Pr. Răzvan Ionescu: "Despre Şansa Unei Întâlniri Fundamentale"

c

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om aşa de viu ca

părintele Ghelasie. Viu prin prospeţimea prezenţei sale
personale şi prin calitatea demersului său duhovnicesc.
Cred că in teologie, deontologic măcar, un minim gest de
bunăcuviinţă este de a ne feri de utilizarea sistematică a
cuvântului ,,duhovnicesc". Riscul de inflaţie de
,,duhovniceală", kitch cu pretenţie de autenticitate de
duhovnicie, îl resimţim adeseori cu acuitate.
Duhovnicesc nu-l văd pe cel care se grăbeşte să

strivească pe căutătorul de Dumnezeu cu povara juridică
a unei teologii pe care el o face morală umană, sau
stiinţă, sau tinde să-l integreze fortuit în tiparul personal
de căutare a lui Dumnezeu. Ci mai curând pe cel care
pescuieşte cu înţelepciune întru Hristos, pornind de la
realitatea interioară concretă, palpabilă a acelui căutător,
şi respectându-i-o.
Ocrotirea prin iubire şi dăruire în faţa tuturor neputinţelor inerente începutului de drum spre a
oferi şansa unei creşteri gradate, întru nădejde, mi se pare fundamentală. Duhovnicesc este cel
care ştie să primească pe oricine bate la poarta sa în căutare de reper de mântuire. Pentru
părintele, cuvântul se impune fără ezitare, este neîndoielnic convertibil în faptă: părintele
Ghelasie a fost un om duhovnicesc. Ceea ce a făptuit şi a dăltuit în carnea şi în inima celor care l-
au cunoscut n-a fost un efemer ,,de mântuială´, ci un ferm ,,întru mântuire´.
Neîndoielnic, părintele Ghelasie a fost o persoană controversată. Acest fapt nu mă miră cu nimic.
În faţa tendinţei nivelatoare şi compartimentatoare de a pune etichete pe tot ce mişca în spaţiul
teologiei, demers cartezian care nu-şi poate avea locul în cetatea unicităţii si irepetabilităţii
persoanei - realitate lăsata de Însuşi Dumnezeu - părintele Ghelasie nu putea ocupa un singur
sertăraş.
Dosarul personalităţii sale, privit prin prisma si conform opticii unor persoane deseori căutătoare
de Dumnezeu, chiar şi în taina neştiinţei lor, prin demersuri nu neapărat compatibile cu cel
creştin, face ca oglindirea părintelui in conştiinţele celor care l-au cunoscut să fie diferită, şi deci
prilej de controversă. Chiar şi în spaţiul strict al teologiei ortodoxe, demersul său nu a fost unul
comod, de unde multiplicitatea caracterizărilor. Dincolo însă de spectrul larg de oglindiri stă
realitatea vie a faptului că părintele nu a putut rămâne nimănui indiferent. A fost resimţit
pretutindeni ca cineva care se impunea cu putere ca prezenţă - prin har, prin inteligenţă, prin
autoritate.
Pentru mine, părintele Ghelasie a fost întâi de toate părintele duhovnic ± consultant, cum de
altfel i-a plăcut şi dânsului să se caracterizeze în relaţia cu mine. Cu binecuvântarea duhovnicului
meu din Bucureşti, mergeam deseori la Frăsinei şi mă spovedeam la el. Prima spovedanie o reţin
ca pe una dintre cele mai profunde spovedanii ale mele: dorinţa de îndreptare sinceră pe care am
resimţit-o, harul care mi-a inundat fiinţa m-au făcut să privesc către el ca spre un om cu adevărat
purtător de Hristos. Autentic şi viu. Iar eu m-am simţit iertat de Dumnezeu în toată adâncimea
sufletului meu.
E drept că în privinţa comunicării, a exprimării orale sau în scris, părintele nu umbla pe căi
extrem de bătătorite: limbajul său particular o confirmă. Însă de pe meterezele citadelei de
limbaj, pe care el o construia în urma nevoii imperioase de sacralizare a limbajului - bietele
cărămizi de lut ale cotidianului, cum să poată oglindi ele cereştile învăţături? - altitudinea
perspectivei îţi tăia răsuflarea şi sentimentul acut al Întâlnirii unui om dedicat pe deplin
experienţei te copleşea.
Părintele exprima întâi de toate o experienţă personală, şi aceasta în contextul unei erudiţii
teologice uneori zăpăcitoare. Citise enorm şi combinaţia experienţă vie - context teologic
universal era cuceritoare şi îndemna la urmare smerită. În prezenţa lui, încă dintru început m-am
simţit cu totul îndemnat să valorific formarea mea tehnică nu prin abandon, ci prin transformare
şi compatibilizare treptată cu căutarea prin ochii credinţei.
Departe de a fi o filozofie a jonglării pretins înţelepte şi docte cu concepte pe care le numim

teologice, teologia părintelui a devenit şi căutarea mea: cum să zideşti prin cărămizile
conceptuale şi epistemologice ale lumii contemporane o adevărată teologie, adică o experienţă -
trăire a unei dimensiuni verticale a existenţei. Cred, şi pretind aceasta în duhul abordării
părintelui, că orice poate deveni teologie dacă-L mărturiseşte pe Dumnezeu, iar ştiinţa actuală
permite această dimensiune, ba chiar deseori îndeamnă la ea. Dacă ştii să priveşti.
Părintele fiind un îndemn hiper-mobilizator către studiu şi erudiţie, studiile pe care le-am făcut
până astăzi, departe de a duce în mine la o schizofrenie lăuntrică între tehnic şi teologic, m-au
construit ca persoană şi le consider roadele bunei inerţii în care părintele m-a antrenat încă de pe
atunci. Iar astăzi, în mine, pasiunea întâlnirii dintre ştiinţă şi teologie este mai actuală ca oricând.
Nu acord credit cuvintelor celor care vorbesc despre părintele în coordonatele unei zvonistici în
mod nefericit nepusă la încercare prin contact uman direct. Personal cred că părintele era unul
din oamenii pe care în mod esenţial merită să-i întâlneşti în această viaţă. Onestitatea demersului
său, şi, de ce nu, ineditul acestuia - dar nu într-o căutare de dragul ineditului, ci ca răspuns de
structurare personală la o realitate vie a experienţei - mă încurajează să gândesc în acest sens. îmi
place să cred că teologia sa a fost o teologie de tip paulin în context areopagitic. Adică o
ortodoxie atentă la a fixa repere căutătorilor de toate orizonturile şi orientările, şi, sau mai curând
în special, în sufletele celor fără repere creştine. Şi aceasta pornind de la realitatea sufletului şi
credinţei lor. Influenţele misticii orientale în teologia părintelui sunt false influenţe, sunt
chestiuni de formă şi nu de fond. El era omul care zidea într-un context personal, şi cred că avea
o vocaţie a sesizării contextului, ştiind să sesizeze interiorul uman în particularitatea şi unicitatea
căutării sale, şi astfel a avut o putere mărturisitoare cu totul specială în tagma celor care căutau
mai curând energii şi esenţe universale decât un Dumnezeu viu şi personal. Dumnezeu ştie în câţi
acest pariu al său a reuşit, personal cred că numărul lor este foarte mare.
Părintele Ghelasie a fost un om care ştia să trezească în ceilalţi mecanismul profund al nevoii de
Dumnezeu. Vocea sa în timpul privegherilor de noapte calma şi odihnea lăuntric ca un
medicament de care sufletul se lipea cu o încredere a învierii. Mărturia lui trecea prin har şi nu
prin filozofie, iar cuvintele lui, deseori părând complicate pentru cel mult prea obişnuit cu
conceptele lumii, se desluşeau mai târziu în taina inimii. La părintele Ghelasie forma era într-o
continuă căutare de a face fondul mai exprimabil. Iar fondul mărturiei sale era însăşi viaţa sa.
Postitor şi rugător, părintele era întâi de toate trăire. Se structura ca trăire.
Nu aş încheia cuvântul meu fără a face referire la smerita lui lucrare de dăruire a scrierilor sale,
tuturor. Gratuit. Trimitea deseori celor mari în ale teologiei din ţară, cu smerenie, tot ce scotea
nou. Nu impunându-le, ci propunându-le. Deseori poate era întâmpinat cu un zâmbet înţelegător,
şi atât. Nu am văzut însă om mai deschis dialogului, şi nu cunosc pe cineva din Ägreii" teologiei
care să fi demonstrat netemeinicia dogmatică a învăţăturii părintelui. Şi mai cred că, chiar dacă
ar fi reuşit cineva în acest demers - deşi mă îndoiesc cu toată seriozitatea - lucrarea sa de
propovăduire vie a unui duh de făptuire teologică nu va fi cu nimic pătată sau pusă în umbră; în
veacul acesta bombardat de informaţional, el mărturisea necesitatea de înfăptuire, de înţelegere.
În acest context, teologia este mai curând devenirea întru înţelegere, întru participare, iar nu
înmagazinare ieftină şi mimetică de cunoştinţe, fie ele şi "teologice".
Ştiu că cuvintele pe care le înfăţişez aici nu redau decât puţin din importanţa părintelui în
devenirea mea. Prefer ca experienţele personale să rămână trecute sub tăcere, pentru taina şi
frumuseţea lor. Spun doar că părintele a fost unul din oamenii care au schimbat în mod hotărâtor
viaţa mea. Şi dacă astăzi, spre neîncetata mea uimire, Dumnezeu a rânduit să fac inginerie de
suflete ± ştiu, mulţi o numesc preoţie ± sunt convins că părintele Ghelasie a pus undeva în trecut
o cărămidă în această construcţie. Fundamentală.
pr. Răzvan Ionescu

Paris, 11.12.2003
(text publicat în volumul "Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Iconarul Iubirii dumnezeieşti", ed.
Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 142-146)

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre Şansa Unei Întâlniri Fundamentale"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre Şansa Unei Întâlniri Fundamentale"

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Răzvan Ionescu: "Despre Şansa Unei Întâlniri Fundamentale"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

c

Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om aşa de viu ca

Duhovnicesc nu-l văd pe cel care se grăbeşte să

Departe de a fi o filozofie a jonglării pretins înţelepte şi docte cu concepte pe care le numim