JOCUL SORŢII ● comuna Ulmi – Dîmboviţa, locul primei reţineri a fost ţinta

preşedintelui fugar în 22 decembrie ’89

În loc de şapou aş începe cu un citat din singura biografie oficială a lui Nicolae
Ceauşescu, cea publicată de francezul Michel P. Hamelet în 1971: "Urmărit fără
întrerupere, Nicolae Ceauşescu nu-şi încetează o clipă activitatea de agitator şi
organizator. Aşa reuşeşte poliţia să-l aresteze în casa unuia dintre membrii
organizaţiei, Gheorghe Dumitrache din comuna Ulmi Dîmboviţa, unde participa la una
din numeroasele şedinţe."

A urmat vestitul proces de la Braşov, din mai-iunie 1936, de unde a început

cariera publică viitorului şef de stat. Fiindcă a făcut scandal în sala de
judecată, l-a remarcat presa de stînga, Eugen Jebeleanu i-a consacrat un articol
întreg în ziarul Cuvîntul Liber, dar a şi luat una dintre cele mai grele pedepse,
doi ani şi jumătate de închisoare, din care s-a dedus arestul preventiv de şase
luni.

SPRE SAT. La proces a fost judecat un lot de 18 persoane, suspectate de

apartenenţă la UTC. Dintre acestea patru erau domiciliate în comuna Ulmi din
judeţul Dîmboviţa: Gheorghe Dumitrache, Nicolae Chiţu, Toma A. Toma şi Gheorghe
Băleanu. Asupra lui Ceauşescu, la Ulmi s-au găsit cîteva broşuri subversive:
"Raportul tovarăşului Dimtroff", "Discursul tovului Molotov", "Lumina vine de la
răsărit".

Ne-am mirat de faptul că scheletica organizaţie comunistă din România avea o

celulă în satul Ulmi şi ne-am întrebat ce căuta cizmarul, cu broşuri cu tot, în
Dâmboviţa.

O posibilă explicaţie, pe care am dat-o din birou, era că locuitorii din Ulmi nu
era exact "nişte ţărani, dom’le", vorba unei reclame la coniac. Mulţi dintre ei
lucrau în proximitate, la Moreni, în industria petrolului. Acolo avuseseră loc cu
trei ani înainte, în 1933, greve provocate de comunişti, conectate cu cele ale
ceferiştilor, conform planurilor Kominternului de a destabiliza România.
Am pornit spre Ulmi, să vedem exact care a fost istoria reală. Aşa am ajuns să
demontăm o mistificare comunistă.

CRUNTA ILEGALITATE. Am întrebat care a fost casa lui Dumitrache Gheorghe. Ni s-a
indicat o gospodărie cu două imobile, o căsuţă mică şi veche şi una mai nouă. În
bătătură am dat peste doamna Elena Popescu, nepoata lui Dumitrache. Am avut noroc.
Doamna Popescu este profesoară de istorie şi a fost interesată de ce s-a întîmplat
în 1936, l-a tras de limbă pe unchiul ei, decedat în 1993. Aşa am aflat că
arestarea nu s-a produs acolo. De fapt, şedinţa de celulă se ţinea la un alt
sătean, Olteanu Ion. Ceauşescu participa în calitate de reprezentant al regionalei
UTC Prahova, care coordona activitatea în judeţele Ilfov, Dîmboviţa şi Prahova. De
mai multă vreme, Olteanu era nemulţumit. Şef al organizaţiei din Ulmi era Gheorghe
Dumitrache, el primea fondurile de propagandă şi culegea laudele "de la centru".
Olteanu, care îşi punea casa la dispoziţie pentru "evci" (aşa se chemau şedinţele
conspirative) şi depozitarea materialelor de agitaţie, se simţea frustrat. De ceva
vreme devenise şi informatorul plătit al Siguranţei. Din cauza asta a dat pe
goarnă şefului de post al jandarmilor din comună, Mailat, că la 15 ianuarie se va
ţine la el o şedinţă UTC cu doi reprezentanţi de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu
şi Vladislav Tarnovschi, un polonez paraşutat de Komintern în România sub
acoperire de mecanic. Jandarmul atît a aşteptat, i-a luat ca din oală. Au urmat şi
alte arestări, fiindcă Olteanu dăduse în primire toată reţeaua clandestină din
zonă, ba chiar, în urma altor turnătorii au fost priponiţi şi UTC-işti din
Bucureşti. La Ulmi au fost destul de trişti membrii cuibului legionar sătesc,
fiindcă nu mai aveau cu cine să se mai bată la cîrciumă. Aşa s-a ajuns la un lot
de 18 persoane în sala de judecată. Gheorghe Dumitrache a încasat şi el doi ani în
procesul de la Braşov şi a stat cu Ceauşescu la Doftana. I-a povestit nepoatei
sale că viitorul secretar general al PCR era distant, mîndru şi foarte orgolios în
puşcărie. Cu toate acestea aveau o relaţie destul de bună, fiindcă sora omului din
Ulmi, Dumitrache Elena, era mai înstărită şi îi aducea pachete şi lui Ceauşescu.
Acest fapt este destul de important, după cum se va vedea mai jos.

După 1947, Gheorghe Dumitrache a fost activist mărunt pe probleme de agricultură

la CC al PCR şi în final a căpătat pensie de ilegalist. Ceauşescu a evitat însă cu
obstinaţie orice contact cu el sau ceilalţi tovarăşi din Ulmi.
Pentru Ion Olteanu, soarta ulterioară a fost destul de cruntă. A fost arestat în
1946 şi a ieşit din puşcărie abia la amnistia din 1964. A murit şi el după 1990,
iar acum casa din care a fost arestat Ceauşescu e părăsită, are un lanţ cu un
lacăt greu pe poartă.

FALSUL. În mitologia comunistă de după 1965 prevalau eroii. Un turnător nu putea

să încapă în poveştile propagandistice despre Nicolae Ceauşescu. Din cauza asta,
istoriografia comisă de cei obedienţi scorniceşteanului a ocultat existenţa lui
Ion Olteanu. Faptul că Nicolae Ceauşescu a căzut din cauza unei banale gelozeli
între tovarăşi ar fi arătat lipsă de vigilenţă şi necunoaşterea regulilor
conspirativităţii. De asemenea, geniul Carpaţilor nu dorea să se scormonească prea
tare "cazul Ulmi" şi nici procesul care a urmat, fiindcă din documentele epocii
reiese că rolul principal în afacere l-a avut Vladislav Tarnovschi.

Autorităţile ceauşiste au ales drept loc al arestării una din casele lui
Dumitrache, azi demolată. Pentru doamna Elena Popescu, această "onoare" era să se
lase cu o pierdere materială. În 1986, judeţeana de partid Dîmboviţa a dat ordin
să se naţionalizeze casa pentru a fi transformată în muzeu al ilegaliştilor.
Profesoara a rămas vreme de 13 ani, timp în care s-a tot judecat, cu o proprietate
a statului în curte. A reuşit să o recupereze legal abia în 1999.

SUPRAVIEŢUITORUL. Am aflat că dintre cei arestaţi în 1936 se mai află în viaţă

Toma A. Toma. Are 89 de ani şi locuieşte la cîteva case de doamna Popescu. Am
ajuns la o casă în renovare, în curtea căreia am dat peste un bătrîn mic de
statură, dar viguros. Aude ceva mai greu, dar mintea e brici, aşa că ne-am putut
înţelege cu el. Am transcris sub formă de interviu mărturia sa, deoarece o
considerăm importantă.

• Jurnalul Naţional: Cum v-au umflat?

T.T.: Olteanu a trădat, a fost un tîlhar!
• Pe Ceauşescu cum l-aţi cunoscut?
Taică, secretarul nostru de celulă, Dumitrache, urma să plece mai sus. Ceauşescu
era secretar la UTC la regionala Prahova, taică. Şi el pleca de la regională şi
cred că voia să-l lase pe Dumitrache în locu’ lui. Venise cu Tarnovschi să ţină
şedinţă şi să-l ia pe Dumitrache la regiune. Şi atunci a făcut trădare Olteanu, cu
toate că voia Dumitrache să-l puie în locu’ lui la celulă. Am aflat io mai tîrziu
că Olteanu era în legătură de mult, printr-un popă, cu Siguranţa din Tîrgovişte.
Atunci Olteanu i-a dat şi pe cei de aici şi de la Valea Voievozi şi de la oraş,
Tîrgovişte, pe care-i ştia. La 15 ianuarie ’36 ne-au luat de aici. Ne-au cercetat
la Tîrgovişte şi la Braşov. Ne-a luat pe rînd. În sedinţă erea doar Ceauşescu, cu
Tarnovschi şi cu Dumitrache. Pe mine mă aşteptau seara, cînd am venit de la muncă,
jandarmii. Ne-a ţinut doo săptămîni aici, în cercetări şi ne-au înaintat la
Braşov, la Consiliul de Război al Corpului 5 Armată. În mai a început procesul, s-
a terminat la 5 iunie. Mie mi-a dat drumu’ pe la 5 seara că aveam numa’ şaişpe ani
jumate, eram minor.
• Cine era Dumitrache, cum ajusese el comunist?
Fusese ucenic la un patiser la oraş, făcuse ceva bani şi deschisese aici în sat o
prăvălie cu prăjituri, cofeturi. Eu eram vecin şi pretin cu el. Îmi dădea să
împart manifeste, scriam lozinci pe garduri de 7 noiembrie, de 10 mai, desenam
steagu’ roşu, cu vopsea, pe stîlpi.
• Cine v-a luat?
Jandarii d-aci, s-a speriat săraca mama, fraţii... Ne-au luat din sat şi ne-au dus
la legiunea de jandarmi din Tîrgovişte. Ceauşescu şi Tarnovschi au fost închişi
întîi separat, în grajdul cailor. I-au bătut, cred.
• Aţi fost închis în acelaşi loc cu Ceauşescu? Cum era?
Trei luni am stat în acelaşi pat, am urinat în acelaşi hîrdău, hă, hă. Eram cei
mai mici de acolo, io de şaispe, el de opşpe. Erau unii mai bătrîni, Iubu Petre de
la Tîrgovişte, profesorul Mihailovici şi unu’ Nachman, care ne ţînea ideologie
marxist-leninistă. Mihailovici era profesor, ne explica noţiuni de cultură
generală şi ne învăţa limba franceză, fiindcă, dacă am fi luat pedepse mai mari,
partidul voia să ne ajute să evadăm şi să mergem la Spania, unde era război civil.
Ceauşescu era tare doctrinar acolo, la Închisoarea Centrală din Braşov. Era
îndoctrinat rău atunci, cu capu’ la Marx şi Stalin. Ţinea minte pe de rost
lecţiile politice.
• Era rău la închisoare la Braşov? Cîtă libertate de mişcare aveaţi?
Cînd am ajuns acolo am văzut un deţinut care se plimba la braţ prin curte cu
directorul puşcăriei. Era Emil Bodnăraş, care fusese condamnat mai înainte. Habar
n-am ce relaţii avea el cu şefii de acolo, dar puteam primi cîte pachete voiam de
la "Ajutorul Roşu", puteam comunica între noi, ne scoteau la aer de două ori pe
zi.
• Primea Ceauşescu pachete de la familie? Avea o iubită care îi scria?
Nu vorbeam între noi despre iubite, dar nu cred că avea. El oricum era mai retras.
Nu primea scrisori şi nici colete de la familie, avea numai de la mişcarea
revoluţionară. Nu l-au vizitat rude.
• Cum a făcut scandal la proces?
Comisarul regal ceruse expulzarea lu’ Tarnovschi în Polonia, că oricum acolo era
legi mai dure, la poloneji. Ceauşescu s-a ridicat şi a ţipat la ce-a zis
comisarul. Era însă un preşedinte de comisie deştept, colonelu’ Gherghel Radu,
care mi-a fost dup’ aia comandant de divizie în armată. Ăsta i-a dat cuvîntul lui
Tarnovschi, care ştia ceva legi, şi a spus că aici a comis fapta, aici să fie
judecat. Ceauşescu s-a sculat în picioare şi a zbierat: "Ne solidarizăm cu tov.
Tarnovschi!". Atît, dar i-au dat şase luni supliment că a tulburat procesul şi l-
au evacuat din sală. La început am avut avocaţi din oficiu’, dup’ aia au venit
unii plătiţi de partid, îi ţin minte pe Paul Moscovici şi Ştefan Bobancu, da’ ei
au fost vreo cinci.
• În război aţi avut probleme? V-au dat în divizia mai grea?
Pîn’ în 39 veneau din cînd în cînd jandarmii, de se speria biata mama. Îmi spunea
mama: "Fir’al dracu’ de copil, ce mi-ai făcut!". În ’39 m-am dus voluntar în
armată, că oricum mă lua. Aşa voluntar mă duceam unde vream io şi m-am înrolat
acilea la Tîrgovişte, la tancuri. Am stat cinci ani. Pe 10 mai 1940, m-au trimis
cu tancul la defilare la Bucureşti, să trec în faţa lu’ Carol. Aveam comandant de
batalion pe maioru’ Rînceanu, om de treabă, da’ cam surd. Ăsta a intrat în tanc să
mănînce o franzeluţă, pe cîmpu’ de la Cotroceni. Cum era surd, n-a auzit că vine
Vodă, venea pe cal. Eu l-am văzut pe Vodă, am intrat în tanc, l-am scuturat pe
maior. Mi-a spus: "Mersi, tăticule!". M-a simpatizat şi aşa am scăpat de o mare
belea. Peste două săptămîni a venit şeful companiei un căpitan Galbenu Ioan, care
m-a luat de guler: "Futu-ţi Cristoşii mă-tii de comunist!" să mă ducă la colonel.
Sigur mă dădea ori la batalion disciplinar, ori în lagăr. Am avut noroc că ne-am
întîlnit cu Rînceanu pe drum, care a zis: "Ce-i, tăticule?!". A mers la colonel şi
a garantat pentru mine. Am rămas în unitate, am fost pînă la Cotu’ Donului şi
înapoi, m-a ajutat soarta sau Dumnezeu, care o fi.
• În anchetă, în ’36, v-au dat omor?
Da, da’ mai puţin, că eram mic. M-au şantajat, în schimb, să recunosc tot. L-au
adus pe frati-miu ăl mare, care avea şase copii. Plîngea fratele în faţa mea:
"Spune, mă neică, spune, că a zis că mă ia şi pe mine şi rămîne copiii muritori de
foame". Am recunoscut că io am pus drapelu’ şi lozinca pe stîlp.
• După ’44 l-aţi mai văzut pe Ceauşescu?
Nu. Nu ne-a mai băgat în seamă. Ţiu minte că în închisoare ne zicea Nachman, ăla:
"Nesîmţîtu’ de Rege face cîte o vînătoare care costă cît să hrăneşti o mie de
muncitori? Mai tîrziu am auzit de la brigadierii silvici de la Finta, d’aci, că
Maurer şi Niculae făceau vînători mai mari ca ale Regelui. I-am scris la un moment
dat o scrisoare, pentru un băiat d-al meu, care ajunsese profesor de matematici
şi-l repartizase tocmai la Vaslui, să-l aduc aci, acasă. Mi-a trimis înapoi
scrisoarea, să o rezolv aici, la judeţeană.
• Dacă ar fi venit în decembrie 1989 la dumneavoastră l-aţi fi ascuns?
Da, în numele tinereţii comune, l-aş fi ţinut în beci pînă se linişteau lucrurile.
• Cine era mai important în lot?
Eram toţi o apă şi un pămînt. La dormitor era şef Nachman, că era mai mare. Acu’
mă scuzaţi, că am nevasta cam beteagă, mă duc la ea.

În loc de epilog
Pe 22 decembrie 1989, în drum spre Institutul pentru Protecţia Platelor din
Tîrgovişte, de unde a fost preluat de miliţianul Paisie, Nicolae Ceauşescu era
agitat. Nu ştia încotro să o apuce. La un moment dat, şoferul care-i transporta l-
a auzit pe preşedintele detronat spunîndu-i nevestei sale dacă nu e cazul să
meargă la Ulmi, unde îi va ajuta o femeie bătrînă. Putem presupune că-şi adusese
aminte brusc de Elena Dumitrache, cea care-l hrănise cît timp a stat la Doftana.