna, surioară. Eşti mică şi încă nu cunoşti greutăţile vieţii. N-ai cum să te descurci. Du-te la
tata, cere-i iertare şi spune-i aşa cum i-am spus şi noi!
- Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre.
Negustorul chemă patru slujitori şi le porunci s-o ia pe fiica sa cea mai mică într-un palanchin şi s-o
ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici ţipenie de om. Fata îşi luă rămas-bun de la tată şi de la surori şi
urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni alergând doica fetei şi spuse s-o ia şi pe dânsa,
fiindcă nu putea s-o lase singură în lume pe aceea pe care o crescuse. Deci o luară şi pe bătrâna doică şi porniră
spre pădure, cu palanchinul pe umeri.
Merseră toată ziua şi abia spre asfinţitul soarelui ajunseră în miljocul unui codru des. Acolo slujitorii le
lăsară pe fată şi pe doică şi se întoarseră acasă.
Rămase singure în pădure, cele două femei se uitară de jur împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric
beznă. Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nicio potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care
ieşiseră din vizuini. Păsările de noapte scoteau ţipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept
şi, strâns îmbrăţişate, se aşezară sub un copac mare.
Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Luă glas omenesc şi le zise:
- Nu puteţi rămâne toată noaptea, singure şi fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină şerpii şi fiarele
sălbatice şi au să vă sfâşie. Intraţi în trunchiul meu şi eu vă voi ocroti.
Copacul îşi desfăcu trunchiul şi cele două femei intrară în el. Se aşezară în încăperea largă a scorburii şi
copacul se închise din nou.
Se întunecă şi mai mult şi din toate colţurile pădurii se adunară animale, căci mirosiseră carne de om.
Veniră tigri, elefanţi, mistreţi şi se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata şi doica. Zgâriară
scoarţa tare cu ghearele şi cu dinţii, dar nu reuşiră să facă nicio spărtură.
Trecu noaptea şi soarele se ivi iar pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să
ciripească păsărelele. Atunci copacul se deschise şi cele două drumeţe ieşiră din trunchiul său. Apoi copacul se
închise din nou şi le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele.
Fata şi doica îi mulţumiră copacului ocrotitor şi se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la lac,
aduseră mâl moale de pe malul lui şi-l aşternură pe scoarţa copacului ca să-i oblojească zgârieturile de peste
noapte. Copacul fu mulţumit şi le învăţă unde pot găsi fructe de pădure. Doica şi fata culeseră fructe de pădure
şi mâncară. Bătrâna adusese de acasă un coş plin de floricele din orez, pe care-l ascunsese în brâu ca să nu-l
vadă stăpânul. Scoase coşuleţul şi-i dădu fetei floricele să mănânce. Atunci copacul le vorbi din nou:
- Dacă aveţi floricele din acestea gustoase, împrăştiaţi o parte din ele pe marginea lacului şi veţi vedea ce
se întâmplă.
Fata şi bătrâna făcură cum le sfătuise copacul şi aşa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăşi în
trunchiul său şi trecu şi noaptea aceea fără nicio primejdie.
A doua zi de dimineaţă, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat. Noaptea
venise un cârd de păuni să bea apă din lac şi, după ce gustaseră floricelele de orez, păunii se luptaseră pentru ele
şi le căzuseră o mulţime de pene. Acum tot malul era împestriţat cu pene de păun. Fata şi doica le strânseră pe
toate şi, întorcându-se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac şi aţă de mătase şi de
argint în coşuleţul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nespus de frumoase.
A doua zi doica luă în poală evantaiele şi porni spre oraş ca să le vândă la piaţă. Copacii îi arătară
drumul şi, ajungând la piaţă, aceasta le vându cu un preţ bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse
nimeni pe acolo. Cumpără mâncare din banii căpătaţi şi se întoarse la fată.
Copacul se bucură de izbânda lor şi le sfătui să pună deoparte, într-o scobitură a lui, banii care le
rămăseseră. Aşa trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele de orez pe marginea lacului şi a doua zi
culegeau pene de păun; în acest chip strânseră mulţi bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meşteri din oraş şi
să-şi facă o casă.
Bătrâna se duse la oraş şi aduse cei mai pricepuţi meşteri. În câteva zile aceştia ridicară în mijlocul
pădurii o casă de toată frumuseţea. Fata le ceru meşterilor să paveze pământul în jurul copacului binevoitor şi să
înalţe nişte garduri de jur împrejur ca să-l ocrotească de ghearele animalelor.
Fata şi doica se instalară mulţumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă şi alte
lucruri frumoase, şi trăiau bine din banii pe care-i câştigau vânzându-le.
Până atunci negustorul nu voise să ştie ce s-a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în
pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să-şi vândă mărfurile şi să cumpere altele. Înainte de a pleca, le
întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai
mari din lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant şi aşa mai departe. Când să urce pe
corabie, negustorul îşi aduse aminte că n-o întrebase şi pe fiica lui cea mică.
Chemă pe unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure şi-i porunci să alerge la ea şi s-o întrebe dacă
doreşte să-i aducă şi ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure şi, văzând-o pe doică la poartă, îi repetă
vorbele stăpânului.
Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să-i aducă tatăl ei din călătorie şi o zori să spună repede, pentru că
mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoţionată să audă că taică-său se gândise şi la ea, încât
nu mai putu vorbi. Nici nu ştia ce să-i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor”, ceea ce înseamnă „Stai
puţin”. Dar baba înţelese că fata ceruse un „sobur-kor” şi fugi la poartă să-i spună slujitorului. Când fata veni la
poartă cu gustări şi cu apă ca să-l servească pe omul care venise de la tatăl său şi să-l întrebe ce mai fac ai ei,
slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la corabie şi-i spusese stăpânului său dorinţa fetei. Nici
negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur-kor”, dar crezu că o fi un lucru străin de care el nu auzise. Nu
mai aşteptă să se lămurească şi porni imediat pe mare.
Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, îşi vându toate mărfurile şi cumpără din
ţările străine multe minunăţii, pe care le încărcă în cele şapte corăbii. Luă toate lucrurile pe care i le ceruseră
cele şase fiice de acasă, până şi cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar când ajunse aproape de casă,
îşi aminti de dorinţa fiicei sale mai mici.
Coborî într-un port mărunt şi se duse în piaţă să caute „sobur-kor”. Nimeni nu auzise de un asemenea
lucru şi fireşte că nu-l găsi. Când era gata să se lase păgubaş, îl strigă un bătrân tâmplar. Acesta scoase o bucată
de lemn vechi dintr-un şopron şi-i spuse că aceea era „sobur-kor”. Negustorul cumpără lemnul cu cinci ghioci
de mare şi se întoarse la corabie.
Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor şase fiice, iar bucata de lemn o trimise
fiicei sale mai mici printr-un slujitor. Fiica cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar
neînsemnat.
- Taica s-a plimbat prin atâtea ţări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase şi scumpe pentru surorile
mele, iar de mine şi-a bătut joc, trimiţându-mi o vechitură de lemn.
Fata plânse, aruncă lemnul într-un colţ al ogrăzii şi nu se mai uită la el. Era vară şi soarele ardea cu
putere. Cu cât trecea timpul, bucata de lemn se crăpă tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în şir
ploaia nu mai conteneşte, iar lemnul putrezi.
În sfârşit, ploile încetară şi fiica negustorului ieşi să se bucure de vremea bună. Era o seară minunată.
Luna îşi revărsa razele printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a
iasomiilor din grădină. Tânăra fată stătea singură şi tristă în curte, iar adierea nopţii îi răcorea sufletul îndurerat.
După puţin timp, băgă de seamă că într-un colţ al curţii sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse
acolo să vadă ce poate fi. Era bucata de lemn, care crăpase în arşita soarelui şi apoi putrezise în apa de ploaie;
acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios.
Fata o luă în casă şi la lumina opaiţului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn. Dădu la o
parte putregaiul şi o deschise. Înăuntru se afla un evantai de fildeş. În odaie era cald şi fata legănă evantaiul ca
să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace şi încolo că auzi un fâlfâit uşor deasupra casei, după aceea
nişte tropote pe terasă şi, spre uimirea ei, în dreptul ferestrei apăru un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî un
tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.
Tânărul intră în casă şi se prezentă. Era un prinţ dintr-o ţară care se afla peste şapte mări şi treisprezece
râuri. Se numea Sobur. Fata îşi aduse aminte cum tatăl ei înţelesese că ea ceruse un „sobur-kor” şi îşi închipui
că de aceea îi adusese un lucru cu care putea să-l cheme pe prinţul Sobur.
Fetei îi plăcu de prinţ şi prinţului îi plăcu de fată. Cei doi tineri se cununară de îndată, schimbându-şi
ghirlandele de flori de la gât. Luna de pe cer şi flacăra din opaiţul odăii le fură martori.
Prinţul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa lui. Spre dimineaţă îi ceru nevestei să dea de trei ori din
evantai în sens invers ca să poată pleca. Îi spuse să-l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi niciodată,
pentru că soarele i-ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai şi într-o clipă prinţul dispăru.
Aşa venea prinţul seara şi pleca dis-de-dimineaţă. Bătrâna doică nu ştia nimic de măritişul fetei. Dar
într-o noapte se trezi şi i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă şi fata îi mărturisi cele
întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să-l vadă şi ea, o
rugă pe fată să-l cheme atunci, îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se
convinse că omul acela, care se dăduse drept prinţ, era într-adevăr un vrăjitor şi-şi pierdea puterea la lumina
zilei. Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăşi cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie şi-l chemă pe
prinţul Sobur.
Într-o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare.
- Ce-ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu tot dinadinsul?
Prinţul o mustră şi-i spuse să dea din evantai în sens invers ca să poată pleca. Era sigur că va muri şi
voia să-şi vadă părinţii. Îndurerată, fata îl ascultă şi prinţul plecă imediat.
În zadar se căină bătrâna, care acum îşi dădu seama de marea ei greşeală, că nu ştia cum s-o dreagă. Fata
nu-şi mai putu găsi liniştea în casă. Hotărî să plece în lume ca să-şi caute soţul bolnav şi să-l vindece.
Dar ţara prinţului era tare îndepărtată şi drumul era plin de primejdii. O fată tânără şi frumoasă nu putea
să călătorească singură. Îşi tăie părul, se îmbrăcă în veşminte bărbăteşti şi-şi luă rămas-bun de la doică.
 Merse mult, trecu prin multe oraşe şi târguri, multe sate şi păduri, până ajunse, către seară, la câmpia
Tepantor, la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se aşeză sub un copac uriaş pentru a se odihni. Nu aţipise bine,
când auzi printre crengi ciripitul înfricoşat al unor păsări. Fata se ridică în picioare şi se uită în sus. Văzu un
cuib cu trei pui de pasăre.
Un şarpe mare urcase în copac şi era gata să-i înghită. Numaidecât fata scoase sabia şi-i tăie capul. Apoi,
dându-şi seama că puii erau flămânzi, tăie şarpele în bucăţi, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o
dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră
părinţii după hrană şi încă nu se întorseseră.
Noaptea târziu, veniră părinţii puilor, Bangoma şi Bangomi, o pereche de păsări care ştiau limba
omenească. Bangoma şi Bangomi erau tare necăjiţi, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată
hrana adunată în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să-şi hrănească puii. Dar aceştia îi liniştiră, spunându-le că nu
le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse de mâncare şi-i scăpase de la moarte.
Păsările fură foarte mulţumite şi o întrebară pe fată cum ar dori să o răsplătească. Fata le povesti necazul
ei şi, ştiind că erau păsări înţelepte, le ceru sfatul. Bangoma şi Bangomi aflaseră de boala prinţului Sobur, pentru
că se duceau în fiecare zi în ţara lui. Ele îi promiseră fetei că o vor lua pe aripile lor dacă peste noapte ea ar
putea să se facă mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac.
Fata stătu de veghe toată noaptea şi dimineaţa păsările o găsiră mai mică decât un bob de muştar şi mai
uşoară decât un pumn de bumbac. Bangoma culese multe ierburi din câmp şi o învăţă pe fată cum să le
folosească pentru a-şi lecui soţul bolnav. Apoi Bangomi o luă pe o aripă şi cele două păsări zburară peste şapte
mări şi treisprezece râuri, spre ţara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Bangomi o lăsă jos şi fata îşi recăpătă
înfăţişarea omenească.
Luă ierburile pe care i le dăduse Bangoma, veni la poarta palatului şi ceru să-l vadă pe rege. Regele era
foarte îngrijorat, căci niciun vraci, din nicio ţară, nu reuşise să-l vindece pe Sobur şi acum singurul său copil era
în pragul morţii. Nu-i venea să creadă că tânărul acela va reuşi să facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât
de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă şi această încercare.
Fata intră în camera lui Sobur şi închise uşa. Tot trupul prinţului era plin de răni şi de arsuri. Nu putea
nici ochii să-i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu şapte doniţe de apă, apoi cu şapte doniţe de lapte. Pisă
ierburile şi-i unse corpul cu alifia făcută din ele. Îl lăsă toată ziua şi apoi îl spălă din nou cu şapte doniţe de apă
şi şapte doniţe de lapte. În sfârşit, îl şterse cu un ştergar moale de mătase şi Sobur se trezi. Dispăruseră toate
rănile de pe trupul său.
Fata deschise uşa spre odaia unde tatăl şi mama lui Sobur aşteptau cuprinşi de nerăbdare. Sobur se ridică
în picioare şi veni spre părinţi. Regele şi regina îl îmbrăţişară şi-l sărutară cu mult drag. Palatul, care până atunci
fusese umbrit de tristeţe, se înveseli. Regele îl însoţi pe tânărul necunoscut până la vistieria ţării şi-l rugă să ia
de acolo orice i-ar fi plăcut. Dar el nu vru decât un inel de la degetul prinţului, pe care era încrustat numele lui.
Prinţul îi dădu inelul cu plăcere şi tânărul plecă îndată din palat, nevoind să mai rămână nicio clipă la serbările
ce se pregăteau.
Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muştar şi mai
uşoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Bangomi o purtă pe aripile ei şi o aduse iarăşi la câmpia Tepantor.
Fata le mulţumi păsărilor de mai multe ori şi a doua zi de dimineaţă plecă spre casă. Noaptea, când rămase
singură în odaie, îl chemă pe Sobur şi într-o clipă acesta apăru pe calul înaripat. Sobur fu bucuros s-o revadă,
căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise şi apoi cum venise un tânăr, nimeni nu ştia de unde, şi-l vindecase.
Fata ascultă toată istoria şi, după ce el îşi termină povestea, îi arătă inelul şi-i dezvălui că acel tânăr
necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură şi mai mult şi vru s-o ia acasă la părinţii lui. Fata însă nu
dorea să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoţise la pădure şi o îngrijise în zile atât de grele. Bătrâna, când
auzi că prinţul voia s-o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credinţa şi dragostea bătrânei pentru fată,
prinţul hotărî s-o ia şi pe ea. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s-o ducă pe
doică? Prinţul o legă de coada calului şi tustrei zburară în înălţimile cerului. Ajunseră imediat în ţara prinţului
Sobur şi cei doi soţi se duseră la rege şi la regină. Se închinară în faţa lor şi le cerură binecuvântarea. Părinţii lui
Sobur erau bucuroşi să aibă o noră atât de frumoasă. Fură şi mai fericiţi când aflară că tot ea fusese tânărul care
îl salvase pe Sobur de la moarte.
Acum Sobur era om în toată firea. Regele îl înscăună şi-i lăsă toate grijile ţării. Apoi bătrânul rege se
retrase împreună cu regina sa, trăiand o viaţă de cumpătare.
Nevasta lui Sobur născu mulţi copii, care de care mai frumoşi, iar doica îi crescu cu priceperea ei
neîntrecută. În fiecare seară, copiii se strângeau în jurul bătrânei şi ea le spunea basme frumoase, aşa cum şi mie
mi-a spus bunica mea această poveste a prinţului Sobur.