Walter Scott

Talismanul

Motto :

„ Spre deşertul sălbatic ei s-au retras, ...

dar cu arme.”
1
 CAPITOLUL I
Paradisul regăsit

Soarele arzător al Siriei nu atinsese

încă zenitul; un cavaler din ordinul
Crucii Roşii, care îşi părăsise îndepărtata
ţară de la miazănoapte ca să intre în
ostile cruciaţilor rătăcitori din Palestina,
străbătea agale pustiul nisipos ce se
întindea în preajma Mării Moarte, numită
în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare
închisă, în care se varsă apele
Iordanului, dar ea însăşi neavând nici o
scurgere. Războinicul pelerin străbătuse
anevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei,
cărările râpoase care şerpuiau printre
stânci; ieşind în cele din urmă din
îngustimile primejdioase, ajunse în largul
câmpiei, unde cetăţile blestemate
chemaseră asupră-le cândva crunta
răzbunare a Celui Atotputernic.
Oboseala, setea, primejdia care pândea
la fiece pas, toate fură uitate în clipa
când călătorul îşi aminti de cumplita
întâmplare care prefăcuse într-un jalnic
pustiu mănoasa vale a Sodomei,
odinioară udată de ape zburdalnice, ca şi
grădina Domnului – acum un deşert
2
uscat şi pârjolit, sortit să rămână sterp
pe vecie.
Văzând mohorâta întindere de apă,
atât de deosebită în privinţa limpezimii şi
a nestatorniciei, de toate celelalte,
călătorul se cutremură şi se închină
creştineşte; îşi aminti că sub undele
domoale zăceau leşurile şi ruinele
măreţelor cetăţi de odinioară, care
stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele
cerului sau neastâmpărul măruntaielor
pământului le săpaseră mormântul, şi
dărâmăturile lor se scufundaseră în
adâncul acestei mări care nu răbda la
sânu-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca
vreo luntre să-i tulbure suprafaţa, şi, ca
şi cum propriile-i străfunduri ar fi
însemnat cel mai nimerit lăcaş pentru
apele-i posomorâte, nu-şi trimitea, ca
oricare altă mare, tributul în
nemărginirea oceanului. Întreg ţinutul
înconjurător, ca şi pe vremea lui Moise,
era numai pucioasă şi sare; ierburile n-
aveau cum să răsară şi floarea nu lega
rod; nici urmă de lăstar nicăieri.
Pământul, ca şi apele lacului, avea de ce
să se numească „Tărâmul Morţii”,
deoarece nu se înveşmânta în verdeaţă
ca oricare altă câmpie; până şi văzduhul
3
era văduvit de locuitorii lui înaripaţi;
aceştia o luau razna, pesemne ca să
scape de duhoarea catranului şi a
pucioasei, pe care văpaia soarelui o
împrăştia de pe suprafaţa apei,
învolburarea de aburi preschimbându-se
uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de
spumă vâscoasă, care se cheamă naft,
pluteau deasupra apelor domoale şi
întunecate, sporind volburile de aburi, ca
şi cum ar fi vrut să adeverească pe deplin
înfricoşătoarea poveste a lui Moise.
Soarele strălucea falnic, aproape de
neînchipuit în cuprinsul acestei privelişti
a deznădejdii, şi întreaga fire însufleţită
parcă se ferea de înverşunarea razelor
sale, în afară de pelerinul singuratic care
răscolea anevoie nisipul mişcător al
deşertului, părând singura făptură vie pe
tot întinsul câmpiei. Îmbrăcămintea
călăreţului şi echipamentul calului erau
ciudat de nepotrivite pentru ţinutul pe
care îl străbăteau. În afară de zalele cu
mâneci lungi, în afară de mănuşile
bătute în plăcuţe de oţel şi de platoşa din
acelaşi metal, mai avea un scut în trei
colţuri atârnat de grumaz, un coif de oţel
cu vizieră şi un fel de glugă împletită din
sârmă, ce umplea golul dintre pieptar şi
4
marginile coifului. Picioarele îi erau
apărate de armuri mlădii, ce-i acopereau
coapsele şi genunchii, în timp ce tălpile îi
erau vârâte în încălţări acoperite cu plăci
de oţel, ca şi apărătoarele braţelor. O
spadă lungă şi lată, cu prăsele zdravene,
lucrate în chip de cruce, pe care o purta
pe un şold, părea pereche cu un pumnal
mare, atârnat pe celălalt şold. Călăreţul
strângea la oblâncul şeii, cu capătul
rezemat în scară, lancea lungă cu vârful
oţelit, arma lui de căpetenie care, la fiece
mişcare a calului, se lăsa către spate, în
timp ce flamura flutura în adierea
domoală, răsucindu-se în vârfuri. La
toată această îmbrăcăminte greoaie se
cade să adăugăm un fel de pelerină de
postav brodat, ieşită de soare şi de
întrebuinţare, veşmânt ce părea foarte
folositor, deoarece împiedica razele de foc
ale soarelui să cadă de-a dreptul peste
armură, care altfel ar fi devenit cu
desăvârşire nesuferită călăreţului.
Armele nobilului cruciat închipuiau în
felurite locuri, cusut pe stofă, dar ieşit de
soare şi de vechime, un leopard culcat,
cu însemnarea: „Dorm, nu mă treziţi!" Se
mai puteau desluşi pe scut armele
aceluiaşi blazon, aproape şters de
5
numeroase lovituri. Coiful uriaş, rotund,
n-avea nici un fel de podoabă. Păstrând
aceeaşi greoaie îmbrăcăminte de oţel, cu
care se puteau apăra la nevoie, cruciaţii
din miazănoapte păreau că înfruntă cu
tot dinadinsul clima şi ţinutul în care
veneau să se războiască. Îmbrăcămintea
calului nu era mai puţin greoaie şi mai
puţin nesuferită decât aceea a
călăreţului. Dobitocul purta o şa groasă,
bătută cu plăci de oţel, iar în dreptul
grumazului, sub coamă, un fel de
platoşă; altă îmbrăcăminte, ţesută din
fire de oţel, îi apăra crupa şi coapsele.
Călăreţul purta de asemenea, la oblâncul
şeii, un baltag ca un ciocan de oţel, şi
acesta o armă de căpetenie. Frâul şi
hamurile erau împletite cu lanţuri, iar
capul dobitocului era apărat de o glugă
de zale, care avea deschizături în dreptul
ochilor şi al nărilor, iar în mijlocul frunţii
purta un corn, care, ivit parcă din ţeasta
calului, îi da întrucâtva înfăţişarea
inorogului din poveste.
O îndelungată folosinţă îi obişnuise
însă, atât pe călăreţ cât şi pe neobositul
lui fugar, cu toată această panoplie de
arme. Într-adevăr, mulţi războinici,
rătăcind din apus spre meleagurile
6
Palestinei, piereau mai înainte de a se fi
obişnuit cu asprimea climei arzătoare;
pentru mulţi însă, acea căldură nu era
prea greu de îndurat, obişnuindu-se într-
o oarecare măsură cu ea, printre aceştia
aflându-se şi călăreţul singuratic care
străbătea în clipa aceea ţărmurile pustii
ale Mării Moarte.
Firea îl înzestrase desigur cu o putere
puţin obişnuită, dacă purta cămaşa de
zale cu uşurinţa cu care ar fi purtat o
îmbrăcăminte ţesută din fire de păianjen.
În afară de aceasta, era un om îndelung
răbdător; sănătatea lui putea să înfrunte
orice fel de climat, ca şi oboseala şi
lipsurile, oricât ar fi fost de nemiloase.
Pornirile lui erau în strânsă legătură cu
vânjoşia trupească; se simţea pururi
cuprins de neastâmpăr, în cele mai
vitrege împrejurări şi, sub înfăţişarea sa
liniştită şi rece, se frământa o nepotolită
sete de avânt şi de faimă, înnăscută în
firea vestitelor vlăstare ale seminţiei
normande, ceea ce le făcea să cucerească
lauri în toate ungherele Europei. Totuşi,
nu oricui îi era dat să primească din
partea norocului o răsplată strălucită, şi
aceea pe care o dobândise singuraticul
nostru călător timp de doi ani cât
7
cutreierase ca un războire aprig
Palestina, se putea socoti o faimă
trecătoare şi, pe deasupra, câteva
indulgenţe papale. În acest timp, puţinii
bani pe care îi avusese în pungă se
topiseră cu atât mai grabnic cu cât nu se
folosise de nici unul din mijloacele prin
care cruciaţii binevoiau să-şi
reîntregească veniturile ştirbite, pe
spinarea localnicilor palestinieni. Nu
căuta să stoarcă nici un fel de dar din
partea nefericiţilor locuitori ai ţinutului,
în schimbul făgăduielii că nu se va atinge
de avutul lor în timpul războaielor cu
sarazinii, şi nici nu avusese prilejul să se
îmbogăţească prin vreo răscumpărare a
cine ştie cărui prins mai de vază. Mica
suită, ce-l însoţise dincolo de hotarul
ţării în care se născuse, se răzleţise, pe
măsură ce i se micşorau şi mijloacele de
întreţinere, şi singurul scutier ce-i mai
rămăsese era bolnav la pat, şi deci în
neputinţă de a-şi urma stăpânul. Aşadar,
călătorea singur, fără tovarăşi, după cum
am arătat mai sus. Aceasta nu-l supăra
însă câtuşi de puţin pe cruciatul nostru,
obişnuit să-şi privească spada drept cel
mai credincios tovarăş şi gândurile
cucernice drept cei mai buni însoţitori.
8
Omul, însă, nu se poate lipsi îndelungă
vreme de hrană şi de odihnă, chiar când
are o făptură de fier şi o fire răbdătoare
ca cea a cavalerului cu blazonul
leopardului adormit. Pentru aceasta,
după ce lăsă Marea Moartă la oarecare
depărtare în urmă-i, spre dreapta, salută
cu bucurie pâlcul de doi sau trei palmieri
ce se zăreau în depărtări, dovadă că în
apropierea lor se afla izvorul în preajma
căruia avea să-şi facă popasul de amiază.
De asemenea, calul, care îndura
îndeajuns goana, luând pildă răbdarea şi
resemnarea stăpânului începu să-şi
înalţe capul, fremătând din nări şi iuţind
pasul, ca cum ar fi simţit de departe
mirosul şi răcoarea apei lângă care avea
să se odihnească şi să se adape. Dar,
mai înainte de a fi ajuns la locul dorit,
cal şi călăreţ erau sortiţi altor osteneli şi
altor primejdii.
În timp ce cavalerul Leopardului îşi
aţintea privirea asupra mănunchiului de
palmieri aflat încă îndeajuns de departe,
i se păru că, între trunchiurile lor
înlănţuite, se mişcă ceva. Curând,
această îndepărtată nălucire se
desprinse dintre copacii care îi
ascunseseră întrucâtva mişcările, şi
9
porni în goană spre călăreţ; abia atunci
putu acesta să-şi dea seama că spre el
venea un războinic călare; în cele din
urmă, după turban, suliţa lungă şi
burnusul verde, recunoscu numaidecât
în el un călăreţ sarazin. „În pustiu,
nimeni nu întâlneşte un prieten”, zice un
proverb oriental. Totuşi, cruciatului îi
păsa prea puţin că păgânul, care înainta
întru întâmpinarea lui, pe agerul fugar
din Barbaria, ca şi cum ar fi fost purtat
pe aripi de şoim, venea ca prieten sau ca
vrăjmaş; poate că, apărător dârz al
crucii, l-ar fi vrut mai degrabă duşman.
Pentru orice împrejurare, îşi desprinse
lancea din scară, o apucă cu mâna
dreaptă, aşezând-o pe spinarea calului,
cu vârful înainte, înfăşură dârlogii pe
braţul stâng, şi înviorând cu pintenii
agerimea fugarului, se pregăti să înfrunte
pe străin cu liniştea şi încrederea în sine
a războinicului obişnuit să învingă. La
rându-i, sarazinul porni în goana calului,
aşa cum fac de obicei călăreţii arabi; îşi
strunea fugarul mai degrabă cu ajutorul
picioarelor şi cu mişcările trupului, decât
cu ajutorul frâului, pe care îl ţinea fără
întrebuinţare în mâna stingă; astfel că
nimic nu-l împiedica să se slujească de
10
pavăza rotundă, îmbrăcată în piele de
rinocer şi bătută în cuie de argint, pe
care o purta pe braţ, jucând-o încoace şi
încolo, ca şi cum ar fi avut de gând să
înfrunte cu talgerul acela şubred
năprasnicele lovituri ale unei lănci
apusene. Nu-şi pregătea suliţa, aşa cum
făcuse vrăjmaşul; o apucă totuşi cu
mâna dreaptă de mijlocul lemnului şi în
cele din urmă începu s-o învârtească pe
deasupra capului. Înaintând drept spre
duşman, cu toată iuţeala, aştepta parcă
să-1 vadă pe acesta făcând acelaşi lucru,
pornind în goană în întâmpinarea lui;
dar cavalerul creştin, obişnuit cu felul de
a lupta al războinicilor din Orient, nu
înţelegea să-şi obosească fugarul într-o
goană zadarnică. Dimpotrivă, se opri,
dându-şi seama că, dacă ar fi trebuit să
primească lovitura duşmanului,
greutatea armelor şi cea a calului îi
dădeau putinţa de a lovi el însuşi
fulgerător. Prevăzător şi temându-se
poate de aceleaşi urmări, călăreţul
sarazin, când ajunse la două aruncături
de suliţă, de creştin, îşi struni calul spre
stânga, c-o dibăcie de neasemuit şi făcu
de două ori înconjurul cavalerului;
acesta însă, învârtindu-se pe loc, astfel
11
încât să-şi înfrunte mereu potrivnicul din
faţă, zădărnicea oarecum gândul
acestuia de a-l lovi pe neaşteptate, astfel
că sarazinul se văzu silit să dea pinteni
calului şi să se tragă înapoi c-o sută de
paşi. A doua oară, asemenea hultanului
ce se năpusteşte asupra şoimului,
maurul porni în goană şi din nou se văzu
silit să fugă înapoi, fără să fi putut da o
singură lovitură. În cele din urmă,
pentru a treia oară, se năpusti în acelaşi
chip; dar cavalerul creştin, dornic să
sfârşească această luptă ciudată, în care
neastâmpărul obositor al vrăjmaşului ar
fi putut să-i istovească şi lui puterile,
apucă dintr-o dată baltagul greu pe care-
l purta atârnat la oblânc şi, cu braţul
său sigur, călăuzit de o privire ageră, îl
aruncă drept în capul emirului – căci
vrăjmaşul nu părea să fie din neam de
rând. Sarazinul zări la timp uriaşa armă
ce venea în zbor şi ridică uşoara-i pavăză
între cap şi baltag; puterea cu care
fusese zvârlit baltagul, împinse însă
pavăza până în dreptul turbanului şi, cu
toate că lovitura nu-şi nimerise ţinta de-
a dreptul, fu de ajuns ca să-l azvârle jos
din şa. Mai înainte ca creştinul să fi avut
vremea să se folosească de căderea lui,
12
vrăjmaşul se ridică sprinten în picioare
şi, chemându-şi calul, care se apropie
îndată, sări în şa fără să fi atins scările,
şi dobândi iar poziţia prielnică din care
voise să-l doboare cavalerul Leopardului.
Dar cruciatul îşi ridicase şi el baltagul de
pe pământ şi războinicul răsăritean, care
nu uita cu câtă putere şi îndemânare se
folosise de el, părea că se fereşte acum
cu luare aminte de atingerea năprasnicei
arme a cărei tărie o simţise puţin mai
înainte, pregătindu-se în acelaşi timp să
urmeze lupta, cu alte arme, ce puteau fi
aruncate de departe. Într-adevăr, îşi
împlântă suliţa în nisip, la oarecare
depărtare de vrăjmaş, şi desprinse din
curele arcul scurt, pe care îl purta în
spate; apoi, dând pinteni calului, mai
făcu de două sau de trei ori înconjurul
cruciatului, de astă dată ceva mai
departe; cât dăinui goana aceasta, zvârli
şase săgeţi asupra creştinului, cu o
mână atât de sigură, încât numai
trainicele zale ale acestuia fură în stare
să-l apere, ca să nu fie rănit în şase
locuri. A şaptea săgeată păru însă c-a
nimerit într-un loc mai puţin ferit,
deoarece creştinul se rostogoli
numaidecât de pe cal.
13
 Dar, care nu fu uimirea sarazinului
când, descălecând din goană ca să vadă
în ce stare se găsea vrăjmaşul pe care îl
socotea învins, se simţi deodată înşfăcat
de grumaz; cavalerul se prefăcuse
înadins că e rănit, ca să-şi ademenească
potrivnicul; totuşi, şi în această luptă,
iscusinţa şi vitejia războinicului din
Orient îl scăpară din mâna duşmanului.
Scoase de pe umăr cureaua de care se
încleştase cu străşnicie cavalerul
Leopardului şi, desprinzându-se astfel
din strânsoare, sări numaidecât în şa, pe
spatele calului care, urmărindu-i parcă
toate mişcările cu o înţelepciune într-
adevăr omenească, o luă la goană în
aceeaşi clipă. Dar sarazinul îşi pierduse
sabia şi tolba, legată de cureaua pe care
fusese silit s-o lepede; de asemenea, îşi
pierduse şi turbanul în luptă. Această
întâmplare îl hotărî parcă să caute o
împăcare... Se apropie de creştin, cu
mâna dreaptă întinsă, dar fără
ameninţare.
— Pogoare pacea între neamurile
noastre – rosti el în limba franceză, ce
slujea de obicei ca mijloc de înţelegere
între cruciaţi şi vrăjmaşii lor... Pentru ce
ne-am război? Hai să facem pace.
14
 — Nu mă împotrivesc – răspunse
cavalerul Leopardului – dar ce mă poate
încredinţa că n-ai să-ţi schimbi
hotărârea?
— Cuvântul unui propovăduitor al
înţelepciunii Profetului n-a fost călcat
nicicând, şi numai ţie, vrednice
nazarinean, s-ar cuveni să-ţi cer un
cuvânt de întărire a celor hotărâte, dacă
n-aş şti că mişelia se leagă rareori de
vitejie.
În faţa nobilei încrederi a
mahomedanului, cruciatul se simţi
ruşinat de îndoielile ce-l încercaseră.
— Pe crucea spadei mele – zise el, cu
mâna încleştată pe prăsele – voi fi pentru
tine un tovarăş credincios, viteaz sarazin,
atâta vreme cât soarta va hotărî să fim
împreună!
— Pe Mahomed, profet al lui
Dumnezeu, şi pe Allah, Dumnezeul
profetului! răspunse fostul potrivnic –
faţă de tine n-a rămas nici urmă de
vrăjmăşie în inima mea. Şi-acum, să ne
apropiem de unda izvorului, căci acesta-i
ceasul odihnei şi buzele mele de-abia
atinseseră şipotul înviorător în clipa
când apropierea ta mi-a adus aminte de
luptă.
15
 Cavalerul Leopardului se grăbi să
primească cu toată bunăvoinţa această
propunere, şi cei doi războinici, duşmani
cu câteva clipe mai înainte, călărind în
pace alături, se îndreptară spre
mănunchiul de palmieri, fără ca în
privirea lor să fi rămas vreo urmă de
vrăjmăşie, fără ca prin vreo mişcate, să
dea dovadă de neîncredere.

CAPITOLUL II

În vreme de război şi de primejdie, au

fost întotdeauna şi zile paşnice, liniştite;
şi aceasta cu atât mai mult în timpurile
feudale, în care meşteşugul războiului
era principala îndeletnicire a omenirii,
ceea ce făcea ca răstimpurile de pace,
sau mai curând de încetare a focului, să
fie mult preţuite de războinicii care le
gustau atât de rar şi care le iubeau cu
atât mai mult cu cât erau mai trecătoare.
Nu e nevoie să nutreşti mereu o
vrăjmăşie faţă de un duşman cu care te-
ai războit azi şi cu care poate ai să te mai
înfrunţi mâine. Împrejurările şi stările de
lucruri erau atât de prielnice
dezlănţuirilor de patimi înverşunate,
încât potrivnicii, atât timp cât nu
16
pândeau faţă-n faţă în luptă, sau nu
erau aţâţaţi de gândul un răfuieli
neîmplinite, în scurtele răstimpuri de
pace se bucurau unii de tovărăşia
celorlalţi.
Deosebirile de credinţă şi zelul fanatic
care-i însufleţea atât pe apărătorii crucii
cât şi pe cei ai semilunei, erau îmblânzite
un simţământ firesc unor nobili
războinici, cultivat de spiritul,
mentalitatea cavalerilor. Acest impuls a
fost transmis în întregime din lagărul
creştin spre cel al vrăjmaşilor de moarte,
sarazinii, atât cei din Spania, cât şi cei
din Palestina. Aceştia din urmă nu mai
semănau cu barbarii fanatici, care
năvăliseră din pustiurile Arabiei centrale,
cu sabia într-o mână şi cu Coranul în
cealaltă, gata impună moartea sau
credinţa în Mahomed, ori, în cel mai bun
caz, robia şi jugul, tuturor celor care
îndrăzneau să se împotrivească
învăţăturii profetului din Mecca. Într-
adevăr, aceste alternative fuseseră
impuse paşnicelor popoare ale Greciei şi
Siriei. Venind însă în contact cu
popoarele creştine din Apus, însufleţite
de un elan tot atât de puternic, de un
curaj de neînvins, de dibăcie şi izbânzi pe
17
câmpul de luptă, sarazinii se lăsară
încetul cu încetul înrâuriţi de obiceiurile
acestora şi mai ales de regulile
cavalereşti menite să făurească un popor
de oameni mândri şi viteji. Începură să
cultive turnirele şi întrecerile cavalereşti;
îşi învestiră chiar cavalerii lor, sau cel
puţin alcătuiră ranguri asemănătoare;
dar mai cu seamă, observau legile
onoarei cu o grijă care putea să ruşineze
de multe ori pe cei ce se socoteau adepţii
unei religii superioare, întreruperea
luptei, fie că se petrecea între popoare
sau indivizi, era respectată cu sfinţenie.
Sub înrâurirea unor atari simţăminte
paşnice, cruciatul şi sarazinul nostru,
care cu câteva clipe mai înainte se
străduiseră din răsputeri să se răpună
unul pe altul, înaintau acum, în pasul
domol al cailor, către izvorul dintre
palmieri, spre care se îndrepta cavalierul
Leopardului în clipa în care fusese oprit
de sprintenul şi primejdiosul său
potrivnic.
În scurtul răstimp al drumului lor
până la oază, amândoi păreau adânciţi în
lumea lor de gânduri, căutând să-şi
potolească bătăile inimii după o luptă
care fusese cât pe ce să aducă pieirea
18
unuia sau a altuia, dacă nu chiar a
amândurora. Caii lor vânjoşi nu păreau
să se bucure mai puţin decât stăpânii de
acel răgaz. Al sarazinului totuşi, deşi
fusese silit să alerge cu înverşunare, nu
părea atât de obosit ca fugarul
cavalerului european. Picioarele şi
coapsele acestuia din urmă erau încă
ude de năduşeală, pe câtă vreme trupul
nobilului armăsar arab se uscă pe de-a-
ntregul după ce merse liniştit un timp, şi
numai câţiva stropi de spumă se mai
zăreau pe zăbale şi pe colţul năframei ce-
i acoperea frâul. Nisipul mişcător în care
se afunda piciorul calului războinicului
creştin, din pricina poverii armelor, în
afară că-l purta în spate şi pe călăreţ, îi
sporea într-atât oboseala, încât cavalerul
Leopardului, care băgă de seamă acest
lucru, sări numaidecât din şa, hotărând
să-şi ducă dobitocul de hăţuri. Îşi uşura
astfel credinciosul tovarăş luând asupră-
şi o parte din oboseală; căci îmbrăcat
cum era numai în plăci de oţel, se
afunda la fiecare pas în nisip, iar
încălţările de fier aproape că nici nu i se
mai vedeau.
— Bine ai făcut – zise sarazinul, şi
acesta era cel dinţii cuvânt pe care îl
19
rostea din clipa când fusese încheiată
pacea – fugarul tău e vrednic de-o
îngrijire mai stăruitoare; dar ce-ai să faci,
în pustiu, cu un dobitoc care se afundă
până la genunchi în nisip, la fiece pas, ca
şi cum ar prinde rădăcini mai puternice
decât ale palmierului în brazda
înţelenită?
— Adevărat grăieşti, sarazinule –
răspunse europeanul, prea puţin măgulit
de chipul cum necredinciosul îi ponegrea
calul, la care ţinea nespus de mult –
...grăieşti precum ai văzut şi precum ai
apucat; dar calul acesta m-a purtat
adeseori prin ţara mea, de la un capăt la
celălalt al unui lac tot atât de întins cât e
acel ce se zăreşte în urma noastră, fără
ca un singur fir de păr din coamă să-i fi
rămas ud după o astfel de ispravă.
Sarazinul îşi privi tovarăşul cu o
mirare pe care încerca, din cuviinţă, să
şi-o ascundă, în vreme ce o umbră de
zâmbet dispreţuitor îi ridică pe nesimţite
mustaţa groasă ce-i acoperea buza de
sus.
— Mare dreptate a avut cine-a spus
– adăugă el, dobândindu-şi iară
seninătatea obişnuită: „dacă vrei să

20
asculţi poveşti, pleacă-ţi urechea la vorba
unui franc!"
— Nu-mi pari câtuşi de puţin
îndatoritor, necredinciosule răspunse
cruciatul – atunci când spui unui cavaler
că te îndoi de cuvântul lui, şi dacă n-aş
şti că vorbeşti mai mult din necunoştinţă
decât din răutate, pacea dintre noi ar fi
luat sfârşit chiar în clipa aceasta. Crezi
oare că-ţi spun o poveste atunci când
mărturisesc că eu, împreună cu cinci
sute de călăreţi înarmaţi până în dinţi,
am străbătut călare, mile întregi, ape mai
închegate decât cleştarul si de zece ori
mai vârtoase decât acesta?
— Ce-ai dori să mă faci să cred?
Marea pe care o avem înaintea noastră,
are o singură ciudăţenie, aceea că din
pricina blestemelor stăruitoare ale
dumnezeirii, nimic nu poate cădea în
apele ei fără să fie ridicat din nou
deasupra şi azvârlit la mal. Dar nici
Marea Moartă, nici vreunul dintre cele
şapte oceane ce înconjur pământul, nu
va îngădui greutatea unui picior omenesc
deasupra valurilor, după cum nici Marea
Roşie n-a îngăduit trecerea lui Faraon şi
a oştirilor sale.

21
 — Grăieşti adevărul după cele ce ştii,
sarazinule, şi, cu toate acestea, crede-mă
că eu nu spun neadevăruri. Căldura
încinge pământul din aceste locuri,
făcându-l mai nestatornic decât apa; pe
câtă vreme în ţara mea, frigul schimbă
adeseori până şi apa, întrucât amintirea
atâtor privelişti pe care le aduce înaintea
ochilor o iarnă geroasă, făcând din
întinderea lacului albastru cea mai
limped-oglindă, în care se răsfrânge
lumina lunii şi pulberea scânteietoare a
stelelor, îmi sporeşte parcă şi mai mult
teama de acest deşert înflăcărat, în care
chiar şi aerul pe care îl sorbim în piept e
asemenea văpăilor ce ţâşnesc pe gura
unui cuptor de şapte ori încins
Sarazinul îl cercetă din nou cu luare
aminte, ca şi cum ar vrut să pătrundă
înţelesul cuvintelor sale, în care rămânea
cu încredinţarea că se ascunde cine ştie
ce taină sau cine ştie ce hulire... În cele
din urmă, păru c-ar fi luat o hotărâre
asupra chipului cum trebuiau primite
cuvintele noului său tovarăş.
— Te tragi dintr-un neam căruia îi
place să glumească şi nu te dai în lături
să râzi de alţii povestindu-le lucruri de
necrezut fapte ce nu se pot întâmpla
22
aievea nicicând. Pari să fii unul dintre
cavalerii gasconi, care se veselesc sau îşi
pierd vremea râzând unii de alţii, aşa
cum spun chiar ei, lăudându-se cu
isprăvi ce sunt mai presus de închipuirea
omenească. Cu toate acestea, nu mă
socotesc prin nimic îndreptăţit să mă
împotrivesc spuselor tale, de vreme ce ţi
se pare firesc să te lauzi mai degrabă
decât să mărturiseşti adevărul.
— Eu nu sunt din ţara lor şi nu le-
am împrumutat obiceiurile – răspunse
cavalerul – care nu sunt altele, după
cum ai spus foarte bine, decât să râdă
unii de alţii, împăunându-se cu ceea ce
nu vor putea nicicând săvârşi sau, chiar
dac-au făcut-o, n-au fost în stare să
ducă lucrurile la bun sfârşit. Dar într-o
oarecare măsură, am luat ca pildă
nebunia lor, viteazule sarazin; căci,
vorbindu-ţi de lucruri pe care nu le poţi
înţelege, m-am arătat în ochii tăi drept
un flecar. De aceea, rogu-te, nu pune
preţ pe cuvintele mele!
În clipa aceea ajunseră în preajma
mănunchiului de palmieri la umbra
cărora susura un izvor cu apă multă şi
limpede. Priveliştea acestui loc înecat de
verdeaţă, în mijlocul pustiului sterp, nu
23
era mai puţin îmbietoare pentru călători
decât fusese pacea pentru războinici. Era
un colţ al firii, care în orice parte a lumii
ar fi rămas prea puţin băgat în seamă; ca
un ochi răzleţ, pierdut în inima unei
întinderi nemărginite, scăldat în umbră
şi răcoare, cu unda apei sprintene şi
limpezi (comori trecute cu vederea acolo
unde se găsesc din belşug), izvorul şi
întreaga lui vecinătate păreau un mic rai.
Cine ştie ce mână milostivă, nu mult
înainte de năruirea Palestinei, îl
înconjurase cu un zid şi ridicase
deasupră-i o boltă ca să-1 împiedice de-a
se scurge în nisip ori de-a fi astupat de
norii plutitori de praf pe care cea mai
mică adiere îi învolbura deasupra
pustiului. Bolta se năruise, se surpase în
parte; totuşi, se arcuise încă atât cât să
ferească apele de văpaia soarelui, în clipa
când totul în jurul lor părea o mare de
flăcări, dându-i astfel călătorului putinţa
de a se odihni la umbră, în cea mai
desăvârşită linişte, odihnind în acelaşi
timp ochiul şi mintea. Scăpate din
stăvilare, apele cădeau la început într-un
havuz de marmură, e drept, năruit
aproape cu desăvârşire, dar care încă
mai putea să bucure privirea la gândul
24
că mâna omului trecuse pe-acolo, că el
se îngrijise de nevoile aproapelui său.
Călătorul, însetat şi istovit de drum, îşi
amintea, în faţa acestor semne, că şi alţii
poposiseră în acelaşi loc, şi, fără
îndoială, că ajunseseră mai apoi în
ţinuturi mult mai îmbelşugate. Firul de
apă abia zărit, care se scurgea din
havuzul de marmură, adăpa mănunchiul
de copaci din preajma izvorului şi-acolo
unde intra în pământ, ca să piară cu
totul, îşi făcea simţită fiinţa printr-un
covor catifelat de verdeaţă.
În acest loc plin de taină făcură
popas cei doi călători; şi unul şi altul se
îngrijiră să zvârle poverile grele din
spatele cailor, să le scoată zăbalele din
gură, lăsându-i să se adape din havuz,
mai înainte ca vreunul din ei să se fi
gândit să-şi răcorească buzele îi unda
izvorului. După aceea îşi lăsară caii în
voia lor, încredinţaţi că atât nevoile, cât
şi tovărăşia strânsă dintre oameni şi
dobitoace aveau să le oprească pe cele
din urmă să se îndepărteze de apa
cristalină şi de iarba fragedă. Creştinul şi
sarazinul se întinseră în cele din urmă pe
iarbă şi fiecare îşi scoase din desagă
puţinele merinde pe care le luase la
25
drum. Dar mai înainte de-a începe să se
ospăteze, se cercetară în linişte, cu luare
aminte şi cu un fel de curiozitate. Fiecare
dorea să-şi facă o anumită părere despre
firea şi obiceiurile unui potrivnic atât de
temut, şi fiecare trebui să-şi
mărturisească, fără înconjur, că dac-ar fi
căzut în luptă, loviturile ar fi fost date de
o mână nobilă.
Cei doi războinici erau cu totul
deosebiţi la chip şi înfăţişări şi fiecare
părea întruchiparea desăvârşită a
seminţiei din care îşi trăgea obârşia.
Francul era voinic, având trăsăturile
dârze ale vechilor chipuri gotice.
Scoţându-şi coiful, îşi descoperi bogăţia
părului castaniu-deschis, des şi inelat.
Arşiţa de pe acele meleagul dăduse
obrazului său o culoare mai închisă
decât aceea a gâtului, care părea mai
potrivită cu adâncul ochilor mari,
albaştri şi cu culoarea părului. O
mustaţă groasă îi umbrea buza de sus,
în timp ce bărbia era rasă de curând,
după obiceiul de la miazănoapte. Nasul
avea atrăgătoarea croială greacă; gura,
poate cam mare, ascundea două şiruri de
dinţi puternici şi regulaţi, de o albeaţă
scânteietoare. Capul mic, rotund, se
26
odihnea pe grumaz cu mult farmec. Nu
părea să aibă mai mult de treizeci de ani;
şi, ţinând seama de oboseala pricinuită
de climă, s-ar fi putut să aibă cu trei sa
patru ani mai puţin. Era înalt şi vânjos...
Avea înfăţişarea unui om care,
îngrăşându-se o dată cu vârsta, putea să
se ofilească, deşi în clipele acelea părea
îndeajuns de sprinten şi de neobosit. Îşi
scoase mănuşile, dezgolindu-şi mâinile
albe, cu degete lungi şi subţiri. Oasele de
la încheietura mâinilor erau ciudat de
mari şi de puternice, braţele zdravene şi
bine făcute. Un aer dârz, deschis,
nestânjenit, îi însoţea mişcările şi vorba.
Glasul lui era al unui bărbat deprins mai
mult să poruncească decât să se supună,
obişnuit să-şi spună părerea cu
îndrăzneală, fără şovăire.
În această privinţă, emirul sarazin se
deosebea cu totul de cruciatul apusean.
Deşi întrecea înălţimea mijlocie, acesta
era cu trei palme mai scund decât
europeanul, a cărui statură părea
aproape a unui uriaş. Picioarele subţiri,
braţele şi mâinile lungi şi slabe, deşi în
armonie cu toată alcătuirea lui
trupească, la întâia aruncătură de ochi
nu păreau câtuşi de puţin să-ţi dezvăluie
27
tăria şi vioiciunea de care dăduse dovadă
cu câteva clipe mai înainte. Dar,
cercetându-i înfăţişarea cu mai multă
luare aminte, toate părţile trupului care
puteau fi lesne văzute, păreau cu
desăvârşire lipsite de orice adaos de
grăsime şi tocmai din această pricină
sprintene; trupul lui, alcătuit numai din
oase, muşchi şi nervi, părea croit pentru
trudă şi strădanii, mai curând decât
acela al unui luptător trupeş, a cărui
putere şi vânjoşie sunt îngreunate de
sforţările mişcărilor, care îl istovesc.
Chipul sarazinului păstra trăsăturile
seminţiei al cărei fiu era, dar se deosebea
într-o măsură oarecare de icoanele
neadevărate sub care cântăreţii timpului
aveau obiceiul să-i înfăţişeze pe
războinicii necredincioşi. Avea obrazul
mic şi gingaş, dar înnegrit peste măsură
de văpaia soarelui din Orient; ovalul
figurii se pierdea sub barba lungă,
fluturătoare, adusă în faţă, ce părea
îngrijită cu luare aminte. Nasul îi era
drept şi regulat; ochii adânciţi în orbite,
negri, pătrunzători, şi plini de foc, iar
dinţii, asemenea unui şirag de fildeş.
Într-un cuvânt, întreaga înfăţişare a
sarazinului, care în clipa aceea stătea
28
întins pe iarbă alături de puternicul lui
potrivnic, se deosebea într-atât de
celălalt, pe cât se deosebea scânteietorul
lui iatagan, în chip de semilună, cu o
minunată pală de Damasc, îngustă şi
uşoară, dar netedă şi tăioasă, de spada
lungă şi grea, lucrată în stil gotic, zvârlită
în iarbă, alături de a sa.
Emirul era un bărbat în floarea
vârstei şi putea fi socotit de o frumuseţe
impunătoare, dacă n-ar fi avut fruntea
prea strâmtă şi obrazul cam prea îngust
şi ascuţit, cel puţin pentru gustul
european în ceea ce priveşte frumuseţea.
Manierele războinicului răsăritean
erau grave, curtenitoare şi cumpănite,
vădind uneori stăpânirea pe care un om
cu fire iute, aprinsă, şi-o impune ca să-şi
strunească pornirile, şi totodată arăta
simţământul propriei demnităţi ce-i
poruncea să se comporte într-un anumit
fel. Tovarăşul său din Europa nu era
poate nici el lipsit de această încredere în
sine, care dezvăluie în manierele cuiva o
mândrie intimă; efectul era însă cu totul
deosebit; acelaşi simţământ care dădea
mişcărilor cavalerului creştin o înfăţişare
îndrăzneaţă, semeaţă, nepăsătoare, ca şi
cum ar fi fost prea mult pătruns de
29
însemnătatea persoanei sale, ca să se
mai sinchisească de preţuirea celorlalţi,
părea să se traducă în firea sarazinului
printr-un fel de purtare curtenitoare,
rece, ceremonioasă. Amândoi erau
prevenitori, dar în timp ce curtoazia
creştinului părea să pornească din
condescendenţă, cea a musulmanului
era izvorâtă dintr-o înaltă conştiinţă a
îndatoririlor sale.
Merindele pe care le luaseră la drum
erau puţine. Sarazinul se ospăta cu
multă cumpătare. Un pumn de curmale,
o bucată de pâine de orz, aproape
necoaptă, îi fură de ajuns ca să-şi
potolească foamea. Se obişnuise din
copilărie cu lipsurile deşertului, cu toate
că, de la cucerirea Siriei de către
musulmani, simplitatea vieţii arabe era
deseori înlocuită în multe ţinuturi cu
huzurul şi risipa cea mai nesăbuită.
După ce se ospătă, sorbi de câteva ori
din unda proaspătă a izvorului alături de
care se odihneau. Ospăţul creştinului,
deşi destul de simplu, era mai atrăgător.
O bucată de slănină de porc, sărată,
lucru nesuferit în ochii musulmanilor,
alcătuia temeiul gustării, iar setea şi-o
potoli sorbind de câteva o din burduful
30
aninat la şold, în care se afla pesemne o
băutură mai plăcută decât unda limpede
a izvorului. Mâncă cu o poftă şi bău cu o
sete, pe care sarazinul nu le socoti
potrivite cu potolirea un nevoi pur
trupeşti, şi de bună seamă, dispreţul
tăinuit pe care îl simţeau unul pentru
altul, fiecare socotindu-l pe celălalt
adeptul unei religii neadevărate, spori şi
mai mult prin contrastul vădit dintre
felul de viaţă şi apucăturile fiecăruia,
deşi şi unul şi celălalt simţiseră puterea
braţului potrivnic, şi respectul reciproc
pe care îl stârnise acea luptă vitejească,
îi făcea să nu mai ţină seamă şi alte
porniri.
Oricum, sarazinul nu-şi putu
ascunde sila pe care i-o pricinuiseră
purtarea şi gesturile creştinului; şi, după
ce se uită liniştit la cavalerul care se
ospăta mereu cu nespusă poftă, îi vorbi
astfel:
— Vajnic nazarinean, se cade oare ca
acela ce luptă ca un om să se îndoape ca
un câine sau ca un lup? Jidovul păgân,
el însuşi ar simţi scârbă văzând ce bucăţi
sfâşii în dinţi ca şi cum ar fi roada
paradisului.

31
 — Viteaz sarazin – răspunse
creştinul, privindu-l, în urma unei atât
de neaşteptate mustrări, cu oarecare
uimire – află că religia mea îmi îngăduie
să mănânc bucatele oprite jidovilor care
se cred şi astăzi călăuziţi de vechile legi
ale lui Moise... în ce ne priveşte, nu te
îndoi, nobile sarazin, că ştim cum trebuie
să ne purtăm în toate faptele noastre.
Ave Maria! Slavă cerului! Şi, ca şi cum ar
fi vrut să arate că nu e de aceeaşi părere
cu tovarăşul său, îşi încheie scurta rugă
latină trăgând cu sete o duşcă zdravănă
din burduf.
— Şi asta spui că ţi-o îngăduie
credinţa creştină? întrebă sarazinul; ai
mâncat cu pofta unei vieţuitoare
necuvântătoare şi te-ai coborât mult mai
prejos de ea, bând o licoare otrăvită pe
care nici ele n-ar bea-o.
— Află iarăşi, neştiutorule sarazin –
stărui creştinul fără şovăire – că blestemi
darurile lui Dumnezeu prin cuvintele
rostite cândva de însuşi străbunul tău.
Sucul ciorchinilor a fost dăruit aceluia
care îl foloseşte cu cumpătare, ca să-şi
veselească inima după oboseală, să se
întărească atunci când e bolnav şi să se
mângâie în tristeţe. Omul care ştie să se
32
bucure în acest chip, trebuie să-i
mulţumească lui Dumnezeu pentru
băutură, ca pentru pâinea cea de toate
zilele, iar cel ce se înfruptă mai mult
decât se cuvine din darurile cerului, nu
poate fi mai necugetat în beţia lui decât
eşti tu în trudnica şi neînţeleasa-ţi
cumpătare.
Ochiul mare al sarazinului se aprinse
de mânie la auzul acestei jigniri, şi mâna
lui căută prăselele hangerului, dar totul
nu fu decât o pornire trecătoare, care se
risipi la amintirea puterii potrivnicului şi
a luptei ce-l istovise cu desăvârşire. Şi el
se mulţumi să vorbească mai departe,
socotind acest lucru mai înţelept:
— Spusele tale, nazarineanule, ar
putea dezlănţui mânia, dacă neştiinţa ta
n-ar stârni îngăduinţa. Muritor mai orb
decât toţi cei ce cerşesc pomană la uşile
moscheilor, nu vezi că îngăduinţa cu
care te lauzi e străină de tot ce poate fi
mai de preţ în fericirea omului, în viaţa
lui de fiece zi? Într-adevăr, legea ta te
leagă prin căsătorie de o singură
tovarăşă, fie că e teafără sau şubredă,
stearpă sau născătoare de prunci, fie că-
ţi aduce mângâiere şi bucurie sau
amărăciune şi deznădejde la masă şi în
33
pat. Iată, nazarineanule, ce numesc eu
robie. Pe câtă vreme, profetul îngăduie
credincioşilor săi mângâierea patriarhală
a lui Abraham şi a lui Solomon, cel mai
înţelept dintre oameni: aici, pe pământ,
alegerea oricărei frumuseţi după
îndemnul dorinţelor noastre, iar dincolo
de mormânt raiul plin de hurii cu ochii
ageri.
— În numele aceluia pe care-l
preamăresc mai mult în ceruri! în
numele celui care rămâne ţinta
credinţelor mele pe pământ! nu eşti
altceva decât un necredincios căzut
pradă rătăcirilor. Inelul încheiat într-un
singur adamant pe care îl porţi în deget,
îl socoteşti de bună seamă podoaba cea
mai de preţ, nu?
— Bassra şi Bagdadul n-ar putea
dărui un altul mai de preţ. Dar ce
legătură e între una şi alta?
— Una dintre cele mai vrednice de
ţinut în seamă, după cum vei vedea: ia
baltagul meu şi sfarmă piatra în douăzeci
de bucăţi. Va mai avea fiecare din aceste
fărâme acelaşi preţ ca piatra din care au
fost desprinse, sau adunate toate la un
loc vor face doar a zecea parte din preţul
de la început?
34
 — Întrebare copilărească! Fărâmele
unei astfel de pietre, alcătuite din nou,
nu vor mai avea nici a suta parte din
preţul nestematei întregi.
— Sarazinule, dragostea pe care o
dăruieşte un cavaler unei singure
frumoase, gingaşe şi credincioase, e
adamantul întreg. Dragostea pe care o
împarţi între soţiile tale roabe, sau între
roabele din care ai făcut soţii, e lipsită de
preţ, ca şi scânteietoarele fărâme ale
adamantului spart.
— Pe sfânta Kaaba! strigă emirul –
eşti un nebun care ţine lanţul lui de fier,
ca şi cum ar fi de aur. Priveşte mai de
aproape inelul: acesta şi-ar pierde
jumătate din frumuseţe, dacă piatra din
mijloc, care face legătura, n-ar fi
înconjurată de celelalte pietre preţioase,
mai mici, care îi sporesc strălucirea.
Adamantul din loc se poate asemui cu
omul tare şi hotărât, care îşi împrăştie
strălucirea împrejur, iar celelalte
pietricele sunt cadânele asupra cărora se
răsfrânge o parte din această strălucire,
oricând şi oricum îi plac. Dacă smulgi
din inel diamantul din mijloc, el îşi va
păstra întreaga frumuseţe, pe câtă vreme
celelalte pietre mai mici şi-o vor pierde
35
neînchipuit pe a lor. Aceasta e adevărata
faţă a lucrurilor; căci după cum spune
poetul: „Numai mângâierea bărbatului dă
femeii frumuseţe şi farmec, după cum
undele râului încetează de a mai avea
strălucire atunci când apune soarele!”
— Vrednic sarazin, vorbeşti ca şi cum
n-ai fi întâlnit niciodată o femeie
vrednică de dragostea unui războinic.
Crede-mă, dac-ai putea cunoaşte femeile
din Europa, cărora, noi, cavalerii, după
Dumnezeu, le aducem închinăciunea
noastră, cinstindu-le prin credinţă, n-ai
mai simţi decât dispreţ şi nemulţumire
faţă de toate roabele din haremul tău,
care nu-ţi pot dărui decât mângâieri
trupeşti. Vraja frumuseţilor noastre ne
ascute vârful suliţelor şi tăişul săbiilor;
cuvântul lor e legea noastră, şi un
cavaler care nu are o doamnă a
gândurilor sale, nu străluceşte în
mânuirea armelor mai mult ca opaiţul pe
care în zadar l-ai aprins dacă nu e în
stare să împrăştie lumina.
— Am auzit vorbindu-se de această
patimă răspândită printre războinicii
apuseni, şi-am privit-o totdeauna ca pe
una dintre pornirile nebuniei care vă
aduce aici ca să puneţi stăpânire pe un
36
mormânt gol. Totuşi, francii întâlniţi de
mine mi-au lăudat într-atât frumuseţea
femeilor lor, încât mi-ar face plăcere,
cred, să văd cu ochii mei aceste fiinţe
fermecătoare care au puterea să schimbe
atâţi viteji războinici într-un fel de unelte
ale voinţei lor.
— Vrednice sarazin – răspunse
cavalerul – dacă n-aş face un sfânt
pelerinaj, aş fi mândru să te călăuzesc,
punându-mă chezaş pentru tine ca să nu
ţi se întâmple vreun rău în tabăra lui
Richard
al Angliei, care ştie ca nimeni altul să
cinstească pe un nobil vrăjmaş; şi, cu
toate că sunt sărac şi lipsit de tovarăşi,
mă bucur îndeajuns de cinste, ca să te
încredinţez nu numai că nu ţi se va
întâmpla nimic, dar că vei fi primit cu
cinste. Acolo ar fi cu putinţă să vezi
câteva dintre cele mai ispititoare
frumuseţi ale Franţei şi Angliei, a căror
strălucire o întrece de zece mii de ori pe
aceea a adamantelor.
— Pe piatra Kaaba! Ţi-aş primi
poftirea din inimă, precum mi-ai făcut-o,
dacă ai hotărî să nu-ţi mai duci la capăt
hagialâcul. Şi, crede-mă, viteaz
nazarinean, ar fi mult mai înţelept să
37
îndrepţi fruntea calului spre tabăra
fraţilor tăi, căci ţi-ai pune viaţa în
primejdie mergând la Ierusalim fără
îngăduinţa cuvenită.
— Am o hârtie de trecere – răspunse
cavalerul, arătând un pergament, iscălit
de mâna lui Saladdin şi pecetluit cu
armele sale.
Sarazinul îşi plecă fruntea până la
pământ, cunoscând pecetea şi iscălitura
vestitului sultan al Eghipetului şi al
Siriei, şi sărutând pergamentul cu
nemărginită cinstire, îl duse la frunte şi-
1 întinse
creştinului, zicând:
— Cutezător creştin, ai păcătuit
împotriva sângelui tău ori împotriva
sângelui meu, nearătându-mi
pergamentul din cea dintâi clipă a
întâlnirii noastre.
— Te-ai repezit cu suliţa asupră-mi –
răspunse cavalerul; dac-ar fi dat năvală
în acelaşi chip o armie de sarazini,
cinstea m-ar fi îndemnat să le arăt hârtia
de trecere, dar aceasta n-aş fi făcut-o în
faţa unui singur om.
— Şi totuşi, un singur om a fost în
stare să-ţi întrerupă călătoria – spuse
sarazinul cu trufie.
38
 — Adevărat, viteaz musulman, dar ca
tine nu mai sunt mulţi. Şoimii nu zboară
în stoluri, sau când o fac, nu tabără cu
toţii asupra unuia singur.
— N-ai grăit decât adevărul –
răspunse sarazinul, măgulit acum de
prietenie, pe cât fusese mai înainte jignit
de dispreţul ce se străvedea în cuvintele
lăudăroase ale europeanului. Din partea
noastră nimeni n-o să-ţi facă vreun rău.
Mă bucur că n-am putut să te ucid de
vreme ce purtai la sân porunca de
trecere a regelui regilor. De bună seamă,
ştreangul ori sabia ţi-ar fi răzbunat
moartea.
— Îmi pare bine să aflu că cuvântul
lui e atât de puternic, întrucât am auzit
spunându-se că în drum se aţin triburi
pornite pe jaf, pe care nimic nu le opreşte
când se iveşte prilejul să-şi despoaie
aproapele.
— Ţi s-a spus numai adevărul,
vrednic creştin, dar îţi jur pe turbanul
Profetului, că dacă s-ar întâmpla să cazi
pe mâna acestor jefuitori şi să te pască
vreo nenorocire, eu însumi aş porni, să
te răzbun în fruntea unei oştiri de cinci
mii de călăreţi, i-aş ucide pe toţi, până la
cel din urmă, şi le-aş trimite cadânele în
39
robie, în ţinuturile cele mai îndepărtate,
astfel încât nimeni n-ar mai auzi de
numele lor la cinci sute de mile depărtare
de Damasc. Aş împrăştia sare pe
dărâmăturile satelor lor şi nici o făptură
omenească n-ar mai rămâne în viaţă
acolo.
— Aş dori ca osteneala pe care vrei
s-o iei asupră-ţi, să fie vrednică de un
războinic mai de seamă decât mine,
nobile emir dar cartea vieţii mele e scrisă
în cer, şi pentru bine, şi pentru rău. Ţi-
aş rămâne îndatorat dacă mi-ai arăta
calea spre locul unde trebui să-mi petrec
noaptea.
— Aceasta trebuie să se întâmple la
umbra cortului părintelui meu.
— Noaptea aceasta mi-o voi petrece,
din porunca ursitei, în rugăciuni şi
pocăinţă, alături de un om cucernic,
Teodoric din Engaddi, care sălăşluieşte
în mijlocul acestor pustiuri şi care şi-a
închinat viaţa Domnului.
— Ca să nu ţi se întâmple vreun rău,
te voi călăuzi până acolo.
— Ar fi o tovărăşie plăcută pentru
mine, dar s-ar putea întâmpla să tulbure
liniştea bunului părinte, căci mâna
crudă a seminţiei tale s-a înroşit în
40
sângele slujitorilor lui Dumnezeu, şi
pentru aceasta venim aici, înarmaţi
până-n dinţi, cu scuturi şi săbii, ca să
deschidem calea spre Sfântul Mormânt şi
să-i ocrotim pe binecredincioşii anahoreţi
şi pe sfinţii aleşi care sălăşluiesc în acest
ţinut al făgăduinţei şi al minunilor.
— În această privinţă, nazarinene,
grecii şi sirienii ne-au ponegrit peste
măsură, întrucât ne-am mulţumit să
urmăm cuvântul lui Abulekr-al-Vakil,
urmaşul Profetului, şi după el întâiul
călăuzitor al adevăraţilor credincioşi.
„Du-te – i-a spus el lui Yezed ben Safian,
în clipa când l-a trimis pe marele
cârmuitor de oşti la luptă ca să
cucerească Siria de la ghiauri – fă-ţi
datoria pe deplin în luptă, dar cruţă
bătrânii, nevolnicii, femeile şi copiii. Nu
răscoli pământul, nu căuta să culci la
pământ holdele îmbelşugate, nici să
culegi roadele; acestea sunt darurile lui
Allah. Dac-ai făcut vreun legământ,
păstrează-ţi credinţa, chiar atunci când
ar fi spre paguba ta. Dacă vei întâlni
oameni cucernici trudind cu mâinile lor
şi slujindu-l pe Dumnezeu în pustiu, nu
le face nici un rău şi nu le surpa
sălaşele. Dar dacă vei întâlni alţii, raşi în
41
creştet, să ştii că fac parte din biserica
lui Satan: loveşte-i cu sabia, căsăpeşte-i,
chinuieşte-i până când vor îmbrăţişa
credinţa sau îşi vor plăti dajdia. Aşa
precum ne-a învăţat califul, însoţitorul
Profetului, aşa am şi făcut, şi-acei care
au fost loviţi de dreptatea noastră, nu
sunt decât preoţi ai lui Satan; dar în ceea
ce-i priveşte pe oamenii de bine, care fără
să învrăjbească neamurile între ele,
slujesc din innimă învăţăturile lui Issa
ben Miriam , noi le suntem pururi umbră
şi scut; şi-acel pe care îl cauţi, dacă face
parte dintre aceştia, deşi nu înţelege să
fie călăuzit de lumina Profetului, nu va
întâmpina din parte-mi decât
bunăvoinţă, laudă şi cinstire.
— Sihastrul pe care îl caut nu e
preot, după cum am auzit dar dacă ar
face parte din rândurile sfinţilor, vrednici
de cinstire aş fi gata să ridic suliţa
împotriva oricărui necredincios.
— Să nu ne înfruntăm unul pe
celălalt, frate; şi unul şi altul vom întâlni
destui vrăjmaşi împotriva cărora va
trebui să ridicat suliţa sau sabia. Acest
Teodoric e apărat şi de turci, şi de arabi;
şi, cu toate că se poartă uneori într-un
chip ciudat, viaţa pe care o trăieşte e atât
42
de pilduitoare după învăţăturile
profetului său, încât e vrednic de
ocrotirea celui ce a fost trimis...
— Pe sfânta Fecioară! Sarazinule,
dacă mai cutezi să pui numele
călăuzitorului de cămile din Mecca,
alături de...
Nobilul sarazin tresări, aprins
deodată de mânie, dar această tulburare
nu fu decât trecătoare, şi răspunsul lui
sună în linişte plin de judecată şi
vrednicie:
— Nu-l necinsti – zise el – pe cel pe
care nu-l cunoşti! Noi ne închinăm
ziditorului credinţei tale, osândind numai
învăţătura pe care preoţii voştri i-au
aruncat-o în seamă. Te voi călăuzi 1a
peştera sihastrului pe care, fără ajutorul
meu, cu mare greutăţi l-ai putea găsi; pe
drum, să lăsăm credinţele noastre în
seama monahilor, a călugărilor şi să ne
îngrijim de ceea ce se cuvine să-i atragă
pe nişte tineri războinici. Să vorbim
despre fapte de arme, despre frumoase
pline de farmec, despre săbii oţelite şi
armuri scânteietoare.

CAPITOLUL III

43
 Cei doi războinici se pregăteau să
părăsească locul în care se ospătaseră la
repezeală şi se odihniseră alături câteva
clipe. Se ajutară unul pe altul, cu toată
bunăvoinţa, ca să prindă cataramele pe
care le slăbiseră vremelnic de la chingile
credincioşilor şi sprintenilor fugari.
Amândoi păreau să fie obişnuiţi cu o
atare îndeletnicire, care, pe vremea
aceea, era uneori de cel mai mare folos.
De asemenea, amândoi, atât cât putea să
îngăduie deosebirea dintre dobitoc şi o
făptură cu judecată, păreau să iubească
şi să aibă încredere în credincioşii lor
tovarăşi de călătorii şi lupte. În ceea ce îl
privea pe sarazin, această mare apropiere
făcea parte dintre cele dintâi deprinderi
ale lui; căci în corturile triburilor de
războinici din Orient, calul venea la rând,
în dragostea stăpânului, îndată după
nevastă şi copil, cărora nicicând nu
putea să le stea mai prejos ca
însemnătate; în ceea ce-l privea pe
european, împrejurările şi nevoia făceau
din calul său de luptă aproape un frate
de arme. Vajnicii fugari se lipsiră prin
urmare de verdeaţă şi libertate, şi
începură să necheze, dovedindu-şi astfel
dragostea faţă de stăpânii care le
44
strângeau chingile ca să-i ducă spre noi
oboseli. Ajutându-se, cei doi războinici îşi
priveau cu luare aminte echipamentul,
observând ceea ce părea neobişnuit în
felul în care fiecare se pregătea de drum.
Mai înainte de a sări în şa, cavalerul
creştin sorbi din unda izvorului,
vârându-şi amândouă mâinile în apa
răcoritoare; apoi spuse tovarăşului său:
— Aş vrea să cunosc numele acestui
izvor, ca să-i pot păstra o amintire plină
de recunoştinţă, fiindcă nici o altă apă
nu mi-a potolit setea vreodată cu mai
multă dărnicie.
— Numele lui în limba arabă –
răspunse sarazinul – înseamnă
„Adamantul pustiului".
— E vrednic de acest nume. Văile din
ţara mea sunt străbătute de mii de
izvoare, dar de nici unul nu-mi voi aminti
cândva cu mai multă plăcere, ca de
izvorul acesta singuratic, care îşi
împrăştie comorile de apă acolo unde
sunt nu numai îmbietoare, dar de
neînlocuit.
— Adevăr grăieşti – răspunse
sarazinul – pentru că dăinuie încă
blestemul asupra mării celei moarte şi
nici o vietate, fie om sau dobitoc, nu-şi
45
poate potoli setea în valurile ei sau în
undele râului care o hrăneşte venind de
la capătul acestui pustiu vrăjmaş.
Încălecară şi porniră la drum printre
valurile de nisip. Căldura soarelui de
amiază trecuse şi acum adia o suflare
uşoară de vânt, care mai domolea văpaia
înflăcărată, deşi ridica pretutindeni nori
de praf şi valuri de dogoare. Sarazinul
părea că nici nu ia în seamă toate
acestea; dar tovarăşul său, împovărat de
armele grele, se simţea atât de stânjenit,
încât se văzu silit să-şi atârne coiful la
oblâncul şeii, aşezându-şi pe creştetul
capului o tichie uşoară de drum, numită
în limba vremii „mortier”. Îşi urmară
calea câtăva vreme în linişte. Sarazinul
îndeplinea, cu cea mai mare agerime,
sarcina de călăuză şi de cercetaş, fără a
pierde din ochi înfăţişarea steiurilor
îndepărtate de şirul cărora se apropiau
tot mai mult. În scurtă vreme păru atât
de adâncit în această îndeletnicire, încât
arăta ca un pilot ce cârmuieşte un vas
printre două şiruri de stânci; dar nu
făcuseră nici o jumătate de leghe, când
se dovedi pe deplin sigur de drumul
străbătut şi păru hotărât să înfiripe o
nouă convorbire mult mai deschisă decât
46
o fac în astfel de împrejurări oamenii din
seminţia lui.
— M-ai întrebat – spuse el – care e
numele unui izvor ce ar avea întrucâtva
înfăţişarea, dar nu e într-adevăr o fiinţă
vie. Iartă-mă dacă te întreb, la rându-mi,
cum se numeşte războinicul cu care mi-
am măsurat puterile şi alături de care m-
am odihnit; e un nume pe care nu-l pot
crede necunoscut, fie chiar şi în
pustiurile Palestinei.
— Nu e vrednic încă să fie cunoscut –
răspunse creştinul. Află totuşi că, printre
cavalerii crucii, mă numesc Kenneth,
cavalerul Leopardului. În ţara mea, mă
bucur de mai multe numiri care sunt
greoaie pentru urechea unui răsăritean.
Îngăduie-mi să te întreb acum, nobile
sarazin, din ce neam arab te tragi şi care
e numele tău.
— Sir Kenneth, mă bucur că ai un
nume pe care îl pot rosti cu uşurinţă. În
ceea ce mă priveşte, nu sunt arab, deşi
îmi trag obârşia dintr-o seminţie nu mai
puţin aprigă şi nici mai puţin răz-
boinică. Află, vrednic cavaler al
Leopardului, că eu sunt Sheerkohf, Leul
Munţilor, şi că în întregul Kurdistan, de

47
unde am pornit, nu-i neam mai de frunte
decât acela al lui Seljook.
— Am auzit vorbindu-se că măritul
vostru sultan şi-a înnobilat sângele din
acelaşi izvor.
— Slăvit fie Profetul care a vrut să ne
cinstească munţii făcându-l să răsară
din sânul lor pe acela al cărui cuvânt e o
izbindă. Eu nu sunt decât un vierme în
faţa regelui Eghipetului şi al Siriei şi
totuşi, în ţara mea, numele mi se bucură
de cea mai caldă primire. Străinule, câţi
oameni ai luat cu tine în această
călătorie războinică?
— Pe legea mea, cu sprijinul
prietenilor şi al rudelor mele n-am putut
strânge laolaltă decât zece suliţi
îndrăzneţe, şi cincizeci şi ceva de oameni,
printre care se numără arcaşii şi slugile.
Mulţi dintre ei au părăsit flamura mea
nenorocoasă, alţii căzut pe câmpul de
luptă, alţii, iarăşi, s-au stins din pricina
rănilor, iar un credincios scutier, pentru
însănătoşirea căruia am întreprins acest
pelerinaj, zace acum pe patul de
suferinţă.
— Creştine, am cinci săgeţi in tolbă,
fiecare însemnată c-o pană din aripa
unui vultur. Dacă aş trimite acum, în
48
zbor, una din aceste săgeţi spre cortul
meu, o mie de războinici ar încăleca într-
o clipită. Dac-aş trimite-o pe cea de-a
doua, tot pe-atâţia ar porni numaidecât
la drum. Dac-ar vedea cele cinci săgeţi,
cinci mii de oameni s-ar grăbi să-mi
asculte poruncile; şi dacă, în sfârşit, mi-
aş trimite arcul, zece mii de călăreţi s-ar
împrăştia prin tot pustiul. Şi tu numai
cu cincizeci de călăreţi ai venit să
cucereşti o ţară asupra căreia sunt unul
dintre cei mai vajnici stăpânitori?
— Pe sfânta cruce! sarazinule, ar
trebui să ştii, mai înainte de a te făli
astfel, că o mănuşă de fier poate să
zdrobească un întreg roi de bondari.
— Da, dar mai întâi trebuie să-i
prinzi în palmă – răspunse sarazinul, cu
un zâmbet care arăta că e gata să strice
pacea dintre ei, dacă n-ar fi schimbat
numaidecât vorba, adăugind: vitejia, prin
urmare, e atât de preţuită printre beii
creştini, încât tu, lipsit cum eşti de
oameni şi mijloace, poţi să-mi slujeşti de
ocrotitor şi călăuză în tabăra fraţilor tăi?
— De vreme ce vorbeşti astfel, află
sarazinule, că rangul de cavaler şi un
sânge nobil dau celui care le are, dreptul
de a fi deopotrivă cu cei mai vestiţi dintre
49
monarhi, în afară de ceea ce e strâns
legat de autoritatea şi puterea regească.
Dacă însuşi Richard al Angliei ar
nesocoti cinstea unui nobil, chiar aşa
sărac cum sunt eu, după legile
cavalerismului, el nu va putea să se
împotrivească în clipa când i s-ar cere să
lupte...
— Mult mi-ar plăcea să văd un lucru
atât de ciudat, să privesc cum pintenii şi
sabia pot să-l aşeze pe sărman alături de
puternic!
— La aceasta trebuie să adaugi un
sânge nobil şi o inimă vitează. Numai
atunci vei spune adevărul despre
demnitatea cavalerilor.
— Şi vă este îngăduit să vă apropiaţi
de femeile din neamul principilor şi al
căpeteniilor voastre?
— Să ferească Dumnezeu ca cel mai
sărac cavaler al creştinătăţii să nu fie
liber ca oricând şi cu cea mai mare
cinste, să-şi pună braţul şi spada, faima
faptelor lui şi credinţa în slujba celei mai
nobile prinţese, a cărei frunte a fost
totdeauna împodobită de o coroană.
— Mai adineauri zugrăveai dragostea
ca pe-o comoară de preţ, cea mai nobilă
pe care-o poate tăinui inima. De bună
50
seamă pe-a ta ţi-ai dăruit-o unei înalte şi
nobile femei?
— Străine – răspunse creştinul,
învăpăindu-se la obraz – noi nu suntem
atât de grăbiţi să mărturisim unde ne-am
tăinuit comorile cele mai de preţ; îţi va fi
de ajuns dacă vei afla că dragostea mea,
după cum spuneai adineauri, a fost
dăruită unei nobile şi ilustre odrasle,
dacă nu cea mai nobilă şi cea mai
ilustră. Dar, dacă-ţi place s-auzi
povestindu-se întâmplări de dragoste şi
isprăvi războinice, du-te în tabăra
creştinilor; acolo vor avea ce să-ţi audă
urechile şi îţi vei simţi braţul
încordându-se.
— Aii – strigă războinicul din Orient,
ridicându-se în scări învârtind suliţa pe
deasupra capului – socot că anevoie aş
putea găsi, printre cei ce poartă crucea
pe umăr, un războinic care să se poată
lua la întrecere cu mine când e vorba de
a lovi la ţintă.
— La asta n-aş putea să-ţi răspund,
cu toate că se găsesc tabără câţiva
spanioli cărora nu le lipseşte
îndemânarea de a arunc suliţa c-o
dibăcie într-adevăr răsăriteană.

51
 — Câini şi urmaşi de câini! Ce
vrăjmăşie îi îndeamnă pe aceşti spanioli
s-ajungă pân-aici şi să lupte cu
adevăraţii credincioşi care în ţara lor le
sunt stăpâni şi căpetenii? N-aş vrea să
mă amestec cu ei în nici un joc războinic.
— Ia seama să nu te-audă vorbind
astfel cavalerii din Leon şi din Asturia!
rosti cavalerul Leopardului. Dar – adăugă
el cu zâmbet, întrucât amintirea luptei
din ziua aceea îi stăruia încă minte –
dacă în locul unei săgeţi eşti hotărât să
înfrunţi lovitura unei suliţi, vei găsi
războinici europeni care să-ţi
împlinească dorinţa.
— Pe barba părintelui meu, vrednice
cavaler – rosti sarazinul silindu-se să
zâmbească – nu totdeauna găseşti vreme
de pierdut. Eu nu mă feresc nicicând de
luptă; dar capul meu – adăugă trecându-
şi mâna pe frunte – nu înţelege să
înfrunte primejdia numai din plăcere.
— O, de-ai cunoaşte baltagul regelui
Richard! Acela care atârnă la oblâncul
şeii mele nu-i decât un fulg pe lângă al
său.
— Se vorbeşte mult despre acest
stăpânitor insular; eşti cumva unul
dintre supuşii lui?
52
 — Slujesc sub flamura lui în războiul
acesta, ceea ce-mi face cinste; dar nu îi
sunt supus, deşi m-am născut în insula
peste care domneşte.
— Ce vrei să spui? în acea biată
insulă sunt doi stăpânitori?
— Aşa e, precum spui – răspunse
scoţianul (căci patria lui Kenneth era
Scoţia) – chiar aşa e, şi cu toate că
locuitorii celor două ţărmuri ale acestei
insule se războiesc necontenit, asta nu-i
împiedică să strângă la nevoie, după cum
prea bine vezi, o armată de războinici,
destul de numeroasă ca să clatine
puterea cu care stăpânul tău domneşte
peste cetăţile cucerite ale Sionului.
— Pe barba lui Saladdin, nazarinene,
dacă aceasta nu-i o faptă copilărească şi
vrednică de un copil! Să râd ar trebui de
un gând atât de copilăresc al marelui
vostru sultan care vine pe meleagurile
acestea să cucerească pustiuri şi stânci,
înfruntând stăpânitori care au oştiri de
douăzeci de ori mai mari, în vreme ce-şi
lasă sub alt sceptru o parte din
neîncăpătoarea insulă în care s-a născut
cu drepturi de stăpân. Într-adevăr, sir
Kenneth, tu şi alţi războinici din ţara ta,
ar fi trebuit să vă socotiţi slujitorii
53
acestui rege Richard mai înainte de-a fi
părăsit ţara în care v-aţi născut,
împărţită aşa cum e între hotarele ei, ca
să vă războiţi atât de departe.
— Nu – răspunse cu mândrie
cavalerul; nu, pe scânteietoarea lumină a
cerului! Dacă regele Angliei n-ar fi pornit
în cruciadă pe temeiul că nu e suveran al
Scoţiei, ar fi însemnat că eu şi oricare alt
credincios scoţian îngăduiam semilunei
să strălucească pentru totdeauna
deasupra zidurilor Sionului.
Dar numaidecât, venindu-şi parcă în
fire, îngână:
— Mea culpa! Mea culpa! Ce am eu,
soldat al crucii, cu luptele dintre
neamurile creştine?
Acest val de simţăminte strunite de
glasul îndatoririlor nu putea să-i scape
musulmanului care, fără să-şi fi înţeles
pe deplin tovarăşul de drum, îi ghicea
îndeajuns gândurile ca să rămână
încredinţat că toţi creştinii, ca şi urmaşii
Profetului, erau stăpâniţi de porniri şi
vrăjmăşii care nu se puteau lesne
împăca, atât unii faţă de alţii, cât şi
neamurile lor între ele. Dar sarazinii erau
o seminţie de oameni atât de cuviincioşi,
pe cât le îngăduia credinţa lor, fiind în
54
stare să nutrească cele mai înalte
concepţii de curtoazie şi politeţe; şi astfel
de concepţii îl împiedicară să se mire de
contradicţia dintre simţămintele lui sir
Kenneth, ca scoţian şi cruciat.
Într-un târziu, pe măsură ce
înaintau, locurile îşi schimbară aproape
cu totul înfăţişarea. Mergând spre
răsărit, atinseseră poalele unui şir de
munţi golaşi şi prăpăstioşi, care,
mărginind în această parte câmpia
stearpă şi dând altă înfăţişare
priveliştilor, nu păreau cu toate acestea
să schimbe nimic din pustietatea
înconjurătoare. Creste de steiuri ascuţite
începură să se înalţe în jurul lor, şi după
o vreme, povârnişuri repezi, mărginite de
prăpăstii înfiorător de adânci, anevoie de
urcat din pricina drumurilor abrupte,
puseră stavile noi în calea călătorilor.
Peşteri întunecau văgăuni şi pripoare,
pomenite atât de adesea în Biblie,
înfăţişau înaintea ochilor, de amândouă
părţile, guri negre, căscate în adâncuri.
Emirul spuse cavalerului scoţian că în
cele mai multe peşteri îşi găsiseră
adăpost fiare care ieşeau după pradă,
sau oameni şi mai cruzi decât ele, care,
ajunşi la deznădejde din pricina
55
războiului şi împilării, atât din partea
ostaşilor crucii, cât şi a celor ai
semilunei, se apucau de tâlhării şi nu
mai cruţau nici rang, nici religie, nici
sex, nici vârstă. Cavalerul scoţian
asculta nepăsător povestirile despre
prădăciunile făptuite de acei oameni
ticăloşiţi, atât de încrezător era în
voinicia şi puterile lui. Se simţi totuşi
întrucâtva înfricoşat atunci când îşi
aminti că se afla în pustietate
nemărginită a celor patruzeci de zile de
post, şi chiar în locurile care fuseseră
martore ale ispitelor prin care demonului
răului îi fusese îngăduit să-l înfrunte pe
Fiul Omului. Încetul cu încetul nu mai
ascultă cuvintele lumeşti ale
războinicului păgân, şi oricât de plăcut
ar fi fost acesta în alte împrejurări, ca
tovarăş de drum, prin vitejia,
cavalerismul şi voioşia lui, sir Kenneth
simţi că pe tărâmul acela sălbatic prin
care rătăceau duhuri necurate, izgonite
din trupurile morţilor, un călugăr desculţ
i-ar fi fost tovarăş mai de preţ decât
veselul dar păgânul sarazin. Aceste
gânduri îl neliniştiseră oarecum, cu atât
mai mult cu cât voioşia musulmanului
părea să sporească pe măsură ce se
56
apropiau de ţinta călătoriei. Într-adevăr,
cu cât se pierdeau în adâncimile
întunecate ale văgăunilor, cu atât mai
vioaie era vorba acestuia şi până la
urmă, băgând de seamă că tovarăşul său
nu-i răspunde nimic, începu să cânte în
gura mare. Sir Kenneth cunoştea
îndeajuns limbile răsăritene; ca să
priceapă că tovarăşul său cânta stihuri
de dragoste, pline de preamărirea
înflăcărată a frumuseţii, aşa cum
obişnuiau să facă mai toţi poeţii
orientali, neavând ca atare nici o
legătură cu cucernicia ce se cuvenea să
domnească în pustiul ispitelor.
Sarazinul trecu apoi cu multă
uşurinţă la stihuri care proslăveau vinul,
licoarea rubinie a poeţilor persani, şi
voioşia lui sfârşi prin a fi atât de
deosebită de starea de spirit mohorâtă şi
îngândurată a cavalerului, încât, dacă nu
şi-ar fi jurat prietenie cu câteva clipe mai
înainte, sir Kenneth ar fi încercat poate
să-i alunge această voioşie. I se părea că
îl însoţeşte un duh rău şi ispititor, care
se străduia să-i piardă sufletul şi să-i
pună în primejdie mântuirea,
insuflându-i dorinţa deşartă de plăceri
pământeşti şi tulburându-i cugetul,
57
tocmai în asemenea clipe, când credinţa
lui creştinească şi legământul de pelerin
îi cereau o stare sufletească plină de
gravitate şi căinţă. Se simţea, deci, foarte
nehotărât în privinţa celor ce avea de
făcut, şi, în cele din urmă vorbi scurt şi
plin de ciudă, întrerupând melopeea
vestitului Rudpiki, prin care poetul cântă
aluniţa de pe sânul iubitei lui,
mărturisind c-o preţuieşte mai mult
decât toate bogăţiile din Buhara şi
Samarkand.
— Sarazinule – rosti el cu asprime –
orbit cum eşti şi adâncit în rătăcirea
unor legi neînţelese, ar trebui să pricepi
totuşi, că unele meleaguri sunt mai
sfinte decât altele, după cum iarăşi, sunt
unele în mijlocul cărora duhul răului are
o putere covârşitoare asupra păcătoşilor.
Nu poţi şti prin ce taină înfiorătoare,
aceste stânci, aceste peşteri cu bolţi
întunecate, ce s-ar părea că duc spre
genunile gheenei, se spune că ar fi
străbătute mai mult de Satan şi de
îngerii întunericului. Află însă că
înţelepţii şi sfinţii, cărora înfăţişarea
acestui tărâm primejdios le este
îndeajuns de cunoscută, m-au vestit de
mult să mă păzesc de asemenea locuri.
58
Aşadar, sfârşeşte cu această voioşie
nesăbuită şi fără rost, şi îndreaptă-ţi
gândurile spre lucruri mai potrivite cu
pământul pe care-l străbatem, că, vai ţie,
rugăciunile tale cele mai cucernice nu
sunt decât păcat şi blestem.
Sarazinul îl ascultă cu oarecare
nedumerire şi-i răspunse cu atâta voioşie
cât îi îngăduia firea sa îndatoritoare:
— Bunule sir Kenneth, mi se pare că-
ţi judeci cu prea multă asprime tovarăşul
de călătorie, sau poate că la voi, la
neamurile apusene, nu se învaţă buna-
cuviinţă. Eu nu m-am supărat atunci
când te înfruptai cu slănină de porc şi cu
vin, şi te-am lăsat în pace să te bucuri de
ceea ce mi-ai spus că este un dar
îngăduit creştinului, mulţumindu-mă în
adâncul sufletului să deplâng aceste
plăceri grosolane. Pentru ce dar te-ai
supăra atunci când încerc să înveselesc
tristeţea drumului prin câteva cântece
voioase? Poetul a zis: „Cântecul e ca roua
cerului, căzută pe sânul pustiului; ea
răcoreşte cărarea drumeţului”.
— Prietene sarazin, eu nu osândesc
dragostea de cântec şi înţelepciunea
voioşiei, cu toate că le facem un loc prea
de cinste în gândurile noastre, pe care le-
59
am putea călăuzi spre altă ţintă mai
vrednică de luare-aminte. Dar,
rugăciunile şi sfinţii din psalmi sunt mai
de preţ decât aceste stihuri de dragoste
şi cântecele bahice pentru cei care
străbat această Vale a Umbrelor şi a
Morţii, plină de duhuri rele şi de demoni
pe care rugăciunile credincioşilor i-au
alungat dintre oameni, silindu-i să
rătăcească în mijlocul unei firi
blestemate ca şi ei.
— Nu vorbi astfel despre duhuri,
creştinule; află că te ascult un om a
cărui obârşie se trage din seminţia
nemuritoare de care neamul vostru se
teme, blestemând-o.
— M-am gândit şi eu – răspunse
cruciatul – că neamul tău trage din
duhul răului, fără ajutorul căruia n-aţi fi
ajuns niciodată să stăpâniţi acest
pământ binecuvântat al Palestinei,
împotriva atâtor vajnici ostaşi şi slujitori
ai lui Crist. Nu vreau să vorbesc acum
numai despre tine, sarazinule, ci despre
neamul şi credinţa ta. Mi se pare ciudat
însă, nu c-aţi pogorât din duhul răului,
ci că te mândreşti c-o astfel de obârşie.
— Cu ce fel de obârşie s-ar putea
mândri vitejii, dacă nu aceea de a fi
60
coborâtori ai căpeteniei vitejilor? De cine
s-ar pute lega mai cu temei obârşia unei
seminţii temute, dacă nu de duhul
întunecimilor, care s-a lăsat azvârlit din
cer, dar nu şi-a plecai capul de
bunăvoie? N-ai decât să-l urăşti pe Eblis,
străinule, dar se cuvine să te temi de el;
coborâtorii din Eblis, care locuiesc
Kurdistanul, sunt asemenea străbunului
lor.
Toate învăţăturile vremii se
mărgineau, pe atunci, la vrăji şi la
duhuri, iar sir Kenneth asculta această
mărturisire fără să se mire şi, dându-i
crezare, deşi se înfricoşa în sine
văzându-se rătăcit prin acele coclauri
pustii, şi mai cu seamă alături de un
tovarăş care-şi mărturisea singur obârşia
drăcească. Totuşi, ca să-şi alunge teama
se închină şi-i ceru cu semeţie
sarazinului să-l desluşească cum era cu
obârşia cu care se mândrea. Acesta
încuviinţă bucuros.
— Vrednic străin – zise el – iată care
este povestea vieţii mele. În vreme ce
crudul Zohauk, unul dintre urmaşii lui
Djemşid, stăpânea tronul Persiei, el făcu
legământ cu puternicii întunecimilor, în
peşterile tainice ale lui Istakar, peşteri pe
61
care mâna duhurilor firii le săpase într-o
stâncă încă neatinsă, mai înainte de a fi
fost zidit Adam. Aici hrănea zilnic, cu
sânge omenesc, doi şerpi mari, care
ajunseseră, după spusele poeţilor, o
parte din el însuşi, şi pentru hrana
cărora cerea în fiecare zi, drept dajdie, o
nouă jertfă. În cele din urmă însă,
răbdarea supuşilor săi ajungând la
margini, câţiva traseră săbiile din teacă.
Printre aceştia se afla şi vajnicul Făurar,
alături de neîntrecutul Fardiun,
mulţumită cărora asupritorul fu, în cele
din urmă, răsturnat de pe tron şi
întemniţat pentru totdeauna, sub bolţile
peşterilor întunecoase din muntele
Damavend. Dar, mai înainte de a fi putut
desăvârşi mântuirea Persiei şi în vreme
ce puterea acestui căpcăun sângeros era
în culmea ei, un pâlc de robi jefuitori, pe
care îi trimisese să adune jertfe pentru
ziua aceea, adusese, sub bolţile palatului
din Istakar, şapte surori, toate atât de
frumoase încât păreau şapte hurii.
Părintele acestor fete era un mare
înţelept care n-avea însă altă comoară
decât fetele şi înţelepciunea care îi fusese
hărăzită. Aceasta din urmă n-a fost în
stare să prevadă marea nenorocire, iar
62
cele dintâi nu putuseră s-o împiedice.
Cea mai mare dintre surori nu trecuse
încă de vârsta de douăzeci de ani, iar cea
mai mică de-abia împlinise treisprezece,
dar semănau atât de mult una cu alta,
încât cu greu le-ai fi putu deosebi, dacă
n-ar fi fost deosebite ca înălţime, fiecare
fiind mai înaltă cu câteva degete decât
cea mai tânără, ca treptele care duc spre
porţile raiului. Atât de frumoase erau
aceste şapte fete, aşa cum stăteau sub
bolţile mohorâte, despuiate cu de-
săvârşire de îmbrăcăminte şi având
numai câte un petic de mătase înfăşurat
în jurul coapselor, încât farmecele lor
înduioşară inimile nemuritorilor. Tunelul
începu să bubuie în adâncuri, pământul
se cutremură, stâncile bolţilor se crăpară
şi lăsară loc de trecere unui vânător, cu
arcul şi săgeţile pe umăr, urmat de alţi
şase fraţi ai săi. Erau toţi înalţi şi cu
toate că chipurile le erau posomorite,
aveau o înfăţişare plăcută; în privirile lor
însă, era mai degrabă înfiorătoarea
neclintire a morţilor, deoarece sub
pleoapele fiecăruia nu părea să
scânteieze lumina ochilor unei vietăţi.
„Zeineb – zise căpetenia lor (şi rostind
aceste cuvinte cu glas blând, adânc şi
63
trist, o apucă de mână pe cea mai mare
dintre surori, căreia îi vorbea) – eu sunt
Cothrob, regele lumii subpământene şi
marele cârmuitor al Ginistanului. Eu şi
fraţii mei suntem din numărul acelora
care, zămisliţi din focul stihiilor, n-au
vrut, cu toată porunca Atotputernicului,
să se plece în faţa unui pumn de lut,
fiindcă purta numele de om. Poate c-ai
auzit spunându-se despre noi că suntem
cruzi, răzbunători şi neînduplecaţi. Nu-i
adevărat. Firea noastră e bună şi
îngăduitoare, şi nu ne lăsăm împinşi
spre răzbunare decât atunci când
suntem umiliţi, iar cruzi devenim numai
atunci când suntem întărâtaţi. Suntem
credincioşi celor ce se încred în noi – am
auzit rugăciunile înţeleptului Mitrasp,
părintele tău, care în înţelepciunea lui
nu-şi îndreaptă ruga numai spre Obârşia
binelui, dar şi spre ceea ce se numeşte
Pricina răului. Vor să vă dea pieirii, pe
tine şi pe surorile tale. Dacă însă fiecare
dintre voi vrea să ne dăruiască un singur
fir de păr din frumoasele lor cosiţe, în
semn de supunere, vă vom duce departe
de aici, într-un adăpost tainic, de unde îl
veţi putea înfrunta pe Zohauk şi pe
sfetnicii lui”. Teama de moarte, zice
64
poetul, e ca varga prorocului Aaron
schimbată în faţa lui Faraon într-un
şarpe care i-a înghiţit pe toţi cei din juru-
i. Fiicele înţeleptului persan erau mai
puţin înclinate decât altele să se teamă
de duhuri. Îşi dădură tributul cerut de
Cothrob, şi în aceeaşi clipă se pomeniră
purtate pe sus spre cel mai vrăjit dintre
palate, pe culmea munţilor Tugrut, în
Kurdistan. De atunci, nici o privire de
muritor nu le-a mai zărit. Dar, după o
oarecare cernere a vremii, şapte flăcăi,
iscusiţi în lupte şi la vânătoare, se iviră
în preajma palatului Duhurilor. Erau
mai întunecaţi la chip, mai înalţi la trup,
mai semeţi şi mai dârji decât toţi ceilalţi
locuitori împrăştiaţi prin văile
Kurdistanului. Îşi luară fiecare câte o
nevastă şi ei fură părinţii celor şapte
triburi de kurdomani, a căror vrednicie e
cunoscută în lumea întreagă.
Cavalerul creştin ascultă cu o
oarecare uimire această ciudată legendă
(ale cărei urme se mai pot întâlni şi
astăzi în datinile kurzilor) şi, după ce
tăcu o vreme, îngândurat, răspunse:
— Pe cinstea mea, vrednic sarazin, ai
spus adevărul; oricine poate urî şi se
poate teme de obârşia voastră, dar nu
65
poate s-o dispreţuiască. Nu mă mai miră
că te încăpăţânezi într-o credinţă
neadevărată, întrucât e o parte din firea
strămoşilor voştri, vânători ai iadului,
care iubeau neadevărul mai mult decât
adevărul. Nu mă mai miră voioşia şi
înflăcărarea pe care o pui în stihuri şi
cântece în clipa când vă apropiaţi de
locurile străbătu-te de duhuri rele; ele
aţâţă în voi duioşia, pe care şi noi o
simţim când ne apropiem de locurile
unde odihnesc moaştele părinţilor noştri.
— Pe barba tatălui meu, cred că ai
dreptate – rosti sarazinul mai mult
înveselit decât supărat de neprefăcătoria
cu care creştinul îşi dezvăluise gândurile.
Cu toate că Profetul, binecuvântat să-i fie
numele, a semănat printre noi sămânţa
unei credinţe mai bună decât aceea care
i-a călăuzit pe strămoşii noştri sub bolţile
fermecate ale castelului din Tugrut, noi
nu ne grăbim, ca toţi ceilalţi musulmani,
să lovim cu blestemul veşnic duhurile
stihiilor, temute şi puternice, din care
spuneam că ne tragem obârşia. Aceste
duhuri, urmând credinţa şi nădejdile
noastre, nu sunt osândite pe vecie, ci se
află încă pe calea încercărilor, având
putinţa să se răscumpere sau să rămână
66
pedepsite în veşnicie. Dar să lăsăm toate
astea pe seama imamilor şi a molahilor;
îţi va fi de ajuns să ştii că deplina
cunoaştere a Coranului n-a risipit cu
desăvârşire din cugetul nostru cinstirea
pe care o păstrăm acestor duhuri, şi că
se mai cântă încă printre noi, spre lauda
vechii credinţe a părinţilor noştri, stihuri
ca acestea.
Vorbind astfel, începu să cânte nişte
stihuri nespus de vechi ca limbă şi
alcătuire, făurite, zice-se, de nişte
închinători ai lui Ahriman, obârşia
răului:
O, Ahrimane, spirit rău,
Doar suferinţa-i harul tău!
Răspunde, s-ar putea
Sub bolta cerului să fie
Cumva o altă-mpărăţie
Aidoma cu a ta?
Pronia binefăcătoare
Desferecă-n pustiu izvoare
Şi ploaie dă din cer;
Dar tu? în furia ta nebună,
Când pe ocean stârneşti furtună,
Ştii câte nave pier?
Că-n ierburi tămăduitoare
Găseau cei lâncezi alinare
Nu îţi era pe plac
67
Şi-atunci, pe oameni spre-a răpune,
Tu ciuma ai trimis-o-n lume,
Molimă fără leac!
Sărmanei fiinţe omeneşti
Tu viaţa i-o călăuzeşti
Din leagăn la mormânt;
Dar cine oare ar putea
Să ştie care-i vrerea ta,
O, duh posomorit!
Ţi-e omul prea supusă slugă
Şi-ades chiar când înalţă rugă
Spre alt tron pământean,
Al rugii miez, gând nerostit,
El închina-l-va negreşit
Tot ţie, Ahriman.
De ce atunci, neagră făptură,
Ai împroşcat cu-atâta ură
Tot neamul omenesc?
Grăieşte, ai simţire oare,
Ai cuget, trup, aripi şi gheare
Cum magii povestesc.
Ori, nedesprins din sinul firii,
Eşti însuşi geniul pustiirii
Şi-al morţii vestitor?
Cel care-n încleştare cruntă
De veacuri binele înfruntă
Şi iese-nvingător?
A oamenilor simţăminte
Le ştii, că-n inimi şi în minte
68
 De mult te-ai aciuat
Şi toate – ură sau mândrie,
Iubire, teamă, bucurie -
Le târâi în păcat.
Când vezi o rază de lumină
În valea cea de lacrimi plină
Vii repede-ntre noi
Şi-n rarele plăceri a vieţii
Prefaci cuţitul de ospeţe
În armă de război!
Bătrânul şi învăţatul preot care a
tălmăcit acest soi de imn ţine să-i cerem
cititorului să-şi aducă aminte că poezia
este făurită de un păgân căruia îi sunt
necunoscute adevăratele obârşii ale
răului fizic sau moral, şi care vede
predominarea acestuia în lume, aşa cum
o văd toţi aceia care n-au avut revelaţia
creştinismului.
Din partea noastră, ţinem să
adăugăm că după cât înţelegem,
tălmăcitorul a redat cântecul mai
parafrazat faţă de originalul care e foarte
bizar. Se pare că tălmăcitorul şi-a
pierdut speranţa de a putea reda în
versuri englezeşti avântul poeziei
orientale, şi e cu putinţă ca – aşa cum
fac mulţi învăţaţi plini de imaginaţie –
neizbutind să prindă înţelesul
69
originalului, să-1 fi înlocuit pe alocuri cu
propriile lui gânduri.
S-ar putea ca o astfel de odă să se
datoreze inspiraţiei poetice a cine ştie
cărui filozof pe jumătate instruit, care nu
vedea în zeitatea legendară, botezată cu
numele de Ahriman, decât covârşitoarea
tărie a răului trupesc şi sufletesc. Dar în
cazul lui sir Kenneth, ea avu cu totul alt
înţeles, cântată de un om care se lăudase
că se trage din demoni, şi-i părea un
cântec de slavă îndreptat spre duhul rău
însuşi. În timp ce blestemele se
împrăştiau în largul aceluiaşi pustiu, în
care Satan fusese alungat de Dumnezeu,
pentru că încercase să-l ispitească,
cavalerul Leopardului se întrebă dacă,
luându-şi pe loc rămas bun de la
sarazin, ar fi fost de ajuns ca să
dovedească sila ce-l stăpânea, sau dacă,
mai degrabă, jurământul lui de cruciat
nu-l îndatora să-l înfrunte pe
necredincios în luptă, chiar şi în locul
acela, ca să-i lase hoitul pradă fiarelor
pustiului. Dar, pe neaşteptate, luarea
aminte îi fu atrasă de o vedenie ciudată.
Lumina zilei începuse să scadă, totuşi ea
îngădui cavalerului să bage de seamă că
nici el, nici tovarăşul său nu erau singuri
70
în aceste pustietăţi, ci că erau urmăriţi
de aproape de o arătare foarte înaltă şi
nespus de subţire, ce sărea din stâncă în
stâncă şi din desiş în desiş, c-o
sprinteneală care, adăugată la înfăţişarea
păroasă a personajului, îi amintea lui sir
Kenneth de faunii şi silvanii ale căror
chipuri le văzuse printre ruinele vechilor
temple ale Romei, întrucât cinstitul
scoţian nu se îndoise o singură clipă că
zeii bătrânelor balade puteau fi altceva
decât demoni, nu şovăi să creadă că
imnul plin de blesteme al sarazinului
invocase un duh al răului. „Ce-mi pasă?
îşi zise în sine viteazul sir Kenneth; jos
cu demonul şi închinătorii lui!" Totuşi,
nu socoti înţelept să aţâţe doi vrăjmaşi în
acelaşi timp, printr-o sfidare pe care ar fi
fost gata s-o dovedească faţă de unul
singur. Pusese chiar mâna pe baltag şi
nesocotitul sarazin ar fi putut plăti cu
capul stihurile lui persane, chiar în locul
acela, fără să i se fi dat vreo desluşire,
când alte întâmplări spulberară de
îndată gândurile răzbunătoare din
mintea cavalerului scoţian, gânduri ce l-
ar fi făcut să-şi necinstească armele.
Vedenia, pe care n-o pierduse din ochi
timp de câteva clipe, păruse la început că
71
se ţine după ei, ascunzându-se după
stânci şi tufişuri, folosind cu multă
îndemânare ridicăturile întâlnite în cale
şi sărind din stei în stei, c-o uşurinţă de
neînchipuit. În clipa când sarazinul
tocmai sfârşise cântecul, arătarea care
era un om înalt, acoperit c-o piele de
capră, se repezi în mijlocul drumului,
înşfăcând cu amândouă mâinile dârlogii
din mâna musulmanului, şi-1 înfruntă
astfel drept în faţă, făcând ca fugarul
acestuia să dea un pas înapoi; neputând
să îndure durerea pricinuită de
necunoscutul ce-l trăgea de frâu care,
după obiceiul din Orient, nu era altceva
decât o verigă tare de fier, dobitocul se
ridică în două picioare şi căzu pe spate,
răsturnându-şi stăpânul; acesta se feri
totuşi de primejdie, sărind într-o parte.
Arătarea lăsă numaidecât frâul calului,
şi se năpusti în grumazul călăreţului.
Cuprinzându-l în braţe pe sarazin, în
ciuda tinereţii şi vânjoşeniei acestuia, îl
răsturnă sub el, încleştându-i amândouă
mâinile în pumn. Musulmanul începu să
strige mânios, dar şi cu oarecare haz:
„Hamako... smintitule... dă-mi drumul...
asta întrece drepturile tale... lasă-mă, îţi
spun, ori dacă nu, îţi împlânt hangerul
72
în piept!” „Hangerul, câine păgân, strigă
arătarea. Împlântă-l dacă poţi.” Şi
vorbind astfel, smulse arma din mâna
sarazinului şi începu s-o învârtească pe
deasupra capului.
— Ajutor, nazarinene! strigă
sarazinul, care începuse să se teamă de
primejdie. Ajutor, altfel mă ucide
Hamako!
— Să te ucid? reluă pustnicul. Într-
adevăr, ar trebui să te ucid din pricina
cântecelor tale pline de blestem,
închinate nu numai nevrednicului tău
Profet, care e un fel de călăuzitor al
duhului necurat, dar şi aceluia care e
răul însuşi.
Cavalerul străin rămăsese împietrit,
într-atât îi răsturnase urmările acestei
întâlniri toate presupunerile pe care şi le
făcuse cu câteva clipe mai înainte. În cele
din urmă îşi dădu seama că cinstea îl
silea să sară în ajutorul tovarăşului său
şi, prin urmare, rosti aceste cuvinte către
sălbaticul învingător:
— Oricine ai fi, duh bun sau duh
rău, află c-am jurat să fiu de-aici înainte
tovarăşul credincios al sarazinului pe
care îl ţii la pământ, sub tăria braţului
tău; îţi poruncesc să-i dai drumul din
73
strânsoare, altfel vei avea de-a face cu
mine.
— Asta da – ar fi o luptă vrednică de
un cruciat! întru apărarea unui câine
păgân, ridici arma asupra unui frate de
aceeaşi credinţă! Aşadar, te-ai rătăcit în
pustiu ca să aperi semiluna împotriva
crucii? Iată un vrednic ostaş al lui
Dumnezeu, care ascultă osanale înălţate
lui Satana!
Vorbind astfel, se ridică şi, îngăduind
sarazinului să se scoale la rându-i, îi
întinse hangerul.
— Iată în ce primejdie necruţătoare
te-arunci de bună voie – urmă omul în
piele de capră, vorbind de astă dată
musulmanului – şi prin ce slabe mijloace
pot fi îngenuncheate, fără zăbavă,
îndemânarea ta cunoscută şi dibăcia cu
care te mândreşti, atunci când aceasta e
vrerea cerului. Ia seama deci, o, Ilderim,
şi află că dacă în steaua naşterii tale n-ar
scânteia un sâmbure de lumină care-ţi
făgăduieşte pururi o fărâmă de îndurare
şi de milostivire din partea dumnezeirii
până în ziua când îţi va suna ceasul, află
că nu ne-am mai fi descleştat până nu ţi-
aş fi sfâşiat grumazul din care ieşeau
adineauri cuvintele acelea blestemate.
74
 — Hamako – rosti sarazinul, fără să
arate cea mai slabă mânie la auzul
acestui potop de cuvinte grele şi parcă
fără a-şi mai aminti că se năpustise
asupra lui – te rog, bunule Hamako, ţine
seama ca altă dată să nu mai duci atât
de departe râvna credinţei tale; căci, deşi
ca bun musulman îi cinstesc pe toţi acei
pe care cerul i-a lipsit de judecata
obişnuită, pentru a-i înzestra cu harul
prorocirii, nu-mi place să mi se pună
mâna pe frâul calului, sau pe mine.
Spune tot ce vrei, cu încredinţarea că nu
te voi urî; dar cată de te înarmează cu
mai multă bună-cuviinţă, ca să înţelegi
că dacă vei mai cuteza altă dată să mă
înfrunţi cu atâta înverşunare, voi face să-
ţi cadă capul păros de pe umerii şubrezi.
Iar în ceea ce te priveşte, prietene
Kenneth – adăugă el, aruncându-se în şa
– mă văd silit să-ţi mărturisesc că în
mijlocul pustiului preţuiesc mai mult
faptele decât frumoasele cuvinte ale unui
tovarăş. Nu le-ai precupeţit pe cele din
urmă, dar ai fi făcut mult mai bine să te
grăbeşti să-mi vii în ajutor atunci când
mă luptam cu acest Hamako, care în
nebunia lui putea să mă ucidă.

75
 — Pe cinstea mea, mărturisesc c-am
greşit şi c-am întârziat cu ajutorul de
care aveai nevoie; dar ciudăţenia
înfăţişării acestui om şi repeziciunea
încăierării... Ai fi zis că imprecaţia ta
spurcată invocase un demon; m-am
zăpăcit într-atât, încât a trecut o vreme
până în clipa când am putut pune mâna
pe arme.
— Eşti un prieten rece şi cumpănit, şi
dacă Hamako ar fi avut un sâmbure de
nebunie mai mult, tovarăşul tău de drum
ar fi fost ucis sub ochii tăi, spre veşnica
ta necinste, fără să fi ridicat un singur
deget ca să-i vii în ajutor, deşi erai liber
în mişcări şi aveai arme la îndemână.
— Pe cuvântul meu, sarazinule, dacă
vrei să-ţi vorbesc deschis, am crezut că
această făptură ciudată e diavolul însuşi;
şi, întrucât faceţi parte din acelaşi neam,
n-am ştiut dacă nu cumva aveaţi de
împărtăşit vreo taină, în timp ce vă
rostogoleaţi prin nisip, îmbrăţişaţi cu
atâta dragoste.
— Gluma ta nu e un răspuns, frate
Kenneth. Chiar dacă vrăjmaşul meu ar fi
fost împăratul întunericului, tu nu erai
mai puţin dator să-1 înfrunţi ca să-ţi
aperi tovarăşul. De altfel, tot ce poate fi
76
necurat şi drăcesc în făptura acestui
Hamako face parte mai mult din neamul
tău decât al meu; e însuşi pustnicul pe
care doreai să-1 vezi.
— El! strigă sir Kenneth, privind cu
luare aminte chipul uriaş şi descărnat pe
care-l avea înaintea ochilor. El! Vrei să
glumeşti, sarazinule. Acesta nu poate fi
cucernicul Teodoric.
— N-are decât să ţi-o spună el însuşi,
dacă vrei să mă crezi – răspunse
musulmanul.
Abia sfârşise de rostit aceste cuvinte,
că pustnicul începu să vorbească, făcând
aceeaşi mărturisire.
— Sunt Teodoric din Engaddi – zise
el; sunt păzitorul pustiei, prietenul
crucii, biciul păgânilor, rătăciţilor şi celor
ce se închină necuratului – ptiu, ucigă-l
crucea! Piară Mahomed, Termagnat şi
toată stirpea lor! (Vorbind astfel, scoase
de sub veşmântul de piele un fel de bici,
sau mai degrabă o vargă, împletită din
sârmă, pe care începu s-o învârtească pe
deasupra capului, c-o îndemânare
nemaipomenită.)
— Iată-ţi sfântul – zise sarazinul,
râzând de uimirea cu care sir Kenneth
privea mişcările sălbatice şi asculta
77
murmurul ciudat al cuvintelor lui
Teodoric. (Acesta, după ce învârti varga
în toate chipurile, fără a se îngriji câtuşi
de puţin dacă printr-o astfel de mişcare
primejduia sau nu capetele tovarăşilor
din preajmă-i, sfârşi prin a da o lovitură
dintre cele mai năprasnice, sfărâmând în
bucăţi un pietroi de lângă el.)
— E nebun, rosti sir Kenneth.
— Asta nu-l împiedică să fie un
adevărat sfânt – răspunse musulmanul
care credea, ca întreg Orientul, că
nebunii se află sub înrâurirea unei
inspiraţii. Află, creştine, că atunci când
un ochi e stins, celălalt devine mult mai
strălucitor; atunci când îţi lipseşte o
mână, aceea care ţi-a rămas e mult mai
vânjoasă şi mai sigură; de asemenea,
atunci când judecata se tulbură şi nu-şi
mai dă seama ce se întâmplă între
oameni, cercetarea cerului e mult mai
adâncă şi mai apropiată de dumnezeire.
Aci, glasul sarazinului fu copleşit de
cel al pustnicului, care începu să se
tânguie sălbatic: „Sunt Teodoric din
Engaddi, sunt lumina pustiului şi biciul
păgânilor. Leul şi leopardul au să fie
tovarăşii mei şi-au să vină să se
adăpostească în culcuşul meu, iar
78
căprioarelor nu le va mai fi frică de
ghearele lor. Sunt flacără şi lumină.
Kyrie eleison!
Şi numaidecât începu să alerge,
sfârşindu-şi goana prin două sau trei
salturi, care i-ar fi făcut cinste într-un
institut de gimnastică, dar erau atât de
puţin potrivite cu firea unui pustnic,
încât cavalerul scoţian rămase
încremenit. Sarazinul păru că-i înţelege
nedumerirea.
— Îl auzi? zise el. Se aşteaptă să-l
urmăm în peşteră şi într-adevăr, acolo e
singurul loc unde ne vom putea adăposti
peste noapte. Tu eşti leopardul, întrucât
îl ai zugrăvit pe scut; iar eu sunt leul,
fiindcă numele acestei fiare se apropie de
al meu; pomenind despre căprioare,
vorbeşte despre sine, deoarece cu pielea
acelui dobitoc îşi acoperă trupul. Totuşi,
n-ar trebui să-l pierdem din vedere,
întrucât e mai iute ca un dromader.
Nu era însă atât de uşor să
pornească la un astfel de drum, cu toate
că neobosita lor călăuză se oprea din
când în când, făcându-le semn cu mâna,
ca şi cum i-ar fi îndemnat să înainteze;
dar, cunoscând toate potecile şi înzestrat
cu o putere neasemuită, pe care
79
rătăcirea minţii n-o lăsa să slăbească în
nici o împrejurare, îi călăuzea pe cei doi
călăreţi numai pe marginile prăpăstiilor
şi pe cărări înguste, pe unde chiar
sarazinul, înarmat foarte uşor şi călare
pe un cal sprinten şi bine strunit, abia
îndrăznea să păşească de teama
primejdiei; de aceea e de la sine înţeles
că europeanul, împovărat sub armura de
fier, călare pe un cal istovit sub aceeaşi
greutate, se găsea într-un impas
îndeajuns de primejdios, care îl făcea să
prefere de-o sută de ori un câmp de
luptă. Astfel că, nu fără o deplină
mulţumire, băgă de seamă în cele din
urmă că drumul anevoios se sfârşise:
sfântul ce le slujea de călăuză se oprise
în faţa unei peşteri, ţinând în mână o
făclie mare, făcută dintr-un capăt de
lemn muiat în păcură, care răspândea o
lumină vie şi puternică, împrăştiind în
acelaşi timp şi un miros greu de
pucioasă.
Fără să fie stânjenit de duhoarea
înecăcioasă, cavalerul sări din şa şi intră
în peşteră, care nu prea făgăduia un
adăpost mulţumitor. Partea dinăuntru
era împărţită în două: în prima încăpere
se afla un altar de piatră şi un crucifix de
80
trestie; această încăpere slujea
anahoretului drept capelă. Cu oarecare
sfială, din pricina sfinţeniei pe care o
simţea plutind în juru-i, cavalerul creştin
se hotărî în cele din urmă să deshame
calul, departe de intrarea peşterii, să-1
lege de-un stâlp şi să-i pregătească
culcuşul pentru noapte, aşa cum de
altfel făcuse şi sarazinul, care îl lăsă să
înţeleagă că aşa şi obişnuia prin părţile
acelea. În vremea aceasta, sihastrul se
străduia să-şi pună în rânduială chilia,
în care avea să-şi primească oaspeţii care
nu întârziară. În fundul peşterii, o mică
deschizătură astupată de o poartă făcută
dintr-o scândură groasă, ducea la odaia
de culcare a sihastrului, încăpere ce
părea mult mai plăcută. Pământul de pe
jos fusese netezit prin truda
schimnicului, care presărase pe
deasupra nisip alb, stropindu-l în fiecare
zi cu apă de la izvorul ce curgea din
stâncă, într-un ungher al peşterii. În
acea tainiţă înăbuşitoare, murmurul
undei părea odihnitor pentru auz,
îmbiind la băut.
Într-un ungher al chiliei se afla un
culcuş din fire de rogoz împletite,
deasupra căruia se zăreau, drept
81
podoabă, câteva mănunchiuri de plante
şi flori. Două lumânări de ceară, aprinse
de sihastru, dădură un aer de voioşie
acestui lăcaş, pe care-l făceau plăcut
mireasma proaspătă şi răcoarea. Într-
unul din unghere se aflau unelte de
muncă, în altul era un fel de firidă, în
care străjuia o statuie cioplită fără
meşteşug, a Sfintei Fecioare. Erau de
asemenea acolo o masă şi două scaune,
ce păreau să fi fost lucrate de anahoret,
deosebindu-se în totul prin forma lor, de
cele din Orient. Masa era plină nu numai
de rădăcini şi legume, dar şi cu bucăţi de
carne uscată, aşezate în aşa fel încât
aţâţau pofta de mâncare a oaspeţilor.
Această dovadă de bunăvoinţă, deşi
mută şi dezvăluită numai prin gesturi, se
împăca greu în mintea lui sir Kenneth cu
pornirile sălbatice şi nestăpânite pe care
le arătase sfântul, puţin mai înainte.
Acum, mişcările sihastrului erau
potolite, cu judecată: numai o expresie
de umilinţă cucernică împiedica faţa lui
subţiată de asprimea unei vieţi grele, de
pocăinţă, să pară nobilă, maiestuoasă.
Umbla prin chilie ca un om făcut să
conducă, dar care a abdicat de bună voie
de la putere, ca să poată deveni slujitorul
82
lui Dumnezeu. Totuşi, făptura lui uriaşă,
părul şi barba netunse, ochii plini de
însufleţire, adânciţi în fundul capului,
arătau mai degrabă în el pe soldat decât
pustnicul. În timp ce el se dovedea prin
fapte o adevărată gazdă, sarazinul însuşi,
părând că-l priveşte pe sihastru cu
oarecare veneraţie, îi spuse în şoaptă lui
sir Kenneth:
— Hamako se află într-una din
pornirile lui bune: nu va rosti însă un
singur cuvânt înainte de-a ne fi aşezat la
masă. Aşa îi e obiceiul.
Într-adevăr, printr-un gest tăcut,
Teodoric îl îndemnă pe scoţian să stea pe
unul din scaune, în timp ce
musulmanul, după obiceiul celor de-un
neam cu el, se aşeză pe jos, pe o
rogojină. Atunci sihastrul ridică braţele,
ca şi cum ar fi vrut să binecuvânteze
bucatele pe care le pusese înaintea
oaspeţilor, apoi începură să mănânce,
păstrând o linişte cucernică. Această
muţenie îi era firească sarazinului;
creştinul tăcea şi el, cumpănind în sine
ciudăţenia împrejurării în care se afla.
Câtă deosebire, într-adevăr, între
mişcările sălbatice şi furioase, strigătele
şi tânguirile ascuţite ale lui Teodoric, în
83
clipa când se întâlniseră şi purtarea
liniştită, înţeleaptă şi aproape plină de
măreţie cu care îşi îndeplinea îndatoririle
de gazdă!
După ce se ospătară, sihastrul, care
nu mâncase nimic, adună rămăşiţele,
apoi aşeză un vas cu şerbet în faţa
musulmanului şi întinse o carafă cu vin
scoţianului.
— Poftiţi, fiii mei! îi îmbie el.
Acestea erau cele dintâi cuvinte pe
care le rostea.
— Luaţi; darurile lui Dumnezeu sunt
făcute ca să te bucuri de ele, fără să-i
uiţi însă dărnicia.
După ce rosti aceste cuvinte, trecu în
cea dintâi încăpere, poate pentru a se
ruga ca de obicei, şi-şi lăsă oaspeţii
împreună, în încăperea din mijloc.
Kenneth puse la repezeală câteva
întrebări şi află tot ce ştia sarazinul
despre gazdă. Îl îndemna la aceasta un
simţământ mai puternic decât simpla
curiozitate. Dacă împăca cu greu
năbădăioasa pornire de la început a
pustnicului, cu liniştea şi buna-cuviinţă
de acum, cu atât mai greu putea să facă
legătura între purtările lui şi faima pe
care şi-o cucerise printre cei mai
84
străluciţi teologi ai lumii creştine.
Teodoric, sihastrul din Engaddi, avusese
legături strânse cu papa şi cu sfetnicii
lui, şi în scrisorile sale pline de
înţelepciune zugrăvise zguduitor
suferinţele creştinilor latini, îndurate din
partea necredincioşilor din Ţara Sfântă,
în culori aproape tot atât de vii ca Petru-
Sihastrul, atunci când acesta
propovăduise întâia cruciadă în faţa
adunării din Clermont. Nedumerit de
faptul că întâlnise în făptura unui om
atât de cucernic şi atât de binevoitor
pornirile nebuneşti ale unui fachir,
cavalerul creştin nu mai ştia ce să creadă
şi rămase pe gânduri, nehotărându-se
să-i împărtăşească anumite taine de
seamă, care îi fuseseră încredinţate de
către unii din conducătorii cruciadei.
Împărtăşirea acestor taine era unul
din scopurile de căpetenie ale
pelerinajului lui sir Kenneth, întreprins
pe o cale atât de neobişnuită; dar
întâmplările la care fusese martor în acea
seară îl făceau să stea pe gânduri înainte
de a-şi aduce la îndeplinire însărcinarea.
Emirul nu putu să-i dea prea multe
lămuriri. Iată în câteva cuvinte ce-i
spuse: după câte auzise, Teodoric fusese
85
cândva un, vajnic şi viteaz războinic, plin
de înţelepciune la sfaturi şi temut în
lupte, ceea ce nu părea de necrezut,
ţinând seama de puterea lui uriaşă şi de
uimitoarea iuţeală în mişcări de care
dăduse dovadă. Venise la Ierusalim, nu
ca pelerin, ci ca un om care vrea să-şi
închine viaţa cucerniciei în Ţara Sfântă.
Peste câtăva vreme, hotărî să-şi aleagă
lăcaş de închinăciune în pustietatea
unde locuia şi acum, fiind cinstit de
latini pentru cucernicia sa aspră şi de
turci şi de arabi, din pricina semnelor lui
de nebunie, pe care le socoteau un fel de
har al dumnezeirii. Sarazinii îl
porecliseră Hamako, ceea ce în limba lor
însemnează tocmai acest lucru.
Sarazinul însuşi părea să nu ştie prea
bine ce desluşiri să dea cu privire la
purtările lui ciudate. Se putea lesne
vedea, spuse el, că pustnicul fusese
cândva un mare înţelept, şi de multe ori
era încă în stare să dezvăluie, timp de
câteva ceasuri, fără să-şi fi pierdut câtuşi
de puţin judecata, învăţăturile
înţelepciunii şi ale virtuţii. În alte
împrejurări, cădea pradă mâniei, mintea
rătăcindu-i-se cu desăvârşire; cu toate
astea, nicicând nu-l văzuse mai
86
primejdios ca-n ziua aceea. Cea mai mică
ponegrire adusă credinţei lui îi aţâţa
mânia; se povestea că într-o zi, câţiva
beduini îi necinstiseră credinţa,
stricându-i altarul; el se năpustise
asupra lor cu îndârjire şi-i stâlcise cu
varga împletită din sârmă, care era
singura lui armă. Această întâmplare
stârnise multă vâlvă şi de teama acelei
arme, pe care sihastrul o mânuia cu
dibăcie, cât şi din smerenie faţă de
însuşirile lui de Hamako, triburile
nomade treceau cu sfială pe lângă
adăpostul şi altarul său. Faima lui
ajunsese atât de departe, încât Saladdin
dăduse poruncă straşnică să fie cruţat şi
ocrotit. Sultanul însuşi, însoţit de cei mai
de vază dintre musulmani, îi cercetase în
mai multe rânduri chilia, atras de
dorinţa de a-l vedea pe creştinul
Hamako, dar şi cu nădejdea să poată
asculta din gura acestui om, călăuzit de
duhul sfânt, oarecare desluşiri în
legătură cu viitorul. „Are – adăugă
sarazinul – un fel de ochean de-o
neasemuită limpezime, cu ajutorul
căruia cercetează corpurile cereşti şi mai
cu seamă mersul prin văzduh al stelelor”.
Atât musulmanii cât şi creştinii credeau
87
deopotrivă că rosturile vieţii omeneşti
erau rânduite şi puteau fi tălmăcite după
mersul şi înrâurirea planetelor.
Acestea fură pe scurt desluşirile
emirului. După ce îl ascultă cu luare
aminte, Kenneth se întrebă din nou dacă
apucăturile furioase ale sihastrului
porneau din exaltarea credinţei, sau dacă
nu cumva se prefăcea înadins că e
nebun, pentru siguranţa pe care i-o
dădea această stare. I se păru totuşi că
musulmanii făceau, în ciuda
fanatismului lor religios, prea multă
risipă de bunăvoinţă, faţă de metehnele
sihastrului. De asemenea, i se părea că
el şi sarazinul se cunoşteau foarte bine,
lucru pe care cel din urmă nu-l lămurise
pe deplin. În sfârşit, nu-i scăpase că
pustnicul dăduse emirului alt nume
decât cel obişnuit.
Toate acestea erau în măsură să-i
trezească bănuielile şi să-l facă
prevăzător. Hotărî deci să fie cu mai
multă băgare de seamă şi să nu se
grăbească a dezvălui pe deplin
însărcinarea cu care venise.
— Mi se pare, sarazinule – zise el – că
mintea gazdei noastre se tulbură şi-
atunci când trebuie să rostească numele
88
adevărat al cuiva. Am băgat de seamă că
te-a numit adineauri cu totul altfel decât
Sheerkohf.
— Numele care mi se dă, atunci când
locuiesc în cortul părintelui meu, e
Ilderim, şi sub acest nume mă cunosc
mulţi oameni... La luptă, printre
războinici, mi se spune Leul Munţilor,
nume pe care l-am cucerit prin sabie...
Să tăcem însă: iată că se întoarce
Hamako. Pesemne vrea să ne spună c-ar
trebui să mergem la odihnă. Îi cunosc
obiceiul... Nimeni nu se cuvine să fie de
faţă atunci când se roagă.
Într-adevăr, anahoretul se ivi în prag,
cu braţele încrucişate pe piept, şi rămase
în picioare în faţa oaspeţilor, rostind
solemn:
— Binecuvântat fie numele acelui
care a vrut ca o zi de trudă să fie urmată
de o noapte de odihnă, iar somnul liniştit
să întărească trupul şi să limpezească
zbuciumul gândurilor.
Ridicându-se de la masă, cei doi
războinici răspunseră printr-un „Amin”,
şi se pregătiră să se îndrepte spre
culcuşurile lor, în ungherele pe care
gazda le arătă printr-un semn. În cele
din urmă, bătrânul plecă. Cavalerul
89
Leopardului, ajutat cu luare aminte de
camaradul său să-şi desfacă curelele,
lepădă armura grea şi rămase numai în
surtucul din păr de cămilă, pe care
mânuitorii armelor obişnuiau pe vremea
aceea să-l poarte sub armură. Sarazinul,
care admirase puterea potrivnicului său
cât acesta fusese îmbrăcat în zale, privi
cu uimire liniile desăvârşite ale trupului
zvelt, şi vânjos totodată, al acestuia.
După aceea, în semn de curtenie,
cavalerul îşi ajută şi el tovarăşul să-şi
dezbrace veşmintele, ca să se poată
odihni mai bine, şi rămase la rândul său
uluit de faptul că un trup atât de zvelt şi
de subţire putea ascunde vigoarea de
care sarazinul dăduse dovadă. Înainte de
a se culca, cei doi războinici îşi făcură
rugăciunea: musulmanul se întoarse cu
faţa spre Kaaba, punct spre care se
îndrepta în atari clipe orice slujitor al
Profetului, rostindu-şi în şoaptă rugile-i
păgâne. Creştinul însă, îndepărtându-se
din preajma tovarăşului său, ca şi cum
s-ar fi temut să nu fie pângărit de
vecinătatea necredinciosului, îşi înălţă în
faţă sabia cu mânerul în chip de cruce şi
căzând în genunchi, ca în faţa simbolului
mântuirii, îşi rosti rugăciunea cu o
90
cucernicie sporită de amintirea
primejdiilor prin care trecuse şi din care
scăpase ca prin minune în ziua aceea...
Apoi, amândoi, obosiţi de atâta cale prin
văpaia pustiului, se culcară adormind
curând, fiecare în culcuşul său.

CAPITOLUL IV

După cine ştie câte ceasuri de somn,

întrucât nu putea să-şi dea seama de
cernerea clipelor, sir Kenneth fu
deşteptat de simţământul că-l apasă ceva
pe piept, simţământ care-i pricinuise o
fluturare de vis în care se făcea că se
luptă cu un vrăjmaş puternic, ceea ce îl
făcu să se trezească pe deplin.
Deschizând ochii, zări lingă el făptura
ciudată şi sălbatică a sihastrului: stătea
în picioare în preajma culcuşului său,
apăsându-i cu mâna dreaptă pieptul, iar
în cealaltă ţinând un opaiţ.
— Tăcere! şopti anahoretul
cavalerului, care îl privea cu nedumerire.
Am să-ţi dezvălui anumite lucruri pe care
necredinciosul nu trebuie să le-audă.
Rosti aceste cuvinte în limba
franceză, iar nicidecum în acea francă,
întocmită din graiuri europene şi
91
orientale, de care cei trei vorbitori se
slujiseră pân-atunci.
— Scoală-te – urmă el – pune-ţi
mantia pe umeri, nu rosti nici o vorbă şi
vino după mine în linişte. Sir Kenneth se
ridică şi-şi luă spada. Arma e de prisos –
reluă în şoaptă anahoretul. Mergem într-
un loc unde numai armele duhului sunt
de trebuinţă şi unde cele lumeşti nu sunt
altceva decât fire de trestie.
Cavalerul îşi lăsă spada pe marginea
culcuşului şi înarmat numai cu
pumnalul de care nu se despărţea
nicicând în acele ţinuturi primejdioase,
se supuse întru totul misterioasei
călăuze. Anahoretul porni înainte, păşind
cu băgare de seamă, urmat de cavalerul
ce privea, încă nedumerit, dacă
mohorâtul chip ce se furişa prin
întuneric înaintea lui nu era cumva
plăsmuirea unui vis tulbure. Trecură ca
nişte vedenii în chilia din fund, fără să-1
trezească pe emirul care dormea adânc.
În faţa crucii şi a altarului ardea un alt
opaiţ, o carte de rugăciuni era deschisă
pe masă, iar pe lespezi se zărea un
maldăr de funii şi de lanţuri stropite cu
sânge proaspăt, neîndoielnic, un semn al
penitenţei sihastrului. Aici, Teodoric că-
92
zu în genunchi şi-i făcu semn cavalerului
să se lase alături de el pe pietrele
colţuroase ce păreau puse înadins
înaintea locului de rugăciune ca să facă
cât mai dureroasă clipa cucerniciei
închinăciunii. Citi câteva rugăciuni
catolice şi cântă cu glas înăbuşit, dar
plin de căldură, trei dintre psalmii
pocăinţei, printre lacrimi şi suspine,
printre hohote de plâns, dovedind prin
aceasta ce pătruns era de adâncimea
dumnezeieştilor stihuri, pe care le
îngâna. Cavalerul scoţian luă parte, cu
nefăţarnică cucernicie, la ruga
sihastrului şi părerea pe care şi-o făcuse
despre gazdă se schimbă atât de mult,
încât simţi pornirea să-1 privească cu
smerenie, ca pe un sfânt adevărat. În
clipa când se ridicară, rămase plecat în
faţa lui ca un ucenic înaintea
învăţătorului său. Vreme de câteva clipe,
sihastrul, la rându-i, stătu tăcut,
îngândurat.
— Deschide uşa aceea, fiule – rosti el,
arătându-i un ungher îndepărtat al
chiliei – ai să găseşti acolo un văl, adu-l
încoace.
Cavalerul se supuse; într-un fel de
scobitură făcută în perete, acoperită c-o
93
uşă de trestie împletită, găsi vălul cerut;
aducându-l aproape de lumină, băgă de
seamă că era sfâşiat şi avea în mai multe
locuri pete negre. Anahoretul îl privi cu o
adâncă tulburare, pe care căută să şi-o
stăpânească, şi mai înainte de-a fi fost în
stare să rostească un cuvânt, îşi uşura
inima îndurerată printr-un suspin
adânc.
— Vei vedea acum comoara cea mai
de preţ pe care o stăpâneşte pământul –
zise el în cele din urmă. Vai, nevrednicii
mei ochi nu se pot ridica până la
dânsa!... Căci eu nu sunt altceva decât o
biată săgeată care arată drumeţului
istovit locul unde să poată găsi adăpost
şi odihnă, în timp ce ea e silită să
rămână pururi afară. În zadar m-am
ascuns în adâncul pustiului, în mijlocul
stâncilor prăpăstioase. Vrăjmaşul mi-a
dat de urmă; acel de care m-am lepădat,
m-a găsit până şi aici.
Se opri un răstimp şi apoi,
întorcându-se cu faţa spre cavalerul
scoţian, urmă cu un glas mai hotărât:
— Mi-ai adus cuvântul de bine al lui
Richard al Angliei?
— Vin din partea principilor creştini
– răspunse cavalerul – dar regele Angliei,
94
simţindu-se rău, nu m-a cinstit cu nici
un fel de poruncă.
— Dovada?
Sir Kenneth şovăi. Întâile bănuieli şi
semnele de tulburare a minţii pe care
sihastrul nu fusese în stare să le
ascundă, i se treziră din nou în gând.
Dar cum să se îndoiască de cucernicia
unui astfel de om?
— Cuvântul meu de trecere – zise el –
e acesta: „Regii au cerut de pomană unui
cerşetor".
— Foarte bine – rosti sihastrul, după
o vreme – acum te cunosc; dar străjerul,
în locul său de pază – şi locul meu e de
mare însemnătate – are obiceiul să
strige: „Cine-i?" fie c-ar fi vorba de un
prieten sau de un vrăjmaş.
Luă apoi opaiţul şi trecu în încăperea
pe care de-abia o părăsiseră. Sarazinul
se odihnea ca şi mai înainte, cufundat
într-un somn greu.
— Doarme adânc – zise el – nu se
cade să-l trezim, într-adevăr, emirul
părea cufundat într-un somn de plumb.
Se întorsese pe-o parte, cu faţa la
perete; un braţ întins îi ascundea cu
mâneca o parte din chip, dar fruntea îi
rămăsese descoperită. Atât de vioi când
95
era treaz, părea acum încremenit cu
desăvârşire; obrazul lui parcă era dăltuit
în marmură neagră, şi genele lungi,
mătăsoase, rămâneau coborâte peste
privirile-i de şoim. Mâna desfăcută,
răsuflarea regulată şi liniştită, totul
dovedea că somnul îl cuprinsese puternic
în braţe. Cel adormit, făptura înaltă a
sihastrului, în veşmântul lui din piele de
capră, cu felinarul în mână, şi silueta
cavalerului, toţi împreună alcătuiau un
tablou ciudat; bătrânul îl privea pe
sarazin cu o expresie austeră, de tristeţe
ascetică, iar cavalerul cu o curiozitate
adânc întipărită pe trăsăturile-i vi-
guroase.
— Doarme adânc – continuă
sihastrul pe acelaşi ton şi cu aceleaşi
cuvinte, deşi acum ele păreau să aibă cu
totul alt înţeles. Doarme în întuneric; dar
pentru el va răsări aurora... O, Ilderim,
gândurile tale în ceasuri de veghe sunt
tot atât de deşarte şi de sălbatice ca şi
vârtejul nebunesc ce-ţi tulbură acum
cugetul adormit; dar trâmbiţa va suna şi
visul tău se va spulbera.
Vorbind astfel şi făcându-i semn
cavalerului să-l urmeze se îndreptă spre
altar şi, trecând prin spatele lui, apăsă
96
pe un fel de arc care, întinzându-se
dintr-o dată fără zgomot, descoperi o uşă
făcută în zidul peşterii şi ascunsă de o
spărtură de stâncă, în aşa fel încât nu
putea fi nicicând băgată de seamă. Mai
înainte de a se fi hotărât să deschidă
această uşă, sihastrul unsese ţâţânile cu
ulei picurat din opaiţ; iar atunci când o
trase către el, se zări o scară săpată în
stâncă.
— Ia acest văl – zise sihastrul cu
glasul trist – şi acoperă-mi ochii,
deoarece nu-mi e îngăduit să privesc
comoara pe care îţi va sta în putinţă s-o
vezi peste câteva clipe, decât făcându-mă
vinovat de păcat şi de lepădare de sine.
Fără să răspundă, cavalerul acoperi
capul pustnicului cu vălul pe care acesta
i-l întinsese, şi Teodoric începu să urce
scara ca şi cum ar fi cunoscut-o foarte
bine, fără a mai avea nevoie de lumină,
în acelaşi timp ţinea opaiţul în mână, ca
să-l călăuzească pe scoţian, care urca în
urma lui o mulţime de trepte printr-o
hrubă îngustă. În cele din urmă ajunseră
într-un fel de criptă, de o formă
neregulată, într-unui din ungherele
căruia se zărea cea din urmă treaptă a
scării, în timp ce în celălalt colţ se
97
deschidea o altă scară, ce ducea mai sus.
în al treilea ungher se afla o poartă
gotică, împodobită nemeşteşugit cu
obişnuitele coloane îngrămădite şi cu alte
cioplituri lucrate neîndemânatic,
străjuită de o fereastră întărită zdravăn
cu drugi de fier bătuţi în cuie uriaşe.
Către acest punct îşi îndreptă paşii
sihastrul, împleticindu-se parcă în clipa
când se, apropie de ţintă.
— Scoate-ţi încălţările – îi spuse el
cavalerului, care îl urma – pământul pe
care calci e sfinţit... Deşartă-ţi sufletul
până în străfunduri de toate gândurile
lumeşti şi profane, întrucât păstrând
unul singur în acest lăcaş sacru, ar
însemna să făptuieşti o nelegiuire.
Cavalerul îşi lepădă încălţămintea,
după cum i se poruncise, în timp ce
sihastrul părea că se adâncise în sine şi
se ruga cu adâncă evlavie. Când în
sfârşit se mişcă iarăşi, îi spuse
cavalerului să bată de trei ori în
fereastră. Acesta se supuse... Poarta se
deschise de la sine, cel puţin sir Kenneth
nu zări pe nimeni, dar vederile lui fură
izbite deodată de un val de lumină
orbitoare şi de o mireasmă îmbătătoare,
şi totodată grea, amintind de cele mai
98
scumpe balsamuri. Făcu doi sau trei paşi
înapoi, şi-i trebui o vreme ca să se
smulgă din uimirea şi buimăceala pe
care i le pricinuise trecerea pripită de la
întuneric la lumină. În clipa când
pătrunse în încăperea din care se revărsa
atâta belşug de lumină, băgă de seamă
că razele erau împrăştiate de nişte
candele mari de argint, în care fusese
turnat uleiul cel mai de preţ, răspândind
în acelaşi timp cea mai plăcută
mireasmă; candelele erau atârnate de
lănţuguri din acelaşi metal, sub bolţile
unei mici capele gotice care, ca şi
celelalte încăperi ale ciudatului lăcaş al
sihastrului, fusese săpată în stâncă tare,
ca cremenea. Dar în timp ce în toate
celelalte intrânduri ale peşterii pe care le
zărise sir Kenneth, lucrul fusese făcut
neîndemânatic şi grosolan, această
capelă, dimpotrivă, părea că pusese la
încercare dibăcia şi imaginaţia celor mai
iscusiţi dintre artişti. Bolţile în arcade
erau susţinute de fiecare parte de câte
şase pilaştri, împodobiţi cu cele mai
gingaşe sculpturi; şi chipul în care se
făcuse legătura dintre ele, printr-o
dantelă de ornamente, risipită cu
dărnicie, părea să înfăţişeze o lucrare de
99
mare măiestrie arhitectonică a vremii.
Printre pilaştri se zăreau pe ambele părţi
câte şase firide lucrate cu toată bogăţia,
fiecare ascunzând icoana unuia dintre
cei doisprezece apostoli. La capătul
capelei, ce părea îndreptată spre răsărit,
se ridica altarul; în spatele lui o draperie
minunat lucrată numai în broderii de fir
ascundea o altă firidă; în ea se afla
pesemne vreo icoană sau moaştele
vreunui sfânt, vestit prin faptele lui,
pentru care fusese făcută înadins acea
bizară capelă.
Cu încredinţarea că astfel trebuie să
fi fost, cavalerul se îndreptă spre altar şi,
căzând în genunchi pe trepte, începu să
se roage din adâncul sufletului... Dar,
foarte curând, luarea aminte îi fu trezită
de o nouă surpriză. Draperia se ridică
deodată, sau mai degrabă fu trasă într-o
parte de-o mână pe care nu avu cum s-o
vadă; şi în firida pe neaşteptate
descoperită, zări un chivot lucrat în
abanos şi în argint, cu uşi duble,
închipuind, prin întocmirea lui, o
biserică gotică în miniatură. În timp ce-l
privea cu cea mai nestăpânită
curiozitate, cele două uşi ale chivotului
se deschiseră dintr-o dată, descoperind o
100
bucată mare de lemn, în care fuseseră
săpate cuvintele: Vera crux . În acelaşi
timp, o împletire de glasuri de femei
începu să cânte Gloria Patri . De îndată
ce cântecul se stinse, chivotul se închise,
draperia îl ascunse din nou, şi cavalerul,
îngenuncheat în faţa altarului, avu
răgazul să-şi rostească rugăciunea mai
departe, spre slava sfintei relicve care i se
înfăţişase văzului. Făcu acest lucru
stăpânit de emoţia celui ce a văzut cu
ochii că religia lui este cea adevărată şi
trecu câtăva vreme până să se smulgă
din rugi şi să-şi înalţe privirile. Atunci,
ridicându-se, îl căută în preajmă-i pe
sihastrul care îl călăuzise în acest lăcaş
plin de taină. Îl zări, cu capul acoperit de
acelaşi văl şi culcat, ca un câine gonit de
stăpân, în pragul capelei, pe care nu
îndrăznea să-l treacă; înfăţişarea lui
dezvăluia toată umilinţa cucerniciei,
remuşcările cele mai necruţătoare,
părând doborât de greutatea
zbuciumului lăuntric. Sir Kenneth se
apropie de el, ca şi cum ar fi vrut să-i
vorbească, dar pustnicul îi făcu semn să
tacă, îngânând cu glas surd, sub vălul
ce-i acoperea faţa, în timp ce cuvintele
păreau că ies dintr-un mormânt:
101
„Rămâi... rămâi... acolo... fericit
murilor... de vreme ce aceasta ţi-a fost
îngăduit... viziunea n-a ajuns încă la
capăt...”
Vorbind astfel, părăsi pragul pe care
fusese culcat şi închise uşa capelei care,
sprijinită înăuntru de un arc, a cărui
destindere stârni ecouri sub bolţi, se făcu
una cu stânca în sânul căreia fusese
săpată firida, astfel că sir Kenneth nu
mai ştia în care loc se deschisese cu
câteva clipe mai înainte. Aşadar rămase
singur în capela viu luminată, fără altă
armă decât pumnalul, fără alt tovarăş
decât roiul gândurilor cucernice şi
hotărâta-i îndrăzneală.
Neştiind ce avea să se întâmple cu el,
dar hotărât să se lase în voia
întâmplărilor, sir Kenneth se plimbă, cu
pasul măsurat, prin capela singuratică,
până aproape de primul cântat al
cocoşului. Într-o astfel de clipă tăcută, în
care ziua se îngâna cu noaptea, i se păru
c-aude, fără să-şi fi dat seama din care
parte, clinchetul unui clopoţel de argint
din aceia care vestesc ridicarea agneţului
în timp ce se slujeşte liturghia. Clipa şi
locul dădeau sunetelor înăbuşite un fel
de tremur solemn şi cutremurător; şi,
102
oricât de curajos ar fi fost, cavalerul se
retrase în ungherul cel mai îndepărtat al
capelei, chiar în faţa altarului, ca să
urmărească din ochi, fără să fie
stânjenit, ce va urma după acele sunete
neaşteptate. Curând, draperia se ridică
din nou, şi chivotul i se arătă iarăşi
înaintea ochilor. Căzând cu evlavie în
genunchi, auzi psalmii utreniei, slujbă
obişnuită în bisericile catolice, cântaţi de
un cor de femei ca şi mai înainte.
Cavalerul îşi dădu seama că vocile se
apropiau de capelă, întrucât glasurile lor
erau tot mai desluşite. Peste câteva clipe,
o altă uşă, nezărită ca şi cea dintâi,
atunci când fusese închisă, se deschise
de cealaltă parte a capelei, şi psalmii
corului umplură acum cu şi mai multă
tărie bolţile micului templu. Cavalerul,
aţintind ochii asupra uşii, ţinându-şi
răsuflarea, aştepta cu aceeaşi cucernicie
pe care o impuneau şi locul, şi clipa. În
cadrul uşii se ivi o procesiune. Întâi nişte
băieţi de-o neasemuită frumuseţe, ale
căror braţe, grumazuri şi picioare goale
dezvăluiau trupurile bronzate, ca în
Orient, contrastând cu albeaţa
veşmintelor aruncate peste umeri, păşiră
în sală, doi câte doi. Întâia pereche ducea
103
două cădelniţe, pe care le clătinau cu
îndemânare, risipind în trecerea lor o
nouă undă de mireasmă, care se adăuga
celor care stăruiau în capelă. A doua
pereche risipea pe lespezi mănunchiuri
de flori, în urma lor veneau, într-un
singur-şirag plin de măreţie, femeile care
alcătuiau corul. După vălurile negre şi
năframele ce cădeau peste cutele
veşmintelor albe, şase dintre ele păreau
să fie că-lugăriţe din ordinul Muntelui
Cârmei, iar alte şase purtau vălul alb al
novicelor. Pe braţele celor dintâi erau
aninate şiraguri lungi de mătănii, în timp
ce fecioarele nevârstnice purtau fiecare
pe braţ câte un coşuleţ cu trandafiri albi
şi roşii. Procesiunea făcu înconjurul
capelei, fără să fi părut c-ar lua în
seamă, măcar în treacăt, prezenţa lui sir
Kenneth, deşi treceau foarte aproape de
el atingându-l cu veşmântul. În timp ce
cântau cu o pioasă însufleţire, cavalerul
îşi dădu seama că se afla într-una din
acele mănăstiri în care fete creştine, de
neam ales, îşi închinau viaţa întru
slujirea dumnezeirii. Cele mai multe
mănăstiri fuseseră desfiinţate în clipa
când mahomedanii cuceriseră din nou
Palestina; însă prin daruri făcute
104
învingătorilor, sau prin nepăsarea ori
îndurarea acestora, multe dintre
călugăriţe dobândiseră îngăduinţa de a
rămâne uitate în inima pustiului, şi
îndeplineau mai departe îndatoririle
cărora îşi închinaseră restul zilelor. Deşi
sir Kenneth nu se îndoia câtuşi de puţin
de acest lucru, solemnitatea clipei şi a
locului, uimirea pe care i-o pricinuise
ivirea neaşteptată a călugăriţelor şi
mersul lor fantomatic pe lângă el, avură
atâta înrâurire asupra închipuirii lui,
încât cu greu se putea hotărî să vadă în
acea uluitoare împerechere de năluci
nişte făpturi din lumea aceasta; i se
părea mai degrabă un cor desprins din
cetele îngereşti, care-l slăvea pe Cel
adorat de lumea întreagă. Toate acestea
treceau prin mintea cavalerului din clipa
când procesiunea începu să lunece pe
dinaintea ochilor săi, cu un pas atât de
încet, încât abia părea că se mişcă; astfel
că, zărit în lumina tainică şi şovăielnică a
făcliilor, printre norii de tămâie ce se
înălţau spre bolţi, părea mai degrabă că
pluteşte decât că umblă. Făcând a doua
oară înconjurul capelei, călugăriţele
ajunseră din nou aproape de locul unde
îngenunchease cavalerul; atunci, una
105
dintre fecioarele care purtau văluri albe,
desprinse din ghirlanda de trandafiri un
boboc pe care îl scăpă, poate din
întâmplare, lângă genunchiul lui sir
Kenneth.
Cavalerul tresări, ca străpuns de o
săgeată, căci atunci când mintea,
încordată de aşteptare, pare că se
înfrăţeşte cu cerul, cea mai neînsemnată
întâmplare neprevăzută face închipuirea
să treacă peste margini. Totuşi căută să-
şi stăpânească tulburarea, gândindu-se
că această greşeală neînsemnată se
putea întâmpla oricui şi-şi zise că numai
monotonia mişcărilor corului făcuse ca
întâmplarea să pară neobişnuită. Totuşi,
atunci când procesiunea trecu pentru a
treia oară pe lângă el, gândul şi ochii lui
sir Kenneth o urmăreau numai pe
călugăriţa care scăpase bobocul de
trandafir. Semăna atât de mult cu toate
celelalte la mers, la înfăţişare cât şi la
mişcări, încât nu era cu putinţă s-o
deosebeşti prin ceva, şi totuşi, inima lui
sir Kenneth bătea năvalnic, de parcă ar fi
vrut să-i spargă coşul pieptului;
tulburarea aceasta îi arătă că fecioara
care păşea dreaptă, în rândul al doilea, îi
era mai dragă, nu numai decât toate
106
celelalte care îi treceau pe dinaintea
ochilor, dar şi decât toate femeile din
lumea întreagă. Pasiunea romantică a
dragostei, aşa cum e simţită şi chiar
impusă de legile cavalerismului, se
îmbină de minune cu nu mai puţin
romantica evlavie; aceste două
simţăminte aveau darul mai mult să se
întărească unul pe altul decât să se
înfrunte. Prin urmare, cu o înflăcărare
care tăinuia o urmă de cucernicie, sir
Kenneth, pradă unor simţiri care îl
făceau să tresară din adâncul inimii,
aştepta al doilea semn din partea aceleia
care i-l făcuse pe cel dintâi. Oricât de
scurt ar fi fost timpul în care dăduse ocol
capelei, lui sir Kenneth i se păruse o
veşnicie. În cele din urmă, aceea pe care
o urmărise din ochi cu o deosebită luare
aminte, se apropie. Nu era nici o
deosebire între făptura ascunsă sub văl
şi toate celelalte, ale căror mişcări se
îmbinau într-o desăvârşită armonie;
ajungând însă pentru a treia oară în faţa
cavalerului îngenuncheat, o mică mână,
ale cărei trăsături delicate erau în
măsură să dea o idee în privinţa
desăvârşirii formelor trupeşti ale
fecioarei, ieşi dintre cutele veşmântului,
107
ca o rază de lună dintre norii pufoşi ai
unei nopţi de vară, şi un nou boboc de
trandafir căzu la picioarele cavalerului
Leopardului.
De astă dată nu mai putea fi vorba de
o întâmplare... De asemenea, nu părea
întâmplătoare nici asemănarea mânuţei,
pe care o întrezărise, cu alta pe care
buzele lui o atinseseră o singură dată, în
timp ce inima lui făcea în taină
mărturisirea unei eterne credinţe faţă de
aceea care şi-o lăsase într-a lui. Dac-ar fi
avut nevoie de o altă dovadă, ar fi găsit-o
în sclipirea preţiosului rubin care
încercuia degetul alb ca zăpada, dar pe
care sir Kenneth îl socotea mult mai
puţin preţios decât cel mai mic semn al
degetului drag; şi, oricât de ascunsă
printre cutele vălului ar fi fost fecioara,
întâmplarea, sau mai degrabă steaua lui
cea bună, îi îngădui să întrezărească o
şuviţă de păr desprinsă din cosiţa neagră
ca abanosul, din care un singur fir de
păr îi era de-o sută de ori mai scump
decât cel mai scump colan de aur. Era
stăpâna gândurilor lui! Dar cum de se
găsea aici, în acest loc îndepărtat şi
sălbatic, printre fecioarele ce se
ascundeau prin peşteri sălbatice, spre a
108
putea îndeplini ritualurile pe care nu
îndrăzneau să le oficieze făţiş?... Părea să
fie un vis, o tresărire amăgitoare a
închipuirii lui.
În timp ce astfel de gânduri
frământau mintea lui sir Kenneth,
procesiunea se strecură pe sub bolţile
prin care intrase. Cei patru copii şi
fecioarele acoperite cu văluri negre
pieriseră pe rând din ochii lui. În cele din
urmă, aceea din partea căreia cavalerul
primise nepreţuitul semn al amintirii,
trebuia la rându-i să se facă nevăzută;
dar, ieşind, întoarse abia zărit capul spre
locul unde sir Kenneth rămăsese
încremenit ca o stană de piatră. Urmări
cu privirea cele din urmă fluturări ale
vălului, apoi cutele pieriră şi ele, iar
sufletul cavalerului se cufundă într-o
beznă adâncă, dar mai puţin materială
decât aceea ce-i învălui pe neaşteptate
simţurile, căci de îndată ce ultima
fecioară din cor trecu dincolo de prag,
porţile se închiseră cu zgomot, glasurile
se pierdură şi luminile capelei se stinseră
pe neaşteptate, iar sir Kenneth rămase în
întuneric. Dar ce însemnau pentru sir
Kenneth singurătatea, întunericul şi
necunoscutul în care se găsea? Nu
109
însemnau nimic, şi nici nu se gândea la
ele. Se gândea numai la fugara nălucire
ce-i trecuse pe dinaintea ochilor, şi la
semnul tainic ce-i fusese dăruit. Faptul
că se trânti la pământ, începând să caute
pe bâjbâite bobocii de trandafir căzuţi
din mâna ei, şi-i duse la buze, când pe
amândoi deodată, când unul câte unul,
faptul că-şi lipi buzele de lespezile reci de
piatră pe care păşise ea, faptul că se lăsa
în voia tuturor nebuniilor pe care le
inspiră o pasiune mistuitoare, toate
acestea pot fi socotite dovezi ale unei
iubiri fierbinţi, obişnuită cu orice
vremuri, însă caracteristic vremurilor
cavalerismului era faptul că în prada
celor mai nestăpânite porniri, cavalerul
nu se gândea câtuşi de puţin să facă cea
mai mică sforţare pentru a urmări ţinta
nepreţuitului său vis; că o socotea o
apariţie divină, care ivindu-se pentru o
clipă în ochii înflăcăratului adorator,
dispare din nou în adâncul plin de taină
al sanctuarului ei, sau ca pe o stea care,
într-o clipă prielnică, a lăsat să cadă
asupră-i o rază blândă, învăluindu-se
apoi din nou în trâmbele norilor.
Mişcările aceleia care îi stăpânea
gândurile, erau ale unei făpturi de pe alt
110
tărâm, şi deci nu puteau fi urmărite, nici
constrânse; ea putea să-l bucure numai
printr-o apariţie fugară, sau să-l
deznădăjduiască prin lipsă, bucurându-l
prin blândeţea ei sau întristându-l prin
asprime, urmărindu-şi în totul
nestăvilita vrere, fără să-i fie teamă că va
întâmpina vreo neplăcere sau vreo
mustrare din partea credinciosului
cavaler. El nu avea dreptul să-i
amintească de rostul vieţii lui decât prin
neastâmpărul inimii şi credinţa sabiei,
iar singura lui ţintă în viaţă nu putea fi
alta decât să împlinească poruncile
femeii iubite, sporind faima frumuseţii ei
prin strălucirea faptelor lui. Aşa
impuneau legile cavalerismului şi ale
iubirii, acesta era principiul său de
existenţă, dar pasiunea lui sir Kenneth
era romantică datorită şi altor
împrejurări, cu totul neobişnuite. El nu
cunoscuse nicicând tremurul glasului
alesei inimii lui, cu toate că adeseori îi
contemplase în extaz frumuseţea. Ea
aparţinea unei lumi de care rangul său
de cavaler îi îngăduia să se apropie, dar
în care îi era oprit să intre şi oricât de
preţuit ar fi fost el pentru vitejia şi
iscusinţa-i războinică, totuşi sărmanul
111
soldat scoţian era silit să-şi divinizeze
îngerul de la o distanţă nu mai mică
decât aceea ce-l desparte pe un persan
de soarele adorat. Dar care femeie a
ignorat vreodată devotamentul plin de
pasiune al unui îndrăgostit, chiar de
obârşie cu mult mai prejos decât a ei?
Privirea ei se oprise asupra lui la turnire,
urechea ei ascultase laudele aduse
viteazului, când venea vorba de isprăvile
lui, a căror faimă se răspândea zilnic din
gură în gură; şi, în timp ce conţi, duci şi
baroni îi cerşeau o singură privire, ea şi-
o lăsa să cadă asupra bietului cavaler al
Leopardului, care, ca să poată să-şi
susţină rangul, n-avea altceva în afară de
spadă. În clipa când îl privea sau asculta
povestirile faptelor lui, nobila doamnă
găsea pricini care o atrăgeau tot mai
mult spre el, învăluind-o, fără voia ei.
Dacă cineva lăuda frumuseţea cine ştie
cărui cavaler, doamnele de la curtea
războinică a Angliei, grijulii, nu uitau să
pomenească numele tânărului scoţian,
socotindu-l cel mai vrednic de luare
aminte; se întâmpla adeseori chiar ca, în
pofida mărinimiei arătate în mod
obişnuit de principi şi seniori faţă de
trubaduri, un nobil avânt de
112
independenţă şi nepărtinire să se
desprindă de pe strunele poetului şi lira
lui să cinstească vitejia sărmanului
războinic, fără cai de paradă, nici
veşminte bogate, pe care să le dăruiască
pentru cuvintele lor atât de măgulitoare.
Clipele în care asculta laudele aduse
iubitului ei, deveniră din ce în ce mai
dragi nobilei Edith. Era o pricină de
încântare această măgulire ce-i stăruia
în ureche, dar şi un subiect de tainice
cugetări, mai de preţ decât cel oferit de
cavalerii care-l întreceau în rang şi avere.
Pe măsură ce-şi aţintea şi mai mult
privirile asupra lui sir Kenneth, rămânea
tot mai deplin încredinţată că el îi era cu
desăvârşire credincios; se obişnuise să
vadă în sir Kenneth din Scoţia cavalerul
hărăzit să împartă cu ea binele şi răul –
şi viitorul i se arăta sumbru şi
primejdios; simţea în ea acea pornire
pasionată, acel extaz, pe care societatea
însăşi, cu moravurile şi morala ei, îl
confunda aproape cu pietatea religioasă.
În clipa când Edith îşi dădea seama
de starea ei sufletească, oricât de nobile
în toate privinţele ar fi fost simţămintele
unei fecioare apropiată prin naştere de
tronul Angliei, mândria ei era rănită de
113
acea curată dar mută pornire a
cavalerului preferat. Erau clipe când
inima ei de femeie, iubitoare şi iubită, se
revolta împotriva tiraniei unor moravuri
neînduplecate, învinuindu-şi întrucâtva
iubitul pentru prea marea lui sfială, pe
care nu se hotăra în nici un chip să şi-o
înfrângă. Eticheta rangului şi a naşterii o
închiseseră într-un cerc magic – în afara
lui îi era îngăduit lui sir Kenneth s-o
salute şi s-o admire, dar peste el nu
putea păşi, după cum un spirit nu e în
stare să treacă peste linia hotărâtă de
bagheta unui vrăjitor puternic.
Fără să vrea, era urmărită de gândul
că ea însăşi trebuia să încerce ceva,
trecându-i cel puţin vârful piciorului ei
de zână dincolo de hotarul îngăduit, dacă
ţinea să-i dea îndrăgostitului sfios şi
nehotărât prilejul de a-i săruta măcar
şnururile condurilor. Avea o pildă
vrednică de luat în seamă, în fapta fiicei
regelui Ungariei, care insuflase nădejdi
unui scutier din lumea de jos, şi Edith,
deşi de obârşie regească, nu era fiică de
rege, după cum nici iubitul ei nu se
trăgea dintr-un neam de rând. Soarta nu
fusese atât de vitregă încât să-i despartă
până într-atât. Nobila fecioară lăsase să-i
114
scapq câteva semne prin care dădea
adoratorului ei să înţeleagă că îl preţuia
mai mult decât şi-ar fi putut închipui;
altfel, în ce chip ar fi putut cavalerul
nostru să recunoască atât de grabnic şi
neşovăielnic frumoasa mână din care nu
zărise decât două degete printre cutele
vălului şi cum ar fi putut să ajungă la
încredinţarea că cele două flori, lăsate să
cadă pe rând în preajmă-i, erau un
semn, a amintire, din partea aceleia
care-i stăpânea gândurile? Nu vom
încerca să desluşim lucrurile, arătând
prin ce tainice înţelegeri, prin ce semne,
priviri sau gesturi furişate, prin ce
instincte misterioase ale dragostei, se
împletise o atât de strânsă legătură
sufletească între Edith şi adoratorul ei,
pentru că suntem bătrâni şi astfel de
semne tainice, care nu scapă unui ochi
tânăr, întrec puterile noastre. E de ajuns
să spunem că între aceste două făpturi,
care nu-şi vorbiseră niciodată, se
statornicise cea mai sinceră afecţiune.
Totuşi, un anumit simţământ – şi
anume acea mândrie care încătuşează
până şi iubirea – o oprea pe fată să facă
micile avansuri la care femeia se pricepe
atât de bine. Pe de altă parte, sir
115
Kenneth era un cavaler atât de
curtenitor, atât de vrednic de stimă, atât
de desăvârşit – cel puţin în închipuirea ei
– încât atitudinea sa în timp ce-i primea
dovezile de adoraţie era foarte sobră,
amintind de chipul unei zeităţi care nu
simte şi nu răspunde la omagiile
credincioşilor, căci idolul se temea că
dacă ar fi făcut un pas prematur
coborând de pe piedestal, ar fi scăzut în
ochii devotatului adorator. Cu toate
acestea, un devotat adorator al unui idol
poate descoperi semne încurajatoare
chiar în trăsăturile neclintite ale unu
chip de marmură. Aşa încât, nu-i de
mirare că o licărire care putea fi
interpretată ca un semn favorabil,
strălucea în ochii drăgălaşei Edith a cărei
frumuseţe consta mai mult în
expresivitate decât în trăsături regulate
sau în puritatea tenului.
Simţămintele fecioarei erau
întunecate de presimţirea greutăţilor pe
care le-ar fi ridicat legătura lor, iar cele
ale cavalerului erau tulburate de o mie
de îndoieli şi temeri, întrebându-se dacă
nu cumva se înşelase asupra gingaşelor
semne ale iubirii lui. Purtarea caldă a
fetei alterna cu răstimpuri de răceală
116
aparentă, determinate fie de teama de a
nu atrage atenţia celorlalţi, aducând prin
aceasta primejdia asupra iubitului ei, fie
din teama de a nu scădea în ochii lui,
părându-i o cucerire prea uşoară. Toate
acestea o făceau să pară nepăsătoare, ca
şi când nici nu i-ar fi observat prezenţa.
Cele mai de sus vor fi părând poate
plictisitoare, dar sunt necesare în
desfăşurarea povestirii noastre, pentru a
arăta gradul de înţelegere – dacă se poate
numi astfel – la care ajunseseră cei doi
îndrăgostiţi, când apariţia neaşteptată a
fecioarei în capelă produsese un efect
atât de puternic asupra simţămintelor
cavalerului ei.

CAPITOLUL V
Chiar şi în corturi, peste tot,
Cu vraja lor ne—ajunge;
Şi-I implorăm pe Astharoth
Nălucile s-alunge.
Warton

Tăcerea cea mai adâncă, întunericul

cel mai nepătruns domniră mai mult de
un ceas în capela în care cavalerul
Leopardului rămăsese în genunchi,
mulţumind pe rând lui Dumnezeu şi
117
iubitei lui pentru fericirea ce-i fusese
hărăzită cu câteva clipe mai înainte.
Siguranţa persoanei sale, soarta lui, de
care nicicând n-avea obiceiul să ţină
seama, nu găseau nici cel mai mic loc în
gândurile lui. Se afla aproape de Edith,
primise un semn de bunăvoinţă din
parte-i, se găsea într-un lăcaş sfinţit de
cele mai sacre dintre rămăşiţele
pământeşti. În astfel de împrejurări, un
ostaş creştin, un îndrăgostit credincios,
nu se putea gândi decât la îndatoririle lui
faţă de cer şi faţă de iubită. După vreun
ceas, sub bolţile capelei se auzi un şuier
ascuţit, ca acela al unui şoimar care îşi
cheamă şoimul. Un astfel de zgomot nu
se potrivea câtuşi de puţin cu sfinţenia
lăcaşului: asta îi aminti lui sir Kenneth
că trebuia să fie cu băgare de seamă. Se
ridică numaidecât şi-şi duse mâna la
pumnal; un fel de scârţâit, asemenea
aceluia pe care îl fac funiile încolăcite i în
jurul catargelor şi o rază de lumină care
răsări de jos, arătau că se deschisese o
trapă. După un timp, un braţ descărnat,
în parte gol, iar mai sus acoperit cu o
mânecă de mătase roşie, ieşi prin
deschizătură, ţinând un opaiţ ridicat cât
mai sus cu putinţă, şi făptura căreia îi
118
aparţinea braţul se ivi încetul cu încetul,
până la pragul lespezii. înfăţişarea şi
chipul făpturii care apăruse erau ale
unui pitic hidos, cu un cap uriaş,
acoperit c-o tichie bizar împodobită cu
trei pene de păun; surtucul roşu, a cărui
bogăţie îi scotea şi mai mult la iveală
urîţenia, era prins strâns într-un brâu de
mătase albă, de sub care se zărea un
jungher cu teacă de aur. Sus, pe braţe şi
la încheietura mâinilor, purta brăţări din
acelaşi metal. Ciudata făptură avea în
mină un fel de mătură. De îndată ce ieşi
din deschizătură, rămase în picioare pe
loc şi, parcă vrând să fie şi mai bine
văzut, începu să plimbe pe dinainte-i
opaiţul pe care îl ţinea în mână,
luminând pe rând trăsăturile-i sălbatice,
înspăimântătoare şi mădularele slute,
scuturate de neastâmpăr. Deşi cu totul
diform, piticul nu era atât de schilod
încât să-1 poţi socoti cu desăvârşire lipsit
de putere şi de îndrăzneală. În timp ce
sir Kenneth privea uimit respingătoarea
arătare, îşi aminti de credinţa poporului
în legătură cu duhurile şi cu spiriduşii
care sălăşluiesc în adâncul pământului;
atât de mult se asemuia această
plăsmuire cu închipuirea pe care şi-o
119
făcuse vreodată asupră-i, încât o privi cu
o scârbă în care se amesteca, dacă nu o
fărâmă de teamă, cel puţin nedumerirea
pe care o fiinţă nepământeană o
stârneşte până şi celor mai neşovăielnice
dintre inimi. Piticul şuieră din nou şi
atunci, de sub pământ se ivi o altă
făptură. Această a doua arătare se
strecură în acelaşi chip prin
deschizătură; de astă dată însă era un
braţ de femeie acela care ţinea opaiţul la
înălţimea pragului. Un chip femeiesc,
asemuitor întru totul cu cel dintâi prin
trăsături şi proporţii, răsări încet de sub
pământ. Îmbrăcămintea ei, tot de mătase
roşie, avea o croială bizară şi era foarte
largă: părea mai degrabă un veşmânt de
paiaţă. Cu aceeaşi grijă ca şi cel
dinaintea ei îşi apropie cât mai mult
opaiţul de obraz, plimbându-i apoi
lumina peste întreaga-i făptură, care se
întrecea în urîţenie cu cea a bărbatului.
Dar, cu toată înfăţişarea hâdă, cele două
vedenii aveau totuşi ceva pe chip, care
lăsa să se întrevadă vioiciune şi
înţelepciune; neobişnuiţi, ochii
amândurora, adânciţi sub sprâncenele
negre şi stufoase, scânteiau ca flăcările
ce se întâlnesc de obicei in ochii
120
reptilelor, şi această scânteiere
răscumpăra într-o oarecare măsură
neasemuita urîţenie a înfăţişării şi a
întregii lor făpturi.
Sir Kenneth rămăsese ţintuit locului,
ca sub puterea unei vrăji, în timp ce cele
două pocitanii, străbătând capela umăr
lângă umăr, se grăbeau s-o măture ca
nişte adevărate slugi; dar, întrucât nu se
slujeau decât de-o mână, lespezile nu
câştigau prea mult în curăţenie, în ciuda
strădaniilor înfăţişate mai mult într-o
risipă de mişcări, de gesturi, pe cât de
respingătoare, pe atât de ciudate, agitate,
bizare. În răstimpul acestor îndeletniciri,
apropiindu-se de cavaler, se opriră din
măturat drept în faţa lui, şi ridicară din
nou opaiţele, astfel încât să-i îngăduie să
le poată desluşi mai bine trăsăturile care,
cercetate de aproape, nu păreau deloc
mai atrăgătoare, dezvăluind doar
neobişnuita vioiciune care licărea în ochii
negri, pătrunzători. După aceea,
îndreptară luminile celor două opaiţe
asupra cavalerului; şi, cercetându-l cu
toată luarea aminte, întoarseră capetele
unul către altul, se priviră în ochi şi
izbucniră într-un hohot de râs surd.
Râsul lor păru atât de înspăimântător,
121
încât sir Kenneth tresări la auzul lui şi se
grăbi să-i întrebe, în numele Domnului,
cine erau şi pentru ce pângăreau sfântul
lăcaş prin purtările lor năstruşnice şi
zgomotele lor drăceşti.
— Eu sunt piticul Nectabanus – rosti
stârpitura ce părea să fie bărbatul: glasul
lui se asemuia cu croncănitul nocturn al
unui corb.
— Iar eu sunt Guenevra, doamna
gândurilor lui – adăugă pocitania
cealaltă, cu un glas care, fiind mai
piţigăiat, părea şi mai sălbatic.
— Ce căutaţi aici? îi întrebă
cavalerul, căruia nu-i venea să creadă c-
ar avea înaintea ochilor făpturi omeneşti.
— Eu sunt – răspunse piticul cu o
gravitate şi o demnitate studiată – al
doisprezecelea imam: sunt Mahomed
Mohadi, călăuza şi îndrumătorul
credincioşilor. O sută de cai sunt gata de
drum pentru mine şi însoţitorii mei, în
cetatea sfântă, şi un număr tot atât de
mare aşteaptă în Cetatea refugiului; eu
sunt acel care va aduce mărturie, iar ea
este una din huriile mele.
— Minţi – se amestecă femeia,
întrerupându-şi tovarăşul cu un glas şi
mai strident – eu nu sunt hurie, şi nici
122
tu nu eşti un păgân ca Mohamed despre
care vorbeşti; blestemul meu să-ţi fie
greu ca o piatră pe mormânt. Am mai
spus, măgar de Isachar, tu eşti regele
Arthur al Britaniei, pe care l-au răpit
zânele, de pe câmpul de bătaie de la
Avalon; iar eu sunt frumoasa Guenevra,
vestită prin farmecele ei.
— Într-adevăr, nobile sir – reîncepu
piticul – suntem nişte prinţi nenorociţi,
care ne-am adăpostit sub aripa
ocrotitoare a lui Guy de Lusignan, rege al
Ierusalimului, în clipa când a fost
alungat din lăcaşul lui de tâlharii
necredincioşi, trăsni-i-ar cerul!
— Tăcere! rosti un glas pornit dinspre
ungherul pe unde intrase cavalerul.
Tăcere, nebunilor! Plecaţi! Sarcina
voastră a luat sfârşit.
Piticii nu mai aşteptară s-asculte
sfârşitul acestei porunci şi bolborosind
nişte şoapte de neînţeles, îşi stinseră
opaiţele şi îl lăsară pe cavaler în beznă;
în cele din urmă, când tropotul paşilor
amuţi cu desăvârşire, o tăcere adâncă se
luă de braţ cu întunericul. Cavalerul
simţi o uşurare la dispariţia nefericitelor
creaturi. După grai, îmbrăcăminte şi
gesturi, cavalerul nu se putea îndoi că
123
făceau parte din tagma decăzută a acelor
fiinţe care, din pricina slăbiciunii minţii
şi a sluţeniei trupului, erau nevoite să se
degradeze făcând pe măscăricii printre
ceilalţi slujitori ai marilor familii; pentru
acestea, înfăţişarea lor caraghioasă şi
imbecilitatea înnăscuţi slujeau ca mijloc
de petrecere. Cavalerul scoţian, care nu
era mai presus de concepţiile şi
moravurile timpului său, ar fi putut, în
orice altă împrejurare, să se amuze
îndeajuns pe seama bufoneriilor acestor
sărmane exemplare ale rasei umane; dar
de astă dată înfăţişarea, gesturile şi
graiul lor rupseseră şirul unor
simţăminte adânci şi solemne în care
fusese cufundat. După plecarea celor doi
nenorociţi, sir Kenneth se simţi uşurat.
Deodată, uşa prin care intrase se
deschise pe nesimţite şi rămase
întredeschisă, lăsând să se furişeze
înăuntru o lumină împrăştiată de un
opaiţ aşezat pe prag. Licărirea
şovăielnică şi pâlpâitoare a opaiţului
îngădui să si zărească o umbră uriaşă
culcată la intrare, dincolo de prag.
Apropiindu-se, sir Kenneth recunoscu pe
sihastrul întins în umilita neclintire pe

124
care o păstrase pesemne tot timpul cât
oaspetele său rămăsese în capelă.
— Totul s-a sfârşit – zise sihastrul –
cel mai nevrednic dintre păcătoşii
pământului, şi acela dintre care toţi
muritorii ar avea dreptul să se
socotească cel mai iubit de soartă, cel
mai fericit, au datoria deopotrivă sa se
retragă; ia acest opaiţ şi călăuzeşte-mă
până jos, întrucât nu-mi e îngăduit să-mi
dezvelesc ochii decât după ce-am părăsit
acest sfânt lăcaş.
Cavalerul scoţian se supuse în
linişte, deoarece înrâurirea extatică şi
solemnă a celor văzute făcuse să tacă în
el glasul neliniştit a1 curiozităţii. Păşind
înainte, străbătu, cu multă grijă şi luare
aminte, feluritele coridoare tainice şi
scări întortocheate pe care urcaseră,
până când, în cele din urmă, se regăsiră
în cea dintâi încăpere din peştera
sihastrului.
— Osânditul a fost adus iară în
temniţă, să-şi urască viaţa de pe o zi pe
alta, până în clipa când judecata cea
îngrozitoare va hotărî ca dreapta
pedeapsă să fie numaidecât adusă la
îndeplinire – rosti sihastrul, lepădând

125
vălul ce-i acoperea ochii şi privindu-l cu
un suspin adânc şi înăbuşit.
Îndată ce-l aşeză în lada de unde îl
scosese scoţianul, rosti din nou, cu glas
aspru şi stăpânit, către tovarăşul său:
— Pleacă, pleacă!... Du-te şi te
odihneşte. Ţie ţi-e îngăduit ă dormi, poţi
să dormi. Eu nu pot şi nici nu mă
învrednicesc de această îngăduinţă.
Respectând adânca tulburare cu care
fuseseră rostite aceste cuvinte, cavalerul
se retrase în chilia din fund; aruncând
însă o privire în urmă-i, îl zări pe
anahoret cum, cu cea mai neobişnuită
grabă, zvârlea de pe el veşmântul de piele
ce-i acoperea umerii; şi mai înainte de-a
fi închis uşa şubredă ce făcea legătura
între cele două încăperi săpate în stâncă,
auzi şuierăturile biciului şi gemetele
păcătosului care se pedepsea cu mâna
lui, pentru mulţimea păcatelor sale. Un
fior de gheaţă străbătu inima cavalerului
când se gândi la întinderea păcatului şi
la adâncimea remuşcărilor pe care o
astfel e pocăinţă nu izbutea să-1 purifice
sau să-1 uşureze. Îşi rosti pios
rugăciunea şi se trânti pe culcuşul tare,
după ce aruncă o privire spre
musulmanul care era cufundat încă în
126
somnul lui adânc, şi obosit el însuşi în
urma celor întâmplate peste zi şi în
puterea nopţii, adormi numaidecât, ca
un prunc în leagăn. Când se trezi stătu
îndelung de vorbă cu pustnicul despre o
seamă de lucruri importante; rezultatul
acestei convorbiri îl sili să-şi
prelungească cu două zile şederea în
peşteră. În acest timp îşi făcu datoria
pelerin cu o punctualitate într-adevăr
creştinească; dar nu mai avu putinţa să
pătrundă în capela unde i se
dezvăluiseră înaintea ochilor minuni atât
de tulburătoare.

CAPITOLUL VI
Schimbaţi decorul — iar trâmbiţa să
sune,
Căci vrem să scoatem leul din vizuina
lui.
Joc vechi

Scena se schimbă de astă dată,

mutându-se din pustiul stâncos al
Iordanului, în lagărul lui Richard al
Angliei, statornicit între Saint-Jean-
d'Acre şi Ascalon. Acest lagăr fusese
întocmit de oştirea în fruntea căreia
Inimă-de-Leu îşi făgăduise să pornească
127
în triumf asupra Ierusalimului, faptă în
care ar fi izbutit poate, dacă n-ar fi fost
împiedicat de gelozia principilor creştini,
porniţi îi aceeaşi expediţie, de vrăjmăşia
lor stârnită de trufia monarhului englez,
şi de dispreţul făţiş al lui Richard faţă de
ceilalţi suveran care, deşi egali în rang, îi
erau în schimb mult inferiori în curaj
dârzenie şi iscusinţă ostăşească. Datorită
acestor neînţelegeri, dar mai cu seamă
din pricina aceleia ce domnea între
Richard şi Filip al Franţei, se iscaseră
certuri şi se ridicau piedici care puneau
stavilă oricărei acţiuni la care încerca să
pornească viteazul, dar şi năvalnicul
Richard. Pe de altă parte, armata
cruciaţilor se micşora cu fiece zi, nu
numai în urma fugii ostaşilor, dar şi din
pricină că se retrăgeau spre largul mării
corpuri întregi de ostaşi, comandate de
suzeranii lor, încercând să scape dintr-
un război din care nu mai credeau că se
vor întoarce victorioşi. În acelaşi timp,
urmările climei deveniseră fatale pentru
soldaţii din miazănoapte, cu atât mai
mult cu cât descompunerea morală şi
desfrâul ce puseseră stăpânire pe oastea
cruciaţilor, în contrast izbitor cu
principiile în numele cărora luaseră arma
128
în mână, îi făceau să cadă mai lesne
victime ale influenţei nesănătoase a
căldurilor arzătoare şi a frigurilor
necruţătoare. La pricinile acestei
prăbuşiri se adăugau şi săgeţile
vrăjmaşului Saladdin, unul dintre cei
mai mari oameni din istoria musulmană,
care învăţase, în urma unor triste
experienţe, că ostaşii lui slab înarmaţi nu
puteau să lupte corp la corp cu francii
înveşmântaţi în armuri de fier. De
asemenea, se obişnuise să privească cu o
oarecare teamă îndrăzneala nesocotită a
vrăjmaşului său Richard. Dar, dacă
oştirile sale fuseseră puse adeseori pe
goană şi măcelărite fără cruţare, aveau
în schimb avantajul numeric în acele
ciocniri mai mici, care se dovediseră
inevitabile. Pe măsură ce rândurile
cruciaţilor se răreau, loviturile sultanului
se înteţiră şi deveniră tot mai curajose.
Lagărul europenilor se pomeni adeseori
împresurat, ba chiar asaltat de norii
călărimii uşoare, asemănători unor roiuri
de viespi, uşor de strivit de îndată ce
puteau fi ajunse din urmă, dar înarmate
totuşi cu aripi menite să-i scape de urgie
şi cu paloşe care răneau şi făceau mult
rău. Se stârneau necontenite încăierări
129
în liniile înaintate şi lupte între călăreţi,
în care mulţi războinici de seamă îşi
găsiseră moartea, fără nici un rezultat
îmbucurător. Caravanele erau adeseori
atacate şi legătura dintre trupe
întreruptă. Cruciaţii se vedeau siliţi să
plătească cu viaţa mijloacele de
întreţinere ale acestei vieţi; iar apa,
asemenea aceleia din puţurile
Bethleemului, după care jinduia regele
David, nu putea fi adusă decât prin
vărsare de sânge.
Aceste neajunsuri erau întrucâtva
răscumpărate prin dârzenia şi neobosita
vrednicie a regelui Richard, care, alături
de cei mai buni dintre cavaleri, nu-şi mai
desprindea piciorul din scări, gata să
alerge oriunde era primejdia mai mare,
îmbărbătându-i pe creştini şi făcându-i
pe păgâni să şovăie chiar atunci când
păreau mai siguri de victorie. Dar chiar
voinicia lui Inimă-de-Leu nu putea să
reziste la nesfârşit schimbărilor unei
clime nesănătoase, la care se adăugau şi
sforţările necontenite ale trupului şi ale
spiritului. Regele căzu pradă acelor
friguri cumplite, caracteristice climei din
Asia; curând, în ciuda tăriei şi a
îndrăznelii fără seamăn, nu mai putu să
130
se urce în şa, ori să ia parte la sfaturile
războinicilor. E greu de spus dacă
această stare de inactivitate silită
devenise pentru el mai nesuferită sau
mai lesne de îndurat în urma hotărârii pe
care o luase sfatul cruciaţilor, de a se
înţelege cu Saladdin asupra unei
întreruperi a luptelor pe timp de treizeci
de zile; căci, dacă într-o privinţă se
simţea amărât din pricina întârzierii
marilor acţiuni întreprinse de el, pe care
o aducea această înţelegere, pe de altă
parte se socotea mângâiat la gândul că
ceilalţi războinici creştini n-aveau să
cucerească cununi de lauri cât timp
boala îl ţinea înlănţuit în aşternut.
Oricum, ceea ce-l nemulţumea mai
adânc pe Richard era nepăsarea, care
începuse să domnească în lagărul
cruciaţilor atunci când aflaseră că boala
lui avea să dăinuiască, să se
înrăutăţească. Ceea ce afla din gura celor
ce se aflau în preajmă-i, cu toată
îndărătnicia lor de a-l desluşi în această
privinţă, îl făcea să înţeleagă că nădejdile
oştirii slăbeau cu fiece zi mai mult, pe
măsură ce boala îl ţintuia tot mai
necruţătoare la pat. În sfârşit băgase de
seamă că răstimpul în care contenise
131
hărţuiala nu fusese folosit la întărirea
trupelor, la reînsufleţirea curajului, la
ridicarea moralului lor şi la pregătirea
unei înaintări repezi şi decisive asupra
Sfintei Cetăţi, ţintă a expediţiei – ci, că,
dimpotrivă, oamenii lui nu făceau altceva
decât să fortifice lagărul, împrejmuindu-l
cu şanţuri, cu întărituri şi cu alte
mijloace de apărare, ca şi cum cruciaţii
s-ar fi pregătit mai degrabă să înfrunte
năvala unui duşman puternic decât să
pornească la un atac zdrobitor. La auzul
tuturor acestora, regele englez se mânia
ca un leu închis în cuşcă, care îşi
priveşte prada printre zăbrelele de fier.
Neastâmpărat şi iute din fire, se
neliniştea peste măsură. Era spaima
celor din jurul lui, şi nici chiar medicii
nu îndrăzneau să se poarte cu el aşa
cum ar fi cerut autoritatea meşteşugului
lor.
Numai un baron credincios care,
poate dintr-o bunăvoinţă înnăscută se
devotase cu desăvârşire persoanei
regelui, se simţea în stare să înfrunte
mânia leului; pe tăcute, dar cu multă
hotărâre, reuşea să păstreze asupra
primejdiosului bolnav o înrâurire pe care
nimeni altul n-ar fi putu s-o aibă. Dacă
132
Thomas de Multon izbutise să ajungă la
o atât de straşnică stăpânire asupră-i,
aceasta se datora faptului că ţinea mai
mult la viaţa şi la onoarea suveranului
său, decât la favoarea pe care risca s-o
piardă în fiece clipă; şi iarăşi, ştia să
dispreţuiască primejdiile care-l pândeau
în îngrijirea unui bolnav atât de dificil şi
a cărui dizgraţie putea să-i fie fatală. Sir
Thomas era lord de Gilsland, în
Cumberland. într-un veac când poreclele
şi titlurile nu erau ataşate pentru
totdeauna persoanei care le purta, ca în
zilele noastre, era numit de către
normanzi lord de Vaux; saxonii însă,
îndrăgostiţi de limba lor şi mândri de
sângele neamului lor ce curgea în vinele
acestui vestit războinic, îl numeau Tom
de Gils sau de Gilsland, arătând prin
aceasta îngustele văi de la care îşi
luaseră numele întinsele lui domenii.
Viteazul baron luptase aproape în toate
războaiele dintre Anglia şi Scoţia, şi în
feluritele dispute lăuntrice care sfâşiau
pe atunci întâiul dintre cele două state;
pretutindeni dobândise faimă prin
iscusinţa lui ostăşească, precum şi prin
vitejie personală. Era, de altfel, un
războinic aspru, pripit în felul lui de a se
133
purta, neîngrijit la înfăţişare, tăcut, ba
chiar posac în lume, părând să
dispreţuiască toate legile politeţii şi
curtoaziei. Se găseau totuşi oameni care
să spună că, cu toată asprimea firii şi
înfăţişarea lui posomorită, lord de Vaux
era un şiret şi un ambiţios; apropiindu-
se de firea îndrăzneaţă şi de felul de a fi
deschis, neprefăcut, al regelui, el ţintea,
socoteau ei, să dobândească încrederea
acestuia, satisfăcându-şi ambiţiile
tăinuite. Totuşi, nimeni nu se gândise
să-i zădărnicească intenţiile – dacă
acestea existau cu adevărat –
concurându-l în primejdioasa îngrijire a
bolnavului, a cărui boală era socotită
molipsitoare, şi mai ales, ţinând seama
că bolnavul era Richard Inimă-de-Leu
care, pe lângă toate celelalte, se frământa
de furie, ca ostaş, fiindcă nu poate să
lupte, şi ca rege, fiindcă nu-şi putea
exercita autoritatea. Ostaşii simpli
gândeau că de Vaux îl îngrijea pe rege
aşa cum ar fi îngrijit pe oricare alt
camarad, cu dezinteres şi sinceră
bunăvoinţă, ca un adevărat frate de
arme.
Către sfârşitul unei zile călduroase,
Richard stătea întins pe patul de
134
suferinţă, pe care gândul lui nu-l mai
putea suporta, după cum trupul lui nu
mai îndura boala. Ochii lui albaştri, care
străluceau întotdeauna cu o vioiciune, cu
o agerime neobişnuită, păreau acum şi
mai sclipitori din pricina fierbinţelii şi a
neastâmpărului, scânteind printre
şuviţele lungi ale părului bălai, căzut în
neorânduială, şi aruncând fulgere repezi,
aprinse ca razele soarelui printre norii
prevestitori de furtună. Trăsăturile lui
bărbăteşti, adânc înăsprite, scoteau la
iveală înrăutăţirea bolii, barba neîngrijită
îi năpădise bărbia şi buzele. Răsucindu-
se când pe o parte când pe alta, ba
învelindu-se, ba zvârlind aşternutul,
vădea o energie şi o fire plină de
neastâmpăr care se cerea cheltuită în
acţiuni tumultuoase. Alături de patul
regelui veghea sir Thomas de Vaux, ale
cărui înfăţişare, gesturi şi fapte
contrastau viu cu nerăbdarea şi agitaţia
bolnavului. Sir Thomas avea o statură
aproape uriaşă, iar părul lui des ar fi
putut să amintească mai degrabă coama
lui Samson, bineînţeles după ce voinicul
israelit trecuse pe sub foarfecă
filisteanului; căci de Vaux purta părul
foarte scurt, ca să şi-1 poată ascunde
135
sub coif. Strălucirea ochilor lui mari, de
culoarea castanelor, o amintea pe cea a
unei dimineţi de toamnă şi nu se tulbura
decât o clipă, când, din când în când, se
îngrijea de agitaţia şi frământarea regelui
Richard. Trăsăturile, greoaie ca însăşi
făptura lui, or fi fost poate regulate mai
înainte de a le schimonosi o cicatrice.
Buza de sus, după obiceiul normanzilor,
era acoperită de o mustaţă groasă, care
crescuse atât de lungă şi de stufoasă, că
se împreuna cu barba; mustaţa şi părul
erau de un castaniu închis şi începuseră
să încărunţească. întocmirea lui
trupească era dintre cele în stare să
înfrunte oboseala şi schimbările de
climă; avea coapse înguste, pieptul lat,
braţe, lungi şi picioare vânjoase. De trei
nopţi nu-şi mai dezbrăcase surtucul din
piele de bivol şi nu apucase să se
odihnească decât în fugă, câteva clipe,
atât cât îşi poate îngădui cel care
veghează la căpătâiul unui rege bolnav.
Rareori se mişca din loc, în afară de
clipele când trebuia să-i dea lui Richard
doctoriile sau băuturile pe care
bănuitorul monarh nu le-ar fi primit din
mâna altcuiva; era ceva înduioşător în
gesturile sale stângace, dar pline de
136
dragoste, care contrastau ciudat cu
apucăturile lui soldăţeşti şi cu firea lui
morocănoasă.
Cortul în care se aflau aceste
personaje oferea, aşa cum era de aşteptat
pe vremea aceea, ţinând seamă şi de
ciudăţenia pornirilor lui Richard, un
aspect mai mult războinic decât
somptuos şi regesc. Arme de lovire şi de
apărare, unele din ele ciudate ca formă şi
de curând născocite, se vedeau
împrăştiate pe jos sau atârnate de stâlpii
ce susţineau cortul. Piei de fiare ucise la
vânătoare erau întinse pe pământ; pe un
maldăr alcătuit din asemenea trofee şi
prăzi cinegetice, se odihneau trei copoi,
tustrei foarte mari şi albi ca zăpada.
Boturile lor, purtând urme de gheare şi
de împunsături, dovedeau că luaseră
parte adeseori la cucerirea trofeelor pe
care se odihneau, iar ochii, care din când
în când li se deschideau ca să se
aţintească în chip ciudat asupra
culcuşului în care se zvârcolea Richard,
dovedeau cât de mult se mirau şi se
întristau de inactivitatea atât de puţin
obişnuită, pe care erau siliţi s-o
împărtăşească.

137
 Toate acestea dovedeau îndeletnicirile
de vânător şi de războinic ale regelui. Pe
o măsuţă, lângă pat, se afla un scut de
oţel lucios, triunghiular, pe care erau
săpaţi trei lei, emblemă pe care şi-o
însuşise cavalerul monarh; în faţa lui se
găsea o cunună de aur, asemănătoare
unei coroane ducale, numai că era mai
înaltă în faţă decât în spate; această
cunună, cu tiara şi catifeaua purpurie
brodată, semnifica pe atunci emblema
suveranităţii Angliei. Alături, parcă gata
pentru a apăra simbolul regalităţii, se
afla o secure zdravănă, al cărei mâner ar
fi obosit oricare alt braţ în afară de al lui
Inimă-de-Leu. Într-un ungher al cortului
se aflau doi sau trei ofiţeri din suita
regelui, abătuţi din pricina bolii
stăpânului lor şi nu mai puţin neliniştiţi
de viitor, dacă s-ar fi întâmplat ca regele
să moară. Întunecatele lor temeri îi
molipsiseră şi pe oştenii de pază la
intrare, care se plimbau de colo-colo cu
paşi mari, amărâţi şi îngânduraţi, sau se
sprijineau în halebarde, stând
încremeniţi, mai curând ca nişte armuri-
trofee decât ca nişte războinici vii.
— Aşadar nu-mi poţi aduce nici o
veste bună din afară, sir Thomas – spuse
138
regele, după o lungă tăcere încordată,
plină de zbucium. Cum, toţi cavalerii
noştri au ajuns nişte muieri, toate
muierile noastre au ajuns nişte bigote, şi
nu mai există nici o scânteie de curaj şi
de vitejie care să însufleţească lagărul în
care se află floarea cavalerismului
european? Hm!
— Întreruperea luptelor, milord –
răspunse de Vaux cu aceeaşi răbdare cu
care lămurise acelaşi lucru de douăzeci
de ori – întreruperea luptelor ne
împiedică să dăm dovadă că suntem
oameni de acţiune. Cât despre doamne,
majestatea voastră ştie foarte bine că eu
mă amestec prea puţin în petrecerile lor
şi că rareori schimb pielea de bivol şi
platoşa de oţel cu haina de purpură
împodobită cu aur; am auzit însă
spunându-se că cele mai vestite dintre
frumuseţile lagărului o însoţesc pe
graţioasa noastră regină şi pe principesă
într-un pelerinaj la mănăstirea din
Engaddi, ca să înalţe rugi pentru
grabnica însănătoşire a majestăţii
voastre.
— E înţelept – strigă Richard, nervos
din pricina bolii – e oare înţelept ca
doamnele şi fiicele regeşti să-şi
139
primejduiască viaţa într-un ţinut spurcat
de câinii păgâni, care au tot atât de
puţină preţuire faţă de om câtă credinţă
au faţă de Dumnezeu?
— Dar, sire, ele au primit cuvântul de
cinste din partea lui Saladdin că nu vor
avea de întâmpinat nici un fel de
neajuns.
— Ai dreptate, ai dreptate. Am fost
nedrept cu sultanul păgân; îi datorez o
satisfacţie. Facă Domnul să i-o pot da
într-o zi în luptă corp la corp, între cele
două armate, de faţă cu toţi creştinii şi
toţi musulmanii.
Vorbind astfel, Richard scoase de sub
aşternut braţul drept, gol până la umăr
şi, ridicându-se anevoie din culcuş,
ameninţă cu pumnul, ca şi cum ar fi
ameninţat cu un paloş sau cu un baltag
turbanul emirului. De Vaux, cu o
severitate afectuoasă, pe care regele n-ar
fi îndurat-o de la altcineva, îl sili să se
liniştească; îi vârî braţul gol sub aşternut
şi îl acoperi până mai sus de umeri, cu
grija unei mame care veghează asupra
unui copil neastâmpărat.
— De Vaux, eşti o soră de caritate
cam aspră, deşi binevoitoare, – zise
regele, zâmbind amar şi supunându-se
140
constrângerii în faţa căreia nu putea să
se împotrivească. Nu mai lipseşte decât
boneta deasupra mutrei tale urâcioase şi
mie o scufiţă de copil. Am fi amândoi o
dădacă şi-un prunc buni de speriat
fetele.
— I-am speriat îndeajuns pe bărbaţi,
sire; sunt încredinţat că o să mai
speriem şi pe alţii de-aici înainte. Ce
însemnează, la urma urmei, un acces de
friguri? Trebuie să-1 înduri cu răbdare,
tocmai ca să poţi scăpa de el mai
degrabă?
— Friguri? strigă Richard. Crezi că
am friguri? Dar ce se întâmplă cu ceilalţi
principi creştini? Ce-i cu Filip al Franţei,
cu greoiul austriac – cu Montserrat – cu
marele magistru al Ospitalierilor şi cu
acel al Templierilor? De ce boală suferă?
Ei bine, am să-ţi spun eu. O paralizie, o
letargie de moarte care îi lipseşte de grai
şi de mişcare; un vierme care a ros până
în inimă tot ce-a fost nobil, cavaleresc şi
plin de virtute în ei, care i-a făcut să-şi
calce jurământul cel mai sfânt din câte a
putut să rostească vreodată un cavaler;
care îi îndeamnă să-şi nesocotească
faima, uitând de Dumnezeu.

141
 — Pentru numele cerului, sire, priviţi
lucrurile cu mai puţină aprindere; se
poate întâmpla să vă audă cineva de
afară, şi Dumnezeu ştie dacă astfel de
vorbe nu se rostesc cu şi mai multă
amărăciune printre ostaşi, stârnind
certuri şi neînţelegeri în lagărul creştin.
Gândiţi-vă că boala majestăţii voastre a
scăzut însufleţirea sfintei expediţii. Şi
mai curând s-ar putea mişca o macara
fără şurub şi fără scripete, decât oastea
creştină fără regele Richard.
— Cauţi să mă măguleşti, de Vaux –
zise Richard, care, simţitor totuşi la
laudă, îşi lăsă capul pe pernă cu mai
multă linişte ca înainte.
Dar Thomas de Vaux nu era un
curtenitor. Cuvintele rostite îi ţâşniseră
de pe buze, şi el nu ştia ce să mai spună,
ca să nu slăbească mulţumirea pe care o
pricinuise. De aceea tăcu şi-1 lăsă pe
rege să cadă din nou în mohorâta lui
îngândurare, din care nu se smulse
decât ca să strige:
— Pe legea mea! Iată ce trebuie să
spui ca să poţi linişti un bolnav! Dar o
coaliţie a monarhilor, o ligă a seniorilor,
o adunare a cavalerilor Europei se cuvine
să lâncezească din pricina bolii unuia
142
singur, chiar dacă acesta e regele
Angliei? Pentru ce oare, boala lui Richard
sau moartea lui Richard ar opri în loc
treizeci de mii de luptători, tot atât de
viteji ca şi el? în clipa când cerbul din
fruntea cirezii e înfrânt, ceilalţi se
împrăştie în neorânduială? în clipa când
şoimul loveşte cu ciocul creştetul
cocorului călăuzitor, altul îi ia locul în
fruntea zburătoarelor. Pentru ce principii
nu se strâng laolaltă ca să-şi aleagă un
cârmuitor pe care să-1 aşeze în fruntea
oştilor?
— Pe toţi sfinţii, cu voia majestăţii
voastre, am auzit că s-au făcut câteva
adunări în această privinţă, între
suveranii cei mari.
— Ah! Ah! strigă Richard, a cărui
pizmă, trezită pe neaşteptate, îl scoase şi
mai mult din sărite. Oare într-atât am
fost uitat de aliaţii mei, înainte chiar de-a
fi primit sfânta împărtăşanie? Oare ei
cred c-am şi murit?... Dar, nu, nu, au
toată dreptatea. Şi pe cine vor să aleagă
mai mare peste oştile creştine?
— După rang şi demnitate, ar urma
să fie ales regele Franţei.
— Oh! Vai! Filip al Franţei şi Navarei
– Dennis – majestatea sa creştină
143
Montjoie! Cuvinte mari care îţi astupă
gura. Nu există decât o singură primejdie
– ar putea să confunde cuvintele: „En
arriere" cu „En avant" şi să ne ducă la
Paris în loc de a ne călăuzi spre
Ierusalim. Mintea lui politică crede că e
mai de folos să-şi asuprească supuşii şi
să-şi jefuiască aliaţii, decât să lupte cu
sarazinii pentru Sfântul Mormânt.
— Ar putea fi ales ducele Austriei.
— Cum! Fiindcă e gras şi voinic ca
tine, Thomas, şi poartă pe cap o claie de
păr tot atât de des, fără a da însă dovadă
de nepăsarea ta în faţa primejdiei şi a
jignirilor? Trebuie să ştii că în tot acest
maldăr de carne austriacă, nu e mai
multă îndrăzneală, curaj decât mânie în
trupul unui bondar sau al unei viespi.
Uită-te la el! El să călăuzească oştile
cavalereşti spre atât de nobile fapte' Dă-i
mai degrabă un burduf cu vin de Rin, ca
să-1 bea în tovărăşia burtoşilor lui
baroni germani.
— Ar mai putea fi numit şi marele
magistru al Templierilor – continuă
baronul, fără a se mâhni câtuşi de puţin
că ţinea încordată luarea aminte a
stăpânului său, care mai uita astfel de
boală; da – continuă el – ar mai putea fi
144
numit marele magistru al Templierilor,
om dibaci, neînfricat în luptă, înţelept la
sfat, care nu are un regat al lui, ca să-i
abată gândul de la hotărârea cuceririi
Sfântului Mormânt. Ce zice majestatea
voastră?
— Ah, „Beau-Seant”! – răspunse
regele. De bună seamă, n-aş avea nimic
de spus împotriva fratelui Giles Amaury.
El înţelege, rosturile unei bătălii şi ştie ce
să facă în clipa când s-a dat semnalul de
luptă. Dar, sir Thomas, ar fi drept să
luăm Sfântul Mormânt din mâinile
păgânului Saladdin, atât de plin de
virtuţi, ca să-l dăm pe mâna lui Giles
Amaury, de-o sută de ori mai păgân
decât el? Unui idolatru, unui închinător
al diavolului, unui vrăjitor care, prin
cripte şi alte locuri tainice, pline de
întuneric şi de groază, săvârşeşte în
fiecare zi cele mai negre nelegiuiri, în
stare să revolte firea însăşi?
— Marele magistru al Ospitalierilor
Sfântului Ioan din Ierusalim nu are
faimă nici de eretic, nici de vrăjitor –
continuă Thomas de Vaux.
— Dar nu-i el cel mai zgârcit dintre
oameni? N-a fost oare bănuit şi chiar mai
mult decât bănuit, c-a vândut
145
necredincioşilor izbânzi pe care nu le-ar
fi cucerit nicicând prin forţă? La dracu'!
Interesele oştirii ar trebui mai degrabă
puse la mezat în faţa corăbierilor
veneţieni sau a samsarilor lombarzi,
decât lăsate în grija marelui magistru al
Sfântului Ioan.
— Ei bine, atunci nu-l voi mai numi
decât pe unul singur: ce zice majestatea
voastră de viteazul marchiz de
Montserrat, atât de înţelept, de elegant,
de strălucit soldat?
— Înţelept, adică şiret; elegant, poate
în alcovul unei femei... Oh, oh, cine nu-l
cunoaşte pe flecarul Konrad de
Montserrat? Isteţ şi nestatornic, îşi
schimbă planurile mai des decât şi-ar
schimba podoabele hainei; şi niciodată
înfăţişarea veşmântului n-o să te lase să
bănuieşti cam ce preţ are căptuşeala.
Soldat strălucit, zici tu? Da, într-adevăr,
ştie să stea cu multă mândrie în şa,
strălucind în manejul îngrădit, atunci
când săbiile n-au ascuţiş, iar suliţele nu
ameninţă. N-ai fost lângă mine când i-am
spus odată acestui vesel marchiz:
„Suntem trei buni creştini. Văd în largul
câmpiei vreo şaizeci de sarazini; dacă ne-
am năpusti asupra lor pe neaşteptate? Ar
146
fi numai douăzeci de păgâni împotriva
unui singur viteaz cavaler!”
— Mi-aduc aminte; marchizul a
răspuns că braţele lui sunt de carne şi
nu bronz, că mai bine poartă în piept o
inimă omenească decât o inimă de fiară,
fie ea chiar a unui leu. Dar iată că n-am
ajuns la nimic. Vom sfârşi aşa cum am
început, fără nădejdea de-a ne ruga la
Sfântul Mormânt, până când bunul
Dumnezeu nu-i va reda sănătatea regelui
Richard.
Auzind aceste cuvinte, Richard
izbucni într-un hohot de râs din toată
inima, aşa cum nu mai făcuse de mult.
— Uite ce însemnează conştiinţa –
rosti el. Până şi un baron din
miazănoapte, cu cap greoi ca al tău, a
reuşit să-şi aducă suveranul până acolo
încât să-şi mărturisească de bunăvoie
slăbiciunile. E adevărat că dacă n-ar fi
fost vorba să le dăruiesc buzduganul
meu de comandă, aş fi smuls bucuros
măştile acestor fantome pe care mi le
treci prin faţa ochilor... Ce-mi pasă dacă
se împopoţonează cu mantii
strălucitoare, atâta timp cât nu-mi
dispută glorioasa înfăptuire pe care
vreau s-o duc la bun sfârşit?... Da, de
147
Vaux, îmi mărturisesc slăbiciunea şi
ambiţiile nestrămutate... în lagărul
creştin se află, fără îndoială, cavaleri
mult mai vrednici decât Richard al
Angliei, şi-ar fi drept şi înţelept ca unul
dintre aceştia să ia comanda oştilor. Dar
– urmă războinicul monarh zvârcolindu-
se în aşternut şi dezvelindu-se, în timp
ce ochii îi fulgerau, ca înaintea unei lupte
– dacă un astfel de cavaler ar împlânta
flamura crucii pe creasta templului din
Ierusalim, în timp ce eu nu sunt încă în
stare să particip la această nobilă luptă,
de îndată ce mă voi simţi în putere să iau
o suliţă în mână, va primi lovitura de
moarte din parte-mi, pentru că mi-a răpit
gloria, pornind fără mine spre ţinta vieţii
mele. Dar, ascultă, ce trâmbiţe se aud în
depărtare?
— Sunt ale oştilor lui Filip, pare-mi-
se, sire.
— Nu te mai ajută auzul, Thomas –
strigă regele, încercând să se ridice; nu
cunoşti aceste chiote ascuţite şi
pătrunzătoare? Pe Dumnezeu! Turcii
înaintează la luptă. Se aud strigăte de
război.
Încercă din nou să se dea jos din pat,
şi de Vaux se văzu silit să folosească
148
toată tăria braţelor sale, chemându-i şi
pe şambelanii aflaţi in încăperea din
afară a cortului, ca să încerce să-1
liniştească.
— Eşti un perfid... un trădător...
Thomas de Vaux! strigă monarhul în
prada mâniei, atunci când doborât, sleit
de puteri, trebui să se lase înfrânt de
neînduplecarea celor din jur şi să se
culce din nou. Aş vrea să am atâta
putere ca să-ţi zbor creierii sub tăişul
securii.
— Şi eu aş fi bucuros ca majestatea
voastră să aibă această putere, o, regele
meu – răspunse de Vaux – chiar dacă ar
fi s-o folosească într-o astfel de ispravă.
Mari ar fi foloasele pentru creş-tinătate,
dacă prin uciderea lui Thomas Multon,
Richard ar ajunge iar el însuşi.
— Vrednic şi credincios slujitor – zise
Richard, întinzând mâna baronului,
care-o sărută cu supunere – iartă-mi
această pornire nesocotită; poartă
vrăjmăşie, dacă vrei, bolii care mă
doboară, iar nu suzeranului tău, Richard
al Angliei. Du-te, rogu-te, şi întoarce-te
repede să-mi spui cine sunt străinii sosiţi
în lagăr, căci trâmbiţele acelea nu
seamănă cu ale creştinilor.
149
 De Vaux ieşi din cort ca să ducă la
îndeplinire porunca, şi spuse pajilor şi
slugilor că în lipsa lui, pe care era
hotărât să n-o prelungească nicidecum,
să fie cu cea mai mare băgare de seamă,
ameninţându-i că vor răspunde pentru
orice ar putea să se întâmple; această
ameninţare spori însă, în loc să alunge,
sfiala cu care îşi făceau datoria; căci,
după mânia monarhului, de care se
temeau nespus, omul care le pricinuia
cea mai necruţătoare spaimă era aprigul
lord Gilsland.

CAPITOLUL VII
E minune-adevărată, socotesc,
Când scoţienii cu englezii se-ntâlnesc
Sânge roşu valuri-valuri să nu curgă
Ca puhoaiele de ploaie-n drum.
Bătălia de la Otterbown

Mulţi războinici scoţieni se aflau

printre cruciaţi şi luptau fireşte sub
ordinele monarhului englez, aceştia fiind,
ca şi ostaşii lui, de obârşie normandă şi
saxonă, vorbind aceeaşi limbă, iar câţiva
dintre ei stăpânind domenii în Anglia ca
şi în Scoţia, prin rudenii şi căsătorii. De-
abia în veacul următor, ambiţia
150
nesăbuită a lui Edward I stârni o
vrăjmăşie fără seamăn între cele două
neamuri. Sub Edward, englezii au luptat
pe viaţă şi pe moarte ca să subjuge
Scoţia, iar scoţienii, cu îndărătnicia şi
hotărârea ce a caracterizat întotdeauna
această naţiune, şi-au apărat
neatârnarea din răsputeri, în
împrejurările cele mai neprielnice şi cu
cele mai slabe nădejdi de a ieşi biruitori.
Dar, pe vremurile de care vorbim, răz-
boaiele între cele două popoare, deşi
crunte şi foarte dese, se duceau după
principiile unei înfruntări onorabile şi
dădeau adeseori pilda unor simţăminte
de curtoazie şi de respect faţă de un
inamic loial şi generos, în stare să
îmblânzească într-o oarecare măsură
grozăviile acestor dispute sângeroase.
Aşa încât, în perioadele de pace, sau mai
ales când ambele naţiuni, ca de astă
dată, se găseau angajate într-un război
pentru o cauză comună, dragă inimilor
lor cucernice, ostilitatea dintre naţiunile
lor îi îndemna şi pe scoţieni, şi pe
englezi, să se întreacă fără gânduri
ascunse, în lupta pornită împotriva
duşmanului comun. Firea deschisă şi
impunătoare a lui Richard, care nu făcea
151
nici o deosebire între supuşii săi şi acei
ai lui William al Scoţiei, ţinând seama
totdeauna numai de felul în care se
purta fiecare pe câmpul de bătaie, ajută
mult la apropierea luptătorilor celor două
naţiuni. Dar în timpul bolii lui şi a
împrejurărilor neprielnice în care se
găseau cruciaţii, începură să se
stârnească din nou neînţelegeri între
feluritele oşti care porniseră în cruciadă,
aşa cum se deschid rănile vechi într-un
organism şubrezit de boală. Scoţienii şi
englezii, şi unii şi alţii îndărătnici,
pizmaşi şi aprinşi – cei dintâi mai cu
seamă, ca neam mai sărac şi mai slab –
începură să se înfrunte, tulburând
liniştea în care încetarea focului îi
împiedica să-şi verse pe sarazini setea lor
de răzbunare. Se învinovăţeau, se
defăimau şi atât ostaşii de rând, cât şi
mai toţi comandanţii lor, care se
dovediseră buni camarazi în ceasurile de
izbândă, dezvăluiau acum cea mai aprigă
vrăjmăşie, ca şi cum înfrăţirea lor n-ar fi
fost acum mai însemnată ca oricând, nu
numai pentru succesul cauzei comune,
dar şi pentru propria lor siguranţă.
Aceleaşi neînţelegeri începuseră să se
dezlănţuie între francezi şi englezi, între
152
italieni şi germani, şi chiar între danezi şi
suedezi.
Dintre toţi seniorii englezi care şi
urmaseră regele în Palestina, de Vaux
era cel mai pornit împotriva scoţienilor.
Aceştia erau vecinii lui apropiaţi; toată
viaţa se ciocnise cu ei în războaie sau în
încăierări personale. Le făcuse sânge rău
tot timpul şi în aceeaşi măsură avusese
de îndurat neajunsuri din partea lor.
Devotamentul şi dragostea lui faţă de
rege era aidoma credinţei pe care-o
păstrează un dulău bătrân stăpânului,
fiind în acelaşi timp rău şi duşmănos cu
toţi, chiar şi cu aceia cărora nu le păsa
de dânsul, şi de-o asprime primejdioasă
faţă de toţi aceia împotriva cărora nutrea
gânduri vrăjmaşe. De Vaux nu putuse
nicicând să privească fără ciudă şi fără
pizmă, bunăvoinţa curtenitoare a regelui
faţă de neamul blestemat, perfid şi crud,
născut de cealaltă parte a fluviului, şi de
care îl despărţea o linie închipuită, ce
şerpuia printre ţinuturi sterpe; se îndoia
de asemenea de izbânda unei cruciade în
care acestora le era îngăduit să poarte
arme, privindu-i în străfundul sufletului
ca pe-o gloată nu cu mult mai bună
decât cea a sarazinilor împotriva cărora
153
se ridicaseră la luptă. La aceasta se
putea adăuga faptul că el însuşi fiind un
englez simplu şi neprefăcut, puţin
obişnuit să-şi ascundă cele mai
neînsemnate porniri de prietenie sau de
ură, socotea curtoazia şlefuită pe care o
deprinseseră scoţienii, fie pentru că
voiau să-i imite pe francezi, aliaţii lor
dintotdeauna, fie pentru că aşa le dicta
firea lor mândră şi rezervată, drept un fel
de dovadă a perversităţii lor fireşti; acea
bunăvoinţă aparentă ascundea, după
părerea lui, cele mai primejdioase intenţii
împotriva vecinilor, asupra cărora –
credea dânsul cu o naivă morgă pur
englezească – n-ar fi fost nicicând în
stare să cucerească o izbândă prin luptă
dreaptă. Cu toate că de Vaux era chinuit
de astfel de porniri împotriva vecinilor săi
din miazănoapte, porniri pe care nu le
uita nici atunci când era vorba de
scoţienii care se înrolaseră în cruciadă,
respectul faţă de rege şi conştiinţa
îndatoririlor lui de cruciat îl împiedicau
să-şi dezvăluie ura altfel decât prin grija
de a evita pe cât posibil orice apropiere
de cruciaţii scoţieni, prin morocănoasa
muţenie pe care o păstra ori de câte ori
avea prilejul să-i întâlnească şi prin
154
dispreţul cu care-i privea atunci când se
găsea alături de ei, pe drum sau în
tabără. Baronii şi cavalerii scoţieni nu
erau oameni care să nu observe o astfel
de ocară, fără să ia măsurile necesare;
lucrurile ajunseseră până acolo încât
începu să fie privit ca vrăjmaş hotărât, de
moarte, al unui neam pe care, de fapt,
nu făcea decât să-1 dispreţuiască. Ba
chiar, cei care-l cunoşteau îndeaproape
puteau observa că dacă nu avea faţă de
dânşii bunătatea biblică prin care
răspunzi la rău cu bine, totuşi nu era
lipsit de anumite virtuţi, care-l îndemnau
să caute alinarea şi uşurarea suferinţelor
altora; într-adevăr, aurul lui Thomas
Gilsland era cheltuit pe provizii şi
medicamente şi unele dintre acestea
nimereau uneori pe ascuns şi în lagărul
scoţienilor. Bunăvoinţa lui fermă pornea
din încredinţarea că îndată după prieten,
vrăjmaşul era omul care avea cea mai
mare însemnătate, trecând peste toate
celelalte lucruri ca peste ceva cu totul
lipsit de importanţă. Explicaţia aceasta
este necesară pentru ca cititorul să
înţeleagă mai bine cele ce urmează.
Thomas de Vaux făcuse abia câţiva
paşi dincolo de pragul cortului regesc,
155
când îşi dădu seama de îndată că regele
Angliei auzise bine cu urechea lui ageră
formată de arta cântăreţilor; sunetele pe
care le ascultase erau într-adevăr vuiete
de trâmbiţă şi de cimpoaie şi zumzet de
chimvale sarazine. La capătul largului
drum străjuit de corturi, care ducea la
acela al lui Richard, baronul englez zări o
mulţime de soldaţi care trândăveau,
adunaţi pe pajişte, unde se auzea
muzica, aproape de mijlocul taberei; cu
mare uimire, văzu că printre feluritele
coifuri purtate de cruciaţii atâtor
neamuri se amestecau turbanele albe şi
burnusurile de pânză ale sarazinilor; zări
de asemenea capetele hâde ale cămilelor
şi dromaderelor, care îşi înălţau gâturile
lungi deasupra mulţimii. Mirat şi
nemulţumit de această ciudată privelişte,
întrucât se obişnuia ca solii şi alţi trimişi
ai vrăjmaşului să nu fie lăsaţi peste
hotarul despărţitor dintre tabără şi
câmpul dinafară, baronul căută repede
din ochi pe cineva, pe care să-1 întrebe
ce se petrecea. După mersul dârz, semeţ
al unui cruciat care înainta spre el,
ajunse la încredinţarea că trebuia să fie
scoţian sau spaniol, şi îngână de îndată
în sine: „E într-adevăr un scoţian,
156
cavalerul Leopardului... L-am văzut
luptând cu multă dârzenie, pentru un
om din ţara lui.” Nevrând să-1 întrebe
nici cel mai mic lucru, avea de gând să
treacă pe lângă sir Kenneth încruntat şi
dispreţuitor, având aerul că-i spune: „Te
cunosc, dar nu vreau să am de-a face cu
tine!” când această intenţie fu spulberată
de scoţian, care veni de-a dreptul la el şi,
întâmpinându-l curtenitor, îi spuse:
— Milord de Vaux de Gilsland, aş
vrea să vă vorbesc.
— Despre ce anume? întrebă mirat
baronul englez. Fă-o în cuvinte cât mai
puţine, întrucât am de adus la
îndeplinire o poruncă a regelui.
— Regele Richard e interesat
îndeaproape. Nădăjduiesc că i-am adus
sănătatea.
— Domnia-ta nu eşti medic, domnule
cavaler scoţian, răspunse lordul,
privindu-l cu îndoială. Aş fi crezut mai
degrabă că eşti în stare să-i aduci regelui
Richard o comoară.
Deşi indispus de acest răspuns al
baronului, sir Kenneth continuă în
linişte:
— Sănătatea lui Richard preţuieşte
cât gloria şi comoara întregii creştinătăţi.
157
Dar vremea trece... Spune-mi, rogu-te,
dacă pot sta de vorbă cu regele.
— Se înţelege că nu, sir, afară numai
dacă nu vei arăta îi chip mai desluşit
scopul în care vrei să-l vezi. Nu oricine
poate intra în cortul unui principe bolnav
ca în orice han din miazănoapte.
— Milord, crucea pe care o purtăm
amândoi şi însemnătatea veştilor pe care
le aduc, mă fac să trec deocamdată peste
o anumită purtare de care aş ţine seamă
în orice alte împrejurări. Prin urmare, ca
să vorbesc deschis, află ca am adus cu
mine un vraci maur, care îşi ia sarcina
să-l tămăduiască pe regele Richard.
— Un vraci maur? Dar cu ce oare ne
chezăşuieşte că nu aduce cine ştie ce
otrăvuri în loc de leacuri?
— Cu viaţa sa, milord, cu capul lui,
pe care şi-1 pune zălog.
— Am cunoscut mulţi ticăloşi care
puneau pe viaţa lor prea puţin preţ,
adică atâta cât făcea, când era vorba să
sape groapa altuia, şi care şi-au pus
capul sub ştreang, ca şi cum s-ar fi jucat
de-a spânzurătoarea cu călăul.
— Iată cum stau lucrurile, milord:
Saladdin, despre care nu se poate
tăgădui că e un inamic viteaz şi generos,
158
l-a trimis aici pe medicul său, El Hakim,
însoţit de o gardă şi-o suită măreaţă,
precum se cuvine rangului de care se
bucură; el vine, aducând regelui în dar
fructe şi răcoritoare precum şi cuvântul
său de pace, vrednic de doi vrăjmaşi
onorabili, prin care îi urează să se
tămăduiască cât mai repede, spre a
putea să primească vizita sultanului,
care va veni, cu iataganul sus, în fruntea
celor o sută de mii de călăreţi ai săi.
Avea-vei oare bunăvoinţa, domnia ta,
care faci parte dintre sfetnicii regelui, să
pui să se descarce poverile din spinarea
acestor cămile, dând în acelaşi timp
porunci ca învăţatul medic să fie primit
precum se cuvine?
— Într-adevăr, mare minune! rosti de
Vaux, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Dar
cine pune chezăşie pentru cinstea lui
Saladdin, când întinderea unei curse l-ar
putea scăpa dintr-o dată de cel mai
temut vrăjmaş?
— Chezăşuiesc eu însumi pentru el;
îmi pun în joc cinstea, averea şi viaţa.
— Şi mai ciudat! Miazănoapte
răspunde pentru miazăzi, scoţianul
chezăşuieşte pentru un turc... N-aş
putea să te întreb, domnule cavaler, prin
159
ce întâmplare te găseşti amestecat în
această afacere?
— Am lipsit din lagăr, fiind plecat
într-un pelerinaj, cu prilejul căruia
trebuia să împlinesc o anumită
însărcinare pe lângă sfântul sihastru din
Engaddi.
— Nu s-ar putea să cunosc şi eu
însărcinarea, sir Kenneth, aflând în
acelaşi timp şi răspunsul sihastrului?
— Asta nu e cu putinţă, milord.
— Fac parte din consiliul secret al
regelui Angliei – rosti lordul englez, cu
trufie.
— Eu nu sunt câtuşi de puţin supus
legilor Angliei, cu toate, că de bunăvoie
mi-am legat soarta de viaţa suveranului
ei; am primit această însărcinare din
partea sfatului general al regilor,
principilor şi comandanţilor supremi ai
oastei care s-a ridicat întru apărarea
sfintei cruci, şi numai acestora le pot da
seamă de faptele mele.
— Ah! Ah! Astfel îmi răspunzi? Ei
bine, te vestesc, trimis al regilor şi al
principilor, că nici un medic nu se va
apropia de patul regelui Angliei fără
încuviinţarea lordului de Gilsland; iar
acei care vor voi să-şi croiască drum cu
160
sila, îşi vor pune de bunăvoie capul în
primejdie.
Şi lordul tocmai voia să se
îndepărteze mânios, când scoţianul,
apropiindu-se de el şi privindu-l drept în
ochi, îl întrebă cu un aer liniştit, care
totuşi nu era lipsit de mândrie, dacă
vedea în el, în Kenneth, un gentlemen şi
un adevărat cavaler.
— Toţi scoţienii sunt gentlemeni prin
născare – răspunse de Vaux, oarecum în
bătaie de joc; dându-şi însă seama că
mersese prea departe, şi văzând în
acelaşi timp că fruntea lui sir Kenneth se
împurpurase, adăugă: aş face un păcat
dacă m-aş îndoi că eşti un adevărat
cavaler, mai cu seamă că te-am văzut
făcându-ţi datoria din plin şi oricând.
— Ei bine, atunci ascultă, sir Thomas
de Gilsland – rosti cavalerul scoţian,
satisfăcut de sinceritatea acestei
mărturisiri. Pe cinstea unui adevărat
scoţian, nume pe care îl socotesc tot atât
de onorabil ca şi acela al vrednicilor mei
înaintaşi, pe credinţa unui cavaler venit
aici să cucerească faima în trudnica viaţă
muritoare, şi iertarea păcatelor în cea
viitoare, pe crucea pe care-o port, jur pe
ce am mai sfânt că aducând acest medic
161
musulman, n-am alt gând decât
însănătoşirea regelui Richard Inimă-de-
Leu.
Impresionat de solemnitatea
jurământului, englezul răspunse cu mai
multă bunăvoinţă decât fusese în stare
să arate până atunci:
— Spune-mi, domnule cavaler al
Leopardului, presupunând – lucru de
care nu mă îndoiesc – că dumneata eşti
de bună-credinţă, aş face eu bine oare ca
într-o ţară în care meşteşugul otrăvurilor
este tot atât de răspândit ca şi acela al
pregătirii bucatelor, aş face bine, zic,
dacă l-aş duce la Richard pe acest vraci
necunoscut, îngăduindu-i să îngrijească
o sănătate atât de preţioasă întregii
creştinătăţi?
— Milord – răspunse scoţianul – la
aceasta pot răspunde: scutierul meu,
singurul om din suita mea pe care mi l-
au cruţat războiul şi molima, a zăcut
îndelung de aceleaşi friguri care au
izbutit să-l scoată din luptă pe regele
Richard, cel mai vrednic ostaş al sfintei
noastre lupte. Vraciul acesta, El Hakim,
precum i se zice, i-a dat leacuri nu mai
departe decât acum două ceasuri, şi
scutierul meu a căzut numaidecât într-
162
un somn adânc şi odihnitor. Că e în
stare să vindece o astfel de boală, nu mă
îndoiesc; că are de gând s-o facă, acest
lucru este chezăşuit de porunca pe care
a primit-o de la Saladdin, stăpânitor
mărinimos şi cinstit, atât cât se poate
spune despre un orb necredincios... în ce
priveşte izbânda acestei încercări,
siguranţa unei strălucite răsplătiri dacă
izbuteşte, şi a unei pedepse cumplite
dacă va da greş, rămâne pentru noi cea
mai îndestulătoare chezăşie.
Englezul îl ascultă, cu ochii în
pământ, ca un om care se îndoieşte, dar
care ar dori să se lase încredinţat; în cele
din urmă ridică fruntea şi grăi:
— Aş putea să-l văd pe scutierul
acela bolnav, sir? Cavalerul scoţian
şovăi, roşi, şi în cele din urmă răspunse:
— Bucuros, milord Gilsland, dar
când îmi vei vedea adăpostul sărac şi
neîncăpător, te rog să ţii seamă de un
lucru: cavalerii şi nobilii din Scoţia nu se
hrănesc atât de bine, nu dorm atât de
comod şi nu se îngrijesc atâta de
strălucirea locuinţei lor, pe cât o fac
vecinii lor de la miazăzi. Locuiesc în
sărăcie, milord Gilsland – adăugă el,
apăsând cu tot dinadinsul asupra
163
acestor cuvinte, în timp ce îl călăuzea
spre vremelnicul său adăpost, fără nici
un fel de tragere de inimă.
Oricare ar fi fost prejudecăţile
lordului de Vaux împotriva naţiunii din
partea de miazănoapte a Marii Britanii, şi
cu toate că nu putem tăgădui că parte
dintre acestea erau stârnite tocmai de
proverbiala lor sărăcie, era din fire prea
mărinimos ca să se bucure de
stinghereala unui viteaz ce se vedea silit
să-şi arate lipsurile pe care mândria ar fi
vrut să le ascundă.
— Ruşine – zise el – pentru ostaşul
crucii care se lăfăie în strălucire, în lux şi
trândăvie, în timp ce alţii se îndreaptă cu
trudă spre Cetatea Sfântă! Oricât de
aspră ne-ar fi fost viaţa, noi nu vom
suferi nicicând atât cât a suferit oştirea
de martiri şi de sfinţi, care a călcat pe
acest pământ înaintea noastră, şi care
acum poartă pe frunte cununi de aur şi
frunze de palmier pururi verzi.
Acestea au fost cuvintele cele mai
metaforice pe care le-a rostit vreodată sir
Thomas de Gilsland şi asta se datora fără
îndoială – aşa cum se întâmplă deseori –
faptului că nu-şi exprima adevăratele
simţăminte, întrucât baronul era mare
164
iubitor de zaiafeturi şi de trai mai bun.
Curând ajunseră în tabăra unde
cavalerul Leopardului îşi avea adăpostul.
Într-adevăr, înfăţişarea locului dezvălui
îndeajuns sărăcia şi umilinţa la care,
după părerea baronului Gilsland, erau
siliţi să se supună cruciaţii. Un petic de
pământ, mare cât să cuprindă pe el
treizeci de corturi, după felul în care se
alcătuiau lagărele cruciaţilor, era în cea
mai mare parte pustiu (scoţianul ceruse
dinadins o porţiune de teren de care
socotea că ar fi avut nevoie suita lui) şi
prea puţin din el era ocupat cu câteva
colibe sărăcăcioase, înjghebate în pripă
din crengi de copaci şi acoperite cu
frunze de palmier. Aceste sălaşuri păreau
cu totul părăsite; cele mai multe se
năruiau; acela din mijloc, al căpeteniei,
se deosebea printr-o flamură ce sfârşea
cu o coadă de lăstun, atârnată în capătul
unei suliţi, ale cărei cute cădeau spre
pământ, încremenite parcă sub razele
arzătoare ale soarelui asiatic. Dar nici un
paj, nici un scutier, nici chiar vreo
santinelă singuratică nu se zărea în
preajma acestei embleme a puterii
feudale şi a rangului cavaleresc.
Împotriva oricărei încălcări, n-avea alt
165
mijloc de apărare decât faima sa fără
pată. Sir Kenneth aruncă o privire jalnică
în juru-i şi, căutând să-şi alunge
stânjeneala, pătrunse în colibă şi-i făcu
semn baronului să-1 urmeze. Acesta
cercetă locul cu o deosebită luare aminte,
de care, zice-se, mila e tot atât de
apropiată ca şi de dragoste. Îşi lăsă în jos
capul semeţ, ca să poată pătrunde în
sărăcăcioasa colibă, pe care uriaşa şi
bine hrănita lui făptură o umplu.
Interiorul acestei colibe era ocupat în cea
mai mare parte de două paturi. Unul,
întocmit din frunze uscate şi acoperit c-o
piele de antilopă, era gol; după armele
îngrămădite pe el şi după crucea de
argint aşezată la căpătâi, fără îndoială că
acesta era patul cavalerului. În celălalt
zăcea bolnavul despre care pomenise sir
Kenneth, un om voinic, cu trăsături
aspre, părând trecut de jumătatea vieţii.
Patul lui arăta mult mai îngrijit decât al
stăpânului. Îmbrăcămintea de curte a
acestuia din urmă, pelerina lungă şi
fâlfâitoare cu care se înveşmântau
cavalerii atunci când nu purtau arme, şi
alte lucruri de îmbrăcat şi de împodobit
fuseseră toate întinse de sir Kenneth pe
patul scutierului bolnav, ca să-i fie
166
culcuşul mai moale. Afară, ceva mai
departe, un băiat, încălţat cu botfori
lungi din piele de căprioară, pe cap cu o
tichie albastră, iar pe trup cu un surtuc
spălăcit din pricina vechimii, stătea în
genunchi lângă un foc de vreascuri şi
cocea pe o tavă de tinichea nişte
pâinişoare de orz, care pe vremea aceea,
ca şi astăzi de altfel, erau hrana de
căpetenie a scoţienilor. O halcă de
antilopă era atârnată de un cui bătut
într-un perete al colibei. Se putea bănui
că un astfel de vânat fusese prins cu
uşurinţă, după câinele voinic, cu mult
mai sprinten şi mai frumos decât cei ce
se odihneau lângă patul lui Richard, pe
care baronul îl zări aproape de colibă,
privind cum se cocea pâinea.
Când cavalerii intrară în colibă,
isteţul dobitoc scăpă un lătrat înăbuşit,
care-i sună în coşul pieptului ca un
tunet îndepărtat; dar, zărindu-şi
stăpânul, începu să dea din coadă şi lăsă
capul în jos, ca şi cum s-ar fi ferit să-şi
arate bucuria într-un chip mai zgomotos,
lăsând prin aceasta să se înţeleagă că
instinctul lui nobil îi spune că nu trebuie
să facă gălăgie în preajma unui bolnav.
Lângă pat, pe-o pernă din piele, şedea,
167
cu picioarele încrucişate turceşte,
medicul maur despre care vorbise sir
Kenneth; lumina neîndestulătoare din
colibă nu îngăduia să i se vadă
trăsăturile desluşit. Nu se putea zări bine
decât partea de jos a feţei, acoperită de-o
barbă neagră, ce-i cădea până aproape
de brâu; purta o căciulă tătărască, din
blană de Astrahan, închisă la culoare, ca
şi caftanul lui larg; din întreaga sa
făptură se puteau zări desluşit în
întuneric numai cei doi ochi
pătrunzători, care aveau o strălucire
ciudată.
Lordul englez îl privi tăcut, pătruns
de un fel de respect, căci, cu toată
asprimea obişnuită a apucăturilor lui,
vederea unui om care îndură cu
hotărâre, îndură fără murmur sau
tânguieli, amă-răciunea ori nenorocirea,
se bucurase totdeauna de mai multă
preţuire din partea lui sir Thomas de
Vaux decât fastul ţipător dintr-o încăpere
regească, în afară, bineînţeles, de aceea a
lui Richard. Timp de câteva clipe nu se
auzi altceva decât răsuflarea regulată a
bolnavului, ce părea că doarme adânc.

168
 — N-a dormit şase nopţi în şir, după
cum mă încredinţează tânărul care îl
îngrijeşte – zise sir Kenneth.
— Nobil scoţian – rosti sir Thomas de
Vaux, apucând mâna cavalerului
Leopardului şi strângând-o cu mai multă
prietenie decât putuse dovedi în cuvinte
– această stare de lucruri nu mai poate
dăinui... Trebuie luate măsuri...
Scutierul dumitale nu e nici bine hrănit,
nici îngrijit cum se cuvine...
Rostise aceste ultime cuvinte cu glas
ridicat şi cu tonul scurt şi hotărât care îi
era obişnuit; somnul bolnavului fu
numaidecât tulburat.
— Stăpâne – îngână el ca prin vis –
nobile sir Kenneth, apele din Clyda nu ţi
se par, ca şi mie, proaspete şi
tămăduitoare, nu ca izvoarele sălcii ale
Palestinei?
— Îşi visează ţara şi visul îl face
fericit – rosti în şoaptă sir Kenneth către
lordul de Vaux.
Dar abia rostise aceste cuvinte, când
medicul, ridicându-se din locul în care
stătuse chircit lângă patul scutierului şi
aşezând cu multă băgare de seamă pe
pat braţul bolnavului căruia îi pipăise
pulsul, se apropie de cei doi cavaleri şi
169
luându-i de mână, le făcu semn să nu
rostească nici o vorbă şi ieşiră împreună
în faţa colibei.
— În numele lui Issa ben Miriam –
zise el – pe care îl cinstim ca şi voi, deşi
nu atât de orbeşte, nu tulburaţi urmările
leacului binecuvântat, atât de prielnic
bolnavului: trezindu-l în clipa aceasta, ar
însemna să-l ucidem, ori să-l facem să-şi
piardă judecata; vă rog să vă întoarceţi în
clipa când muezinul va chema
credincioşii din vârful minaretului la
ruga de seară, căci, dacă va rămâne
liniştit pân-atunci, vă făgăduiesc că
războinicul franc va fi în stare, fără să-i
primejduim sănătatea, să stea de vorbă
timp de câteva clipe asupra oricărui
lucru va avea plăcerea stăpânul său să-l
întrebe.
Cavalerii se îndepărtară, ascultând
de hotărâtoarea poruncă a medicului,
care părea că înţelege pe deplin tăria
zicătoarei orientale: odaia bolnavului e
regatul medicului. Se opriră amândoi
aproape de colibă: sir Kenneth, cu aerul
unui om care aşteaptă ca musafirul să-şi
ia ziua bună, iar de Vaux, ca şi cum ar
mai fi vrut să spună ceva, şi din pricina
aceasta nu pleca. Grăbindu-se să le ţină
170
tovărăşie, câinele îşi lăsă botul lung în
mâna stăpânului, parcă i-ar fi cerut un
semn de prietenie. De îndată ce primi
ceea ce aşteptase, adică un cuvânt
prietenos şi o mângâiere, ca să-şi arate
recunoştinţa şi bucuria, o luă la fugă cu
coada bârzoi, zbenguindu-se încolo şi
încoace şi făcând ocoluri dese printre
corturi, în jos şi în sus, în lung şi în lat,
printre colibele părăsite, dar fără să fi
trecut dincolo de hotarul împrejmuitor şi
fără să se fi atins de pragul colibei
străjuite de flamura cu coadă de lăstun,
în care înţelepciunea îl îndemna să
recunoască adăpostul stăpânului. După
ce se rostogoli de câteva ori prin praf, se
întoarse lângă stăpân şi, potolindu-se
dintr-o dată, îşi reluă cuminţenia şi
chibzuinţa obişnuită, părând aproape
ruşinat că îşi pierduse sobrietatea şi
controlul de sine. Cei doi cavaleri îl
priviră zâmbitori, căci sir Kenneth era
peste măsură de mândru de câinele său,
iar un baron din partea de miazănoapte
a Angliei nu putea să nu iubească
vânătoarea, deci şi câinii, judecând ca
atare în cunoştinţă de cauză
deşteptăciunea animalului.

171
 — Isteţ câine! zise el. Sunt pe deplin
încredinţat, sir, că zăvozii regelui Richard
nu se pot măsura cu acesta, atât ca
iuţeală cât şi ca putere. Dar, te rog, şi
asta o spun spre binele dumitale, spu-
ne-mi, cunoşti porunca prin care se
prevede că nimeni nu poate ţine câini de
vânătoare în cuprinsul taberei regelui
Richard, dacă n-are titlul de conte sau
încuviinţarea regească? Şi o astfel de
încuviinţare, cred că dumitale nu ţi s-a
dat. O spun asta, în calitatea mea de
mare scutier.
— Iar eu voi răspunde ca un scoţian
liber – rosti cu seriozitate sir Kenneth.
Slujesc, în prezent, sub flamura Angliei,
dar nu-mi amintesc să mă fi supus
cândva legilor ei de vânătoare, şi nu le
respect îndeajuns pentru a mă supune
lor. În clipa când trâmbiţa cheamă la
arme, piciorul meu e în scară şi m-avânt
fără a şovăi, în fruntea tuturor, iar
atunci când sună înaintarea, nu rămân
nicicând cel din urmă în mânuirea lăncii.
Nu văd însă cu ce drept m-ar sili regele
Richard să-mi petrec clipele de răgaz în
alt chip decât îmi e vrerea.
— Totuşi – reluă de Vaux – socotesc
c-ar fi o nesăbuinţă să înfrunţi porunca
172
regelui... Aşadar, cu îngăduinţa domniei
tale, eu, care mă bucur de mare trecere
în această privinţă, îţi voi trimite din
parte-i încuviinţarea pentru acest
prieten.
— Mulţumesc – rosti cu răceală
scoţianul; câinele nu trece însă dincolo
de hotarele taberei mele, şi aici îl pot
apăra şi eu. Totuşi – adăugă el,
schimbând dintr-o dată tonul – cred că
nu răspund bunăvoinţei domniei-tale aşa
cum s-ar cuveni. De aceea, îţi
mulţumesc, milord, cu toată
recunoştinţa; scutierii şi suliţarii l-ar
putea întâlni pe Roswall, şi dacă i-ar face
vreun rău m-aş grăbi să-1 răzbun, astfel
că s-ar isca mari neplăceri. Domnia-ta ai
văzut îndeajuns gospodăria mea, milord
– adăugă el, cu un zâmbet – ca să nu
roşesc mărturisindu-ţi că Roswall e cel
dintâi străjer al ei, şi cutez a nădăjdui că
leul nostru, Richard, nu-i ca leul din
fabulă, care mergea la vânătoare cu
tovarăşi, dar păstra tot vânatul numai
pentru el. Nu cred c-ar ii în stare să-1
lipsească pe un gentilom sărac, care îl
slujeşte cu credinţă, de câteva clipe de
plăcere şi de-o bucată de vânat, mai cu
seamă că hrana se găseşte atât de greu.
173
 — Pe cinstea mea, domnia-ta nu faci
altceva decât să spui adevărul despre
rege; şi totuşi, în vorbele acestea se
ascunde ceva care ar suci chiar şi minţile
prinţilor noştri normanzi..
— Am aflat de curând, din gura
cântăreţilor şi a pelerinilor, că ţăranii
dumneavoastră din comitatul York şi-
din Nottingham s-au răsculat şi s-au
strâns în pâlcuri numeroase, călăuzite de
un straşnic arcaş, numit Robin Hood,
însoţit de un ajutor al său, Micul John.
Mi se pare c-ar fi fost mult mai bine ca
regele Richard să îmblânzească legile din
Anglia, decât să încerce să le întărească
aici, în Ţara Sfântă.
— Urâte lucruri, sir Kenneth –
răspunse de Vaux, ridicând din umeri ca
un om care vrea să ocolească o
convorbire neplăcută... Trăim într-o lume
de smintiţi, dragul meu domn. Dar
trebuie să ne despărţim, deoarece sunt
aşteptat în cortul regelui. După vecernie,
cu îngăduinţa domniei-tale, voi căuta să
te văd din nou ca să stau de vorbă cu
medicul maur... Totodată, dacă îmi
îngădui, mi-ar face plăcere să-ţi trimit
câteva fleacuri, care socotesc că ţi-ar fi
de oarecare folos.
174
 — Foarte mulţumesc, milord, dar nu
e nevoie... Roswall are de-ale mâncării
pentru încă cincisprezece zile, căci
soarele Palestinei, dacă într-adevăr
aduce boli, în schimb usucă vânatul.
Cei doi cruciaţi se despărţiră mai
buni prieteni decât se întâlniseră; dar,
mai înainte de a-şi părăsi noua
cunoştinţă, Thomas de Vaux căută să se
lămurească cât mai bine în privinţa
medicului oriental, iar cavalerul scoţian
îi dădu scrisorile de încredere pe care le
adusese regelui Richard din partea lui
Saladdin.

CAPITOLUL VIII
Un medic priceput ce ştie durerea să
aline
E mai de preţ ca o armată — spre-al
omenirii bine.
Iliada lui Pope

— Ciudată poveste, sir Thomas – rosti

monarhul bolnav, după ce ascultase
însemnatele veşti ale credinciosului
baron de Gilsland. Eşti pe deplin
încredinţat că acest scoţian e un om
cinstit şi sincer?

175
 — Asta n-aş putea s-o spun, sire –
răspunse pizmaşul englez... Am trăit
prea mult în vecinătatea scoţienilor ca să
pot crede în cuvântul lor. I-am găsit
întotdeauna făţarnici. Dar purtările
acestui om nu par să dea câtuşi de puţin
de bănuit şi, dac-ar fi drac în loc de
scoţian, tot aş pune mâna în foc pentru
el.
— Şi cum ţi se pare că-şi face datoria
acesta cavaler, de Vaux?
— Majestatea voastră sunteţi mai
îndreptăţit decât mine să observaţi
purtările cavalerilor, şi nu mă îndoiesc că
aţi băgat de seamă faptele acestui cavaler
al Leopardului... Se bucură de-o faimă
neîntinată.
— E adevărat, sir Thomas. Am fost
martori ai isprăvilor şi ai felului său de a
se purta. Singurul nostru gând, ori de
câte ori ne aşezăm în fruntea oştilor, e
acela de a vedea cum îşi fac datoria
supuşii şi aliaţii noştri, iar nu ca să
căutăm deşertăciunea faimei, aşa cum
cred unii. Cunoaştem îndeajuns
zădărnicia laudei semenilor noştri, care-i
ca un fum, şi nu de dragul ei, ci pentru
alte ţeluri ne înarmăm până-n dinţi.

176
 De Vaux se sperie auzindu-l pe rege
făcând o mărturisire cu totul potrivnică
firii lui, şi în prima clipă crezu că numai
apropierea morţii îl făcea să rostească
astfel de cuvinte despre faima
ostăşească, care era însuşi scopul vieţii
lui. Dar amintindu-şi că-l întâlnise pe
duhovnicul regelui în încăperea de afară
a cortului, fu destul de ager ca să-şi dea
seama că acea trecătoare umilinţă se
datora îndemnurilor cucernicului
propovăduitor; de aceea îl lăsă pe rege să
vorbească mai departe, fără să-1
întrerupă.
— Da – urmă Richard – am văzut,
într-adevăr, cum îşi face datoria acest
cavaler; buzduganul meu de comandant
n-ar fi decât marota unui bufon, dacă
mi-ar fi scăpat din vedere acest lucru...
Şi poate că l-aş fi răsplătit cu bunăvoinţa
mea, dacă n-aş fi băgat de seamă,
totodată, îngâmfarea, trufia cutezanţei
lui.
— Sire – spuse baronul Gilsland,
băgând de seamă că regele se schimbase
la faţă când rostise aceste cuvinte. Mă
tem să nu vă fi mâhnit aducând vorba,
fără să vreau, despre toate acestea, mai
cu seamă că eu l-am sprijinit.
177
 — Cum, Multon! Tu! Tu! strigă regele
mânios şi uimit, tu ai căutat să-i aţâţi
cutezanţa? Asta nu-i cu putinţă!
— Majestatea voastră îmi va îngădui
să amintesc că printre însărcinările ce mi
s-au dat, sunt îndreptăţit să acord
oamenilor de sânge nobil încuviinţarea
de a ţine un câine sau doi în adăpostul
din tabără, fie numai şi pentru faptul de
a nu precupeţi bunăvoinţa... Şi-apoi, ar fi
fost o nelegiuire să facem cel mai mic rău
unui câine atât de nobil ca al acestui
gentilom.
— Aşadar, are un câine atât de
frumos? întrebă regele.
— E câinele cel mai desăvârşit pe
care l-am văzut vreodată – răspunse
baronul, care se înflăcăra ori de câte ori
venea vorba despre ceva în legătură cu
vânătoarea. E dintr-o rasă pură de
miazănoapte. Are pieptul lat, crupa
vânjoasă şi e negru fără pete albe, având
doar între labele dinainte şi pe cele
dinapoi câteva pete fumurii. E îndeajuns
de voinic ca să doboare un taur şi destul
de iute ca să urmărească din fugă o
antilopă.
— Ei bine – strigă regele, râzând de
înflăcărarea baronului – i-ai dat
178
încuviinţarea să-şi păstreze câinele şi cu
asta basta. Totuşi nu căuta să fii atât de
îngăduitor cu aceşti vântură-lume, ai
căror prinţi sau căpetenii nu sunt aici ca
să-i ţină în frâu. Sunt greu de strunit.
Caută numai plăceri în Palestina... Dar,
să lăsăm asta... Cum rămâne cu medicul
arab?... Ziceai că scoţianul l-a întâlnit în
deşert?
— Nu, sire... Iată ce mi-a povestit sir
Kenneth... Fusese trimis la bătrânul
sihastru din Engaddi, despre care se
povestesc atâtea...
— Mii de draci! strigă Richard
ridicându-se. Trimis de cine... şi cu ce
scop? Cine-a îndrăznit să trimită un om
la peştera din Engaddi, în timp ce regina
se afla acolo, în pelerinaj, rugându-se
pentru însănătoşirea noastră?
— Sfatul cruciaţilor i-a încredinţat
această misiune, milord – răspunse
baronul. În ce scop? Asta n-a vrut să-mi
destăinuiască. Cred că în tabără nu se
ştie că regina a întreprins acest
pelerinaj... poate că nici chiar prinţii n-
au fost încunoştinţaţi despre aceasta, de
vreme ce regina n-a stat cu nimeni de
vorbă de când majestatea voastră nu i-a

179
mai îngăduit să intre aici, de teamă să
nu se molipsească.
— Ei bine, vom căuta să pătrundem
în adâncul lucrurilor... Aşadar, scoţianul
l-a întâlnit pe medicul acesta rătăcitor în
peştera din Engaddi. Nu-i aşa?
— Nu, milord, mi se pare însă că s-a
întâlnit cu un emir sarazin în apropierea
acelui sfânt lăcaş; după obiceiul
cavalerilor, la început, cei doi războinici
şi-au încercat puterile; găsindu-se
vrednici de a-şi ţine tovărăşie, au mers
apoi împreună până la peştera din
Engaddi.
Aici, de Vaux se opri, întrucât nu
prea mai ştia cum să continue.
— Acolo l-au găsit pe medic? întrebă
regele cu nerăbdare.
— Nu, sire; aflând că majestatea
voastră sunteţi greu bolnav, sarazinul a
făgăduit că va dobândi încuviinţarea lui
Saladdin pentru a vi-l trimite chiar pe
medicul lui, a cărui pricepere a lăudat-o
nespus. Acesta a venit într-adevăr la
peşteră, după o zi sau două. E însoţit de
suită, ca un adevărat prinţ, cu trâmbiţe
şi chimvale, înconjurat de slugi călări şi
pe jos, şi aduce scrisori de credinţă din
partea lui Saladdin.
180
 — Au fost cercetate de Giacomo
Loredani?
— Venind încoace, le-am arătat
tălmaciului şi iată cuprinsul lor în
englezeşte.
Richard luă un petic de hîrtie pe care
erau scrise următoarele cuvinte: „În
numele lui Allah şi al lui Mahomed,
Profetul său (Ptiu! Câinele! strigă
Richard, scuipând cu dispreţ), Saladdin,
rege al regilor, sultan al Eghipetului şi al
Siriei, lumina şi ocrotirea pământului,
doreşte marelui Melec-Ric – Richard al
Angliei – voie bună! Aflând că mâna bolii
s-a oprit asupră-ţi, fratele nostru de
sânge regesc, şi că n-ai în preajmă-ţi
decât medici nazarineni şi jidovi, care se
străduiesc fără binecuvântarea lui Allah
şi a sfântului Profet (ducă-se pe pustii
profetul lui! îngână din nou monarhul
Angliei)... trimitem ca să te ajute şi să te
îngrijească chiar pe medicul care ne
îngrijeşte pe noi, Adonebec el Hakim, în
faţa chipului căruia îngerul Azrael îşi
desfăşoară aripile şi părăseşte odaia
bolnavului... Cunoaşte însuşirile
tămăduitoare ale pietrelor şi buruienilor,
mersul soarelui, al lumii şi al stelelor, şi
poate să scape un om de toate
181
ameninţările ce nu-i stau scrise în
frunte. Te rugăm stăruitor să-i cinsteşti
meşteşugul şi să te foloseşti de el; căci
am dori nu numai să aducem slavă
vredniciei şi darurilor tale ce strălucesc
între toate neamurile Francistanului, dar
să şi ducem la capăt lupta dezlănţuită
astăzi între noi, fie printr-o pace vrednică
de cinste, fie arătând în văzul tuturor, pe
câmpul de bătaie, dovada tăriei
războinice a fiecăruia. Suntem de părere
că nu se cuvine, nici faţă de rangul, nici
faţă de vitejia ta, să mori de moartea
unui rob, şi nici slava noastră nu poate
să îndure ca un atât de vrednic potrivnic
să fie smuls de sub tăişul hangerelor
noastre de o boală atât de neînsemnată...
Facă sfântul...”
— Destul, destul! strigă Richard, nu
vreau să mai ştiu nimic de blestematul
său profet! Mi se face greaţă la gândul că
vajnicul şi inimosul Saladdin poate să
creadă în câinele acela mort. Da, am să-1
văd pe medic. Mă dau de bună voie pe
mâinile acestui Hakim... Am să-i
răsplătesc sultanului mărinimia, am să-1
înfrunt pe câmpul de bătaie, aşa cum îmi
propune cu atâta demnitate, şi nu va
avea prilejul să vadă în Richard un om
182
de nimic... Sub greutatea armelor mele, îl
voi pleca cu fruntea în ţărnă... Lovindu-l,
cum n-a mai fost lovit nicicând, îl voi
aduce în sânul sfintei noastre biserici; îşi
va mărturisi rătăcirile înaintea crucii
săpată în mânerul săbiei mele, şi-1 voi
boteza pe câmpul de luptă cu apă din
coiful meu, deşi apa sfinţită va fi
amestecată cu sângele amândurora...
Grăbeşte-te, de Vaux; pentru ce să
amânăm un deznodământ atât de mult
dorit? Du-te şi adu-l pe Hakim.
— Milord – grăi baronul, care în
această risipă de însufleţire vedea poate
un acces de febră... Luaţi seama...
sultanul e un păgân... şi majestatea
voastră e cel mai de temut vrăjmaş al lui.
— Tocmai pentru aceasta e dator să
mă ajute la nevoie, întrucât ar fi o bătaie
de joc ca nişte friguri nenorocite să
zădărnicească lupta dintre doi suverani
ca noi. Îţi spun că-i sunt drag, aşa cum
îmi e şi el mie, aşa cum se cuvine să-şi
fie dragi doi vrednici potrivnici. Pe legea
mea, aş săvârşi o nelegiuire dacă m-aş
îndoi de cinstea lui.
— Totuşi, milord, cred c-ar fi mult
mai bine să vedem urmările leacurilor lui
Hakim asupra scutierului scoţian; viaţa
183
mea însăşi atârnă de acest lucru; fiindcă
m-aş învrednici de moartea josnică a
unui câine dacă m-aş purta ca un
nesocotit, lipsind întreaga creştinătate de
scutul, de singura sa nădejde.
— Nu te-am văzut nicicând şovăind
în faţa morţii – zise Richard, dojenitor.
— Şi suveranul meu nu m-ar vedea
şovăind nici de astă dată – răspunse
neînfricatul baron, dacă n-ar fi vorba de
viaţa majestăţii voastre, care preţuieşte
mai mult decât a mea.
— Ei bine, bănuitorule, du-te şi vezi
dacă acel om merge spre bine. Fie ca
leacurile păgânului ori să mă ucidă, ori
să mă înzdrăvenească, căci nu mai pot
să zac aşa ca un bou răpus de ciumă,
când tobele bat, trâmbiţele sună şi caii
tropotesc cu neastâmpăr.
Baronul se grăbi să plece. În sinea lui
hotărâse să se spovedească unui
duhovnic curat la suflet, întrucât îşi
simţea cugetul încărcat la gândul că
stăpânul lui va fi îngrijit de un păgân. Se
duse la arhiepiscopul de Tyre, ştiind cât
de mult îl iubea şi îl preţuia regele
Richard pe acest înţelept prelat.
Episcopul ascultă spovedania baronului
cu acea putere de pătrundere care îi
184
caracterizează pe clericii romano-catolici.
Temerilor religioase ale baronului le dădu
atâta însemnătate câtă îşi putea îngădui
faţă de un laic.
— Doctorii – zise el – ca şi doctoriile
sunt de mare folos, deşi cei dintâi sunt
uneori prin naştere sau prin năravurile
lor, făpturile cele mai josnice din lume,
după cum doctoriile de care se folosesc
sunt extrase din cele mai primejdioase
otrăvuri. Creştinii se pot sluji la nevoie
de păgâni, de necredincioşi şi adeseori îţi
vine a crede că una dintre pricinile
pentru care au mai rămas pe pământ e
tocmai fiindcă au ştiut să se facă
folositori adevăraţilor slujitori ai lui
Dumnezeu; de aceea, pe bună dreptate,
facem robi din prinşii noştri de război.
Nu mai încape îndoială că cei dintâi
creştini s-au folosit de slujbele păgânilor.
Astfel, pe corabia Alexandria, pe puntea
căreia sfântul apostol Pavel a trecut în
Italia, marinarii de bună seamă că erau
păgâni. Ce-a zis însă preafericitul atunci
când a fost nevoie de sprijinul lor: Nisi hi
in navi manserint, vos salvi fieri non
potestis – dacă oamenii aceştia nu vor
rămâne pe puntea vasului, nu veţi putea
să scăpaţi. În sfârşit, jidovii sunt
185
potrivnici creştinismului ca şi
mahomedanii, şi cu toate că cei mai
mulţi medici din lagărul nostru îşi trag
obârşia din neamul lor, sunt folosiţi fără
remuşcări şi fără gălăgie. Deci, şi
mahomedanii pot fi folosiţi în acest scop.
Quod erat demonstrandum .
O astfel de judecată era sortită să
împrăştie pe de-a-ntregul temerile lui
Thomas de Vaux. Mai cu seamă însă
dictonul latinesc avu asupră-i o mare
înrâurire, tocmai din pricină că nu
pricepuse un singur cuvânt. Prelatul se
dovedi mai puţin vorbăreţ atunci când se
puse întrebarea dacă sarazinul ar fi
putut fi răuvoitor; de astă dată nu se
grăbi s-ajungă la o hotărâre pripită.
Luând din mâna baronului scrisorile de
credinţă, le citi şi le reciti, comparând
originalul cu tălmăcirea.
— E ceva care pare înadins ticluit ca
să măgulească pe regele Richard, şi nu
mă pot împiedica să nu-l bănuiesc pe
vicleanul sarazin. Sunt oameni iscusiţi în
meşteşugul otrăvurilor, ştiind să le
alcătuiască în aşa chip încât de-abia
peste câteva săptămâni îl doboară pe cel
care le-a înghiţit fără să ştie, şi în acest
timp ucigaşul are vreme să fugă. Se
186
pricep de asemenea să îmbibe pânza şi
pielea cu cel mai primejdios venin. Şi...
Maica Domnului să mă ierte, de vreme ce
le ştiam toate astea, cum de-am avut
nesocotinţa s-apropii aceste scrisori de
obrazul meu? Ia-le înapoi, sir Thomas;
grăbeşte-te şi du-le unde trebuie. (Şi i le
întinse grabnic baronului ţinându-le cât
mai departe.) Deocamdată, iată ce avem
de făcut, milord de Vaux. Să mergem
spre coliba scutierului bolnav şi să aflăm
dacă acest Hakim stăpâneşte într-adevăr
arta despre care mi-ai vorbit; apoi să
hotărâm dacă îl lăsăm sau nu să-şi arate
priceperea pentru însănătoşirea lui
Richard. Dar aşteaptă puţin. Să iau cu
mine afumătoarea, întrucât frigurile
acestea sunt molipsitoare. Te sfătuiesc
să iei rosmarin uscat, plămădit în oţet,
milord; întrucâtva mă pricep şi eu în arta
tămăduirii.
— Mulţumesc cucerniciei voastre –
răspunse Thomas de Gilsland. Dacă
frigurile s-ar fi atins de mine, de mult ar
fi trebuit să le iau de la bunul meu
stăpân.
Episcopul de Tyre se înroşi la gândul
că el se ferise cu teamă de monarhul
bolnav; în sfârşit, îl rugă pe baron să-i
187
arate drumul, în clipa când ajunseră în
dreptul sărăcăcioasei colibe în care
locuiau cavalerul Leopardului şi
scutierul său, episcopul grăi către de
Vaux:
— Într-adevăr, milord, scoţienii se
îngrijesc mai puţin de suita lor decât ne
îngrijim noi de câini. Iată un cavaler –
zice-se, viteaz în război şi în stare să
săvârşească fapte de seamă în timp de
pace – al cărui scutier, totuşi, trăieşte
într-o mizerie în care nu cred că trăiesc
nici câinii în Anglia. Ce spui despre
vecinii dumitale de miazănoapte?
— Stăpânul face tot ce-i stă în
putinţă pentru scutierul lui căci locuiesc
împreună, în acelaşi adăpost – zise
baronul. Şi intră în colibă.
Episcopul îl urmă, în silă. Căci, deşi
nu se putea spune c-ar fi fost lipsit de
curaj, acest curaj era dominat totuşi de-o
mare grijă faţă de făptura lui. Îşi
amintise că avea îndatorirea să cerceteze
îndeaproape priceperea medicului arab,
şi de aceea trecu pragul colibei cu un aer
mândru, studiat dinainte, înadins ca să
impună respect străinului. Prelatul avea,
într-adevăr, o înfăţişare impunătoare şi
vrednică de luare aminte. În tinereţe
188
fusese deosebit de chipeş şi la vârsta lui
înaintată n-ar fi vrut pentru nimic în
lume să pară altfel. Purta falnicele
veşminte episcopale, bogate, împodobite
cu blănuri scumpe, peste care aruncase
o pelerină cu fel şi chip de broderii.
Inelele pe care le purta în degete
preţuiau cât o întreagă baronie, iar
gluga, lăsată pe spate din pricina
căldurii, era prinsă cu copci de aur curat
în jurul grumazului şi sub bărbie. Unul
dintre cei doi însoţitori ai săi îl apărau de
soare, după obi-ceiul asiaticilor, ţinând
deasupra capului său un fel de umbrelă
din frunze de palmier, în timp ce al
doilea se străduia să-l răcorească,
fluturând în jurul lui un evantai din pene
de păun.
În clipa când episcopul de Tyre intră
în coliba cavalerului scoţian, acesta
lipsea de-acolo, iar medicul maur, pe
care venise să-l vadă, era aşezat turceşte,
pe o saltea împletită din frunze, aşa cum
îl lăsase de Vaux cu câteva ceasuri mai
înainte, alături de bolnavul care părea că
doarme adânc şi căruia îi pipăia pulsul
din când în când. Episcopul rămase în
picioare timp de câteva clipe, ca şi cum
s-ar fi aşteptat să fie întâmpinat cu
189
smerenie sau ca sarazinul să rămână
uimit de înfăţişarea lui mândră şi
impunătoare. Dar Adonbec nu-l privi
decât în treacăt şi, atunci când în sfârşit
prelatul îi dădu bună ziua în limba
franceză, el îi răspunse prin obişnuitul
salut oriental: Salam aleicum! Pacea să
fie cu tine!
— Eşti medic, necredinciosule?
întrebă episcopul vădit înciudat de-o
astfel de primire. Aş vrea să stau cu tine
de vorbă în privinţa meşteşugului tău.
— Dacă te-ai pricepe cât de puţin în
arta medicinei – răspunse El Hakim – ar
trebui să ştii că medicii nu vorbesc şi nu
se sfătuiesc în odaia unui bolnav.
Ascultă – adăugă el, în timp ce afară se
auzea lătratul surd al unui câine – însuşi
dobitocul acela îţi dă o pildă, Ulemat.
Simţirile lui îl îndeamnă să-şi înăbuşe
lătrăturile, fiindcă se află în preajma
unui bolnav. Vino afară, dacă vrei să-mi
spui ceva – adăugă el, ridicându-se şi
arătându-i calea.
Deşi îmbrăcămintea sarazinului era
cât se poate de sărăcăcioasă, şi
înfăţişarea lui pirpirie contrasta cu aceea
falnică a prelatului şi a uriaşului baron,
în felul de a se purta al acestuia era ceva
190
impunător, care nu îngăduia episcopului
de Tyre să-şi dezvăluie nemulţumirea
pentru lecţia primită. Ieşind din colibă, îl
privi pe Adonbec în linişte câteva clipe,
gândindu-se ce ton să folosească mai
departe în convorbire. Nici un fir de păr
nu se zărea de sub gluga ridicată pe
care-o purta arabul, şi care îi ascundea
jumătate din fruntea înaltă, netedă şi
lipsită de cute, aşa cum îi erau şi obrajii,
în măsura în care nu-i adumbrea barba
lungă, deasupra căreia priveau
pătrunzător, după cum am mai spus,
ochii lui negri.
Uimit de înfăţişarea lui tinerească,
prelatul se hotărî în cele din urmă să
rupă firul tăcerii pe care arabul părea
hotărât să-1 prelungească, şi-1 întrebă
ce vârstă avea.
— Anii oamenilor de rând – răspunse
sarazinul – se numără după zbârcituri; ai
înţelepţilor, după ştiinţa lor. Eu nu cutez
să mă socotesc mai bătrân decât o sută
de întoarceri ale Hegirei .
Luând acest răspuns în înţelesul lui
obişnuit, socotindu-l adică pe străin în
vârstă de o sută de ani, baronul de
Gilsland privi spre prelat cu un aer
neîncrezător; acesta, cu toate că
191
înţelesese în alt chip răspunsul lui El
Hakim, se grăbi să răspundă privirii
printr-o tainică clătinare a capului. Şi
vorbi cu îngâmfare, întrebând aspru prin
ce îşi putea dovedi arabul priceperea în
ştiinţa medicală.
— Drept chezăşie ai cuvântul
puternicului Saladdin – răspunse
înţeleptul, atingându-şi fruntea în semn
de adâncă cinstire; – cuvântul pe care nu
şi l-a călcat niciodată, fie c-a fost vorba
de un prieten sau de-un vrăjmaş. Ce vrei
mai mult, nazarinene?
— Aş vrea să văd cu ochii până unde
merge puterea ta – răspunse baronul –
fiindcă, dacă nu vei face acest lucru, n-ai
să te poţi apropia de patul regelui
Richard.
— Puterea medicului stă în
tămăduirea bolnavului. Iată-l pe acest
scutier: sângele lui era secat de frigurile
care au înălbit cu schelete tabăra voastră
şi împotriva cărora toată dibăcia
medicilor nazarineni a fost ca un
veşmânt de mătase pe care l-ar îmbrăca
un războinic ca să se apere de
împunsăturile suliţelor. Priviţi-i degetele
şi braţele slăbite, asemenea labelor şi
ghearelor cocorului. Azi-dimineaţă,
192
moartea îşi întinsese coasa asupră-i; dar
în clipa când îngerul Azrael sosise la
căpătâiul său, eu am poposit la
picioarele lui, şi sufletul nu i-a zburat
din trup. Aşadar, nu mă tulburaţi cu
întrebări de prisos; aşteptaţi mai bine
clipa hotărâtoare şi priviţi în linişte
minunea ce se va împlini.
Medicul se folosi atunci de astrolab,
unealta pe care-o întrebuinţa la
măsurătoarea stelelor, un fel de oracol în
ştiinţa orientală şi cercetând cu adâncă
luare aminte dacă s-a împlinit ceasul
hotărât pentru rugăciune, căzu în
genunchi, cu faţa întoarsă către Mecca şi
începu să îngâne ruga prin care orice
musulman îşi încheie truda de peste zi.
Episcopul şi baronul îşi aruncau unul
altuia priviri în care se putea citi dispreţ
şi indignare; nici unul dintre ei însă nu
îndrăzni să tulbure rugăciunea lui El
Hakim, oricât de păgână li s-ar fi părut.
Arabul se ridică apoi de la pământ şi
intră în coliba în care se afla bolnavul.
Aici scoase dintr-o cutiuţă de argint un
burete îmbibat cu cine ştie ce apă
mirositoare, căci, în clipa când îl puse
sub nasul bolnavului, acesta strănută, se
trezi şi privi rătăcit împrejur. În clipa
193
când se ridică în capul oaselor, gol până-
n brâu, numai pielea şi oasele, de parcă
atunci ar fi fost scos din groapă, avea o
înfăţişare groaznică. Chipul îi era
prelung, uscat şi acoperit de încreţituri,
dar privirea, rătăcită la început, deveni
din ce în ce mai liniştită; păru a băga de
seamă că în preajmă-i se găseau oaspeţi
de vază, deoarece, cu mâinile slăbite
încercă să-şi descopere capul în semn de
respect. Peste câteva clipe îşi chemă
stăpânul cu umilinţă şi supunere:
— Ne cunoşti oare, vasalule? întrebă
lordul Gilsland.
— Nu prea, milord – răspunse
scutierul cu glas stins. Am avut un somn
lung şi plin de visuri. Totuşi, îmi dau
seama că sunteţi un mare comandant
englez, după crucea roşie pe care-o
purtaţi cusută pe veşmânt, iar acest
senior e un sfânt prelat a cărui
binecuvântare îl rog să mi-o dea întru
iertarea păcatelor.
— Ţi-o dau Benedictio Domini sit
vobiscum! rosti prelatul făcând semnul
crucii, dar fără să se apropie de patul
bolnavului.
— Vedeţi cu ochii – zise arabul – c-a
scăpat de friguri. Bolnavul vorbeşte
194
liniştit, păstrându-şi întreaga ţinere de
minte; de asemenea, pulsul îi bate
domol, ca şi al vostru. Veniţi şi vă
încredinţaţi.
Prelatul nu se încumetă să facă o
astfel de încercare; dar Thomas de
Gilsland, mai hotărât, pipăi cu mâna lui
şi îşi dădu seama că într-adevăr bolnavul
scăpase de friguri.
— Asta e o adevărată minune – zise
lordul, privindu-l îndelung pe episcop;
omul acesta e pe deplin vindecat. Îl voi
duce numaidecât pe medic în cortul
regelui Richard; care e părerea sfinţiei
voastre?
— Aşteaptă, lasă-mă să sfârşesc cu
un bolnav mai înainte de-a începe cu
altul – zise arabul. Te voi însoţi numai
după ce-am să-i dau bolnavului acestuia
şi cea de-a doua cupă din elixirul bine-
făcător.
Vorbind astfel, luă o mică cupă de
argint şi-o umplu cu apă dintr-un burduf
ce se afla la capul patului; scoase apoi de
la brâu o punguţă împletită din fir de
argint, în care se afla leacul, şi vârând-o
în cupă, o lăsă acolo un timp. Privitorii
băgară de seamă, că apa din cupă începu
să facă băşici, dar se potoli repede.
195
 — Bea – zise medicul către bolnav;
dormi apoi şi te trezeşte pe deplin
sănătos.
— Şi numai cu un astfel de leac poţi
să tămăduieşti un monarh? întrebă
episcopul de Tyre.
— Am tămăduit o biată slugă, după
cum vezi bine – răspunse înţeleptul; regii
Francistanului sunt oare alcătuiţi din
altă plămadă decât cei din urmă dintre
slujitorii lor?
— Să vină numaidecât la rege –
strigă baronul de Gilsland. Ne-a dovedit
îndeajuns că se pricepe să lecuiască.
Dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum
dorim, iau totul asupră-mi.
În clipa când tocmai voiau să iasă din
colibă, bolnavul, ridicând glasul atât cât
îi îngăduiau puterile, strigă:
— Cucernice părinte, nobil cavaler, şi
dumneata binefăcătorule, dacă vreţi să
dorm şi să mă înzdrăvenesc, spuneţi-mi,
rogu-vă, unde se află bunul meu stăpân?
— A plecat într-o expediţie pe
meleaguri îndepărtate, cu sarcini de
seamă care îl vor face să zăbovească mai
multe zile, prietene – răspunse prelatul.
— Ei! strigă baronul de Gilsland – de
ce să-l amăgim pe bietul băiat?...
196
Stăpânul tău s-a întors de curând,
prietene, şi-1 vei vedea numaidecât.
Bolnavul ridică spre cer braţele
slăbite, în semn de mulţumire către
Dumnezeu, apoi, nemaiputând ţine ochii
deschişi din pricina leacului adormitor,
căzu într-un somn adânc.
— Eşti un tămăduitor mai bun decât
mine, sir Thomas – zise prelatul; în odaia
unui bolnav, mai mult preţuieşte o
minciună îmbucurătoare, decât un
adevăr în stare să mâhnească.
— Ce vrei să spui, cucernice părinte?
întrebă repede de Vaux. Crezi c-aş rosti o
minciună chiar cu preţul unei duzini de
vieţi?
— Ai spus – răspunse prelatul,
oarecum îngrijorat – ai spus că stăpânul
acestui scutier s-a întors. Vorbesc de
cavalerul Leopardului.
— Dar s-a întors, într-adevăr. Am
stat de vorbă cu el acum câteva ceasuri.
El ni l-a adus pe medicul acesta învăţat.
— Prea Sfântă Fecioară! Pentru ce
nu mi-ai spus până acum că s-a întors?
strigă prelatul şi mai tulburat.
— N-am spus că s-a întors în
tovărăşia vraciului? Credeam c-am făcut
acest lucru – răspunse de Vaux,
197
nepăsător. Dar ce însemnătate mai are
întoarcerea lui, atunci când e vorba de
priceperea vraciului şi de însănătoşirea
regelui?
— Are foarte mare însemnătate –
răspunse episcopul, încleştând pumnii,
bătând din picior şi lăsând să-i scape,
fără voie, şi alte semne de nerăbdare.
Unde-ar putea să fie în clipa aceasta
cava-lerul? Domnul cu noi! S-ar putea
întâmpla unele greşeli fatale.
— Omul de pază, care se află
înaintea colibei – răspunse baronul,
mirat oarecum de neliniştea prelatului –
ar putea, cred, să ne dea de veste unde i-
a plecat stăpânul.
Tânărul fu chemat numaidecât şi,
într-un grai greu de priceput pentru cei
doi cruciaţi, izbuti în cele din urmă să-i
facă să înţeleagă că cu câteva clipe mai
înainte stăpânul lui fusese căutat de un
ofiţer şi plecaseră împreună spre cortul
regelui. Neliniştea episcopului păru că
ajunsese la culme, şi, într-o oarecare
măsură, se tulbură şi baronul, deşi nu
era un om pătrunzător şi nici prea
bănuitor. Pe măsură însă ce îngrijorarea
prelatului se înteţea, dorinţa lui de a-şi

198
ascunde sau de a-şi stăpâni tulburarea,
sporea şi ea.
Episcopul îşi luă repede rămas bun
de la baron, care îl urmări nedumerit cu
privirile şi, ridicând din umeri, porni,
însoţii de medicul arab, spre cortul
regelui Richard.

CAPITOLUL IX
Acesta e regele vracilor, fierbinţeala şl
ciuma,
Răceala sau arzătoarea podagră,
numai cât îl zăresc
Şi slăbesc din încleştare mădularele
chinuite.
Anonim

Baronul de Gilsland se îndrepta

domol, cu chipul îngrijorat, spre cortul
regelui. Era mai încrezător în destoinicia
braţului său în luptă decât în aceea a
minţii lui. Dându-şi seama că nu prea
avea însuşirea de a pătrunde în taina
lucrurilor, se mulţumea de obicei să se
mire de întâmplări pe care un om cu o
minte mai vioaie s-ar fi străduit să le
cerceteze şi să le înţeleagă sau cel puţin
să cugete asupra lor. Totuşi de astă dată
găsea şi el că într-adevăr era ceva ciudat
199
în purtarea prelatului, care la auzul unei
veşti atât de neînsemnate, cum era aceea
a întoarcerii unui biet cavaler scoţian, se
tulburase deodată, uitând cu totul de
miraculoasa vindecare la care fusese
martor. În ochii lui sir Thomas Gilsland,
un asemenea cavaler era pe de-a-ntregul
lipsit de interes, mai cu seamă în cercul
nobililor; şi, în ciuda obiceiul său de a
privi lucrurile cu nepăsare, de data asta
baronul îşi storcea mintea cumplit,
străduindu-se să descopere pricina
tulburării prelatului. În cele din urmă îşi
zise că la mijloc trebuia să fie vorba de
vreo uneltire împotriva regelui Richard,
urzită de aliaţii lui, şi în care se putea
întâmpla ca însuşi prelatul să fie
amestecat, întrucât trecea drept un om
cam lipsit de scrupule şi nu prea
statornic în păreri. Baronul era
încredinţat că nu exista pe lume om mai
desăvârşit decât stăpânul său, deoarece
Richard, întruchiparea cavalerismului,
era cel dintâi dintre principii creştini şi
se supunea din toate punctele de vedere
canoanelor sfintei biserici catolice. Aici se
opreau gândurile lui de Vaux, în privinţa
desăvârşirii unui om. Ştia însă că
strălucitele însuşiri de care stăpânul său
200
dăduse dovadă, atrăseseră asupră-i
necontenit, destulă ură şi defăimare,
odată cu preţuirea şi dragostea, şi că în
lagăr, chiar şi printre principii cruciaţi,
se găseau mulţi care ar fi fost gata să
jertfească nădejdea izbânzii asupra
sarazinilor, plăcerii de a-l surpa, sau cel
puţin de a-l umili pe Richard al Angliei.
„Ţinând seama de toate acestea – îşi
zise în sine baronul – n-ar fi cu neputinţă
ca medicul arab să se slujească de
priceperea lui, sau poate chiar de
închipuita lui pricepere, ca de un
vicleşug la care cavalerul Leopardului ar
fi părtaş, iar episcopul de Tyre, oricât ar
fi el de faţă bisericească, să nu fie
amestecat câtuşi de puţin.” Această
presupunere, însă, nu se prea împăca cu
neliniştea pe care o vădise prelatul în
clipa când aflase de neaşteptata
întoarcere a cavalerului scoţian în tabăra
cruciaţilor. De Vaux se afla însă sub
înrâurirea prejudecăţilor lui obişnuite,
care îl făceau să creadă că un şiret preot
italian, un scoţian cu inimă nestatornică
şi un medic păgân alcătuiau o tagmă de
la care nu se putea aştepta nimic bun.
Tocmai de aceea se hotărî să dea totul pe
faţă regelui, a cărui judecată o preţuia la
201
înălţimea vitejiei care îl făcuse atât de
temut.
În acest timp însă, lucrurile se
petrecuseră cu totul împotriva
bănuielilor lui sir Thomas de Vaux. De
îndată ce acesta părăsise cortul regesc,
Richard, împins de nerăbdarea pricinuită
de febră şi de cea obişnuită firii sale,
începu să murmure, văzând că nu se
întoarce mai degrabă. Monarhul avea
însă destulă stăpânire de sine ca să
judece şi să-şi domolească mânia pe care
i-o sporea şi mai mult boala. Cei din jur
se istoviră în sforţări căutând să-i abată
gândurile; în zadar însă îi citi preotul din
cartea de rugăciuni, în zadar îi spuse
slujitorul o poveste şi-i cântă aedul
favorit din strunele harpei. În cele din
urmă, cu două ceasuri înainte de apusul
soarelui, prin urmare cu mult înainte de-
a fi putut să afle vreo ştire în legătură cu
priceperea medicului arab, trimise un om
la cavalerul Leopardului, cu poruncă să
vină numaidecât, hotărât să-şi
potolească nerăbdarea prin desluşirile pe
care i le va da sir Kenneth în ceea ce
privea pricinile lipsei lui din tabără şi a
împrejurărilor în care-l întâlnise pe
vestitul medic. Cavalerul scoţian se
202
supuse acestei porunci şi se înfăţişă
înaintea regelui ca un om obişnuit cu
astfel de întrevederi. Regele Angliei îl
cunoştea foarte puţin, din vedere;
mândru de rangul său şi credincios în
adâncul inimii femeii ce-i stăpânea
gândurile, sir Kenneth nu lăsa niciodată
să-i scape prilejul de a lua parte la
vreuna din adunările la care suveranul,
prietenos şi binevoitor, deschidea porţile
tuturor celor care deţineau un oarecare
rang în rândurile cavalerilor. Regele îl
privi cu multă luare aminte, în timp ce el
se apropie de patul regesc, îndoindu-şi o
clipă genunchiul, apoi se ridică şi rămase
în picioare, într-o atitudine respectuoasă,
dar lipsită de slugărnicie şi de umilinţă,
aşa cum se cuvenea unui ofiţer în
prezenţa suveranului său.
— Numele domniei-tale – zise regele –
e Kenneth, cavaler al Leopardului. Cine
ţi-a acordat ordinul de cavaler?
— M-a învestit, atingându-mă cu
spada, William-Leul, regele Scoţiei.
— Spada lui era vrednică să
dăruiască o astfel de cinste, şi nici nu s-a
pogorât pe un umăr nevrednic... Te-am
văzut făcându-ţi datoria, ca un bun şi
vajnic cavaler, în iureşul luptei; nu te
203
îndoieşti, cred, că meritele domniei-tale
n-au fost cunoscute. Dar înfumurarea pe
care ai dovedit-o în alte împrejurări a
ajuns până acolo încât cea mai mare
răsplată ce ţi s-ar cuveni pentru isprăvile
domniei-tale, nu poate fi alta decât
iertarea pentru ce ai greşit. Ce ai de
spus?
Kenneth încercă să vorbească, dar nu
găsi cuvântul de care ai fi avut nevoie.
Conştiinţa tainică a iubirii lui
neîngăduite şi privi rea de şoim cu care
Inimă-de-Leu căuta să-i pătrundă în
adâncul sufletului îl tulburau una mai
mult ca cealaltă.
— Şi totuşi – continuă regele – cu
toate că soldaţii şi vasali sunt datori să
se supună cu respect ordinelor celor mai
mari, am putea să-i iertăm unui viteaz
cavaler o şi mai mare vină decât aceea
de-a avea un câine de vânătoare, cu
toate că noi am dat porunci aspre în
această privinţă.
Vorbind astfel, Richard ţinea ochii
aţintiţi asupra scoţianului şi nu se putu
stăpâni să nu zâmbească în sine văzând
că fizionomia cavalerului se schimbase
dintr-o dată, simţindu-se uşurat în clipi
când regele îi arătase pe faţă învinuirea.
204
 — Să nu vă fie cu supărare, sire –
rosti scoţianul – dar cred că s-ar cuveni
ca majestatea voastră să ne îngăduie
anumite slăbiciuni, nouă, bieţilor
gentilomi din Scoţia. Suntem departe de
ţară, veniturile noastre nu sunt
îndestulătoare şi nu ne pot susţine ca pe
îndestulaţii voştri seniori care se bucură
de dărnicia lombarzilor. Sarazinii ne-ar
simţi şi mai straşnic loviturile dacă am
putea adăuga din când în când la
rădăcinile şi la pâinişoarele noastre de
orz o bucată de vânat uscat.
— Nu e nevoie să mi se ceară mie o
astfel de îngăduinţă, de vreme ce sir
Thomas de Vaux, care ca toţi ceilalţi ce-
mi stau în preajmă face tot ce găseşte că
e bine şi nimerit să facă, ţi-a dat
încuviinţarea să vânezi cu câinii sau cu
şoimii.
— Cu şoimii, nu. Dar, dacă
majestatea voastră mi-ar lăsa libertatea
deplină în această privinţă, dăruindu-mi
în acelaşi timp şi un şoim, aş fi bucuros
ca într-o bună zi să cinstesc masa
regească cu vânat proaspăt de apă.
— Mi-e teamă însă că dac-ai avea
şoimul, nu ai mai aştepta îngăduinţa. Se
spune că pe noi, coborâtorii din casa de
205
Anjou, ne supără tot atât de mult
călcarea legilor vânătoreşti cât şi
trădarea coroanei. Totuşi, oamenilor
vrednici şi cinstiţi li se pot ierta unele...
Dar să lăsăm asta. Aş vrea să ştiu,
cavalere, cu ce scop şi din a cui poruncă
ai făcut o călătorie prin ţinuturile Mării
Moarte, în apropiere de Engaddi?
— Din porunca sfatului mai-marilor
Sfintei Cruciade.
— Şi cine-a cutezat să dea o astfel de
poruncă, atunci când eu, care,
neîndoielnic, nu sunt cel din urmă în
această ligă, n-am fost încunoştiinţat?
— Să nu vă fie cu supărare, sire, dar
nu eu eram cel îndreptăţit să cer
desluşiri în această privinţă. Nu sunt
decât un ostaş al crucii, slujind, de bună
seamă, în clipa de faţă, sub flamura
majestăţii voastre, mândru că o astfel de
cinste mi-a fost îngăduită. Totuşi, cel ce
poartă pe pieptul său acest simbol sfânt
al drepturilor creştinătăţii şi al cuceririi
Sfântului Mormânt, a făcut totodată
legământul de a se supune fără şovăire
poruncilor principilor şi călăuzitorilor
Sfintei Cruciade. Se cuvine să deplâng,
odată cu toată creştinătatea, că o boală
care, nădăjduiesc, nu va mai dăinui
206
multă vreme, a lipsit pe majestatea
voastră de putinţa de a lua parte la sfatul
în care glasul îi era atât de puternic; dar,
ca ostaş, a trebuit să mă supun celor
cărora le aparţine dreptul de a comanda.
Cea mai mică şovăire ar fi o pildă rea în
tabăra creştină.
— Ai toată dreptatea, şi vina nu se
cuvine să cadă asupră-ţi ci asupra celor
cu care, atunci când bunul Dumnezeu se
va milostivi să mă ridice din acest
aşternut blestemat al durerilor şi zăcerii,
nădăjduiesc să mă răfuiesc precum se
cuvine. Dar ce mesaj ai dus?
— Socotesc, cu voia majestăţii
voastre, că o astfel de întrebare ar trebui
pusă acelora ce mi-au încredinţat
sarcina, şi care ar putea să desluşească
rostul misiunii mele. Numai atunci aş
putea destăinui mesajul meu.
— Fără taine cu mine, domnule
scoţian, dacă ţii la liniştea dumitale –
spuse, nervos, monarhul.
— Liniştea mea, sire? Pe aceasta am
zvârlit-o ca pe ceva de prisos din clipa
când m-am legat de această sfântă
expediţie, întrucât mă gândesc mai mult
la fericirea veşnică decât la bietele mele
mulţumiri pământeşti.
207
 — Pe sfânta liturghie, eşti un viteaz!
Ascultă, cavalere, îmi sunt dragi
scoţienii: sunt viteji, deşi rămân
încăpăţânaţi şi nesupuşi, şi-i cred de
asemenea cinstiţi la suflet, deşi
împrejurările politice i-au silit de multe
ori să se prefacă. Ar trebui să mă bucur
de oarecare recunoştinţă din partea lor,
întrucât am făcut de bunăvoie ceea ce nu
se putea smulge pe calea armelor, nici
mie, nici înaintaşilor mei. Am clădit din
nou cetăţile din Roxbourg şi Berwick,
care fuseseră date Angliei ca zălog. I-am
dat înapoi Scoţiei toate ţinuturile
cuprinse între vechile ei hotare şi, în
sfârşit, am renunţat la dreptul de omagiu
ce se cuvenea coroanei Angliei, socotind
că v-a fost impus pe nedrept. Am vrut să-
mi fac prieteni liberi şi neatârnaţi, într-o
ţară în care vechii regi ai Angliei nu
căutaseră decât să-şi supună vasali
răzvrătiţi şi pururi nemulţumiţi.
— Aţi făcut toate astea, milord – rosti
sir Kenneth înclinându-se – în urma unei
cinstite înţelegeri cu suveranul nostru la
Canterbury. Pentru aceasta, eu şi alţi
scoţieni care preţuiesc mai mult decât
mine, am venit să luptăm sub flamura
majestăţii voastre, în loc să pustiim
208
hotarele Angliei. Dacă numărul lor nu-i
atât de mare, însemnează că mulţi au
pierit.
— Deplin adevăr e în cele rostite; şi,
ţinând seamă c-am făcut mult bine ţării
domniei-tale, îţi cer, cavalere, să-ţi
aminteşti că eu, ca mai-mare al ligii
creştine, am dreptul să ştiu cele ce se
întâmplă între aliaţii mei. Aşadar, dă-mi
ceea ce mi se cuvine, mărturisindu-mi
ceea ce trebuie să ştiu, şi sunt sigur că
voi putea fi lămurit de domnia-ta mai
bine decât de oricare altul.
— Sire, pentru că mi-o cereţi în felul
acesta, vă voi mărturisi adevărul,
întrucât sunt încredinţat că gândurile
voastre de-a ajunge la ţinta sfintei
noastre străduinţe sunt cinstite şi
pornesc din adâncul inimii, lucru pentru
care nu m-aş pune chezaş în ceea ce-i
priveşte pe ceilalţi conducători ai sfintei
ligi. Aflaţi, prin urmare, că am avut
sarcina să propun, prin mijlocirea
sihastrului din Engaddi, un om de o
sfinţenie desăvârşită, cinstit şi preţuit de
Saladdin însuşi...
— O prelungire a încetării focului, de
bună seamă? strigă Richard,
întrerupându-l aprins.
209
 — Nu, pe sfântul Andrew, sire, ci
statornicirea unei păci temeinice şi
retragerea oştirilor noastre din Palestina.
— Pe sfântul George! Chiar dacă nu i-
am privit niciodată cu bunăvoinţă, nu i-
aş fi crezut în stare să se înjosească
până-ntr-atât. Spune-mi, sir Kenneth, cu
ce fel de gânduri ai luat asupră-ţi o astfel
de sarcină?
— Am primit din toată inima s-o
aduc la îndeplinire, sire, fiindcă, lipsiţi
fiind de nobilul nostru comandant, sub a
cărui singură îndrumare am fi putut
nădăjdui că vom învinge şi cum nu
vedeam pe nimeni care i-ar fi putut lua
locul, am socotit că cel mai bun lucru
într-o astfel de împrejurare, n-ar putea fi
altul decât înlăturarea, pe orice cale, a
unei înfrângeri.
— Şi în ce condiţii s-ar fi putut
încheia o pace atât de glorioasă? întreabă
Richard, stăpânindu-şi cu greu furia ce-i
clocotea în piept.
— Condiţiile nu mi-au fost dezvăluite
mie, sire; pergamentul pe care l-am lăsat
în mâinile sihastrului era pecetluit.
— Şi cum ţi s-a părut acest sihastru?
E un om tâmp, un smintit, un mişel sau
un sfânt?
210
 — În privinţa smintelii lui, sire,
socotesc că se preface, voind printr-un
astfel de mijloc să-şi atragă cinstirea
păgânilor, întrucât aceştia îi cred pe
nebuni fiinţe înzestrate cu harul
dumnezeiesc; cel puţin, această nebunie
pare să-1 stăpânească numai în anumite
prilejuri, fără să-i tulbure mintea în orice
împrejurare, aşa cum se întâmplă cu cei
căzuţi pradă unei nebunii obişnuite.
— E multă iscusinţă în acest
răspuns – rosti monarhul, lăsându-se să
cadă în aşternutul din care se ridicase
un răstimp în capul oaselor. Şi ce crezi
de pocăinţa lui?
— Pocăinţa mi s-a părut pornită din
inimă; se chinuieşte, pesemne, din
pricina remuşcărilor, pentru cine ştie ce
cumplită nelegiuire săvârşită.
— Dar părerile lui în legătură cu
împrejurările politice?
— Cred, sire, că nu mai nădăjduieşte
în mântuirea Palestinei, după cum nu
mai trage nădejde nici să se mântuiască
pe sine, afară numai dacă nu se va
întâmpla vreo minune, mai cu seamă de
când braţul lui Richard al Angliei a
încetat să mai lupte pentru dezrobirea ei.

211
 — Prin urmare, vederile acestui
sihastru sunt tot atât de josnice ca şi ale
principilor nemernici care, uitând de
îndatoririle cavalereşti şi de credinţa
creştină, nu se arată hotărâţi decât
atunci când e vorba să bată în retragere.
Decât să pornească împotriva unei
hoarde de sarazini, înţeleg mai bine să
calce în picioare trupul unui aliat care e
pe moarte.
— Iertaţi-mă sire, dacă-mi iau
îngăduinţa să vă mărturisesc că o astfel
de convorbire vă înrăutăţeşte şi mai mult
boala, duşman mult mai primejdios
pentru creştinătate decât toate ostile
necre-dincioşilor.
Într-adevăr, obrazul lui Richard se
învăpăiase şi mişcările îi erau din ce în
ce mai mânioase: cu pumnul strâns, cu
braţul ridicat şi cu ochii scânteietori,
părea că suferă atât trupeşte cât şi
sufleteşte, deşi susţinut de curaj,
continua să vorbească, dispreţuind parcă
ambele suferinţe.
— Oricât ai căuta să mă măguleşti,
cavalere – reluă el – tot n-ai să-mi scapi.
Se cuvine să-mi spui mai multe decât
mi-ai spus până acum... Ai zărit-o pe
soţia mea, regina, la Engaddi?
212
 — Nu, după cât mi-aduc aminte, sire
– răspunse sir Kenneth, tulburat peste
măsură, deoarece îşi amintea de
procesiunea care avusese loc la miezul
nopţii în capela din peşteră.
— Te întreb – stărui cu şi mai multă
asprime regele – dacă n-ai intrat în
capela călugăriţelor carmelite din
Engaddi, şi dacă n-ai zărit-o cumva pe
Berengaria, regina Angliei, însoţită de
doamnele de la curte care au întovărăşit-
o în acest pelerinaj?
— Sire, voi spune adevărul ca în faţa
altarului. Într-o capelă subterană, în
care am fost călăuzit de sihastru, am
întâlnit un cor de femei care venise să se
închine în faţa unor moaşte de o
neasemuită sfinţenie. Nu le-am zărit însă
feţele şi nu le-am auzit murmurul
glasurilor decât în imnurile pe care le
cântau. N-aş putea să ştiu dacă regina
Angliei se afla printre ele.
— Şi pe nici una dintre doamne n-ai
recunoscut-o? (Sir Kenneth tăcu). Te
întreb – repetă Richard ridicându-se într-
un cot – ca pe un gentilom şi un cavaler
– şi voi vedea în ce măsură eşti vrednic
de aceste două ranguri; te întreb, zic,
dacă n-ai recunoscut pe vreuna dintre
213
doamnele care alcătuiau această
procesiune cucernică?
— Sire – răspunse Kenneth, şovăind,
cuprins de sfială -...am putut bănui...
— Şi eu de asemenea bănuiesc –
adăugă regele, încruntându-şi
sprinceana cu asprime. Dar, destul;
oricât ai fi de leopard, cavalere, teme-te
să nu cazi în gheara leului... Ascultă...
Ca să te îndrăgosteşti de lună,
însemnează că ţi s-a rătăcit mintea; dar
ca să te caţări pe un turn înalt, cu
nădejdea că vei ajunge la ea, e o
nesocotinţă care te împinge la nimicire.
În clipa aceea se auzi un zgomot în
încăperea alăturată şi regele, reluându-şi
numaidecât aerul obişnuit, adăugă:
— De ajuns, cavalere. Pleacă. Du-te
şi-1 caută pe de Vaux şi grăbeşte să mi-l
trimiţi, însoţit de medicul arab. Voi pune
la încercare, cu viaţa mea, cinstea
sultanului. Dacă ar vrea să se lepede de
credinţa lui neadevărată, l-aş ajuta cu
spada mea să-i alunge de pe pământurile
sale pe francezi şi pe austriaci, şi aş
socoti că Palestina e mai bine cârmuită
de dânsul decât de nişte regi, chiar
pogorâţi de-a dreptul din cer.

214
 Cavalerul Leopardului se retrase şi
peste câtăva vreme, şambelanul vesti că
o delegaţie a sfatului a sosit să vegheze
asupra majestăţii sale regele Angliei.
— Frumos din parte-le dacă-şi mai
aduc aminte că trăiesc încă – răspunse
el... Şi cine sunt aceşti vrednici oaspeţi?
— Marele magistru al Templierilor şi
marchizul de Montserrat.
— Fratelui nostru, regelui Franţei,
nu-i place să calce în odaia unui bolnav,
mi se pare. Totuşi, dacă Filip ar fi fost
bolnav, de mult m-ar fi zărit la căpătâiul
patului său de suferinţă. Jocelyn, pune
aşternutul în rânduială; e învălmăşit ca o
mare învolburată: dă-mi şi oglinda aceea
de oţel... Trece-mi peria prin păr şi prin
barbă... Parcă aş avea mai curând coama
unui leu decât părul unui creştin... Adu
şi apă.
— Milord – rosti şambelanul
tremurând – medicii spun că apa rece
poate să fie primejdioasă.
— Să-i ia dracu' pe medici – răspunse
monarhul. De vreme ce nu pot să mă
pună pe picioare, crezi oare c-o să le
îngădui să mă chinuiască?... Şi-acum, să
poftească nobilii oaspeţi; n-au să zică,
nădăjduiesc, că boala îl ţintuieşte în aşa
215
hal la pat pe bietul Richard, încât să nu
se mai îngrijească de curăţenie.
Vestitul mare-magistru al
Templierilor era un om subţire şi deşirat,
îmbătrânit parcă din pricina războaielor.
Avea o privire domoală, dar
pătrunzătoare, şi-o frunte, în încreţiturile
căreia mii de intrigi întunecate îşi
lăsaseră urmele. Era căpetenia acelor
ciudaţi fraţi Templieri, pentru care
ordinul lor monahal însemna totul, iar
insul nimic, urmărind creşterea puterii
ordinului chiar în paguba religiei pentru
a cărei apărare se statornicise la început
frăţia. Cavalerii Templieri erau învinuiţi
de erezie şi de practicarea vrăjilor, deşi
erau monahi creştini şi se bănuia c-ar fi
încheiat o înţelegere tainică cu sultanul,
cu toate că făcuseră legământ să
ocrotească Sfântul Mormânt şi să lupte
pentru eliberarea lui. Rostul ordinului în
sine, ca şi al căpeteniei sale, marele
magistru, erau taine, pe care oricine se
cutremura la gândul c-ar putea să le afle.
Omul învestit cu o funcţie atât de înaltă
venise înveşmântat în sutana lungă,
albă, pe care-o purta în împrejurările
cele mai solemne, şi ţinea în mână un
abacus, bagheta mistică, emblema
216
demnităţii sale, a cărei formă bizară a
dat loc la fel şi fel de presupuneri şi la
cele mai ciudate interpretări, stârnind
bănuiala că aceşti cavaleri creştini se
asociaseră sub simbolurile cele mai
spurcate ale păgânismului.
Konrad de Montserrat avea o
înfăţişare mult mai plăcută decât aceea a
întunecatului şi enigmaticului monah-
soldat care îl însoţea. Era un bărbat
chipeş, de vârstă mijlocie sau poate ceva
mai trecut, cutezător în luptă, înţelept la
sfat, sclipitor şi galant in lume; pe de altă
parte, era însă învinovăţit de o mare
nestatornicie, de-o ambiţie îngustă şi
egoistă, care îl împingea să caute mărirea
principatului cârmuit de el fără să-i pese
de restabilirea regatului latin al
Palestinei. Era bănuit de asemenea că
urmărea satisfacerea intereselor proprii
prin înţelegeri tainice cu Saladdin, în
dauna Ligii Creştine.
Oaspeţii îl salutară pe rege, precum
se cădea şi primiră răspunsul cuvenit.
Marchizul de Montserrat începu să arate
pricina pentru care veniseră. „Am fost
trimişi – spuse el – de către regii şi
principii care alcătuiesc sfatul
cruciaţilor, ca să ne interesăm starea
217
sănătăţii nobilului lor aliat, regele
Richard al Angliei."
— Ştim cu ce ochi buni privesc
principii însănătoşirea noastră –
răspunse regele englez – şi nu ne îndoim
c-au suferit îndeajuns timp de
paisprezece zile cât au trebuit să-şi
înfrâneze curiozitatea nemaiinteresându-
se de starea noastră, de teamă,
bineînţeles, ca nu cumva să ni se
înrăutăţească boala văzând cu câtă grijă
suntem înconjuraţi de ei.
Elogiul marchizului fiind stăvilit de
acest răspuns, ceea ce-l făcu să se simtă
cam încurcat, însoţitorul său, mult mai
sobru, căută să continue el vorba. Cu un
fel de gravitate tăioasă şi seacă, atât cât
îi putea fi îngăduit în faţa unui astfel de
om, spuse regelui că veneau din partea
sfatului să-1 roage, în numele
creştinătăţii, să nu lase îngrijirea
sănătăţii sale pe mâna unui păgân aşa-
zis trimis de sultan, până în clipa când
sfatul nu va fi luat măsuri ca să se
spulbere ori să se întărească bănuielile
strâns legate în clipa aceea de rosturile
acelui om.
— Mare-magistru al sfântului şi
vajnicului ordin al Templului, şi domnia-
218
ta, ilustre marchiz de Montserrat –
răspunse Richard – dacă veţi avea
bunăvoinţă să vă retrageţi în încăperea
de alături, veţi vedea numaidecât în ce
chip privim această puţin obişnuită
bunăvoinţă venită din partea regeştilor şi
auguştilor noştri fraţi.
Marchizul şi marele-magistru se
retraseră îndată, şi nu trecură decât
câteva minute de când se aflau în
încăperea din faţa cortului şi vraciul arab
se ivi, însoţit de baronul de Gilsland şi de
sir Kenneth. Baronul rămase în urmă,
poate ca să dea anumite porunci
oamenilor de pază. Intrând în cort,
vraciul arab făcu o plecăciune, după
obiceiul oriental, în faţa marchizului şi a
marelui-magistru, al căror rang se putea
cunoaşte după îmbrăcăminte şi ţinută.
Marele-magistru îi răspunse cu cel mai
rece dispreţ: marchizul, cu acea
curtoazie binecunoscută pe care o arăta
totdeauna faţă de oamenii de orice stare
şi din orice neam. Urmară câteva clipe de
aşteptare, întrucât cavalerul scoţian nu
cuteza să intre în certul regelui Richard
înainte de sosirea lui de Vaux; în timpul
acesta, marele-magistru îl întrebă cu
asprime pe musulman:
219
 — Necredinciosule, ai îndrăzni să-ţi
practici meşteşugul asupra persoanei
sacre a unui suveran din lagărul creştin?
— Soarele lui Allah – răspunse
înţeleptul – străluceşte deasupra
nazarineanului ca şi deasupra drept-
credinciosului, şi slujitorul său nu se
cade să facă deosebire între ei atunci
când e chemat să aline suferinţa.
— Păgânule Hakim sau oricum s-ar
numi un astfel de rob al întunecimilor –
urmă marele-magistru – ştii tu oare c-ai
să fii sfâşiat de patru cai nărăvaşi dacă
regele Richard moare sub îngrijirea ta?
— Ar fi o aspră pedeapsă, pentru că
eu nu mă slujesc decât de mijloace
omeneşti şi sfârşitul stă scris în cartea
vieţii.
— Ţine seamă, rogu-te, vrednic şi
cucernic mare-magistru – interveni
marchizul de Montserrat – ţine seamă că
învăţatul acesta nu cunoaşte legea
noastră creştină întărită de teama lui
Dumnezeu. Află, deci, iscusite vraci, a
cărui destoinicie n-o punem la îndoială,
că cel mai bun lucru pe care l-ai avea de
făcut ar fi să te înfăţişezi înaintea
înaltului sfat al sfintei noastre cruciade,
pentru ca înţelepţii şi pricepuţii noştri
220
medici să-ţi pună întrebări în legătură cu
mijloacele şi leacurile de care vrei să te
foloseşti pentru vindecarea augustului
bolnav; în acest chip vei scăpa de toate
primejdiile ce te-ar putea ameninţa dacă
vei avea îndrăzneala să iei asupră-ţi
răspunderea unei fapte atât de grave.
— Luminaţi seniori – răspunse El
Hakim – cred că v-am înţeles îndeajuns
de bine. Ştiinţa îşi are însă jertfele ei,
după cum meşteşugul vostru ostăşesc şi
credinţa îşi au de multe ori mucenicii lor.
Am primit poruncă de la stăpânitorul
meu Saladdin-sultan, să-1 tămăduiesc
pe acest rege nazarinean; şi cu
binecuvântarea Profetului, am să mă
supun acestei porunci. Dacă am să dau
greş, voi purtaţi săbii înroşite în sângele
credincioşilor şi eu îmi dăruiesc trupul
săbiilor voastre. N-am să stau de vorbă
însă cu cei netăiaţi împrejur asupra
învăţăturilor prin care mi-am dobândit
cunoştinţele, mulţumită Profetului, şi vă
rog să nu-mi pricinuiţi nici un fel de
întârziere.
— Cine vorbeşte de întârziere? rosti
baronul de Vaux. Am întârziat şi aşa
prea mult... închinăciuni, marchize de
Montserrat şi domniei-tale de asemenea,
221
vajnic mare-magistru. Să am iertare,
trebuie să intru numaidecât cu acest
învăţat vraci la căpătâiul stăpânului
meu.
— Seniore de Gilsland – rosti
marchizul în normanda franceză sau
„graiul gâştei”, cum i se zicea pe vremea
aceea – află că am venit aici din partea
sfatului monarhilor şi prinţilor cruciadei,
pentru a nu lăsa pe un vraci oriental,
păgân, să se joace cu o sănătate atât de
preţioasă ca aceea a regelui Richard.
— Nobile marchiz – i-o reteză englezul
– eu nu mă pricep să lungesc vorba şi
nu-mi face plăcere să-i ascult pe alţii
pălăvrăgind. De multe ori îmi cred mai
mult ochilor decât urechilor. Sunt pe
deplin încredinţat că păgânul acesta e în
stare să lecuiască boala regelui Richard
şi nu mă îndoiesc că nu va cruţa nimic
pentru asta. N-avem timp de pierdut;
dacă Mahomed – blestemul lui
Dumnezeu să cadă asupră-i! – s-ar afla
în pragul cortului cu aceleaşi gânduri
bune ca şi acest Adonbec El Hakim, aş
socoti o nelegiuire dacă l-aş face să
aştepte o singură clipă... Aşa stând
lucrurile, vă doresc noapte bună, domnii
mei.
222
 — Dar – zise Konrad de Montserrat –
regele însuşi a spus că vom lua şi noi
parte la încercările acestui vraci.
Baronul vorbi ceva în şoaptă cu
şambelanul, poate ca să se încredinţeze
dacă marchizul spunea adevărul, apoi
răspunse:
— Seniori, dacă puteţi răspunde de
răbdarea domniilor voastre, vă e îngăduit
să intraţi odată cu noi; dar dacă îl veţi
întrerupe din îndatoririle lui pe acest
vraci învăţat prin vreo vorbă sau
ameninţare, aflaţi că, fără nici o
consideraţie faţă de rangul domniilor
voastre, voi porunci să fiţi alungaţi din
cortul regelui Richard; căci, o spun încă
o dată, sunt atât de încredinţat de
iscusinţa acestui om încât, dacă însuşi
regele Richafd n-ar binevoi să-l
primească, pe Sfânta Fecioară din
Lanercost, socotesc că tot aş găsi o cale
ca să-l înduplec să-i ia leacurile. Treci
înainte, El Hakim.
Aceste din urmă cuvinte fură rostite
în limba francă şi vraciul se supuse
numaidecât. Marele-magistru privi
încruntat pe bătrânul războinic, atât de
puţin ceremonios; dar, schimbând o
privire cu marchizul, îşi descreţi fruntea
223
şi-şi luă o înfăţişare senină; amândoi îl
urmară pe de Vaux şi pe arab în
încăperea unde Richard îl aştepta, cu
nerăbdarea cu care bolnavul pândeşte
totdeauna sosirea medicului. Sir
Kenneth, care nu fusese poftit nici să
intre, nici să aştepte pe loc, se simţi
dator, în împrejurările arătate, să-i
urmeze pe înalţii oaspeţi, dar, dându-şi
seama că nu era deopotrivă cu ei în
putere şi rang, rămase deoparte în
timpul scenei care urmează. În clipa
când intrară, Richard strigă:
— Oh, oh! iată o frumoasă tovărăşie.
Aţi venit să-l vedeţi pe Richard cum face
o săritură în adâncul întunecimilor?...
Nobili aliaţi, vă salut ca pe trimişii oştilor
noastre creştine! Richard va fi iarăşi
printre voi sub înfăţişarea lui de
totdeauna, sau veţi duce în mormânt
ceea ce va mai rămâne din el... De Vaux,
fie că stăpânul tău va trăi sau va muri,
către tine se îndreaptă recunoştinţa lui...
Dar mai e cineva aici... Frigurile au
început să-mi slăbească vederea... Ei
cum, să fie vrednicul nostru scoţian, care
vrea să urce la ceruri fără scară?... Să fie
de asemenea binevenit... Haide, sir
Hakim, la lucru, la lucru!
224
 Vraciul, care ceruse desluşiri în
legătură cu feluritele semne ale bolii
regelui, îi pipăi pulsul îndelung, cu multă
luare aminte, în timp ce toţi aşteptau
tăcuţi, cu cea mai chinuitoare nerăbdare,
înţeleptul umplu apoi o cupă cu apă
căldicică, în care vârî aceeaşi punguţă de
mătase pe care o scoase, ca şi întâia
oară, din brâu. In clipa când i se păru că
apa e îndeajuns de îmbibată cu leacuri,
întinse regelui cupa, care îl opri, zicând:
— Aşteaptă... mi-ai pipăit pulsul...
lasă-mă să-mi apropii şi eu degetul de-al
tău... deoarece şi eu, precum se cuvine,
ca un bun cavaler, mă pricep întrucâtva
la meşteşugul tău.
Arabul îşi lăsă mâna fără şovăire
într-aceea a regelui, şi degetele lui lungi
şi subţiri fură o clipă cuprinse, sau
aproape îngropate în palma mare a lui
Richard.
— Pulsul îi e liniştit ca al unui copil
– zise Richard; altfel clocoteşte sângele
cuiva care a luat hotărârea să otrăvească
un rege. De Vaux, fie că voi muri sau mă
voi vindeca, vreau ca lui Hakim să nu i
se întâmple nici un rău şi să vegheaţi
asupră-i cu deosebită luare aminte...
Prietene, cată să-i reaminteşti prietenului
225
Saladdin de mine: dacă mor, nu
înseamnă că-i va fi pusă la îndoială
cinstea. Dacă trăiesc, voi şti să-1
răsplătesc aşa cum se cuvine între
războinici.
Apoi, ridicându-se în capul oaselor şi
luând cupa în mână, rosti către marchiz
şi către marele-magistru:
— Ţineţi seama de cuvintele mele, iar
suveranii, fraţii mei, să-mi cinstească
amintirea golind o cupă de vin de
Cipru... Pentru gloria nepieritoare a
primului cruciat care va izbi cu suliţa
sau cu spada în porţile Ierusalimului!
Pentru ruşinea şi veşnica ocară a aceluia
care va părăsi plugul pe coarnele căruia
a pus mâna!
Închinând astfel, goli cupa până-n
fund, apoi i-o întinse arabului şi căzu
istovit înapoi, pe pernele pregătite
înadins ca să-l primească. Atunci,
vraciul, prin semne mute şi pline de
înţeles, porunci ca toată lumea să
părăsească cortul, în afară de baronul de
Vaux, pe care nimic nu-l putea face să se
retragă; şi cortul se goli.

CAPITOLUL X
Am să deschid acum ceaslovul tainic
226
 Şi spre a voastră – ştiu –
nemulţumire
Citi-voi despre o chestiune gravă
Şi chiar primejdioasă.
Henric IV, partea I

Marchizul de Montserrat şi marele-

magistru al Ordinului Templierilor se
opriră în faţa cortului în care avusese loc
această scenă şi dădură cu ochii de o
foarte puternică gardă de arcaşi înşirată
în cerc în juru-le, ca să-i îndepărteze pe
cei ce-ar fi venit să tulbure somnul
regelui. Ostaşii aveau înfăţişarea tăcută
şi posomorâtă cu care îşi purtau de
obicei armele la înmormântări; mergeau
cu atâta băgare de seamă, încât nu se
auzea nici măcar ciocnirea unei săbii de
scut, deşi mulţi dintre cei ce înconjurau
cortul erau îmbrăcaţi în armuri. Atunci
când înalţii oaspeţi trecură printre
rânduri, îşi plecară armele cu respect în
faţa lor, păstrând însă aceeaşi muţenie.
— S-au schimbat la faţă câinii aceştia
de insulari – rosti marele-magistru către
Konrad, după ce se îndepărtară de gărzi.
Ce larmă, ce jocuri zgomotoase erau
până acum în faţa acestui cort. Toată
gloata asta de ghiftuiţi n-avea altă treabă
227
decât să se întreacă în aruncatul lăncii,
în jocuri cu mingea, să se ia la trântă, să
cânte în gura mare, să dea pe gât
clondirele, ca şi cum ar fi ţopăit la cine
ştie ce petrecere câmpenească, în jurul
unui arminden şi nicidecum în jurul unei
flamuri regeşti.
— Câinii sunt dobitoace credincioase
– zise Konrad – şi regele, stăpânul lor, le-
a cucerit inimile pentru că atunci când
era în toane bune, nu şovăia să se ia cu
ei la trântă, să răcnească şi să se desfete
la petreceri.
— Face pe grozavul. N-ai văzut cum a
căutat să ne înfrunte, în loc să se roage
în clipa când a golit cupa fatală?
— Cupa aceasta ar putea să fie cea
din urmă – zise marchizul
— Dacă Saladdin e un turc ca toţi
turcii care au purtat vreodată turban şi
şi-au întors faţa spre Mecca la chemările
muezinului. Dar el se făleşte cu buna-
credinţă, cu cinstea şi mărinimia lui, ca
şi cum un câine ca dânsul ar putea să
aibă virtuţile unui cavaler creştin. Se zice
că i-a cerut lui Richard să-l primească în
rândul cavalerilor.
— Pe sfântul Bernard, sir Konard,
dacă cea mai mare onoare a creştinătăţii
228
ar fi dăruită unui câine de turc care nu
preţuieşte nici două parale, noi n-am mai
avea altceva de făcut decât să ne zvârlim
săbiile şi pintenii, rupându-ne hainele de
pe noi şi frângându-ne lăncile în două.
— Îl preţuieşti prea ieftin pe sultan –
răspunse marchizul; mărturisesc totuşi
că, cu toată înfăţişarea lui chipeşă, unul
care-i seamănă a fost vândut în bazar pe
patruzeci de pence.
Cei doi cruciaţi ajunseră aproape de
locul în care-şi lăsaseră caii, nu departe
de cortul regesc. Aceştia nechezau şi
băteau din picior în mijlocul unui pâlc
strălucitor de scutieri şi de paji,
însărcinaţi să le poarte de grijă. După un
răstimp de tăcere, Konrad îşi dădu cu
părerea că oamenii şi caii să fie trimişi
înainte, iar ei să se bucure de răcoarea
înserării făcând drumul pe jos spre
cartierul lor, prin liniile lagărului
creştinilor. Marele-magistru încuviinţă;
porniră înainte, ocolind pe cât se putea,
ca şi cum ar fi înţeleşi, locurile în care se
îngrămădeau corturile şi mergând pe
larga pajişte ce se întindea între corturi
şi întăriturile dinafară, ca să poată sta de
vorbă nestânjeniţi şi să nu fie văzuţi
decât de străjile pe lângă care treceau.
229
 Vorbiră la început despre anumite
măsuri de apărare şi despre mijloacele pe
care le aveau la îndemână; dar această
convorbire, ce părea să nu fie pe placul
nici unuia dintre ei, în cele din urmă
încetă de la sine şi tăcură, până când
marchizul de Montserrat se opri deodată
pe loc, ca un om care ar fi luat o hotărâre
bruscă. Aţintindu-şi timp de câteva clipe
privirea asupra chipului posomorât,
neclintit, al marelui-magistru, spuse
într-un târziu aceste cuvinte:
— Dacă senioria şi sanctitatea ta,
reverende sir Giles Amaury, va binevoi,
te-aş ruga, o dată cel puţin, s-arunci
mohorâta mască pe care-o porţi şi să stai
de vorbă deschis cu un prieten adevărat.
— Sunt – răspunse templierul
zâmbind în doi peri – măşti cu înfăţişare
plină de voioşie, după cum sunt altele
mohorâte, dar cele dintâi nu ascund
trăsăturile obrazului mai puţin decât cele
din urmă.
— Fie şi aşa – rosti marchizul
ducându-şi mâna la bărbie şi făcând
gestul celui ce-şi scoate masca; iată-mă
astfel cum sunt. Şi-acum, ce crezi, din
punctul de vedere al ordinului domniei-
tale, de perspectivele acestei cruciade?
230
 — Vrei mai degrabă să sfâşii vălul ce
ascunde gândurile mele, în loc să mi le
dezvălui pe-ale domniei-tale; totuşi, îţi
voi răspunde printr-o parabolă pe care-
am auzit-o din gura unui pustnic
musulman în mijlocul deşertului... „Un
plugar se ruga cerului pentru ploaie.
Când în sfârşit a plouat, a început să
cârtească zicând că e prea puţin. Ca să-l
pedepsească pentru nerăbdarea lui,
Allah îi împlini dorinţa, făcând să se
reverse Eufratul peste peticul lui de
pământ. Împreună cu toate avuţiile
plugarului, pieri şi el odată cu împlinirea
dorinţei sale.”
— Iată o parabolă cu tâlc... De-ar fi
vrut cerul ca oceanul să înghită trei
sferturi din oştile acestor principi! Ce-ar
fi rămas, ar fi slujit mai bine interesele
seniorilor creştini din Palestina, biete
rămăşiţe ale regatului latin. Lăsaţi astfel
în voia soartei, ne-am fi încovoiat în faţa
furtunii, sau, mai degrabă, cu oarecare
ajutor în oşti şi bani, ar fi fost cu putinţă
să-l silim pe Saladdin să ne recunoască
puterea şi-am fi încheiat cu uşurinţă
pacea făgăduindu-i protecţia noastră.
Dar, după marea primejdie care l-a
ameninţat pe sultan prin această
231
cruciadă, nu mai puteam presupune că
sarazinul, odată scăpat de ea, va mai
îngădui vreunuia dintre noi să-şi
menţină posesiunile sau principatele în
Siria, sau că va mai tolera existenţa
ordinelor războinice creştine care i-au
făcut atâta sânge rău în vremea din
urmă.
— Da, dar s-ar putea întâmpla ca
aceşti cruciaţi neînduplecaţi să înfigă din
nou crucea pe zidurile Sionului.
— Şi ce folos ar avea din asta ordinul
Templierilor, sau Konrad de Montserrat?
— Ar trage foloase poate numai cel
din urmă... Konrad de Montserrat ar
putea ajunge Konrad, rege al
Ierusalimului.
— Ar suna frumos, dar gol...
Godefroy de Bouillon n-a făcut decât să-
şi aleagă drept emblemă o coroană de
spini... Onorate mare-magistru, trebuie
să-ţi mărturisesc c-am prins gust pentru
stăpânirile astea orientale: într-o
monarhie nu trebuie să fie decât un rege
şi supuşi. Asta a fost alcătuirea
elementară, primitivă: o turmă şi-un
păstor. Toată acea înlănţuire ierarhică
feudală e artificială, complicată, şi prefer
să păstrez cu mână de fier buzduganul
232
marchizatului meu, cu care să fac ce
vreau, decât să dobândesc sceptrul de
monarh, ca să fiu silit a-l închina în faţa
oricărui baron feudal, stăpânitor de
pământuri sub egida Curţii cu juri a
Ierusalimului . Un rege se cuvine să
păşească nestingherit, mare-magistre, şi
nu să se împiedice ici de-o groapă, colo
de-o întăritură – ici de un privilegiu
feudal, colo de un baron înveşmântat în
zale şi cu spada în mână, gata să-şi
apere ceea ce socoteşte că e dreptul lui.
Într-un cuvânt, află că dacă Richard se
însănătoşeşte şi dacă va avea un cuvânt
de spus, drepturile lui Lusignan la tron
vor fi preferate pretenţiilor mele.
— De ajuns; m-ai convins într-
adevăr de sinceritatea domniei-tale;
desigur că mulţi gândesc la fel, dar
puţini sunt acei care să poată mărturisi
deschis ca un Konrad de Montserrat, că
nu doresc restaurarea regatului
Ierusalimului şi că ar prefera să se vadă
stăpâni pe o parte din ruinele lui,
asemenea sălbaticilor de pe ţărmurile
oceanului care, văzând o corabie în
primejdie de a se scufunda, nu încearcă
nimic pentru salvarea ei, aşteptând mai

233
degrabă ca naufragiul să le arunce prada
la mal.
— Nu-mi vei da oare în vileag
spovedania? întrebă Konrad, privindu-l
sfredelitor, cu neîncredere. Fii sigur că
limba mea nu-mi va primejdui capul
nicicând şi că braţul meu va fi gata să-1
apere şi pe unul şi pe celălalt:
învinuieşte-mă, dacă vrei – sunt gata să-l
înfrunt pe cel mai bun templier care a
mânuit vreodată o lance.
— Nu te pripi; orice s-ar întâmpla, pe
sfântul templu pe care ordinul meu a
jurat să-l apere, îţi voi păstra taina ca un
bun camarad.
— Care templu? întrebă marchizul, a
cărui pornire spre sarcasm îl făcea
deseori să treacă peste buna-cuviinţă şi
discreţie; ai jurat oare pe acela de pe
muntele Sionului, ridicat de regele
Solomon, sau pe templul simbolic şi
ocult despre care se vorbeşte în
adunările din catacombele noastre, ca de
un element menit să sporească prestigiul
neînfricatului şi venerabilului ordin al
domniei-tale?
Templierul îi aruncă o privire
ucigătoare, dar îi răspunse stăpânit:

234
 — Pe orice templu aş jura, fii
încredinţat, seniore marchiz, că-mi voi
ţine cu sfinţenie jurământul. Aş vrea să
ştiu pe ce ar trebui să juri domnia-ta ca
să-ţi ţii jurământul?
— Eu voi jura – răspunse Konrad
râzând – pe coroana mea de marchiz, pe
care nădăjduiesc s-o schimb cu altceva
mai bun, înainte de a se sfârşi războiul.
Nu prea mă încălzeşte această coroană
subţirică; o coroană de duce ar fi un
mijloc mai bun de apărare împotriva
intemperiilor, iar o coroană de rege mi s-
ar părea şi mai de dorit, fiindcă e
căptuşită cu hermină şi cu catifea... Pe
scurt, noi amândoi avem interese
comune; căci să nu crezi, mare-magistre,
că dacă aceşti principi coalizaţi ar cuceri
Ierusalimul şi l-ar întrona ca rege pe
unul dintr-ai lor, ţi-ar lăsa ordinul în
pace, sau că nu s-ar atinge de
marchizatul meu. Nu, pe Sfânta
Fecioară, într-o astfel de eventualitate,
falnicii cavaleri ai Sfântului Ioan şi-ar
relua îndeletnicirile iniţiale, îngrijind de
răniţi prin spitale, iar domniile-voastre,
prea puternici şi veneraţi cavaleri ai
Templului, v-aţi apuca din nou de
meşteşugul armelor, aţi dormi câte trei
235
pe-o rogojină şi-aţi călări câte doi pe un
cal, obicei ruşinos din alte vremuri, pe
care-l evocă şi azi pecetiile domniilor-
voastre.
— Poziţia, privilegiile şi avuţiile
ordinului nostru vor împiedica această
înjosire cu care ne ameninţaţi – răspunse
semeţ cavalerul.
— Tocmai acestea sunt slăbiciunile
domniilor-voastre – stărui Konrad; o ştii
ca şi mine, reverende mare-magistru, că
dacă liga prinţilor ar învinge în Palestina,
cea dintâi acţiune politică a ei ar fi
îngenuncherea ordinului domniilor-
voastre, ceea ce s-ar fi întâmplat de mult
dacă n-aţi fi fost sprijiniţi de sanctitatea
sa papa şi dacă n-ar fi fost nevoie de
vitejia domniilor-voastre pentru cucerirea
Ţării Sfinte. Îndată ce ar dobândi o
izbândă deplină, aţi fi daţi la o parte ca o
lance sfărâmată care e aruncată cât colo.
— Poate să fie adevărat ceea ce spui –
răspunse templierul cu un zâmbet
mohorât; dar oare ce perspective am avea
dacă liga şi-ar retrage oştile şi ar lăsa
Palestina în puterea lui Saladdin?
— Cele mai frumoase, cele mai
sigure; fără îndoială că sultanul ar fi gata
să dăruiască ţinuturi întinse numai ca să
236
poată păstra sub ordinul lui o oaste
francă atât de bine disciplinată. În Egipt
şi în Persia, o întărire de acest fel,
adăugată la călărimea lui uşoară, ar
hotărî soarta luptelor în favoarea lui,
chiar dacă norocul i-ar sta împotrivă.
Această stare de lucruri n-ar dăinui
decât un timp anumit, poate atât cât ar
trăi acest vrednic sultan... Dar în Orient,
imperiile răsar ca ciupercile... Gândeşte-
te, dacă ar muri, ce ne-am face noi, cei
veniţi din Europa, cu spiritul nostru
îndrăzneţ, aventuros, nestânjeniţi de
aceşti monarhi a căror măreţie ne ţine
astăzi în umbră, şi care, dac-ar mai
rămâne aici şi ar izbândi în această
expediţie, ne-ar arunca bucuroşi în
înjosire şi umilinţă?
— Ai toată dreptatea, seniore
marchiz, şi cuvintele domniei-tale găsesc
ecou în sufletul meu. Totuşi, se cuvine să
fim prevăzători. Filip al Franţei e, pe cât
de isteţ, pe atât de viteaz.
— Aşa e; dar, tocmai din această
pricină va renunţa lesne la expediţia asta
în care s-a avântat într-o clipă de
entuziasm sau, poate, împins de nobilii
lui, fără a se gândi prea bine. Pizmuindu-
l pe regele Richard, duşmanul lui firesc,
237
visul său e să se întoarcă în Franţa
pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile
ambiţioase al căror teatru de operaţiuni e
mai apropiat de Paris decât de Ierusalim.
Va invoca cel dintâi pretext plauzibil
pentru a pleca, dându-şi seama că-şi
iroseşte aici forţele regatului.

— Dar ducele Austriei?

— Oh, cât despre duce, înfumurarea
şi prostia lui îl vor călăuzi tot acolo unde
va ajunge Filip prin dibăcie şi
înţelepciune. Se socoteşte, Domnul cu el,
nedreptăţit, fiindcă toate gurile, până şi
cele ale trubadurilor lui, ridică osanalele
regelui Richard; fiindcă se teme de el şi îl
urăşte, abia aşteaptă să i se întâmple
ceva, întocmai ca dulăii care, atunci
când căpetenia haitei cade sub gheara
lupului, sunt gata mai degrabă să-1
sfâşie pe la spate decât să-i sară într-
ajutor. Ţi-am spus toate acestea numai
pentru a-ţi arăta cât de mult doresc ca
această ligă să fie destrămată şi ţara
scăpată de toţi monarhii şi de toate oştile
lor! De altfel, ştii foarte bine, ai văzut cu
ochii domniei-tale ce nerăbdători sunt
toţi aceşti principi influenţi şi puternici
să înceapă tratative cu sultanul.
238
 — E adevărat, ar trebui să fii orb ca
să nu bagi de seamă acest lucru, mai cu
osebire în urma celor discutate la
ultimele lor întâlniri. Dar mai ridică-ţi
încă puţin masca şi spune-mi ce te-a
făcut să-l propui în adunare pe acel
englez din miazănoapte, pe acel scoţian,
pe acel cavaler al Leopardului, ca emisar
al condiţiunilor tratatului?
— Am făcut acest lucru din motive
politice – răspunse italianul; calitatea lui
de cetăţean al Marii Britanii era
îndestulătoare ca să răspundă cerinţelor
lui Saladdin, care voia să-i fie trimis un
războinic din oştile regelui Richard. Pe de
altă parte, fiind scoţian şi având anumite
nemulţumiri personale pe care le
bănuiesc, am socotit că atunci când se
va întoarce, n-ar putea să se apropie de
patul de suferinţă al lui Richard, în
preajma căruia de altfel nu avea acces.
— Oh, ce iscusit vicleşug politic!
Crede-mă, mrejele acestea italiene n-au
să-l învăluie niciodată pe Samsonul
nostru insular. Pentru asta ar fi nevoie
de mreje mult mai straşnice. Emisarul pe
care l-aţi ales cu atâta grijă ne-a adus un
vraci care îl va vindeca pe englezul acesta
cu inimă de leu şi cu grumaz de taur,
239
dându-i astfel putinţa de a continua
lupta şi, de îndată ce va fi în stare să
sară din nou în şa, care dintre principi
va mai îndrăzni să dea înapoi? Îl vor
urma, cel puţin de ruşine, cu toate că ar
dori mai bine să pornească la luptă sub
flamura lui Satan.
— Fii liniştit! Mai înainte ca acest
vraci, dacă o fi cumva ajutat în
meşteşugul lui de vreun dar miraculos,
să-l tămăduiască pe Richard, s-ar putea
să stârnim o ruptură între regele Franţei,
sau măcar al Austriei şi aliaţii englezi; o
astfel de discordie ar fi ireparabilă. Prin
urmare, Richard, odată însănătoşit, va
lua comanda doar a englezilor, dar nu-i
va mai fi cu putinţă să pornească în
fruntea întregii cruciade.
— Eşti un arcaş îndemânatic,
Konrad; dar arcul tău nu-i atât de bine
întins încât săgeata să-şi poată atinge
ţinta...
Se opri scurt, îşi roti privirea
bănuitoare în juru-i, ca să se
încredinţeze că nu-l aude nimeni, apoi
luând mâna marchizului, i-o strânse cu
putere, îl privi ţintă în ochi şi-i spuse în
şoaptă:

240
 — Când Richard se va însănătoşi,
zici? Konrad, dar nu trebuie să se mai
însănătoşească niciodată!
— Cum! strigă marchizul tresărind –
vorbeşti despre Richard al Angliei, despre
Inimă-de-Leu, stâlpul creştinătăţii?
Obrajii îi păliră şi genunchii începură
să-i tremure. Templierul îl privi cu chipul
lui aspru, rânjind dispreţuitor.
— Ştii cu cine semeni în clipa
aceasta, Konrad? Nu cu îndrăzneţul şi
înţeleptul om politic, marchizul de
Montserrat, acel care ar vrea să conducă
liga principilor şi să hotărască soarta
imperiilor, ci cu un ucenic în ale
vrăjitoriei, care, dând peste cartea de
vrăji a stăpânului său, a invocat diavolul
fără voie şi a încremenit când acesta şi-a
făcut apariţia.
— Recunosc – răspunse Konrad,
căutând să-şi stăpânească neliniştea –
că, în lipsa unui mijloc mai sigur, acela
de care vorbeşti te poate duce de-a
dreptul la ţintă; dar, Sfântă Fecioară! ne
va urî întreaga Europă. Toţi ne vor
blestema, de la papă şi până la cel din
urmă dintre cerşetorii culcaţi la uşa
bisericii, care, plin de lepră şi în zdrenţe,
ajuns pe cea din urmă treaptă a mizeriei
241
omeneşti, va binecuvânta cerul că nu e
nici Giles Amaury, nici Konrad de
Montserrat.
— Dacă iei lucrurile astfel – rosti
marele-magistru cu aceeaşi linişte pe
care o păstrase de-a lungul întregii
discuţii – să presupunem că nu s-a
întâmplat nimic, că n-am stat de vorbă
decât în vis, că ne-am trzit şi că
nălucirea a pierit.
— N-o să poată pieri niciodată.
— Nălucirile despre cununi ducale şi
coroane regeşti, într-adevăr că nu se
şterg uşor din minte.
— Ei bine, să vedem dacă voi putea
să învrăjbesc Anglia cu Austria.
Se despărţiră. Konrad rămase
nemişcat pe locul unde-şi luaseră bun
rămas, cu ochii aţintiţi asupra mantiei
albe, fâlfâitoare, a templierului care se
pierdea încetul cu încetul în întunericul
din ce în ce mai negru al nopţii
răsăritene. Mândru şi ambiţios, făcându-
şi prea puţine scrupule când era vorba
de ţelurile lui politice, marchizul de
Montserrat nu era totuşi un om crud din
fire. Era mai degrabă un epicurian, un
om dornic de plăceri, şi ca toţi cei cu
acest temperament, era potrivnic – poate
242
din motive egoiste – provocării oricăror
suferinţe, săvârşirii oricăror cruzimi. De
asemenea avea un fel de respect faţă de
reputaţia sa, care ţinea loc în spiritul lui
celor mai alese principii. Aşa cum stătea
cu ochii aţintiţi spre locul în care pierise
ultima fâlfâire albă a mantiei
templierului, Konrad îşi spuse: „Da, într-
adevăr am invocat diavolul. Cine ar fi
crezut că acest mare-magistru, atât de
sobru şi ascetic, a cărui întreagă fericire
şi nefericire părea una cu aceea a ordinul
său, ar fi gata să facă mai mult pentru
propria lui propăşire chiar decât mine,
care nu lucrez decât pentru interesele
mele personale. Scopul meu era într-
adevăr să pun capăt acestei expediţii
nesăbuite, dar n-aş fi cutezat niciodată
să mă gândesc la mijlocul pe care l-a
sugerat acest monah – totuşi mijlocul cel
mai sigur – poate chiar cel mai sănătos.”
Cam acestea erau gândurile
marchizului... când deodată fu smuls din
monologul său lăuntric de un glas care
strigă, la oarecare depărtare, cu tonul
solemn al unui herald: „Aminteşte-ţi de
Sfântul Mormânt!” Aceste cuvinte fură
repetate din post în post, întrucât
santinelele erau obligate să le rostească
243
din vreme în vreme, pentru ca oastea
cruciaţilor să aibă mereu vie în minte
ţelul care îi îndemnase să pună mâna pe
arme. Dar deşi Konrad era obişnuit cu
această parolă, pe care în orice altă
împrejurare n-ar fi luat-o în seamă,
cuvintele ei se potriveau atât de bine cu
şirul gândurilor lui, încât în clipa aceea i
se păru că glasul pogorâse din cer şi îl
îndemna să vegheze împotriva nelegiuirii
care-i mocnea în adâncul inimii. Îşi roti
privirea împrejur cu nelinişte, ca şi
patriarhul din parabolă – deşi în
împrejurări cu totul deosebite –
aşteptând parcă ivirea unui cerb dintr-
un tufiş, sau oricare altă vietate care ar fi
putut fi jertfită în locul aceluia dăruit de
templier, nu dumnezeirii, ci Moloch-ului
zămislit de ambiţiile lor. Deodată zări
flamura Angliei fluturând uşor în vântul
înserării. Străjuia pe un dâmb aflat în
mijlocul lagărului, care fusese ridicat
cândva drept loc de odihnă veşnică
pentru vreo căpetenie iudaică. Numele
dâmbului fusese dat uitării şi cruciaţii îl
botezaseră: dâmbul Sfântului George,
pentru că pe el flutura stindardul
Angliei, ca un simbol al supremaţiei, al
dominaţiei acesteia, asupra celorlalte
244
steaguri ale seniorilor sau chiar ale altor
regi, care fluturau jos pe pajişte. O
singură privire poate să stârnească
felurite gânduri în frământarea unei
minţi agere cum era aceea a lui Konrad.
O singură privire îndreptată spre
stindard păru să împrăştie nehotărârea
în care îl adâncise îngândurarea. Se
îndreptă spre cortul său, cu pasul apăsat
al omului care a statornicii un plan pe
care este hotărât să-l aducă la
îndeplinire. Aici concedie suita aproape
regească ce-l înconjura şi, lungindu-se
pe pat, îşi zise că înainte de a se vădi
necesitatea măsurilor extreme, trebuiau
încercate neapărat mijloace mai blânde.
„Mâine – îşi spuse el – la ospăţul
arhiducelui de Austria, vom vedea ce e de
făcut, mai înainte de-a urma sinistrele
sfaturi ale templierului.”

CAPITOLUL XI
Un lucru sigur e în ţara noastră:
Dacă originea, averea, vitejia,
Întâietate dau celui ce le posedă,
Invidia ce urmăreşte toate-acestea
Ca un dulău adulmecând pe urme,
Le va ajunge una câte una
Şi le va doborî.
245
 Sir David Lindsay

Datorită legăturilor de rudenie cu

împăratul Henric-cel-Crud, Leopold de
Austria era cel dintâi stăpânitor al
frumoasei provincii care îi adusese titlul
de arhiduce al imperiului germanic,
drmuind astfel pitoreştile ţinuturi
străbătute de cursul Dunării. Renumele
său a rămas pătat în istorie din pricina
unui singur act violent şi perfid, urmare
tocmai a acestor negocieri din Ţara
Sfintă. Totuşi, actul ruşinos de a-l fi oprit
pe Richard din drum, reţinându-l ca
ostatic atunci când acesta se întorcea
prin ţinutul lui, deghizat şi fără suită, nu
era caracteristic pentru firea obişnuită a
acestui prinţ; Leopold a fost mai curând
un om slab şi vanitos decât ambiţios şi
tiran. Înfăţişarea lui exprima
posibilităţile sale spirituale. Era înalt,
vânjos, bine făcut, cu un obraz în care
albul şi roşul contrastau puternic, şi
avea părul lung, bălai, fluturând în plete,
în mişcările lui era însă o anumită
stângăcie care părea să arate că trupul
acela voinic nu era însufleţit de o energie
îndestulătoare pentru atâta masă de
carne; de asemenea, bogata
246
îmbrăcăminte pe care o purta, nu părea
să fi fost făcută pe măsura lui. Ca prinţ,
părea prea puţin obişnuit cu propriul lui
rang şi, neştiind în ce chip să se facă
respectat atunci când împrejurările o
cereau, socotea că trebuie să uzeze de
expresii sau chiar de acte de o violenţă
nestăpânită, ca să obţină câştig de cauză
într-o controversă pe care ar fi putut-o
dezlega foarte lesne dintru început prin
puţină prezenţă de spirit. Aceste lipsuri
săreau în ochi nu numai străinilor, dar
însuşi arhiducele îşi dădea seama uneori
cu strângere de inimă, că nu prea era el
persoana potrivită să deţină înaltul rang
care i se conferise; la aceasta se adăuga
bănuiala puternică şi adesea îndeptăţită,
că şi ceilalţi îl preţuiau la adevărata lui
valoare. În clipa când se hotărâse să ia
parte la cruciadă, urmat de o suită
princiară, Leopold râvnea prietenia
regelui Richard; şi ca să şi-o apropie,
făcuse asemenea servicii pe care regele
Angliei, din politeţe, nu s-ar fi putut să
nu le primească şi să nu le răspundă.
Dar, cu toate că arhiducele nu era lipsit
de bărbăţie, părea atât de departe de
însufleţirea cu care Inimă-de-Leu se
zvârlea întodeauna în braţele primejdiei,
247
ca un îndrăgostit în îmbrăţişarea iubitei,
încât regele îl privi curând cu o oarecare
rezervă. De altfel, Richard, coborâtor din
rasa normandă pentru care cumpătarea
era în mare cinste, simţea o repulsie faţă
de înclinarea germanului pentru plăcerile
mesei, şi mai cu seamă faţă de
neînfrânarea acestuia la băutură. Toate
acestea, şi alte pricini personale, îl făcură
pe regele Angliei să simtă în scurtă vreme
pentru prinţul german un dispreţ pe care
nu-şi mai dădu osteneala să-1 ascundă;
această pornire nu-i scăpă bănuitorului
Leopold, care la rându-i îl răsplăti c-o
ură de moarte. Vrajba dintre ei era
întreţinută de uneltirile ascunse ale lui
Filip al Franţei, unul dintre cei mai abili
monarhi ai vremii aceleia, care,
temându-se de firea mândră şi autoritară
a lui Richard, socotit de el rivalul său
firesc, şi, mai ales, simţindu-se ofensat
de aerul dominator pe care acesta, deşi
vasal Franţei, datorită domeniilor sale de
pe continent, şi-l lua faţă de seniorul
său, făcea tot ce-i stătea în putinţă să-şi
întărească tabăra sa şi s-o slăbească pe
aceea a lui Richard. În acest scop căuta
să-i unească pe prin-cipii cruciaţi de
rang inferior, spre a se împotrivi la ceea
248
ce numea el... „autoritatea uzurpatoare”
a regelui Angliei.
Aceasta era starea de spirit a
arhiducelui de Austria atunci când
Konrad de Montserrat luă hotărârea de a
trage foloase din ura acestuia faţă de.
Richard, nădăjduind să destrame sau cel
puţin să clatine liga cruciaţilor. Alese
clipa întrevederii în preajma amiezii,
pretextând că vrea să-l trateze pe
arhiduce cu câteva varietăţi din vestitul
vin de Cipru pe care îl primise de curând,
voind la rându-i să-l compare cu vinurile
ungureşti sau cu cele de Rin. În
schimbul acestei curtenitoare atenţii, fu
invitat fireşte la ospăţul arhiducelui, şi
acesta nu cruţă nimic pentru ca ospăţul
să pară vrednic de un monarh. Totuşi,
gusturile delicate ale italianului socotiră
mai degrabă o risipă grosolană decât
eleganţă sau strălucire mulţimea
bucatelor îngrămădite pe masă. Germanii
posedau încă pornirile războinice ale
strămoşilor lor care învinseseră imperiul
roman şi păstraseră încă o mare parte
din asprimea moravurilor barbare.
Practicile şi principiile cavalerismului nu
ajunseseră la aceeaşi treaptă de
rafinament ca la francezi şi englezi şi nici
249
prescripţiile şi regulile societăţii nu erau
respectate în măsura care exprimau în
Anglia şi în Franţa culmea civilizaţiei.
Luând loc la masa ducelui Austriei,
Konrad fu în acelaşi timp uimit şi
amuzat de strigătele teutone ce-l
asurzeau, şi care nu cadrau cu
ceremonialul unui ospăţ regesc.
Îmbrăcămintea seniorilor austrieci nu i
se păru mai puţin bizară. Mulţi dintre ei
purtau încă bărbi lungi şi aproape toţi
erau îmbrăcaţi cu dolmane scurte în
felurite culori, strânse pe trup, încărcate
de cusături şi de brandenburguri, într-
un chip neobişnuit în Europa apuseană.
În cuprinsul cortului servea un mare
număr de slujitori tineri şi bătrâni.
Aceştia se amestecau din când în când în
conversaţie şi primeau din partea
stăpânilor resturi de mâncare, pe care le
înghiţeau cu lăcomie în spatele
oaspeţilor. Se afla de asemenea un
număr neobişnuit de bufoni, de pitici şi
de cântăreţi, toţi zgomotoşi şi lipsiţi de
bun-simţ. Cum puteau să bea în voie din
vinul care curgea în valuri, zvăpăierea lor
neobrăzată atinsese culmea.
Totuşi, în larma necurmată care s-ar
fi potrivit mai bine unei locande germane
250
dintr-o zi de târg, decât în cortul unui
principe suveran, arhiducele era servit
cu o riguroasă etichetă, care dovedea cât
era de grijuliu să-şi facă respectate
apanajele pe care i le conferea rangul
său. Nu era servit decât în genunchi şi
de către paj de sânge nobil. Mânca dintr-
un talger de argint şi bea Tokai sau
vinuri de Rin dintr-o cupă de aur. Mantia
sa ducală era bogat împodobită cu
hermină; cununa preţuia cât o coroană
regească iar picioarele, în pantofi de
catifea, a căror lungime, cu vârfuri cu
tot, putea să fie de vreo două şchioape,
se odihneau pe un taburet de argint
masiv. Dar, un lucru care-i oglindea şi
mai bine caracterul era faptul că deşi
ţinea să se arate politicos faţă de
marchizul de Montserrat pe care din
curtoazie îl aşezase la dreapta sa, atenţia
lui era îndreptată mai mult spre spruch-
sprecher, aşa-numitul tâlcuitor, care
stătea neclintit lângă umărul drept al
ducelui. Acesi personaj era înveşmântat
într-o mantie bogată pusă deasupra unu
surtuc de catifea; pe surtuc erau cusuţi
feluriţi bani de aur şi de argint, în
amintirea mărinimoşilor principi care i-i
dăruiseră. Ţinea în mâini un mic toiag,
251
pe al cărui capăt erau, de asemenea,
bătute tot felul de monede, şi ori de câte
ori era pe cale să rostescă un lucru pe
care-l socotea vrednic să fie auzit, rotea
toiagul spre a atrage atenţia asupra sa.
Ipochimenul acesta îndeplinea în casa
ducelui de Austria o slujbă care
reprezenta ceva între sfetnic şi rapsod;
era, pe rând, bard, poet şi orator, şi toţi
acei care voiau să intre pe sub pielea
ducelui, trebuiau să se pună bine mai
întâi cu acest spruch-sprecher. De teamă
ca înţelepciunea acestui slujitor să nu
ajungă obositoare până la urmă, lângă
umărul stâng al ducelui stătea un hoff-
narr, un bufon de curte, numit Ionas
Schwanker, care făcea aproape tot atâta
termă cu zurgălăii din scufa sa de
măscărici şi cu marota pe care-o ţinea în
mână, cât şi oratorul său tâlcuitorul,
care îşi tot învârtea toiagul încărcat cu
inele şi cu bani de argint.
Cele două făpturi se întreceau care
mai de care în înţelepciuni şi în
giumbuşlucuri, în timp ce stăpânul lor,
râzând sau aplaudând, iscodea cu grijă
fizionomia nobilului oaspe, ca să vadă ce
impresie făcea asupra unui cavaler atât
de desăvârşit desfăşurarea elocinţei şi a
252
glumelor austriece. Ar fi fost greu să se
spună care din doi – înţeleptul sau
nebunul – avea mai multă trecere pe
lângă meseni, sau care era mai mult pe
placul stăpânului; străduinţele
amândurora erau însă foarte mult
gustate. Uneori se luau la întrecere în
elocinţă, şi atunci îşi vânturau zurgălăii
cu o furie alarmantă; îndeobşte însă,
păreau că se înţeleg atât de bine şi că
sunt atât de mult obişnuiţi să-şi susţină
reciproc rangul, încât posomorâtul
spruch-sprecher binevoia de multe ori să
însoţească glumele bufonului de o
explicaţie, pentru a le face pe înţelesul
auditoriului, astfel că înţelepciunile lui
deveneau un soi de comentar al
nebuniilor bufonului. Alteori, iarăşi,
drept mulţumire, şugubăţul hoff-narr
încheia printr-o lămurire hazlie
cuvântarea plictisitoare a gravului orator.
Oricare ar fi fost părerea lui, Konrad
se străduia ca fizionomia sa să nu
dezvăluie decât cea mai deplină
mulţumire, râzând şi aplaudând tot atât
de însufleţit ca şi arhiducele prostiile
încrezute ale spruch-sprecher-ului şi
spiritele stupide ale bufonului. De fapt
însă, pândea cu luare aminte, sperând ca
253
unul sau celălalt să facă vreo aluzie
favorabilă planurilor care-l preocupau.
Nu aşteptă mult, căci numele regelui
Angliei fu pus pe tapet de bufon, care se
obişnuise să vadă în porecla Dick-
Mătură, dată lui Richard Plantagenetul,
un inepuizabil subiect de glume,
totdeuna primite cu hohote de râs. În
timpul acesta, înţeleptul se socoti dator
să tacă; dar, la o întrebare a lui Konrad,
adăugă că genista sau planta din care se
fac mături simboliza umilinţa şi n-ar fi
fost rău dacă acei ce purtau această
poreclă şi-ar fi amintit asemenea lucru.
Aluzia la ilustrul blazon al casei
Plantagenet era tălmăcită astfel
îndeajuns de limpede şi Ionas Schwanker
observă că acei care se umiliseră de-a
lungul veacurilor îşi luau acum revanşa.
— Cinste celui căruia i se cuvine
cinste! răspunse marchizul de
Montserrat. Toţi am străbătut lunga cale
până aici, am luptat – cred deci că şi alţi
principi ar fi în drept să se bucure de
faima pe care şi-a însuşit-o Richard al
Angliei şi pe care i-o ridică în slăvi
trubadurii şi minnesengerii care
preamăresc cu înţelepciune faptele
oamenilor. Aici nu se găseşte oare nimeni
254
care să înalţe un cântec de laudă în
cinstea arhiducelui Austriei, nobila
gazdă?
Trei cântareţi se apropiară repede, cu
harpele în mână, gata să-şi înceapă
cântările. Spruch-sprecher-ul, care era
un fel de maestru de ceremonii, porunci
însă să cânte numai unul dintre ei,
rapsodul preferat, care începu în limba
germană următoarele strofe ce ar putea fi
tălmăcite astfel:
Când legiunile crucii roşii se-adună,
Cine-i călăreţul care stă în frunte?
Cel mai luminat cap, cel mai generos
suflet,
Cavaler înaripat, falnic ca un munte.
Aici spruch-sprecher-ul îşi vântură
toiagul şi întrerupându-l pe bard, lămuri
pe ascultători asupra celor ce nu
înţeleseseră din descrierea făcută,
anume că regeasca lor gazdă era
călăreţul pe care-l proslăvea cântecul.
Când izbucni aclamaţia: Hoch lebe der
Herzog Leopold! un pocal plin făcu
înconjurul mesei.
Nu-ntrebaţi pe austrieci de ce
flamura lor
Se-nalţă mai sus decât toate,
Şi nici pe vultur de ce în al lui zbor
255
 Până la cer s-ajungă poate.
— Vulturul – rosti posomorâtul
tălmaci al gândurilor – e semnul
nobilului nostru arhiduce... şi vulturul e
vietatea care se apropie mai mult ca
oricare alta de soare.
— Şi totuşi, leul a căutat să-1
întreacă pe vultur – rosti nepăsător
Konrad.
Arhiducele se înroşi şi îşi aţinti
privirea asupra oaspetelui; după un
răstimp de îngândurare, spruch-
sprecher-ul răspunse:
— Seniorul marchiz e rugat să mă
ierte; un leu nu poate să-l întreacă pe
vultur, întrucât e ştiut că leul n-are aripi.
— În afară de leul din San-Marc –
adăugă bufonul.
— Acela e pe stema veneţiană – zise
ducele; dar nu încape îndoială că
lighioana aceea, jumătate nobilă,
jumătate negustorească, nu poate să se
asemuie cu vulturul nostru.
— Eu n-am vorbit despre leul
veneţian – preciză marchizul de
Montserrat – ci despre cei trei lei de pe
stema Angliei... Se zice că pe vremuri au
fost leoparzi, dar acum sunt lei sadea şi
vor să aibă întâietate asupra tuturor
256
celorlalte dobitoace, păsări şi peşti. Vai
de acela care ar îndrăzni să se
împotrivească.
— Vorbeşti serios, seniore? întrebă
austriacul pe care începuse să-l
înfierbânte vinul. Crezi că Richard al
Angliei nutreşte gândul să-şi impună
întâietatea asupra principilor suverani,
care de bunăvoie au plecat cu el în
această cruciadă?
— Eu nu vorbesc decât despre ceea
ce văd şi alţii. Flamura lui flutură
singură în mijlocul lagărului, ca şi cum
ar fi rege şi generalisim al tuturor oştilor
creştine.
— Poţi îndura ocara asta cu atâta
nepăsare încât să vorbeşti despre ea aşa
de liniştit?
— Vai, seniore, poate oare sărmanul
marchiz de Montserrat să se
împotrivească umilinţei căreia i se supun
prinţi puternici ca Filip al Franţei şi
Leopold al Austriei? Pentru mine nu-i o
ruşine să îndur ocara pe care monarhi
atât de puternici o îndură fără să
crâcnească.
Leopold încleştă pumnul şi izbi
năprasnic în masă.

257
 — Am vorbit cu Filip – strigă Leopold
– i-am spus de mai multe ori că e de
datoria noastră să-i ocrotim pe prinţii
mai mici împotriva tiraniei acestui
insular. Mi-a răspuns însă totdeauna in-
vocând legăturile de la suzeran la vasal
dintre ei şi spunând că n-ar fi diplomatic
din partea lui să provoace o ruptură în
astfel de clipe.
— Toată lumea ştie că Filip e un om
înţelept – răspunse Konrad – şi
supunerea lui va fi socotită de toţi drept
diplomaţie... în ce te priveşte, seniore, îţi
poţi da seama şi singur ce ai de făcut; nu
mă îndoiesc însă că senioria-ta ai pricini
îndeajuns de puternice care te silesc să
te supui stăpânirii engleze...
— Eu, să mă supun! răspunse
mânios Leopold. Eu, arhiducele Austriei,
unul dintre cei mai de seamă stâlpi ai
Sfântului Imperiu Roman? Eu, să mă
supun regelui unei jumătăţi de insulă –
nepotului unui biet bastard normand?
Nu, pe lumina cerului! Lagărul nostru şi
toată creştinătatea vor vedea că sunt în
stare să-mi fac dreptate, că nu înţeleg să
dau o palmă de pământ acestui câine
blestemat! Drepţi, vasali şi supuşi!
Drepţi! După mine! Vom merge, fără a
258
pierde o singură clipă, să împlântăm
vulturul austriac undeva mult mai sus
decât s-a înălţat vreodată stindardul
unui rege sau al unui cezar.
Rostind aceste cuvinte se ridică
vijelios şi, urmat de uralele zgomotoase
ale oaspeţilor, ieşi din cort şi smulse
flamura ce flutura în dreptul intrării.
— O clipă, seniore – îl opri Konrad,
prefăcându-se c-ar vrea să liniştească
lucururile – s-ar putea întâmpla să fii
învinuit c-ai răzvrătit lagărul în astfel de
clipe, şi-apoi, socotesc c-ar fi mult mai
bine să te supui încă o vreme dominaţiei
englezului decât să...
— Pentru nimic în lume! Nici o clipă!
strigă ducele.
Şi, cu flamura în mână, urmat de
vasali şi de slugi, porni în grabă spre
dâmbul pe care flutura stindardul
Angliei. Ajuns acolo, puse mâna pe
stâlpul în vârful căruia se afla
stindardul, ca şi cum ar fi vrut să-1
smulgă din pământ.
— Stăpâne, scumpul meu stăpân –
strigă Ionas Schwanker, încolăcindu-l cu
braţele... Ia seama, leii mai au dinţi...
— Dar şi vulturii au gheare –
răspunse ducele, fără să lase din mină
259
stâlpul cu flamura regească, deşi nu
îndrăznea să-l smulgă din pământ.
În ciuda îndeletnicirii lui, tâlcuitorul
mai era uneori şi înţelept. Scutură
violent toiagul cu clopoţei, şi Leopold,
după obicei, întoarse capul, aşteptându-i
povaţa.
— Vulturul e suveranul
zburătoarelor din văzduhuri – rosti
hotărât spruch-sprecher-ul – după cum
leul e regele fiarelor pădurii... Fiecare îşi
stăpâneşte tărâmul tot atât de îndepărtat
unul de celălalt, precum e Anglia faţă de
Germania... Aşadar, falnice vultur, nu
batjocori flamura leului regesc, las-o să
fluture în pace alături de aceea a ţării
senioriei tale.
Leopold luă mâna de pe stâlpul cu
flamura Angliei şi se întoarse căutându-l
cu ochii pe Konrad, dar nu-l mai zări;
îndată ce se stârnise zarva, marchizul se
făcuse nevăzut, având grijă să spună
reprobativ, faţă de câţiva martori neutri,
că pe arhiduce îl apucaseră năbădăile –
se ridicase de la masă zicând că vrea să
răzbune o nedreptate oarecare de care se
plânsese. Nevăzându-şi oaspetele, căruia
ar fi dorit anume să i se adreseze,
arhiducele strigă că, întrucât nu vrea să
260
stârnească certuri în lagărul cruciaţilor,
nu ţinea decât să-şi impună dreptul său
de a fi pe picior de egalitate cu regele
Angliei, fără a stărui, precum ar fi putut
s-o facă, să aşeze flamura strămoşilor
săi, care au fost împăraţi, deasupra
aceleia a unui simplu coborâtor din casa
conţilor de Anjou. Vorbind astfel, îşi
aşeză flamura la înălţimea celeilalte,
după care porunci să se aducă un butoi
de vin, şi toţi cei de faţă, în bătaia tobelor
şi în cântările muzicii, începură să bea în
jurul stindardului austriac. Libaţiunile
fură, bineînţeles, însoţite de o hărmălaie
cumplită, care trezi tot lagărul.
Sosise ceasul în care vraciul
prezisese, după canoanele meşteşugului
său, că regele bolnav putea fi trezit fără
nici o primejdie, în scopul acesta
învăţatul arab folosi buretele îmbibat în
balsamuri şi nu trebui să cerceteze prea
mult ca să-l încredinţeze pe baronul de
Gilsland că monarhul fusese pe deplin
tămăduit de friguri şi că, mulţumită
vânjoşeniei fireşti a acestuia, nu mai era
nevoie să i se dea, aşa cum se făcea de
obicei, încă o cupă din leacul izbăvitor.
Richard însuşi păru să fie de aceeaşi
părere; ridicându-se în capul oaselor şi
261
frecându-se la ochi, îl întrebă
numaidecât pe de Vaux câţi bani mai
aveau în lăzi. Baronul nu putu să
răspundă precis la întrebare.
— Nu-i nimic – zise regele – mulţi-
puţini, dă-i pe toţi acestui vraci învăţat
care nădăjduiesc că m-a dăruit pe deplin
cruciadei... Dacă sunt mai puţin de o mie
de bizantini, adaugă-le câteva giuvaere
ca să fie totul plătit.
— Eu nu vând ştiinţa cu care m-a
dăruit Allah – răspunse vraciul arab; de
altminteri, prea înălţate stăpân, leacul
dumnezeiesc pe care ţi l-am dat, şi-ar
pierde din tărie în nevrednicele mele
mâini dacă l-aş dărui pentru aur sau
adamante.
— Nu vrea să primească o răsplată?!
se miră Thomas de Vaux. Iată ceea ce mi
se pare şi mai ciudat decât însăşi vârsta
lui de o sută de ani.
— Thomas de Vaux – îl lămuri
Richard – tu nu cunoşti alt curaj decât
cel legat de spadă, altă virtute decât cea
cavalerească. Ei bine, află că acest maur,
prin dispreţul lui de avuţii, ar putea să
slujească drept pildă multor oameni
socotiţi floarea cavalerismului.

262
 — E o răsplată mare pentru mine –
rosti maurul, încrucişându-şi braţele pe
piept şi păstrând o înfăţişare demnă şi
respectuoasă în acelaşi timp – gândul că
un rege atât de mare ca Melech Ric
binevoieşte să vorbească astfel despre
slujitorul său. Îngăduie însă, rogu-te, să
te odihneşti din nou, căci, deşi socotesc
c-ar fi în zadar să-ţi dau încă o dată
leacul dumnezeiesc, s-ar putea întâmpla
să ţi se întoarcă boala dacă-ţi oboseşti
prea de timpuriu puterile slăbite.
— Va trebui să mă supun, Hakim;
crede-mă, mă simt atât de descătuşat de
focul mistuitor care mi-a chinuit trupul
atâta vreme, încât nu mi-ar fi teamă să
înfrunt cu bărbăţie lancea unui viteaz...
Dar, ascultaţi! Ce-s strigătele şi cântecele
acelea? Du-te şi vezi, Thomas!
— E arhiducele Leopold – le dădu
lămurire de Vaux, când se întoarse peste
câteva clipe – umblă cu alai prin lagăr, în
tovărăşia celorlalţi băutori.
— Beţiv tâmpit! strigă regele
Richard. Nu-şi poate ascunde meteahna
grosolană în cortul său, fără a se face de
ocară sub privirile întregii creştinătăţi?
Ce zici, seniore marchiz? adăugă el,

263
adresându-se de astă dată lui Konrad de
Montserrat, care tocmai sosise.
— Prea onorat prinţ, mă bucur când
văd că majestatea voastră s-a însănătoşit
pe deplin. Şi socotesc c-am vorbit prea
mult, ţinând seama că de-abia m-am
întors de la ospăţul ducelui de Austria.
— Cum, ai stat la masă cu burduful
acela german? Şi de ce face atâta
tărăboi? Într-adevăr, senior Konrad, te-
am privit totdeauna ca pe un oaspete
vrednic, încât mă mir cum de-ai stat la
masa aceea.
De Vaux, care se dusese în spatele
regelui, se silea să-l facă pe marchiz să
înţeleagă, prin gesturi şi priviri, că nu
trebuia să-i spună lui Richard ce se
petrecea în lagăr; dar Konrad nu-l
pricepu, ori se făcu că nu-l pricepe.
— Nimeni nu trebuie să ia în seamă
faptele ducelui, cu atât mai mult cu cât
nici el n-a fost în stare să răspundă de
ele fiindcă, de cele mai multe ori, nu ştie
ce face. Totuşi, asta e o glumă în care n-
aş fi vrut să mă amestec, pentru că în
clipa de faţă s-a apucat să smulgă
flamura Angliei de pe dâmbul Sfântul
George, ca s-o aşeze în locu-i pe a sa.

264
 — CE SPUI? răcni regele cu un glas
care ar fi fost în stare să trezească şi
morţii...
— Iertare – răspunse marchizul –
majestatea voastră nu trebuie să se
mânie atunci când e vorba de faptele
unui nebun.
— Nu mă opri! se răsti Richard,
sărind jos din pat şi îmbrăcându-se cu o
iuţeală de necrezut – nu mă opri, seniore
marchiz... De Multon, nu-ţi e îngăduit să
rosteşti un singur cuvânt; acela care va
spune ceva în această privinţă, nu mai e
prietenul lui Richard Plantagenet...
Tăcere, Hakim! Iţi poruncesc!
Regele se îmbrăcă într-o clipită şi,
după ce rosti aceste din urmă cuvinte, îşi
smulse spada atârnată de un stâlp al
cortului; fără altă armă, fără să cheme pe
nimeni în ajutor, se năpusti pe uşa
cortului. Konrad ridică braţele în semn
de uimire şi păru că vrea să spună ceva
lordului de Vaux; dar sir Thomas îl
împinse la o parte din fugă şi, strigându-l
pe unul din scutierii regelui, îi porunci
grabnic:
— Zboară până în tabăra lordului
Salisbury; să-şi strângă oamenii şi să
vină după mine numaidecât la dâmbul
265
Sfântul George; spune-i că frigurile
regelui i s-au urcat din sânge la cap.
Neauzind decât pe jumătate şi
înţelegând şi mai puţin cuvintele lordului
Gilsland rostite repede, cu înfrigurare,
scutierul şi celelalte slugi din cortul
regesc se năpustiră spre corturile cele
mai apropiate; în tabăra engleză se stârni
îndată o învălmăşeală cumplită, a cărei
pricină adevărată nu se ştia. Treziţi în
alarmă din somnul de după masă, pe
care căldurile înăbuşitoare îi făcuseră să-
l preţuiască nespus, soldaţii se întrebau
cu aprindere care putea să fie pricina
acelei forfote şi, fără să mai aştepte
răspuns, din lipsă de desluşire, făceau
fel de fel de presupuneri. Unii spuneau
că sarazinii pătrunseseră în tabără; alţii,
că se încercase asasinarea regelui; cei
mai mulţi, că murise din pricina
frigurilor c-o noapte mai înainte, iar cei
din urmă că fusese răpus de spada
ducelui de Austria. Seniorii şi ofiţerii, de
asemenea, nu ştiau mai mult decât
soldaţii în legătură cu pricina acestei
zăpăceli. Se grăbeau însă să-şi adune şi
să-şi rânduiască oamenii, de teamă ca
învălmăşeala să nu pricinuiască cine ştie
ce mare neajuns în lagărul cruciaţilor.
266
 Trâmbiţele englezilor vuiau mereu
prelung şi pătrunzător. Strigătul de
alarmă: Bows and bills! Bows and bills!
(Arcuri şi măciuci) răsuna din companie
în companie, repetat de războinicii gata
de luptă care îşi strigau prin hărmălaie
deviza naţională. „Sfântul George pentru
scumpa Anglie!” Alarma se răspândi în
tot lagărul, alcătuit din trimişii tuturor
popoarelor creştinătăţii; oameni din toate
neamurile dădură fugă la arme şi se
amestecară în vălmăşagul ale cărui
pricini nu puteau să şi le desluşească.
Din fericire, în zarva aceea
nemaipomenită, contele de Salisbury,
alergând la chemarea lui Gilsland, urmat
de câţiva oameni sprinteni, porunci ca
toate oştile englezeşti să fie aşezate în
linie de bătaie şi să stea sub arme ca să
poată înainta în ajutorul lui Richard,
dac-ar fi fost nevoie, dar în bună
rânduială şi în linişte, nu în îmbulzeala
pricinuită de alarmă şi de râvna de a-l
ajuta pe rege.
În vremea asta, fără să ia în seamă
strigătele şi larma ce se înteţeau în juru-
i, Richard, cu îmbrăcămintea în
neorânduială şi cu spada sub braţ,
urmat de lordul de Vaux şi două sau trei
267
slugi, alerga spre poalele dâmbului
Sfântul George. Trecu prin faţa vitezelor
oşti din Normandia, Poitou, Gasconia şi
Anjou, mai înainte ca tulburarea stârnită
de agitaţia lui să fi ajuns până la ele, cu
toate că larma zaiafetului germanilor îi
trezise pe cei mai mulţi dintre ostaşi.
Puţinii scoţieni din lagărul cruciaţilor
care îşi aveau de asemenea adăposturi
pe aproape, n-auziseră încă gălăgia. Dar
cavalerul Leopardului îl văzuse pe rege
alergând: încredinţat că în aer plutea
primejdia şi dornic să-i ţie piept, îşi luă
sabia şi scutul şi păşi alături de
Gilsland, care abia putea să-şi urmeze
stăpânul îndârjit, scos din minţi. De
Vaux răspunse la privirea întrebătoare a
cavalerului scoţian, ridicând din umerii
vânjoşi, şi se grăbiră şi unul şi altul să
calce în pasul lui Richard.
Regele ajunse curând la poalele
dâmbului Sfântul George, pe al cărui
povârniş, ca şi pe creastă, dealtminteri,
se cocoţase cea mai mare parte din suita
ducelui Austriei, sărbătorind prin
strigăte de bucurie isprava socotită ca un
omagiu adus neamului german. Se
zăreau acolo privitori din mai toate
neamurile, care, din ură faţă de englezi
268
sau din simplă curiozitate, se adunaseră
ca să vadă în ce chip va sfârşi acea
ciudată întâmplare. Richard îşi croi drum
prin mulţimea zgomotoasă, asemenea
unui vas măreţ, care, cu pânzele întinse,
îşi taie cale printre valurile înspumate,
fără a se teme că se îngrămădesc,
mugind, în urmă-i. Flamurile rivale
înconjurate de prietenii şi de partizanii
arhiducelui se înălţau pe vârful neted al
dâmbului. Leopold însuşi şedea în
mijlocul cercului, gândindu-se c-o
ascunsă mulţumire la isprava lui şi
ascultând aplauzele deloc precupeţite.
Richard pătrunse vijelios în gloată,
urmat numai de cei doi însoţitori, dar cu
o înverşunare şi o îndrăzneală care îl
făceau mai de temut decât o întreagă
oştire.
Punând mâna pe flamura austriacă,
strigă cu glas tunător, care amintea
bubuitul ce precede cutremurele de
pământ:
— Cine a avut neobrăzarea să înalţe
această mizerabilă zdreanţă, alături de
flamura Angliei?
Arhiducele nu era un om lipsit de
curaj şi, de altfel, i-ar fi fost cu neputinţă
să nu răspundă la asemenea cuvinte.
269
Totuşi, într-atât îl tulbură şi-1 ului ivirea
neaşteptată a lui Richard, şi mai cu
seamă într-atât îl cuprinse teama pe care
o insufla tuturor şi totdeauna firea
aprinsă şi îndârjită a acestuia, încât
trebui ca întrebarea să tune încă o dată,
cu un glas în stare să facă a se
cutremura şi cerul şi pământul, mai
înainte ca arhiducele să fi putut
răspunde cu toată hotărârea pe care şi-o
putu impune la repezeală:
— Eu, Leopold al Austriei.
— Ei bine, Leopold al Austriei –
răspunse Richard – vei vedea numaidecât
cât preţ pun eu, Richard al Angliei, pe
flamura asta şi pe trufia ta.
Vorbind astfel, smulse lancea
flamurii din pământ, o rupse în bucăţi,
aruncă flamura în ţarină şi puse piciorul
pe ea.
— Aşa ştiu eu să calc în picioare
flamura Austriei! îndrăzneşte să mă
înfrunte vreunul dintre cavalerii
ordinului vostru teuton?
Urmă o clipă de tăcere. Germanii
sunt însă bărbaţi viteji.
— Eu! Eu! Eu! strigară în acelaşi
timp mai mulţi cavaleri din suita ducelui,
el însuşi amestecându-şi glasul cu
270
strigătele celor ce erau gata să-l înfrunte
pe regele Angliei.
— Ce s-o mai lungim? rosti contele
Wallenrode, războinic vestit de la
hotarele Ungariei; fraţi şi nobili
gentilomi, omul acesta a călcat în
picioare cinstea ţării noastre. Să
răzbunăm această ocară şi piară
mândria Angliei!
— Vorbind astfel, trase spada şi-i
dădu regelui o lovitură care ar fi putut
să-l ucidă, dacă în aceeaşi clipă,
cavalerul Leopardului n-ar fi sărit
fulgerător, abătând-o cu marginea
scutului.
— Am jurat – strigă atunci Richard, şi
glasul lui copleşi vuietul ce se înteţea tot
mai mult, tot mai înfiorător – am jurat să
nu lovesc nicicând un om care poartă
crucea pe umăr. Aşadar, îţi dăruiesc
viaţa, Wallenrode, dar vei trăi amintindu-
ţi mereu de Richard al Angliei.
Rostind aceste cuvinte, înşfacă
mijlocul uriaşului ungur şi, neasemuit în
lupta corp la corp, ca şi în meşteşugul
războinic, îi făcu vânt atât de năprasnic,
încât grămada de carne, părând că
fusese zvârlită dintr-o praştie grozavă,
zbură peste capetele privitorilor, dincolo
271
de creasta dâmbului; Wallenrode se
rostogoli cu capul în jos de-a lungul
povârnişului, se izbi într-un umăr, care i
se despică, şi rămase pe loc, mai mult
mort decât viu. Această dovadă de
putere, aproape nefirească, nu-l îndemnă
nici pe duce, nici pe vreunul dintre vasali
să reînnoiască o luptă începută sub atât
de vitrege prevestiri. Cei ce se aflau mai
departe, învârteau săbiile pe deasupra
capetelor, strigând: „Faceţi-l bucăţi pe
câinele de insular!” Dar cei mai apropiaţi,
ascunzându-şi poate teama sub pretext
că apără liniştea, începură să strige:
„Pace! Pace! Pacea sfintei cruci! Pacea
sfintei biserici şi a sfântului nostru
părinte, papa!” Strigătele atât de
deosebite ale celor de faţă, înfruntându-
se unele pe altele, dezvăluiau
nehotărârea, în timp ce Richard, cu
piciorul pe flamura austriacă, rotea în
juru-i privirea scânteietoare, părând c-ar
căuta un vrăşmaş; în faţa lui, nobilii
mânioşi se îndepărtau cutremurându-se,
ca în faţa ghearei leului. De Vaux şi
cavalerul Leopardului îi rămăseseră în
preajmă, şi cu toate că nici unul nu
trăsese spada din teacă, se vedea că erau
gata să-1 apere pe Richard până la
272
ultima picătură de sânge, şi atât voinicia
trupească cât şi înfăţişarea lor dârză
arătau că lupta ar fi fost pe viaţă şi pe
moarte. Salisbury, la rându-i, se
apropiase şi el în fruntea ostaşilor,
înaintând printre lănci şi săbii, în timp
ce arcaşii îşi întindeau arcurile.
În clipa aceea, regele Filip al Franţei,
urmat de doi sau trei dintre cavalerii săi,
urcă pe dâmb şi întrebă care era pricina
acelei larme. Deodată dădu cu ochii de
regele Angliei şi tresări. Richard, pe care
îl credea în pat, înfrunta, teafăr şi
îndârjit, într-o atitudine ameninţătoare,
ofensatoare, pe ducele Austriei, aliatul
amândurora. Richard însuşi se înroşi,
ruşinat că fusese văzut de Filip – a cărui
înţelepciune o preţuia, deşi nu-l putea
suferi – într-o stare care nu se potrivea
nici cu demnitatea lui de monarh, nici cu
aceea a unui cruciat; cei din jur
observară că îşi trase piciorul înapoi, ca
din întâmplare, de pe flamura
batjocorită, prefăcându-se liniştit şi cu
totul nepăsător, căutând să-şi înăbuşe
mânia ce-l stăpânise cu câteva clipe mai
înainte. Leopold, înciudat că fusese
surprins într-o clipă de umilinţă, în care
închisese ochii la ocara necruţătorului
273
Richard, încercă la rându-i să-şi recapete
sângele rece şi stăpânirea de sine.
Numeroasele însuşiri care îi aduseseră
lui Filip supranumele de Augustul,
făceau din el un fel de Ulise al cruciadei,
în timp ce, fireşte, Richard rămânea
Ahile. Regele Franţei era un om
prevăzător şi cu judecată, înţelept la sfat,
cumpănit şi hotărât la treabă. Vedea
limpede şi urmărea fără şovăire măsurile
ce trebuiau luate pentru binele regatului
său. Măreţ şi impunător în purtări,
neînfricat, era totuşi mai mult om politic
decât războinic; nu plecase cu tragere de
inimă în cruciadă, dar spiritul vremii era
molipsitor şi acea expediţie îi fusese
poruncită de biserică şi de cerinţa
unanimă a seniorilor săi. În oricare altă
împrejurare sau în vremuri mai liniştite,
caracterul lui ar fi fost mai preţuit decât
acela al aventurosului Richard. Dar în
timpul cruciadei, expediţie iraţională prin
ea însăşi, raţiunea sănătoasă era, dintre
toate însuşirile, aceea care preţuia mai
puţin, pe când vitejia cavalerească, pe
care o cereau atât vremurile cât şi acea
înfăptuire, se socotea înjosită dacă era
amestecată cu cea mai uşoară umbră de
prevedere. Astfel, valoarea lui Filip, faţă
274
de aceea a orgoliosului său rival, licărea
ca lumina limpede dar slabă a unei
lămpi, în comparaţie cu strălucirea unei
torţe uriaşe care, nefiind de folos nici pe
jumătate cât cealaltă, face de zece ori
mai multă impresie asupra ochiului.
Filip îşi dădea seama de postura sa
inferioară în ochii opiniei publice, cu
mâhnirea pe care bineînţeles trebuia s-o
simtă un spirit superior, şi nu e de
mirare dacă specula împrejurările în care
con-trastul dintre caracterul lui şi cel al
rivalului său îi era favorabil,
împrejurarea arătată mai sus i se păru
una dintre cele în care înţelepciunea şi
calmul trebuiau să izbândească asupra
neastâmpărului, violenţei şi
încăpăţânării.
— Ce însemnează această
primejdioasă ceartă între doi camarazi,
legaţi prin jurământ pe sfânta cruce?
Majestatea sa regele Angliei şi senioria-sa
arhiducele Leopold! Cum! Călăuzitorii şi
stâlpii sfintei cruciade...
— Mai domol cu mustrările, Filip –
strigă Richard, mâniat în adâncul
sufletului pentru că fusese pus pe
aceeaşi treaptă cu Leopold, şi neştiind în
ce chip să-şi dezvăluie ciuda. Acest duce,
275
acest comandant, acest stâlp ai cruciadei
noastre a fost obraznic şi l-am pus la
locul lui, iată totul... Dar, pe cinstea
mea, prea multă larmă pentru câteva
lovituri de picior date unui câine...
— Rege al Franţei – zise ducele –
aduc la cunoştinja majestăţii tale şi
tuturor celorlalţi principi suverani,
cumplita ocară pe care am îndurat-o:
regele Angliei mi-a doborât flamura, a
rupt-o şi-a călcat-o în picioare.
— Asta fiindcă a avut îndrăzneala s-o
aşeze alături de a mea – răspunse
Richard.
— Rangul îmi dă un drept egal cu al
tău – ripostă ducele, încurajat de
prezenţa lui Filip.
— Încearcă să pretinzi prin tine însuţi
această egalitate şi pe Sfântul George, voi
face din tine ceea ce am făcut din pânza
aceasta înzorzonată, care nu poate sluji
decât pentru cea mai josnică
întrebuinţare.
— Rogu-te, puţină răbdare, fratele
nostru englez – vorbi Filip. Îi voi dovedi
ducelui de Austria că în împrejurarea de
faţă se înşeală. Nu crede, nobile duce, că
lăsând flamura Angliei să fluture
deasupra lagărului, mai sus decât toate
276
celelalte, noi, monarhii suverani ai
cruciadei, ne-am socoti inferiori lui
Richard. Ar fi necugetat să se gândească
acest lucru, întrucât însuşi stindardul
nostru, marea oriflamă a Franţei, în faţa
căreia regele Richard se închină, ca
vasal, pentru feudele sale de pe
continent, flutură mai jos decât leii
Angliei. Camarazi care am jurat pe cruce,
pelerini războinici, care ne-am lăsat
deoparte orgoliul, vanitatea,
deschizându-ne cu spada drum spre
Sfântul Mormânt, eu însumi şi ceilalţi
principi, onorând faima regelui Richard
şi marile sale fapte de arme, i-am cedat
această întâietate, ceea ce n-am fi făcut
în nici o altă parte şi pentru nici o altă
pricină. Sunt pe deplin încredinţat că
atunci când alteţa sa ducele Austriei va fi
cumpănit asupra celor auzite, îşi va
mărturisi regretul că şi-a aşezat flamura
în acest loc, iar majestatea sa regele
Angliei îi va da ducelui deplină satisfacţie
pentru ofensa pe care i-a adus-o.
În clipa în care se părea că se
ajunsese la lovituri, spruch-sprecher-ul
şi bufonul se retrăseseră amândoi la o
respectuoasă distanţă, dar căutară să se
apropie din nou îndată ce băgară de
277
seamă că vorbele, din care ei înşişi îşi
făcuseră un meşteşug, păreau să fie mai
tari decât ascuţişul săbiilor. Cel dintâi fu
atât de încântat de cuvântarea
diplomatică a lui Filip, încât când acesta
termină, scutură toiagul cu emfază şi,
uitând în faţa cui se afla, începu să strige
că toată viaţa lui nu rostise ceva atât de
înţelept.
— Se poate – concedă Ionas
Schwanker – dar o să fim bătuţi cu biciul
dacă mai vorbeşti aşa tare.
Ducele răspunse cu un aer întunecat
că va supune diferendul sfatului general
al cruciadei, măsură pe care Filip o
încuviinţă cu totul, socotind că numai
astfel se putea pune capăt unei gâlcevi
care ameninţa să zădărnicească toate
strădaniile creştinilor. Păstrându-şi
acelaşi aer nepăsător, Richard îl ascultă
pe Filip până în clipa când îşi dădu
seama că i-a secat însufleţirea oratorică,
după care rosti cu glas tare:
— Mă simt istovit... Blestematele de
friguri nu m-au lăsat încă... Frate al
Franţei, mă cunoşti ca pe un om căruia
nu-i plac vorbele de prisos... Află deci că,
atunci când e atinsă onoarea Angliei, nu
cer povaţa nici unui principe, nici unui
278
papă, nici unui sfat. Iată flamura ţării
mele. Oricare ar fi steagul care s-ar
apropia mai mult de trei stânjeni de
stâlpul ei, fie chiar şi acela despre care
vorbeai mai adineauri, va avea aceeaşi
soartă ca această zdreanţă, iar altă
satisfacţie nu pot oferi decât aceea pe
care braţele mele slăbite vor reuşi s-o dea
celui care va îndrăzni să mă înfrunte, şi
nu numai unuia, ci chiar la cinci
deodată, dacă poftesc.
— Ai auzit – şopti bufonul către
tovarăşul său – asta a fost o vorbă atât
de grozavă, de parcă aş fi rostit-o eu...
Totuşi, cine s-o amesteca în asemenea
daraveră, e mai nebun decât Richard.
— Şi cine crezi oare c-ar face-o?
întrebă tâlcuitorul.
— Ori Filip, ori însuşi arhiducele
nostru, dacă are curaj vreunul să
primească provocarea – răspunse
bufonul. Hm, ia gândeşte-te, prea
înţeleptule spruch-sprecher, ce regi
minunaţi am fi noi amândoi, de vreme ce
încoronaţii aceştia pot face atât de bine
pe înţelepţii şi pe nebunii.
În timp ce aceste două importante
personaje se luau la întrecere în

279
înţelepciune, Filip răspundea în linişte la
sfidarea umilitoare a lui Richard...
— Eu n-am venit aici ca să stârnesc
noi neînţelegeri potrivnice jurământului
pe care l-am făcut sfintei cauze pentru
care luptăm. Mă despart de fratele meu,
regele Angliei, aşa cum se cuvine să se
despartă fraţii; şi singura rivalitate dintre
leul Angliei şi crinul Fraţei ar fi numai
aceasta: cine va izbuti să pătrundă mai
adânc în rândurile necredincioşilor.
— Primesc provocarea, regescul meu
frate – încuviinţă Richard, întinzându-i
mâna cu toată sinceritatea caracteristică
firii lui aprinse, dar generoase. Fie ca în
curând să avem prilejul de a aduce la
îndeplinire această întrecere cavalerească
şi frăţească.
— Nobilul duce să ia şi el parte la
legământul care se statorniceşte în
această clipă fericită – adăugă Filip.
— N-am nevoie nici de proşti, nici de
prostiile lor – răspunse Richard, cu
aceeaşi nepăsare.
Auzind aceste cuvinte, ducele
Austriei întoarse spatele şi se îndepărtă
numaidecât.
— Există un soi de curaj – rosti
Richard privind spre germanul care se
280
îndepărta – un soi de curaj care,
asemenea licuriciului, nu străluceşte
decât noaptea. Eu nu voi lăsa flamura
ţării mele să fie lipsită de apărare în
beznă. Ziua, privirea leului va fi de ajuns
ca s-o ocrotească. Vino, Thomas de
Gilsland; îţi încredinţez acest stindard...
Veghează asupra onoarei Angliei.
— Siguranţa Angliei îmi e şi mai
scumpă – răspunse de Vaux, şi-această
siguranţă e strâns legată de viaţa lui
Richard... Aşa că voi însoţi pe majestatea
voastră la cort, fără să mai pierdem o
singură clipă...
— Eşti o soră de caritate aspră şi
neînduplecată – spuse regele cu un
zâmbet; apoi, întorcându-se spre sir
Kenneth, adăugă: Viteaz scoţian, îţi
datorez o răsplată, şi vreau să te
răsplătesc regeşte... Iată flamura Angliei.
Veghează asupra ei, precum îşi veghează
armura un novice, în ajunul ridicării la
rangul de cavaler... Nu te îndepărta de ea
mai mult de trei stânjeni şi cată s-o aperi
cu trupul tău împotriva ocării şi
umilinţelor. Dacă vei fi atacat de mai
mult de trei oameni dintr-o dată, sună
din corn... îţi iei această răspundere?

281
 — Bucuros, sire – răspunse Kenneth
– şi voi răspunde cu capul meu... Mă duc
numai să-mi iau celelalte arme şi mă
intorc numaidecât.
Regii Franţei şi Angliei îşi luară
rămas bun cu un aer oficial, ascunzând
sub o aparentă curtoazie mânia pe care o
simţeau unul împotriva celuilalt:
Richard, pentru că Filip se amestecase
între el şi austriac, iar Filip, din pricina
nepăsării cu care Richard îi întâmpinase
străduinţele de împăciuire. Cei ce
fuseseră atraşi de larmă se retraseră în
linişte, lăsând dâmbul buclucaş în
aceeaşi singurătate în care fusese
învăluit până la bravada austriacului.
Fiecare judeca cele întâmplate, potrivit
cu simpatiile pe care le nutrea: în timp ce
englezii îi învinovăţeau pe austrieci că
stârniseră vrajba, ceilalţi se luau la
întrecere in a arunca toată vina asupra
mândriei şi înfumurării insularului.
— Vezi – spunea marchizul de
Montserrat marelui-magistru al ordinului
Templierilor – că aceste vicleşuguri ajung
mai curând la ţintă decât violenţa? Am
rupt legătura care unea într-un singur
mănunchi lăncile şi sceptrele. Vei vedea
curând cum cad şi se despart.
282
 — Planul tău mi s-ar fi părut foarte
bun – răspunse templierul – dacă printre
austriecii aceia nepăsători s-ar fi găsit un
singur om de curaj, în stare să reteze cu
o lovitură de sabie legătura de care
vorbeşti. Un nod dezlegat poate fi legat
cu uşurinţă la loc, dar cu o funie tăiată
nu e acelaşi lucru.

CAPITOLUL XII
Femeia asta duce în ispită întreaga
omenire.
Gay

Pe vremurile cavalerismului,
încredinţarea unei misiuni periculoase
sau trimiterea într-o aventură plină de
primejdii era adesea un mijloc de
răsplată pentru faptele de vitejie
săvârşite, socotindu-se acest lucru drept
o laudă pentru isprăvile precedente –
după cum într-un urcuş anevoios pe
munte, căţărarea pe o stâncă mai înaltă
duce spre locuri şi mai periculoase.
Era miezul nopţii. Luna presăra în
văzduh o strălucire vie, limpede.
Cavalerul Leopardului veghea cu grijă la
postul său. Străjuia pe dâmbul Sfântului
George, lângă flamura Angliei, împotriva
283
ofenselor pe care i le-ar fi putut aduce
numeroşii cruciaţi umiliţi de mândria lui
Richard. Gânduri îmbucurătoare se
perindau unul după altul prin mintea
războinicului. I se părea că dobândise
puţină preţuire în ochii monarhului
cavaler, care, pân-atunci, aproape că nici
nu-l observase în rândurile vitejilor pe
care faima sa îi adunase sub flamura
Angliei; şi sir Kenneth nu era supărat că
preţuirea regească îi încredinţase o
misiune atât de primejdioasă.
Devotamentul pentru sus-pusa şi
orgolioasa lui iubire exaltase şi mai mult
acest entuziasm războinic. Oricât de
lipsită de speranţe păruse dragostea lui
în împrejurări obişnuite, ceea ce se
întâmplase în ultimul timp părea să fi
micşorat distanţa ce-l despărţea de
frumoasa Edith. Acela căruia Richard îi
acordase favoarea de a veghea asupra
flamurii sale, nu mai era un obscur
aventurier, ci se putea socoti în raza
vizuală a unei prinţese, chiar dacă
rămânea tot atât de aproape de rangul ei.
Acum soarta lui nu mai putea rămâne
anonimă, necunoscută. Dac-ar fi fost
lovit pe neaşteptate şi ucis la postul ce-i
fusese încredinţat, moartea lui, şi nu se
284
îndoia c-ar fi fost o moarte glorioasă, ar fi
atras elogiile lui Richard Inimă-de-Leu,
făcând să încolţească răzbunarea în
sufletul lui şi stârnind în acelaşi timp
regretele, dacă nu chiar lacrimile celor
mai nobile frumuseţi de la curtea Angliei.
Acum nu mai avea de ce să se teamă că
ar putea muri prosteşte. Sir Kenneth
avea destul răgaz pentru a se desfăta cu
astfel de gânduri înalte sau cu altele de
soiul acesta, hrănite de spiritul acela
entuziast, specific cavalerilor, care,
avântându-se pe culmile cele mai
fantastice şi extravagante, rămânea
nealterat de egoism, generos, plin de
abnegaţie, năzuind spre ţeluri şi acţiuni,
care din păcate se izbeau până la urmă
de slăbiciunile şi imperfecţiunile omului.
În jurul cavalerului, toată firea dormea
scăldată în pulberea de lumină a lunii,
sau cufundată în depărtările înecate în
beznă. Şirurile lungi de corturi şi de
colibe, scânteietoare sau negre, după
cum se găseau în lumina lunii sau în
întuneric, erau tăcute, liniştite, ca uliţele
unui oraş părăsit. La piciorul stâlpului
se odihnea copoiul, singurul tovarăş de
pază al lui Kenneth, pe înţelepciunea
căruia se bizuia, dacă s-ar fi simţit prin
285
apropiere vreo mişcare vrăjmaşă. Nobilul
animal părea că înţelege rostul acestei
strădanii, deoarece privea din vreme în
vreme spre largile falduri ale strălucitei
flamuri şi, atunci când se auzea strigătul
prelung al străjilor, el răspundea printr-
un lătrat puternic şi repetat, ca şi cum ar
fi vrut să dea de veste că şi el era la
datorie. Din când în când îşi apleca botul
şi da din coadă, în clipa când stăpânul îi
trecea pe dinainte, păşind de colo colo în
post; alteori, văzindu-l că se opreşte şi
rămâne pe gânduri, rezemat în lance, cu
ochii aţintiţi spre stele, credinciosul
ajutor îndrăznea să-i tulbure gândurile şi
să-l smulgă din visare, apropiin-du-şi
botul de mâna înzăuată a cavalerului,
cerându-i parcă o fugară mângâiere.
Două ceasuri de veghe trecură astfel,
fără să se întâmple nimic deosebit.
Deodată însă, câinele începu să latre cu
furie şi păru gata să se năpustească spre
un loc unde era întunecimea mai deasă.
Nu se repezi însă; sta la pândă de parc-
ar fi aşteptat să vadă ce gânduri avea
stăpânul lui.
— Cine-i acolo? strigă Kenneth,
încredinţat că cineva se căţăra pe partea
întunecată a dâmbului.
286
 — În numele lui Merlin şi al lui
Laugis! răspunse un glas răguşit,
respingător; leagă-ţi demonul ăsta în
patru labe, sau nu mă apropii.
— Şi cine eşti tu, care vrei să te
apropii de postul meu? întrebă iarăşi sir
Kenneth, pironindu-şi privirea spre
mogâldeaţa pe care o vedea mişcând la
poalele urcuşului, fără ca totuşi să poată
desluşi cine este. Ia seama, te afli în
primejdie de moarte.
— Leagă-l pe acest Satan cu gheare
lungi – strigă iar glasul – ori îl iau la ochi
cu archebuza! (Se auzi ţăcănitul armei.)
— Lasă jos archebuza şi arată-te la
lumina lunii – strigă scoţianul – sau, pe
sfântul Andrew, te ţintutesc la pământ,
oricine-ai fi!
Acestea zicând, apucă lancea de
mijloc, şi cu privirea aţintită asupra
mogâldeţei ce părea că mişcă, o roti ca şi
cum ar fi avut de gând s-o arunce, acea
armă fiind folosită uneori în felul acesta,
atunci când ţinta trebuia lovită de
departe. Se ruşina totuşi de hotărârea lui
pripită şi lăsă în jos vârful lăncii când
zări ieşind în lumina lunii, ca un
comediant care ar fi intrat în scenă, o
făptură pirpirie şi slută, în care, după
287
îmbrăcămintea bizară, recunoscu pe
piticul din capela de la Engaddi.
Amintindu-şi numaidecât toate celelalte
viziuni din noaptea aceea atât de
ciudată, făcu un semn câinelui, care,
înţelegându-l, se întoarse sub flamură şi
se culcă la piciorul stâlpului, mârâind
surd. Odată încredinţată că nu mai avea
pricini de temeri din partea unui duşman
atât de fioros, pocitania cu înfăţişare
omenească începu să urce povârnişul
anevoie, întrucât piciorele-i prea scurte
n-o ajutau s-o facă mai repede. În cele
din urmă, ajungând pe creasta
dâmbului, luă în mâna stângă puşcociul
– o jucărie de care se slujesc copiii când
vor să tragă în păsări – şi, dându-şi aere
pline de măreţie, întinse ceremonios
mâna dreaptă cavalerului, ca şi cum ar fi
vrut ca acesta să i-o sărute. Această
dorinţă nefiindu-i însă împlinită, întrebă
cu asprime:
— Oşteanule, pentru ce nu-i dai lui
Nectabanus cinstea ce i se cuvine? E cu
putinţă să-1 fi uitat atât de repede?
— Slăvite Nectabanus – răspunse
cavalerul, vrând să-1 îmbuneze – ar fi
greu să te uite cineva după ce te-a văzut
o singură dată. Iartă-mă totuşi dacă,
288
fiind de pază şi cu arma în mână, n-am
putut, chiar văzând că e vorba de o
făptură atât de puternică, să-mi părăsesc
postul şi lancea; fie-ţi de ajuns că-ţi
respect demnitatea şi că mă închin în
faţa ta cu toată umilinţa, aşa cum
trebuie să facă un străjer.
— De ajuns – răspunse Nectabanus;
trebuie să vii însă cu mine de îndată la
aceea care m-a trimis să te caut aici.
— Mărite rege, nu-ţi pot da
mulţumire nici în această privinţă,
întrucât am primit poruncă să păzesc
această flamură până în revărsatul
zorilor, aşa încât te rog să mă ierţi şi de
astă dată.
Rostind aceste cuvinte, începu iar să
păşească de colo colo. Piticul nu-l lăsă
însă cu una cu două.
— Ascultă – zise el, proţăpindu-se în
faţa lui sir Kenneth, ca şi cum ar fi vrut
să-i taie calea. Ascultă, domnule cavaler,
chemarea datoriei, căci îţi aduc porunca
aceleia a cărei frumuseţe poate scoate
duhurile din tainiţele lor şi a cărei
măreţie e vrednică să poruncească chiar
şi nemuritorilor.
Un gând ameţitor, de necrezut,
încolţit în mintea cavalerului, dar el îl
289
izgoni numaidecât. E cu neputinţă, îşi
zise sir Kenneth, ca doamna gândurilor
lui să-i fi trimis o solie printr-un astfel de
mesager. Totuşi, glasul lui tremura când
se strădui să răspundă:
— Haide, Nectabanus, spune-mi
repede, cinstit, dacă acea sublimă femeie
despre care îmi vorbeşti nu e huria cu
care te-am văzut măturând lespezile
capelei din Engaddi.
— Cum, nesăbuit cavaler – strigă
piticul – crezi oare că stăpâna inimii
noastre regeşti, făptura aidoma mie în
frumeseţe şi care împărtăşeşte măreţia
noastră, s-ar putea coborî până la un
vasal ca tine? Nu, oricâtă cinstire ţi s-ar
arăta, nu poţi fi vrednic nici măcar de o
privire a reginei Guenevra, fermecătoarea
mireasă a lui Arthur, care, din înălţimile
tronului său, îi priveşte până şi pe prinţi
ca pe nişte pigmei. Dar priveşte semnul
acesta – după cum îl vei recunoaşte sau
te vei lepăda de el, supune-te sau nu
poruncilor aceleia care a binevoit să ţi-l
trimită.
Astfel vorbind, piticul puse în palma
cavalerului un minunat inel cu rubine;
scoţianul îl recunoscu numaidecât, chiar
în întuneric – era inelul de pe degetul
290
înaltei doamne căreia i se închinase.
Dacă totuşi s-ar mai fi îndoit, putea să-1
încredinţeze şi mai mult funduliţa roşie,
făcută dintr-o panglică, de care era legat
inelul. Roşu era culoarea favorită a
prinţesei, şi de mai multe ori,
împodobindu-şi el însuşi harnaşamentul
cu acesta culoare, o dusese la biruinţă
fie în turnire, fie pe câmpul de bătaie. Sir
Kenneth privea mut de nedumerire inelul
din palma sa.
— Pe tot ce e mai sfânt, din partea
cui îmi aduci acest semn? întrebă
cavalerul. Cată, dacă e cu putinţă, să pui
pentru o clipă rânduială în vălmăşagul
minţii tale, şi să-mi spui cine e fiinţa care
te trimite şi care e adevăratul rost al
venirii tale aici; ia seama însă la cele ce
spui, căci mie nu-mi arde de bufonerii.
— Cavaler bănuitor şi necugetat –
răspunse piticul – ce vrei să ştii mai
mult, decât că eşti onorat cu poruncile
unei prinţese, trimise printr-un rege? Nu
putem să-ţi spunem altceva decât că-ţi
poruncim, în numele şi prin puterea
acestui inel, să ne urmezi în faţa
stăpânei lui. Fiece clipă de întârziere e o
nelegiuire împotriva supunerii ce-i
datorezi.
291
 — Bunul meu Nectabanus, gândeşte-
te – răspunse cavalerul – ştie doamna
mea unde mă aflu şi care sunt
îndatoririle mele în noaptea aceasta?...
Ştie ea oare că viaţa mea... dar pentru
ce-aş mai vorbi de viaţa mea? Ştie ea, zic,
că onoarea mea depinde de felul în care
voi păzi această flamură până în
revărsatul zorilor – poate ea oare dori să
părăsesc acest post, chiar pentru a-i
aduce un omagiu?... Cu neputinţă...
Prinţesa vrea să-şi bată joc de slujitorul
ei trimiţându-i o astfel de solie; şi ceea ce
mă face să cred şi mai mult acest lucru,
e că te-a ales pe tine drept sol.
— Oh, păstrează-ţi această părere –
răspunse Nectabanus, dând să plece.
Mie puţin îmi pasă dacă ai inima
deschisă sau eşti prefăcut faţă de
această doamnă... Prin urmare, rămâi cu
bine!
— Stai! Stai! Mai aşteaptă o clipă, te
rog – strigă sir Kenneth. Răspunde-mi la
o singură întrebare... Doamna care te-a
trimis se află aproape?
— Ce-are a face? Se cuvine oare ca
devotamentul să măsoare milele şi
leghele, ca biata ştafetă plătită după
depărtarea pe care-o străbate? Află
292
totuşi, suflet bănuitor, că frumoasa
doamnă, stăpîna acestui inel trimis unui
atât de nevrednic supus, fără credinţă şi
fără curaj, nu se află mai departe de-o
bătaie de archebuză aici.
— Spune – întrebă iarăşi cavalerul,
după ce privi din nou inelul ca să se
încredinţeze că nu se înşela – spune,
sunt chemat pentru mai mult timp?
— Timp? răspunse Nectabanus cu
aceeaşi nepăsare. Dar numeşti timp? Eu
nu-l văd, nu-l simt, e doar numele unei
năluciri – o înşiruire de răsuflări care
noaptea se măsoară printr-o bătaie de
clopot, iar ziua prin umbra ce cade pe un
cadran solar. Nu ştii oare că timpul unui
adevărat cavaler se măsoară după chipul
în care îi slujeşte pe Dumnezeu sau pe
aleasa inimii lui?
— Acestea sunt cuvinte pline de
adevăr, cu toate că ies din gura unui
nebun. Şi doamna mea mă cheamă la o
faptă pe care s-o aduc la îndeplinire în
numele ei şi din dragoste pentru ea? Nu
s-ar putea s-o îndeplinesc peste câteva
ore, în zori?
— Vrea să te vadă numaidecât, fără
să pierzi vremea nici măcar cât ar trebui
să se scurgă zece fire de nisip! Ascultă,
293
cavaler bănuitor şi rece, iată înseşi
cuvintele ei: „Spune-i că mâna care a
lăsat să cadă trandafiri, poate să
dăruiască şi lauri”.
Această aluzie la întâlnirea din capela
de la Engaddi făcu să se trezească o
mulţime de amintiri în sufletul lui sir
Kenneth şi îl încredinţa pe deplin că era
numai adevăr în spusele piticului.
Bobocii de trandafiri, oricât ar fi fost de
ofiliţi, îi purta sub platoşă, lipiţi de inima
lui. Rămase pe gânduri neputându-se
hotărî să piardă un astfel de prilej,
singurul poate ce i se oferea, de-a se face
plăcut în ochii aceleia care îi stăpânea
întreaga fiinţă, in acest timp, piticul îi
sporea nehotărârea, stăruind ori să-l
urmeze, ori să-i dea înapoi inelul.
— Stai! Stai, rogu-tc! Mai aşteaptă o
clipă – strigă cavalerul. Şi îşi zicea în
sine: „Sunt oare supus sau sclav al
regelui Richard? Nu sunt un cavaler liber
care a jurat credinţă cruciadei? Şi ce
slujesc eu aici cu lancea şi cu spada?
Sfânta noastră cauză şi pe aleasa
gândurilor mele!...”
— Inelul! Inelul! Şovăielnic cavaler,
dă-mi înapoi inelul, pe care nu meriţi să-
l atingi şi să-i priveşti!
294
 — O clipă, o clipă, bunule
Nectabanus; nu-mi tulbura şirul
gândurilor... „Ei! dacă sarazinii ne-ar
ataca liniile în clipa aceasta, s-ar cuveni
să rămân încremenit aici ca un vasal al
Angliei, păzind ca flamura ei să nu fie
atinsă de ocară, sau m-aş repezi la luptă.
Desigur, după poruncile lui Dumnezeu
vin acelea ale doamnei mele... Şi totuşi,
am primit o misiune din partea lui
Inimă-de-Leu, şi-am jurat să nu-mi calc
cuvântul...” Nectabanus, te conjur să-mi
spui dacă mă duci departe de-aici.
— De vrei să ştii neapărat, iată, până
la cortul acela care se zăreşte în
depărtare; luna scânteiază în globul de
aur din vârful lui, care preţuieşte cât
răscumpărarea unui rege.
— M-aş putea întoarce peste câteva
clipe – rosti cavalerul, închizând ochii cu
deznădejde la gândul urmărilor. Dacă
cineva s-ar apropia de flamură, aş auzi
de acolo lătratul câinelui. Mă voi arunca
la picioarele doamnei mele şi-i voi cere
îngăduinţa de-a mă întoarce să-mi închei
sorocul de pază. Aici, Roswall! – strigă el,
chemându-şi câinele şi zvârlindu-şi
mantia la piciorul stâlpului. Veghează
aici şi nu lăsa pe nimeni să s-apropie.
295
 Falnicul animal îşi privi drept în ochi
stăpânul, parcă vrând să-l încredinţeze
că-l înţelegea foarte bine, apoi se aşeză
alături de mantie, cu urechile ciulite şi
cu capul ridicat, ca un străjer care-şi dă
seama ce rost are acolo.
— Şi-acum, bunule Nectabanus –
urmă cavalerul – să ne grăbim; mă
supun poruncilor pe care ca le-ai adus.
— Grăbească-se cine vrea – rosti
arţăgos piticul; tu nu te-ai grăbit când a
fost vorba să te supui poruncilor mele şi
eu nu am picioare atât de lungi încât să
mă pot ţine după tine. Tu nu mergi ca un
om, ci sari ca struţul în pustiu.
Nu existau decât două mijloace
pentru a înfrânge îndărătnicia lui
Nectabanus care, în timp ce vorbea,
încetinise pasul, luând drept pildă graba
melcului. Daruri, însă, sir Kenneth n-
avea de unde să-i dea, iar de măguliri, n-
avea vreme. Aşa că în nerăbdarea lui,
înşfacă piticul, îl ridică în sus şi,
ducându-l în braţe, cu toate ameninţările
şi blestemele lui, ajunse în apropierea
cortului arătat. Apropiindu-se, băgă de
seamă că acesta era păzit de un pâlc de
ostaşi, trântiţi pe jos, pe care nu-i putuse
desluşi din cauza celorlalte corturi ce se
296
aflau între el şi dâmbul Sfântului George.
Mirându-se că zgomotul armurii lui nu le
trezise încă luarea aminte şi hotărând să
fie mult mai prevăzător în mişcări, lăsă
jos călăuza obosită ca să-şi tragă
răsuflarea şi să-i arate ce-avea de făcut.
Nectabanus era speriat şi furios; dar,
simţindu-se cu totul în puterea
vânjosului cavaler, ca o biată zburătoare
în ghearele unui şoim, nu căută să-i mai
aţâţe mânia. De aceea nu se plânse de
cele ce avusese de îndurat. Străbătând
labirintul de corturi, îl călăuzi în linişte
pe cavaler spre un loc ascuns, în spatele
celui cu pricina. Amândoi erau astfel la
adăpost de privirile oamenilor de pază,
care păreau prea nepăsători sau mai
degrabă prea obosiţi, ca să-şi mai facă
datoria cum trebuia. Ajunşi lângă cort,
piticul ridică partea de jos a pânzei,
făcându-i semn lui sir Kenneth să se
strecoare înăuntru pe brânci. Cavalerul
şovăi o clipă. I se părea nevrednic de el
să pătrundă pe furiş într-un cort ce
slujea de adăpost augustelor prinţese; se
gândi însă la încredinţarea deplină, la
chezăşia adusă de pitic şi-ajunse la
încheierea că nu se cuvenea s-o mâh-
nească printr-o împotrivire pe doamna
297
gândurilor lui. Se plecă deci,
strecurându-se pe sub pânză; apoi îl auzi
pe pitic şoptindu-i la ureche: „Rămâi aici,
până te voi chema.”

CAPITOLUL XIII
De veselie îmi vorbeşti, şi
nevinovăţie?!
Aceste două însuşiri s-au despărţit pe
veci
De când în rai Adam muşcat-a mărul;
şi de-atuncea
Doar răutatea e tovarăş bun al
veseliei
Din clipa când, surâzător, copilul
rupe floarea
Ori când ucide fluturul cu care s-a
jucat
Şi până-n ceasul de apoi al
cerşetorului
Care pe patul morţii, chicotind cu
ultima suflare,
Se bucură c-a sărăcit vecinul lui
bogat.
Cântec vechi

Sir Kenneth fu lăsat câteva clipe

singur, în întuneric. Era o nouă
întârziere, care-i prelungea lipsa din post
298
şi începuse să se căiască aproape de
uşurinţa lui. Dar să se întoarcă acum,
fără s-o fi văzut pe Edith, nu mai putea fi
vorba. După ce se hotărâse să calce legile
ascultării ostăşeşti, era hotărât cel puţin
să vadă dacă făgăduiala minunată care-l
ispitise să săvârşească o asemenea faptă
era adevărată. Deocamdată însă, situaţia
lui era cit se poate de îngrijorătoare. Nu
era nici o lumină în preajmă care să-i
arate unde se afla. Lady Edith nu
părăsea nicicând persoana reginei, şi
dacă ar fi fost descoperit că intrase pe
furiş în cortul regesc, s-ar fi dat loc la
primejdioase bănuieli. În timp ce-l
frământau astfel de gânduri, şi ar fi vrut
să se furişeze afară, auzi glasuri
femeieşti vorbind în şoaptă şi râzând
într-o încăpere alăturată, de care,
socotind după felul cum se auzeau
glasurile, nu părea să-l despartă decât o
pânză de cort. Încăperea alăturată era
luminată de opaiţe, după cum putea să
bage de seamă prin străvezimea pânzei
ce despărţea cortul în două şi pe care se
zugrăvea umbra mai multor persoane ce
se aflau înăuntru. Sir Kenneth nu poate
fi învinovăţit de lipsă de bună-cuviinţă,
pentru că fără voia lui ascultă o
299
convorbire ce părea să-l intereseze peste
măsură.
— Cheam-o! Cheam-o! în numele
Sfintei Fecioare! se auzi unul din
glasurile cuprinse de voioşie.
Nectabanus, meriţi să fii numit
ambasador la curtea preotului Ioan, ca
să arăţi cu câtă îndemânare ştii să aduci
la îndeplinire o misiune.
Răspunse glasul înăbuşit al piticului;
el vorbea însă atât de încet, încât
cavalerul nu izbuti să desluşească din
cele ce spunea decât ceva despre lipsa de
atenţie a gărzilor.
— Dar în ce chip vom scăpa de
duhul pe care l-a chemat Nectabanus,
doamnele mele? se auzi alt glas.
— Ascultaţi-mă, suverană prinţesă –
răspunse o nouă voce – dacă înţeleptul şi
cinstitul Nectabanus nu e prea gelos de
neasemuita lui soţie şi împărăteasă, s-o
trimitem pe ea ca să ne scape de acest
insolent cavaler rătăcitor, care poate
crede atât de uşor că doamnele din înalta
societate au nevoie de înfumuratele şi
presupusele lui însuşiri.
— După părerea mea, e foarte bine –
interveni un alt glas – ca prinţesa
Guenevra să fie aceea care să-l
300
expedieze, cu amabilitatea ei cunoscută,
pe acela pe care înţelepciunea soţului
său l-a putut aduce până aici.
Cu inima zvâcnind de ruşine şi de
indignare la auzul acestor cuvinte, sir
Kenneth era cât pe ce să iasă din cort cu
orice risc, când următoarele cuvinte îl
făcură să se răzgândească.
— Nu, la drept vorbind – reîncepu
glasul de la început – ar trebui ca
verişoara noastră Edith să afle ea însăşi
în ce chip s-a purtat cavalerul acesta
atât de mult lăudat, iar noi am fi
mulţumite de a-i fi oferit dovada vie că a
dezertat de la datorie. E o lecţie care-i
poate fi de folos; căci, te rog să mă crezi,
Calista, am băgat de seamă adeseori că
acest aventurier de la miazănoapte era
mai aproape de inima ei decât ar fi
îngăduit judecata şi înţelepciunea.
Alt glas îngână ceva în şoaptă, în
legătură cu înţelepciunea şi cuminţenia
lady-ei Edith.
— Înţelepciune, domnişoară? Aici nu
poate fi vorba decât de orgoliul şi de
dorinţa de-a trece drept cea mai serioasă
dintre noi toate. Nu, eu nu vreau să mă
lipsesc de această neînsemnată
mulţumire; ştiţi foarte bine că atunci
301
când i se pare c-am greşit cu ceva,
nimeni nu se pricepe ca Edith să ne facă
să ne dăm seama de asta. Dar iat-o că
vine.
Persoana care intră în clipa aceea,
proiectă pe pânza despărţitoare o umbră
care lunecă încet până ajunse în dreptul
celorlalte femei. În ciuda cruntei
dezamăgiri pe care-o îndurase şi-a
cuvintelor ofensatoare rostite în privinţa
lui cu atâta răutate sau cu atâta
uşurinţă de către regina Berengaria
(întrucât până la urmă îşi dădu seama că
aceea care vorbea cu glas tare,
poruncitor, era soţia lui Richard),
cavalerul simţi o adevărată alinare aflând
că Edith nu luase parte la urzeala aceea
împotriva sa. De altfel, era atât de curios
să afle ce avea să urmeze încât, în loc să-
şi aducă la îndeplinire gândul înţelept de
a se îndrepta numaidecât, începu să
caute o crăpătură sau o gaură în pânză,
prin care să poată privi şi auzi cele ce
aveau să se întâmple. „Fără îndoială – îşi
zise el – că regina, căreia îi face plăcere,
pentru a-şi satisface un capriciu, să-mi
pună cinstea, ba poate şi viaţa în
primejdie, n-are dreptul să plângă dacă,
la rându-mi, caut să folosesc acest prilej
302
pentru a-i cunoaşte intenţiile până la
capăt.” În timpul acesta, se părea că
Edith aşteaptă poruncile reginei şi
aceasta din urmă nu se hotăreşte încă să
înceapă a vorbi, temându-se că n-o să-şi
poată stăpâni râsul, sau pe acel al
însoţitoarelor sale, deoarece sir Kenneth
nu putea desluşi decât un murmur surd,
vesel şi râsete înăbuşite.
— Majestatea voastră – rosti în cele
din urmă Edith – e foarte bine dispusă,
deşi ora înaintată ar trebui să ne trimită
la culcare; eram gata să mă urc în pat în
clipa în care am fost chemată de
majestatea voastră.
— Nu te voi reţine mult, verişoară –
răspunse regina; mă tem însă că-ţi va
fugi somnul atunci când vei afla c-ai
pierdut rămăşagul.
— Iertaţi-mă, nobilă doamnă, dar
asta însemnează că nu mai are nici un
rost. Eu n-am pus nici un fel de
rămăşag, cu toate că majestatea voastră
a avut dorinţa să-l facă.
— Hotărât lucru, cu tot pelerinajul
nostru, Satan a pus stăpânire asupră-ţi,
frumoasa mea verişoară. Poţi oare
tăgădui c-ai pus zălog inelul de rubine,
iar eu brăţara de aur, făcând prinsoare
303
că acest aşa-numit cavaler al
Leopardului nu-şi va părăsi postul
pentru nimic în lume?
— Nu-mi poate fi îngăduit să mă
împotrivesc dorinţelor majestăţii voastre;
dar doamnele ce sunt de faţă pot să
aducă mărturie că mi-aţi propus acest
măreţ rămăşag şi mi-aţi smuls inelul din
deget chiar în clipa în care mărturiseam
că nu mi se pare înţelept ca o fată să
pună rămăşaguri în legătură cu astfel de
lucruri.
— Da, dar să nu-ţi fie cu supărare,
lady Edith – se amestecă una din
doamnele de onoare – trebuie să
mărturiseşti c-ai arătat multă încredere
în zelul acestui cavaler al Leopardului.
— Chiar dac-ar fi astfel, drăguţo –
rosti Edith supărată – nimic nu te
îndreptăţeşte să spui aşa ceva numai ca
să fii pe placul majestăţii sale... Am
vorbit despre acest cavaler aşa cum
vorbesc toţi aceia care l-au văzut pe
câmpul de luptă, şi n-am mai mult
interes să-l apăr decât ai tu să-l bârfeşti.
Despre ce altceva pot vorbi femeile pe un
câmp de luptă decât despre ostaşi şi
despre faptele lor de vitejie?

304
 — Nobila lady Edith – adăugă o a
treia – nu i-a iertat nici până azi Calistei
şi mie de a fi spus majestăţii voastre că a
lăsat să cadă bobocii de trandafiri pe
lespezile capelei.
— Dacă majestatea voastră – vorbi
din nou Edith cu o respectuoasă
mustrare – nu aşteaptă altceva dim
parte-mi decât să îndur ironiile acestor
doamne, îi cer îngăduinţa de a mă
retrage.
— Tăcere, Floria – rosti regina.
Îngăduinţa noastră să nu te facă a uita
distanţa dintre dumneata şi ruda
apropiată a regelui Angliei. Iar
dumneata, scumpă verişoară, care eşti
atât de drăguţă – urma ea cu acelaşi ton
voios – cum poţi oare să ne lipseşti pe
noi, sărmanele, de câteva clipe de
bucurie, după atâtea zile petrecute în
lacrimi şi neasemuite amărăciuni?
— Bucuraţi-vă de aceste clipe, nobilă
doamnă! răspunse Edith; în ce mă
priveşte, aş vrea să nu mai zâmbesc
niciodată în viaţa mea decât să...
Aici se opri, de bună seamă din
respect; dar sir Kenneth putu să-şi dea
seama că era nespus de tulburată.

305
 — Iartă-mă, verişoară – rosti
Berengaria, zburdalnica şi voioasa
prinţesă din casa de Navara – iartă-mă,
dar, la urma urmei, ce mare nelegiuire
am săvârşit? Un tânăr cavaler şi-a
părăsit postul de dragul unei tinere fete;
în lipsa lui nu se va întâmpla nimic; şi-
apoi, drăguţo, la drept vorbind, se pare
că, cu toată înţelepciunea lui,
Nectabanus n-a putut să-l înduplece
decât în numele tău.
— Doamne al îndurărilor, oare am
înţeles bine cuvintele majestăţii voastre?
strigă Edith cu un glas în care se bănuia
o nelinişte cu totul deosebită de
tulburarea de care dăduse dovadă până
atunci. Nu pot crede că vorbiţi serios...
Asta nu se cuvine s-o facem, când e
vorba de onoarea numelui meu şi al
majestăţii voastre, ştiut fiind că sunt
ruda soţului vostru... Spuneţi-mi că n-a
fost decât o glumă, regeasca mea
stăpână, şi iertaţi-mă dacă, în rătăcirea
unei clipe, am luat totul în serios.
— Lady Edith – rosti regina, cu
oarecare ciudă – regretă inelul pe care i l-
am câştigat. Ţi-l dăm înapoi, frumoasă
verişoară; totuşi, nu se cade să ne
pizmuieşti această mică biruinţă asupra
306
unei înţelepciuni care ne-a fost lăudată
atât de adesea.
— O biruinţă? strigă Edith cu
aprindere. O biruinţă? Biruinţa va fi de
partea vrăjmaşilor, atunci când vor afla
că regina Angliei a fost în stare, într-o
clipă de copilărească voioşie, să pună în
primejdie onoarea unei rude a soţului ei.
— Eşti mâhnită, frumoasă verişoară,
din pricină c-ai pierdut inelul cel mai
drag! stărui regina. Haide, întrucât îţi
pare rău să plăteşti rămăşagul,
renunţăm la dreptul nostru. Numele
dumitale şi acest giuvaer l-au adus aici
pe nobilul cavaler şi puţin ne mai pasă
de undiţă, odată ce peştele a fost prins.
— Doamnă – se împotrivi cu
nerăbdare Edith – majestatea voastră ştie
foarte bine că toate lucrurile mele, care
ar fi pe placul vostru, v-ar aparţine pe
dată. Aş fi însă în stare să dăruiesc o
poală de rubine, numai ca inelul şi
numele meu să nu fi fost folosite pentru
a atrage un cavaler într-o cursă,
învrednicindu-se prin aceasta de ocară,
şi pedeapsă.
— Oh, ne temem deci numai pentru
soarta fidelului cavaler – rosti regina. Ai
o părere prea slabă despre puterea
307
noastră, frumoasă verişoară, când
vorbeşti despre primejduirea unei vieţi
din pricina unei glume a noastre. O, lady
Edith, fii sigură că şi alte persoane pot
avea tot atâta înrâurire cât şi dumneata
asupra inimilor de aramă ale
războinicilor... Până şi inima unui leu e
de carne şi nu de piatră; şi, crede-mă,
am destulă înrâurire asupra lui Richard,
pentru ca acest cavaler, faţă de care lady
Edith se arată atât de binevoitoare, să
scape oricând de pedeapsa pricinuită de
nesupunerea lui.
— Pe dragostea preafericitei cruci,
doamnă şi regină – îngână Edith (cu greu
am putea zugrăvi simţămintele pe care le
încercă sir Kenneth când o auzi căzând
în ghenunchi la picioarele reginei) – pe
dragostea Sfintei Fecioare şi a tuturor
sfinţilor din paradis, luaţi seama la ceea
ce faceţi! Nu-l cunoaşteţi pe regele
Richard... E de puţină vreme soţul
vostru... Mai curând poate să lupte
răsuflarea voastră împotriva furiei
vânturilor dinspre apus, decât ar putea
cuvintele voastre să-l înduplece pe
regescul meu văr să ierte o greşeală
împotriva disciplinei... Oh, pe dragostea
cerului, îndepărtaţi-l pe acest gentilom
308
dacă l-aţi atras în cursă... Aş fi
mulţumită să rămân cu ruşinea de a-l fi
chemat eu, dac-aş şti că s-a întors acolo
unde îl cheamă datoria.
— Ridică-te, verişoară – zise regina
Berengaria – şi fii încredinţată că
lucrurile se vor petrece altfel de cum
crezi. Rogu-te, ridică-te, scumpă Edith...
sunt mâhnită că am luat o astfel de
hotărâre în dauna unui cavaler pe care îl
priveşti cu atâta bunăvoinţă. Haide, nu-ţi
mai frânge astfel mâinile... Voi crede,
dacă vrei, că ţi-e indiferent. Voi crede
orice pentru că nu pot îndura să te văd
într-o astfel de stare... îţi repet că voi lua
totul asupră-mi în faţa regelui Richard,
vorbindu-l numai de bine pe bălaiul
dumitale prieten din miazănoapte... nu
prieten, dacă nu vrei, ci o simplă
cunoştinţă... Haide, nu mai lua acest aer
dojenitor... îl vom însărcina pe
Nectabanus să-l ducă înapoi la postul
lui, pe cavalerul stindardului... şi cu un
alt prilej îi vom cere scuze. Trebuie să fie
ascuns, cred, prin vreun cort prin
apropiere...
— Pe coroana mea de crini şi pe
sceptrul meu de neprihăniţi nenufări –
zise Nectabanus – majestatea voastră se
309
înşeală... Se află mult mai aproape decât
credeţi... în dosul acestei pânze subţiri...
— Deci a putut s-audă tot ce-am
vorbit! strigă regina surprinsă şi
nemulţumită în acelaşi timp... Ieşi afară,
monstru al nebuniei şi al răutăţilor!
În timp ce rostea aceste cuvinte,
Nectabanus ieşi din cort răcnind ca din
gură de şarpe, astfel că nu se ştie dacă
Berengaria se mulţumise numai să-l
dojenească, sau dacă nu cumva îşi
arătase nemulţumirea într-un chip mult
mai concret.
— Acum, ce facem? o întrebă regina
pe Edith în şoaptă, dar şi cu adâncă
tulburare.
— N-avem decât un singur mijloc –
răspunse Edith, cu hotărâre; se cuvine
să stăm de vorbă cu acest gentilom şi să
ne bizuim pe mărinimia lui.
Acestea zicând, trase numaidecât
foaia de cort care despărţea cele două
încăperi.
— În numele cerului, opreşte-te!...
strigă regina. În încăperea mea... astfel
îmbrăcate... şi la o asemenea oră!...
Onoarea mea,..
Dar, mai înainte de-a fi continuat
împotrivirile, perdeaua fusese dată într-o
310
parte şi nimic nu-l mai despărţea pe
cavalerul înarmat de grupul femeilor.
Căldura nopţii orientale făcuse ca
doamnele să poarte o îmbrăcăminte
simplă şi prea puţin chibzuită, care nu
se potrivea cu rangul lor, mai cu seamă
în prezenţa unui bărbat. Amintindu-şi de
acest amănunt, regina scăpă un ţipăt şi
se grăbi să iasă prin altă deschizătură a
cortului. Supărarea şi neliniştea lady-ei
Edith, ca şi arzătoarea ei dorinţă de a
lămuri lu-crurile cât mai grabnic cu
cavalerul scoţian, o făcură poate să uite
că părul îi era despletit şi că
îmbrăcămintea ei era cam sumară faţă
de convenienţele pe care trebuiau să le
respecte fecioarele de neam ales într-un
veac care, la drept vorbind, n-a fost cel
mai cast dintre toate. Era îmbrăcată cu o
rochie uşoară, fluturătoare, de mătase
trandafirie; îşi vârâse picioarele goale în
nişte papuci orientali şi îşi aruncase în
grabă pe umeri un şal... Capul nu-i era
acoperit decât de bogatul ei păr ce-i
cădea în inele, revărsat din toate părţile,
umbrindu-i în mare parte chipul pe care
o îmbinare de sfială şi de supărare, în
afară de alte simţăminte mai adânci şi
mai tulburătoare, i-l îmbujorase viu. Dar,
311
deşi Edith simţea gravitatea situaţiei cu
acea gingăşie care este farmecul cel mai
de preţ al femeii, păru că nu şovăie o
clipă între sfială şi datoria pe care
socotea c-o are faţă de cel ce fusese târât
în greşeală şi primejdie din dragoste
pentru ea. Îşi strânse cu mai multă luare
aminte şalul pe umeri şi pe piept, puse
jos opaiţul care împrăştia o lumină prea
puternică asupra chipului ei şi în timp ce
sir Kenneth rămase nemişcat în locul în
care fusese descoperit, ea făcu câţiva
paşi apropiindu-se de el, nu
îndepărtându-se, şi exclamă:
— Întoarce-te numaidecât la postul
domniei-tale, viteaz cavaler... Ai fost
amăgit când te-au chemat aici... Nu pune
nici o întrebare...
— N-am nevoie să pun nici o
întrebare – răspunse cavalerul,
plecându-şi un genunchi la pământ, cu
evlavia credinciosului care îngenunche în
faţa altarului şi aţintindu-şi privirea în
jos, de tea-mă să nu sporească
stânjenirea copilei.
— Ai auzit totul? întrebă Edith
nerăbdătoare. O, cerule, atunci pentru ce
mai întârzii, când fiece clipă pierdută
poate să-ţi aducă dezonoarea?
312
 — Am auzit ceea ce trebuia să mă
ruşineze şi am auzit-o din gura voastră,
nobilă doamnă. Aşa încât, ce mi-ar păsa
de pedeapsă? N-am să vă fac decât o
singură rugăminte şi după aceea voi
încerca să aflu printre săbiile
necredincioşilor dacă sângele spală
ocara...
— Să nu faci aceasta... Fii înţelept...
nu mai întârzia aici... Totul încă nu e
pierdut, dacă te grăbeşti.
— Nu aştept altceva decât iertarea
voastră – rosti cavalerul fără să se ridice
– iertarea pentru înfumurarea de care am
dat dovadă crezând că sărmanele mele
servicii pot fi cerute sau preţuite de voi.
— Te iert... oh, dar n-am să-ţi iert
nimic... Eu sunt adevărata pricină a
ofensei ce ţi s-a adus... Te rog, pleacă...
te voi ierta... Te voi preţui... adică aşa
cum preţuiesc pe orice viteaz cruciat, dar
pleacă, fără să mai pierzi o singură clipă.
— Mai întâi, luaţi înapoi acest
scump şi fatal giuvaier – zise cavalerul,
întinzându-i inelul, în timp ce Edith nu-
şi mai putea stăpâni nerăbdarea.
— Oh, nu – spuse ea, nevoind să-l
primească... – păstrează-l ca semn al
simţămintelor mele... al regretului meu,
313
vreau să spun... Oh, pleacă, pleacă! Dacă
n-o faci pentru domnia-ta, fă-o cel puţin
pentru mine!
Simţindu-şi pierderea onoarei
răscumpărată prin interesul pe care fata
îl arătase cu privire la persoana lui, sir
Kenneth se ridică şi, învăluind-o într-o
privire fugară, se plecă adine înaintea ei
şi dădu să se retragă. În clipa aceea,
sfiala fecioarei pe care hotărârea
simţămintelor o ţinuse în frâu, birui la
rându-i. Edith părăsi numaidecât
încăperea, stingând opaiţul, şi sir
Kenneth se pomeni adâncit, atât cu
trupul cât şi cu sufletul, în cea mai
neagră beznă. Trebuia să se supună
poruncilor ei – acesta fu primul gând
care îl smulse îndată din visare şi el se
îndreptă spre locul pe unde intrase în
cort. Ca să se strecoare pe sub pânză,
aşa cum făcuse când sosise, ar fi cerut
timp şi multă băgare de seamă; de aceea
sfâşie pânza cu pumnalul, făcând o
deschizătură care îi îngădui să iasă mult
mai repede. Ajungând în aer liber, se
simţi atât de buimac, pradă gândurilor
potrivnice, încât nici nu mai ştia ce se
întâmplă cu el; îşi dădea seama că
trebuie să se îndepărteze repede,
314
amintindu-şi că lady Edith îi poruncise
să se grăbească. Aşa cum păşea acum
însă, printre funii şi corturi, căutând
poteca pe care-l călăuzise piticul ca să
nu fie zărit de oamenii de pază ai reginei,
trebuia să se furişeze şi cu băgare de
seamă, ca să nu alarmeze gărzile, fie
căzând, fie făcând vreun zgomot prin
ciocnirea armurii.
Un nor pufos acoperise lumina lunii
chiar în clipa în care ieşise din cort, ceea
ce era pentru el un şi mai mare neajuns,
căci buimăceala minţii şi plinătatea
inimii de-abia îi dădeau răgaz să-şi
călăuzească paşii. Dar auzul lui fu izbit
deodată de un zgomot care îl făcu să se
trezească brusc din visare. Zgomotul
venea dinspre dâmbul Sfântului George.
Câinele latră scurt, furios, şi apoi urmă
un chelălăit de moarte... Nicicând nu
pusese pe goană glasul lui Roswall o
căprioară aşa cum îl făcu pe sir Kenneth
să se repeadă spre dâmb, în clipa când
auzi ceea ce-i părea că e strigătul de
agonie al nobilului său dobitoc, căci nici
o durere obişnuită nu-i putea smulge un
urlet atât de deznădăjduit. Cavalerul
străbătu în goană locul ce-l despărţea
încă de potecă şi, ajungând în cele din
315
urmă la drumul mare, o luă la fugă spre
dâmb atât de vijelios, deşi era împovărat
de armură, încât nici un om chiar fără
acea povară pe el, n-ar fi putut să-l
ajungă din urmă. Urcă, fără să-şi
încetinească pasul, povârnişul repede al
dâmbului şi în câteva clipe ajunse în
vârf. în clipa aceea, luna destramă norul
ce o învăluia şi în luminr ej, cavalerul nu
mai zări flamura Angliei la locul ei;
stâlpul era trântit la pământ, iar alături
zăcea, rănit de moarte, credinciosul lui
câine.

CAPITOLUL XIV
Orice urmă de onoare e pierdută,
Tinerii nu-i mai respectă pe bătrâni...
Oare râul cinstei şi-al onoarei a
secat?
A secat, şi-n albia lui de mult uscată
Trec băieţi desculţi şi huiduind cu
pietre-aruncă?
Don Sebastian

După câteva clipe de uluire şi de

buimăceală, cel dintâi gând al lui sir
Kenneth fu să caute în juru-i pe cel ce
pângărise flamura Angliei; nu putu
descoperi însă nici o urmă. A doua
316
mişcare, care nu-i va mira decât pe cei
care n-au avut niciodată prieteni printre
câini, fu să cerceteze cu luare aminte
starea credinciosului său Roswall, rănit
de moarte, după cât se părea, în
îndeplinirea datoriei pe care stăpânul
său o părăsise. Mângâie dobitocul istovit
de chinurile morţii, care, credincios până
în ultima clipă, părea că-şi uită durerile
bucurându-se de ivirea stăpânului, dând
mereu din coadă şi lingându-i mâinile.
Din când în când, totuşi, gemea înăbuşit,
căutând parcă să arate astfel că-l doare
şi mai mult din pricină că sir Kenneth se
căznea să-i smulgă din rană vârful de
suliţă ce-i rămăsese înfipt în trup; apoi
nefericitul dobitoc se gudură iar, ceva
mai vioi, de teamă să nu-şi fi mâhnit
stăpânul prin dezvăluirea suferinţelor
sale. În aceste ultime dovezi de credinţă
ale câinelui răpus de moarte era ceva
care se îmbina cu deznădejdea şi ruşinea
lui sir Kenneth. Singurul lui prieten îi era
rănit de moarte, în clipa când pe el urma
să-l copleşească dispreţul şi mânia
tuturor... La gândul acesta, tăria
sufletească a cavalerului se frânse; nu-şi
mai putu stăpâni durerea şi izbucni în
gemete şi în hohot de plâns. În timp ce
317
căzuse astfel pradă deznădejdii, alături
de el răsună un glas limpede şi grav;
glasul sonor ca al muezinilor rosti, în cea
mai curată limbă franceză, pricepută şi
de creştini şi de sarazini, următoarele
cuvinte: „Vrăjmăşia e întocmai ca cele
dintâi şi cele din urmă ploi, reci şi
păgubitoare pentru oameni şi dobitoace;
şi totuşi, ele fac să se înfiripe floarea şi
rodul curmalului, trandafirului şi rodiei.”
Sir Kenneth se întoarse spre cel ce
vorbea, şi îl recunoscu pe vraciul arab,
care, apropiindu-se pe nesimţite, se
aşezase la câţiva paşi mai departe, cu
picioarele încrucişate sub el, şi rostea
grav, dar şi cu oarecare milă,
mângâietoarele cuvinte luate din Coran
şi din poveţele înţelepţilor; căci, pe
vremea aceea, în Orient, ca să fii socotit
un înţelept, nu era nevoie să dezvălui
cine ştie ce puteri uimitoare de
născocire, ci mai degrabă să ai o ţinere
de minte bună şi să rosteşti, în clipa
potrivită, cuvântul „scris”. Ruşinat că
fusese văzut lăsându-se pradă durerii şi
tânguindu-se ca o femeie, sir Kenneth îşi
şterse lacrimile mânios şi îngriji mai
departe de câinele lui drag.

318
 — Poetul a zis – urmă arabul, fără să
ia în seamă stinghereala şi ciuda
cavalerului: „Boul e făcut pentru câmp şi
cămila pentru pustiu. Mâna vraciului,
mai puţin destoinică să rănească decât
aceea a ostaşului, nu poate fi totuşi mai
de folos atunci când poate să lecuiască?”
— Ajutorul meşteşugului tău,
Hakim, nu-i mai poate fi de nici un
ajutor acestui rănit – răspunse sir
Kenneth; şi apoi, după legea ta, e un
dobitoc spurcat.
— Înţeleptul căruia Allah i-a luminat
mintea s-ar face vinovat dacă n-ar voi să
prelungească viaţa unei făpturi
necuvântătoare, ori s-o scape de chinuri,
căci tot Allah i-a dăruit această viaţă şi
putinţa de a cunoaşte durerea şi
bucuria. Înţeleptul face prea puţină
deosebire între lecuirea unei biete slugi,
a unui câine sau a unui stăpânitor
războinic. Să vedem rănitul.
Sir Kenneth încuviinţă în tăcere, iar
vraciul cercetă rana câinelui cu luare
aminte, ca şi cum ar fi avut de-a face cu
o făptură omenească. În cele din urmă se
sluji de sculele pe care le luă dintr-o
cutie şi, mânuind un cleştişor, izbuti să
smulgă din coapsa lui Roswall vârful
319
suliţei; după aceea opri năvala sângelui,
turnând leacuri peste rană şi legând-o cu
feşe. Bietul dobitoc îndura îngrijirile cu
răbdare, ca şi cum ar fi priceput
gândurile bune ale binefăcătorului
necunoscut.
— Câinele poate să se tămăduiască –
spuse El Hakim – dacă îngădui să fie dus
în cortul meu, unde îl voi îngrijii cu
deosebită luare aminte, aşa cum e
vrednic neamul lui ales; fiindcă trebuie
să ştii că sluga ta Adonbec nu e mai
puţin pricepută în cunoaşterea feluritelor
soiuri şi neamuri de câini şi cai, decât ar
fi în meşteşugul tămăduirii bolilor care
seceră vieţile omeneşti.
— Ia-1 cu tine – răspunse cavalerul;
dacă se vindecă, ţi-l dăruiesc cu cea mai
mare bucurie. Îţi datorez o răsplată,
fiindcă mi-ai îngrijit scutierul, şi n-am
alte mijloace prin care mi-aş putea plăti
datoria. În ce mă priveşte, s-a sfârşit, n-
am să mai sun niciodată din corn, n-am
să-mi mai chem câinele.
Arabul nu răspunse; bătu din palme
şi îndată se iviră în preajmă-i doi robi
negri. Le porunci ceva în graiul arab şi
primi răspunsul obişnuit: „A auzi
înseamnă a te supune”. Luând apoi
320
câinele în braţe se îndepărtară, fără vreo
împotrivire din partea acestuia; deşi nu-
şi mai lua ochii de la stăpânul său, era
prea slab ca să mai poată face vreo
mişcare.
— Adio, scumpul meu Roswall! strigă
sir Kenneth. Adio, adio, singurul şi
ultimul meu prieten! Eşti prea nobil ca
să rămâi şi mai departe în stăpânirea
unui om aşa cum voi fi eu de aici înainte.
Deşi e pe moarte – urmă el – aş fi
bucuros să-mi schimb soarta cu aceea a
nobilului dobitoc.
— A fost scris – răspunse arabul – ca
toate dobitoacele să-l slujească pe om;
prin urmare, cel ce stăpâneşte pământul,
rosteşte un cuvânt nesocotit atunci când,
în amărăciunea şi deznădejdea lui,
doreşte să-şi schimbe nădejdile de astăzi
şi mâine cu viaţa unei făpturi mai prejos
decât el.
— Un câine care moare făcându-şi
datoria – răspunse cavalerul cu jale –
preţuieşte mai mult decât un om care şi-
a călcat-o pe a sa; lasă-mă, Hakim; tu
stăpâneşti pe acest pământ ştiinţa cea
mai minunată din câte-a cunoscut
vreodată omul, dar rănile sufletului sunt
mai presus de puterea meşteşugului tău.
321
 — Nu; dacă bolnavul îşi mărturiseşte
boala de care suferă şi se lasă călăuzit de
tămăduitorul său, nu-i aşa cum spui.
— Atunci, fiindcă mă sileşti să fac
această spovedanie, află că aseară,
flamura Angliei flutura pe dâmbul
acesta... Mi s-a încredinţat sarcina s-o
păzesc... Zorile încep să se ivească... din
ce a fost n-a mai rămas decât acest lemn
sfărâmat... Flamura nu mai e, şi în faţa
ta se află un om viu.
— Cum asta – rosti El Hakim,
cercetându-l cu privirea – bag de seamă
că armura ţi-e neatinsă... Nu văd sânge
pe armele tale şi despre tine s-a dus
vestea ca de un om puţin obişnuit să se
întoarcă astfel dintr-o luptă. Ai fost
ademenit cine ştie unde, de ochii negri şi
obrajii trandafirii ai vreuneia dintre hurii,
cărora voi, nazarinenii, vă închinaţi
precum se cade numai dinaintea lui
Allah, în loc să le dăruiţi numai
dragostea care se cuvine unui trup de lut
asemenea cu al nostru. Nu poate fi altfel,
căci aşa a căzut mereu omul de la Adam-
sultan încoace.
— Şi dacă ceea ce spui tu ar fi
adevărat, cu ce fel de leacuri m-ai putea
vindeca? întrebă sir Kenneth posomorât.
322
 — Cunoaşterea e mama tăriei, după
cum bărbăţia dă naştere puterii...
Ascultă-mă, omul nu e ca un copac, legat
pentru totdeauna prin rădăcini de o
mână de pământ... lui nu-i e dat să se
lipească de stâncă asemenea scoicii
închisă în înveliş. Legea ta creştină, ea
însăşi îţi porunceşte, atunci când eşti
asuprit într-o cetate, să te adăposteşti în
alta; iar noi musulmanii, ştim că
Mahomed, Profetul lui Allah, alungat din
sfânta cetate Mecca, şi-a găsit adăpost
printre credincioşii din Medina.
— Ce legătură au toate astea cu
mine?
— Iată legătura: înţeleptul fuge
dinaintea furtunii, căreia nu poate să-i
poruncească. Aşadar, când ştii bine că te
aşteaptă răzbunarea lui Richard, nu-ţi
pierde vremea, pune-te la adăpost în
umbra flamurii biruitoare a lui Saladdin.
— Într-adevăr – răspunse cavalerul,
batjocoritor – mi-ar fi lesne să-mi ascund
necinstea în tabăra păgânilor cărora
cinstea nu le este cunoscută; n-ar fi oare
mai bine să-mi pun pe cap şi un turban?
Asta-mi mai lipseşte – să-mi lepăd
credinţa, pentru ca infamia mea să fie
deplină.
323
 — Nu huli, nazarinene – rosti vraciul
cu asprime. Saladdin nu primeşte pe cei
ce vor să se dea în legea Profetului, decât
dacă i-au înţeles pe deplin învăţăturile.
Deschide-ţi ochii spre lumină, şi marele
sultan, a cărui mărinimie e nemărginită
ca însăşi puterea lui, îţi poate dărui un
regat... Rămâi, dacă vrei, în orbirea ta;
deşi ai fi osândit la cazne în cealaltă
viaţă, Saladdin nu te-ar face mai puţin
bogat şi fericit în cea de azi. Nu crede
însă că o frunte poate fi încinsă de
turban, atunci când omul n-o face din
dorinţa lui.
— Eu n-am altă dorinţă – strigă
cavalerul – decât să îndur caznele care
mă aşteaptă astăzi la apusul soarelui.
— Totuşi, nu eşti înţelept,
nazarinene, dacă nu vrei să iei o astfel de
hotărâre; Saladdin ascultă cuvântul meu
şi aş putea să te înalţ cât mai sus în
ochii lui. Ascultă-mă, fiule: cruciada
asta, aşa cum îi spuneţi voi nesocotitului
vostru război, e ca o corabie mare, ale
cărei bârne se desprind una de alta şi
cad în valuri; tu însuţi ai adus
puternicului sultan cererea de pace a
regilor şi prinţilor, ale căror armii sunt

324
adunate aici, şi poate că n-ai cunoscut
pe de-a-ntregul rostul însărcinării tale.
— Nu l-am cunoscut şi nici nu vreau
să-1 cunosc; ce folos c-am fost de curând
trimisul regilor, când astă-seară nu voi fi
altceva decât un hoit necinstit?
— Tocmai ca să te scap de-o astfel de
nenorocire ţi-am spus ceea ce ai auzit.
Toţi caută prietenia lui Saladdin;
feluritele căpetenii ale acestei ligi
înjghebate împotrivă-i s-au adunat ca să-
i facă astfel de propuneri de pace, încât
în altă împrejurare, cinstea lui nu i-ar fi
îngăduit să nu le primească. Alţii i-au
făcut propunerile lor deosebite. Aceştia
vor să-şi despartă oştile de acelea ale
regilor Francistanului, ba chiar
făgăduiesc c-au să apere steagul
Profetului. Dar Saladdin nu vrea să se
folosească de un mijloc atât de josnic şi
de robit uneltirilor; regele regilor nu vrea
să încheie pacea decât cu regele Leu,
Saladdin nu vrea să stea de vorbă decât
cu Melech-Ric; pe acesta îl va cinsti ca pe
un stăpânitor, fie la masa tratativelor, fie
pe câmpul de luptă. Pentru Richard
poate încuviinţa, ca dovadă a mărinimiei,
asemenea temeiuri de pace, pe care toate
săbiile Europei nu i le-ar putea smulge
325
prin forţă sau prin ameninţări; are să
îngăduie hagialâcul nestânjenit al
nazarinenilor la Ierusalim şi în toate
locurile pe care aceştia le socotesc
vrednice de cinstire; mai mult chiar,
înţelege să-şi împartă împărăţia cu
fratele său Richard, îngăduind creştinilor
să-şi lase oşti în şase oraşe mai mari ale
Palestinei, printre care şi la Ierusalim, în
frunte cu căpeteniile lui Richard, căruia
încuviinţează să i se dea numele de rege,
apărător al Ierusalimului. Şi mai departe,
oricât ţi s-ar părea de uimitor, află,
viteazule – întrucât cinstei tale pot să-i
dezvălui această taină – află că Saladdin
va pecetlui cu toată sfinţenia o astfel de
legătură între ceea ce Francistanul şi
Asia au mai nobil, ridicând în cinstea de
soţie a sa pe una dintre fecioarele
creştine, legată prin sânge de regele
Richard, şi cunoscută sub numele de
Edith Plantagenet .
— Ce spui? strigă sir Kenneth, care,
după ce ascultă cu nepăsare, într-o stare
de toropeală, prima parte a vorbelor 1ui
Hakim, fu dintr-o dată izbit de această
ultimă veste, aşa cum tresărirea unui
nerv atins pe neaşteptate trezeşte
senzaţii şi într-un corp paralizat.
326
Izbutind însă, cu mare greutate, să-şi
stăpânească uimirea şi ascunzându-şi
indignarea sub un aer de îndoială şi
dispreţ, cavalerul căută să continue
convorbirea dorind să afle cât mai multe
amănunte în privinţa a ceea ce socotea o
uneltire împotriva onoarei şi fericirii
aceleia care îi era foarte dragă, deşi
dragostea pentru ea îi nimicise deodată
fericirea şi cinstea.
— Şi care e creştinul – rosti el cu
prefăcută nepăsare – care-ar primi să
sfinţească unirea nelegiuită dintre o fată
creştină şi un păgân sarazin?
— Nu eşti altceva decât un
nazarinean neştiutor şi orb! Îi vezi în
fiecare zi pe principii mahomedani din
Spania legând viaţa de nobile
nazarinene, fără ca între mauri şi creştini
să se stârnească gâlceavă? Încrezător pe
deplin în cuvântul lui Rich nobilul sultan
o va lăsa pe tânăra engleză să se bucure
de toată libertatea pe care moravurile
france o îngăduie femeilor. Va încuviinţa
ca ea să nu-şi lepede credinţa, socotind
că, la urma urmei e acelaşi lucru dacă o
femeie se închină într-un chip sau alt îi
va statornici un rang atât de neasemuit
faţă de al celorlalte odalisce din haremul
327
lui, încât ea va fi, în toate privinţele,
singura nevastă şi stăpâna lor
desăvârşită.
— Cum oare îndrăzneşti să crezi,
păgânule, că Richard ar putea să-şi vadă
ruda, o nobilă şi virtuoasă prinţesă,
devenind cadâna favorită din haremul
unui necredincios? Află, Hakim, că cel
urmă dintre cavalerii creştini ar dispreţui
pentru copila sa o astfel de măreaţă şi
nelegiuită însoţire.
— Te înşeli. Filip al Franţei şi Henri
de Champagne, ca şi cea mai mare parte
dintre aliaţii lui Richard, cunosc această
propunere şi nu s-au mirat câtuşi de
puţin de ea, ba chiar au să facă tot ce le
stă în putinţă pentru înfăptuirea ei,
punând capăt îngrozitorului război.
Înţeleptul arhiepiscop de Tyre şi-a luat
sarcina să-1 înştiinţeze pe Richard,
neîndoindu-se că propunerea va fi
primită. Înţelepciunea sultanului a
păstrat însă rezerve în privinţa acestei
propuneri şi a unor căpetenii, cum ar fi
de pildă marchizul de Montserrat şi
marele-magistru al Templierilor, întrucât
ştie că ei caută să se ridice prin
înfrângerea sau moartea lui Richard, şi
nu-i doresc deci viaţa şi onoarea. Aşadar
328
în picioare, cavalere, şi pe cal. Îţi voi da
câteva rânduri către sultan, care-ţi vor
deschide uşile la el. Repede. Nu
înseamnă că-ţi părăseşti ţara, ţelul sau
credinţa, odată ce interesele celor doi
stăpânitori vor fi în curând unul şi
acelaşi. Sfaturile tale îi vor fi plăcute lui
Saladdin fiindcă i-ai putea da multe
desluşiri în legătură măritişul
creştinelor, cu felul în care se cuvine să
se poarte bărbatul cu nevasta lui şi alte
amănunte din legea şi obiceiurile pe care
ar dori foarte mult să le cunoască. Mâna
dreaptă a sultanului stăpâneşte toate
comorile Asiei; şi el e un izvor nesecat de
bunătate. Sau mai degrabă, dacă vrei,
Saladdin, odată aliat cu Anglia, va
dobândi cu uşurinţă din partea lui
Richard nu numai iertarea şi ştergerea
petei tale, dar şi comanda de onoare a
oştilor pe care regele Angliei le poate lăsa
în Palestina pentru păstrarea rânduielii
statornicite de cei doi principi... Aşadar,
grăbeşte şi încalecă. O cale uşoară şi
dreaptă îţi stă deschisă înainte.
— Hakim, tu eşti un om al păcii; mai
mult, l-ai scăpat de friguri pe Richard al
Angliei, după ce mai întâi l-ai tămăduit
pe bietul meu scutier; pentru asta am
329
ascultat până la capăt o propunere pe
care aş fi întrerupt-o c-o lovitură de
pumnal, dacă mi-ar fi fost făcută de
oricare alt musulman. Ca răsplată
pentru ale tale gânduri, te povăţuiesc,
Hakim, să bagi de seamă ca acel care va
fi trimis să-i facă lui Richard propunerea
în legătură cu unirea dintre sângele
Plantageneţilor şi acela al unui neam de
necredincioşi să poarte un coif în stare
să reziste loviturilor de suliţă ale celui
care a izbutit să dărâme poarta de Saint-
Jean-d'Acre: altfel, toată puterea
meşteşugului tău nu-i va fi de nici un
folos.
— Aşadar, te îndărătniceşti să nu-ţi
cauţi adăpost în mijlocul oştirii sarazine?
Gândeşte-te bine: dacă rămâi aici,
înseamnă să-ţi faci seama cu mâna ta, şi
învăţătura legii tale, ca şi a noastră, îl
opresc pe un om să-şi nimicească el
însuşi viaţa.
— Doamne fereşte! răspunse
scoţianul închinându-se – dar nu ne este
îngăduit nici să fugim de pedeapsa pe
care am meritat-o, întrucât ai o atât de
slabă idee despre îndatoririle de credinţă,
aproape îmi pare rău, Hakim, că ţi-am
dăruit câinele, fiindcă dacă se va
330
însănătoşi, o să aibă un stăpân care nu
ştie să-1 preţuiască.
— Un dar făcut cu părere de rău nu
mai e dar; totuşi, noi vracii nu suntem
obişnuiţi să părăsim bolnavul mai
înainte de a-l fi lecuit. Dacă dobitocul
trăieşte, va fi din nou al tău.
— Pleacă, Hakim, oamenii nu vorbesc
de câini şi de şoimi când le-a mai rămas
doar un singur ceas care le desparte
viaţa de moarte. Lasă-mă să-mi aduc
aminte de păcatele mele şi să mă împac
cu cerul.
— Te las pradă încăpăţânării tale...
Ceaţa ascunde totdeauna prăpastia de
ochii celor ce vor cădea într-însa.
Se îndepărtă încet, întorcând capul
din vreme în vreme, ca să vadă dacă nu
cumva cavalerul îl cheamă înapoi printr-
un cuvânt sau printr-un semn. În cele
din urmă, turbanul lui pieri printre
corturile ce se întindeau albe, până
departe, în lumina tulbure a zorilor, în
faţa cărora se stingeau cele din urmă
raze ale lunii. Dar, cu toate că vorbele
înţeleptului nu avuseseră asupra lui sir
Kenneth înrâurirea dorită de acesta, ele
dăduseră totuşi scoţianului o pricină
pentru care acum dorea să trăiască, pe
331
câtă vreme, dezonorat, aşa cum credea
că e, râvnise la început să se scuture de
viaţă ca de o haină învechită... O seamă
de lucruri care se petrecuseră la
sihastrul din Engaddi, o oarecare
înţelegere ce i se părea c-ar fi existând
între anahoret şi Sheerkof sau Ilderim,
toate acestea i se treziră deodată în
minte şi-1 făcură să se încredinţeze că
era mult adevăr în spusele lui Hakim,
despre acea prevedere tainică din tratat.
„Nemernicul! strigă în sine; făţarnicul cu
păr alb! Vorbea de un bărbat
necredincios convertit de o soţie
creştină... Cine ştie dacă ticălosul n-a
înfăţişat în ochii sarazinului blestemat de
Dumnezeu frumuseţea prinţesei Edith
Plantagenet, pentru ca necredinciosul
câine să vadă dacă e vrednică să fie
îngăduită în haremul unui păgân! Dacă
l-aş mai prinde o dată pe nemernicul de
Ilderim, nicicând n-ar mai avea prilejul
să aducă un răspuns atât de înjositor
pentru cinstea unui rege creştin şi
pentru aceea a unei nobile şi neprihănite
fecioare. Vai, nu mai am însă de trăit
poate decât câteva clipe... Dar n-are a
face!... Atâta cât mai e încă în mine viaţă

332
şi suflare, trebuie făcut ceva, şi în mare
grabă.”
Se opri o clipă, aruncă cât colo coiful,
coborî cu paşi mari povârnişul şi porni în
grabă spre cortul regelui Richard.

CAPITOLUL XV
Pornind cocoşii să se cheme,
în zori din trâmbiţi au sunat,
Vestind sătenii că e vreme
Să iasă-n câmp, la semănat
Regele Eduard de departe
Cocoşul nu 1-a auzit -
La geamul lui, cobind a moarte,
Un corb bătrân a croncănit
- „În semnul ăsta-ţi văd puterea,
O, doamne – regele grăi -
Şi dacă asla-ţi este vrerea,
Chiar azi Charles Baudwin va muri”.
Chatterton

În aceeaşi seară, după ce-l pusese de

pază pe sir Kenneth, Richard se întorsese
în cortul lui cu gând să se odihnească
după seara furtunoasă care-i tulburase
liniştea. Sufletul îi era plin de încrederea
pe care i-o insufla cutezanţa lui fără
margini şi faptul că izbutise să pună la
locul lui pe ducele Austriei, chiar în faţa
333
oştilor creştine. Întrucât ştia foarte bine
că multe dintre căpeteniile cruciaţilor
vedeau în aceasta o izbândă şi asupra
lor, mândria îi era pe deplin satisfăcută
la gândul că, îngenunchind un vrăjmaş,
umilea o sută. Într-o astfel de
împrejurare, un alt monarh ar fi ordonat
să se îndoiască numărul gărzilor şi o
parte din oşti să fie gata de luptă. Dar
Inimă-de-Leu îşi trimise la odihnă până
şi garda obişnuită, punând să se împartă
vin ostaşilor, ca să-i sărbătorească
însănătoşirea şi să bea întru slava
flamurii Sfântului George. În partea
aceea a lagărului ar fi lipsit cu
desăvârşire paza şi grija ostăşească, dacă
baronul de Vaux, contele de Salisbury şi
alţi seniori nu s-ar fi îngrijit să păstreze
rânduiala şi ascultarea printre cheflii.
Vraciul nu se mişcă de la căpătâiul
regelui din clipa în care acesta se urcă în
pat, până după miezul nopţii; în acest
răstimp îi dădu în două rânduri să ia
leacuri, după ce mai întâi cercetase cu
luare aminte unde se afla luna plină, a
cărei înrâurire, spunea el, putea să fie
sau prielnică sau răufăcătoare
întrebuinţării acestor leacuri.

334
 Era trecut de trei ceasuri spre ziuă,
când El Hakim ieşi din cortul regesc ca
să se îndrepte spre cel ce fusese
statornicit pentru el şi însoţitorii săi. Pe
drum intră în coliba cavalerului
Leopardului, ca să vadă în ce stare se
găsea cel dintâi bolnav pe care îl îngrijise
în lagărul creştin, adică bătrânul
Stranchau, scutierul lui sir Kenneth.
Întrebând de cavaler, El Hakim află ce
însărcinare primise şi în urma acestor
desluşiri se îndreptase spre dâmbul
Sfântului George, unde-l găsise în
împrejurările dureroase pe care le-am
arătat.
Se luminase bine de ziuă. Deodată, în
preajma cortului regesc se auziră paşi de
om înarmat şi de Vaux, care aţipise
alături de patul stăpânului, tresărind din
vreme în vreme ca un câine de pază, de-
abia apucă să se ridice şi să strige:
„Cine-i acolo?” când cavalerul
Leopardului intră în cort, cu o hotărâre
întunecată pe chipul său bărbătesc.
— Ce însemnează această
îndrăzneală, cavalere? întrebă de Vaux
cu asprime, dar înăbuşindu-şi glasul din
cuviinţă pentru somnul regelui.

335
 — Opreşte-te, de Vaux! zise regele,
care se şi trezise. Sir Kenneth vine ca un
ostaş vrednic să dea seamă de chipul în
care şi-a făcut datoria de străjer peste
noapte... Pentru astfel de lucruri, cortul
unui general e deschis oricând.
Ridicându-se pe pat şi rezemându-se
în cot, îşi aţinti privirea scânteietoare
asupra războinicului:
— Vorbeşte, viteazul meu scoţian.
Vii, fără îndoială, să mă vesteşti c-a fost
o noapte de veghe încordată, liniştită şi
plină de cinste! Fâlfâitul neşovăielnic al
stindardului Angliei a fost de ajuns ca
să-l păstreze neatins, mai cu seamă
atunci când avea în prejmă-i un cavaler
pe care toţi îl preţuiesc atât!
— Pe care nimeni nu-l va mai preţui
de-aici-nainte – răspunse cavalerul
Leopardului... Veghea mea n-a fost nici
încordată, nici liniştită, nici plină de
cinste... Flamura Angliei a fost furată.
— Şi mai eşti încă viu ca să-mi poţi
spune asta? strigă Richard, cu un ton de
neîncredere hazlie... Haide, asta nu s-a
putut întâmpla... Bag de seamă că n-ai
nici o zgîrietură. De ce taci?... Spune-mi
adevărul... Cu un rege nu se glumeşte...
Totuşi, te voi ierta dac-ai minţit.
336
 — Să mint, sire? repetă nefericitul
cavaler c-o expresie de mândrie înfrântă;
şi din ochii lui ţâşni un fulger atât de
strălucitor, asemenea scânteii ce se
smulge din cremenea lovită. Dar şi asta
trebuie s-o îndur... Am spus însă numai
adevărul.
— Pe Dumnezeu şi pe Sfântul George!
strigă regele, dezlănţuindu-şi mânia pe
care totuşi căută numaidecât să şi-o
stăpânească... De Vaux, du-te degrabă şi
vezi... Pesemne că frigurile i-au rătăcit
mintea... Asta nu se poate... Omul acesta
a dat totdeauna dovadă de bărbăţie... Nu
e cu putinţă. Grăbeşte-te, aleargă sau
trimite pe cineva.
Deodată, regele fu întrerupt de sir
Henry Neville, care intră pe uşa cortului
cu răsuflarea tăiată, vestind că flamura
nu mai era la locul ei şi că omul care o
păzise, de bună seamă, fusese ucis,
fiindcă pe locul unde stâlpul zăcea rupt
în bucăţi, se zărea o baltă de sânge.
— Dar ce văd? strigă sir Neville, a
cărui privire se opri pe neaşteptate
asupra cavalerului Leopardului.
— Un mişel! strigă regele, sărind în
picioare şi apucând baltagul atârnat la
căpătâiul patului. Un mişel, pe care îl vei
337
vedea murind aşa cum se cuvine să
moară mişeii.
Vorbind astfel, Richard cumpăni
baltagul pe spate, parcă gata să lovească.
Palid, dar nemişcat ca o statuie de
marmură, scoţianul stătea neclintit, cu
capul gol, lipsit de apărare, cu privirile în
pământ; buzele-i şopteau ceva ca şi cum
ar fi îngânat o rugăciune, în faţa lui, la
depărtarea trebuitoare, Richard se
aţinea, gata să lovească. Făptura lui
vânjoasă era învelită în faldurile unui
veşmânt de in, care, dându-se într-o
parte în jocul mişcărilor, îi lăsa
descoperit braţul drept, umărul şi-o
parte din piept, dezvelind un trup
vrednic de porecla Coastă-de-fier, pe care
o purtase unul dintre înaintaşii saxoni.
Deodată însă, aplecând baltagul spre
pământ, strigă:
— Ai văzut sânge, spui tu, Neville, ai
văzut sânge în locul acela... Ascultă,
scoţiene... Ai fost un viteaz cândva; te-am
văzut luptând... Spune c-ai ucis doi
mişei apărând flamura... spune c-ai ucis
măcar unul... spune c-ai lovit crâncen,
luptând pentru noi, şi pleacă din tabără
păstrându-ţi viaţa şi infamia.

338
 — M-aţi învinovăţit de minciună, sire
– răspunse Kenneth cu hotărire – şi prin
asta, cel puţin, m-aţi nedreptăţit. Aflaţi
însă că întru apărarea stindardului nu s-
a risipit alt sânge în afară de-al unui biet
câine de vânătoare care, mai credincios
decât stăpânul său, a stat de veghe la
postul pe care celălalt l-a părăsit.
— Pe Sfântul George – strigă Richard,
ridicând din nou baltagul... De Vaux se
aruncă însă între rege şi ţinta răzbunării
lui, şi rosti cu asprime, aşa cum îi era
obiceiul:
— Sire, nu într-un astfel de loc, şi nu
de mâna voastră... A fost destulă
nesocotinţă că s-a încredinţat flamura o
zi şi o noapte unui scoţian... Nu v-am
spus eu că sub înfăţişări impunătoare se
ascund inimi de mişei?
— E foarte adevărat, de Vaux, aveai
dreptate, trebuie să mărturisesc... Se
cuvenea să-mi amintesc în ce chip m-a
amăgit William, vulpea şireată, în
legătură cu această cruciadă.
— Sire – răspunse Kenneth – William
al Scoţiei n-a amăgit pe nimeni,
niciodată, dar împrejurările l-au
împiedicat să-şi trimită oştile.

339
 — Tăcere, nemernicule! strigă
regele... pângăreşti numele unui prinţ
numai rostindu-l... Şi totuşi, de Vaux, mi
se pare ciudată purtarea acestui om. O fi
mişel sau vânzător, totuşi a aşteptat
neclintit lovitura lui Richard Plantagenet,
ca şi cum mâna noastră s-ar fi ridicat
spre a-l învesti cavaler. Dacă aş fi citit pe
faţa lui cel mai mic semn de teamă, dacă
un singur nerv i-ar fi zvâcnit, dac-ar fi
tresărit măcar, i-aş fi zdrobit capul
precum zdrobeşti un vas de cleştar. Dar
nu pot să dau lovitura acolo unde nu
întâmpin nici temere, nici împotrivire.
Urmă un răstimp de tăcere.
— Sire – reluă cavalerul scoţian...
— Ah – strigă Richard, întrerupându-
l – ţi-ai recăpătat glasul? Cere milă
cerului, şi nu mie, întrucât Anglia e
necinstită din pricina ta; dac-ai fi fost
fratele meu, singurul meu frate, şi nu ţi-
aş fi iertat o astfel de nelegiuire.
— Cuvintele pe care vreau să le
spun, nu au rostul de a cere iertare de la
muritori. Atârnă de bunul plac al
majestăţii voastre să-mi îngăduie ori nu
timpul de trebuinţă ca să-mi aduc la
îndeplinire cele din urmă îndatoriri de
bun creştin. Dacă o astfel de graţie nu-
340
mi e îngăduită, Dumnezeu îmi va dărui
poate mântuirea pe care aş fi vrut s-o cer
bisericii lui... Dar, fie că voi muri
numaidecât, fie că-mi mai rămâne o
jumătate de ceas de trăit, rog pe
majestatea voastră să-mi încuviinţeze a-i
face cunoscute anumite lucruri de cea
mai mare însemnătate pentru faima sa şi
pentru cauza creştină.
— Vorbeşte – zise regele, cu
încredinţarea că avea să asculte o
mărturisire în legătură cu flamura
dispărută.
— Ceea ce vreau să vă fac cunoscut
– stărui cu îndărătnicie sir Kenneth –
priveşte regescul tron al Angliei şi nu
poate fi auzit de alte urechi.
— Retrăgeţi-vă, mesiri – porunci
regele lui Neville şi lordului de Vaux.
Cel dintâi se supuse, dar al doilea nu
vru să se clintească de lângă rege.
— De vreme ce mi-aţi spus că am
dreptate – rosti baronul de Gilsland,
vreau să fiu privit ca atare. Prin urmare,
trebuie să mă ascultaţi. Nu vă pot lăsa
singur cu acest scoţian mişel.
— Cum, Thomas – strigă Richard
mânios, bătând din picior... Cutezi să te

341
îndoieşti că aş putea ţine piept unui
singur netrebnic?!
— În zadar încruntaţi sprânceana şi
bateţi din picior, sire. Nu voi părăsi un
om încă bolnav şi pe jumătate gol, în faţa
unui războinic sănătos şi care poartă o
astfel de armură.
— Ei bine – zise cavalerul scoţian –
eu nu umblu cu vicleşuguri ca să cîştig
vreme. De aceea voi vorbi şi faţă de
baronul de Gilsland: e un vajnic şi
credincios cavaler.
— Nu mai departe decât acum o
jumătate de ceas – răspunse de Vaux cu
un oftat în care se amesteca şi un
grăunte de mustrare şi de părere de rău
– puteam să spun şi eu acelaşi lucru
despre domnia ta.
— Rege al Angliei – vorbi din nou
Kenneth – vânzarea vă înconjoară de
pretutindeni.
— Asta se poate – îl întrerupse
Richard; mi s-a dat o pildă vie în această
privinţă.
— O vânzare care vă va pricinui mai
mult rău decât pierderea a o sută de
stindarde... Lady... lady...
Sir Kenneth şovăi şi rosti în cele din
urmă, mai mult în şoaptă:
342
 — Lady Edith...
— Cum? strigă regele încruntându-se
deodată şi străpungându-l cu o privire
sălbatică. Ce? Ce? Ce amestec are ea în
toate acestea?
— Sire, s-a pus la cale o uneltire
pentru necinstea casei voastre regeşti,
făgăduindu-se mâna lady-ei Edith
sultanului sarazin şi urmărindu-se astfel
încheierea unei păci ruşinoase pentru
creştinătate, pe calea unei căsătorii
ruşinoase pentru Anglia.
O astfel de veste avu o urmare cu
totul deosebită de aceea la care se
aşteptase sir Kenneth. Richard
Plantagenet era unul dintre oamenii care,
după expresia lui Iago, „nu vor să-1
slujească pe Dumnezeu atunci când le
porunceşte diavolul”. Veştile, ştirile pe
care le asculta, nu le privea adesea în
adevărata lor însemnătate, ci în înţelesul
pe care îl căpătau în funcţie de firea şi
atitudinea celui care i le dezvăluia. Din
nefericire, numele rudei sale aminti
monarhului englez ceea ce socotise ca o
neasemuită obrăznicie din partea
cavalerului Leopardului, chiar atunci
când acesta fusese nespus de preţuit
printre ceilalţi cavaleri. Acum însă,
343
ţinând seama de ceea ce se întâmplase,
acest lucru apărea ca o ofensă sortită să-
l arunce pe monarh în prada unei şi mai
puternice mânii
— Tăcere! strigă el, tăcere! Om fără
ruşine! Trădător infam! Pe ceruri, voi face
să ţi se smulgă limba cu cleştele înroşit,
fiindcă ai avut îndrăzneala să rosteşti
numele acelei nobile fecioare... Să nu
crezi, mişelule, că nu ştiam până unde ai
cutezat să-ţi înalţi privirea; am tăcut,
deşi am socotit asta o neobrăzare chiar
atunci când ne amăgeai, făcându-ne să
credem că eşti vrednic de cinste şi nu
erai decât minciună... Dar acum, când
buzele tale au fost pângărite de
mărturisirea propriei tale infamii, cutezi
să rosteşti numele nobilei noastre rude,
mărturisind grija pe care o porţi
persoanei sale? Ce te priveşte pe tine
dacă se va mărita cu un sarazin sau cu
un creştin? Ce-ţi pasă, dacă într-o tabără
în care principii se dovedesc ziua mişei şi
noaptea tâlhari, în care cavalerii vrednici
devin nişte nemernici dezertori şi
trădători, ce-ţi pasă, zic, dacă mi-ar face
plăcere să mă înrudesc cu loialitatea şi
vitejia, întruchipate în persoana lui
Saladdin?
344
 — Într-adevăr, asta n-ar trebui să mă
privească pe mine... pentru care lumea,
peste puţin, nu va mai însemna nimic –
răspunse cavalerul cu mândrie – dar
chiar dacă aş fi tras pe roată în clipa
aceasta, n-aş înceta să spun că o astfel
de hotărâre priveşte de-a dreptul cugetul
majestăţii voastre şi faima numelui
vostru. Repet, deci, Richard al Angliei, că
dacă vreodată aţi hotărât, în gând cel
puţin, s-o daţi de soţie pe ruda voastră,
lady Edith...
— Nu-i rosti numele, nu te gândi la
ea o singură clipă – răcni regele, apucând
din nou baltagul cu atâta înverşunare,
încât muşchii braţelor sale nervoase se
încordară ca nişte curpeni de iederă în-
colăciţi pe după trunchiul stejarului.
— Să nu-i rostesc numele! Să nu mă
gândesc la ea! răspunse sir Kenneth, pe
care înfruntarea începuse să-l smulgă
din toropeală, făcându-l să-şi
redobândească agerimea de gândire. Pe
crucea în care îmi pun toată nădejdea,
numele ei va fi ultimul cuvânt pe care îl
va rosti gura mea; icoana ei, cel din urmă
gând ce-mi va trece prin minte. Încercaţi-
vă vestitele puteri pe capul meu lipsit de

345
apărare şi vedeţi dacă mă puteţi
împiedica să fac acest lucru!
— Are să mă înnebunească – strigă
Richard, care, fără să vrea, simţi că
hotărârea îi şovăie în faţa cutezanţei
vinovatului.
În clipa aceea, afară se auzi mişcare
şi, de dincolo de perdele, se vesti
apropierea reginei.
— N-o lăsa să intre, n-o lăsa să intre,
Neville! strigă regele; o femeie nu se
cuvine să asculte astfel de lucruri...
Ruşine mie că mă las în aşa hal târât de
mânie pentru un trădător nemernic! Du-l
de-aici, de Vaux, adăugă el în şoaptă;
du-l prin ieşirea din dos a cortului
nostru; să fie păzit cu străşnicie. Vei
răspunde de capul lui cu viaţa... Nu mai
are de trăit decât puţine clipe; să i se dea
un duhovnic... Nu vrem să-i osândim
sufletul ca şi trupul la o moarte
veşnică... Stai... încă un cuvânt... încă
un cuvânt... Nu vrem să fie lipsit de
rang; va muri ca un adevărat cavaler,
încins şi cu pinteni, pentru că mişelia lui
e neagră ca iadul, dar îndrăzneala îi
seamănă cu a diavolului.
Mulţumit, precum e lesne de înţeles,
că scena luase sfirşit, fără ca Richard să-
346
şi fi pătat mâinile printr-o hotărâre prea
puţin regească de a fi lovit un prins lipsit
de apărare, de Vaux se grăbi să-l
călăuzească pe sir Kenneth printr-o
ieşire tainică, spre cortul cel mai
apropiat, unde avea să fie dezarmat şi
pus în fiare. Baronul privi îndurerat
oarecum, spre ofiţerii prevotului, pe
mâna cărora sir Kenneth fusese dat, şi
care aduceau la îndeplinire cu străşnicie
asprele porunci. După ce sfârşiră, lordul
de Vaux spuse grav nefericitului sir
Kenneth:
— Regele Richard a hotărât să mori
fără să ţi se ridice rangul, fără să înduri
vreo înjosire... iar capul să-ţi fie despărţit
de trup prin sabia călăului.
— E mărinimos! rosti cavalerul în
şoaptă şi aproape cu supunere, ca un om
care ar fi primit cine ştie ce înaltă
favoare. Aşadar, familia mea nu va afla în
întregime ocara ce m-a dus la moarte...
Ah, tată! tată!
Aceste cuvinte, pe care buzele lui le
rostiră aproape fără să vrea, nu-i scăpară
englezului, a cărui asprime ascundea o
inimă duioasă... De aceea, mai înainte de
a putea să urmeze, îşi trecu mâna

347
zdravănă peste faţa mohorâtă cu
oarecare îngândurare.
— De asemenea, Richard al Angliei –
adăugă el în cele din urmă – a hotărât să
ţi se aducă un duhovnic. Venind încoace
am întâlnit un călugăr carmelit, care te
poate pregăti pentru trista călătorie.
Aşteaptă afară până când vei fi gata să-1
poţi primi.
— Să nu mai întârzie – răspunse
cavalerul. Şi-n privinţa aceasta, Richard
s-a dovedit mărinimos... sunt gata mai
mult ca oricând să-1 primesc pe bunul
părinte, căci eu şi viaţa mea ne-am luat
rămas bun, precum fac doi călători
ajunşi la o răspântie unde drumurile lor
se despart.
— Cu atât mai bine – răspunse de
Vaux, cu glas domol, grav – fiindcă cu
durere te vestesc că voinţa regelui
Richard e să te pregăteşti în cea mai
mare grabă pentru ceasul osândei.
— Facă-se voia lui Dumnezeu şi
aceea a regelui! răspunse cavalerul cu
resemnare... Nu mă împotrivesc câtuşi
de puţin acestei hotărâri şi doresc ca ea
să se împlinească cât mai repede.
De Vaux păşi încet spre ieşirea
cortului. Ajuns lângă uşă, se opri şi
348
întoarse capul privindu-l pe scoţian.
Acesta părea că se roagă în adâncul
sufletului, îndepărtat deodată cu
desăvârşire de tot ce era pe lume. Firea
vajnicului baron englez nu părea de
obicei înclinată spre milă, totuşi, în
această împrejurare, se simţea copleşit.
Se apropie repede de maldărul de trestie
pe care se trântise osânditul, îi apucă
una din mâinile legate în lanţuri şi-i
spuse cu toată blândeţea pe care putea
s-o dea la iveală glasul lui aspru şi
posac:
— Sir Kenneth, eşti încă tânăr... ai
un tată... Ralph al meu, pe care l-am
lăsat plimbându-se cu căluţul lui pe
malul râului Irthing, va fi într-o bună zi
de vârsta ta; şi dacă n-ar fi fost
întâmplarea din noaptea asta, m-aş fi
rugat cerului ca tinereţea lui să facă a
înmuguri nădejdile pe care tu ne lăsai
putinţa să le întrevedem... Nu s-ar mai
putea spune sau face ceva pentru tine?
— Nimic – răspunse cu tristeţe
cavalerul... Mi-am părăsit postul...
Flamura ce mi-a fost încredinţată a fost
furată... În clipa când butucul şi călăul
vor fi gata, capul şi trupul meu vor fi
pregătite să se despartă.
349
 — Dacă-i aşa, cerul să se
milostivească de tine! Şi totuşi, aş fi în
stare să-mi dau cel mai frumos cal
numai să fi luat eu în primire postul
tău... E o taină la mijloc, tinere; oricine
poate să bage de seamă, deşi nimeni n-ar
putea spune ce a fost... Mişelie? Cu
neputinţă! Nicicând nu s-ar bate un
mişel aşa cum te-ai bătut tu totdeauna...
Vânzare? N-aş crede ca un vânzător să
se pregătească de moarte cu liniştea cu
care te pregăteşti tu... Ai fost îndepărtat
de la datorie prin cine ştie ce uneltire
vicleană... Ţi-a izbit poate auzul strigătul
de deznădejde al unei fete sau ţi-a vrăjit
ochii zâmbetul cine ştie cărei frumuseţi?
Nu te înroşi! Care din noi n-a căzut
pradă ispitelor! Haide, rogu-te, descarcă-
ţi cugetul faţă de mine, în loc s-o faci
înaintea preotului. O dată ce-i trece
mânia, Richard e un om îndurător... N-ai
să-mi mărturiseşti nimic?
Nefericitul cavaler îşi întoarse faţa şi
răspunse:
— Nimic!
Atunci, lordul de Vaux, care nu mai
vedea nici o cale spre a-l îndupleca să se
spovedească, se ridică şi ieşi din cort, cu
braţele încrucişate şi mult mai
350
posomorât, precum gândea el, decât ar fi
fost firesc în atari împrejurări; se simţea
chiar pornit împotriva lui însuşi pentru
faptul că o întâmplare atât de
neînsemnată, ca moartea unui scoţian,
era în stare să-l tulbure până într-atât.
„Şi totuşi – îşi zicea el – deşi mişeii
aceştia sunt vrăjmaşii noştri în
Cumberland, în Palestina ne socotim
aproape fraţi.”

CAPITOLUL XVI
Minte-n capul ei să fie?
N-aş prea crede. Ce idee!
La ea totu-i limbuţit
Ca la orişice femeie.
Song

Nobila Berengaria, fiica lui Sanchez,

regele Navarei, şi soţie a viteazului
Richard, era privită ca una dintre cele
mai frumoase femei ale vremii. Trupul ei
era zvelt şi formele de-o atrăgătoare
desăvârşire. Pielea feţei sale avea o
nuanţă puţin obişnuită în ţara ei, părul,
bălai, i se revărsa îmbelşugat, iar
trăsăturile îi erau atât de gingaşe şi de
tinereşti încât nu i s-ar fi dat nici vârsta
de douăzeci şi unu de ani pe care-o avea.
351
Poate se răsfăţa atât de mult tocmai din
pricină că era aşa de tânără; îşi zicea, de
bună seamă, că o astfel de purtare nu-i
stătea rău unei fete tinere, căreia rangul
şi vârsta îi dădeau dreptul de a avea
toane. Era o fire veselă, vioaie şi atunci
când i se plăteau admiraţia şi măgulirea
cuvenită (şi ea nu se mulţumea cu
puţine omagii), nimeni n-avea o inimă
mai bună şi nu făcea o mai mare risipă
de bunăvoinţă ca ea. În atari împrejurări
însă, ca toţi tiranii, cu cât i se făcea pe
plac, cu atât căuta să-şi întindă
stăpânirea. Uneori chiar când toate
dorinţele îi erau împlinite, i se năzărea că
e bolnavă, că e nervoasă, şi medicii
trebuiau să-şi bată capul ca să
născocească nume de boli închipuite, în
timp ce doamnele de onoare se străduiau
în fel şi chip să scornească jocuri, găteli,
intrigi de curte, spre a face să treacă mai
repede ceasurile neplăcute în care traiul
lor nu era de pizmuit. Mijlocul cel mai
uşor, prin care puteau s-o înveselească
pe frumoasa bolnavă, era să glumească
una pe seama celeilate, şi buna regină,
recăpătându-şi voioşia şi liniştea
sufletească, nu se sinchisea pentru nimic
în lume (trebuie s-o mărturisim) dacă
352
astfel de glume erau potrivite cu
demnitatea ei şi dacă mâhnirea acelora
pe socoteala cărora se glumea nu era un
sacrificiu prea mare pentru înveselirea ei.
Încredinţată de dragostea soţului său şi
de puterea ei, pe care-o socotea în stare
să îndrepte neplăcerile pricinuite de
clevetiri, zburda ca o tânără leoaică
zglobie, fără să-şi dea seama de răul pe
care îl puteau pricinui ghearele ei.
Regina Berengaria îşi iubea cu
patimă bărbatul, dar se temea de
asprimea şi de neînduplecarea firii lui, şi
întrucât se simţea mult mai prejos de el
în ce priveşte însuşirile minţii, era
înciudată de faptul că adeseori acesta
prefera să stea de vorbă cu Edith
Plantagenet, a cărei conversaţie îl
încânta, găsind la ea un spirit mai
cuprinzător, gânduri şi simţăminte mai
înalte decât la frumoasa regină.
Berengaria n-o ura din această pricină şi
nici nu i-ar fi trecut prin gând să-i facă
vreun rău, pentru că, în ciuda unei doze
mari de egoism, era de fapt copilăroasă,
mărinimoasă. Dar doamnele din suită,
care aveau o intuiţie pătrunzătoare în
astfel de lucruri, îşi dăduseră seama de
câtăva vreme că o glumă veninoasă pe
353
seama lady-ei Edith era un mijloc grozav
prin care se putea împrăştia plictisul
reginei Angliei şi această descoperire le
scutea imaginaţia de multe eforturi. O
astfel de purtare nu dovedea multă
generozitate; căci lady Edith era socotită
orfană. Şi cu toate că purta numele de
Plantagenet, i se spunea frumoasa din
Anjou. Richard îi acordase privilegii care
se cuveneau numai prinţilor de sânge
regal, ea ocupând unul dintre primele
locuri la curte. Totuşi, prea puţine
persoane ştiau, şi nimeni n-ar fi cutezat
să întrebe în ce chip se înrudea cu
Inimă-de-Leu. Venise în Anglia împreună
cu regina-mamă Eleonora şi-1 întâlnise
pe Richard la Messina, fiind una dintre
doamnele menite să alcătuiască curtea
Berengariei, a cărei cununie urma să se
celebreze în curând.
Richard îşi trata ruda cu o deosebită
curtoazie, iar regina care-o numise prima
ei doamnă de onoare, cu toate c-o
pizmuia întrucâtva, îi acorda îndeobşte
consideraţia cuvenită. Doamnele din
suita reginei n-au putut avea mult timp
alt ascendent asupra prinţesei Edith,
decât acela de a-i critica o pieptănătură
mai puţin artistică sau o rochie croită
354
fără gust, fiindcă prinţesa era socotită ca
nepricepută în aceste taine. Mai târziu
însă, devotamentul mut al cavalerului
scoţian nu putu să scape veghei lor.
Culorile, blazonul, deviza şi faptele lui
deveniră subiectul unor stăruitoare
clevetiri, dând prilej pentru fel şi fel de
glume. Veni apoi pelerinajul reginei şi al
doamnelor de onoare la Engaddi, pus la
cale de regină spre a se ruga pentru
însănătoşirea soţului ei, în urma sfatului
arhiepiscopului de Tyre, care
recomandase acea călătorie într-un scop
diplomatic. Atunci, în capela sfântului
lăcaş, care comunica pe deasupra cu o
mânăstire de carmelite, iar pe sub
pământ cu chilia sihastrului, una dintre
doamnele din suita reginei observase
semnele tainice de înţelegere dintre Edith
şi iubitul ei. Acesta doamnă se grăbise
să-i împărtăşească reginei întemeiatele ei
bănuieli. Regina se întoarse din călătorie
cu acest minunat leac împotriva
plictiselii şi urâtului, iar suita sa sporise
în acelaşi timp cu doi pitici care
aparţinuseră detronatei regine a
Ierusalimului, care erau atât de sluţi şi
de zănatici (cea mai de seamă însuşire a
acestei nefericite speţe), cum nu-şi putea
355
dori mai mult o regină. Între altele,
Berengaria încercase să se înveselească
şi pe socoteala cavalerului, care
rămăsese singur în capelă, vrând să vadă
ce are să facă acolo la ivirea celor două
arătări; sângele rece al scoţianului şi
intervenţia sihastrului îi zădărnicise însă
gluma. De data aceasta încercase
altceva, şi urmările aveau să fie mult mai
grave.
După ce sir Kenneth părăsise cortul,
doamnele se adunaseră din nou, şi
regina, prea puţin înduioşată în prima
clipă de mâhnirea prinţesei Edith, nu
făcu decât s-o dojenească, s-o
învinuiască de prefecătorie şi să râdă,
făcând spirite pe seama cavalerului
scoţian. Făcu mult haz de
îmbrăcămintea, ţara, şi mai cu seamă de
sărăcia lui. In cele din urmă, Edith se
văzu silită să se ducă să-şi ascundă
amărăciunea în încăperea ei separată.
Dar când, a doua zi de dimineaţă, o
femeie pe care Edith o trimisese să vadă
ce s-a întâmplat, se întoarse cu vestea că
flamura fusese furată şi că cel care o
păzea dispăruse, Edith se repezi în
încăperea reginei şi o rugă să se scoale
numaidecât şi să se ducă neîntârziat în
356
cortul regelui, uzând de înrâurirea ei
pentru a preîntâmpina groaznicele
urmări ale unei glume nesocotite.
Speriată la rându-i, regina, ca de
obicei, aruncă propria-i vină asupra celor
din jur, şi căută să potolească
amărăciunea şi îngrijorarea prinţesei
Edith prin mii de presupuneri
copilăroase...
„Era pe deplin încredinţată că n-avea
să se întâmple nimic... Cavalerul se
dusese pesemne să se culce, după ce
noaptea făcuse de pază... Sau poate că
teama de mânia regelui îl făcuse să-şi
piardă capul şi să fugă cu flamura... la
urma urmei nu era vorba decât de un
petic de mătase, iar el un biet aventurier
fără căpătâi; în sfârşit, dacă fusese pus
sub pază pentru câtăva vreme, ea avea
să-i capete foarte curând iertarea...
Trebuia numai să lase să se domolească
mânia lui Richard.”
Sporovăia astfel fără oprire, înşirând
mulţime de argumente prosteşti, în
nădejdea zadarnică de a o face pe Edith
să creadă, sau să se convingă pe sine
însăşi, că n-avea să se întâmple nici o
nenorocire din pricina unei glume pentru
care, în adâncul sufletului, se mustra
357
amarnic... În timp ce Edith se străduia în
zadar să întrerupă acest potop de cuvinte
lipsite de judecată, privirea ei o întâlni
deodată pe aceea a uneia dintre doamne,
care tocmai intrase în încăperea reginei.
În ochii înspăimântaţi ai acestei femei se
citea nenorocirea şi privirea ei ar fi putut
s-o facă pe Edith să leşine, dacă o tărie
neasemuită şi înălţimea ei de cuget n-ar
fi ajutat-o să-şi păstreze în aparenţă
stăpânirea de sine.
— Doamnă – strigă numaidecât lady
Edith, adresându-se reginei – nu mai
rostiţi nici un cuvânt... ci salvaţi viaţa
unui om... dacă – adăugă ea cu glas stins
– dacă nu e prea târziu.
— Nu e... nu e prea târziu – zise lady
Calista, care tocmai intrase în cort... Am
aflat c-a fost adus înaintea regelui. Nu s-
a sfârşit încă totul... Dar – adăugă ea
fără să-şi poată stăpâni hohotele pe
plâns, care se datorau întrucâtva şi
răspunderii personale pe care o avea... –
dar, peste câteva clipe nu va mai fi nimic
cu putinţă, afară numai dacă nu se iau
măsuri grabnice...
— Voi dărui un candelabru de aur la
Sfântul Mormânt... o raclă de argint
Sfintei Fecioare din Engaddi, o mantie
358
de-o sută de bizantini Sfântului Torna
din Orthez... – strigă regina
deznădăjduită.
— Sus, sus, doamnă – strigă Edith;
închinaţi-vă tuturor sfinţilor, dacă voiţi,
dar mai bine străduiţi-vă să fiţi o sfântă
pentru voi înşivă...
— Într-adevăr, majestate – rosti
doamna din suită – lady Edith are
dreptate. Sculaţi-vă, doamnă, să mergem
la regele Richard, căruia să-i cerem
îndurare pentru acest biet gentilom...
— Merg, merg... mergem imediat –
încuviinţă regina şi se ridică tremurând,
în timp ce doamnele de onoare,
buimăcite ca şi ea, nu mai erau în stare
s-o ajute să-şi facă toaleta...
În aparenţă liniştită şi stăpână pe
sine, dar palidă ca moartea, Edith o
îmbrăcă pe regină cu mâinile ei şi împlini
singură îndatoririle celorlalte.
— Cum, doamnele mele? zise regina,
care nici în asemenea clipe nu uita
frivolităţile etichetei... puteţi îngădui să
vă înlocuiască lady Edith?... Vezi, Edith,
nu sunt bune de nimic... Niciodată nu
pot să fiu gata la timp... Am face mai
bine dac-am trimite să-l caute pe

359
arhiepiscopul de Tyre pe care să-1
folosim ca mijlocitor.
— Oh, nu, nu – strigă Edith. Vă rog
să vă duceţi personal, doamnă.
Majestatea voastră aţi stârnit
nenorocirea... trebuie să găsiţi
dezlegarea...
— Mă duc, trebuie să mă duc; dar
dacă Richard nu e în toane bune, nu
îndrăznesc să-i vorbesc; ar fi în stare să
mă ucidă.
— Duceţi-vă, nobilă suverană – zise
lady Calista, care cunoştea mai bine firea
reginei... Nu există leu mânios care
privind atâta frumuseţe şi farmec, să nu
fie în stare să-şi înăbuşe mânia... cu atât
mai mult o va face un cavaler loial şi
credincios ca regele Richard, pentru care
dorinţele voastre cele mai mici sunt
totdeauna porunci.
— Crezi asta, Calista? Ah, tu nu ştii
nimic... Totuşi, am să mă duc. Dar ce-i
asta?... Mi-ai pus rochia verde şi el nu
poate suferi verdele. Deştepte mai
sunteţi! Haide, repede, să mi se aducă o
rochie albastră şi să mi se caute colanul
de rubine pe care mi l-a dat drept
răscumpărare regele Ciprului... Trebuie

360
să fie, cred, în sipetul de fier, sau în altă
parte.
— Cum mai pierdeţi vremea cu astfel
de lucruri într-o clipă în care e vorba de
viaţa unui om?! strigă Edith cu
aprindere... Rămâneţi, doamnă, mă duc
eu însămi să stau de vorbă cu regele
Richard... Am o mare parte de
răspundere în această împrejurare... îl
voi întreba dacă îi poate fi îngăduit cuiva
să se joace cu cinstea unei biete fete din
casa lui, folosindu-se de numele acestei
nefericite ca să-l îndepărteze pe un
vrednic gentilom de la datorie,
aruncându-l în braţele morţii, ale
infamiei, înjosind prestigiul Angliei şi
expunând-o dispreţului oştilor creştine.
Berengaria asculta această
dezlănţuire, mută de nedumerire şi de
spaimă. Dar văzând că Edith se
îndreaptă spre ieşirea cortului, strigă cu
glas înăbuşit:
— Opriţi-o... opriţi-o...
— Într-adevăr, trebuie să vă opriţi,
nobilă lady Edith – zise Calista, apucând-
o binişor de braţ... Iar majestatea
voastră, nu mă îndoiesc că veţi pleca fără
să mai pierdeţi o singură clipă... Dacă
lady Edith s-ar duce singură la rege,
361
mânia monarhului nostru n-ar mai
cunoaşte margini şi-o singură viaţă n-ar
fi de ajuns ca s-o potolească.
— Mă duc, mă duc – îngână regina,
văzând că nu putea să se mai
împotrivească. Şi Edith, care abia îşi mai
stăpânea nerăbdarea, se opri în loc,
aşteptând-o.
Acum totul se petrecu repede, după
voia ei. Regina îşi aruncă pe umeri o
mantie largă, ca să-şi ascundă rochia pe
care o socotea lipsită de gust; apoi,
însoţită de Edith şi de celelalte doamne
de onoare, şi urmată numai de câţiva
ofiţeri şi soldaţi, se îndreptă iute spre
cortul temutului ei soţ.

CAPITOLUL XVII
De ar avea vieţi nu una ci o mie
Şi înălţa-se-vor spre Domnul mii de
rugi
Vieţile tot i s-ar stinge pân' la una
Aşa cum stelele pălesc în zori de zi,
Cum luminările de sărbătoare
Ce-au luminat până târziu în noapte,
Sunt în tăcere stinse una câte una
Când oaspeţii au plecat.
Vechi cântec

362
 În clipa când regina Berengaria
ajunse înaintea cortului soţului ei,
şambelanii care erau de serviciu afară îi
spuseră, cu tot respectul cuvenit, că nu
putea să intre în cort. Se auzi glasul
mânios al regelui, care porunci să nu
intre nimeni.
— Vezi? rosti atunci regina,
întorcându-se spre Edith, ca şi cum ar fi
vrut să-i arate că orice stăruinţă era de
prisos. Mă aşteptam la asta; regele nu
vrea să ne primească.
În clipa aceea îl auziră pe Richard
vorbind înăuntru cu cineva:
— Pleacă şi cată să-ţi îndeplineşti
datoria cât mai repede, mişelule, pentru
că astfel îţi poţi dovedi şi tu mila. Ai zece
bizantini dacă termini dintr-o singură
lovitură. Ascultă, nemernicule: să vezi
dacă se îngălbeneşte la faţă. Să te întorci
să-mi povesteşti cea mai mică zvârcolire,
cea mai uşoară bătaie de ploape; vreau
să ştiu în ce chip mor vitejii.
— Dacă nu tresare în clipa când va
vedea securea ridicată, însemnează că e
cel dintâi care nu se teme de moarte –
răspunse un glas înăbuşit, surd, căruia
un ton respectuos, puţin obişnuit, părea
să-i fi muiat asprimea de totdeauna.
363
 Edith nu se mai putu stăpâni:
— Dacă majestatea voastră – îi spuse
ea reginei – nu se hotăreşte să intre, voi
face eu acest lucru, dacă nu pentru
majestatea voastră, cel puţin pentru
mine... Şambelani, regina vrea să
vorbească cu regele Richard; soţia vrea
să-i vorbească soţului ei.
— Nobilă doamnă – răspunse unul
dintre ofiţeri coborând bastonul de
ceremonii – îmi pare rău că sunt silit să
mă împotrivesc. Majestatea sa se
îndeletniceşte cu anumite lucruri în care
e vorba de viaţă şi de moarte.
— Tocmai în legătură cu acesta
chestiune, în care e vorba de viaţă şi de
moarte, vrem să-i spunem ceva – stărui
Edith. Voi deschide eu drum majestăţii
voastre.
Vorbind astfel, c-o mână îl dădu la o
parte pe şambelan iar cu cealaltă ridică
perdeaua cortului.
— Ce pot face împotriva alteţei
voastre, zise şambelanul, lăsând-o pe
frumoasa încăpăţânată să-i treacă pe
dinainte.
Văzând că poate intra, regina nu mai
avu ce face şi trecu pragul încăperii.

364
 Monarhul era întins pe pat, iar la o
oarecare depărtare se zărea un om ce
părea că-i aşteaptă poruncile şi a cărui
îndeletnicire nu era greu de ghicit. Omul
era îmbrăcat într-un surtuc roşu, care îi
acoperea umerii şi-i lăsa braţele goale
până mai sus de coate. Pe dedesubt
purta, ca totdeauna când avea de
îndeplinit groaznica-i slujbă, un pieptar
asemănător aceluia al luptătorilor, făcut
din piele de bou tăbăcită şi având în faţă
mai multe pete de un roşu negricios.
Surtucul şi pieptarul îi ajungeau până la
genunchi, iar picioarele îi erau învelite în
jambiere tot de piele. O tichie grosolan
împletită din păr răsucit îi ascundea
partea de sus a feţei, pe care parcă voia
s-o ferească de lumină asemenea unei
bufniţe. Partea de jos era acoperită de o
barbă lungă şi deasă, roşcată, ce se
prelungea în sus cu părul de aceeaşi
culoare. Trăsăturile lui, atât cât se
puteau zări, erau mohorâte, crunte. Era
scund, îndesat şi voinic; avea grumazul
vânjos şi scurt ca al unui taur, umerii
foarte largi, braţele de o lungime
disproporţionată, picioarele scurte şi
crăcănate. Groaznica arătare se rezema
într-un paloş, lung de patru picioare şi
365
jumătate; mânerul tot atât de lung, era
turnat din plumb ca să cumpănească
greutatea tăişului. Paloşul întrecea cu
mult înălţimea omului care, rezemat de
minerul lui, aştepta supus poruncile
regelui.
La ivirea neaşteptată a doamnelor,
Richard, care era lungit în pat, cu faţa
spre uşă şi cu capul rezemat în cot,
stând de vorbă cu hâdul lui interlocutor,
se răsuci brusc în aşternut, parcă
surprins şi înciudat, întorcând spatele
reginei şi însoţitoarelor ei şi trăgând
peste el învelitoarea făcută din două mari
piei de leu, lucrate la Veneţia cu un
meşteşug atât de ales, încât la pipăit
părea mai fină decât o piele de căprioară.
După cum am descris-o, Berengaria ştia
foarte bine (care femeie nu cunoaşte
această artă?) ce mijloace trebuia să
întrebuinţeze pentru a putea învinge.
Aruncând fără prefăcătorie o privire
îngrozită spre sinistrul tovarăş de
discuţie al soţului ei, se apropie de patul
lui Richard, se lăsă în genunchi, dădu
într-o parte mantia ce-o acoperea şi
minunatele ei plete aurii se revărsară cu
o neasemuită bogăţie pe frumoşii săi
umeri. În clipa aceea, chipul reginei
366
putea fi asemuit cu soarele acoperit de
un nor, prin care se zăresc încă licăriri
din minunata-i frumuseţe; ea apucă
mâna cu care regele, în clipa când
întorsese spatele, trăsese asupră-i
învelitoarea şi, apropiind-o de sine, cu
toată slaba lui împotrivire, puse
stăpânire pe braţul lui, reazimul
creştinătăţii şi spaima paginilor, şi
strigându-l în mâinile ei mici, îşi aplecă
fruntea şi-şi lipi buzele de el.
— Ce însemnează asta, Berengaria?
întrebă Richard, tot întors, dar fără să-şi
tragă mâna.
— Alungă-l pe omul acesta – îngână
regina; înfăţişarea lui mă ucide.
— Ieşi afară, ticălosule! strigă
Richard, fără să întoarcă faţa. Ce mai
aştepţi? Cum îndrăzneşti să te uiţi la
aceste doamne?
— Care e dorinţa majestăţii voastre în
ce priveşte capul? întrebă omul.
— Ieşi afară, câine! strigă din nou
Richard. Înmormântare creştinească, se
înţelege.
Omul ieşi, după ce privi îndelung
spre fermecătoarea regină care, cu
îmbrăcămintea învălmăşită, strălucea în
toată frumuseţea ei firească, în timp ce
367
obrazul lui, încreţit de un zâmbet
admirativ, părea mai hidos decât atunci
când rânjea ca de obicei, plin de ură
împotriva oamenilor.
— Şi-acum, nesăbuită mică, ce vrei
de la noi? întrebă Richard întorcându-şi
faţa, parcă fără voia lui, spre regina care
îl privea cu ochi rugători. Dar nu era în
firea unui atât de îndărătnic admirator al
frumuseţii (care pentru Richard venea în
locul al doilea, îndată după glorie) să
privească fără tulburare chipul îngrijorat
al unei făpturi atât de gingaşe, şi să nu
simtă, fără să fie străbătut de un
nestăpânit fior, căldura buzelor ce-i
sărutau mâna şi picurii fiebinţi ai
lacrimilor. Treptat îşi întoarse faţa aspră
către ea, şi ochii lui mari, albaştri, care
uneori scăpărau înspăimintător, fură
însufleţiţi de expresia cea mai blânda cu
putinţă. Mângâindu-i creştetul capului şi
trecându-şi degetele mari prin bogăţia
părului căzut în neorânduială, ridică şi
sărută cu dragoste chipul de heruvim ce
părea c-ar vrea să i se ascundă în palmă.
Voinicia lui trupească, fruntea largă şi
nobilă, înfăţişarea plină de măreţie,
braţul şi umărul gol, pieile de leu în
mijlocul cărora era culcat, şi această
368
femeie de-o frumuseţe atât de suavă, de
gingaşă, îngenuncheată lângă el, ar fi
putut sluji de model în zugrăvirea lui
Hercule împăcându-se după o ceartă cu
soţia lui, Dejanira.
— Încă o dată, ce caută doamna
sufletului meu în cortul cavalerului ei, la
un ceas al dimineţii, atât de neprielnic?
— Iertare, bunul meu stăpân – rosti
regina, pe care teama o făcea iarăşi
neputincioasă să-şi mărturisească
gândurile.
— Iertare? Pentru ce?
— Mai întâi fiindcă am pătruns în
cortul regesc cu prea mare îndrăzneală şi
prea în grabă...
Aici se opri.
— Tu să pătrunzi aici cu prea mare
îndrăzneală? Atunci şi soarele care
pătrunde cu razele lui în temniţa unui
rob nefericit ar trebui să-şi ceară iertare!
Eram ocupat însă cu lucruri la care n-aş
fi vrut să iei parte, scumpa mea prietenă;
şi-apoi mă tem să nu-ţi primejduieşti
preţioasa sănătate într-un loc pe care
boala l-a părăsit atât de curând.
— Dar acum ţi-e mult mai bine – zise
regina, căutând să întârzie mărturisirea
de care se temea.
369
 — Destul de bine ca să pot sfărâma
cu o lance capul aceluia care n-ar
cunoşte în tine pe cea mai frumoasă
femeie a creştinătăţii.
— Atunci, n-ai să te împotriveşti
dacă-ţi voi face o rugăminte: să cruţi un
singur cap, unul singur, o singură viaţă.
— Ce viaţă? întrebă regele,
încruntându-se.
— Este vorba de nefericitul acela de
cavaler scoţian – rosti şi mai încet regina.
— Să nu mai vorbim despre asta,
doamnă – strigă cu asprime Richard.
Osânda lui a fost rostită.
— Îndurare, scumpul meu rege. Nu e
vorba decât de o bucată de mătase
pierdută. Berengaria îţi va dărui alta
brodată chiar de mâna ei, şi mult mai
bogată decât toate celelalte care au
fluturat până astăzi în vânt. O voi
împodobi cu toate perlele pe care le am şi
la fiecare perlă voi adăuga o lacrimă de
recunoştinţă, gândindu-mă la mărinimia
nobilului meu cavaler.
— Dar tu nu ştii ce spui – răspunse
regele, întrerupând-o cu mânie. Perle?
Toate perlele Orientului ar putea oare să
repare ocara pe care a îndurat-o cinstea
Angliei? Lacrimi? Dar toate lacrimile unei
370
femei ar fi în stare să spele pata făcută
pe blazonul lui Richard? Haide, doamnă,
cată de-ţi cunoşte locul şi timpul şi
rostul. Avem de îndeplinit acum
îndatoriri în care nu se cuvine să te
amesteci.
— Auzi, Edith? rosti în şoaptă regina.
N-am făcut altceva decât să-i înteţim
mânia.
— Şi totuşi, vom stărui! strigă Edith
făcând un pas înainte. Milord, eu,
sărmana voastră rudă, am venit să vă cer
dreptate, iar nu îndurare, şi auzul unui
rege se cuvine să fie treaz totdeauna, în
orice loc şi împrejurare, atunci când
cineva strigă după dreptate.
— Ah, ah, verişoara noastră Edith –
zise Richard, ridicându-se din aşternut şi
căutând să se acopere; ea vorbeşte
pururi c-o mândrie regească şi tot
regeşte îi voi răspunde, să nu-mi prezinte
cereri nevrednice de ea sau de mine.
Frumuseţea prinţesei Edith avea ceva
mai spiritual şi vorbea mai puţin
simţurilor decât aceea a reginei; dar
înfrigurarea şi neliniştea dăduseră
înfăţişării ei strălucirea de care era
lipsită uneori, iar pornirilor sale o
măreţie covârşitoare, care impuse tăcere,
371
pentru o clipă, până şi mâniei lui
Richard, deşi se vedea destul de bine c-ar
fi vrut s-o întrerupă.
— Milord – începu ea din nou –
vrednicul cavaler al cărui sânge vreţi să-l
vărsaţi, a adus multe foloase
creştinătăţii. Şi-a călcat datoria căzând
într-o cursă care i-a fost întinsă dintr-o
glumă, dintr-o uşuratică nesocotinţă. I-a
fost trimis un mesaj în numele aceleia...
pentru ce i-aş mai ascunde numele?... în
numele meu. Şi acest mesaj l-a făcut să-
şi părăsească postul pentru câteva clipe.
Şi totuşi, ce cavaler creştin nu s-ar fi
supus chemării unei fiinţe care, neavând
altă însuşire, poartă în vinele ei sângele
neamului Plantagenet?
— Aşadar l-ai văzut, verişoară?
întrebă regele muşcându-şi buzele şi
căutând să-şi înfrângă mânia.
— L-am văzut, sire. E de prisos să
mai spun pentru ce; n-am venit aici ca
să mă dezvinovăţesc şi nici să-i
învinovăţesc pe alţii.
— Şi în ce loc i-ai arătat această
bunăvoinţă?
— In cortul majestăţii sale, regina.
— În cortul regeştii noastre soţii?
strigă Richard. Pe cer, pe Sfântul George
372
al Angliei şi pe toţi ceilalţi sfinţi ce păşesc
pe lespezi de cristal, asta e o îndrăzneală
prea mare! Am băgat de seamă şi am
dispreţuit necuviincioasa privire înălţată
de acest războinic spre o femeie mult mai
presus de locul lui. Şi nu puteam crede
că o femeie din sângele meu, de la
înălţimea în care a aşezat-o naşterea, să-
şi pogoare privirea asupra unui ostaş
necunoscut, de-cât aşa cum îşi pogoară
soarele lumina peste toate făpturile
omeneşti. Dar, ceruri şi pământ! Să-l
chemi, să stai de vorbă cu el, noaptea,
chiar în cortul scumpei noastre regine şi
să cutezi a veni să-mi impui iertarea lui,
pentru nesupunere şi părăsire de post,
asta mi se pare pfea mult! Pe sufletul
tatălui meu, Edith, te vei căi toată viaţa
într-o mânăstire pentru ceea ce ai făcut!
— Sire – răspunse Edith – măreţia
voastră a devenit tiranie. Cinstea mea e
tot atât de neprihănită ca şi a voastră, şi
regina care se află aici de faţă poate să
întărească adevărul spuselor mele. Am
mărturisit însă că n-am venit să mă
dezvinovăţesc şi nici să arunc vina pe
seama altora. Vă cer numai să plecaţi
îndurarea asupra aceluia care nu poartă
altă vină decât că s-a lăsat ademenit
373
într-o cursă. Poate că într-o zi veţi fi silit
să cereţi aceeaşi îndurare în faţa unor şi
mai straşnici împărţitori ai dreptăţii,
pentru vini şi mai mari.
— Să fie aceasta oare Edith
Plantagenet – strigă Richard cu
amărăciune, – Edith Plantagenet,
înţeleaptă şi nobila Edith... şi nu o
femeie oarecare, pe care dragostea o
rătăceşte şi în ochii căreia cinstea nu
preţuieşte nimic atunci când e vorba de
viaţa iubitului ei?... Pe sufletul regelui
Henric, nu ştiu ce mă opreşte să trimit
să se aducă de pe butuc capul iubitului
tău, ca să-l aşezi sub crucea chiliei în
care îţi vei petrece zilele.
— Chiar atunci – strigă Edith – n-aş
stărui cu mai puţină îndârjire asupra
nevinovăţiei vrednicului cavaler, pe
nedrept şi cu toată cruzimea trimis la
moarte de către... (aici căută să nu
rostească un cuvânt prea aspru) de către
acela care ar fi trebuit să răsplătească în
alt chip o pornire cavalerească... L-aţi
numit iubitul meu – urmă ea cu un glas
şi mai înverşunat. Mă iubea, într-adevăr,
cu simţămintele cele mai credincioase şi
mai nobile. Mulţumit însă cu cucernica
umilinţă pe care muritorii o arată
374
sfinţilor, n-a căutat nicicând să-mi
cucerească bunăvoinţa printr-un cuvânt,
printr-o privire... Şi pentru asta va trebui
să moară vrednicul, viteazul şi
credinciosul cavaler.
— Taci! taci, pentru dragostea ce-ţi
port – îngână în şoaptă regina; nu faci
altceva decât să-i sporeşti mânia.
— Nu-mi pasă – răspunse Edith;
fecioara neprihănită nu se teme de
ghearele leului. Să-şi împlinească dorinţa
răpind viaţa nobilului cavaler... Acea
Edith, pentru care va muri dânsul, va şti
să-i plângă moartea. Nimeni nu va mai
veni să-mi vorbească de pricinile politice
care impun osânda acestei mâini
nefericite... Trăind, n-aş fi putut, n-aş fi
vrut să fiu soţia lui; erau atâtea care ne
despărţeau. Dar moartea îi face pe
oameni deopotrivă... De-aici înainte sunt
logodnica morţii.
Regele vru să răspundă
dezlănţuindu-şi mânia, când deodată în
cort intră un călugăr carmelit îmbrăcat
în rasa lungă, cu glugă aspră, care arăta
ordinul din care făcea parte. Monahul se
aruncă la picioarele regelui şi-l rugă, pe
tot ce-avea mai sfânt şi mai de preţ, să
oprească osânda.
375
 — Pe sceptrul şi pe spada mea –
strigă Richard – toată lumea s-a înţeles
să mă scoată din răbdări. Sunt
înconjurat la fiece pas de nebuni, de
femei şi de călugări. Cum se face că mai
trăieşte încă?
— Nobilul meu suveran – rosti
călugărul – l-am rugat pe lordul Gilsland
să nu-l dea morţii până ce nu mă voi fi
aruncat în genunchi la picioarele voastre.
— Şi-a fost atât de slab încât să-ţi
asculte rugămintea? Dar asta e
încăpăţânarea lui de totdeauna. Şi-ce
vrei să-mi spui? Vorbeşte, în numele
diavolului!
— Sire, sunt stăpân pe-o mare taină,
pe care am primit-o sub pecetluirea
spovedaniei, şi n-am dreptul s-o
dezvălui. Vă jur pe sfântul meu ordin, pe
veşmântul pe care îl port şi pe
preafericitul Hie, înaintaşul şi
îndrumătorul nostru, care a fost răpit la
cer fără să fi îndurat chinurile obişnuite
ale morţii, că tânărul acesta mi-a
destăinuit lucruri pe care, dacă mi-ar fi
cu putinţă să le dezvălui, le-aţi socoti cea
mai sfântă pricină pentru a înlătura fără
preget osânda.

376
 — Bunul meu părinte, semnul pe
care-l port mărturiseşte îndeajuns dacă
cinstesc sau nu biserica. Fă-mă să
cunosc taina şi vom vedea ce hotărâre se
cade să urmăm. Nu pot să dau orbeşte o
poruncă pentru că aşa mă îndeamnă un
slujitor al bisericii.
Lăsându-şi gluga pe spate şi dându-
şi în lături rasa, duhovnicul îşi dezvălui
veşmântul din piele de ţap pe care îl
purta pe dedesubt şi sub el trupul atât
de vlăguit din pricina căldurilor
necruţătoare, a postului şi a pocăinţei,
încât semăna mai curând cu un schelet
însufleţit decât c-o făptură vie.
— Sire – zise el – de douăzeci de ani
îmi chinuiesc acest nemernic trup,
pocăindu-mă în peştera de la Engaddi.
Credeţi oare că eu, care sunt mort
pentru lume, aş mai fi în stare să
născocesc un vicleşug ca să-mi pun
sufletul în primejdie? Sau mai degrabă
că acela care a făcut cel mai sfânt
jurământ, şi care nu mai are decât o
singură dorinţă pe lumea aceasta, aceea
a înălţării din nou a Sionului creştin, ar
fi în stare să dea pe faţă tainele
spovedaniei? Şi una şi alta mi-ar răzvrăti
sufletul.
377
 — Aşadar, tu eşti sihastrul despre
care se vorbeşte atâta? Arăţi într-adevăr
ca un strigoi care bântuie pustiul, dar
Richard nu se teme de strigoi. La tine,
dacă nu mă înşel, l-au trimis principii
creştini pe acelaşi nelegiuit ca să intre în
legături de împăciuire cu sultanul, pe
când eu, care trebuia să fiu întrebat cel
dintâi, zăceam pe patul suferinţei. Tu şi
dânşii n-aveţi decât să rânduiţi lucrurile
aşa cum credeţi de cuviinţă. Nu-mi vâr
capul în laţul pe care mi-l întinde un
călugăr carmelit; iar în ce-1 priveşte pe
omul acela, el va muri cât mai curând,
tocmai fiindcă vii să-mi ceri iertarea lui.
— Domnul să se milostivească de
majestatea voastră! răspunse călugărul
şi mai tulburat de astă dată. Vei săvârşi
o greşeală ale cărei urmări te vor sili într-
o zi să te căieşti că n-ai stat în cumpănă,
chiar dac-ar fi trebuit pentru asta să
pierzi o mână. Lasă-te pradă oarbei
mânii, orbule, dar teme-te!
— Afară, afară! strigă regele bătând
din picior. – Dar cum, soarele a răsărit
peste ocara Angliei, şi ea nu a fost încă
răzbunată? Femei, şi tu, monahule,
ieşiţi, dacă nu vreţi să auziţi porunci care

378
nu v-ar fi pe plac, căci, pe Sfântul
George, jur că...
— Nu jura! răsună un nou glas în
pragul cortului.
— Ah, iată-1 pe înţeleptul nostru
Hakim care, nu mă îndoiesc, vine să-şi
primească plata de la mărinimia noastră!
— Am venit să-ţi vorbesc de îndată,
mărite rege, de îndată, şi să-ţi dezvălui
lucruri de cea mai mare însemnătate.
— Mai întâi priveşte-o pe soţia mea,
Hakim, pentru ca ea să vadă în tine pe
cel ce i-a scăpat soţul de la moarte.
— Nu-mi e îngăduit – rosti vraciul,
încrucişîndu-şi braţele pe piept cu o
cuviinţă şi o dovada de cinstire într-
adevăr răsăriteană – nu-mi e îngăduit să
privesc frumuseţea fără văl în toată
strălucirea ei.
— Atunci, retrage-te, Berengaria –
rosti monarhul; şi tu, Edith, retrage-te de
asemenea. Şi nu mai stărui. Tot ce vă pot
făgădui este că voi amâna îndeplinirea
osândei până la amiază. Pleacă şi te
linişteşte, scumpă Berengaria. Edith –
adăugă el cu o privire care făcu să-i
îngheţe inima de spaimă verişoarei
regelui – pleacă, dacă mai ai o urmă de
înţelepciune.
379
 Femeile se retraseră sau mai degrabă
ieşiră în pripă din cort, uitând de rang şi
de etichetă, ca un stol de păsări
sălbatice, care se adună de îndată ce nu
le mai urmăreşte şoimul. Se îndreptară
spre cortul reginei ca să-şi mărturisească
părerile de rău şi să se învinovăţească
zadarnic. Edith însă, dispreţuia aceste
căi de manifestare a mâhnirii. Fără să
scoată un suspin, fără o lacrimă, fără să
rostească un cuvânt de dojana, rămase
în preajma reginei, a cărei fire slabă se
dezlănţuia în accese de isterie şi crize
ipohondrice, ca s-o îngrijească, nu numai
cu supunere, dar şi cu iubire.
— Nu-i cu putinţă să-1 fi iubit pe
acest cavaler – spuse Florise Calistei. Ne-
am înşelat. E îndurerată din pricina lui,
ca pentru un străin care ar putea să
moară din pricina ei.
— Taci! Taci! răspunse tovarăşa sa,
mai cunoscătoare, mai pătrunzătoare a
vieţii. Se trage din orgoliosul neam al
Plantageneţilor, care nu-şi mărturisesc
nicicând suferinţele. Au fost văzuţi
adeseori străduindu-se să lege rănile
tovarăşilor de arme, în timp ce ei
sângerau de moarte. Florise, am săvârşit
o faptă îngrozitoare. În ceea ce mă
380
priveşte, aş fi în stare să-mi dau toate
giuvaerurile numai ca această glumă
nenorocită să nu fi avut loc.

CAPITOLUL XVIII
Pentru aceasta e nevoie de o
inteligenţă
Ca a lui Jupiter ori Saturn,
Şi-aceste mari spirite sunt mândre şi
fantastice.
Trebuiesc multe strădanii
Din sfera lor spre a le desprinde şi
pentru a le face
Privirile spre muritori să-ntoarcă.
Albumazar

Sihastrul ieşi din cort după doamne,

aşa cum umbra urmează luminii când
soarele se ascunde în nori. Ajungând
însă în prag, se întoar-se şi întinse
mâinile spre rege, cu îndrăzneală,
aproape ameninţător:
— Vai de acela – zise el – care nu
ascultă de povaţa bisericii şi se dă pe
mâna necredincioşilor!... Rege Richard,
trecând pragul cortului tău, nu-mi
scutur încă picioarele de ţărână.,. Sabia
nu se pleacă încă asupră-ţi, dar rămâne

381
atârnată de-un singur fir de păr. Trufaş
monarh, ne vom mai întâlni noi!
— Amin, trufaş monah – răspunse
Richard... – mai trufaş sub pielea ta de
ţap decât principii sub veşmânt de
mătase şi purpură.
Schivnicul plecă, iar regele urmă, de
astă dată către arab:
— Înţeleptule Hakim, dervişii din
Orient îşi îngăduie o astfel de obrăznicie
faţă de principii lor?
— Un derviş – răspunse vraciul –
trebuie să fie sau un înţelept, sau un
nebun. Nu e cale de mijloc pentru cel ce
poartă khârkhah , pentru cel ce stă de
veghe noaptea şi posteşte ziua; din două
una: ori e îndeajuns de înţelept ca să ştie
să se poarte cuviincios faţă de principi,
or, fiind cu totul lipsit de judecată,
însemnează că nu mai răspunde de
faptele lui.
— Mi se pare că toţi monahii noştri
sunt ca aceia din urmă... Dar, să ne
întoarcem la treburile noastre... Cu ce ţi-
aş putea fi de folos, Hakim, învăţatul
meu tămăduitor?
— Mărite rege – rosti El Hakim,
făcând o temenea adâncă, după obiceiul
oriental – îngăduie slujitorului tău să
382
spună un cuvânt fără să-ţi aprindă
mânia. Vreau să-ţi amintesc că datorezi,
nu faţă de mine, care nu sunt decât o
biată unealtă, ci faţă de înţelepciunea
cea mai înaltă, o viaţă...
— Pun rămăşag că vrei să-mi ceri în
schimb viaţa cuiva – îl întrerupse regele
— Asta e rugămintea pe care am
venit s-o îndrept către marele Melech-Ric
– răspunse El Hakim... – îţi cer într-
adevăr îndurare pentru acest osândit la
moarte, datorită unei greşeli care a fost
săvârşită până şi de Adam-sultan, numit
Aboulbeschar, părintele tuturor
oamenilor.
— Dar înţelepciunea ar fi trebuit să-
ţi amintească, Hakim – rosti regele cu
oarecare asprime – că Adam a ispăşit o
astfel de vină prin moarte. Astfel vorbind,
Richard, pradă tulburării, începu să
străbată cu paşi mari locul îngust dintre
pânzele cortului, vorbind parcă mai mult
cu sine. Iată – murmură el – am ghicit ce
doreşte de îndată ce l-am văzut intrând
în cort... Hm, pe de o parte am osândit la
moarte un om, şi de cealaltă parte, eu,
rege şi ostaş, eu, care am văzut mii de
oameni pierind în urma poruncilor mele
şi zeci de oameni ucişi de mâna mea, nu
383
mai am putinţa să-l trimit la moarte pe
acesta din urmă, cu toate că cinstea
armelor mele, a casei mele, a soţiei mele
chiar, a fost pângărită din vina lui... Dar,
pe Sfântul George, nu-mi mai pot stăpâni
hohotele de râs... Pe Sfântul Ludovic,
asta îmi aminteşte povestea în care
Blondel zugrăveşte un castel fermecat, al
cărui stăpân, vrând să-i treacă pragul, e
împiedicat să intre de nişte vedenii şi
năluciri, cu totul ciudate, dar toate
pornite să-l chinuiască în acelaşi chip...
De îndată ce una pierea, se ivea alta...
nevastă... verişoară... sihastru... vraci,
una se năpusteşte pe uşă de îndată ce
alta a fost învinsă... într-adevăr,
cavalerul lupta singur împotriva
învălmăşelii dintr-un întreg turnir.
Şi Richard începu să râdă cu hohote:
Ha! Ha! Ha! La drept vorbind, începuse
să-i treacă supărarea, mânia fiindu-i de
obicei prea năprasnică pentru a putea
dăinui.
În acest timp, vraciul îl privea cu
oarecare uimire, în care se amesteca şi o
urmă de dispreţ, fiindcă răsăritenii nu
înţeleg această bruscă schimbare a
dispoziţiei şi privesc totdeauna hohotele
de râs ca nevrednice de însuşirile unui
384
bărbat, astfel de ieşiri neputând avea
decât femeile şi copiii. În cele din urmă,
văzând că regele se liniştise, înţeleptul
vorbi iară:
— De pe buze care râd, nu iese o
osândă de moarte... îngăduie slujitorului
tău să tragă nădejdea că l-ai iertat pe
omul acela.
— Cere-mi să dau mii de robi, trimite
un număr întreit dintre cei de un neam
cu tine în tabără la ai lor – pentru asta
nu stau în cumpănă să dau o grabnică
poruncă; dar viaţa acestui om nu-ţi
poate sluji la nimic, şi asupra ei apasă
osânda.
— Toţi suntem osândiţi – răspunse
Hakim, ducându-şi mâna la turban – dar
acel care e stăpân pe zilele noastre se
milostiveşte de noi şi nu cere tributul cu
atâta asprime şi cu atâta neînduplecare.
— Nu înţeleg ce folos ai de te
amesteci între mine şi înfăptuirea
dreptăţii, pe care, ca rege, am jurat să n-
o batjocoresc nicicând.
— Ai jurat să fii şi îngăduitor pe cât
eşti de drept; în clipa aceasta însă,
mărite rege, tu nu doreşti altceva decât
să înfăptuieşti bunul tău plac. În ce
priveşte folosul pe care aş putea să-1 am
385
din acest lucru, află că viaţa mai multor
oameni atârnă de iertarea şi de
milostivirea ta.
— Lămureşte-mi cuvintele tale, dar
nu căuta să mă înrâureşti prin
neadăvăruri.
— Slujitorul tău nu va face acest
lucru; află deci că leacul datorită căruia
tu, puternice rege, ca mulţi alţii, te-ai
putut tămădui, e un talisman care a
dobândit putere prin întâlnirea mai
multor stele, în clipa când înţelepciunile
dumnezeieşti ne sunt prielnice. Eu nu
sunt decât un biet muritor ursit să-l
folosesc; îl vâr în apă, aştept clipa
potrivită să-l dau bolnavului şi tăria
acestui leac îl înzdrăveneşte.
— Iată un mijloc de vindecare rar şi
lesnicios! Şi întrucât vraciul îl duce în
punga sa, nu văd de ce-i nevoie să care
leacurile o întreagă caravană de cămile...
Mă mir că vă mai slujiţi şi de altceva.
— E scris – răspunse Hakim, cu
netulburată linişte: „Nu obosi prea mult
calul de care te-ai folosit în luptă!” Află
că, dacă se poate înfăptui un astfel de
talisman, sunt prea puţini acei care au
cutezat să-l întrebuinţeze. Cele mai aspre
oprelişti, postul şi pocăinţa, sunt de
386
mare trebuinţă din partea înţeleptului
care foloseşte un astfel de leac; şi dacă
din nebăgare de seamă, din trândăvie,
sau din pricină că se lasă pradă poftelor
trupeşti nu e în stare să lecuiască cel
puţin doisprezece bolnavi într-o lună,
harul dumnezeiesc iese din acest
talisman, în timp ce vraciul şi cel din
urmă bolnav tămăduit sunt ameninţaţi
de cele mai groaznice primejdii şi nu
ajung să trăiască mai mult de un an. Mai
am nevoie de o singură viaţă ca să-mi
întregesc numărul hărăzit.
— Du-te în tabără, bunul meu
Hakim, unde vei găsi destule vieţi şi nu-l
lipsi pe călăul meu de cei meniţi lui. Nu
se cuvine ca un înţelept ca tine să
împiedice treaba altuia. De altfel, nu văd
cum, scăpându-l pe un ucigaş de la o
moarte binemeritată, ţi-ai întregi
numărul de care ai nevoie.
— În clipa când ai să-mi poţi arăta
cum de te-a vindecat un pahar cu apă,
când e ştiut că cele mai scumpe leacuri
au fost întrebuinţate în zadar ai să poţi
judeca şi asupra celorlalte taine legate de
acelaşi lucru. În ce mă priveşte, nu mă
simt în stare acum să mă folosesc de
meşteşugul meu, întrucât azi-dimineaţă
387
m-am atins de un dobitoc spurcat.
Aşadar nu-mi pune nici un fel de
întrebare; îţi va fi de ajuns să ştii că,
cruţând viaţa acestui om în urma
stăruinţelor mele, vei fi ferit, mărite rege,
tu şi slujitorul tău, de o mare primejdie.
— Ascultă, Adonbec, nu mă
împotrivesc ca vracii să-şi învăluie
vorbele în taine, spunând că şi-ar lua
cunoştinţele din mersul stelelor. Când tu
îi spui însă lui Richard Plantagenet că-l
ameninţă o mare primejdie din pricina
unor preziceri năstruşnice, sau mai ştiu
eu din care ritual neîndeplinit, află că nu
stai de vorbă cu un saxon bigot, nici cu
vreo bătrână căzută în mintea copiilor,
care se răzgândeşte fiindcă i-a trecut un
iepure pe dinainte, a auzit un corb
croncănind sau un motan strănutând.
— Nu te pot împiedica să te îndoieşti
de cuvintele mele, dar dacă stăpânul
meu ar vrea să creadă că slujitorul lui n-
a spus decât adevărul, va găsi el oare că
e mai drept să-i lipsească pe atîţia
nefericiţi, ce pot fi atinşi de boala care l-a
făcut să zacă până acum, de darurile
acestui nepreţuit talisman, decât să-şi
dovedească milostivirea faţă de un
nelegiuit? Gândeşte-te, rege, că deşi ai
388
puterea să ucizi mii de oameni, n-ai
izbuti să vindeci nici măcar unul. Regii
au, ca satan, puterea de a chinui
înţelepţii, dar nu stăpânesc ca Allah
darul tămăduirii. De aceea, fereşte-te să
lipseşti omenirea de un bine pe care nu-l
poţi dărui; tu poţi face să cadă un cap,
dar nu eşti în stare să vindeci o durere
de măsele.
— Iată, într-adevăr, o sfruntată
neobrăzare! strigă regele, care se
înăsprea pe măsură ce glasul lui El
Hakim era mai poruncitor şi mai plin de
mândrie. Te-am chemat aici ca lecuitor,
iar nu ca sfetnic şi îndrumător al
cugetului meu.
— Aşa ştie oare să răsplătească cel
mai vestit rege din Francistan binele care
i-a fost făcut? stărui El Hakim, care îşi
părăsi deodată înfăţişarea supusă şi
rugătoare sub care se arătase până
atunci în ochii regelui, vădindu-se
deodată semeţ şi poruncitor. Află atunci
– urmă el – că în toate ungherele Asiei şi
Europei, printre musulmani şi
nazarineni, printre cavaleri şi doamne,
oriunde răsună cântecul unui rapsod ori
sabia războinicului e cinstită precum se
cuvine, voi mărturisi, Melech-Ric, că tu
389
eşti prinţul cel mai lipsit de suflet şi de
recunoştinţă, şi dacă mai sunt neamuri
la care vestea numelui tău n-a ajuns
încă, până şi ele vor auzi cuvântul de
ocară îndreptat asupră-ţi.
— Cutezi să vorbeşti astfel în faţa
mea, păgân mîrşav? strigă Richard
mânios. Ţi s-a urât poate cu viaţa?
— Loveşte! răspunse El Hakim. O
astfel de ispravă te va zugrăvi mult mai
bine decât toate vorbele mele, chiar dacă
fiecare dintre ele ar fi ascuţită ca tăişul
unei securi.
Richard se întoarse vijelios, îşi
încrucişa braţele pe piept şi începu să
păşească aprins de colo-colo, ca şi mai
înainte. În cele din urmă strigă:
— Lipsit de suflet şi de recunoştinţă!
De aşa ceva ar putea fi învinovăţit un
mişel sau un păgân! Hakim, tu ţi-ai ales
singur răsplata. Aş fi vrut să ceri perlele
coroanei; totuşi, ca rege nu mă pot
împotrivi; ia-1 deci pe acest scoţian sub
paza ta. Prevotul ţi-l va încredinţa pe
temeiul acestei porunci – adăugă el,
scriind repede două-trei rânduri şi
întinzând hîrtia arabului. Slujeşte-te de
el ca de un rob, fă ce-ţi place cu el, dar
să bage de seamă, să nu mai dea ochii a
390
doua oară cu Richard. Ascultă, eşti un
om înţelept... Războinicul acesta a fost
peste măsură de cutezător faţă de
anumite fiinţe în ai căror ochi frumoşi şi
judecată slabă ne punem încrederea
noastră, după cum voi, orientalii, vă
păstraţi comorile cele mai de preţ în
cutioare lucrate în filigran de argint, mai
gingaşe şi mai subţiri ca firul viermelui
de mătase.
— Slujitorul îl înţelege pe rege –
răspunse înţeleptul reluându-şi
înfăţişarea umilă şi cuviincioasă de mai
înainte. Atunci când un covor de preţ e
pătat, nebunul arată pata cu degetul, iar
înţeleptul o acoperă cu veşmântul lui.
Am auzit porunca stăpânului meu; a
auzi, înseamnă a te supune.
— Foarte bine! Cavalerul să se
teamă, să nu se mai ivească nicicând în
ochii mei. În ce alt chip te-aş mai putea
răsplăti?
— Îndurarea regească a umplut cupa
până peste margini; da, a fost darnică
întocmai ca izvorul care a ţâşnit
dinaintea urmaşilor lui Israel, atunci
când stânca a fost lovită de toiagul lui
Mussa ben Amran .

391
 — Da – răspunse Richard cu un
zâmbet – dar a fost nevoie ca şi în pustie
să se dea o cruntă lovitură în stâncă
pentru ca izvorul să ţâşnească. Nu ştiu
ce lucru ţi-ar face plăcere pentru a ţi-l
dărui în voie, aşa cum îşi rostogoleşte
apele peste prundiş izvorul firesc.
— Îngăduie lui Adonbec El Hakim să-
ţi atingă mâna biruitoare, pentru ca,
dacă vreodată va mai avea de gând să
ceară o răsplată lui Richard al Angliei,
să-i poată aminti de această făgăduială.
— Ai chezăşie mâna şi mănuşa mea,
prietene. Cată numai să-ţi întregeşti
numărul acelora pe care i-ai lecuit fără
să-mi mai ceri un ucigaş supus judecăţii
mele, fiindcă aş vrea să mă plătesc de o
datorie în oricare alt chip afară de
acesta.
— Fie ca zilele tale să se
înmulţească! rosti El Hakim şi ieşi din
încăpere, plecându-se adânc, după
obicei.
Richard îl urmări cu privirea omului
mulţumit numai pe jumătate. „Ciudată
îndărătnicie la acest El Hakim – îşi zise
el. Ciudat noroc ivit pe neaşteptate
pentru cutezătorul scoţian ce şi-a meritat
osânda pe deplin! N-are decât să
392
trăiască! Un viteaz mai mult pe faţa
pământului! Acum să ne întoarcem la
austriac.”
— Hei, baronul de Gilsland e-aici?
Auzindu-se strigat, sir Thomas de
Vaux îşi arătă numaidecât în prag
făptura vânjoasă, în timp ce pe la spatele
lui se strecură ca o nălucire, fără să fi
fost chemat şi fără să fi avut de
întâmpinat vreo piedică, chipul sălbatic
al sihastrului din Engaddi, învăluit în
aceeaşi piele de ţap. Fără să-l zărească,
Richard rosti cu glas tare către baron:
— Sir Thomas de Vaux, baron de
Lanercost şi de Gilsland, i-aţi un
trâmbiţaş şi un crainic şi du-te în cea
mai mare grabă la cortul aceluia ce se
numeşte arhiducele Austriei. Apropie-te
numai în clipa când va fi înconjurat de
cavalerii şi de vasalii săi, aşa cum trebuie
să fie de altfel în clipa de faţă, întrucât
mistreţul german se aşeză la ospăţ mai
înainte de-a fi ascultat liturghia. În-
făţişează-te dinainte-i cu cât mai puţină
cinstire cu putinţă, şi aruncă-i vina, în
numele lui Richard al Angliei, că noaptea
trecută, cu însăşi mâna lui sau cu
sprijinul altora, a furat flamura Angliei.
Pentru aceasta îi vei spune că porunca
393
noastră e ca, până într-un ceas,
începând din clipa în care vorbesc, să
aşeze la loc flamura Angliei, cu toată
cinstea cuvenită, el şi toţi baronii lui
stând la această ceremonie în picioare,
cu capetele descoperite şi în veşminte de
sărbătoare. În acelaşi timp, flamura
Austriei va fi aruncată în ţărână alături,
ca fiind trântită jos în chip mîrşav,
mişeleşte, iar în partea cealaltă, înfipt
într-o suliţă, va sta capul însângerat al
aceluia care i-a dat cel dintâi povaţa să
aducă la îndeplinire o atât de josnică
ocară. Şi mai spune-i că dacă porunca
noastră va fi împlinită întocmai, vom
încuviinţa, ţinând seama de legământul
nostru şi pentru binele Ţării Sfinte, să i
se ierte toate celelalte fapte necugetate.
— Şi ce voi face dacă ducele Austriei
tăgăduieşte c-ar fi luat parte la această
ocară? întrebă Thomas de Vaux.
— Îi vei spune – răspunse regele – c-o
vom dovedi pe trupul său... da, chiar
dacă l-ar apăra cei mai vrednici dintre
slujitorii lui. O vom dovedi aceasta
cavalereşte, pe jos sau călare, în largul
câmpului sau în loc închis, lăsându-i
răgazul să-şi aleagă timpul, locul şi
armele.
394
 — Gândiţi-vă, augustul meu stăpân –
se împotrivi baronul de Gilsland – că
principii însoţiţi în această cruciadă au
datoria să păstreze pacea lui Dumnezeu
şi a Sfintei Biserici.
— Iar tu gândeşte-te să-mi aduci
poruncile la îndeplinire, credinciosul
meu vasal, răspunse Richard iritat. S-ar
zice că toată lumea vrea să mă facă să-
mi schimb hotărârile cât ai clipi, aşa cum
răsuflarea unui copil e în stare să facă să
zboare un fulg. Pacea Sfintei Biserici
printre cruciaţi presupune războiul cu
sarazinii, cu care însă principii au ajuns
la o împăcare, astfel că pacea dintâi
sfirseşte acolo unde începe a doua. De
altminteri, n-ai băgat de seamă că toţi
aceşti principi îşi urmăresc foloasele lor
aşa cum le înţelege fiecare? Am să-mi
urmăresc şi eu folosul meu şi acesta e
onoarea. Pentru onoare am venit aici şi
dacă n-am s-o dobândesc în luptă cu
sarazinii, cel puţin n-am să pierd o
fărâmă din ea în faţa acestui duce
nepricopsit, deşi îi ţin hangul toţi
principii din cruciadă.
De Vaux se pregăti să aducă la
îndeplinire porunca regelui, deşi sufletul
lui deschis nu-i îngăduise să-şi ascundă
395
părerea care era cu totul potrivnică
acestei hotărâri pripite. Dar pustnicul
din Engaddi păşi deodată înainte, cu
înfăţişarea unui om care are de îndeplinit
o menire mai înaltă decât aceea a unui
rege pământesc. Şi într-adevăr, straiul
lui din piele netăbăcită, părul şi barba în
neorânduială, obrazul scofilcit,
trăsăturile sălbatice, ochii ce scânteiau
sub sprâncenele stufoase cu o strălucire
ce se apropia parcă de nebunie, îţi
aminteau de chipurile prorocilor biblici,
care, având o înaltă menire pe lângă
păcătoşii regi ai Israelului, părăseau
stâncile şi peşterile în care se
sihăstriseră, ca să-i încovoaie pe
asupritorii pământeşti sub
neînduplecarea lor, descărcând asupră-le
mânia dumnezeiască, aşa precum norul
îşi descarcă fulgerele pe acoperişurile şi
turnurile castelelor şi palatelor. Oricât ar
fi fost de îndărătnic, Richard dădea
cinstire bisericii şi tuturor slujitorilor ei;
şi cu toate că îl irita cutezanţa
sihastrului, care pătrunsese în cort făia
să fi fost chemat, îl întâmpină cu
cuviinţă, făcându-i semn lui sir Thomas
de Vaux să se grăbească. Cu mâna, cu
privirea şi cu graiul, sihastrul opri însă
396
pe baron să plece spre a duce la
îndeplinire porunca regească. Intinzând
braţul gol, de pe care lunecase
veşmântul din piele de ţap, îl ridică în
sus, subţiat de postire şi plin de rănile pe
care şi le făcuse singur, canonindu-se.
— În numele lui Dumnezeu şi al
preasfântului papă, vicarul lui Christos
pe pământ, mă împotrivesc acestei
porniri păgâne, crude şi sângeroase,
dintre doi principi creştini, care poartă
fericitul semn prin care şi-au jurat
sprijin şi frăţie. Vai de cel ce va nesocoti
o astfel de însoţire! Richard al Angliei,
înlătură porunca nevrednică pe care i-ai
dat-o acestui baron... Te înconjoară
primejdia şi moartea... tăişul jungherului
îţi ameninţă grumazul...
— Primejdia şi moartea sunt tovarăşii
lui Richard – răspunse monarhul cu
mândrie – şi el a ştiut să înfrunte prea
multe săbii ca să-i fie teamă de un
pumnal.
— Primejdia şi moartea sunt aproape
– stărui sihastrul; şi pogorând glasul,
care sună deodată surd, ca dintr-un
mormânt, adăugă: – iar după moarte,
judecata!

397
 — Bunule şi sfinţite părinte, eu îţi
cinstesc fiinţa şi sfinţenia.
— Nu mă cinsti pe mine. Cinsteşte
mai curând viermii ce se târăsc pe
ţărmurile Mării Moarte şi se hrănesc din
necurăţenii. Cinsteşte pe acela ale cărui
porunci ţi le fac cunoscute, închină-te
aceluia căruia i-ai jurat să-i dezrobeşti
mormântul din minile necredincioşilor;
cinsteşte jurământul de frăţie pe care l-ai
făcut şi nu rupe legăturile de prietenie şi
de credinţă ce te-au alătura principilor,
soţii tăi de luptă!
— Bunule părinte, voi, slujitorii
bisericii, mi se pare că vi folosiţi prea
mult de drepturile pe care vi le dă
sfinţenia voastră, dacă pot vorbi astfel ca
laic. Fără să mă împotrivesc însă
drepturilor pe care le ai de-a te îngriji de
cugetul nostru, socotesc că n-ar fi rău
dacă ne-ai lăsa să ne îngrijim singuri de
cinstea numelui nostru.
— Eu să mă folosesc de drepturi? Eu
să fiu învinovăţit de-o astfel de
slăbiciune, rege Richard, când nu sunt
altceva decât clopotul supus mâinii care
îl trage, sau trâmbiţa nevrednică ce
vesteşte porunca aceluia care o face să
sune?... Iată, cad în genunchi la
398
picioarele tale, să te rog să ai milă de
creştinătate, de Anglia şi de tine însuţi.
— Ridică-te, ridică-te – zise regele,
îndemnându-l să nu se mai umilească.
Nu se cuvine ca genunchii care se pleacă
de atâtea ori în cinstea dumnezeirii, să
frământe ţarina în faţa unui om... Ce fel
de primejdii ne ameninţă, cucernice
părinte, şi de când puterea Angliei e atât
de slabă, încât ea sau monarhul ei să se
înspăimânte în faţa acestei deşarte şi
zgomotoase mânii a unui arhiduce nou-
nouţ?
— Din turnul aflat pe creasta
muntelui am urmărit mersul stelelor pe
bolta cerului, în puterea nopţii, le-am
privit cum îşi împrumutau lumina una
alteia, şi toate împrăştiau izvorul ştiinţei
pentru puţinele făpturi care le pricep
rostul mişcării... Un mare vrăjmaş îţi
ameninţă viaţa, rege, o primejdie îţi
ameninţă faima şi propăşirea...
înrâurirea lui Saturn te ameninţă c-o
primejdie apropiată şi cruntă, care te va
nimici în culmea mândriei şi a puterii
tale, dacă nu vei lăsa mândria să se plece
în faţa îndatoririlor.
— Destul! Destul! Asta e o ştiinţă
păgână – îl întrerupse regele. Creştinii se
399
feresc de ea, iar înţelepţii nu vor să
creadă in astfel de lucruri... Ai început
să-ţi pierzi minţile, bătrâne.
— Câtuşi de puţin, Richard... nu sunt
încă până-ntr-atât de fericit, îmi cunosc
starea şi îmi dau seama că tot mi-a mai
rămas o urmă de judecată, nu ca să mă
folosesc eu de dânsa, ci ca s-o pun în
slujba bisericii şi a propovăduirii sfintei
cruci. Sunt orbul care poartă făclia
pentru alţii, cu toate că lui nu-i e dat să-i
vadă lumina. Vorbeşte-mi numai dspre
ceea ce se leagă de creştinătate şi de
rosturile acestei cruciade, şi îţi voi
răspunde ca cel mai înţelept dintre
sfetnici, căruia cerul i-a îngăduit puterea
de a-i feri pe ceilalţi din calea răului.
Vorbeşte-mi despre făptura mea
nevrednică şi cuvintele mele vor fi ale
nefericitului osândit, cu mintea pierdută,
pradă deznădejdii.
— Eu n-aş vrea să rup legăturile de
prietenie statornicite între principii
cruciaţi – rosti Richard cu glas mai blând
– dar în ce chip vor ispăşi nedreptatea şi
ocara cu care au lovit pe nedrept?
— Tocmai pentru asta am venit să-ţi
vorbesc din partea sfatului care, adunat

400
în grabă la cererea lui Filip al Franţei, a
luat măsurile de trebuinţă.
— Ciudat că alţii se îngrijesc de ocara
adusă regelui Angliei!
— S-au grăbit să ia aceste măsuri
mai înainte ca regele Angliei să fi luat o
hotărâre pripită. Căpeteniile adunate au
hotărât ca flamura Angliei să fie aşezată
la loc pe dâmbul Sfântului George, cu
toată cinstea cuvenită. Blestemul şi
osânda vor cădea asupra nelegiuitului
sau mişeilor care au făptuit fărădelegea
şi s-a făgăduit o răsplată regească
aceluia care îl va da în vileag pe vinovat,
trupul iui urmând să fie zvârlit pradă
lupilor şi corbilor.
— Şi ce spune ducele Austriei, omul
asupra căruia cad toate bănuielile în
legătură cu această ocară?
— Ca să nu se dea naştere la
vrăjmăşii în sânul oştirii, ducele Austriei
va dovedi că-i nevinovat, supunând-se
oricărui canon dat de patriarh.
— Va primi să-şi dovedească
nevinovăţia prin luptă?
— Jurământul îl împiedică s-o facă,
iar sfatul principilor, pe de altă parte...
— Nu primeşte lupta nici când e
vorba de sarazini şi nici de ceilalţi – îl
401
întrerupse Richard... Destul, părinte, mi-
ai dat putinţa să văd nebunia pe care aş
fi săvârşit-o dacă aş fi urmat hotărârile
mele de la început... E mai uşor să faci
să ardă făclia în ploaie decât s-aprinzi o
scânteie de bărbăţie în sufletul mişelului,
al cărui sânge i-a îngheţat de mult în
vine... Nu e nici o cinste pentru oricine l-
ar înfrânge pe austriac; de aceea, să-1
lăsăm in plata Domnului... Totuşi, voi
avea bucuria să-l văd batjocorindu-se
singur; voi stărui să-şi primească
pedeapsa... Cum voi mai râde văzându-i
degetele încleştate pe globul de fier
înroşit, iar gura lui mare,
schimonosindu-se, când va fi silit să
înghită jertfa mântuitoare!
— Pace, Richard! rosti sihastrul.
Pace, din cuviinţă faţă de tine însuţi,
dacă nu din milostivire! În ce chip ar mai
putea fi cinstiţi şi slăviţi principii care se
înjosesc şi se defăima între ei? Vai, de ce
a fost sortit ca tu, atât de mărinimos şi
atât de măreţ prin gândurile şi
neasemuita ta îndrăzneală, vrednic să
înalţi faima creştinătăţii prin fapte de
arme şi să cârmuieşti cu înţelepciune şi
linişte, atunci când îţi înăbuşi patimile,
de ce a fost sortit să adaugi mânîa
402
sălbatică a leului la mărinimia şi
neînfricarea acestui rege al pădurilor?
Rămase o vreme pe gânduri, cu
privirea aţintită în pământ, apoi urmă:
— Cerul însă, care ne cunoaşte firea
nedesăvârşită, primeşte plecata noastră
rugă, făcând să zăbovească, fără ca
totuşi să fie înlăturată, sângeroasa
osândă a vieţii tale. Arhanghelul
răzbunării a poposit în pragul casei tale,
purtând în mână paloşul cu care nu
peste mult timp îl va prăvăli pe Richard
Inimă-de-Leu tot atât de jos ca pe cel din
urmă ţăran.
— Se va întâmpla aceasta atât de
curând? zise Riclufd... Dar n-are a face!
împlinească-se vrerile sorţii... Aş dori
însă ca viaţa mea, pe cât va fi de scurtă,
pe atât să fie de plină de faimă.
— Vai, nobil rege – răspunse
schivnicul, părând că o lacrimă îi
scânteiază în ochii pustii, morţi – scurtă,
îndurerată, supusă robiei şi urgiilor fi-va
calea ce te mai desparte de mormântul
deschis de pe-acum înainte-ţi. Pogorî-vei
în el fără să laşi urmaşi, fără să trezeşti
vreo părere de rău în inima poporului
istovit de luptele fără sfârşit de sub
domnia ta, fără să te plângă nimeni, fără
403
să fi luminat cărările supuşilor tăi, fără
să fi făcut nimic pentru fericirea lor.
— Dar nu fără de glorie, bătrâne
călugăr; şi nu fără lacrimile durerii din
partea doamnei gândurilor mele...
Asemenea mângâieri, pe care tu nu le
poţi cunoaşte şi nici preţui, îl aşteaptă pe
Richard în pragul mormântului.
— Eu să nu cunosc, eu să nu ştiu cât
face gloria înflorită din struna
trubadurului sau dragostea unei femei?
răspunse sihastrul cu un glas a cărui
însufleţire păru la un moment dat
asemenea aceleia a lui Richard. Rege al
Angliei – adugă el, întinzând braţul
veşted... Sângele ce clocoteşte în vinele
tale albastre nu e mai nobil decât acela
care a îngheţat în vinele mele; şi, cu toate
că n-au mai rămas decât puţine picături,
rare şi reci, ele sunt încă din regescul
sânge al lui Lusignan... al viteazului şi
fericitului Godefroy... Sunt... sau mai
degrabă am fost în lume, Alberic de
Mortemar...
— Ale cărui isprăvi s-au bucurat
adesea de cea mai mare faimă? E
adevărat, poate fi adevărat? E cu putinţă
ca o asemenea stea să se fi prăbuşit de
pe bolta cavalerismului şi lumea să nu
404
mai ştie în ce loc i s-au stins cele din
urmă pâlpâiri luminoase?
— Caută steaua căzută, şi nu vei mai
găsi în locu-i decât o biată cenuşă care,
străbătând cerul, a lăsat în treacăt o
uriaşă dâră de lumină. Richard, dacă aş
avea credinţa că smulgând vălul
însângerat ce-mi acoperă soarta
blestemată, ţi-aş putea călăuzi sufletul
mândru pe treptele sfintei noastre
biserici, aş mai găsi în mine destulă
hotărâre ca să-ţi dezvălui o taină pe care
am ţinut-o ascunsă până azi în sufletul
meu şi care mi-a sfâşiat pieptul ca puiul
de vulpe pe care l-a ţinut la piept tânărul
spartan,.. Acultă-mă, Richard, şi fie ca
durerea şi deznădejdea care nu poate fi
de nici un folos acestei ticăloase rămăşiţe
a ceea ce a fost odată un om, să rămână
o pildă pentru firea ta atât de
mărinimoasă, şi totuşi îndărătnică în
pornirile ei... Da, o voi face, vreau să fac
să sângereze din nou aceste răni de mult
închise, chiar dacă sângerarea m-ar
zvârli în moarte.
Regele Richard, pe care povestea lui
Alberic de Mortemar îl zguduise adânc în
anii fragezi ai tinereţii sale, pe vremea
când trubadurii care umpleau sălile
405
părintelui său cântau în faţa nobililor
legendele despre Ţara Sfântă, urmări cu
luare aminte şi cuviinţă vorbele
mohorâte, depănate anevoie, care
dezvăluiau cu prisosinţă pricina de
căpetenie a rătăcirii gândurilor în care
cădea din vreme în vreme ciudatul şi
nefericitul sihastru.
— Nu mai e nevoie să-ţi amintesc –
începu bătrânul – că eram de neam
nobil, că stăpâneam avuţii şi mă
bucuram de faima unui viteaz şi a unui
înţelept la sfaturi. Într-adevăr, eram
stăpân pe toate acestea. Pe când însă
cele mai nobile doamne din Palestina îşi
disputau cinstea de a-mi împodobi coiful
cu culorile lor, eu mă îndrăgostisem cu
tot sufletul de o fată de obârşie umilă.
Tatăl ei, un bătrân ostaş în slujba crucii,
a aflat de dragostea noastră şi,
gândindu-se că rangul meu nu-mi
îngăduia să cobor până la ea, n-a văzut
altă cale pentru a ocroti cinstea fiicei
decât s-o închidă în umbra mănăstirii.
Mă întorsesem dintr-o expediţie
îndepărtată, încărcat de faimă şi de prăzi
şi atunci am aflat că fericirea mea fusese
nimicită pentru totdeauna. Mi-am căutat
şi eu alinarea într-o mănăstire, dar
406
Satan, care hotărâse pesemne să mă
ispitească, mi-a sădit în suflet duhul
mândriei deşarte, care nu-şi poate avea
izvorul decât în genunile gheenei. M-am
ridicat tot atât de sus în cinul eclesiastic,
precum fusesem pe vremuri în rangurile
mirene. Eram socotit îndeajuns de
înţelept, pentru ca păcatul să nu se mai
poată atinge de mine... Eram sfetnic în
concilii şi îndrumător al prelaţilor... Cum
aş mai fi putut să cad în ispită? Şi
pentru ce m-aş fi temut de ea?... Dar,
vai! Am ajuns duhovnicul unui ordin de
călugăriţe, şi printre ele am regăsit-o pe
aceea pe care o iubisem şi pe care o
pierdusem de atâta amar de vreme... Nu-
mi cere să-mi urmez spovedania... O
călugăriţă dusă în ispită, pe care ruşinea
a împins-o să-şi curme singură zilele,
doarme astăzi sub lespezile mânăsfirii de
la Engaddi, iar deasupra mormântului ei
geme, se tânguie şi rosteşte vorbe fără şir
o fiinţă căreia nu i-a mai rămas decât
judecata care să-l ajute să-şi dea seama
cât de vitregă i-a fost ursita!
— Nefericitule! strigă Richard. Nu mă
mai miră deznădejdea ta! Şi cum ai
scăpat de osânda pe care canoanele

407
bisericii o rostesc împotriva păcatelor
tale?
— Întreabă-i pe cei ce se găsesc încă
în valea plângerii omeneşti şi-ţi vor
spune că mi-au cruţat viaţa numai din
cinstire, din preţuire faţă de obârşia, de
rangul meu... Eu însă, Richard, îţi spun
că pronia cerească m-a cruţat ca să facă
din mine o făclie a cărei cenuşă, după ce
focul pământesc se va fi stins, va fi
aruncată în neant... Oricât de veşted şi
de ofilit ar fi nevrednicul meu trup, e
încă însufleţit de două duhuri: unul
neodihnit, pătrunzător şi înţelept, menit
luptei pentru biserica din Ierusalim;
altul, josnic, nevrednic şi deznădăjduit,
zbătându-se între durere şi nebunie, care
nu e în stare decât să-şi plângă
nenorocirea şi să privegheze asupra
sfintelor moaşte spre care n-ar mai
putea, decât pângărindu-le, să-şi arunce
privirea. Nu mă plânge... Ar fi păcat să
mai fie plânsă o făptură ca mine... Nu mă
plânge, ci foloseşte-te mai degrabă de
pilda pătimirilor mele... Te găseşti pe
treapta cea mai primejduită, acolo unde
nu se găseşte nici unul dintre principii
creştini; inima ta e plină de mândrie, nu-
ţi pasă de viaţă, mâna ta e gata să verse
408
sânge. Alungă patimile pe care le iubeşti
ca pe nişte odrasle şi care au fost dragi
păcătosului Adam; goneşte de la sânul
tău viperele pe care le hrăneşti... trufia şi
desfrânarea, cruzimea...
— Aiurează – murmură Richard,
întorcându-se spre de Vaux, cu tonul
unui om ce se simte atins, dar nu poate
totuşi să se supere. Apoi, privindu-l
liniştit dar încruntat pe călugăr, urmă:
Ar însemna să am prea multe odrasle
pentru un om care nu e însurat decât de
câteva luni, cucernice părinte; întrucât
însă e nevoie să le alung de la sânul
meu, se cuvine s-o fac ca un părinte
care-şi căsătoreşte fiicele. Aşadar, mă voi
despuia de trufie în favoarea prinţilor
bisericii; desfrânarea mea, cum o
numeşti tu, o voi dărui monahilor, iar
cruzimea cavalerilor Templului.
— O, inimă de oţel şi braţe de fier,
pentru care orice fel de pildă şi orice fel
de povaţă sunt zadarnice! Şi totuşi, ai
mai putea fi încă cruţat dacă n-ai face
decât ceea ce-ţi porunceşte cerul. În ce
mă priveşte, trebuie să mă întorc acolo
de unde am plecat. Kyrie Eleison! Eu
sunt acel prin care razele îndurării
dumnezeieşti pătrund, întocmai ca razele
409
soarelui printr-o sticlă, înmănunchindu-
se şi săgetând alte lucruri pe care le
încing şi le fac să scânteieze, în timp ce
sticla în sine rămâne rece şi neînrâurită.
Cel sărac va trebui să fie poftit la ospăţ,
de vreme ce bogatul se împotriveşte...
Kyrie Eleison!
Ieşi din cort, strigând din răsputeri
aceste cuvinte.
— E nebun – zise Richard, pe care
răcnetele înverşunate ale călugărului îl
făcuseră să nu mai simtă amărăciunea
lăsată de povestea nenorocirilor acestuia.
Urmăreşte-l, de Vaux, şi veghează să nu i
se întâmple vreun rău, fiindcă oricât am
fi de cruciaţi, un măscărici e mai curând
respectat de ai noştri decât un călugăr
sau un sfânt.
Baronul se duse să îndeplinească
porunca, iar Richard, de îndată ce
rămase singur, căzu pradă gândurilor în
legătură cu profeţiile ameninţătoare ale
călugărului. „O moarte timpurie, fără
urmaşi, fără păreri de rău...” Groaznică
osândă! Bine că n-a fost rostită de un
judecător cu mintea întreagă! Şi totuşi,
sarazinii, cunoscători ai învăţăturilor
tainice, spun că Acela în ochii căruia
agerimea înţeleptului nu-i decât nebunie,
410
insuflă nebunilor înţelepciune şi darul
prorocirii. Se zice că sihastrul se pricepe
să ci-tească în stele, meşteşug îndeajuns
de răspândit prin ţările orientale, unde
oamenii s-au închinat cândva corpurilor
cereşti... îmi pare rău că nu l-am întrebat
cine mi-a furat flamura, căci nici sfântul
Tisbit, întemeietorul ordinului său, n-ar
fi putut să pară mai dezlipit de cele
pământeşti, sau să vorbească într-o
limbă mai asemănătoare cu a unui
proroc.
— Ei bine, de Vaux, te-ai şi întors?
Ce veşti mi-aduci despre călugărul
rătăcit? Ce face?
— Călugăr rătăcit, aţi spus, sire?
Seamănă mai curând cu preafericitul Ion
Botezătorul când a ieşit din pustie. S-a
urcat pe unul din turnurile noastre şi de
aici propăvăduieşte în faţa ostaşilor cum
n-a mai fost nimeni în stare să
propovăduiască de pe vremea sfântului
Petru. Oamenii, neliniştiţi de răcnetele
lui, s-au strâns roată în juru-i; iar
călugărul, întrerupându-şi din vreme în
vreme firul vorbirii, propovăduieşte
feluritelor neamuri, fiecăruia pe limba
lui, îndemnând, prin cuvintele cele mai

411
potrivite, să lupte mai departe pentru
izbăvirea Palestinei.
— Pe lumina cerului! Nobil om! strigă
Richard. Dar cum ar putea fi altfel când
e din stirpea lui Godefroy? Nu mai
nădăjduieşte să-şi mântuiască sufletul
pentru că odinioară s-a lăsat târât de
patima dragostei. Mă voi strădui să capăt
de la papă iertarea păcatelor sale, chiar
dacă frumoasa lui prietenă ar fi fost
stareţă.
Tocmai când sfârşi aceste cuvinte,
arhiepiscopul de Tyre ceru să-l vadă pe
Richard, spre a-l pofti, dacă-i îngăduia
sănătatea, la conclavul tainic al
căpeteniilor cruciadei, unde avea să i se
aducă la cunoştiinţă întâmplările militare
şi politice care avuseseră loc în timpul
cât fusese bolnav.

CAPITOLUL XIX
Va trebui deci să vârâm în teacă
sabia
Şi de pe drumul glorios să ne
întoarcem
Lăsând nepedepsit duşmanul?
Va trebui să scoatem de pe noi
armura

412
 Şi să rostim un jurământ ce va
rămâne
Neîmplinit, întocmai ca făgăduiala
Pe care-o faci unui copil să stea
cuminte
Şi nici prin gând nu-ţi trece s-o
respecţi?
Cruciada-tragedie

Arhiepiscopul fusese bine ales ca să-i

ducă lui Richard ştirile pe care aprigul
rege n-ar fi putut să le audă din gura
altcuiva, fără să-şi dezlănţuie mânia
cumplită. Chiar acel răbdător şi pios
prelat îl putu face cu mare greutate să
asculte cuvintele care îi năruiau toate
nădejdile de recucerire, prin puterea
armelor, a Sfântului Mormânt şi de
dobândire a faimei de paladin al crucii,
pe care întreaga creştinătate era gata să
i-l dea. Din câte spunea arhiepiscopul, se
părea însă că Saladdin îşi aduna puterile
celor o sută de triburi ale lui, iar
monarhii din Europa, dezgustaţi în cele
din urmă de feluritele pricini care făceau
cruciada din zi în zi tot mai primejdioasă,
luaseră hotărârea să înceteze lupta. Erau
susţinuţi în această hotărâre de pilda
regelui Franţei, care, dând asigurări că
413
va aştepta mai întâi să-l vadă pe fratele
său, regele Angliei, în deplină sănătate,
spusese că după aceea are de gând să se
întoarcă în Europa. Marele lui vasal,
contele de Champagne, luase aceeaşi
hotărâre; şi nu era de mirare, dacă
Leopold al Austriei, în urma umilirii pe
care-o întâmpinase din partea lui
Richard, părea să fie şi mai grăbit a
părăsi o cauză a cărei căpetenie era
mândrul său potrivnic. Alţii păreau să fi
luat aceeaşi hotărâre; astfel încât, dacă
regele Angliei ar fi stăruit să lupte mai
departe, n-avea să fie sprijinit decât de
războinicii care, în împrejurări atât de
neprielnice, ar mai fi cerut, de bunăvoie,
să fie înrolaţi în oştile englezeşti; în afară
de asta nu se putea bucura decât de
sprijinul îndoielnic al lui Konrad de
Montserrat şi de acel al ordinului
Templului şi al Sf. Ioan. Aceştia, deşi
făcuseră legământ să lupte împotriva
sarazinilor, l-ar fi pizmuit pe oricare
dintre monarhii europeni care ar fi adus
la îndeplinire cucerirea Palestinei, unde
râvneau, ducând fiecare politica lui
nedreaptă, să-şi statornicească
principate proprii, neatârnate.

414
 Richard n-avea nevoie de prea multă
vorbă ca să-şi dea seama de adevărata
stare a lucrurilor şi, după cea dintâi
izbucnire de mânie, se aşeză la loc,
liniştit şi cu capul plecat, cu privirea
posomorâtă, cu braţele încrucişate pe
piept, ascultând ceea ce-i spunea
arhiepiscopul despre neputinţa
continuării cruciadei, odată ce tovarăşii
de luptă îl părăseau. Se feri să-l
întrerupă pe prelat, chiar şi atunci când
acesta îndrăzni, în cuvinte cumpănite de
altfel, să dea de înţeles că purtarea
aprinsă a lui Richard fusese una dintre
marile pricini care dusese la dezgustul
principilor faţă de cruciadă.
— Confiteor! răspunse regele, cu un
zâmbet mohorât. Într-o oarecare măsură,
fac mea culpa, cucernice părinte. N-ar fi
însă prea aspru ca pentru aceste scăderi
ale firii mele să primesc o astfel de
pedeapsă – pentru pornirile mele
mânioase, să văd cum se destramă atâta
prinos de slavă şi de onoare a
cavalerismului aduse Domnului? Şi
totuşi, nu se va destrăma. Pe sufletul
cuceritorului, voi împlânta crucea pe
turnurile Ierusalimului, sau dacă nu,

415
aceeaşi cruce va fi aşezată pe mormântul
lui Richard!
— Cum vei voi – zise prelatul – dar
nici o picătură de sânge creştin nu va
mai curge în acest război.
— Ah, vrei să spui că se va încheia
un tratat, cucernice arhiepiscop? Dar
atunci, nu va mai curge nici sângele
câinilor de necredincioşi.
— Am cucerit destulă glorie prin
faptul că am izbutit să smulgem de la
Saladdin, prin puterea armelor şi prin
teama pe care o insuflă numele
majestăţii voastre, condiţii care ne dau
putinţa să luăm în stăpânire Sfântul
Mormânt, deschizând calea pelerinilor
spre Ţara Sfintă şi asigurând pacea în
Sfânta Cetate, prin conferirea titlului de
rege-străjer al Ierusalimului majestăţii
voastre.
— Cum – zise Richard, a cărui privire
se aprinse dintr-o dată – eu – eu – eu
rege-străjer al Sfintei Cetăţi? Nici
biruinţa, adevărata biruinţă n-ar fi putut
dobândi mai mult decât s-a dobândit
astfel, prin rea-voinţă şi dezbinare!
Saladdin nu s-a hotărât totuşi să se
lipsească de foloasele pe care le are în
Ţara Sfântă, nu?
416
 — Da, dar ca suveran vasal şi aliat
credincios al marelui Richard, ca un fel
de rudă a sa, dacă-i va fi îngăduit acest
lucru, printr-o căsătorie.
— Printr-o căsătorie? strigă Richard
mirat, dar nu atât de mirat totuşi pe cât
s-ar fi aşteptat prelatul. Ah, ah! Edith
Plantagenet, aşadar... Am visat sau mi-a
spus-o careva? îmi simt încă mintea
slăbită de boală... Să fi fost scoţianul,
sau El Hakim, sau sfântul sihastru, cel
care mi-a pomenit despre acest târg
barbar?
— Sihastrul din Engaddi? Se prea
poate, întrucât şi-a dat mare osteneală în
această treabă şi din clipa în care s-a
dezvăluit nemulţumirea principilor, iar
despărţirea dintre forţele lor s-a arătat a
fi de neînlăturat, el s-a sfătuit de mai
multe ori, atât cu creştinii cât şi cu
necredincioşii, cu gând să se
statornicească pacea spre a duce
creştinătatea, măcar în parte, la putinţa
de a-şi ajunge scopul pentru care s-a pus
la cale sfânta cruciadă.
— O fecioară din neamul meu să se
mărite cu un păgân? Hm! exclamă
Richard. Şi privirea lui începu să scapere
din nou.
417
 Prelatul se grăbi să-i potolească
mânia:
— Mai întâi, va trebui de bună seamă
să dobândim dezlegarea papei şi Sfântul
sihastru, care e bine cunoscut la Roma,
va supune propunerea Sfântului părinte.
— Cum, fără să se aştepte mai întâi
încuviinţarea noastră?
— Ei, se înţelege că da – se grăbi să
răspundă prelatul împăciuitor şi
misterios – numai după încuviinţarea
majestăţii voastre, care, fireşte, e lucrul
de căpetenie.
— Să-mi dau încuviinţarea pentru
căsătoria verişoarei mele cu un păgân!
zise iară Richard. Şi rosti aceste cuvinte
mai mult cu îndoială decât cu hotărâtă
împotrivire. N-aş fi visat că mi s-ar putea
face într-o zi o atât de ciudată propunere,
în clipa în care am debarcat pe ţărmul
Siriei şi am simţit în mine înflăcărarea
leului care se năpusteşte asupra prăzii!
Şi-acum... Dar, mai departe! Ascult cu
cea mai mare răbdare.
Pe cât de uimit, pe atât de încântat
că-şi putea duce sarcina la îndeplinire cu
atâta uşurinţă, arhiepiscopul se grăbi să-
i arate lui Richard mai multe pilde de
înrudiri de acest fel, care se săvârşiseră
418
în Spania, cu îngăduinţa Sfântului
Scaun, arătând în acelaşi timp şi
foloasele pe care putea să le tragă
întreaga creştinătate de pe urma unei
legături de rudenie dintre Richard şi
Saladdin; vorbi îndeosebi cu foarte multă
căldură despre putinţa trecerii lui
Saladdin de la religia lui mincinoasă la
credinţa adevărată, dacă, bineînţeles, s-
ar fi ajuns la acea înrudire.
— Dar sultanul şi-a arătat întrucâtva
dorinţa sa să treacă la creştinism?
întrebă Richard. Dacă ar fi aşa, nu cred
să fie pe faţa pământului alt cavaler
căruia să-i încredinţez cu mai multă
bucurie mâna unei rude, a unei surori
chiar, decât nobilul Saladdin. Da, chiar
dacă i s-ar aşterne la picioare un sceptru
şi o coroană, deşi el nu i-ar putea dărui
decât o sabie de viteaz şi-o inimă
înţelegătoare.
— Saladdin a primit pe
propăvăduitorii noştri creştini – răspunse
arhiepiscopul în doi peri – pe nevrednicul
de mine şi pe alţii şi, întrucât ascultă cu
răbdare şi răspunde în linişte,
nădăjduim că-l vom smulge curând din
focul gheenei. Magna est veritas et prae-
valabit . De altfel, sihastrul din Engaddi,
419
ale cărui cuvinte cad arareori pe pământ
fără să dea roade, crede pe deplin în
sinea lui c-ar fi cu putinţă trecerea la
creştinism a sarazinilor şi a celorlalţi
păgâni şi că această căsătorie ar
însemna începutul.
Richard îl asculta pe arhiepiscop cu
fruntea înnegurată şi cu privirea aprinsă
de nelinişti.
— Nu pot spune ce se petrece cu
mine, dar mi se pare că socotelile astea
ale principilor creştini m-au molipsit,
amorţindu-mi mintea. Dacă un laic ar fi
îndrăznit să-mi vorbească acum câtva
timp despre o astfel de căsătorie, l-aş fi
doborât la pământ – şi dacă ar fi făcut-o
un om al bisericii, l-aş fi scuipat ca pe un
apostat şi un slujitor al diavolului – şi
acum iată că totuşi asemenea planuri nu
mă mai înspăimântă. La urma urmei, de
ce nu m-aş înrudi, de ce nu m-aş însoţi
cu un sarazin viteaz, drept şi mărinimos,
care îndrăgeşte şi dă cinstirea cuvenită
unui duşman de vază de parcă i-ar fi
prieten, în timp ce principii creştini îşi
părăsesc aliaţii şi trădează cauza cerului
şi a cavalerismului? Dar nu vreau să-mi
dau frâu liber mâniei, nu vreau să mai
mă gândesc la ei. Voi mai face o singură
420
încercare pentru a strânge din nou
rândurile acestei frăţii de arme, dacă mai
este cu putinţă; şi dacă nu izbutesc,
monseniore arhiepiscop, vom sta de
vorbă asupra celor propuse de
sanctitatea voastră, pe care în clipa de
faţă nici nu le primesc, nici nu le
resping. Să mergem dar la sfat,
reverende pater, strigă el. La ce am mai
întârzia? Richard Plantagenet trece drept
o fire mândră şi îndărătnică, dar să-l vezi
cum ştie să se plece, întocmai ca
buruiana de la care i se trage numele.
Regele se grăbi să se îmbrace cu
sprijinul slujitorilor. Îşi puse o haină, o
mantie nearătoasă, de culoare închisă,
şi, fără alt semn al demnităţii decât un
singur inel de aur pe frunte, porni în cea
mai mare grabă spre adunarea care nu-l
aştepta decât pe el ca să înceapă sfatul.
Adunarea se ţinea într-un cort
încăpător, în faţa căruia flutura marea
flamură a Crucii, alături de o alta, care
înfăţişa o femeie îngenuncheată, cu părul
despletit şi cu veşmintele în
neorânduială, simbol al bisericii oropsite
şi asuprite din Ierusalim. Pe flamură se
afla această inscripţie: Afflictae sponsae
ne obliviscaris . Gărzile îndepărtau
421
mulţimea de soldaţi din apropierea
cortului, pentru ca dezbaterile, uneori
gălăgioase, furtunoase, să nu ajungă la
urechile celor de rând. Principii cruciaţi
se adunaseră şi aşteptau sosirea lui
Richard; vrăjmaşii ştiuseră să se
folosească de acesi răgaz, ca să-i arunce
în seamă fel şi fel de învinuiri. Se
povesteau în şoaptă felurite pilde care
dovedeau trufia şi setea lui de putere, şi
chiar aceasta scurtă întârziere fu socotită
o nouă dovadă de încăpăţânare.
Se luau la întrecere care mai de care
ponegrindu-l şi povestind, înveninaţi,
jignirile pe care le înduraseră din partea
lui, înflorind şi dând mare însemnătate
tuturor fleacurilor. Aşadar, principii se
înţeleseră între ei să-i facă o primire cât
mai rece, mărginindu-se la curtoazia
impusă de etichetă. Când zăriră însă
făptura nobilă a viteazului, când îi priviră
înfăţişarea plină de măreţie şi chipul lui
august, slăbit întrucâtva de boală, când
îi văzură ochii, pe care rapsozii îi
numeau stelele luminoase ale biruinţei,
când îşi amintiră de isprăvile lui, care se
înălţau mai presus de firea şi puterile
omeneşti, se ridicară în picioare toţi,
deodată; chiar şi pizmaşul rege al
422
Franţei, chiar şi ducele Austriei,
posomorât şi încă mânios, se ridicară în
aceeaşi clipă, şi întreaga adunare strigă
într-un glas: „Trăiască regele Richard al
Angliei! Domnul să-i dăruiască viaţă
lungă vajnicului Inimă-de-Leu!”
Cu fruntea deschisă, senină, ca
soarele de vară în răsărit, regele Richard
mulţumi celor de faţă, arătându-le că se
simte fericit de a se găsi din nou în
mijlocul principilor cruciaţi.
— Aş dori – urmă el – să vorbească
de îndată într-o anume privinţă, deşi
acum nu era vremea de aşa ceva, dar o
va face, chiar dacă va întârzia cu câteva
clipe sfatul lor în legătură cu treburile
creştinătăţii şi ale sfintei lor cruciade.
Principii cruciaţi se aşezară din nou
în jilţurile lor şi se lăsă o linişte adâncă.
— Ziua aceasta – începu regele
Angliei – poate fi socotită o adevărată
sărbătoare a bisericii şi va fi spre binele
creştinătăţii dacă fraţii se vor împăca
între ei, mărturisându-şi fiecare partea
lui de vină. Nobili principi şi părinţi ai
sfintei cruciade... Richard e un soldat,
braţul i-a fost totdeauna mai iute decât
limba – şi limba lui nu ştie să folosească
decât graiul aspru al câmpului de
423
luptă... Dar, pentru cele câteva cuvinte
sau porniri nesocotite ale lui Richard, nu
părăsiţi nobila luptă a mântuirii
Ierusalimului, nu lepădaţi gloria
pământească şi fericirea cerească fiindcă
un soldat s-a purtat poate cu prea multă
asprime în ochii senioriilor voastre, iar
limba lui va fi avut poate ascuţişul palei
pe care a purtat-o la şold încă din anii
copilăriei. Dacă Richard a greşit faţă de
careva dintre serenisimi, el înţelege să-şi
îndrepte greşeala prin cuvânt şi faptă...
Nobil frate şi rege al Franţei, avut-am
oare nenorocul să te mâhnesc cu ceva?
— Regele Franţei n-are să-i aducă
nici un fel de mustrare regelui Angliei –
răspunse Filip maiestuos, strângând
mâna pe care Richard i-o întindea. Şi,
oricare ar fi părerea mea despre ducerea
mai departe a luptei noastre, trebuie să
se ştie că nu ţin seama decât de
interesele regatului meu şi nicidecum de
vreo pizmă sau de vreo urmă de
vrăjmăşie împotriva viteazului rege al
Angliei, fratele nostru.
— Ducele Austriei – urmă Richard,
înaintând spre Leopold, cu o înfăţişare
sinceră şi totodată demnă, în timp ce
arhiducele se ridicase din jilţ aproape
424
fără voie, ca împins de un resort – ducele
Austriei crede că are pricini de vrăjmăşie
împotriva regelui Angliei, iar regele
Angliei se socoteşte îndreptăţit să se
plângă de ducele Austriei. Să schimbe
între ei un cuvânt de iertare, şi atunci
pacea Europei, precum şi strângerea
legăturilor războinice vor putea fi încă
menţinute. Deasupra capetelor noastre
flutură acum flamura mai glorioasă decât
oricare alta a vreunui principe
pământesc: însăşi flamura mântuirii.
Aşadar, să nu mai dăinuiască între noi
gâlceava pentru simbolul demnităţii
pământeşti. Leopold să dea însă înapoi
stindardul Angliei, dacă acesta se găseşte
în stăpânirea lui, iar Richard îşi va
mărturisi, şi aceasta numai din dragoste
pentru sfânta biserică – căinţa că, într-o
clipă de mânie, a terfelit flamura
Austriei.
Arhiducele Austriei stătea nemişcat,
posomorât şi înciudat, cu ochii aţintiţi în
pământ; pe chipul lui stăruiau urmele
unei supărări înăbuşite, pe care un
simţământ de sfială amestecată cu
laşitate îl împiedica să şi-o mărturisească
prin cuvinte. Patriarhul Ierusalimului se
grăbi să rupă această apăsătoare tăcere,
425
punând mărturie că ducele Austriei se
dezvinovăţise printr-un jurământ solemn
că nu are nici o cunoştinţă despre ocara
adusă stindardului Angliei.
— Atunci însemnează că l-am
defăimat în chip nedrept pe nobilul
arhiduce – urmă Richard – şi cerându-i
iertare că l-am învinovăţit de-o purtare
atât de josnică, îi întindem mâna în
semn de prietenie şi de împăcare... Dar
ce-i asta? Ducele Austriei nu ne primeşte
mâna, după cum nu ne-a primit nici
mănuşa duelului? Cum! Nu suntem
vrednic să-i fim prieten în pace, şi nici
potrivnic în luptă? Ei bine, facă-i-se voia!
Vom primi acest dispreţ ca o pedeapsă
pentru nedreptatea pe care i-am făcut-o
într-o pornire de mânie şi, prin urmare,
nu-i mai datorăm nici un fel de
socoteală.
Astfel vorbind, îl părăsi pe arhiduce
cu un aer mai curând demn decât
dispreţuitor şi austriacul păru uşurat că
nu mai era silit să-i îndure asprimea
privirii, asemenea şcolarului prins
asupra vinei, care se simte fericit când
dascălul şi-a întors privirea de la el.
— Nobil comite de Champagne...
Ilustre marchiz de Montserrat... viteaz
426
magistru al Templierilor – urmă iarăşi
Richard – mă găsesc aici asemenea
păcătosului în faţa duhovnicului... Are
cineva să-mi aducă vreo învinuire, mai
am să cer iertare cuiva?
— Nu văd întrucât am putea ridica
vreo altă dojană – răspunse marchizul de
Montserrat, cel cu limba veninoasă – în
afară de aceea că regele Angliei cucereşte
pentru sine întreaga faimă a războiului,
nemailăsând nici o fărâmă pentru bieţii
lui tovarăşi de arme.
— Învinuirea pe care o voi aduce,
întrucât mă văd silit să vorbesc – rosti la
rându-i marele magistru al Templierilor –
e mult mai gravă şi mult mai vrednică de
luare aminte decât aceea a marchizului
de Montserrat; se va găsi poate că nu e
potrivit ca un monah războinic ca mine
să ridice glasul atunci când atîţia
serenisimi principi nu rostesc un singur
cuvânt; dar este spre binele întregii
noastre oştiri, şi poate nu mai puţin al
ilustrului rege al Angliei, ca să i se spună
în faţă ceea ce s-a rostit în lipsa lui.
Lăudăm şi cinstim bărbăţia şi înaltele
fapte de arme ale regelui Angliei, dar ne
supără faptul că, în toate împrejurările,
se străduieşte să dobândească şi să
427
păstreze asupră-ne o supremaţie la care
nu se pot supune nişte principi suverani.
Putem să ne plecăm de bunăvoie în faţa
vitejiei sale, avântului, avuţiilor şi
puterilor sale; dar acela care vrea să
stăpânească totul, socotind aceasta ca
un drept al său, şi uitând curtoazia şi
politeţea, nu ne lasă nimic din ce ni se
cuvine, ne coboară de la rangul de aliaţi
la acela de vasali, înjosind în ochii
ostaşilor şi ai supuşilor strălucirea
autorităţii noastre pe care nu o mai
putem exercita în mod independent,
întrucât regele Richard a cerut să-i
spunem adevărul, nu trebuie să se mire
şi nici să se supere atunci când îl aude
din gura unui om străin de gloria
pământească şi pentru care puterea
lumească nu însemnează nimic pe lângă
râvna de-a lupta pe toate căile, pentru
propăşirea templului dumnezeiesc şi
pentru dobo-rirea fiarei nesăţioase. Acest
adevăr, nu mă îndoiesc, poate fi în-tărit
de inimile celor de faţă, chiar dacă
cuviinţa le înăbuşă glasurile.
Auzind o asemenea învinuire, adusă
în plin şi făţiş la adresa purtării lui,
Richard se îmbujoră, iar murmurul de
încuviinţare care urmă, îi arătă desluşit
428
că aproape toţi cei ce se aflau în
preajmă-i socoteau pe deplin îndreptăţite
vorbele ce fuseseră rostite. Furios şi
mâhnit în acelaşi timp, se gândi că,
lăsându-se pradă mâniei, ar fi însemnat
să facă pe plac vicleanului şi
neînduplecatului ponegritor, care tocmai
asta aştepta. Printr-o mare sforţare izbuti
să se stăpâneasc atât cât îi trebuia ca să
rostească un pater noster,mijloc pe care
duhovnicul îl povăţuise să-1
întrebuinţeze ori de câte ori ar fi simţit
că-l cuprinde furia. După aceea căută să
pară cât mai liniştit, deşi în cuvintele lui,
mai cu seamă când începu, suna o urmă
de amărăciune:
— Chiar aşa stau lucrurile? Fraţii
noştri au suferit chiar atâtea din cauza
slăbiciunilor firii noastre şi pripelii
zeloase care ne-a împins poate uneori să
poruncim atunci când nu era vremea să
ţinem un sfat? N-aş fi crezut că faptele
întâmplătoare şi necugetate dinainte
sunt în stare să prindă rădăcini atât de
adânci în inimile aliaţilor noştri întru
sfinta cauză; că din pricina mea vor găsi
de cuviinţă să ia mina de pe coarnele
plugului, atunci când brazda e aproape
trasă; din pricina mea să se abată de la
429
drumul drept spre Ierusalim pe care şi l-
au croit cu săbiile. Mă amăgeam uneori
zicându-mi că neînsemnatele mele
servicii ar putea să-mi răscumpere
nesocotinţele şi ieşirile; dacă nu se uită
că la atac am încercat să fiu cel dintâi,
fără îndoială nu se poate uita nici că am
fost totdeauna cel din urmă şi în ceasul
retragerii; dacă mi-am împlântat flamura
pe câmpul de bătaie cucerit, asta a fost,
se ştie, singurul folos pe care l-am
urmărit în vreme ce alţii se grăbeau să-şi
împartă prada. Puteam să dau numele
meu unei cetăţi cucerite; i-am lăsat pe
alţii s-o facă... Dacă m-am încăpăţânat în
înfăptuirea unor gânduri îndrăzneţe,
pare-mi-se că nu mi-am cruţat sângele,
nici pe-al meu, nici pe-acel al oamenilor
mei, ca să le aduc la îndeplinire cu şi mai
multă îndrăzneală... Sau dacă, în avântul
unei încăierări, în vălmăşagul unei lupte,
am luat comanda unor oşti care nu erau
sub poruncile mele, m-am purtat
totdeauna faţă de acei soldaţi ca şi cum
ar fi fost ai mei; din avutul meu le-am
cumpărat de-ale gurii şi droguri, pe care
suveranii lor nu puteau să le găsească.
Dar mă ruşinez să amintesc atâtea
lucruri pe care toată lumea, în afară de
430
mine, s-ar părea că le-a uitat. Prin
urmare, să ne gândim mai bine la ceea
ce ne-a mai rămas de făcut şi, vă rog să
mă credeţi, fraţi şi tovarăşi de luptă –
urmă el, în timp ce pe obraz i se citea o
mare însufleţire – că nici orgoliul, nici
mânia, nici ambiţia lui Richard nu vor
pune vreodată piedici în calea pe care
gloria şi credinţa vă cheamă cu glas tot
atât de puternic ca trâmbiţa judecăţii
însăşi. Ah, nu, nu, n-aş putea
supravieţui gândului că scăderile şi
slăbiciunile mele au fost în stare să
pricinuiască destrămarea sfintei noastre
alianţe. Mi-aş tăia mâna stângă cu cea
dreaptă dac-aş şti că prin această faptă
aţi fi încredinţaţi că vă vorbesc din inimă.
Aş fi în stare să mă lipsesc de toate
drepturile de comandă asupra oştilor,
chiar şi asupra propriilor mei supuşi,
care ar urma să fie călăuziţi de cel pe
care îl veţi alege voi; şi regele lor, gata
oricând să-şi schimbe sceptrul cu lancea
de luptător, va sluji fără murmur sub
orice flamură, printre templieri sau chiar
sub flamura Austriei, dacă arhiducele va
numi un viteaz care să-i comande
trupele. În sfârşit, dacă războiul acesta v-
a obosit şi dacă povara armurii vi se pare
431
prea grea, lăsaţi-i cel puţin lui Richard
zece sau cincisprezece mii din soldaţii
voştri, ca să ducă mai departe la
îndeplinire ţelul nostru; şi în clipa când
Sionul va fi recucerit – strigă el cu
braţele ridicate, ca şi cum ar fi
desfăşurat flamura crucii peste zidurile
Ierusalimului – în clipa când Sionul va fi
recucerit, el va săpa pe porţile lui nu
numele lui Richard Plantagenet, ci pe
acel al mărinimoşilor principi care i-au
dat putinţa acestei cuceriri,
Cuvântul bărbătesc şi înfăţişarea
hotărâtă a războinicului monarh
însufleţiră pe dată din nou curajul
cruciaţilor şi credinţa lor, îndreptându-le
luarea aminte asupra celei mai de seamă
ţinte a cruciadei şi îi făcu să roşească pe
cei mai mulţi la gândul că se lăsaseră
înrâuriţi de lucruri atât de neînsemnate.
Scânteierile din ochii lui învăpăiară toate
privirile, iar înflăcărarea vorbelor făcu să
freamăte toate glasurile. Principii cruciaţi
strigară într-un glas chemarea războinică
care suna ca un răspuns la
propovăduirile apostolului Petru: „Vei
merge în fruntea noastră viteazule Inimă-
de-Leu! Care altul ar fi în stare să
călăuzească nişte luptători neînfricaţi?
432
Călăuzeşte-ne! Spre Ierusalim! Spre
Ierusalim! Domnul o porunceşte! Domnul
o vrea! Binecuvântat fie cel ce ridică
braţul întru împlinirea vrerilor
Domnului!”
Strigătele izbucnite într-un chip atât
de neaşteptat şi de dârz fură auzite de
oamenii de pază ce se aflau în preajma
cortului, şi zvonul lor se răspândi
numaidecât în rândurile oştirii care,
inactivă şi demoralizată din cauza bolilor
şi a căldurilor, începuse, ca şi
căpeteniile, să-şi piardă avântul. Ivirea
lui Richard însă, ridicat de pe patul de
suferinţă cu puteri noi, şi strigătul
binecunoscut, pornit din adunarea
principilor, înviorară inimile şi mii, zeci
de mii de glasuri răspunseră prin acelaşi
strigăt: „Sion! Sion! Război! Război! La
luptă! La luptă împotriva
necredincioşilor! Asta e voinţa Domnului!
E voinţa Domnului!”
Strigătele celor de-afară înflăcărară la
rândul lor hotărârea războinică a celor
din cort. Cei care nu se lăsaseră molipsiţi
de entuziasm, se temură, cel puţin
deocamdată, să pară mai reci decât
ceilalţi. Nu se mai vorbi de altceva decât
de o măreaţă înaintare asupra
433
Ierusalimului, de reîncepera luptelor;
trebuiau luate grabnice măsuri, pentru
ca oştile să aibă merinde şi mijloace de
întărire. Sfatul luă sfârşit; toţi păreau
însufleţiţi de aceeaşi hotărâre, de aceeaşi
tragere de inimă. Dar această pornire se
răci curând în inimile multora, în timp ce
într-ale altora nici măcar nu încolţise.
Printre aceştia din urmă se aflau
marchizul de Montserrat şi marele-
magistru al ordinului Templierilor, care
plecară împreună spre corturile lor,
nedumeriţi şi înciudaţi de cele ce se
petrecuseră în ziua aceea.
— Ţi-am mai spus-o – rosti marele-
magistru, cu răceala şi ironia obişnuite,
că Richard se va pricepe să destrame
iţele urzelii tale, cu uşurinţa cu care
sfâşie leul pânza de păianjen. Ai văzut
foarte bine că numai dacă deschide gura
şi răsuflarea lui învolburează turma asta
de nemernici, aşa cum împrăştie vârtejul
o căpiţă de paie, risipindu-le sau
adunându-le după bunul său plac.
— Dar după ce va trece vârtejul,
paiele care au jucat cum le-a cântat el,
vor rămâne din nou neclintite la locul lor.
— Şi-apoi, dă-ţi seama că chiar dacă
această nouă hotărâre războinică ar fi
434
părăsită şi principii ar fi lăsaţi în plata
Domnului, după înţelegerea pusă la cale,
Richard tot ar ajunge rege al
Ierusalimului, încheind un tratat cu
sultanul, care să cuprindă asemenea
temeiuri fără îndoială vrednice de el.
— Pe Mahon şi pe Termagaunt,
fiindcă jurămintele creştine nu mai au
nici o căutare, vrei să spui că trufaşul
rege al Angliei s-ar putea înrudi cu un
sultan păgân? Eu am fost încredinţat
întotdeauna că l-ar înspăimânta o astfel
de legătură. Ar fi însă şi mai primejdios
dac-ar ajunge seniorul nostru, printr-un
tratat şi nu prin biruinţa armelor.
— Isteaţa minte a domniei-tale n-a
socotit bine cam ce-o să facă Richard. Eu
îi cunosc bine gândurile; arhiepiscopul
mi-a şoptit o vorbuliţă la ureche. Şi-apoi,
ai văzut doar că grozavul vicleşug al
domniei-tale în legătură cu flamura nu a
avut mai multă însemnătate decât făceau
cei doi coţi de mătase brodată... Marchize
de Montserrat, mintea a început să-ţi
ruginească. Nu mai am încredere în
diplomaţia domniei-tale, ci o voi încerca
pe a mea. Cunoşti localnicii pe care
sarazinii îi numesc caregiţi?

435
 — De bună seamă. Caregiţii sunt
nişte fanatici înflăcăraţi, care îşi închină
viaţa propăşirii credinţei lor, aşa cum fac
şi templierii, numai că ei nu se abat cu o
iotă de la chemarea lor.
— Lasă gluma – răspunse mohorât
monahul. Află că unul dintre aceştia a
făcut un jurământ sângeros să-l răpună
pe insularul nostru rege, socotindu-l cel
mai mare vrăjmaş al credinţei
musulmane.
— Iată un păgân cu scaun la cap;
drept răsplată merită ca Mahomed să-l
trimită de-a dreptul în paradis.
— A fost prins în tabără de un scutier
de-al nostru şi mi-a mărturisit între
patru ochi că asta e hotărârea lui, aprigă
şi neînduplecată.
— Atunci să-i ierte cerul pe acei care
l-au împiedicat pe înţeleptul caregit să-şi
ducă la îndeplinire hotărârea – răspunse
Konrad.
— E prinsul meu – adăugă templierul
– şi-l păzesc în aşa fel, cum îţi dai prea
bine seama, încât să nu poată sta cu
nimeni de vorbă. Dar din temniţe se mai
poate fugi uneori...
— Da, dacă-s ridicate zăvoarele, cine-
l poate împiedica pe un întemniţat să
436
fugă? De aceea se şi spune că cea mai
sigură temniţă e mormântul.
— Odată ce l-am făcut scăpat, omul
îşi va îndeplini dorinţa; este în firea
însăşi a acestor copoi să nu mai piardă
urma prăzii în căutarea căreia au pornit.
— Nu-mi spune mai mult; îţi înţeleg
planul: e înfiorător, dar nenorocirea n-
are cum să fie înlăturată.
— Ţi-am mărturisit totul numai ca să
fii cu băgare de seamă, fiindcă se vor
răspândi fel şi fel de zvonuri şi nu se ştie
împotriva cui se va întoarce mânia
englezilor. Dar mai e o primejdie: pajul
meu cunoaşte gândurile acestui caregit;
ipochimenul e un capsoman dârz şi
curajos. Tare aş mai vrea să mă
descotorosesc de el. Îmi stă mereu în cale
– vrea să vadă totul cu ochii lui, şi nu cu
ai mei. Sfântul nostru ordin îmi dă
dreptul să găsesc leacul pentru astfel de
neajunsuri. Aha, stai puţin... sarazinul
ar putea să găsească în chilia lui un
pumnal bun. Te asigur că nu s-ar sfii să
se slujească de el în clipa când pajul i-ar
aduce de mâncare.
— Asta ar pune toată daravera într-o
anumită lumină – încuviinţă Konrad;
totuşi...
437
 — „Dar” şi „totuşi” – îl întrerupse
templierul – sunt vorbe pe care le spun
numai nebunii. înţeleptul nu şovăie şi nu
dă înapoi; el hotărăşte şi face ceea ce a
hotărât.

CAPITOLUL XX
Când frumuseţea-l farmecă pe leu
Nici coama nu-ndrăzneşte să-şi
clintească
Darmite ghearele s-arate fioros.
La fel Alcide – în fus măciuca lui
A prefăcut şi-a început să toarcă
Fir lung pentru frumoasa Omfale.
Anonim

Fără să bănuie câtuşi de puţin

uneltirea care fusese pusă la cale
împotrivă-i, izbutind, deocamdată cel
puţin, să înfăptuiască unirea
principalilor cruciaţi în hotărârea de a
duce lupta mai de-parte cu şi mai multă
dârzenie, Richard socoti că nu strică să
statornicească totodată pacea şi între ai
lui. Acum, putând să judece lucrurile
liniştit, hotărî să cerceteze în amănunt
împrejurările care duseseră la dispariţia
flamurei, ca şi natura legăturii dintre
verişoara sa Edith şi cavalerul scoţian. În
438
acest scop, regina şi doamnele de onoare
primiră vizita neaşteptată a lui sir
Thomas de Vaux, care veni să-i dea de
veste lady-ei Calista de Montfaucon,
prima doamnă de onoare a Berengariei,
că e chemată de îndată la rege.
— Ce voi spune, doamnă? o întrebă
ea, tremurând, pe regină. Ne va ucide pe
toate.
— Nu vă fie teamă, doamnă – o linişti
baronul de Gilsland. Majestatea sa a
binevoit să-l ierte pe cavalerul scoţian,
adevăratul vinovat, dăruindu-l ca rob
înţeleptului maur. Regele nu va fi mai
aspru cu o femeie, chiar dacă ar fi şi ea
vinovată.
— Ticluieşte o poveste oarecare,
doamna mea – o îndemnă regina;
Richard n-are timp să cerceteze adevărul.
— Spune lucurile aidoma cum s-au
petrecut – se amestecă Edith – dacă nu
vrei să le spun eu în locul dumitale.
— Cer umil iertare majestăţii voastre
– adăugă lordul – dacă îmi iau
îngăduinţa să spun că povaţa lady-ei
Edith e cea mai bună, căci deşi regele
Richard e gata să creadă orice i-aţi spune
majestatea voastră, mă îndoiesc că ar

439
găsi aceeaşi crezare şi lady Calista, mai
cu seamă în această poveste...
— Milord de Gilsland are dreptate – îl
întrerupse lady Calista, nespus de
tulburată la gândul cercetării care urma
să aibă loc. Şi-apoi, chiar dacă aş avea
destulă iscusinţă ca să ticluiesc o
poveste vrednică de crezare, nu ştiu dacă
aş fi în stare s-o şi spun.
Într-o astfel de stare înclinată spre
sinceritate, lady Calisla fu dusă de baron
în faţa regelui, şi, aşa cum hotărâse în
sine, făcu cea mai amănunţită
mărturisire a şiretlicului prin care
nefericitul cavaler al Leopardului fusese
îndemnat să-şi părăsească postul. O
dezvinovăţi în totul pe prinţesa Edith,
întrucât lady Calista îşi dădea seama că
dacă n-ar fi făcut acest lucru, ea s-ar fi
dezvinovăţit singură, şi aruncă toată
răspunderea asupra reginei, stăpâna ei,
căreia era lesne de ghicit că regele n-avea
să-i aducă o prea mare vină din faptul că
luase parte la o astfel de glumă. Într-
adevăr, Richard era nu numai soţ
iubitor, dar şi un rob al femeii. Acum,
când cea dintâi pornire de mânie îi
trecuse de mult, n-avea de gând să fie
prea aspru, mai ales că era vorba de un
440
lucru care nu mai putea fi îndreptat.
Şireata lady Calista, obişnuită încă din
copilărie să priceapă intrigile de curte şi
să ghicească după cel mai mic semn
dorinţa suveranului, zbură ca o turturică
spre regină, ca să-i vestească apropiata
vizită a soţului ei. La această veste,
doamna de onoare adăugă însă o poveste
întreagă închipuită, prin care căuta s-o
încredinţeze pe regină că Richard avea de
gând să se poarte doar cu atâta asprime
cât trebuia ca s-o facă să se căiască de
gluma ei, şi apoi avea să-i acorde ei şi
celorlalte doamne împricinate întreaga
lui iertare.
— Va să zică aşa stăm, draga mea?
rosti regina foarte uşurată la auzul
veştilor. Ei bine, crede-mă că oricât de
vestit războinic ar fi Richard, nu va izbuti
să ne biruie pe noi; şi după cum spun
păstorii noştri din Pirinei: „Când cineva
vine să caute lână, se întoarce tuns.”
Aflând de la Calista toate amănuntele
de care avea nevoie, regina Berengaria
îmbrăcă rochia pe care o socotea cea mai
atrăgătoare şi aşteptă cu încredere
sosirea viteazului Richard. Acesta veni şi
se găsi în situaţia unui principe care,
îndreptându-se spre un ţinut în care
441
treburile nu merg bine, pătrunde în el cu
încredinţarea că nu va avea decât să-şi
facă apariţia şi toţi i se vor supune, dar
se pomeneşte pe neaşteptate în faţa unei
răscoale generale. Berengaria cunoştea
foarte bine puterea farmecelor ei şi
măsura în care o iubea Richard, fiind
încredinţată că-şi va putea impune
voinţa, acum când mânia regelui trecuse
fără să fi adus după sine nimic
supărător. În loc să asculte mustrările pe
care soţul ei ar fi vrut să i le facă şi pe
care le merita pentru fapta sa atât de
nechibzuită, ea începu să se
dezvinovăţească, spunând că fusese
dojenită pentru o glumă nevinovată.
Tăgădui în chipul cel mai drăgălaş că i-ar
fi dat poruncă lui Nectabanus să-1 ducă
pe cavaler mai departe de poalele
dâmbului pe care veghea. Acest lucru era
adevărat în măsura în care nu poruncise
ca sir Kenneth să fie adus chiar în cortul
ei. Apoi, dacă regina se arătase dibace în
apărarea ei, se dovedi şi mai dibace
atunci când îl învinovăţi pe Richard de a
fi fost aspru cu ea, refuzându-i un dar
atât de neînsemnat, ca viaţa unui biet
cavaler care, din pricina unei glume
copilăreşti, călcase peste îndatoririle lui
442
de ostaş. Începu chiar să plângă şi să
suspine tot învinuindu-l că e rău, fiind
cât pe ce să-i învenineze toată viaţa, dacă
s-ar fi socotit pricina, chiar îndepărtată,
a unei asemenea tragedii. „Umbra celui
mort ar fi urmărit-o şi în vis; ba chiar,
după câte a auzit, ar fi venit s-o
ameninţe la căpătâiul patului. La toate
aceste nenorociri ar fi supus-o asprimea
aceluia care, deşi zice că e gata să-şi dea
viaţa pentru o privire a ei, era în stare să
renunţe la un act de răzbunare, care ar fi
făcut-o nefericită.”
Acest potop de elocvenţă feminină fu
însoţit de lacrimi şi de suspine, pe lângă
gesturile menite să dezvăluie că
nemulţumirea reginei nu pornea nici din
mândrie, nici din ciudă, ci numai dintr-o
simţire rănită, văzând cât de puţină
înrâurire avea asupra soţului ei. Bunul
rege Richard se pomeni într-o mare
încurcătură. Încercă în zadar să se
dezvinovăţească faţă de o femeie prea
geloasă de iubirea lui ca să-şi mai plece
urechea la glasul înţelepciunii; pe de altă
parte, nu se mai putu hotărî să se
folosească de autoritatea lui legitimă faţă
de o făptură atât de fermecătoare,
zbucimată de nemulţumiri copilăreşti. De
443
aceea se văzu silit să bată în retragere,
căutând să-i risipească temerile şi să-i
aline mâhnirea, amintindu-i că nu mai
avea de ce să fie chinuită de remuşcări
sau de nelinişti superstiţioase, întrucât
sir Kenneth trăia şi, în sfârşit, că îl
dăruise înţeleptului arab care, dintre toţi
oamenii, era, fără îndoială, cel mai
destoinic să-1 păstreze în deplină
sănătate. Asta însă nu făcu altceva decât
să adâncească şi mai mult rana, şi
durerea reginei deveni şi mai
necruţătoare la gândul că un sarazin, un
vraci, se bucurase de o favoare pe care ea
se străduise în zadar s-o dobândească
din partea soţului ei, căzându-i în
genunchi la picioare, cu capul
descoperit. La această din urmă
învinuire, Richard începu să-şi cam
piardă răbdarea şi răspunse cu oarecare
asprime:
— Berengaria, maurul acesta m-a
sculat de pe patul morţii; dacă viaţa mea
mai are preţ în ochii tăi, n-ai de ce să-1
pizmuieşti pentru o astfel de răsplată,
întrucât a fost singura pe care l-am
înduplecat s-o primească.

444
 Regina îşi dădu seama că dusese
prea departe cochetăria ei şi că ajunsese
în pragul primejdiei.
— Richard al meu – zise ea – pentru
ce nu l-ai adus aici pe acest înţelept,
pentru ca şi regina Angliei să-i
mulţumească aceluia care s-a priceput
să păstreze vie făclia cavalerismului,
gloria Albionului, lumina şi viaţa bietei
Berengaria?
Într-un cuvânt, disputa conjugală se
potoli; dar pentru ca dreptatea să
pornească totuşi o satisfacţie, regele şi
regina căzură la învoială să arunce toată
vina asupra lui Nectabanus, ale cărui
giumbuşlucuri începuseră s-o cam
plictisească pe regină şi care, împreună
cu augusta lui soţie Guenevra, urma să
fie alungat de la curte. Nefericitul pitic
nu ar fi scăpat nici de un supliment de
vergi, dacă regina n-ar fi dat asigurări
că-şi primise porţia. Totodată, întrucât
urma să plece neîntârziat spre Saladdin
un sol care trebuia să ducă vestea
hotărârii luate de Sfat, de a începe iar
luptele, de îndată ce va fi trecut timpul
hărăzit încetării focului, şi întrucât
Richard dorea să trimită un dar de preţ
sultanului, drept mulţumire pentru
445
slujba îndeplinită de El Hakim, căzură la
învoială să-i dăruiască, pe deasupra, şi
pe cele două nefericite creaturi care, cu
înfăţişarea lor năstruşnică şi cu mintea
lor neroadă, erau nişte ciudăţenii care
puteau face plăcere unui monarh.
Richard mai avu de înfruntat în
aceeaşi zi încă o întrevedere cu o femeie,
dar la aceasta porni de la început cu
oarecare nepăsare; fiindcă, deşi Edith era
de o frumuseţe aleasă şi regescul ei văr o
preţuia nespus, cu toate că, din pricina
bănuielilor lui nedrepte, ea fusese într-
adevăr cea ofensată şi nu prefăcuta
Berengaria, la urma urmei nu-i era nici
soţie, nici amantă şi, ca atare, se temea
de mustrările ei, deşi acestea erau
întemeiate, mult mai puţin decât s-ar fi
temut de plângerile nedrepte şi
închipuite ale reginei.
Dorind să-i vorbească între patru
ochi, intră în încăperea ocupată de ea,
care se afla alături de aceea a reginei; cât
ţinu întrevederea, două roabe copte
rămaseră în genunchi, în ungherul cel
mai îndepărtat al încăperii. Un văl lung,
negru, ascundea în faldurile-i largi
făptura plină de graţie a nobilei fecioare;
nu purta nici un fel de podoabă. Se
446
ridică şi, făcând o reverenţă adâncă în
clipa când intră Richard, în urma
stăruinţelor lui se aşeză din nou. După
ce luă şi el loc alături de ea, fata aşteptă,
fără să spună o vorbă, ca el să-şi
rostească voinţa. Richard, care obişnuia
să se poarte cu Edith aşa cum cereau
legăturile lor de rudenie, simţi acea
primire rece şi începu să vorbească cam
încurcat.
— Frumoasa noastră verişoară ne
poartă pică, rosti el în cele din urmă;
trebuie să mărturisim că lucruri vrednice
de luat în seamă ne-au îndemnat fără
pricină s-o bănuim de o purtare străină
de tot ce cunoaştem până azi din
întreaga ei viaţă. Dar în timpul sălăşluirii
lor în această înnegurată vale a vieţii,
oamenii iau adesea nălucirile drept
lucruri aievea. Va binevoi frumoasa mea
verişoară să-1 ierte pe aprinsul Richard?
— Cine s-ar putea împotrivi, cine nu
l-ar ierta pe Richard -răspunse Edith –
când Richard îşi poate lua iertarea ca
rege?
— Haide, verişoară, eşti prea
solemnă... Pe Sfinta Fecioară! O
înfăţişare atât de tristă, şi vălul acesta
cernit ar face pe cineva să creadă că ţi-ai
447
pierdut soţul, sau cel puţin logodnicul...
Veseleşte-te! Ai aflat, cred, că nu sunt
pricini de amărăciune. Atunci pentru ce
eşti cernită?
— Pentru cinstea terfelită a neamului
Plantagenet, pentru fala care a părăsit
casa părinţilor mei.
— Cinstea terfelită! Fală care a
părăsit casa noastră! rosti Richard cu
mânie, încruntându-şi sprânceana. Dar
frumoasa noastră Edith are dreptul la
favoruri. Am osândit-o în pripă şi are
dreptul să mă judece cu asprime, dar să-
mi facă cel puţin cunoscut întru cât am
greşit.
— Un Plantagenet trebuia sau să
pedepsească o vină, sau să ierte. Nu e
vrednic din parte-i să dea pe mâna
necredincioşilor un om liber, un creştin,
un viteaz, un cavaler. Nu are dreptul să
facă târg şi tocmeală, să dăruiască viaţa
în schimbul libertăţii. Dacă l-ai fi ucis pe
nefericit, ar fi fost poate o pedeapsă
aspră, dar legiuită; a-l osândi însă la
surghiun şi robie, asta însemnează
adevărată tiranie.
— Văd, buna mea verişoară, că eşti
una dintre femeile care socotesc că un
iubit care se află departe preţuieşte tot
448
atâta cât şi unul mort. Linişteşte-te însă.
Treizeci de cavaleri îl vor urmări şi-1 vor
răpi, dacă iubitul tău stăpâneşte o taină
care îi poate face moartea mai de preţ
decât surghiunul.
— Fie-ţi iertate glumele grosolane,
strigă Edith, învăpăindu-se. Gândeşte-te
mai degrabă că, pentru a-ţi potoli mânia,
ai lipsit sfânta cruciadă de un om foarte
folositor, că ai îndepărtat de cruce pe un
vajnic apărător al ei şi ai dat un slujitor
al Dumnezeului adevărat pe mâna
păgânului. În sfirşit, minţi tot atât de
bănuitoare cum s-a arătat a fi cea a
majestăţii tale, ar putea să spună:
Richard Inimă-de-Leu şi-a alungat din
preajmă pe cel mai vrednic ostaş, de
teamă ca nu cumva faima acestuia să se
ridice într-o zi la înălţimea faimei sale.
— Eu! Eu! strigă Richard, tulburat
peste măsură de acea dojană. Eu să
pizmuiesc faima cuiva? Aş vrea să-l am
în faţă spre a se hotărî care dintre
amândoi e mai tare. Mi-aş lepăda pentru
o clipă rangul şi coroana şi m-aş lupta
cu el în arenă, de la egal la egal, ca să
dovedesc dacă Richard Plantaget a fost în
stare să pizmuiască ori să se teamă de
faptele măreţe ale vreunui muritor!
449
Haide, Edith, nu ştii ce spui... Mânia sau
durerea, din pricina îndepărtării de
iubitul tău, n-ar trebui să te facă
nedreaptă faţă de vărul tău care, cu
toată încăpăţânarea ta, ştie să-ţi
preţuiască părerea cum n-ar fi în stare s-
o preţuiască pe a nimănui în lumea
aceasta.
— Îndepărtată de iubitul meu! repetă
Edith. Da, s-ar putea numi iubitul meu,
întrucât a plătit scump această bănuială.
Oricât de sus aş fi pentru un astfel de
dar, eram pentru el o făclie, care îl
călăuzea pe nobilul drum al
cavalerismului... Dar chiar dacă spune
un rege acest lucru, nu-i adevărat că mi-
am uitat rangul, sau că el ar fi cutezat
să-l depăşească pe al lui.
— Frumoasa mea verişoară, nu-mi
pune în seamă cuvinte pe care eu nu le-
am rostit. N-am spus nicicând că i-ai fi
acordat acestui cavaler mai multă atenţie
decât aceea de care se poate bucura orice
cavaler chiar din partea unei prinţese,
oricare ar fi obârşia lui. Dar, pe Sfinta
Fecioară, ştiu şi eu câte ceva despre
dragoste. La început e vorba de un
respect mut şi de cea mai umilă
veneraţie, apoi, când se iveşte prilejul,
450
apropierea sporeşte, şi foarte curând...
Dar la ce bun să-i vorbesc astfel aceleia
care se socoteşte mai înţeleaptă decât
toată lumea?
— Voi asculta cu toată plăcerea
poveţele unei rude, atunci când nu vor
mai ascunde nimic jignitor pentru rangul
şi caracterul meu.
— Regii, frumoasă verişoară, nu dau
poveţe, ci poruncesc.
— Sultanii poruncesc, într-adevăr,
dar asta din pricină că supuşii lor sunt
robi.
— Haide, haide, ai putea să laşi
deoparte dispreţul pe care îl porţi
sultanilor, de vreme ce pui atâta preţ pe
un scoţian. Îl cred pe Saladdin mai
credincios cuvântului dat decât ar fi, de
pildă, William al Scoţiei, care şi-a mai
luat şi porecla de Leu... Nu s-a ţinut de
cuvânt faţă de mine, deoarece nu mi-a
trimis oamenii făgăduiţi. Va veni vremea,
Edith, în care vei prefera un turc cinstit
unui scoţian mişel.
— Niciodată! Nici chiar dacă Richard
ar îmbrăţişa necurata credinţă pentru
doborârea căreia a străbătut mările spre
Palestina.

451
 — Vrei sa ai ultimul cuvint, şi-l vei
avea, verişoară. Crede însă ce vrei despre
mine, nobilă Edith; eu nu voi uita
niciodată că suntem rude şi prieteni.
Încheind astfel, se retrase foarte
curtenitor, dar nemulţumit de sfirşitul
vizitei.
Trecuseră patru zile de la
îndepărtarea lui sir Kenneth. În cortul
său, regele Richard se desfăta în adierea
înserării ce sufla dinspre apus, mai
răcoroasă ca de obicei, părând că vine
din îndepărtata Anglie ca să-l mângiie şi
să-l întremeze pe rătăcitorul monarh. Nu
se afla nimeni în preajmă-i. De Vaux
fusese trimis la Ascalon ca să aducă
întăriri şi muniţii de război, iar cea mai
mare parte dintre ofiţerii din suita regelui
erau prinşi cu felurite treburi, făcând
pregătiri pentru reînceperea luptelor şi
pentru tre-cerea în revistă a oastei
cruciaţilor, care urma să aibă loc a doua
zi. Regele se odihnea într-un jilţ,
ascultând vuietul taberei cuprinse de
neastâmpăr: ciocanele băteau pe nicovale
potcoave pentru cai, armurierii dregeau
armele. Forfotind încolo şi încoace,
soldaţii îşi vorbeau tare, cu voioşie.
Glasul lor suna dârz, plin de avânt şi
452
acesta părea un semn al apropiatei
izbânzi. În timp ce auzul lui Richard era
încântat de aceste zgomote, trezindu-i în
inimă visuri de cucerire şi de glorie, intră
un scutier şi-l vesti că sosise un sol al lui
Saladdin, care cerea să-i vorbească.
— Să intre numaidecât, Jocelin,
răspunse regele. Să i se dea onorurile
cuvenite.
Un cavaler englez aduse în cort un
bărbat, care părea să fie pur şi simplu
un rob nubian, dar a cărui înfăţişare era
totuşi foarte atrăgătoare. Avea o statură
impunătoare şi se deosebea prin fru-
museţea şi nobleţea trăsăturilor, care,
deşi pielea lui era neagră ca abanosul,
nu amintea întru nimic rasa neagră.
Peste părul negru, lucios, purta un
turban alb ca zăpada, iar pe umeri avea
o mantie de aceeaşi culoare, deschisă în
faţă şi la mâneci, sub care se zărea un
veşmânt din piele de leopard, care-i
cobora până a-proape de genunchi. în
afară de aceasta, în picioare avea
sandale, iar pe braţele vânjoase,
neacoperite, un şirag de nestemate şi
brăţări de argint. La brâu îi atârna un
hanger cu mâner de cimşir, în teacă din
piele de şarpe. În mâna dreaptă avea o
453
suliţă scurtă, cu vârful de oţel, poleit pe-
o lungime de o palmă, iar în stânga ţinea
un şnur împletit din fire de aur şi
mătase, de care era legat un câine mare,
frumos.
Nubianul se prosternă smerit,
atingând pământul cu fruntea, apoi se
ridică într-un genunchi şi rămase
neclintit, întinzând regelui un petic de
mătase care acoperea un altul de postav,
ţesut cu fir; înăuntru se afla o epistolă
din partea lui Saladdin, scrisă în limba
arabă, dar şi cu tălmăcirea anglo-
normandă, cuprinzând următoarele
rânduri:
„Saladdin, regele regilor, către
Melech-Ric, leul Angliei.
Aflând din ultima ta scrisoare că
doreşti războiul în locul păcii şi
vrăjmăşia în locul prieteniei noastre, te
socotim orbit în această hotărâre şi
nădăjduim să-ţi arătăm curând rătăcirea
ta, cu ajutorul puterilor de neînvins ale
celor o mie de triburi ce le avem sub
poruncă. Atunci Mahomed, Profetul lui
Allah, şi Allah, Dumnezeul Profetului, vor
hotărî sfârşitul certei dintre noi. Cât
despre celelalte, ne bizuim mult pe tine şi
îţi mulţumim pentru darurile trimise şi
454
pentru cei doi pitici, ciudaţi ca însuşi
Ysop , prin sluţenia lor, şi veseli ca harpa
lui Isaac. În schimbul acestei mărturii
din comoara mărinimiei tale, îţi trimitem
un rob nubian, numit Zohan, rugându-te
să nu-l judeci după culoarea feţei, cum
fac nesocotiţii de pe acest pământ; căci
rodul a cărui scoarţă e pârlită de soare,
are gustul cel mai plăcut. Află că e mai
iute ca fulgerul când e vorba să aducă la
îndeplinire voinţa stăpânului său. Îl vei
găsi plin de înţelepciune în poveţele lui,
atunci când vei învăţa cum să te înţelegi
cu dânsul, pentru că zeul vorbirii a fost
lovit de muţenie între zidurile de fildeş
ale palatului lui. Îl lăsăm în grija ta,
nădăjduind că nu e departe clipa în care
îţi va putea fi de folos. Şi-acum îţi zicem
bun rămas, cu încrederea că Sfântul
nostru Profet te va călăuzi totuşi pe calea
adevărului, iar dacă nu, n-avem altă
dorinţă decât să te vedem pe deplin
sănătos, pentru ca Allah să hotărască
între noi doi pe câmpul de bătaie”.
Scrisoarea era însoţită de semnătura
şi de pecetea lui Saladdin.
Richard privi în tăcere spre nubian
care, aşa cum stătea îngenuncheat în
faţa lui, cu privirea în pământ şi cu
455
braţele încrucişate pe piept, părea o
statuie de marmură neagră, lucrată cu
măiestrie, gata să fie însufleţită de mâna
lui Prometeu. Regele Angliei, căruia, aşa
cum a spus unul din urmaşii lui, Henric
al VIH-lea, îi plăcea un bărbat chipeş, se
uită încântat la braţele vânjoase, dar
zvelte, la frumoasa făptură din faţa lui;
în cele din urmă întrebă în limba
franceză:
— Eşti păgân?
Robul clătină din cap şi, ducând
degetele la frunte, îşi făcu semnul crucii,
după care îşi reluă înfăţişarea de
neclintită umilinţă.
— Creştin din Nubia de bună seamă.
Câinii necredincioşi te-au despuiat de
darul vorbirii?
Mutul clătină iarăşi din cap, în semn
de împotrivire, apoi arătă cerul cu
degetul, pe care apoi şi-1 duse la buze.
— Înţeleg, eşti beteag din vrerea lui
Dumnezeu, iar nu din răutatea
oamenilor. Ştii să lustruieşti o armură,
un brâu? Ştii să încingi un cavaler
atunci când e nevoie?
Mutul dădu din cap a încuviinţare şi,
înaintând spre armura care împreună cu
scutul şi coiful războinicului monarh
456
erau atârnate de un stâlp al cortului, le
mânui cu o dibăcie care arăta că se
pricepe foarte bine la o astfel de
îndeletnicire.
— Îmi pari îndemânatic şi nu mă
îndoiesc că-mi vei fi de folos, zise regele...
Te voi păstra pe lângă mine, în cortul
meu, şi vei veghea asupra mea, ca să se
vadă cât de mult preţuiesc regescul dar
al sultanului... De vreme ce n-ai limbă,
însemnează că nu vei sta cu nimeni de
vorbă şi n-ai să mă superi cu răspunsuri
nesocotite.
Nubianul se prosternă din nou
atingând pământul cu fruntea, apoi se
ridică şi rămase drept în picioare, la
câţiva paşi, aşteptând parcă poruncile
marelui său stăpân.
— Vreau să-ţi începi deîndată
îndeletnicirile, urmă regele.
Văd o pată de rugină pe scut. Doresc
ca atunci când mă voi înfăţişa dinaintea
ochilor lui Saladdin, să fie strălucitor şi
fără de pată, ca însăşi cinstea sultanului
şi a mea.
Afară se auzi sunând un corn şi,
după o vreme, sir Henry Neville intră cu
un teanc de scrisori.

457
 — Toate sunt din Anglia, milord, zise
el, întinzând pachetul lui Richard.
— Din Anglia! Din Anglia noastră!
repetă Richard cu aprindere îmbinată cu
tristeţe... Vai, supuşii noştri nu-şi dau
seama cât de mâhnit e regele lor... din
pricina bolii şi a supărărilor – înconjurat
de prieteni fără credinţă şi de vrăjmaşi
vrednici!...
Apoi, desfăcând scrisorile, adăugă cu
înfrigurare:
— Ei, ştirile acestea nu vin dintr-un
regat liniştit. Şi în Anglia se ceartă...
Neville, retrage-te; vreau să cercetez în
linişte scrisorile.
Neville ieşi şi Richard se adânci
numaidecât în întristătoarele misive
sosite din Anglia, care vesteau sfâşierea
statului din pricina vrajbei iscate între
fraţii lui, John şi Geoffroy, şi a vrăjmăşiei
dintre amândoi şi marele dregător al
dreptăţii Longchamp, episcop de Ely; i se
mai dădea de ştire apoi că ţăranii
împilaţi de seniori se răsculaseră
împotriva stăpânilor, răscoală care
pricinuise de mai multe ori vărsări de
sânge. Pe lângă zugrăvirea acestei stări
de lucruri, se înşirau unele întâmplări
care-i răneau mândria, cu privire la
458
felurite încălcări ale autorităţii sale, şi la
acestea se adăugau sfaturile şi
rugăminţile pe care i le trimiteau cei mai
înţelepţi şi mai credincioşi dintre sfetnicii
lui, care îl îndemnau să se întoarcă
degrabă în Anglia, căci numai el ar mai fi
fost în stare să scape regatul de un
război lăuntric, de care Franţa şi Scoţia
abia aşteptau să se folosească. Cuprins
de adâncă nelinişte, Richard citi şi reciti
scrisorile pline de cele mai negre
prevestiri. Se gândea la întâmplările
arătate în unele scrisori şi-şi amintea că
aceleaşi întâmplări fuseseră povestite
deosebit în altele. în cele din urmă nu
mai luă aminte la nimic din ceea ce se
petrecea împrejur, deşi, încântat de
răcoarea înserării, se aşezase în pragul
cortului, ale cărui perdele fuseseră
ridicate în aşa chip încât putea să vadă
şi să fie văzut de oamenii din gardă şi de
toţi cei ce se aflau pe afară. În fundul
întunecat al cortului, îndeletnicindu-se
cu meşteşugul pe care i-l încredinţase
noul lui stăpân, robul nubian stătea cu
spatele întors spre rege. Curăţase şi
lustruise zalele şi brâul, şi-acum freca
scutul, de-o mărime puţin obişnuită,
bătut cu plăci de oţel, de care Richard se
459
slujea de obicei când pornea în cercetare,
sau la asaltul locurilor întărite, întrucât
era mai trainic decât scutul îngust,
triunghiular, pe care îl întrebuinţa numai
călare. Această armă nu purta nici
blazonul leului Angliei, nici alt semn care
să atragă luarea aminte a vrăjmaşului.
Singura grijă a făurarului fusese ca faţa
scutului să aibă o strălucire de cleştar, şi
în această privinţă izbutise de minune.
Ceva mai departe de nubian, fără să
poată fi zărit de afară, stătea câinele,
fratele lui de robie, care, parcă speriat
din pricină că trecuse în stăpânirea unui
rege, privea neclintit, cu botul pe labe şi
cu coada între vine.
În timp ce monarhul şi noul lui
slujitor îşi vedeau fiecare de treburi, un
alt personaj se ivi în scenă şi se amestecă
printre soldaţii englezi, dintre care cei
mai mulţi, respectând îngândurarea şi
preocupările grave ale monarhului,
făceau în faţa cortului, împotriva
obiceiului, o pază tăcută. Această tăcere
nu însemna însă că garda veghea mai cu
multă luare aminte ca de obicei. Unii
jucau în zaruri, alţii vorbeau în şoaptă
despre ziua apropiată a luptei, iar mai
mulţi se întinseseră pe jos şi dormeau,
460
înveliţi în mantiile lor verzi. Printre
gărzile nepăsătoare se strecura făptura
pipernicită a unui turc bătrân, îmbrăcat
sărăcăcios ca beduinii, unul dintre acei
fanatici care pătrundeau uneori în tabăra
cruciaţilor, deşi erau primiţi totdeauna
cu dispreţ, ba chiar cu lovituri. Trebuie
spus că luxul şi risipa căpeteniilor
creştine atrăgeau aproape în fiecare cort
tot felul de muzicanţi, de curteni, de
neguţători jidovi, de copţi şi de turci sau
de făpturi din alte seminţii răsăritene;
astfel încât caftanul şi turbanul,
împotriva cărora era îndreptată cruciada
din Ţara Sfântă, nu însemnau totuşi o
apariţie rară sau neliniştitoare în tabăra
cruciaţilor.
În clipa când bătrânul pirpiriu ajunse
totuşi atât de aproape încât trezi
oarecum nedumerirea oamenilor de pază,
îşi smulse deodată turbanul verde de pe
cap, vădind că barba şi sprâncenele îi
erau rase ca la măscăricii de meserie, că
obrazul lui ciudat, zbârcit, şi ochii mici,
negri, scânteietori, păreau să aparţină
unui nebun. „Joacă, marabutule!
strigară ostaşii obişnuiţi cu apucăturile
acestor nomazi; joacă, sau te biciuim cu
corzile arcurilor, până ai să te învârteşti
461
în loc cum nu s-a învârţit încă titirez în
mâna vreunui şcolar!” Aşa răcneau
ostaşii, mulţumiţi că aveau pe cine să
chinuiască, asemenea copilului care
prinde un fluture sau descoperă un cuib
de păsări. Ca şi cum n-ar fi aşteptat
altceva decât să le facă pe plac,
marabutul sări în sus şi începu să se
învârtească atât de repede, încât făptura
lui pricăjită, slabă, cu obrazul încreţit,
părea o frunză uscată învârtejită de un
uragan. O singură şuviţă de păr îi sălta
pe capul chel şi ras, ca şi cum un duh
nevăzut îl ţinea de ea; într-adevăr, părea
că rotirea aceasta vijelioasă, ameţitoare,
în timpul căreia piciorul jucătorului mai
că nici nu atingea pământul, avea în ea
ceva supranatural. Din vârtej, bătrânul
sărea sprinten de colo-colo, apropiindu-
se tot mai mult, pe nesimţite, de cortul
regelui, astfel că, atunci când, după două
sau trei salturi şi mai îndemânatice, căzu
la pământ istovit, se afla la o depărtare
de cincisprezece paşi de Richard.
— Daţi-i apă, zise unul dintre ostaşi;
totdeauna sunt însetaţi după jocul ăsta
nebunesc.
— Apă ai zis, Long-Allen? răspunse
un arcaş, privind cu dispreţ spre jucător.
462
Ţie ţi-ar plăcea să ţi se dea doar apă
după ce-ai făcut atât pe morişca?
— Să-1 ia dracu dacă o să bea o
picătură de apă, adăugă al treilea. O să-1
învăţăm pe spiriduşul păgân să fie bun
creştin şi să bea numai vin de Cipru.
— Da, da – rosti al patrulea – şi dacă
o să se împotrivească, aduci cornul
pentru caii bolnavi.
Se alcătui numaidecât un cerc în
jurul dervişului istovit, căzut la pământ,
şi în timp ce un ostaş înalt şi voinic îl
ridică, altul îi întinse o carafă mare cu
vin.
Neputând să vorbească, bătrânul
clătină din cap şi îndepărtă cu mâna
băutura neîngăduită de Profet. Cei
dimprejur nu îngăduiră însă asemenea
împotrivire.
— Cornul! Cornul! strigă unul dintre
ei. Nu e mare deosebire între un turc şi
un cal de soi turcesc. O să i-l turnăm la
fel.
— Pe Sfântul George, o să-l înăbuşiţi,
zise Long-Allen. Şi-apoi, ar fi păcat să
risipim pentru un câine de păgân atâta
vin.
— Tu nu-i cunoşti pe turci, pe
păgânii ăştia, Long-Allen, răspunse
463
Henry Woodstall. Carafa cu vin o să-i
învârtească mintea în partea ailaltă, nu
ca în timpul jocului, şi astfel o să-şi vină
în fire. Să se înăbuşe! N-o să se înăbuşe
mai mult decât s-a înăbuşit căţeaua
neagră a lui Ben, cu unt.
— Şi-apoi – adăugă Tomalin
Blackless – de ce ţi-ar părea rău să-i dăm
acestui drac o înghiţitură pe lumea asta,
când ştii bine că nici o picătură n-o să-i
mai răcorească limba pe lumea ailaltă?
— Ce osândă grea, îşi dădu cu
părerea Long-Allen. Şi asta numai din
pricină că e turc ca şi taică-său. Dac-ar fi
fost un creştin care s-a turcit, ar fi fost
cu totul altceva; atunci cel mai fierbinte
colţ de pe cuptor ar fi fost castel de iarnă
pentru el.
— Taci, Long-Allen, îl struni Henry
Woodstall; află că limba ta e tot atât de
lungă ca şi braţele, şi moş Francis o să-ţi
tragă un perdaf pentru treaba asta, aşa
cum s-a mai întâmplat când cu siriana
aia drăguţă, cu ochi negri. Uite cornul!
Ei, hai, băiete, pune mâna şi
descleştează-i dinţii cu pumnalul...
— Stai, stai! S-a cuminţit! strigă
Tomalin. Uite, uite, face semn să i se dea
carafa. Lăsaţi-l în pace, băieţi! E om de
464
înţeles. O op sey es, cum zice olandezul –
stă blând ca un mieluşel. Ehei, ce-i şi cu
turcii ăştia ai tăi – e mult până-i urneşti,
c-apoi dau carafa pe gât până la fund.
Într-adevăr, dervişul băuse dintr-o
înghiţitură, sau se prefăcuse că bea tot
vinul din carafa uriaşă şi, în clipa când o
luă de la gură, deşartă, oftă adânc şi
rosti numai atât: Allah kerim . În clipa
aceea, privitorii neasemuitei isprăvi
izbucniră într-un hohot de râs atât de
tunător, încât regele se trezi din
îngândurare şi, întinzând braţul spre
soldaţi, strigă mânios:
— Hei, nemernicilor, n-aveţi nici un
respect, nici o urmă de ruşine?
Amuţiră într-o clipă, cunoscând
îndeajuns cu toţii firea lui Richard, care
adeseori îngăduia toată libertatea
oamenilor săi, dar uneori îi strunea
straşnic, deşi această din urmă pornire
era foarte rară. Căutând să se
îndepărteze de rege, încercară să-l
târască după ei şi pe marabut; acesta
însă, părând istovit de oboseală şi ameţit
din pricina vinului băut, începu să
geamă şi să dea din mâini, împotrivindu-
se să fie dus mai departe.

465
 — Lăsaţi-l aici, nebunilor, rosti în
şoaptă Long-Allen către tovarăşii săi. Pe
Sfântul Cristof! O să-l mâniaţi într-atât
pe Dikon al nostru, încât o să înceapă să
învârtească pumnalul. Lăsaţi-l în pace,
în mai puţin de o clipă o să adoarmă
buştean.
În clipa aceea, regele se uită din nou
aprins spre pâlcul ostaşilor, şi-atunci toţi
se grăbiră să se îndepărteze, lăsându-l la
pământ pe dervişul care nu părea să mai
fie în stare de vreo mişcare. O clipă mai
târziu, totul se cufundă iarăşi în tăcere,
ca mai înainte.
<■:

CAPITOLUL XXI
— Ucigaş înfierat,
De urletele lupului condus,
Cu paşi furişi, parcă plutind în
noapte,
Tarquinius ca un strigoi se-ndreaptă
Spre ţinta lui.
Macbeth

Timp de un sfert de ceas, în faţa

cortului regesc, totul rămase cufundat
într-o linişte adâncă. În prag, regele citea
mai departe şi cugeta, iar în fund, cu
466
spatele întors spre uşă, robul nubian
lustruia de zor scutul uriaş. Afară, la o
sută de paşi, ostaşii de pază stăteau în
picioare sau trântiţi pe iarbă, jucând ca
şi mai înainte, dar în linişte de astă dată,
în timp ce pe pajiştea ce-i despărţea de
cort zăcea întins, ca un maldăr de cârpe,
trupul nemişcat al marabut-ului.
Nubianul parcă ar fi ţinut în mână
un fel de oglindă, căci scutul pe care îl
lustruise cu grijă era aşa de sclipitor,
încât în el se răsfrângeau toate lucrurile
din afară.
Tot privind în oglinda lui, negrul îl
zări deodată, cu mare mirare, pe
marabut ridicând binişor capul şi privind
în juru-i, cu o grijă care nu părea să aibă
deloc de-a face cu beţia. De îndată ce se
încredinţă că nu-l vedea nimeni, îşi lăsă
numaidecât capul în ţărână şi, începând
să se târască, aproape nezărit, ca şi cum
ar fi făcut-o fără voia lui, se apropie tot
mai mult de cortul regelui, având grijă să
se oprească din când în când şi să
rămână neclintit, ca păianjenul care
înaintând spre pradă, face pe mortul ori
de câte ori simte că e observat. Toate
acestea îi dădură ceva de bănuit
etiopianului. Îşi încorda luarea aminte,
467
pregătindu-se să sară în clipa în care ar
fi fost nevoie. În acest timp, marabutul se
apropia din ce în ce, ca un şarpe, ca un
melc. în cele din urmă, ajungând la zece
paşi de rege, sări drept în picioare şi,
repezindu-se ca un tigru, ajunse
numaidecât în spatele lui Richard,
învârtind un pum-nal pe care îl avusese
ascuns în mânecâ veşmântului. Întreaga
oştire n-ar fi fost în stare să-l scape pe
viteazul monarh, dar nubianul îşi
socotise tot atât de bine mişcările ca şi
fanaticul musulman, şi înainte ca acesta
să fi putut lovi, robul îi apucă zdravăn
braţul. Atunci, întorcându-şi mânia
sălbatică asupra aceluia care-i punea în
cale o piedică atât de neaşteptată,
caregitul, căci el era, dădu nubianului o
lovitură de pumnal, care însă nu-i făcu
acestuia decât o zgîrietură la braţ, în
timp ce robul, mult mai puternic, izbuti
să-l doboare la pământ pe răufăcător.
În clipa ceea, Richard, dându-şi
seama ce se petrecea în preajma lui, se
ridică şi, cu mai puţină uimire, mânie
sau chiar luare aminte decât dai dovadă
de obicei când alungi sau striveşti o
viespe, ridică jilţul pe care şezuse şi,
strigând numai atât: „Ha, câine!”
468
sfărâmă ţeasta nelegiuitului care ţipă de
două ori, întâia oară tare, a doua oară
stins: Allah acbar şi-şi dădu duhul la
picioarele regelui.
— Straşnici oameni de pază! zise
regele către arcaşi, cu ton mustrător şi
cu dispreţ, fiindcă aceştia, atraşi de
zgomotul celor întâmplate, se îmbulzeau
în faţa cortului. Straşnici oameni de pază
– mă lăsaţi să îndeplinesc cu mâinile
mele treaba călăului! Tăceţi, încetaţi
odată cu larma voastră nesocotită! N-aţi
mai văzut turc mort? Haide, aruncaţi-i
hoitul pe câmp, despărţiţi-i capul de trup
şi puneţi-l în vârful unei suliţi, având
grijă să fie cu faţa spre Mecca, pentru ca
netrebnicul să poată da seama mai lesne
celui ce l-a îndemnat să săvârşească o
astfel de ispravă, în ce chip şi-a făcut
datoria. În ce te priveşte, negrul şi
tăcutul meu prieten, adăugă el
intorcându-se spre etiopian... Dar ce-i
asta? Te-a rănit şi încă cu o armă
otrăvită, nu mai încape îndoială, fiindcă
cu un pumnal atât de bicisnic, dobitocul
acela n-ar fi izbutit nici măcar să-mi
zgîrie pielea de leu ce-mi acoperă trupul.
Unul dintre voi să-i sugă otrava din rană:
veninul n-are nici o putere asupra
469
buzelor, e fatal numai când pătrunde în
sânge.
Ostaşii se priviră între ei încurcaţi şi
şovăitori, teama de o astfel de primejdie
fiind mai puternică decât cea de moarte,
teamă pe care de altfel nu o cunoşteau.
— Cum, ticăloşilor – urmă regele –
sunteţi prea gingaşi, ori frica de moarte
vă ţintuieşte astfel?
— Nu teama de moarte, zise Long-
Allen, pe care îl privise mai cu stăruinţă
regele; dar n-aş prea vrea să mor ca un
şoarece otrăvit, de dragul acestui dobitoc
negru care se cumpără şi se vinde la
târg.
— Majestatea sa ne porunceşte să
sugem veninul dintr-o rană – rosti un
altul – ca şi cum ne-ar spune să înghiţim
o agrişă.
— Într-adevăr – răspunse Richard –
n-am poruncit niciodată ceva, fără să fi
fost gata eu însumi să îndeplinesc acea
poruncă.
Şi fără să mai stea pe gânduri, deşi
toţi cei dimprejur încercau să-l oprească,
iar nubianul se împotrivea respectuos,
regele Angliei îşi lipi buzele de rana
robului negru, râzând de toate vorbele
dojenitoare, înlăturând orice împotrivire.
470
Îndată ce ridică buzele ca să-şi tragă
suflarea, în urma ciudatei fapte,
nubianul se trase deoparte şi, aruncând
pulpana veşmântului peste rană, spuse,
prin gesturi care arătau o hotărâre
nestrămutată, dar respectuoasă, că nu
mai voia ca monarhul să repete o faptă
atât de umilitoare. Long-Allen se
amestecă de asemenea, spunând că,
pentru a-l împiedica pe rege să continue,
îşi ţinea la dispoziţia negrului, cum îl
numea el pe etiopean, buzele, limba şi
dinţii şi părea gata să-l înghită cu totul,
dacă Richard şi-ar fi apropiat din nou
buzele de rană. Intrând împreună cu
câţiva ofiţeri, Neville îşi alătură
împotrivirea la aceea a ostaşilor.
— Haide-haide – strigă regele – nu
mai faceţi atâta larmă acum, când
primejdia a trecut; rana e un fleac,
întrucât abia a dat sângele. O mâţă
furioasă ar fi făcut o zgîrietură mult mai
adâncă; în ce mă priveşte, ca măsură de
prevedere, voi bea o anumită licoare, deşi
nu e nevoie.
Aşa vorbi monarhul, poate ruşinat
întrucâtva de mărinimoasa lui înjosire,
deşi mărinimia lui izvorâse din omenie şi
recunoştinţă. Dar când Neville stărui
471
asupra primejdiei care îl ameninţa,
Richard îl pofti să tacă.
— Nici un cuvânt, rogu-te. Să nu mai
vorbim despre asta. N-am vrut decât să
arăt acestor netrebnici, pe cât de
neştiutori, pe atât de fricoşi, în ce chip s-
ar putea ajuta unul pe altul, atunci când
ar fi loviţi cu suliţe şi cuţite otrăvite; dar
– adăugă el – du nubianul în cortul tău,
Neville... Mi-am schimbat hotărârea în
privinţa lui... Să fie bine îngrijit... şi bagă
bine în cap... nu cumva să fugă; e mai
preţios decât pare... Poate să umble în
voie, dar să nu părăsească tabăra... Iar
voi, buldogi englezi, îndopaţi cu vin şi
carne de vacă, întorceţi-vă la posturile
voastre şi aveţi grijă să vegheaţi cu mai
multă străşnicie. Să nu credeţi că vă
găsiţi în Anglia, unde se luptă onorabil,
unde potrivinicul te vesteşte înainte de a-
ţi da lovitura şi îţi strânge mâna înainte
de a-ţi frânge grumazul. În ţara noastră
priveşti primejdia în faţă şi sabia nu se
ascunde când loveşte. Aici însă, se
întrebuinţează mănuşa de mătase în
locul celei de fier, ţi se taie gâtul cu o
pană de turturică, eşti înjunghiat cu acul
unei agrafe de preţ sau sugrumat cu
şiretul unei femei... Haide, deschideţi
472
ochii, nu căscaţi gura; beţi mai puţin şi
vegheaţi mai ageri, căci altfel vă pun
stomacurile la o încercare care-o să-i
înspăimânte şi pe scoţieni.
Ostaşii se îndepărtară ruşinaţi şi
mohorîţi spre posturile lor. Atunci Neville
căută să-i arate monarhului primejdia
iertării atât de grabnice a unei încălcări a
datoriei şi nevoia unei pilde într-o
împrejurare atât de gravă, în care
lăsaseră un ins atât de îndoielnic să se
apropie la câţiva paşi de cortul regelui...
Dar Richard îl întrerupse:
— Nu-mi mai vorbi despre asta,
Neville; vrei poate să mă răzbun mai
aspru pentru o primejdie uşoară de care
a fost ameninţată persoana mea, decât
pentru pierderea flamurii Angliei?
Stindardul nostru a fost furat, furat de
un tâlhar, sau de un mişel, fără ca o
singură picătură de sânge să fi curs
pentru asta... Prietenul meu negru –
adăugă Richard – după cum mă vesteşte
sultanul, tu te pricepi să dezlegi tainele;
îţi voi dărui aur cât greutatea ta, dacă vei
putea descoperi, prin orice mijloc,
vrăjmaşul mai negru la suflet decât tine,
care mi-a pătat astfel onoarea.

473
 Mutul parc-ar fi vrut să vorbească,
dar nu putu decât să îngâne nişte sunete
lipsite de înţeles; apoi îşi încrucişa
braţele, îşi aţinti privirea înţeleaptă
asupra regelui şi, drept răspuns, dădu
din cap, în semn de încuviinţare.
— Cum – strigă Richard, plin de
bucurie şi de nerăbdare – îţi iei sarcina
să luminezi această taină?
Robul făcu acelaşi semn de
încuviinţare.
— Dar în ce chip ne vom putea
înţelege? Ştii să scrii, prietene? Din nou
un semn de încuviinţare.
— Daţi-i tot ce trebuie pentru scris;
aşa ceva se găsea mai lesne în cortul
tatălui meu. Totuşi, trebuie să fie pe
undeva cerneală şi o pană, dacă nu
cumva căldurile astea blestemate au
secat cerneala în călimări... Pe cinstea
mea, omul acesta e un adevărat giuvaer,
un diamant negru, Neville.
— Dacă îmi poate fi îngăduit –
răspunse Neville – îmi voi da umila mea
părere în această privinţă; e primejdios
să ai de-a face cu astfel de oameni;
trebuie să fie un vrăjitor, şi vrăjitorii au
legături cu vrăjmaşul căruia îi place să

474
semene neghina printre; spicele de grâu,
să arunce vrajba printre noi şi să...
— Tăcere, Neville; mai curând îţi poţi
opri copoiul când a pornit pe urmele
căprioarei, decât pe un Plantagenet care
s-a hotărât să-şi răzbune onoarea.
Robul, care în vreme ce erau
schimbate aceste cuvinte, scrisese ceva,
dovedind că se pricepea îndeajuns în
acest meşteşug, se ridică şi, ducând
hîrtia la frunte, se plecă şi o întinse
regelui. Scrisese câteva rânduri în
franţuzeşte, deşi până atunci Richard îi
vorbise în limba turcă.
„Lui Richard, neînvinsul şi biruitorul
rege al Angliei, din partea celui mai
supus dintre robii săi. Tainele sunt
cutiile pecetluite ale cerului; dar
înţelepciunea poate găsi mijlocul de a
deschide încuietoarea. Rânduieşte astfel
ca robul tău să stea într-un loc de unde
să-i poată vedea trecând pe toţi cei ce
cârmuiesc oştirea, unul după altul, şi nu
te îndoi că dacă cel care a săvârşit fapta
se află printre ei, nelegiuirea va fi
descoperită chiar de-ar fi ascuns-o sub
şapte văluri.”
— Pe Sfântul George! strigă regele –
iată cele mai înţelepte cuvinte! Neville,
475
ştii foarte bine că mâine se adună oştile
şi că principii au luat hotărârea ca,
pentru ispăşirea ocării adusă
stindardului Angliei, căpeteniile oştirilor
să defileze prin faţa noului nostru
stindard, aşezat pe dâmbul Sfântul
George, căruia îi vor da onorurile
cuvenite. Fii sigur că ticălosul nu va
cuteza că lipsească de la o asemenea
solemnitate, de teamă ca lipsa lui să nu
dea cumva de bănuit. Aşează-l într-un
loc bun pe sfetnicul nostru negru, şi,
dacă iscusinţa lui va fi în stare să
descopere mîrşăvia, de celelalte mă voi
îngriji eu.
— Regele meu – vorbi Neville cu
sinceritatea unui baron englez – luaţi
seama la ceea ce faceţi. Abia am izbutit
să înfăptuim din nou armonia într-un
chip cu totul neaşteptat în sânul sfintei
noastre ligi: înţelegeţi oare ca, întemeiat
pe bănuiala unui rob negru, să sfâşiaţi
rănile de-abia închise? Sau vreţi să
folosiţi defilarea, menită să vă răzbune
onoarea şi să statornicească din nou
unitatea principilor dezbinaţi, ca un
prilej pentru noi injurii şi pentru aţâţarea
vechilor certuri? Cred că nu mă exprim
prea tare spunând că aceasta ar însemna
476
să călcaţi singur jurământul pe care
majestatea voastră l-a făcut adunării.
— Neville – îl întrerupse regele cu
asprime – zeul tău te face bănuitor şi
necuviincios. Niciodată n-am făgăduit că
nu voi lua măsurile de trebuinţă pentru
descoperirea aceluia care a adus a-ceastă
ocară onoarei mele; dacă aş fi făgăduit
aşa ceva, ar fi însemnat să mă lipsesc de
regatul, de viaţa mea. Tot ceea ce am
spus, a fost spus sub această rezervă:
numai dacă ducele Austriei ar fi
mărturisit din capul locului, bărbăteşte,
că el a fost făptaşul, din dragoste faţă de
creştinătate, l-aş fi iertat.
— Dar – stărui baronul – ce vă face
să credeţi că robul acesta, acest trimis al
lui Saladdin, nu vă întinde o capcană?
— Linişte, Neville; te crezi prea
înţelept, şi nu eşti decât un cap fără
minte. Să nu uiţi ce ţi-am spus despre
omul acesta. În el e mai multă
deşteptăciune decât poate încăpea în
mintea ta nordică. Iar tu, prietene mut,
pregăteşte-te să-ţi îndeplineşti
făgăduiala, şi pe cuvântul meu de rege că
îţi vei alege singur răsplata. Dar ia să
vedem: mai scrie ceva!

477
 Într-adevăr, mutul mai scrise câteva
rânduri pe care i le întinse regelui cu
aceeaşi ceremonie; pe hîrtie se puteau
citi următoarele: „Porunca regelui e legea
robului său şi nu se cuvine ca robul să-şi
ceară răsplata atunci când îşi face numai
datoria...”
— Răsplată! Datorie! rosti regele
întrerupându-şi citirea. Vorbindu-i lui
Neville în englezeşte, apăsa pe cuvinte cu
înţeles. Răsăritenii aceştia – adăugă el –
au cîştigat mult prin legăturile lor cu
cruciaţii... încep să folosească limba
cavalerismului... Ia te uită, Neville, cât
pare de tulburat... Dacă n-ar fi culoarea,
ai zice că se îmbujorează la faţă... Nu mi
s-ar părea ciudat, dacă mi-ar înţelege
cuvintele. Cunosc foarte bine limbile
străine.
— Bietul rob! Nu poate să îndure
privirile majestăţii voastre, zise Neville.
Nu e nimic altceva.
— Fie; dar iată – urmă regele, bătând
cu degetul în peticul de hîrtie şi citind
mai departe – rândurile acestea
îndrăzneţe ne dau de veste că
credinciosul nostru mut are din partea
lui Saladdin o scrisoare către lady Edith
Plantagenet şi ne întreabă cum ar putea
478
să i-o înmâneze el însuşi. Ce crezi despre
această modestă dorinţă, Neville?
— Nu ştiu, sire, cum va privi
majestatea voastră această neobrăzare;
sunt sigur însă că robul care ar duce
sultanului o astfel de misivă din partea
noastră ar avea zilele numărate.
— Slavă Domnului – zise Richard –
nu mă ispiteşte nici una din frumuseţile
lui pârlite de soare; iar ca să-1 pedepsesc
pe omul acesta fiindcă îndeplineşte
poruncile stăpânului său, şi asta chiar în
ziua când m-a scăpat de la moarte, mi se
pare c-ar fi o nedreptate prea mare. Şi
să-ţi dezvălui o taină, Neville; căci deşi
negrul e de faţă, ştii bine că n-ar putea
să repete cuvintele, chiar dacă ar înţelege
ce vorbim... De cincisprezece zile mă
stăpâneşte o vrajă ciudată şi nu ştiu cum
să scap de ea... Cum mă slujeşte cu
credinţă, parcă înadins urmează după
aceea o grea ofensă din partea lui; pe de
altă parte, acel pe care ar trebui să-1
osândesc la moarte pentru trădare sau
ofensă, nu e altul decât omul care mi-a
făcut un bine ce cântăreşte mai greu
decât vina lui şi pentru care onoarea mă
obligă să-l răsplăteasc. În acest chip, îţi
dai seama că sunt lipsit de cea mai
479
plăcută parte a îndatoririlor mele regeşti,
întrucât nu pot nici să pedepsesc, nici să
răsplătesc. Până în clipa în care
înrâurirea acestui astru neprielnic va
trece, nu voi rosti un singur cuvânt în
legătură cu cererea acestui negru, decât
că este neobişnuit de îndrăzneaţă şi că
cel mai bun mijloc de a găsi iertare în
ochii mei ar fi descoperirea pe care mi-a
făgăduit-o... Până atunci, Neville, nu-l
scăpa din vedere şi să fie ospătat precum
se cuvine... Ascultă-mă – adăugă el în
şoaptă – caută-l pe sihastrul din Engaddi
şi trimite-mi-l, fie el sfânt sau sălbatic,
nebun sau înţelept; vreau să-i vorbesc în
taină.
Făcându-i semn nubianului să-l
urmeze, Neville se retrase, ieşind din
cortul regesc uimit de cele văzute şi
auzite, dar mai cu seamă de purtarea
ciudată a regelui. La drept vorbind, nimic
nu era mai uşor decât să urmăreşti firul
gândurilor şi simţămintelor lui Richard,
cu toate că de multe ori nu puteai şti cât
timp aveau să dăinuiască, pentru că
aripile morii nu sunt mai supuse
vânturilor schimbătoare pe cât era regele
faţă de pornirile sale. Dar în acea
împrejurare se străduia într-atât să-şi
480
tăinuiască simţămintele, încât nu se
putea ghici cu uşurinţă dacă gândul lui
cu privire la noua slugă era stăpânit de
nemulţumire sau de bunăvoinţă şi ce
înţeles ascundeau privirile pe care le
îndrepta asupră-i din vreme în vreme.
Binele pe care regele se grăbise să i-l facă
nubianului, ca să înlăture primejdia ce s-
ar fi putut ivi din pricina rănii, părea să
tragă cumpăna înspre slujba pe care
robul i-o făcuse regelui oprind braţul
ucigaşului. S-ar fi zis că între ei trebuia
lămurită o socoteală mai veche, şi că
monarhul, neputând şti dinainte dacă la
răfuială, avea să piardă ori să cîştige,
luase calea de mijloc, care nu-l îndatora
la nimic, nici într-o împrejurare, nici în
alta. Cât despre nubian, orice limbi
europene ar fi ştiut, regele rămânea cu
încredinţarea că cel puţin engleza îi era
cu desăvârşire necunoscută, deoarece,
privindu-l cu luare aminte în timpul
ultimei părţi a convorbirii, îşi spuse că
nu era cu putinţă ca un om care înţelege
o discuţie în care e vorba despre el, să
pară atât de nepăsător.

CAPITOLUL XXII
Cine-i acolo? – Vino mai aproape
481
 Dragul meu prieten fizician.
Sir Eustache Grey

Deşteptându-se, cavalerul
Leopardului se pomeni în împrejurări
atât de deosebite de acelea în care se
aflase atunci când simţise că-l fură
somnul, încât se întrebă dacă nu cumva
era încă prada unui vis, sau dacă
priveliştea nu se schimbase prin cine ştie
ce vrajă. În locul ierbei umede, era culcat
pe un divan de o bogăţie cu adevărat
orientală; o mână binefăcătoare îl
dezbrăcase de pieptarul de păr de cămilă
pe care îl purta pe sub armură,
înlocuindu-l cu un veşmânt de noapte
din cea mai fină ţesătură, peste care îi
pusese o mantie largă de mătase. Se
culcase sub palmierii deşertului şi acum
se trezise sub un strălucit baldachin de
mătase, scânteind în cele mai aprinse
culori ale cusăturilor chinezeşti; divanul
era ascuns de un văl străveziu, menit să-
i apere somnul de gâzele care nu-l
slăbiseră o clipă de când pusese piciorul
în acele ţinuturi.
Privi în juru-i, ca să se încredinţeze
că nu visa: tot ce-i cădea sub priviri se
potrivea de minune cu bogăţia divanului.
482
O baie ce se mişca după dorinţă, făcută
din lemn de cedru şi căptuşită cu argint,
împrăştia aburi îmbibaţi cu cele mai
îmbătătoare miresme. Pe o măsuţă de
abanos, aşezată lângă pat, se afla un vas
de argint, plin cu şerbet rece ca zăpada
şi cu gustul cel mai ales; setea pricinuită
de licoarea adormitoare pe care o băuse
făcu să i pară şi mai plăcut. Ca să-şi
risipească cu desăvârşire greutatea pe
care o simţea în trup, cavalerul hotărî să
se îmbăieze numaidecât şi se simţi foarte
înviorat după aceea. Se şterse cu
prosoape de India şi se gândi să-şi
îmbrace veşmintele lui aspre de
războinic, ca să vadă dacă lumea se
schimbase tot atât de mult afară ca şi
înăuntru. Îşi căută însă în zadar hainele;
în locul lor găsi un veşmânt sarazin,
făcut dintr-o ţesătură de preţ, alături de
un iatagan şi de un hanger, vrednice a fi
purtate de cei mai aleşi dintre emiri. Nu
putu să vadă altceva în această dărnicie
decât că luaseră pesemne hotărârea să-1
facă a-şi lepăda credinţa, întrucât se ştia
că înalta preţuire a sultanului faţă de
cunoştinţele şi vitejia europenilor îl
îndemna totdeauna să-i încarce de
daruri pe cei ce, fiind prinşi în lupte, se
483
lăsau ispitiţi să pună pe cap turbanul.
Închinându-se cu toată smerenia, sir
Kenneth hotărî să înfrunte o astfel de
capcană; şi ca s-o poată face cu şi mai
multă străşnicie, hotărî să nu se
folosească decât cu mare cumpătare de
bunăvoinţa oamenilor şi de lucrurile
scumpe ce-l înconjurau. Îşi simţea capul
încă greu şi mintea amorţită. Dându-şi
seama că nu putea să treacă pragul casei
dezbrăcat cum era, se trânti din nou pe
divan şi adormi după câteva clipe.
Deodată însă, auzi glasul lui Hakim care,
din uşa cortului, îl întrebă cum stă cu
sănătatea şi dacă se odihnise îndeajuns.
— Pot să intru în cortul tău? adăugă
el. Perdeaua de la intrare am găsit-o dată
într-o parte.
— Stăpânul – răspunse sir Kenneth,
hotărât să dea dovadă că nu-şi uitase
câtuşi de puţin noua lui stare – stăpânul
n-are nevoie de încuviinţare ca să intre
în cortul robului său.
— Dar dacă nu vin ca stăpân?
întrebă El Hakim.
— Tămăduitorul are voie oricând să
vină la patul bolnavului.
— În clipa aceasta nu vin nici ca
tămăduitor; de aceea am cerut
484
încuviinţarea ca să intru sub
acoperământul cortului tău.
— Oricine vine ca prieten, şi pân-
acum aşa te-ai arătat în ochii mei,
găseşte casa prietenului totdeauna
deschisă.
— Dar să zicem că nu vin nici ca
prieten, spuse înţeleptul maur, vorbind
în parabole ca toţi cei de-un neam cu el.
— Vino cum îţi face plăcere – spuse
cavalerul, sâcâit de această vorbire
ocolită; fii oricine doreşti; ştii foarte bine
că nu stă nici în puterea nici în dorinţa
mea să te împiedic de a intra.
— Atunci, află că vin ca vechiul tău
duşman, dar ca un duşman mărinimos
şi deschis la cuget.
Astfel grăind, trecu pragul şi în clipa
când să se apropie de patul
surghiunitului, cu toate că glasul
rămânea al lui Adonbec, vraciul arab,
înfăţişarea, veşmântul şi trăsăturile lui
erau ale lui Ilderim din Kurdistan, pe
nume Sheerkohf. Privindu-l, sir Kenneth
se aştepta să-1 vadă pierind, ca o
nălucire scornită de închipuirea lui.
— E drept oare să rămâi uimit – vorbi
Ilderim – tu, un războinic încercat,
atunci când vezi că un ostaş se pricepe
485
întrucâtva şi la tămăduirea bolilor?...
Ştii, fireşte, nazarinene, că un călăreţ
dibaci se cuvine a fi destoinic să-şi
înhame calul, precum ştie să-l şi
încalece; să se priceapă a-şi căli
iataganul, precum ştie să-l şi mânuiască
în lupte; să-şi poată lustrui armele,
precum ştie să şi poarte şi, mai cu
seamă, să fie in stare a lecui rănile,
precum ştie să le şi pricinuiască.
În timp ce sarazinul vorbea, cavalerul
creştin închise ochii de mai multe ori; cât
îi ţinea închişi, înfăţişarea lui El Hakim,
cu benişul lui fluturător şi lung, de
culoare închisă, cu căciula tătărască
trasă pe ochi, cu mişcările lui pline de
înţelepciune, îi stăruia viu în minte; dar
de îndată ce-i deschidea, bogatul şi
falnicul turban scânteietor de nestemate,
uşoara cămaşă de zale, bătută în oţel şi
în argint, care strălucea şi sclipea la fiece
mişcare a trupului, în sfârşit, trăsăturile
lipsite de recea lor asprime, un obraz mai
puţin ars de soare, chipul limpezit din
stufăria bărbii negre (acum tăiată frumos
şi pieptănată cu multă îngrijire), toate
acestea i-l aminteau pe războinic, iar
nicidecum pe înţelept.

486
 — Tot uimit eşti? întrebă emirul. Ai
străbătut lumea cu o minte atât de puţin
înţelegătoare ca să te miri că oamenii nu
sunt întotdeauna ceea ce par?... Oare tu
însuţi eşti omul care pari a fi?
— Nu, pe sfântul Andrew – strigă
cavalerul – întrucât trec drept un mişel
în tabăra creştinilor, iar eu am cugetul
împăcat, ştiind că sunt un om cinstit, cu
toate c-am greşit.
— Aşa te-am judecat şi eu, şi întrucât
am mâncat sare împreună, m-am socotit
dator să te smulg ocării şi ghearelor
morţii. Dar pentru ce rămâi culcat, când
soarele s-a înălţat de mult în slăvi? Sau
veşmintele care au fost încărcate pe
cămile sunt nevrednice să-ţi acopere
trupul?
— De bună seamă că nu-s
nevrednice, dar nu se potrivesc cu starea
mea; dă-mi straiul unui rob, nobile
Ilderim, şi-1 voi îmbrăca bucuros, dar nu
mă pot împăca cu gândul să port
veşmântul unui războinic din Orient şi
turbanul musulmanului.
— Neamul tău, nazarinene, e atât de
bănuitor încât nu se poate să nu fie el
însuşi bănuit. Nu ţi-am spus oare că
Saladdin înţelege să-i primească în sânul
487
credinţei musulmane numai pe cei ce se
simt ei inşişi în stare să îmbrăţişeze legea
Profetului? Silnicia şi înşelăciunea sunt
străine gândurilor sale pentru
răspândirea adevăratei credinţe. Când
un orb vede din nou, printr-o minune,
aceasta-i voia lui Dumnezeu – crezi tu că
s-ar pricepe să-i lumineze ochii vreun
tămăduitor de pe pământ? Nu. Un astfel
de tămăduitor ar putea doar să-şi
chinuiască bolnavul cu uneltele sale, sau
să-i aline vremelnic suferinţa cu
balsamurile şi leacurile sale, lăsându-l
însă pradă întunericului adânc. Tot aşa
se petrece şi cu orbirea minţii. Dacă
printre franci sunt mulţi aceia care,
numai de dragul avuţiilor acestei lumi au
primit turbanul Profetului şi urmează
legile lui Ismail, ocara să cadă pe cugetul
lor. Ei înşişi au căutat momeala, nu le-a
fost pusă dinainte de sultan. Atunci, la
judecata de apoi, când îşi vor primi
osânda ca făţarnici, în străfundurile
gheenei, mai prejos decât creştinii şi
jidovii, decât vrăjitorii şi închinătorii la
chipuri cioplite, când vor fi osândiţi să
mănânce roadele pomului tacun,
căpăţânile diavolilor, vina va fi a lor şi nu
a sultanului, şi ei o vor ispăşi. Aşadar,
488
poartă fără nici o remuşcare şi fără nici o
bănuială veşmântul ce ţi-a fost dăruit;
căci dacă ai să te duci în tabăra lui
Saladdin, îmbrăcămintea ta obişnuită te-
ar putea supune la cele mai supărătoare
iscodiri şi chiar la ocări.
— Dacă am să mă duc în tabăra lui
Saladdin?... Vai, dar mai pot oare să fac
ce vreau, nu sunt dator să te urmez
pretutindeni?
— Voinţa ta însăşi să-ţi călăuzească
paşii, tot aşa cum vântul spulberă
oriunde îi place nisipul pustiei.
Strălucitul vrăjmaş care s-a luptat cu
mine şi era cât pe ce să-mi cucerească
iataganul, nu poate fi robul meu,
asemenea celui ce se târăşte la picioarele
mele. Dacă bogăţia şi puterea te-ar face
să te apropii de noi, ţi le-aş făgădui; dar
cel ce n-a vrut să primească darurile
sultanului, atunci când sabia îi atârna
deasupra capului, nu le va primi, ştiu
prea bine, nici acum când e în voia lui să
aleagă.
— Dovedeşte-ţi încă o dată mărinimia
în toată înălţimea ei, nobile emir,
încetând de a-mi făgădui o răsplată pe
care cugetul meu n-o poate îngădui,
răspunse sir Kenneth. Mai degrabă, lasă-
489
mă să-ţi fac dovada recunoştinţei pe care
o datorez bunăvoinţei tale cavalereşti şi
măreţiei tale sufleteşti, de care nu sunt
vrednic.
— Nu spune că eşti nevrednic, – îl
întrerupse Ilderim, nu înţelegi că în urma
vorbelor pe care le-am schimbat şi a
povestirilor tale în legătură cu
frumuseţile de la curtea lui Melech-Ric,
am cutezat să-mi iau altă înfăţişare şi să
pătrund în tabăra lui? Prin aceasta mi-ai
dat prilejul unei încântări cum n-am mai
simţit în viaţa mea, şi cum n-am să mai
simt până în clipa când slăvile raiului se
vor deschide dinaintea ochilor mei.
— Nu te înţeleg, zise Kenneth, când
îmbujorându-se la faţă, când pălind,
deoarece îşi dădea seama că vorbele luau
o întorsătură foarte gingaşă.
— Nu mă înţelegi! strigă emirul; dacă
priveliştea care m-a încântat în cortul
regelui Richard a scăpat vederii tale, am
să te socotesc mai nătâng ca un
măscărici. E adevărat că în clipa aceea te
ameninţa osânda morţii; eu, însă, chiar
dacă mi-ar fi fost retezat capul, cea din
urmă privire a ochilor mei înceţoşaţi de
moarte s-ar fi îndreptat, ca într-un
farmec, spre încântătoarea făptură, şi
490
capul meu s-ar fi rostogolit la picioarele
minunatei hurii, ca să atingă cu buzele
tremurătoare marginea veşmântului ei...
Această regină a Angliei, care prin
frumuseţea ei tulburătoare merită să fie
regina întregului pământ... Câtă duioşie
în ochii ei de peruzea!... Câtă strălucire
în cosiţele ei de aur!... Pe mormântul
Profetului, nu-mi vine să cred că huria
care îmi va întinde cupa de adamant a
nemuririi va fi vrednică de o mai
înflăcărată mângâiere...
— Sarazinule – rosti cu asprime sir
Kenneth – vorbeşti de soţia lui Richard al
Angliei, despre care bărbaţii nu gândesc
şi nu vorbesc ca despre o femeie ce poate
fi râvnită, ci ca despre o regină la care
trebuie să te închini.
— Să am iertare – răspunse maurul –
uitasem evlavia cu care priviţi voi partea
femeiască, pe care o socotiţi mai potrivită
să fie privită cu încântare şi cu evlavie,
decât dorită şi stăpânită. Dar întrucât
ceri atâta cinstire pentru făptura aceea
atât de gingaşă, în care totuşi fiece
mişcare, pas, privire, arată o adevărată
femeie, cred că nimic altceva decât o
dragoste pământească nu poate insufla
cealaltă făptură, cu cosiţe negre şi cu
491
privirea atât de măreaţă. Mărturisesc că
înfăţişarea ei aleasă dezvăluie totodată
tărie şi nevinovăţie... Şi totuşi, te
încredinţez că în anume împrejurări, şi
ea ar mulţumi iubitului cutezător care ar
iubi-o ca pe o muritoare, iar nicidecum
ca pe o zeiţă.
— Cinsteşte pe ruda lui Inimă-de-Leu
– rosti Kennteh în prada mâniei pe care
nu şi-o mai putea stăpâni.
— S-o cinstesc! răspunse emirul în
zeflemea. Pe sfinta Kaaba, dacă o voi
cinsti, va fi numai ca logodnică a lui
Saladdin.
— Sultanul păgân e nevrednic să
sărute urma picioarelor prinţesei Edith
Plantagenet, strigă scoţianul, sărind jos
de pe divan.
— Ah, ah, ce-a spus ghiaurul? rosti
emirul ducându-şi mâna la prăselele
hangerului, în timp ce fruntea lui se
înroşise ca arama, iar zvâcnirile gurii şi
ale obrazului făceau să-i tremure fiece fir
din barbă, de parcă fiecare dintre ele ar fi
avut viaţă.
Cavalerul scoţian, care ţinuse piept
mâniei de leu a lui Richard, nu se lăsă
tulburat de furia de tigru a sarazinului.

492
 — Ceea ce ai auzit – răspunse el,
încrucişîndu-şi braţele pe piept cu
nepăsare. Dac-aş avea mâinile dezlegate,
aş fi în stare s-o strig sus şi tare, luptând
împotriva întregii lumi, şi n-aş socoti
isprava cea mai grozavă din viaţa mea, să
înfrunt cu sabia treizeci de coase sau
treizeci de ace ca acestea, adăugă el,
arătând cu degetul iataganul şi hangerul
emirului.
În timp ce sir Kenneth rostea aceste
vorbe, sarazinul căută să se liniştească,
desprinzându-şi mâna de pe armă, ca şi
cum ar fi făcut mişcarea fără voia lui;
totuşi urmă cu destulă mânie:
— Pe iataganul Profetului – zise el –
care e totodată cheia cerului şi a iadului,
însemnează că nu ţii mult la viaţă, frate,
atunci când rosteşti astfel de cuvinte!
Crede-mă, dacă mâinile ţi-ar fi dezlegate,
cum spui, un adevărat credincios le-ar
da atât de mult de lucru, încât te-ar
cuprinde dorinţa să le ştii mai bine
încleştate în verigi de fier... Dar îmi dau
seama că mâinile îţi sunt legate în clipa
aceasta – adăugă sarazinul cu glas mai
prietenos – legate din pricina însăşi a
pornirilor tale, gingaşe şi cavalereşti, şi
n-am de gând, cel puţin deocamdată, să
493
le dezleg. Ne-am pus la încercare puterile
şi vitejia în altă împrejurare; poate că ne
vom mai întâlni pe câmpul de bătaie, şi
atunci – ruşine aceluia care va fugi cel
dintâi din faţa vrăjmaşului!... Dar în
clipa de faţă suntem prieteni şi m-aştept
din parte-ţi la ajutor, iar nicidecum la
înfruntări şi vorbe de ocară.
— Suntem prieteni, întări cavalerul.
Urmă un răstimp de tăcere, în care
înflăcăratul sarazin străbătu cortul de
colo-colo, cu paşi mari, ca leul care, zice-
se, după ce s-a aprins de mânie, face
astfel ca să-şi domolească clocotul
sângelui, mai înainte de-a se trânti în
culcuş. Europeanul, mai rece, părea
netulburat; dar, fără îndoială, căuta şi el
să-şi potolească înverşunarea care-i
fusese atât de neaşteptat trezită.
— Să judecăm lucrurile în linişte,
rosti în cele din urmă sarazinul; ştii că
pot lecui suferinţele şi e scris că cel ce
doreşte să se tămăduiască nu trebuie să
se ferească de atingerea tămăduitorului...
Aşadar, am să pun degetul pe rană... O
iubeşti pe această rudă a lui Melech-
Ric... Ridică vălul ce-ţi acoperă
gândurile, sau, dacă vrei, nu-l ridica, dar
află că ochii mei pătrund prin el.
494
 — Am iubit-o – răspunse sir Kenneth
după un răstimp de îngândurare – aşa
cum un om iubeşte numai darurile
cerului; şi i-am căutat privirea, aşa cum
păcătosul caută iertarea cerului.
— Şi n-o mai iubeşti?
— Vai, nu mai sunt vrednic de o
asemenea iubire! Dar să nu mai vorbim
despre asta, rogu-te; orice cuvânt al tău
mă doare ca împunsătura unui pumnal.
— Dă-mi voie să-ţi mai pun o singură
întrebare: atunci când tu, un războinic
necunoscut şi sărac, ţi-ai înălţat privirea
atât de cutezător, aveai vreo nădejde de
izbândă?
— Iubirea nu poate trăi fără nădejde;
iubirea mea însă era mai mult un fel de
deznădejde; era ca gândul corăbierului
naufragiat, aflat în voia valurilor, care,
înotând din talaz în talaz, zăreşte din
când în când, în zare, lumina farului, şi
ştiind că acolo e pământ, îşi îndreaptă
necontenit privirea spre steaua mântuirii
lui, deşi sleirea puterilor îl vesteşte că nu
va ajunge nicicând până la ea.
— Şi-acum, nădejdile ţi s-au înecat şi
această stea a mântuirii s-a stins pentru
totdeauna?

495
 — Pentru totdeauna, adeveri şir
Kenneth, sugrumat, ca şi cum glasul lui
ar fi ieşit dintr-un mormânt năruit.
— Eu cred – spuse sarazinul – că
dacă ceea ce îţi lipseşte ţie este doar acea
stea, acea licărire a fericirii pe care ai
avut-o până acum, lumina farului tău ar
putea fi aprinsă din nou, nădejdea ta ar
putea fi pescuită din valurile în care s-a
scufundat, şi tu însuţi, bunule cavaler, ai
putea să începi a-ţi urmări iară nălucirile
unui vis de neatins, ca şi lumina lunii;
căci dacă mâine ţi-ai cuceri iară faima
umbrită azi, aceea pe care o iubeşti nu
va fi mai puţin odraslă regească şi
logodnica făgăduită lui Saladdin.
— Cât aş vrea să fie altfel, răspunse
scoţianul. Şi dacă m-aş... Se opri, ca un
om care se sfieşte să se laude într-o clipă
în care spusele lui nu pot fi puse la
încercare. Sarazinul zâmbi sfârşindu-i
vorba:
— Ai vrea să-l înfrunţi pe sultan într-
o luptă dreaptă?
— Chiar dacă s-ar întâmpla aceasta,
Saladdin n-ar fi nici cel dintâi, nici cel
mai viteaz musulman dintre toţi cei care
au cunoscut ascuţişul lăncii mele.

496
 — Se poate, dar mi se pare că
sultanul ar socoti cu totul nepotrivit să-
şi primejduiască în felul acesta norocul
de a avea o logodnică de sânge regesc şi
izbânda într-un mare război.
— L-aş putea întâlni pe câmpul de
luptă, rosti cavalerul, a cărui privire se
aprinse de nădejde la un astfel de gând...
— Acolo îl vei întâlni totdeauna şi nu
e obişnuit să dea pinteni calului atunci
când vede că are în faţă un viteaz... Dar
n-aveam de gând să vorbesc despre
sultan. Să ne întoarcem la ceea ce voiam
să-ţi spun. Într-un cuvânt, dac-ar fi o
mulţumire pentru tine ca regele Richard
să descopere, cu ajutorul tău, pe
ticălosul care a furat flamura Angliei, eu
te pot ajuta; fireşte, dacă vrei să te laşi
îndrumat, căci Lacman a spus: „Dacă
pruncul vrea să meargă, doica e datoare
să-i călăuzească pasul, iar dacă
neştiutorul vrea să înţeleagă, înţeleptul
trebuie să-l înveţe.”
— Şi tu eşti un înţelept, Ilderim, deşi
sarazin; şi tu eşti mărinimos, deşi păgân;
mi-am dat seama şi de una şi de alta.
Aşadar, călăuzeşte-mă în această faptă
şi, dacă nu-mi vei cere nimic care să fie
împotriva cinstei şi a credinţei mele
497
creştineşti, te voi urma fără şovăire. Fă
ceea ce mi-ai spus şi după aceea ia-mi
viaţa!
— Ascultă: câinele tău s-a însănătoşit
pe deplin, mulţumită acelui leac
dumnezeiesc care tămăduieşte oamenii şi
dobitoacele, înţelepciunea acestui
dobitoc îţi va da putinţa să-i descoperi pe
cei care au vrut să-l răpună.
— Ah, acum înţeleg; cum de nu m-
am gândit la asta?
— Dar spune, n-ai în tabără un
slujitor sau un scutier care să cunoască
acest câine?
— În clipa în care m-aşteptam să
primesc moartea, am trimis în Scoţia, cu
scrisori, la cei dragi, pe credinciosul meu
scutier, care îţi datorează viaţa... Nimeni
altul nu cunoaşte câinele... Eu însă sunt
îndeajuns de cunoscut... Aş fi cunoscut
şi numai după glas în tabără, unde n-am
fost cel din urmă, luni de-a rândul.
— Vă veţi schimba înfăţişarea şi tu, şi
câinele, în aşa chip că nimeni n-o să vă
mai cunoască... Îţi spun că nici fratele
tău de arme, nici fratele tău de sânge nu
te vor descoperi dacă ai să te laşi călăuzit
de sfaturile mele. M-ai văzut făcând
lucruri şi mai grele... Acel ce poate să-i
498
smulgă pe cei ursiţi pieirii dintre umbrele
întunecate ale morţii, poate să înceţoşeze
privirile celor vii. Ascultă-mă însă: într-
un singur chip te vei bucura de această
bunăvoinţă: să duci o scrisoare din
partea lui Saladdin rudei lui Melech-Ric,
al cărui nume poate fi rostit tot atât de
greu de buzele noastre, ale răsăritenilor,
pe cât de încântătoare e frumuseţea ei
pentru ochii noştri.
Sir Kenneth rămase pe gânduri mai
înainte de-a răspunde, iar sarazinul,
băgând de seamă că nu şovăie, îl întrebă
dacă nu îi era teamă să aducă la
îndeplinire o astfel de sarcină.
— Nu, chiar dacă m-ar aştepta
moartea, răspunse sir Kenneth. M-am
gândit însă dacă cinstea îmi îngăduie să
duc o scrisoare din partea sultanului şi
dacă se cuvine ca lady Edith să
primească o asemenea scrisoare din
partea unui prinţ păgân.
— Pe capul lui Mahomed şi pe cinstea
mea de războinic! strigă emirul. Pe
mormântul din Mecca şi pe sufletul
părintelui meu, îţi jur că această
scrisoare e alcătuită cu cea mai
neîntinată cuviinţă. Mai degrabă ar
putea cântecul privighetoarei să ofilească
499
trandafirul pe care l-a îndrăgit, decât ar
mâhni cuvintele lui Saladdin auzul
frumoasei verişoare a regelui Richard.
— Atunci – rosti cavalerul – voi duce
scrisoarea sultanului cu toată credinţa,
ca şi cum aş fi vasalul său; de bună
seamă că în afară de această sarcină, pe
care o voi duce la îndeplinire, sunt dintre
toţi oamenii cel mai puţin hotărât să-i
slujească de mijlocitor sau de sfetnic în
ciudata lui poveste de dragoste.
— Saladdin e om de inimă –
răspunse emirul – şi nu va da pinteni
calului ca să facă o săritură pe care
acesta n-o poate face... Vino în cortul
meu – adăugă el – acolo ai să capeţi o
înfăţişare prin care, ca şi prin întunericul
nopţii, nu va străbate nici un ochi.
Atunci vei putea să mergi prin tabăra
nazarinenilor ferit de ochii muritorilor, ca
şi cum ai avea în brâu un inel vrăjit.

CAPITOLUL XXIII
În semn de vrajă mâna sus a ridicat
Şi în pustiu deodată totul s-a
schimbat;
Iar toate ciudăţeniile din jurul lor
Par plăsmuirea unui vis chinuitor.
Astolfo, Romanţă
500
 Dar să ne întoarcem puţin în urmă,
la clipa în care nefericitul cavaler al
Leopardului fusese dăruit de regele
Richard vraciului arab, aproape în robie
şi astfel, alungat din lagărul cruciaţilor
în rândurile cărora strălucise de atâtea
ori. Uluit, cu simţământul aceluia care
căzând din vârful muntelui într-o
prăpastie şi scăpând totuşi cu viaţa, abia
mai poate să se târască fără să-şi dea
seama ce se întâmplă cu el, îşi urmă
noul stăpân, căci aşa trebuia să-1
numească de acum încolo pe Hakim,
până la corturile maurilor, unde se aflau
însoţitorii şi lucrurile de trebuinţă ale
înţeleptului. Ajuns la cort, se trânti, fără
să rostească o vorbă, în culcuşul acoperit
c-o piele de bivol, pe care i-l arătă
călăuza sa şi, ascunzându-şi faţa în
mâini, gemu amarnic, ca şi cum inima ar
fi fost gata să-i sară din piept. Vraciul,
care poruncea numeroaselor lui slugi să
pregătească totul pentru plecare, aceasta
urmând să se petreacă a doua zi, în
revărsatul zorilor, îl auzi şi, înduioşat
peste măsură, îşi întrerupse
îndeletnicirile şi se lăsă jos, lângă
nefericitul cavaler, ca să-l mângâie,
501
încrucişîndu-şi picioarele sub el, după
obiceiul orientalilor.
— Prietene – zise el – nu-ţi pierde
cumpătul, căci, aşa cum spune poetul, e
mai bine pentru cineva să fie sluga unui
stăpân cumsecade decât robul pornirilor
lui nesocotite. Hai, ţine-ţi firea, gândeşte-
te că dacă Isuf ben Iagub a fost vândut
de fraţii lui faraonului din Egipet, regele
tău te-a dăruit cuiva care îţi va fi ca un
frate.
Sir Kenneth făcu o sforţare ca să-i
mulţumească lui Hakim; dar inima prea
îi era grea şi murmurul de neînţeles pe
care se străduia să-l scoată drept
mulţumire, îl făcu pe bunul vraci să se
lipsească de neputincioasele lui
mângâieri. De aceea, îşi lăsă robul, sau
oaspetele, să-şi descarce amărăciunea în
voie şi, poruncind să se facă pregătiri
pentru plecarea de a doua zi, se aşeză pe
covorul din cort ca să ia o gustare. După
ce se îndestulă, aceleaşi merinde îi fură
dăruite şi cavalerului scoţian; dar, deşi
robii îi făcură cunoscut că drumul de a
doua zi avea să fie greu şi că foarte târziu
le stătea în putinţă să facă un popas
pentru hrană, sir Kenneth nu-şi putu
înfrânge dezgustul pentru orice fel de
502
mâncare şi nu izbutiră să-l înduplece să
ia în gură altceva decât apă rece. Rămase
treaz mult timp după ce vraciul arab îşi
făcuse rugăciunea obişnuită şi se lăsase
furat de somn, şi ţinea ochii încă
deschişi, la ceasul târziu din noapte,
când slugile începură să se mişte.
Această mişcare, deşi nu era însoţită de
cuvinte sau de zgomote, îl făcu să
înţeleagă că se încărcau cămilele şi se
pregăteau de plecare, în timpul acestor
pregătiri, cel din urmă care fu tulburat,
în afară de vraci, fu cavalerul scoţian,
căruia abia pe la trei dimineaţa, un fel de
majordom sau de intendent veni să-i dea
de veste că trebuia să se scoale. Se
supuse fără o vorbă şi îl urmă în lumina
lunii, spre locul unde erau adunate
cămilele, dintre care cele mai multe erau
încărcate cu poveri; una singură
îngenunchease şi părea că-şi aşteaptă
încărcătura. Ceva mai departe se zăreau
câţiva cai cu hăţurile şi şeile puse.
Hakim însuşi se ivi curând şi sări în şa
pe atât de sprinten pe cât îi îngăduia
gravitatea lui, apoi dădu poruncă să i se
aducă şi lui Kenneth un cal pe care-l
arătă el însuşi. Un ofiţer englez avea
însărcinarea să-i călăuzească prin
503
mijlocul taberei cruciaţilor şi să vegheze
asupră-le. Totul fiind pregătit, cortul fu
ridicat cu o grabă uimitoare, iar pânzele
şi stâlpii fură încărcaţi pe cea din urmă
dintre cămile. Când vraciul rosti solemn
versetul din Coran: „Domnul să ne fie
călăuză, iar Mahomed ocrotitor în pustie
ca-n brazda roditoare”, întreaga caravană
se puse în mişcare.
Străbătând lagărul, oamenii de pază
îi recunoscură şi-i lăsară să treacă
netulburaţi; câţiva cruciaţi mai zeloşi
mormăiră totuşi felurite ocări la adresa
Profetului. În cele din urmă caravana se
înşirui pentru drum, luându-şi măsuri
de apărare. Doi sau trei călăreţi porniră
înainte, ca avangardă; alţi doi rămaseră
în urmă, la o bătaie de archebuză, şi în
clipa când întinderea câmpiei îngădui,
alţi câţiva se desprinseră din rânduri ca
să vegheze de o parte şi de alta. Înaintau
în bună rânduială, în timp ce sir
Kenneth aruncă o ultimă privire asupra
lagărului învăluit în razele lunii, din care
se simţea alungat, lipsit de onoare şi de
libertate, departe de flamurile strălucite
sub care nădăjduise să-şi cucerească
faima, departe de corturile cavalerilor,
departe de creştinătate şi... de Edith
504
Plantagenet. Hakim, care mergea alături
de el, îi spuse, cu glasul lui mângâietor,
grav, că nu era înţelept să privească în
urmă atunci când drumul se deschidea
înainte. În timp ce Adonbec vorbea, calul,
sau mai bine zis iapa lui sir Kenneth,
făcu o săritură atât de primejdioasă, de
parcă ar fi vrut să adeverască povaţa.
Asta îl sili pe scoţian să fie cu mai multă
băgare de seamă, părând că iapa ar vrea
să scape din frâu; totuşi, se cuminţea
lesne, îndată ce era strunită, şi înainta
într-un pas foarte vioi.
— Însuşirile acestui cal – rosti
înţeleptul Hakim – sunt asemenea
acelora ale soartei omeneşti: atunci când
pasul îi e liniştit şi măsurat, călăreţul
trebuie să fie cu cea mai mare băgare de
seamă ea să nu cadă din şa; tot astfel,
atunci când suntem în culmea propăşirii,
se cuvine să fim mai înţelepţi şi mai ageri
ca oricând, pentru a preîntâmpina
nenorocirea.
Un stomac îndestulat nu vrea să mai
primească nici o lingură de miere.
Tocmai de aceea, cavalerul nostru,
împovărat de umilinţi şi de supărări,
simţi că-i cuprins de nerăbdare auzind
că nenorocirea lui e folosită mereu ca
505
prilej de parabole şi zicale, oricât ar fi
fost ele de înţelepte şi de potrivite cu
starea în care se afla.
— Mi se pare – rosti el morocănos –
că nu e nevoie să mi se dea încă o pildă
despre nestatornicia soartei; şi poate că
ţi-aş mulţumi, înţeleptule Hakim, pentru
alegerea calului, dacă neastâmpăratul
dobitoc m-ar trânti aşa ca să-mi frâng
grumazul.
— Frate – răspunse arabul – vorbeşti
ca toţi acei ce şi-au pierdut judecata...
Tu îţi spui în inima ta că înţeleptul ar fi
trebuit să-ţi dea ţie, ca unui oaspete,
calul mai tânăr şi mai bun şi să-1 fi
păstrat pentru dânsul pe cel mai bătrân;
află însă că metehnele calului bătrân pot
fi strunite de dârzenia călăreţului tânăr,
în timp ce înfocarea calului tânăr cată să
fie ţinută în frâu de cumpătul călăreţului
mai bătrân.
Astfel grăi înţeleptul, dar sir Kenneth
nu-i răspunse nimic şi vorbele n-aveau
cum să se mai înfiripe. Obosit să tot dea
poveţe şi să mângâie un om care nu voia
să fie mângâiat, vraciul făcu semn unuia
dintre însoţitorii săi, poruncindu-i să se
apropie.

506
 — Hasan – zise el – vrei să ne
povesteşti ceva ca să ne mai treacă de
urât pe drum?
Hasan, de meşteşugul lui povestitor
şi stihuitor, văzând că era nevoie de el,
căută să-şi dovedească priceperea.
— Stăpân al palatului vieţii – îi
răspunse el vraciului – tu, în faţa căruia
îngerul Azrael îşi desface aripile şi-şi ia
zborul; tu, mai înţelept decât Soliman
ben Daud , pe veşmântul căruia era scris
adevăratul nume al aceluia care
stăpâneşte duhurile stihiilor, ferească
cerul ca în vreme ce urmezi calea
binefacerii, purtând leacul şi nădejdea
oriunde soseşti, călătoria ta să fie atinsă
de urât, din lipsă de cântec sau de
poveste! Robul tău, atâta vreme cât sta-
va în preajmă-ţi, fi-va gata oricând să-şi
descarce comorile ţinerii de minte,
precum îşi revarsă apele izvorul din
adâncuri ca să-1 răcorească pe drumeţ.
După aceste vorbe, Hasan îşi întări
glasul şi începu o poveste de dragoste şi
de vrăji, amestecată cu isprăvi războinice
şi împodobită cu sclipitoare crâmpeie din
stihurile poeţilor persani, pe care
povestitorul părea să-i cunoască bine.
Însoţitorii vraciului, în afară de călăuzele
507
cămilelor, se apropiară în mare număr de
povestitor, îmbulzindu-se pe cât putea să
îngăduie cinstirea pe care o dădeau
stăpânului, bucurându-se de plăcerea pe
care întotdeauna o simt răsăritenii la
auzul poveştilor. În orice altă
împrejurare, deşi nu prea cunoştea
limba, sir Kenneth ar fi ascultat cu mai
multă luare aminte o astfel de poveste,
care, deşi alcătuită de o închipuire mult
mai înflăcărată şi tâlcuită într-un grai
mai înflorit şi mai colorat, avea totuşi o
mare asemuire cu multe din cântecele de
vitejie cunoscute pe atunci în Europa.
Dar în starea în care se găsea, de-abia
dacă îşi dădu seama că de mai bine de
două ceasuri, un om din mijlocul
călăreţilor povestea şi cânta, mlădiindu-
şi glasul după feluritele întâmplări din
povestire şi făcându-i pe ascultători,
când să murmure surd, bucuroşi, când
să rostească cuvinte de adevărată uimire,
sau să ofteze şi să lăcrimeze; ba, adeseori
chiar, lucru cu totul neobişnuit la astfel
de ascultători, zâmbeau şi râdeau. Oricât
de adâncit ar fi fost în amărăciunile lui,
luarea aminte a surghiunitului fu izbită
deodată de urletul stins al unui câine
închis într-o cuşcă de papură, legată pe
508
spatele unei cămile, în care recunoscu,
ca orice vânător încercat, glasul
credinciosului său copoi. Acel urlet jalnic
arăta că dobitocul simţise că stăpânul lui
se afla pe aproape şi-i cerea, în felul lui,
ajutor ca să-şi dobândească iar
libertatea.
„Vai, bietul meu Roswall – îşi zise în
sine cavalerul – tu ceri ajutorul cuiva a
cărui robie e mult mai grea decât a ta...
N-am să arăt că te-am auzit şi n-am să-ţi
întorc semnele de iubire, ca să nu fac şi
mai amară despărţirea noastră.”
Aşa trecură acele ceasuri ale nopţii şi
ale zorilor, ceţoase, mohorâte, care par,
în inima Siriei, un fel de amurg al
dimineţii. Dar când cea dintâi geană de
lumină a soarelui se ivi în zare, când cea
dintâi rază săgeta scânteind în picăturile
de rouă care înveşmântau pustiul, glasul
tunător al lui El Hakim îl stăvili dintr-o
dată pe acel al povestitorului, trimiţând
peste nisipuri chemările solemne pe care
muezinii le strigă în fiecare dimineaţă din
înălţimea minaretelor: „La rugăciune! La
rugăciune! Allah il Allah! La rugăciune!
Mahomed e Profetul lui Dumnezeu! La
rugăciune! La rugăciune! Vremea fuge şi
vă scapă! La rugăciune! Ziua judecăţii se
509
apropie!” într-o clipită, toţi musulmanii
săriră de pe cai şi, întorcându-se cu faţa
spre Mecca, îndepliniră în nisip ritualul
spălării, pe care în alte împrejurări,
credincioşii Profetului sunt datori să-l
facă cu apă. Printr-o scurtă dar caldă
rugăciune, cerură cu toţii ocrotirea lui
Allah şi a Profetului, precum şi iertarea
păcatelor.
Sir Kenneth însuşi, deşi mintea şi
prejudecăţile lui se răzvrăteau văzându-
şi tovarăşii de drum cuprinşi de ceea ce
pentru el nu era altceva decât un act de
idolatrie, nu se putu împiedica să nu
respecte ruga caldă, pornită din inimă, a
acestor oameni, şi să nu fie îndemnat de
însufleţirea lor să-şi ridice glasul spre cer
cu cea mai adâncă smerenie, uimit de
acele simţăminte noi, care îl putuseră
face să însoţească în rugăciune, deşi cu
alt soi de cuvinte, tocmai pe sarazini, a
căror idolatrie o socotea o nelegiuire ce
necinstea acea ţară unde se săvârşiseră
minuni atât de dumnezeieşti, şi în care
sunase ceasul mântuirii. Totuşi, pornirea
lui cucernică, deşi izvorâtă dintr-o
tovărăşie atât de ciudată, ţâşnise din
simţământul îndatoririlor lui religioase,

510
având darul să-i învioreze sufletul răvăşit
de nenorocirile ce-l loviseră.
Apropierea cinstită, fără făţărnicie, a
creştinului de dumnezeire îi alină
durerea; atunci de ce să-l plictisim pe
Dumnezeu cu rugăminţi, când îl hulim
cârtind împotriva poruncilor sale? Sau
după ce am tot dat zor în ruga noastră
cu deşertăciunea şi zădărnicia lucrurilor
pământeşti prin asemuire cu veşnicia,
încercăm să-l înşelăm pe Atotştiutorul,
îngăduind patimilor omeneşti să pună
din nou stăpânire pe sufletul nostru,
îndată după chemarea fierbinte a cerului!
Dar sir Kenneth nu făcea parte dintre
oamenii aceştia. Se simţea alinat, întărit,
gata să săvârşească sau să îndure orice
i-ar fi fost hărăzit.
În cele din urmă, sarazinii se
aruncară din nou în şa şi îşi urmară
drumul. Povestitorul Hasan înnodă iară
firul povestirii; dar nu mai fu ascultat cu
aceeaşi luare aminte. Un călăreţ care se
urcase pe un dâmb din dreapta
drumului caravanei, se întoarse în goana
goanelor la Hakim şi-i vesti ceva; atunci
porniră înainte alţi patru sau cinci;
pâlcul de însoţitori, alcătuit din douăzeci
sau treizeci de oameni, îi urmări cu
511
privirea, ca şi cum din mişcările, din
înaintarea sau tragerea lor înapoi, ar fi
înţeles dacă era cu putinţă scăparea
dintr-o primejdie a caravanei. Văzând că
nu-l mai ascultă nimeni şi băgând el
însuşi de seamă neliniştea celor din juru-
i, Hasan îşi întrerupse povestirea şi
merseră mai departe într-o linişte care
nu era tulburată decât de strigătul
vreunui călăuz al cămilelor, sau de cine
ştie ce însoţitor al lui Hakim, care vorbea
în şoaptă, repede şi îngrijorat, cu vecinul
de drum. Neliniştea dăinui până în clipa
când cotiră pe după o tălăzuire de nisip,
care ascundea privirilor ceea ce stârnise
îngrijorarea călăreţilor. Sir Kenneth putu
atunci să vadă, la o milă depărtare, o
pată neagră ce se apropia repede, din
inima pustiului, şi ochiul lui încercat îşi
dădu seama numaidecât că era un
detaşament de cavalerie în galop, mult
mai mare decât ceata lor. După clipirile
pe care le arunca, nu mai încăpea
îndoială că erau europeni în armuri.
Privirile îngrijorate pe care tovarăşii lui El
Hakim le îndreptară atunci spre
căpetenia lor, vădeau cele mai
neliniştitoare temeri. Acesta însă, cu
aceeaşi gravitate senină cu care îşi
512
chemase tovarăşii la rugăciune,
desprinse din rând doi călăreţi dintre cei
mai sprinteni şi le porunci să se apropie
de călătorii din pustiu, atât cât era
înţelept să le afle numărul, rostul şi,
dacă era cu putinţă, chiar ţinta
călătoriei.
În toropeala lui sir Kenneth,
apropierea primejdiei fu ca un îndemn
care-l trezi, făcându-l să se gândească la
el şi la starea în care se afla.
— Pentru ce vă temeţi de aceşti
cavaleri creştini, căci aşa par să fie? îl
întrebă el pe Hakim.
— Ne temem? rosti El Hakim cu
dispreţ. Înţeleptul nu se teme decât de
cer... dar se aşteaptă din partea
oamenilor fără credinţă la tot răul de
care aceştia sunt în stare.
— Sunt creştini şi ne găsim în
vremea încetării focului... Prin urmare,
cum vă puteţi închipui c-ar nesocoti
făgăduielile făcute?
— Sunt preoţi războinici ai
Templului, care nu cunosc nici încetarea
focului, nici făgăduiala când e vorba de
închinătorii Islamului. Fie ca Profetul să
le usuce rădăcina, trunchiul şi ramurile!
Pacea lor nu e decât război, cuvântul lor
513
minciună. Ceilalţi vrăjmaşi ai Palestinei
mai au şi clipe de bunăvoinţă. Leul
Richard îi cruţă pe învinşi... Vulturul
Filip îşi strânge aripile după ce şi-a
încleştat prada... Ursul austriac însuşi
adoarme când e sătul; dar această haită
de lupi, pururi flămândă, nu cunoaşte
nici odihnă, nici saţ. Nu bagi de seamă
că-şi desprind o ceată de călăreţi, care se
îndreaptă spre răsărit?... sunt pajii şi
scutierii pregătiţi ca şi îndrumătorii lor în
mîrşavele taine ale acestora; au fost
trimişi înadins în cercetare, ca să ne taie
calea spre izvorul la unda căruia putem
să ne răcorim... Dar nu vor izbuti de astă
dată; cunosc războiul în pustiu mai bine
decât ei.
Şopti câteva cuvinte celui dintâi
dintre însoţitori şi întreaga lui purtare şi
înfăţişare se schimbă dintr-o dată, din
liniştea gravă a înţeleptului răsăritean,
obişnuit mai mult cu contemplaţia decât
cu acţiunea, în expresia hotărâtă şi
falnică a unui ostaş viteaz, a cărui
hotărâre e sporită de apropierea
primejdiei pe care o prevede şi o
dispreţuieşte totodată. În ochii lui sir
Kenneth, primejdia avea cu totul altă
înfăţişare, şi în clipa când Adonbec îi
514
spuse: „Vei rămâne alături de mine”, el
răspunse prin cea mai dârză împotrivire:
— Acolo sunt tovarăşii mei de arme...
oameni alături de car am jurat să lupt
sau să mor... Pe flamura lor se zăreşte
semnul mântuirii noastre... Eu nu pot să
fug din calea crucii şi să mă însoţesc cu
cei ce se închină semilunei...
— Nesocotitule, cel dintâi lucru ce-l
vor face, va fi să te dăruiască morţii, cel
puţin ca să poată ascunde batjocorirea
păcii.
— Mai întâi se cade să înfrunt
primejdia; nu mă voi folosi însă de
armele necredincioşilor mai mult decât
mi-ar trebui ca să-i resping dacă mă vor
ataca.
— Atunci te voi sili să mă urmezi.
— Să mă sileşti? Dacă n-ai fi
binefăcătorul meu... sau mai curând un
om care a avut de gând să-mi fie
binefăcător, şi dacă n-aş datora
mărinimiei tale faptul că pot mişca în
voie braţele pe care mi le-ai fi putut pune
în lanţuri, ţi-aş arăta, chiar aşa
neînarmat cum sunt, că nu-i lucru uşor
să mă sileşti...
— Destul, destul!... Pierdem vremea
care începe să aibă preţ.
515
 Astfel vorbind, ridică mâna şi scoase
un strigăt ascuţit, un semnal pentru
tovarăşii lui, care se împrăştiară în largul
câmpiei, în toate părţile, ca nişte boabe
de mătănii al căror fir s-a rupt. Sir
Kenneth nu mai avu timp să vadă ce se
întâmplă, căci El Hakim apucă iapa de
hăţuri şi, dând pinteni calului său, îi
făcu pe amândoi să pornească fulgerător,
într-o goană atât de neobişnuită, încât
sir Kenneth nu mai putea nici să răsufle
şi nici să domolească fuga, chiar dacă ar
fi dorit s-o facă. Deşi priceput la călărie,
ţinând seama că fusese urcat în şa din
fragedă vârstă, calul cel mai iute pe care
îl încălecase vreodată fusese o adevărată
cârtiţă pe lângă acela al arabului. Nisipul
zbura ca un vârtej sub picioarele lui –
fugea mâncând pământul – milele
rămâneau în urmă odată cu minutele, şi
totuşi, puterea cailor nu părea să
slăbească şi răsuflarea fiecăruia rămânea
aceeaşi ca în clipa când porniseră în acea
goană nebună. Mişcările lor, sprintene,
repezi, semănau mai curând cu zborul
unor înaripate ce spintecă văzduhul,
decât cu mersul pe pământ, şi nu erau
neplăcute, stârnind numai o uşoară

516
ameţeală şi o greutate în răsuflare, fireşti
la o iuţeală atât de mare.
Trecuse mai bine de un ceas de când
ţinea acea goană vijelioasă şi de când
lăsaseră departe în urmă orice urmăritor.
El Hakim domoli, în sfârşit, goana cailor
şi, încetinind mersul la un galop
obişnuit, începu să vorbească atât de
liniştit şi să laude însuşirile fugarilor lui,
de parcă până atunci s-ar fi plimbat.
Gâfâind, asurzit, orbit şi cu desăvârşire
buimac din pricina zborului învolburat,
scoţianul de-abia înţelegea cuvintele pe
care tovarăşul lui le rostea atât de
limpede.
— Cei doi fugari – spune înţeleptul –
sunt din soiul care se numeşte înaripat,
şi pe care nu-l mai întrece altul în
iuţeală, afară de armăsarul Profetului.
Sunt hrăniţi cu orz auriu de Yemen,
amestecat cu spice şi cu puţină carne
uscată de berbec. Au fost regi care au
vrut să dăruiască ţinuturi numai ca să
aibă asemenea cai. La bătrâneţe sunt tot
atât de iuţi ca şi în tinereţe. Tu,
nazarinene, eşti cel dintâi care, fără să te
numeri printre adevăraţii credincioşi, ai
strâns între coapse un fugar din acest soi
ales, dăruit de Profet preafericitului Ali,
517
ruda şi locţiitorul său, cunoscut şi sub
numele de Leul lui Dumnezeu. Mâna
vremii trece atât de uşor peste aceste
făpturi, încât iapa în spatele căreia te
găseşti acum a văzut trecând de cinci ori
câte cinci ani, fără să fi pierdut ceva din
puterea şi neastâmpărul cu care s-a
născut; totuşi, ajutorul unui hăţ strunit
de o mână mai dibace decât a ta, a fost
de mare trebuinţă, ca să nu-şi ia vânt
atunci când nu trebuia. Binecuvântat fie
Profetul care a dăruit adevăraţilor
credincioşi putinţa aceasta de a înainta
sau de a da înapoi, făcându-i pe
vrăjmaşii înveşmântaţi în fier să cadă
istoviţi sub însăşi greutatea lor! Cât
trebuie să fi suflat şi să se fi scufundat în
nisip, până mai sus de glezne, bieţii cai
ai câinilor de templieri, goniţi numai a
douăsprezecea parte din depărtarea
străbătută de sprintenii mei fugari, fără
ca răsuflarea lor să se fi îngreunat, fără
ca o singură picătură de spumă să le fi
pătat coapsele catifelate.
Cavalerul scoţian care, în cele din
urmă, îşi recăpătase suflarea şi-şi venise
în fire, nu se putu împiedica să nu
recunoască în sine foloasele pe care le
aveau războinicii răsăriteni de pe urma
518
unor astfel de cai, atât de potriviţi pentru
înaintare sau retragere şi atât de
obişnuiţi cu pustiurile întinse şi
nisipoase ale Arabiei şi ale Siriei. Nu vru
să sporească însă mulţumirea
musulmanului recunoscându-le
însuşirile; aşadar, căută să lase lucrurile
baltă şi, privind în juru-i, băgă de seamă
că ţinutul prin care înainta acum cu pas
domol nu-i era câtuşi de puţin
necunoscut. Ţărmul sterp al apelor
stătătoare din Marea Moartă, şirul
munţilor dinţaţi şi prăpăstioşi ce se
înălţau spre stânga, pâlcul pipernicit de
palmieri care alcătuiau singura oază de
verdeaţă în sânul acelui pustiu
nemărginit, toate cele ce nu puteau fi
uitate odată ce fuseseră văzute cândva, îi
dădeau de veste că se apropia de izvorul
numit „Adamantul pustiului”, locul unde
se cunoscuse cu emirul sarazin, cu
Ilderim. După câteva clipe îşi struniră
caii în preajma izvorului, şi El Hakim îl
îndemnă să descalece şi să se
odihnească în acel loc, unde n-avea să-i
mai ameninţe nici un fel de primejdie.
Scoaseră frâiele cailor şi Adonbec spuse
că trebuiau lăsaţi în pace, întrucât cei
mai buni dintre robii lui aveau să-i
519
ajungă curând din urmă, îngrijindu-se de
hrana şi de adăpostirea lor.
— Acum – zise el, întinzând
merindele pe iarbă – bea, mănâncă şi
înfrânge-ţi deznădejdea. Soarta poate să-
l înalţe ori să-1 pogoare pe omul de
nimic; înţeleptul şi viteazul sunt datori
să o biruie.
Cavalerul scoţian căută să-şi
dovedească recunoştinţa, arătându-se
ascultător, dar deşi se silea să mănânce
numai ca să-i facă maurului pe plac,
nepotrivirea izbitoare dintre starea în
care se afla acum şi aceea de pe vremea
când se odihnise altfel, în acelaşi loc, ca
sol al principilor şi învingător în luptă, îi
înceţoşau mintea, iar foamea, oboseala şi
jalea îi surpau puterile trupeşti. El
Hakim îi cercetă cu luare aminte pulsul,
ochii înroşiţi şi umflaţi, mâinile fierbinţi
şi răsuflarea îngreunată.
— Duhul – zise el – se întăreşte prin
veghe; dar fratele lui, trupul, a cărui
alcătuire e mai grosolană, are nevoie de
odihnă ca să se poată ţine bine. Trebuie
să dormi. Ia în apă câteva picături din
balsamul acesta.
Scoase din sân o sticluţă de cleştar,
îmbrăcată într-o ţesătură de argint, şi
520
vărsă într-o mică cupă de aur câteva
picături dintr-o licoare închisă la culoare.
— Iată – zise el – unul din darurile pe
care Allah le-a trimis pe pamânt pentru
binele nostru, cu toate că slăbiciunea şi
răutatea omului le-au preschimbat într-
un blestem. Ca şi vinul nazarinenilor, are
însuşirea de a pogorî vălul peste ochii
obosiţi de nesomn şi de a uşura sufletul
prea încărcat; atunci însă când omul îl
foloseşte în stricăciunile şi desfrâul lui,
încordează mintea, năruie puterile,
slăbeşte judecata şi sapă pe nesimţite la
temelia vieţii. Nu-ţi fie teamă însă a-l
folosi la nevoie, întrucât înţeleptul se
încălzeşte la acelaşi cărbune de care
nebunul se slujeşte ca să dea foc cortului
.
— Mi-a fost dat să văd prea de
aproape urmările priceperii tale,
înţeleptule Hakim – zise Kenneth – ca să
nu-ţi ascult povaţa.
După ce înghiţi balsamul picurat în
puţină apă de izvor, scoţianul se înveli cu
burnusul pe care-l avea înfăşurat la
oblânc şi, urmând povaţa vraciului, se
întinse la umbră aşteptând în linişte
odihna. Somnul nu veni curând să-i
închidă pleoapele, dar un şir neîntrerupt
521
de simţiri plăcute şi nedesluşite îl
aduseră uşor într-o stare, în care fără a
uita cine e şi unde se află, cavalerul
părea că vede fără spaimă şi fără jale, ba
chiar cu o linişte desăvârşită, pe un altul
în locul lui, de parcă ar fi privit cum se
desfăşoară povestea nenorocirilor lui pe
scena unui teatru, sau mai degrabă, ca
şi cum sufletul, dezlegat de trup, ar fi
contemplat peripeţiile prin care trecuse
până atunci. Din această stare de linişte
şi de nepăsare faţă de trecut, gândurile
lui fură purtate spre tainele viitorului,
care în ciuda norilor ce-i înnegurau
zarea, se ivi înveşmântat într-un zaimf de
culori, făgăduind atâtea fericiri, precum
închipuirea lui neîncătuşată nu fusese în
stare să plăsmuiască nici în cele mai
avântate stări. Libertatea, gloria,
dragostea aveau să încununeze curând
destinul robului surghiunit, al
cavalerului dezonorat, al în-drăgostitului
deznădăjduit care-şi alesese o ţintă atât
de îndepărtată pentru speranţele lui de
fericire. Încet-încet, aceste scânteietoare
vedenii se întunecară, ca ultima
răsfrângere a amurgului, şi se topiră
într-o desăvârşită uitare. Sir Kenneth
rămase întins la picioarele lui El Hakim
522
şi, dacă nu i-ar fi fost auzită răsuflarea
greoaie, oricine l-ar fi crezut adormit în
braţele morţii.

CAPITOLUL XXIV
Un fir de praf pe cupă
Ne face să lăsăm deoparte cu dispreţ
Chiar băutura după care jinduim,
Iar cuiul ruginit de-l pui lângă busolă
Abate mult corabia din drumul ei.
La fel şi aste mici pricini de supărare
Vor zdruncina prietenia dintre prinţi
Ducind de râpă nobilul lor ţel.
Cruciada-tragedie

Cititorul îşi poate da seama acum

cine era de fapt robul etiopian şi ce rost
avea în tabăra lui Richard. Şi iarăşi,
înţelege pentru ce nubianul căutase să
se îndepărteze de persoana monarhului
în clipa când Inimă-de-Leu, înconjurat de
vajnicii săi baroni din Anglia şi
Normandia, urcase pe creasta dâmbului
Sfântului George.
Deasupra regelui flutura flamura
Angliei, purtată de cel mai chipeş
războinic, William Spadă-Lungă, conte de
Salisbury, fratele său natural, rod al
iubirii dintre Henric al II-lea şi vestita
523
Rosamunda de Woodstock. După
anumite cuvinte scăpate din gura
regelui, cu o zi în urmă, în convorbirea
pe care o avusese cu Neville, nubianul se
temea ca nu cumva acesta să-1 fi ghicit
cine e, mai cu seamă că părea să-şi dea
seama în ce chip va fi folosită dibăcia
câinelui pentru descoperirea
făptuitorului, deşi nu se spusese decât în
treacăt, faţă de Richard, că ar fi fost rănit
un câine în noaptea jafului. Totuşi, dat
fiind că regele se purta cu el mai departe
ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, nubianul
nu putea să-şi dea seama dacă fusese
sau nu recunoscut, şi hotărî să nu se
dea în vileag de bunăvoie.
În acest timp, oştile cruciaţilor,
călăuzite de regii şi principii lor, se
scurgeau în şiruri lungi, împrejurul
poalelor dâmbului. În timp ce trecea
oştirea unei anumite ţări, mai-marele ei
urca un pas sau doi pe povârnişul
dâmbului şi dădea onorul lui Richard şi
stindardului Angliei „în semn de cinstire
şi prietenie”, iar nu de „supunere şi
îngenunchere”, aşa cum avuseseră grijă
să statornicească în protocolul
ceremoniei. Prinţii bisericii care, pe
vremea aceea, nu se descopereau în faţa
524
unui muritor, dădeau lui Richard şi
stindardului său binecuvântarea lor în
loc de onoruri. Oştile trecură astfel unele
după altele şi, oricât ar fi fost de rărite
rândurile lor din felurite pricini, ele
alcătuiau încă o armie destul de
puternică, pentru care cucerirea
Palestinei părea să fie o sarcină uşoară.
Însufleţiţi de credinţa puterii pe care le-o
dădea unitatea lor, ostaşii se ţineau
drepţi în şa; trâmbiţele sunau pline de
voioşie, iar caii, odihniţi şi hrăniţi din
belşug, mestecau zăbalele făcând spume
la gură şi răscoleau pământul cu
neastâmpăr.
Se scurgea fără întrerupere, oştire
după oştire; flamurile, fâlfâiau, lăncile
scânteiau, penele fluturau în vânt, totul
alcătuind o nesfirşită şi falnică privelişte.
O oaste compusă din războinicii
feluritelor naţiuni, cu felurite chipuri,
limbi, puteri şi înfăţişări, dar înflăcăraţi
cu toţii de aceeaşi năzuinţă sacră şi
romantică în acelaşi timp: mântuirea
Sionului şi eliberarea de sub jugul
păgânilor a pământului sfânt, pe care a
păşit cel fără de moarte. Şi trebuie să
recunoaştem că dacă în alte împrejurări,
omagiul adus regelui Angliei de atâţia
525
războinici, care la drept vorbind nu-i
datorau supunere, ar fi putut să pară
umilitor, totuşi caracterul şi scopul
războiului se potriveau atât de bine cu
atitudinile cavalereşti şi cu vestitele fapte
de vitejie ale lui Richard, incât orice
pricini de nemulţumire personală păreau
să fie uitate de astă dată. Şi vitejii
aduceau de bunăvoie omagiu celui mai
viteaz dintre ei, într-o luptă în care,
pentru a dobândi biruinţa, era nevoie de
curaj, spirit întreprinzător şi energie.
Viteazul Richard stătea călare pe un
povârniş al dâmbului. Coiful său,
împodobit cu coroana regească, avea
viziera ridicată, chipul lui bărbătesc fiind
descoperit. Cu ochiul liniştit şi rece,
regele cerceta pătrunzător rândurile ce-i
treceau pe dinainte, răspunzând la
onorurile căpeteniilor. Haina lui de
catifea albastră era împodobită cu
fireturi de argint, iar pantalonii, până la
genunchi de mătase cărămizie, erau tiviţi
cu fir de aur. Alături de el se afla robul
nubian, ţinând câinele de şnur. Acest
lucru nu atrăgea luarea aminte a
nimănui, pentru că mulţi dintre principii
cruciaţi îşi luaseră robi negri, imitând
fastul barbar al sarazinilor. Deasupra lui
526
Richard fâlfâiau faldurile stindardului, şi
ochii săi, care îl priveau din vreme în
vreme, păreau să arate că pentru el
personal, acea ceremonie n-avea nici un
fel de însemnătate, dar era hărăzită să
spele ocara adusă Angliei.
În spate, pe partea netedă a
dâmbului, fusese ridicată, pentru acest
prilej, o podină, pe care se aflau regina
Berengaria şi cele dintâi dintre doamnele
de onoare. Regele se uita când şi când
într-acolo, sau privea spre nubian şi spre
câine, îndeosebi atunci când se apropiau
căpeteniile, care, după vrăjmăşia de care
dăduseră vreodată dovadă, puteau fi
bănuite că au vreun amestec în legătură
cu furtul flamurei sau pe care le socotea
în stare de o astfel de fărădelege. Tocmai
de aceea nu privi spre partea aceea în
clipa când nobilul Filip-August se ivi în
fruntea strălucitei cavalerii franceze;
dimpotrivă, în clipa când regele Franţei
urcă povârnişul, coborî în întâmpinarea
lui, astfel că se întâlniră la jumătatea
drumului şi schimbară saluturile cu
atâta graţie, încât păreau să se fi întâlnit
doi fraţi. Văzându-i pe cei mai mari
principi ai Europei, atât ca rang cât şi ca
putere, arătându-şi astfel public
527
înţelegerea, cruciaţii izbucniră în tunete
de urale care se revărsară până departe,
la câteva mile; această pricină făcu ca
iscoadele din pustiu să ducă vestea în
tabăra lui Saladdin, că ostile creştinilor
porniseră la drum. Dar regele regilor ştia
să citească în inimile celor doi monarhi.
Sub această aparentă armonie, Richard
era nemulţumit şi bănuitor faţă de Filip,
iar Filip se gândea să se întoarcă în ţară
cu oştile lui şi să-1 lase pe Richard să
învingă ori să dea greş în acea luptă, fără
alt sprijin decât forţele lui proprii.
Înfăţişarea lui Richard se schimbă
brusc în clipa când pe dinaintea lui
trecură scutierii şi cavalerii Templieri, în
armuri întunecate. Războinicii aceia, ale
căror chipuri, arse de soarele Palestinei,
erau arămii, aproape ca ale asiaticilor,
aveau cai şi echipament care întreceau
cu mult pe acelea ale oştilor de elită din
Franţa şi Anglia. Regele privi cu coada
ochiului spre nubian, dar acesta nu se
clinti din loc, iar credinciosul câine,
aşezat la picioarele lui, se uita cu un ochi
înţelept şi liniştit la războinicii care
treceau prin faţa lor. Privirea regelui se
îndreptă din nou spre şirurile cavalerilor
templieri, în timp ce marele-magistru,
528
folosindu-se de îndoitul său rang, dădu
lui Richard binecuvântarea ca monah, în
loc să-l salute ca războinic.
— Ticălosul ăsta împăunat face pe
călugărul cu mine, şopti Richard contelui
de Salisbury; dar să nu-l luăm în seamă,
William... Creştinătatea nu trebuie să
piardă aceste săbii călite în luptă, din
pricina unui astfel de gunoi, chiar dacă
izbânzile lor i-au făcut să se
înfumureze... Priveşte, iată-l şi pe aprigul
nostru duşman, ducele Austriei... Uită-te
la el cu luare aminte, Spadă-Lungă; iar
tu, nubiene, ai grijă ca dulăul tău să-l
privească drept în faţă... Pe cer! Şi-a
adus bufonii!
Într-adevăr, fie din obicei, fie – şi asta
era mai uşor de crezut – ca să-şi arate
dispreţul faţă de solemnitatea la care lua
parte, Leopold era însoţit de spruch-
sprecher şi de hoff-narr. În clipa când se
apropia de Richard, deşi se străduia să
fluiere ca să-şi arate nepăsarea,
trăsăturile lui greoaie exprimau
încăpăţânarea amestecată cu teama pe
care o simte şcolarul vinovat atunci când
se opreşte în faţa învăţătorului. După ce
măreţul duce dădu salutul de cuviinţă cu
un aer posomorât şi încurcat, spruch-
529
sprecher-ul îşi învârti toiagul pe
deasupra capului şi strigă sus şi tare, ca
un crainic, că ceea ce înţelesese să facă
arhiducele Austriei nu trebuia socotit
întru nimic ca ştirbindu-i întrucâtva din
rangul şi apanajele lui de principe
suveran. Bufonul încheie printr-un amin
răsunător, care stârni hohote de râs în
rândurile celor de faţă.
Regele Richard privi în mai multe
rânduri spre nubian şi spre câine; cel
dintâi nu făcu însă nici o mişcare, iar cel
din urmă nici măcar nu clătină din cap;
atunci Richard îi spuse robului, aspru:
— Această încercare, prietene negru,
cu toate că te foloseşti şi de înţelepciunea
câinelui, nu-ţi va înlesni, pare-mi-se, un
loc de frunte printre vrăjitori, şi nici nu
văd să-ţi sporească meritele în faţa
noastră.
Nubianul nu răspunse, ca de obicei,
decât printr-o adâncă plecăciune. Se
apropiau oştile marchizului de
Montserrat. Ca să-şi arate mai pe larg
forţele, acest senior, puternic şi prefăcut,
îşi împărţise oastea în două grupe. În
fruntea celei dintâi, alcătuită din vasali şi
din oameni adunaţi din posesiunile
siriene, se afla fratele său Euguerrand;
530
Konrad însuşi îl urma în fruntea unei
armii strălucitoare, de o mie două sute
de stradioţi, un fel de cavalerie uşoară
recrutată de veneţieni din posesiunele lor
dalmatine, a cărei comandă îi fusese
încredinţată marchizului, ca aliat al
republicii... Toţi aceşti mercenari erau
îmbrăcaţi jumătate ca în Europa,
jumătate ca în Orient. Purtau ilice şi pe
deasupra acestora nişte dulame dintr-un
postav bun, în mai multe culori, apoi
şalvari scurţi, largi şi cizme scunde. Pe
cap aveau fesuri înalte şi drepte, ca ale
grecilor, şi erau înarmaţi cu mici scuturi
rotunde, cu arcuri şi cu săgeţi, cu săbii
şi cu pumnale. Călăreau pe cai sprinteni,
aleşi cu grijă, bine întreţinuţi pe
cheltuiala republicii veneţiene; şeile şi
harnaşamentul se asemuiau cu ale
turcilor şi călăreţii şedeau pe cai în
acelaşi chip, într-un fel de scăunaşe, de
care atârnau scări foarte scurte. Aceşti
luptători erau de mare folos în hărţuielile
cu arabii, dar nu puteau să înfrunte o
luptă corp la corp, ca războinicii din
apus sau din Europa de miazănoapte. În
fruntea acestei frumoase oştiri mergea
Konrad, într-un strai ca al stradioţilor,
mult mai scump, strălucind de aur şi
531
argint, iar pana albă, prinsă la fes c-o
agrafă de diamante, părea că atinge
norii. Fugarul lui sprinten nu mai avea
astâmpăr, bătând din picioare şi
răsucindu-se pe loc în aşa chip, încât ar
fi fost în stare să-l ameţească pe oricare
alt călăreţ; dar marchizul, c-o
neasemuită dârzenie, cu o mână îl
strunea, iar cu cealaltă îşi ridica
buzduganul de comandant, arătându-şi
astfel drepturile sale depline asupra
oştilor care îl urmau. Totuşi, puterea lui
asupra stradioţilor era mai mult
închipuită, pentru că alături de el se
zărea pe un cal mult mai puţin
împodobit un bătrânel îmbrăcat pe de-a-
ntregul în negru, fără barbă, nici
mustaţă, cu o înfăţişare umilă, lipsită de
orice însemnătate prin asemuire cu
fastul ce-l înconjura; acest bătrân era
însă unul dintre deputaţii pe care
guvernul veneţian îl trimisese în lagăr ca
să urmărească purtarea comandanţilor,
continuând astfel sistemul spionajului şi
supravegherii severe care, devreme
îndelungată, era una din carecterisiticile
republicii. Străduindu-se să-i facă
totdeauna pe voie lui Richard, Konrad
cîştigase în ochii acestuia o anumită
532
trecere, astfel că îndată ce-l văzu în
dreptul dâmbului, regele Angliei coborî,
cu un pas sau doi, în întâmpinarea lui,
strigând:
— Ah, ah, seniore marchiz, iată-te
aşadar în fruntea sprintenilor dumitale
stradioţi, urmat, ca de obicei, fie că e
soare sau nu, de întunecata-ţi umbră!
Zâmbind, Konrad se pregătea să-i
răspundă, când Roswall, nobilul câine,
începu să urle sălbatic şi făcu o săritură
înainte. Nubianul lăsă zgarda din mână,
şi copoiul, năpustindu-se cu turbare,
sări drept pe calul lui Konrad şi,
apucându-l pe marchiz de grumaz, îl
aruncă jos din şa. Fercheşul cavaler se
rostogoli în pulbere, iar calul
înspăimântat o luă la goană pe câmp.
— Copoiul tău a simţit prada şi sunt
sigur că n-a greşit, strigă Richard către
nubian. Dar, pe Sfântul George,
grăbeşte-te şi-1 prinde, căci altfel îl
sfâşie!
Cu mare greutate îl scăpă etiopianul
pe Konrad din ghearele câinelui, pe care
apoi îl prinse de zgardă, deşi dobitocul se
zbătea nebuneşte. În acest timp,
mulţimea începu să se apropie, mai cu
seamă vasalii lui Konrad şi ofiţerii
533
stradioţi care văzându-şi mai-marele
întins la pământ, cu ochii holbaţi spre
cer, îl ridicară repede, strigând într-un
glas: „Să fie tăiaţi în bucăţi robul şi
câinele său!” Dar glasul răsunător,
puternic, al lui Richard, tună, acoperind
larma dezlănţuită.
— Moarte celui ce se va atinge de
câine! Vrednicul dobitoc nu şi-a făcut
decât datoria, urmându-şi pornirile cu
care l-au înzestrat Dumnezeu şi firea...
înaintează, ticălosule! Konrad, marchiz
de Montserrat, te învinuiesc de mişelie!
Mulţi dintre capii cruciaţilor se
apropiară repede, iar Konrad, în al cărui
glas şi purtare luptau mânia, ruşinea,
umilinţa şi tulburarea, strigă:
— Ce înseamnează asta? De ce sunt
învinuit? Ce rost are o batjocură atât de
ruşinoasă şi cuvinte atât de umilitoare?
Aşa înnoieşte Anglia pactul de alianţă?
— Principii cruciaţi sunt socotiţi de
regele Richard iepuri sau căprioare
asupra cărora să-şi asmuţă câinii? se
auzi glasul surd, ca din mormânt, al
marelui-magistru al Templierilor.
— La mijloc trebuie să fie o
întâmplare, o greşeală nefericită, zise

534
Filip al Franţei care se apropiase şi el
tocmai în clipa aceea.
— Mai degrabă o uneltire a
vrăjmaşului – adăugă arhiepiscopul de
Tyre.
— O răzbunare a sarazinilor, strigă
Henri de Champagne. Ar fi bine ca robul
să fie supus la tortură, iar câinele
spânzurat.
— Nimeni să nu se atingă de ei dacă
mai ţine la viaţă! strigă Richard. Konrad,
apropie-te şi tăgăduieşte vina pe care
dobitocul acesta, cu instinctul lui nobil,
o aruncă asupră-ţi, pentru că ai vrut să-
1 omori, şi-ai ofensat onoarea Angliei.
— Eu nu m-am atins nicicând de
flamură, se dezvinovăţi pripit Konrad.
— Înseşi cuvintele tale te dau de gol,
Konrad! De unde ştii că e vorba de
flamură, de vreme ce cugetul tău e fără
de prihană?
— Nu pentru asta ai stârnit zarvă în
tabără? Cum îndrăzneşti să arunci în
spatele unui prinţ şi aliat o faptă care, la
urma urmei, o fi fost săvârşită de cine
ştie ce hoţ de rând, care a vrut să
dobândească un galon de fir? Te
socoteşti îndreptăţit să arunci vina

535
asupra unui aliat, numai fiindcă latră un
câine?
Tot lagărul fierbea şi Filip al Franţei
socoti de datoria lui să intervină.
— Principi şi seniori – strigă el –
vorbiţi în faţa unor oameni care nu vor
întârzia să se înjunghie între ei, de vreme
ce-şi văd căpeteniile puse pe harţă. În
numele cerului, să ne ducem oştile,
fiecare spre cartierul său, şi peste un
ceas să ne strângem din nou la locul
sfatului, ca să luăm măsurile cuvenite
pentru reîntronarea liniştii.
— Mă învoiesc – răspunse regele
Richard – deşi aş fi vrut să-l cercetez pe
acest mişel acum, când veşmântul său
strălucitor e încă pătat de noroi. Dar voia
regelui Franţei va fi şi a noastră.
Căpeteniile se despărţiră, precum se
propusese, şi fiecare prinţ aşezându-se
în fruntea oştilor sale, cornurile şi
trâmbiţele dădură din toate părţile
semnalul pe plecare. Oştile se puseră în
mişcare numaidecât, fiecare urmându-şi
calea sa în largul câmpiei, spre corturile
risipite printre coline. Dar, cu toate că
fusese astfel preîntâmpinată primejdia
dezlăţuirii unor tulburări, întâmplarea
din ziua aceea stăruia încă în minţile
536
tuturor; străinii, care cu câteva clipe mai
înainte dăduseră onoruri lui Richard ca
singurului războinic în stare să comande
oştile, acum se gândeau cu ură la
mândria şi neînduplecarea lui, iar
englezii socotind că onoarea ţării lor era
în joc, datorită acestei certe asupra
căreia umblau fel şi fel de vorbe, îşi
ziceau că celelalte neamuri pizmuiau
faima Angliei şi a regelui ei, şi voiau s-o
sape prin zâzanii josnice.
După întâmplarea aceea umblau fel
şi chip de zvonuri. Între altele, se spunea
că auzind larma, regina şi doamnele se
speriaseră cumplit şi că una dintre
doamne leşinase.
Sfatul se strânse la ceasul hotărât.
Între timp, Konrad îşi dezbrăcase
veşmântul pătat, şi odată cu el scuturase
ocara şi ruşinea împotriva cărora, cu tot
obişnuitul lui sânge rece, nu se putuse
apăra într-o împrejurare atât de ciudată
şi în faţa unei învinuiri atât de
neaşteptate. Se ivi în veşminte de prinţ
suveran şi intră în sala de sfat
întovărăşit de arhiducele Austriei, de
marii-magiştri ai ordinului Templierilor şi
ai ordinului Sfântului Ioan, precum şi de
alte câteva personaje care îl sprijineau
537
făţiş, din motive politice sau din pricina
urii pe care i-o purtau lui Richard.
Această coalizare în jurul marchizului de
Montserrat nu-l nelinişti pe Richard. Îşi
luă locul în sfat cu aerul lui nepăsător de
totdeauna, îmbrăcat aşa cum se aflase
puţin mai înainte călare. Îşi roti privirea
posomorâtă şi oarecum dispreţuitoare
asupra căpeteniilor care înadins se
aşezaseră în preajma sa, ca şi cum ar fi
vrut să arate că sunt de partea lui şi-l
învinuiesc făţiş pe Konrad de Montserrat
că furase flamura Angliei şi rănise
câinele credincios care-o apăra. Konrad
se ridică cutezător şi spuse că în ciuda
învinuirii oamenilor şi dobitoacelor, a
regilor şi câinilor, nu era câtuşi de puţin
vinovat de cele ce i se puneau în sarcină.
— Frate rege al Angliei – zise atunci
Filip, care îşi luase de la sine dreptul de
împăciuitor – e într-adevăr o ciudată
învinuire. Nu te-am auzit mărturisind c-
ai şti personal că lucrurile s-ar fi
petrecut astfel, că ţi-ai bizui învinuirile şi
pe altceva în afară de purtarea câinelui
faţă de marchizul de Montserrat. Cred
însă că vorbele unui prinţ şi cavaler ar
trebui să tragă mai greu în cumpănă
decât lătratul unui câine.
538
 — Rege şi frate – răspunse Richard –
aminteşte-ţi că Atotputernicul, care ne-a
dat câinele drept tovarăş ca să ne
slujească în plăcerile şi trebuinţele
noastre, l-a înzestrat cu o fire simţitoare,
cu neputinţă de a fi înşelată. El îşi
cunoaşte atât prietenul cât şi vrăjmaşul
şi îşi aminteşte de orice binefacere sau
ocară. Are ceva în firea lui din
înţelepciunea omului, dar e cu
desăvârşire străin de făţărnicia acestuia.
Un ostaş poate fi ispitit să-şi mânjească
sabia într-o nelegiuire, sau un martor să
aducă moartea unui om printr-un
jurământ mincinos, dar niciodată n-ai să
poţi asmuţi un câine asupra
binefăcătorului său. El este prietenul
omului, atâta vreme cât acesta nu-i face
un rău pe nedrept. Daţi-i acestui marchiz
orice îmbrăcăminte aţi crede de cuviinţă;
schimbaţi-i înfăţişarea şi culoarea
obrazului, prin pomezi şi vopsele,
ascundeţi-l în mijlocul a o sută de
oameni; pun rămăşag pe sceptrul meu că
dobitocul îl va recunoşte şi se va năpusti
asupră-i cu aceeaşi îndârjire. Această
întâmplare, deşi ciudată, nu e totuşi
nouă. Ucigaşi şi tâlhari au fost prinşi şi
pedepsiţi cu aceleaşi mijloace, şi oamenii
539
au mărturisit că aici se vede mina lui
Dumnezeu. În chiar regatul majestăţii
tale, o, rege şi fratele meu, o astfel de
întâmplare a fost dezlegată printr-o luptă
între câine şi om, ca învinuitor şi învinuit
într-o pricină de omor. Câinele a fost
învingător, omul şi-a mărturisit fapta
primindu-şi pedeapsa. Crede-mă, frate şi
rege al Franţei, nelegiuiri tăinuite au fost
scoase la lumină chiar şi prin mărturia
lucrurilor neînsufleţite, fără să mai
vorbim de dobitoace cu putere de
pătrundere mult mai slabă decât a
câinelui, prietenul şi tovarăşul nostru.
— Această luptă a avut loc, într-
adevăr, fratele meu – răspunse Filip –
sub domnia unuia dintre înaintaşii
noştri, căruia Dumnezeu i-a dăruit
îndurarea sa. Dar povestea e veche şi n-
ar trebui să ne mai slujească drept pildă
în zilele noastre. Jefuitorul în
împrejurarea aceea a fost un simplu
boiernaş, căruia nu i s-a dat altă armă
decât o măciucă şi altă apărare decât un
veşmânt de piele; noi însă nu-l putem
înjosi pe un prinţ, silindu-l să se
slujească de arme atât de grosolane şi
împotriva unui astfel de vrăjmaş.

540
 — Eu n-am spus nicicând să faceţi
aceasta, zise iarăşi Richard; am păcătui
punând în primejdie viaţa acestui nobil
câine, atunci când e vorba de un mişel
de teapa lui Konrad. Dar iată mănuşa
noastră. Îl chemăm ia luptă, ca să putem
susţine noi înşine mărturia pe care am
ridicat-o împotrivă-i. Un marchiz se
poate mândri atunci când are ca
potrivnic un rege.
Konrad nu se grăbi să ridice mănuşa
pe care Richard o aruncase în mijlocul
adunării, şi regele Filip avu timp să
răspundă mai înainte ca marchizul să fi
făcut mişcarea la care se aştepta.
— Un rege – zise monarhul francez –
e un potrivnic cu mult mai presus de un
marchiz, după cum un câine e, fireşte,
cu mult mai prejos. Rege Richard, asta
nu se poate întâmpla. Eşti capul
cruciadei, paloşul şi scutul creştinătăţii.
— Mă împotrivesc la o astfel de luptă,
adăugă trimisul veneţian. Regele Angliei
să-şi plătească mai întâi cei cincizeci de
mii de bizantini pe care îi datorează
republicii. Destul suntem ameninţaţi să
pierdem aceşti bani dacă datornicul
nostru ar cădea în mâinile păgânilor – nu
mai e nevoie şi de primejdia de a-şi
541
pierde viaţa în certuri cu creştinii din
pricina câinilor şi a flamurilor.
— Iar eu – strigă William Spadă-
Lungă, conte de Salisbury – mă ridic
împotriva oricărei hotărâri care ar putea
să pună în primejdie viaţa regelui şi a
fratelui nostru, care e a poporului
Angliei. Ia-ţi înapoi mănuşa, nobilul meu
frate, şi spune că ţi-a scos-o vântul din
mână. Îi va lua locul a mea. Un fiu de
rege, deşi pe armele lui poartă semnul de
bastard, e încă un potrivnic îndeajuns de
nobil pentru un nemernic ca marchizul
de Montserrat.
— Principi şi seniori – răspunse în
cele din urmă Konrad – nu voi primi
nicicând provocarea regelui Richard. L-
am ales căpetenie împotriva sarazinilor;
şi dacă cugetul lui îi poate îngădui să
cheme la luptă un aliat pentru o ceartă
atât de neînsemnată, al meu în nici un
chip nu poate s-o încuviinţeze. În ceea
ce-l priveşte pe fratele său bastard,
William de Woodstock sau pe oricine ar
ridica o nedreaptă învinuire împotrivă-
mi, îmi voi apăra cinstea fără înconjur şi
voi dovedi că oricine mă învinovăţeşte e
un mincinos.

542
 — Marchizul de Montserrat – rosti
arhiepiscopul de Tyre – a vorbit ca un
senior înţelept şi chibzuit, şi mi se pare
că această ceartă ar putea să se termine
fără ca vreuna dintre părţi să fie
dezonorată.
— Mi se pare şi mie că i s-ar putea
pune astfel capăt – adăugă regele Franţei
– cu condiţia însă ca regele Richard să
revină în scris asupra învinuirii sale
lipsită de temeiuri puternice.
— Filip – răspunse Inimă-de-Leu –
cuvintele mele nu-mi vor dezminţi gândul
niciodată. L-am învinovăţit pe acest
Konrad că s-a furişat prin întunericul
nopţii ca să fure şi să necinstească
simbolul demnităţii Angliei. Stăruiesc în
învinuirile mele; şi atunci când se va
hotărî ziua luptei, întrucât Konrad nu
vrea să se bată cu mine, nu vă îndoiţi că
voi găsi omul care să mă înlocuiască
precum se cuvine; pentru că tu, William,
n-ai câtuşi de puţin dreptul să-ţi
amesteci lunga spadă în această ceartă,
fără încuviinţarea noastră.
— Deoarece rangul îmi dă dreptul să
hotărăsc în această nefericită pricină –
vorbi Filip – sunt de părere ca judecata
să aibă loc prin luptă peste cinci zile,
543
după obiceiul statornicit între cavaleri.
Richard, regele Angliei, va lua parte ca
învinuitor, prin luptătorul său, iar
Konrad, marchiz de Montserrat, va veni
în persoană ca apărător. Nu ştiu însă în
ce loc ferit ar putea să se desfăşoare
această luptă, întrucât nu se cuvine ca
ea să aibă loc în apropiere de tabără,
unde ostaşii ar putea să ţină partea
unuia sau altuia.
— Am putea – zise Richard – să
cerem sprijinul lui Saladdin căci, oricât
de păgân ar fi, n-am întâlnit cavaler mai
nobil, nici bunăvoinţă în care să ne
putem mai lesne încrede. Asta o spun
pentru cei care s-ar putea teme de vreun
neajuns. În ce mă priveşte, câmpul de
bătaie e locul unde se află vrăjmaşul.
— Aşa să fie – încuviinţă Filip; îi
scriem lui Saladdin, deşi nu s-ar cuveni
ca duşmanul să cunoască nefericitele
certuri care ar trebui să rămână tăinuite
între noi. Până atunci, am isprăvit; vă
povăţuiesc, ca nobili şi cavaleri creştini,
să nu îngăduiţi ca această nenorocită
dezbinare să se întindă în tabără; ea
trebuie socotită ca lăsată în seama
judecăţii dumnezeieşti. Aşadar, fiecare
din senioriile voastre să roage pe Domnul
544
să hotărască izbânda după adevăr şi
dreptate: facă-se voia lui!
— Amin! Amin! răspunseră cu toţii,
în timp ce templierul îi spunea în şoaptă
marchizului:
— Konrad, nu vrei să înalţi o rugă ca
să fii scăpat din puterea câinelui, după
cum spune psalmistul?
— Taci, taci! îi răspunse marchizul;
există un demon iscoditor care ar putea
să dezvăluie, printre altele, şi chipul în
care înţelegi domnia-ta deviza ordinului:
„Feriatur leo.”
— Aşadar, vei primi lupta?
— Fără îndoială. Într-adevăr, n-aş fi
fost bucuros să înfrunt braţul de fier al
lui Richard, şi nu mi-e ruşine să
mărturisesc că-mi pare bine că am
scăpat de el. Dar dacă e vorba de fratele
său bastard, nu e altul în rândurile
englezilor cu care să mă tem mai puţin
ca m-aş putea măsura.
— Îmi pare bine că ai atâta încredere;
atunci, ghearele acestui câine vor izbuti
mult mai bine să destrame liga
principilor, decât au făcut-o uneltirile
tale sau pumnalul caregilului. Nu vezi că
sub o frunte pe care se sileşte să şi-o
întunece, Filip nu-şi poate ascunde
545
mulţumirea că ar putea să scape de o
alianţă care pentru el e o povară? L-ai
văzut şi pe Henri de Champagne, care
zâmbeşte şi se uită cu ochi sclipitori ca
băutura spumoasă din ţara lui? Sau pe
austriac, care nu-şi mai încape în piele
de bucurie zicându-şi că ocara lui va fi
răzbunată, fără să-l fi costat nici trudă şi
nici primejdie? Tăcere! Se apropie...
Neplăcut lucru, august principe al
Austriei, toate aceste spărturi făcute în
zidul Sionului nostru.
— Dacă vorbeşti de cruciadă –
răspunse ducele – bine-ar fi să se ducă
dracului, şi fiecare să-şi poată vedea de
treburile lui acasă! Ţi-o spun din adâncul
inimii.
— E trist însă – adăugă marchizul de
Montserrat – când te gândeşti că toată
această vrajbă se datoreşte regelui
Richard, pentru cheful căruia am îndurat
atâtea şi în faţa căruia ne-am supus ca
nişte robi, în nădejdea că-şi va dovedi
puterea împotriva duşmanului, în loc s-o
întoarcă împotriva prietenilor.
— Eu nu văd c-ar fi mai viteaz decât
alţii, obiectă arhiducele. Cred că dacă
marchizul l-ar fi întâlnit într-un loc
închis, Richard ar fi fost înfrânt; căci,
546
deşi insularii dau lovituri zdravene cu
baltagul, nu sunt câtuşi de puţin
îndemânatici când e vorba de lance. Mie
nu mi-ar fi fost teamă câtuşi de puţin să
mă bat cu el, atunci când s-a stârnit
gâlceava, dacă binele creştinismului ar fi
îngăduit unor principi să se măsoare pe
câmpul de luptă. Dacă doreşti însă,
nobile marchiz, îţi voi sluji ca martor în
luptă.
— Şi eu, adăugă marele-magistru.
— Veniţi să prânziţi la mine, nobili
seniori – zise austriacul – vom mai sta de
vorbă despre toate acestea, gustând din
adevăratul vin de Hierenstein.
Plecară împreună, în deplină
înţelegere.
— Ce spunea ducele nostru la toţi
puternicii aceia? îl întrebă Ionas
Schwanker pe tovarăşul său, spruch-
sprecher-ul, care-şi luase îngăduinţa să
se apropie de stăpânul său, îndată după
sfârşitul sfatului, în timp ce bufonul
aştepta departe, cu cuviinţă.
— Nu mai iscodi atât, slujitor al
nebuniei, nu se cuvine să-ţi împărtăşesc
ţie vorbele stăpânului nostru.
— Greşeşti, slujitor al înţelepciunii –
răspunse Ionas – amândoi îl însoţim tot
547
timpul pe stăpânul nostru şi ambii
trebuie să ştim care din doi – tu sau eu –
înţelepciunea sau nebunia, are mai
multă înrâurire asupra lui.
— I-a spus marchizului şi marelui-
magistru că s-a săturat de războiul ăsta
şi că ar fi bucuros să se vadă acasă, în
siguranţă.
— Cu asta suntem deopotrivă de tari
şi nu înaintăm deloc în joc – spuse
bufonul – întrucât e foarte înţelept că a
gândit astfel dar e o nebunie că şi-a dat
gândul în vileag de faţă cu ceilalţi. Zi mai
departe.
— Hm! După aceea a spus că Richard
nu e mai viteaz decât alţii şi că nu e prea
dibaci în lupta cu lancea.
— Un punct pentru mine! strigă
Schwanker – asta a fost nebunie curată.
Mai departe!
— Nu mai ştiu, am uitat ce-a mai
spus, răspunse înţeleptul. A, da, i-a
poftit la un pocal de Hierenstein.

CAPITOLUL XXV
A nestatorniciei legi
Spre altă dragoste te-a dus,
Dar trebuie să mă-nţelegi –
Onoarea-i mai presus...
548
 Montrose

În clipa când regele Richard intră în

cort, porunci să fie chemat nubianul.
Acesta se înfăţişă înainte-i cu obişnuita
supunere şi, plecându-şi fruntea până la
pământ, rămase în faţa regelui, smerit,
ca un rob care aşteaptă să i se
poruncească. Era poate o fericire pentru
el faptul că voind să-şi joace rolul mai
departe, putea să-şi ţină ochii aţintiţi în
pământ, deoarece cu greu ar fi îndurat
privirea străpungătoare cu care îl ţintuia
regele.
— Te pricepi la vânătoare – îi spuse
Richard după un răstimp; ai stârnit
jivinele şi le-ai pus pe goană. Dar nu e de
ajuns atâta; se cuvine să le aduci cu de-a
sila în bătaia suliţei. Şi mie mi-ar fi
plăcut să-mi înfig ţepuşa în el, dar sunt
anumite îndatoriri care mă împiedică să
fac acest lucru. Te vei întoarce în tabăra
lui Saladdin, ducând o scrisoare, care
roagă bunăvoinţa lui să hotărască o
întindere de pământ, pentru o luptă
cavalerească; întreabă-l în acelaşi timp
dacă-i face plăcere să fie martor, alături
de noi, atunci când se va da lupta. În
legătură cu aceasta, cred că-ţi va fi cu
549
putinţă să găseşti acolo, în tabără, un
cavaler care, pentru dragostea de adevăr
şi sporirea faimei sale, ar dori să lupte cu
trădătorul de Montserrat.
Nubianul îşi înălţă privirea, aţintind-
o spre monarh cu o expresie arzătoare,
apoi şi-o îndreptă spre cer, plină de
lumina unei mari recunoştinţe, încât în
adâncul ochilor săi se puteau zări
lacrimi, în cele din urmă îşi plecă fruntea
în chip de încuviinţare şi îşi luă din nou
înfăţişarea supusă şi smerită de mai
înainte.
— Foarte bine, zise regele; bag de
seamă că-n această privinţă, dorinţa ta e
să-mi fii de cel mai mare folos. Şi aici
trebuie să mărturisesc că e minunat un
slujitor ca tine care n-are grai ca să
pălăvrăgească sau să ceară desluşiri în
privinţa celor hotărâte de noi. Un slujitor
englez, în locul tău, ar fi cerut sus şi tare
să-i ascult povaţa şi să încredinţez
această luptă uneia dintre cele mai bune
lănci alese dintre oamenii casei, care
începând cu fratele meu, ard toţi de
dorinţă să lupte pentru mine; un francez
flecar s-ar fi căznit grozav să afle pentru
ce mi-am ales omul din tabăra
necredincioşilor; tu, însă, unealtă mută,
550
îţi îndeplineşti datoria fără să-mi pui
întrebări şi fără a simţi nevoia să mă
înţelegi; la tine, a auzi însemnează a te
supune.
O plecăciune şi o nouă prosternare
fură singurul răspuns al etiopianului.
— Şi-acum, să trecem la altceva, zise
regele, rostind cuvintele în pripă: ai
văzut-o pe Edith Plantagenet?
Mutul îşi ridică privirea, ca şi cum ar
fi fost gata să vorbească; buzele lui, chiar
erau cât pe ce să îngâne o tăgadă
desluşită, dar această silinţă se pierdu în
murmurul de neînţeles al muţilor.
— Minune! strigă regele. Numai auzul
numelui unei odrasle regeşti de-o
frumuseţe neasemuită, cum ar fi de pildă
drăgălaşa noastră verişoară, s-ar părea
să aibă darul a-l face şi pe un mut să
vorbească. Ce minuni ar putea săvârşi
atunci privirea ei! Am să te pun la
încercare! O vei vedea pe această aleasă
frumuseţe a curţii noastre şi după aceea
îţi vei îndeplini solia către sultan.
Nubianul îşi înălţă din nou privirile
strălucitoare de bucurie, şi din nou făcu
o plecăciune, dar în clipa când se ridică,
regele, aşezându-i greu mâna pe umăr,
urmă pe un ton grav şi sever:
551
 — Vreau să-ţi spun însă un singur
lucru, negrul meu sol. Chiar dacă vei
simţi că aceea pe care o vei vedea în
curând are darul să dezlege nodurile ce-
ţi reţin limba robită între zidurile de
fildeş ale palatului ei, aşa cum se
exprimă vrednicul sultan, ia seama, nu
cumva să-ţi uiţi de muţenie şi să rosteşti
un singur cuvânt în faţa ei; chiar dacă ai
simţi că ţi s-a întors ca prin farmec
putinţa vorbirii, fii sigur că voi pune să ţi
se smulgă limba din rădăcină, cu palatul
ei de fildeş cu tot, ceea ce înseamnă,
cred, dinţii tăi, pe care voi şti să ţi-i scot
unul după altul; aşadar, fii înţelept şi
cată să rămâi mut.
De îndată ce regele îşi luă braţul de
fier de pe umărul lui, nubianul îşi plecă
fruntea şi îşi duse mâna la buze în semn
de supunere. Dar Richard îi puse din
nou mâna pe umăr, cu mai multă
blândeţe de astă dată, şi adăugă:
— Îţi dăm porunca aceasta ca unui
rob. Dac-ai fi cavaler şi gentilom, ţi-am
cere onoarea drept chezăşie a tăcerii,
care e condiţia nestrămutată a încrederii
pe care ţi-o acordăm.
Etiopianul se îndreptă de spate cu
semeţie, îl privi pe rege drept în faţă şi îşi
552
duse mâna la inimă. Richard îşi chemă
atunci şambelanul şi-i spuse:
— Du-te, Neville, cu robul acesta în
cortul regeştii noastre soţii, şi spune-i
majestăţii sale că voinţa noastră e ca el
să aibă o întrevedere între patru ochi cu
verişoara noastră Edith. Are însărcinarea
să-i ducă o scrisoare. Îi vei arăta calea,
dacă va avea nevoie de sprijinul tău, cu
toate c-ai băgat de seamă, cred, că se
descurcă foarte bine prin lagăr. Iar tu,
prietene etiopian, fă repede ce trebuie să
faci şi întoarce-te peste o jumătate de
ceas aici.
„Sunt descoperit – se gândi aşa-zisul
nubian, în timp ce cu braţele încrucişate
pe piept şi cu privirile plecate îl urma pe
Neville, care îl călăuzea cu paşi repezi
spre cortul Berengariei. Nu mai încape
îndoială că regele Richard m-a
recunoscut din capul locului; totuşi, nu
pare că m-ar urî prea mult. Dac-am
înţeles bine cuvintele lui, şi e cu
neputinţă a mă fi înşelat, Richard îmi
înlesneşte putinţa glorioasă de a-mi
redobândi cinstea, plecând fruntea
semeaţă a acestui marchiz făţarnic, în
ochii căruia am citit vinovăţia în clipa
când a fost învinuit.
553
 Roswall, ţi-ai slujit cu credinţă
stăpânul şi răul care ţi s-a tăcut va fi
răzbunat. Dar ce să gândesc despre
faptul că mi s-a îngăduit s-o privesc pe
aceea pe care nu credeam s-o mai văd
vreodată? Şi pentru ce, cum e cu putinţă
ca mândrul rege Plantagenet să-mi dea
voie să o văd pe dumnezeiasca lui
verişoară, fie ca sol al păgânului
Saladdin, fie ca surghiunit, alungat de
curând din lagăr mai ales ţinând seama
că vina cea mare a acestuia era tocmai
mărturisirea îndrăzneaţă a iubirii ce o
simţea pentru ea? Să-şi dea Richard
învoirea ca ea să primească o scrisoare
de la un adorator păgân, şi încă printr-
un trimis atât de neînsemnat, asta nu e
de crezut. Richard însă, atunci când nu e
stăpânit de mânie, e mărinimos,
însufleţit de gânduri avântate, cu
adevărat nobile, şi aşa este acum când
am de-a face cu dânsul. îi voi urma
întocmai poruncile, atât pe cele spuse
de-a dreptul cât şi pe cele subânţelese, şi
nu voi căuta să aflu mai mult decât mi se
dezvăluie. Datorez deplină supunere şi
ascultare aceluia care îmi dă un prilej
atât de înălţător pentru a-mi spăla
onoarea pătată, şi oricât de dureros ar fi
554
pentru mine, trebuie să fac aşa cum mi-a
cerut. Totuşi, Inimă-de-Leu ar fi trebuit
să judece simţămintele altor inimi după
ale sale proprii. Să dau o scrisoare
verişoarei lui! Eu, care nu i-am spus nici
un cuvânt când am primit din mâinile ei
răsplata regească, atunci când nu eram
socotit printre ultimii apărători ai crucii,
în ceea ce priveşte faptele de vitejie. Şi
să-i vorbesc acum, când mă înfăţişez
dinaintea ei sub înfăţişarea unui om de
rând, acum când sunt un rob, acum
când scutul meu e pătat de dezonoare!
Cum aş putea să fac aceasta?! Cât de
puţin mă cunoaşte! Şi totuşi îi sunt
recunoscător că-mi dă prilejul să mă
cunoască mai bine.”
În timp ce ajunse la această
încheiere, ofiţerul englez şi aşa-zisul rob
ajunseră în apropiere de cortul reginei.
Gărzile îi îngăduiră să intre. Lăsându-l
pe nubian într-o mică încăpere ce slujea
de anticameră şi pe care acesta şi-o
reaminti foarte bine, Neville intră în
încăperea de primire a reginei, căreia îi
vesti voinţa regescului său stăpân, în
şoaptă şi cu glasul plin de umilinţă, cu
totul deosebit de acela răstit al lui
Thomas de Vaux, căci pentru acesta din
555
urmă, Richard era totul, şi restul curţii,
în care se număra şi Berengaria, nu
însemna nimic.
Un hohot de râs întâmpină vestea
adusă.
— Şi cum arată robul nubian care
vine ca trimis din partea sultanului? E
negru, Neville, nu-i aşa? rosti un glas de
femeie, lesne de recunoscut ca fiind al
Berengariei, E negru, nu-i aşa, cu pielea
neagră, cu părul inelat ca al unui berbec,
cu nasul turtit şi cu buzele groase? Am
dreptate, vrednice sir Henri?
— Majestatea voastră – adăugă un alt
glas de femeie – să nu uite picioarele
încovoiate ca un iatagan sarazin.
— Spune mai degrabă ca arcul lui
Cupidon, de vreme ce e vorba de solul
unui îndrăgostit, răspunse regina. Bunul
meu Neville, totdeauna ai fost gata să ne
faci o plăcere nouă, bietelor femei, care
avem atât de puţine prilejuri de distracţie
în clipele de răgaz. Arată-mi-l pe acest
sol al dragostei. Am văzut până astăzi,
mulţi turci şi mauri, dar nici un negru.
— Se cuvine să mă supun poruncilor
majestăţii voastre – răspunse blajinul
cavaler – cu rugămintea de a-mi dobândi
iertarea de la stăpânul meu pentru o
556
astfel de purtare. Totuşi, majestatea
voastră să-mi îngăduie a da de veste că
va vedea cu totul altceva decât ceea ce
crede.
— Cu atât mai bine! Cum? Mai urât
chiar decât mi-l închipui şi totuşi solul
unui vrednic sultan?
— Buna mea suverană – zise lady
Calista – îmi iau îngăduinţa să vă rog a
binevoi să porunciţi ca nobilul cavaler
să-1 ducă pe trimis de-a dreptul înaintea
lady-ei Edith, faţă de care are de
îndeplinit o misiune. De-abia am scăpat
de urmările unei distracţii de acest soi.
— Am scăpat? repetă regina cu
dispreţ. Dar se poate ca tu ai dreptate în
înţelepciunea ta, Calista. Nubianul
acesta, aşa cum îl numeşte Neville, să-şi
îndeplinească întâi misiunea pe lângă
verişoara noastră. De altfel e şi mut, nu-i
aşa?
— Da, prea bună suverană, adeveri
cavalerul.
— Ah, ce plăcut îşi pot petrece
vremea orientalele – rosti Berengaria –
atunci când sunt slujite de oameni in
faţa cărora pot spune orice, fără teama
de-a fi date de gol, în timp ce la noi, o

557
pasăre care trece prin văzduh e în stare
să repete orice cuvânt rostit!
— Asta – zise Neville – fiindcă
majestatea voastră uită uneori că
vorbeşte între pereţi de pânză.
Această observaţie impuse tăcere şi
după câteva şoapte, cavalerul englez se
întoarse lângă etiopian, căruia îi făcu
semn să-1 urmeze. Nubianul se supuse.
Neville îl duse la un cort ridicat la
oarecare depărtare de acela al reginei,
unde locuia lady Edith cu întreaga ei
suită. Una dintre roabele copte primi
porunca regelui, adusă de sir Henry
Neville şi, după câteva clipe, nubianul fu
condus înaintea prinţesei Edith; sir
Neville rămase afară.
La un semn al stăpânei, roaba care îi
adusese se retrase numaidecât şi atunci,
c-o adâncă umilinţă, nu numai a
înfăţişării, dar şi a sufletului, nefericitul
cavaler, deghizat în felul acela, lăsă
genunchi în pământ şi rămase cu
privirea plecată şi cu braţele încrucişate
pe piept, ca un ucigaş care îşi aşteaptă
osânda. Edith era îmbrăcată în acelaşi fel
ca şi în ziua când îl primise pe regele
Richard; un văl lung, negru şi străveziu,
îi flutura în jurul trupului, ca umbra
558
unei nopţi de vară, aşternută pe o
minunată privelişte, întunecând-o fără ca
totuşi să-i ascundă frumuseţea. Ţinea în
mână un opaiţ de argint în care ardeau
cu flacără vie nişte balsamuri.
În clipa când Edith se găsi la un pas
de robul încremenit în genunchi, întoarse
lumina spre obrazul lui, ca şi cum ar fi
vrut să-i cerceteze mai în amănunţime
trăsăturile, apoi se îndepărtă şi aşeză
ogaiţul în aşa fel ca umbra robului să
cadă pe perdeaua de alături. In cele din
urmă rosti cu glas liniştit, dar adânc
îndurerat:
— Domnia-la eşti? Eşti chiar
domnia-ta, vrednic cavaler al
Leopardului? Vajnic sir Kenneth din
Scoţia, domnia-ta eşti într-adevăr sub
această înfăţişare umilitoare, împresurat
de atâtea primejdii?
Când auzi glasul alesei inimii lui
punându-i întrebări într-un chip atât de
neaşteptat şi cu o milă ce se apropia de
mângâiere, buzele cavalerului se
deschiseră ca să dea un răspuns
fierbinte, dar amintindu-şi poruncile date
de Richard şi făgăduiala pe care o ceruse
din parte-i regele, abia fu în stare să le
oprească de a răspunde că chipul pe
559
care-l privea şi cuvintele pe care le auzise
erau de ajuns ca să răsplătească o viaţă
de robie şi toate primejdiile care ar fi
pândit această viaţă în fiece ceas. Căută
totuşi să-şi vie în fire şi un suspin adânc,
plin de patimă, fu singurul lui răspuns la
întrebarea prinţesei Edith.
— Văd şi-mi dau seama că am ghicit,
urmă Edith. Te-am recunoscut din prima
clipă când te-ai ivit aproape de podină,
pe care mă aflam împreună cu regina. Ţi-
am recunoscut de asemenea şi
neînfricatul copoi. Ar fi neloială şi
nevrednică de serviciile făcute de un
cavaler ca dumneata, aceea care, oricum
şi-ar schimba acesta îmbrăcămintea sau
culoarea feţei, nu şi-ar recunoaşte de
îndată credinciosul slujitor. Aşadar,
vorbeşte fără tearfiă faţă de Edith
Plantagenet; ea va şti să-1 mângâie în
suferinţa lui pe bunul cavaler care a
slujit-o, a onorat-o şi a săvârşit în
numele ei cele mai frumoase fapte de
arme, atunci când norocul i-a fost
prielnic. De ce taci? Te stânjeneşte teama
sau ruşinea? Teama ţi-e străină; cât
despre ruşine, ea nu cade decât asupra
celor care te-au nedreptăţit.

560
 Silindu-se cu deznădejde să facă pe
mutul cu o fiinţă atât de mult dorită,
cavalerul nu putu să-şi dezvăluie
amărăciunea decât suspinând şi
ducându-şi degetul la buze. Edith îl
privea întrucâtva înciudată.
— Cum – zise ea – am înaintea
ochilor un asiatic mut atât la vorbă cât şi
la simţire? La una ca asta nu mă
aşteptam; poate că mă dispreţuieşti,
cavalere, fiindcă-ţi mărturisesc deschis
bucuria tăinuită cu care ţi-am primit
omagiile? Pentru asta n-ar trebui s-o
judeci rău pe Edith; ea ştie până unde
trebuie să meargă rezerva şi sfiala
odraslelor de sânge regesc; ea ştie când
şi până la ce punct pot să dea dovadă de
recunoştinţă astfel de fiinţe; ea n-are de
ce roşi mărturisindu-şi dorinţa sinceră,
dar neputincioasă, de-a te răsplăti
pentru seviciile tale şi de-a îndrepta răul
pe care ţi l-a pricinuit devotamentul faţă
de ea. Pentru ce îţi împreuni mâinile şi ţi
le frângi cu atâta îndurerare? Să fie oare
cu putinţă? adăugă ea, tresărind la un
astfel de gând – s-ar putea oare ca ei să fi
mers atât de departe cu cruzimea încât
să te fi lipsit de darul vorbirii? Dai din
cap? Ei bine, fie vrajă sau numai
561
îndărătnicie din parte-ţi, eu nu-ţi voi mai
pune alte întrebări; la rându-mi şi eu pot
fi mută. Îndeplineşte-ţi misiunea după
cum crezi de cuviinţă.
Cavalerul făcu un gest, ca şi cum ar
fi protestat împotriva soartei şi a ciudei
ei; în acelaşi timp îi întinse scrisoarea
sultanului, înfăşurată într-o învelitoare
din mătase de preţ, acoperită la rându-i
cu altă ţesătură din fir de aur. Ea o luă
şi-o privi cu nepăsare; apoi, aşezând-o
alături şi aţintindu-şi din nou privirile
asupra cavalerului, îl întrebă în şoaptă:
— Nici un cuvânt în îndeplinirea
mesajului tău?
El îşi prinse fruntea cu amândouă
mâinile ca să-şi mărturisească durerea
pe care o simţea că nu i se putea
supune, dar ea îi întoarse spatele cu
mânie.
— Pleacă – zise ea; am vorbit destul,
prea multe poate, cuiva care nu
binevoieşte să-mi răspundă un singur
cuvânt. Pleacă, şi crede-mă că dacă ţi-
am făcut vreun rău, l-am ispăşit; căci
dacă am fost unealta nefericită care ţi-a
pricinuit pierderea unui rang onorabil,
prin această întrevedere, în schimb, am

562
uitat tot ce-mi datoram mie însămi şi m-
am coborât în ochii tăi şi ai mei.
Îşi acoperi ochii cu mâinile şi păru
peste măsură de mâhnită. Sir Kenneth
vru să se apropie, dar ea îi făcu semn să
plece.
— Du-te – stărui ea – tu al cărui
suflet a devenit tot atât de josnic ca şi
noua ta stare. Oricare altul, mai puţin
fricos, mai puţin laş ca un rob, ar fi rostit
un cuvânt de recunoştinţă, cel puţin ca
să mă împace cu propia mea umilire.
Pentru ce ai mai rămâne? Pleacă!
Nefericitul scoţian privi fugar spre
scrisoare, ca şi cum ar fi vrut să arate de
ce-şi prelungeşte şederea. Edith o luă,
rostind batjocoritoare, cu dispreţ:
— Ah, uitasem. Robul supus
aşteaptă răspunsul la scrisoare. Cum
asta – de la sultan?
Străbătu repede cuprinsul scrisorii
alcătuită în arabă şi în franceză şi, după
ce sfârşi, începu să râdă cu amărăciune
şi cu mânie.
— Iată ceea ce întrece închipuirea!
strigă ea. Nici un scamator n-ar fi fost în
stare să îndeplinească o schimbare mai
ciudată. Indemânarea lui n-ar izbuti
decât să schimbe ţechini în bani de aur.
563
Dar iscusinţa lui n-ar putea niciodată să
schimbe un cavaler creştin, onorat
printre cei mai vrednici cruciaţi, într-un
rob umil al unui sultan păgân, purtător
al unor ofensatoare propuneri faţă de-o
fată creştină. Poate fi o făptură atât de
josnică încât să-şi uite de legile onoarei
şi ale cavalerismului, ca şi de acelea ale
religiei? Dar la ce bun să vorbim în faţa
unui rob josnic, despre un mîrşav
păgân? Spune-i stăpânului tău, atunci
când biciul lui va face să ţi se dezlege
limba, ce anume m-ai văzut făcând.
Vorbind astfel, a-runcă scrisoarea
sultanului şi-o calcă în picioare. Şi
adaugă că Edith Plantagenet
dispreţuieşte omagiile unui păgân.
După ce rosti aceste cuvinte, vru să
iasă, dar cavalerul, în genunchi la
picioarele ei, cuprins de cea mai adâncă
durere, îndrăzni să-i atingă veşmântul,
parcă nevrând ca ea să plece.
— N-ai auzit cuvintele mele, rob
josnic? urmă ea întorcându-se brusc şi
vorbindu-i cu trufie. Spune-i
necredinciosului sultan, stăpânul tău,
că-i dispreţuiesc şi solul, aşa cum
dispreţuiesc prosternarea unui apostat al

564
cavalerismului şi al religiei în faţa lui
Dumnezeu şi a alesei inimii sale.
Spunând aceste cuvinte, se smulse
din mâinile lui, lăsându-i un crâmpei de
văl între degete, şi ieşi din cort. În acelaşi
timp, glasul lui Neville se auzi strigând
de afară. Istovit şi împietrit de
deznădejdea încercată în timpul
întrevederii şi din care nu s-ar fi putut
smulge decât călcându-şi obligaţia faţă
de regele Richard, nefericitul cavaler păşi
clătinându-se după baronul englez şi
ajunseră curând în faţa cortului regesc,
înaintea căruia tocmai descălecase un
pâlc de cavaleri. În cort era lumină şi
mişcare. În clipa când Neville intră urmat
de nubian, regele, înconjurat de câţiva
dintre baroni, tocmai îi intâmpina pe noii
veniţi.

CAPITOLUL XXVI
Nu plâng durerea despărţirii!
Al aşteptării trist şirag
Va duce iar la fericire.
Nu plâng nici moartea celui drag,
Căci nu-i durere nici ruşine
Sub ale morţii bolte reci,
Iar cei ce se iubesc ştiu bine
Că moartea-i va uni pe veci.
565
 Ce crudă soartă! Ce cumplită!
Iubitul ei dezonorat!
Şi în mândria ei rănită
Ea plânge numele pătat.
Baladă

Glasul lui Richard, hotărât, dârz, se

ridică aprig, întâmpinându-şi cu voioşie
războinicii.
— Thomas de Vaux, vrednic Tom de
Gilsland, pe capul regelui Henric, eşti tot
atât de binevenit ca o carafă de vin
pentru un straşnic băutor de pe vremuri.
Nici n-aş fi putut să mă pregătesc de
luptă dacă n-aş fi avut în faţa ochilor
făptura ta mătăhăloasă. Dacă sfinţii ne
vin in ajutor, curând pornim la luptă.
Thomas, dacă plecam fără tine, mă
temeam c-am să aud că te-ai spânzurat
de un copac.
— Aş fi îndurat această dezamăgire
cu mai multă răbdare creştinească decât
să-mi dau sufletul pe mâna răilor... Dar
mulţumesc majestăţii voastre – răspunse
lordul – pentru atât de binevoitoarea
primire, cu atât mai mărinimoasă cu cât
e înaintea ospăţului din ajunul luptei şi
majestatca voastră, să-mi fie iertat, ştie
să-şi ia partea cea mai bună dintr-un
566
astfel de ospăţ; hei, dar am adus cu mine
un tovarăş care va fi şi mai binevenit
acum.
Cavalerul care înainta şi-i dădu
salutul lui Richard era un tânăr subţire,
potrivit la stat. Îmbrăcămintea, ca şi
purtarea lui erau modeste, dar la coif
purta o podoabă de aur în care era prins
un diamant, a cărui strălucire nu putea
fi asemuită decât cu flacăra ce-i scapără
în ochi. Numai ochii erau într-adevăr
izbitori pe chipul lui; dar de îndată ce îi
vedeai era cu neputinţă să-i mai uiţi. În
jurul grumazului avea înfăşurată o
eşarfă de mătase albastră, de care era
atârnată o cheie de aur cu care îşi acorda
harpa.
Tânărul era gata să cadă în genunchi
la picioarele regelui Richard; dar
monarhul îl ridică în grabă, îl strânse cu
dragoste la piept şi îl sărută pe amândoi
obrajii.
— Blondel de Nesle – strigă el
bucuros – bine ai venit din Cipru, tu, cel
mai neasemuit menestrel din lume! Fii
binevenit la regele Angliei, care nu se
preţuieşte pe sine mai mult decât pe tine!
Am fost bolnav, prietene, şi, pe sufletul
meu, socotesc că numai din pricina lipsei
567
tale, căci dacă m-aş fi aflat la jumătatea
drumului spre paradis, cred că numai
cântecele tale ar mai fi avut darul să mă
pogoare pe pământ. Ei bine, ce mai veşti
din patria lirei?... Ai învăţat ceva nou de
la truverii din Provence sau de la
menestrelii din voioasa Normandie? Şi
mai cu seamă, în ce chip te-ai străduit în
această privinţă? Dar ce să te mai
întreb... Ştiu că nu trândăveşti nici chiar
atunci când vrei. Nobila ta fire e
asemenea unei flăcări ce se mistuie
lăuntric şi care simte nevoia să se
împrăştie înafară, în stihurile şi cântările
tale.
— Am învăţat câte ceva şi m-am
străduit puţin, nobile rege – răspunse
vestitul Blondel, cu adâncă sfiiciune, pe
care admiraţia plină de însufleţire a lui
Richard n-o putuse înfrânge în nici o
privinţă.
— Te vom auzi, prietene, te vom auzi
chiar acum, răspunse regele.
Apoi, bătându-l prieteneşte pe umăr,
adăugă:
— Numai dacă nu eşti cumva obosit
de drum, fiindcă mi-aş ucide mai curând
in goană cel mai bun cal, decât să stric o
singură notă din glasul tău.
568
 — Glasul meu e, ca totdeauna, în
slujba regelui şi stăpânului meu,
răspunse Blondel. Dar majestatea
voastră – urmă el, privind hârtiile
împrăştiate pe masă – s-ar părea că are
îndeletniciri foarte serioase, şi-apoi e şi
târziu.
— Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin,
dragul meu Blondel. Nu făceam altceva
decât să întocmesc un plan de luptă
împotriva sarazinilor, şi asta nu-mi cere
decât osteneala unei clipe. Adică tot atât
cât să-i pun pe goană...
— Mi se pare totuşi – interveni
Thomas de Vaux – că n-ar fi rău să se
ştie ge ce anume oşti se poate bizui
deocamdată majestatea voastră. În
această privinţă, am adus ştiri de la
Ascalon.
— Eşti ca un catâr, Thomas –
răspunse regele – un adevărat catâr
încăpăţânat... Haide, gentilomi,
strângeţi-vă roată în jurul lui. Daţi-i un
jilţ lui Blondel... Unde e purtătorul
harpei?... Sau staţi... Daţi-i harpa mea...
Poale că a lui o fi suferit vreo stricăciune
pe drum.
— Aş dori ca majestatea voastră să
binevoiască a-mi cerceta raportul, stărui
569
Thomas... Am făcut un drum lung şi simt
mai multă nevoie de odihnă decât să-mi
fie gâdilate urechile.
— Să-ţi fie gâdilate urechile? repetă
regele. Pentru asta ţi-ar trebui o pană de
sitar, nu o muzică îngerească. Ia spune
drept, Thomas, urechile tale ştiu să
deosebească cântul lui Blondel de răgetul
unui măgar?
— Ca să spun deschis, sire, nu prea
ştiu. Dar în afară de Blondel, care e nobil
din născare şi fără îndoială plin de har,
nu m-aş uita niciodată la un trubadur,
pe câtă vreme un măgar mi-ar atrage
privirile.
— Oare buna ta cuviinţă n-ar fi
trebuit să mă socotească deoparte şi pe
mine, care sunt tot nobil din născare ca
şi Blondel, şi fac parte şi eu din frăţia
joyeuse science?
— Majestatea voastră ar trebui să-şi
amintească că unui catâr nu trebuie să i
se ceară bună-cuviinţă, răspunse de
Vaux zâmbind.
— Adevărat, şi pe deasupra eşti o
vieţuitoare urâtă. Ei bine, cumetre catâr,
apropie-te ca să-ţi luăm povara din
spinare, iar după aceea să te poţi duce la
grajd fără să-ţi mai pierzi vremea
570
ascultând muzică. Până atunci, tu,
bunul meu frate Salisbury, înfăţişează-te
înaintea reginei şi spune-i că Blondel a
sosit cu o încărcătură proaspătă adusă
din ultima lui călătorie. Spune-i să vină
şi ea numiadecât aici şi însoţeşte-o;
rânduieşte iarăşi, în aşa chip, ca să vie
odată cu dânsa şi verişoara noastră
Edith Plantagenet.
În clipa aceea, ochii lui se opriră
asupra nubianului, cu acea privire plină
de îndoială care se oglindea pe chipul
său ori de câte ori îl privea.
— Ah! Tăcutul nostru rob s-a şi
întors! Apropie-te, prietene, şi rămâi în
spatele lordului Neville... Vei auzi cântări
care te vor face să binecuvântezi cerul că
te-a lovit cu muţenie şi nu cu surzenie.
Astfel vorbind, se întoarse spre lordul
de Vaux şi se adânci numiadecât în
cercetarea planurilor de război pe care i
le întinse baronul. În clipa când lordul
Gilsland se apropia de sfârşitul
raportului, un crainic dădu de veste că
regina şi întreaga ei suită se apropiau de
cort.
— Aduceţi o carafă de vin – strigă
regele – din acel vin de Cipru pe care
bătrânul Isaac l-a păstrat îndelungată
571
vreme şi pe care am pus mâna atunci
când am cucerit Famagosta. Umpleţi
pocalul lordului Gilsland, domnii mei...
Nicicând un principe n-a avut un slujitor
mai hotărât şi mai credincios.
— Mă bucură – zise Thomas de Vaux
– c-aţi găsit în catâr un slujitor de folos,
deşi glasul lui nu-i atât de muzical ca
firul din coada calului sau sârma de
alamă.
— Cum, încă n-ai mistuit porecla de
catâr? Trage-i o duşcă, prietene, altfel îţi
rămâne în gât. Haide, aşa e mai bine. Şi-
acum îţi voi spune că eşti un războinic ca
şi mine şi că, prin urmare, se cuvine să
ne iertăm ursul altuia, în timp de pace,
împunsăturile, asemenea loviturilor pe
care ni le dăm în acelaşi chip la o
întrecere călare, iubindu-ne cu atât mai
mult cu cât loviturile sunt mai zdravene.
Pe cinstea mea, dacă la ultimul turnir nu
m-ai fi lovit tot atât de straşnic pe cât te-
am lovit eu, n-ai mai fi fost bun de nimic.
Deosebirea între tine şi Blondel e
aceasta: tu nu eşti decât tovarăşul meu
de lupte, aş putea că spun ucenicul meu
în meşteşugul războiului, pe când
Blondel e dascălul meu în arta cântului
şi a muzicii. Ţie îţi îngădui să-mi fii
572
prieten – pe când pe el îl cinstesc, fiindcă
în arta lui e mai tare ca mine. Haide,
prietene, nu mai fi ursuz... Rămâi aici ca
s-asculţi cântările.
— Pe cinstea mea, ca să vă văd pe
majestatea voastră atâta de voios –
răspunse lordul Gilsland – aş fi în stare
să-1 ascult pe Blondel până la sfârşitul
cântării regelui Arthur, care poate ţine
trei zile-n şir.
— Nu-ţi vom pune răbdarea la o atât
de grea încercare. Dar iată, lumina
făcliilor de afară ne vesteşte apropierea
augustei noastre soţii... Grăbeşte să-i ieşi
întru întâmpinare, prietene, şi cată să
câştigi favoarea celor mai frumoşi ochi ai
creştinătăţii... Haide, nu-ţi mai potrivi
îmbrăcămintea... Uite, l-ai lăsat pe
Neville să se strecoare între vânt şi
pânzele galerei tale.
— Pe câmpul de luptă el nu m-a
întrecut nicicând, rosti de Vaux cam
înciudat că întreprinzătorul şambelan i-o
luase înainte.
— Nu, nici el nici oricare altul, bunul
meu Tom de Gills – răspunse regele –
afară numai de noi, şi aceasta nu
întotdeauna.

573
 — Da, regele meu; dar să dăm de
asemenea dreptate şi celor nefericiţi...
Bietul cavaler al Leopardului mi-a luat-o
şi el înainte într-o vreme, fiindcă, vedeţi,
cântăreşte mai puţin în şa...
— Tăcere! zise regele întrerupându-l
poruncitor. Nici un cuvânt despre acest
om.
Vorbind astfel, se grăbi să iasă în
întâmpinarea reginei. I-l înfăţişă pe
Blondel ca pe regele menestrelilor şi ca
pe un mare meşter în arta voioşiei.
Berengaria, care ştia foarte bine că
dragostea regescului ei soţ pentru poezie
şi muzică era aproape asemenea
însufleţirii iui pentru slava războinică şi
că Blondel era îndeosebi favoritul lui,
căută să-1 întâmpine cu toată
bunăvoinţa pe menestrelul ce se bucura
de atâta cinste din partea regelui. Totuşi
era limpede că deşi răspundea precum se
cuvine la cuvintele măgulitoare ale
frumoasei regine, risipite poate prea din
belşug de astă dată, se simţea parcă şi
mai bucuros, dacă nu chiar
recunoscător, faţă de primirea simplă şi
graţioasă pe care i-o făcu Edith, al cărei
salut părea pe cât de scurt şi de simplu,
pe atât de sincer.
574
 Regina şi regescul ei soţ îşi dădură
seama îndată de această deosebire.
Văzând că regina privea cam cu ciudă
întâietatea dată verişoarei sale, Richard
rosti în aşa fel, ca să poată fi auzit de
amândouă:
— Noi, menestrelii, Berengaria, după
cum poţi vedea din înfăţişarea
maestrului Blondel, ne apropiem mai
mult de un judecător aspru, aşa cum e
ruda noastră, decât de o prietenă
îngăduitoare ca tine, care e gata să
asculte arta noastră pe încredere.
— Sire – răspunse fără a şovăi Edith,
rănită oarecum de sarcasmul regescului
ei văr – mustrarea de a fi un aspru
judecător nu mi se cuvine numai mie din
întregul neam Plantagenet.
Ar fi spus poate mai mult, având în
firea ei îndeajuns din pornirile acelui
neam, care, deşi împrumutase numele şi
blazonul de la o plantă umilă , a dat
poate Angliei una din dinastiile cele mai
orgolioase, dar ochiul ei, însufleţit de
voiciunea răspunsului, îl întâlni
numaidecât pe acel al nubianului, deşi
acesta căuta să se ascundă în spatele
celorlalţi seniori, şi ea căzu într-un jilţ,
îngălbenindu-se la faţă. Regina
575
Berengaria se crezu datoare să ceară
numaidecât apă şi săruri, socotind în
acelaşi timp că se cuvenea să pună în
practică tot ritualul de rigoare la leşinul
unei doamne.
Richard, care preţuia tăria de cuget a
prinţesei Edith, îl rugă pe Blondel să-şi
ia harpa şi să-şi înceapă cântările,
spunând că muzica era cel mai bun din
toate leacurile menite să-1
înzdrăvenească pe un Plantagenet.
— Cântă-ne – zise el – povestea
„Năframei însângerate”, al cărei cuprins
mi l-ai povestit înainte de plecarea mea
spre Cipru.
Privirea neliniştită a menestrelului se
opri asupra prinţesei Edith şi, abia după
ce văzu roşeaţa împurpurându-i din nou
obrajii, se supuse îndemnurilor repetate
ale regelui. Atunci, însoţindu-şi glasul cu
sunetele harpei, ca să dea şi mai mult
farmec cântului, fără să-l înăbuşe,
intonă într-un fel de recitativ, una din
vechile povestiri despre dragoste şi
cavalerism, sortită să subjuge luarea
aminte a ascultătorilor! De îndată ce-şi
luă avânt, făptura şi înfăţişarea lui, prea
puţin vrednice de luat în seamă, se
schimbară dintr-o dată. Chipul i se
576
însenină, transfigurat de inspiraţie şi
avânt... Glasul bărbătesc, răsunător şi
gingaş, călăuzit de simţul artistic cel mai
delicat, pătrundea până în cele mai
adânci cute ale inimii. Plin de voioşie, ca
într-o zi de izbândă, cu îndoita însufleţire
a stăpânului şi a învăţăcelului, Richard
făcu semn să se strângă cercul în juru-i,
poruncind tăcere tuturora. El însuşi se
aşeză, vădit încântat, nu fără să
amestece în această pornire o fărâmă din
gravitatea criticului de meserie.
Curtenii îşi aţintiră privirile asupra
regelui, ca să ghicească şi să-şi
însuşească emoţiile ce s-ar fi oglindit pe
chipul lui, în timp ce Thomas de Vaux
căsca îngrozitor, ca cineva care-i supus
unei plictiseli obositoare. Blondel îşi
povestea, fireşte, cântul în graiul
normand. Următoarele stihuri dau o
slabă idee despre frumuseţea acestuia:
NĂFRAMA ÎNSÂNGERATĂ
Când soarele-n apus s-a scufundat
De ultimele raze luminat,
Castelul Benevent s-a-nveşmântat
În strai de sărbătoare-mpurpurat.
Iar cavalerii-n valea taberii
Prin corturi luminate de făclii,
Încep de seara a se pregăti
577
 Pentru turnirul de a doua zi.
Un paj, el însuşi nobil descendent,
Trimis chiar de prinţesa Benevent,
Din cort în cort întreabă, privind în
jur atent:
„Unde-i englezul cavaler Thomas de
Kent?"
Dar nimeni nu-l cunoaşte. În sfârşit,
Tot căutându-l, pajul l-a găsit
La margine, într-un umil poclit
Un cort sărman şi neîmpodobit.
În cort neînfricatul cavaler
Îşi pune singur zalele de fier
Căci e sărac şi nu are scutier,
În lupta-n care se va avânta,
Pentru Christos, pentru iubita sa
Aceste zale îl vor apăra
Şi paşii spre izbândă-i vor purta.
„O, tu, viteze cavaler de Kent
(Îi zice pajul, tânăr descendent
Al unei vechi familii din Clevent)
Prea nobila prinţesă Benevent
La tine m-a trimis spre a-ţi vesti
Că inima nu-şi poate dărui
Decât acelui care-n bătălii
De glorie se va acoperi.
Şi dacă vrei s-arăţi că nu te temi de
moarte,

578
 De vrei să sări prăpastia ce vă
desparte,
Prinţesa-ţi cere să laşi zalele deoparte
Şi-n locul lor viteazul cavaler să
poarte
Năframa asta (el în vânt o desfăşoară)
Ce a purtat-o astă-noapte la sânu-i
de fecioară.
Cu acest scut pe umeri avântă-te-n
vîltoară
Şi-ntoarce-te cu gloria – ori cel învins
să moară!”
Sărută cavalerul ţesătura albă,
moale,
Şi-ngenunchind grăieşte: „Du-i
răspuns stăpânei tale
Că pentru ea am străbătut atâta cale
Şi nu mă dau înapoi să lupt chiar
fără zale.
Dar teafăr dintr-o astfel de încăierare
De poţi să scapi – o biruinţă mi se
pare,
Ba chiar o biruinţă făr-asemănare;
De-aceea sper că şi răsplata-mi va fi
mare”.
— Aici, mesiri, sfirşeşte parte întâi a
povestirii năframei însângerate.

579
 — Ai schimbat măsura pe
neaşteptate în ultimele strofe, Blondel!
spuse regele.
— E adevărat, sire, am învăţat
versurile de la un harpist bătrân pe care
l-am întâlnit în Cipru şi care cânta în
italiană, şi cum n-am avut timp să le
tălmăcesc ca lumea şi nici să le învăţ pe
de rost, sunt nevoit să umplu unele
goluri din muzică şi din vers, cu ce-mi
vine în minte la repezeală.
— Pe legea mea – răspunse regele –
îmi plac mai mult alexandrinii aceştia
pompoşi şi răsunători. Par mai potriviţi
cu muzica decât stihurile scurte
dinainte.
— Sunt îngăduite şi unele şi celelalte,
după cum prea bine ştie majestatea
voastră.
— Ştiu, Blondel, dar pare-mi-se că
scena care urmează şi în care se va da
pesemne o luptă, o să meargă mai bine
în alexandrinii aceştia tunători, care
amintesc ropotul călărimii; pe câtă vreme
măsurile celelalte par trapul uşor al
căluţului unei domnişoare.
— Va fi după voia majestăţii voastre,
răspunse Blondel şi începu să intoneze.

580
 — Stai. Mai întâi împrospătează-ţi
fantezia cu o cupă de vin de Chios.
Ascultă-mă, aş vrea să laşi deoparte
această nouă născocire a ta, de a sfârşi
stihurile prin rime cuminţi, precum scrie
la carte. Acestea sunt o stavilă în calea
valului fanteziei şi te fac să semeni unui
om care ar dănţui în lanţuri.
— Lanţurile, cel puţin, pot fi uşor
azvârlite, spuse Blondel trecându-şi
degetele peste strune, ca unul care ar
dori mai bine să cânte decât să asculte
poveţe.
— Dar de ce să ţi le pui, omule?
stărui regele. De ce să-ţi încătuşezi harul
în verigi de fier? Mă întreb cum ai izbutit
– sunt încredinţat că eu n-aş fi fost în
stare să alcătuiesc stihuri atât de
împiedicate.
Blondel privi în jos spre strunele
harpei, pentru a ascunde un zâmbet
care-i încreţise fără voie faţa. Dar lui
Richard nu-i scăpă:
— Tu râzi de mine, Blondel , pe legea
mea! Şi asta o merită pe bună dreptate
oricine se apucă să facă pe dascălul când
la drept vorbind nu poate fi decât ucenic,
dar noi, regii, căpătăm prostul obicei de
a avea păreri prea bune despre persoana
581
noastră. Hai, deapănă-ţi povestea, iubite
Blondel , aşa cum vrei tu, adică mai bine
decât te-am putea noi sfătui, deşi se vede
că nu ne putem pune strajă gurii.
Blondel îşi continuă povestea; dar
cum se pricepea bine să înfiripe stihurile
într-o clipă, izbuti să ţină seama de
sfaturile regelui, şi poate că-i făcu
plăcere să arate cu câtă uşurinţă poate
plămădi într-alt chip un poem, chiar în
timpul cântării:
NĂFRAMA ÎNSÂNGERATĂ
Partea a doua
Se-adună cavalerii şi lupta se încinge
Pe locul unde cel mai puternic va
învinge;
Îşi pierde unul calul, iar altul lancea-
şi frânge,
Triumfă-nvingătorii, învinşii-s lac de
sânge.
Mulţi dovedesc în luptă bravură,
bărbăţie,
Dar ne-ntrecut e unul din toţi în
vitejie,
Cel care-n loc de zale din fier ori de
aramă
O ţesătură poartă pe umeri – o
năframă.

582
 Din pieptu-i curge sânge ca izvorul
curat,
Lovesc cu sete unii, dar alţii l-au
cruţat:
„E-un legământ pesemne, zic cei ce-l
ocolesc,
Şi să-1 silim să-l calce – nu e
cavaleresc!”
Iar prinţul, admirându-l, spre el
priviri aruncă
Şi istovit văzându-l, dă grabnică
poruncă
Turnirul să se-ncheie. Iar drept
învingător
Judeţii îl declară pe bravul luptător.
Apoi, cum se cuvine în zi de
sărbătoare,
În sălile castelului se-aşterne masă
mare.
Întreaga nobilime e la ospăţ poftită,
Poftiţi sunt cavalerii cu toat-a lor
suită.
Dar iată că-n saloane, un scutier s-
arată
Şi-ntinde pricipesei năframa-
nsângerată,
De lance găurită, de spadă sfişiată,
De praf, noroi şi spumă mânjită şi
pătată.
583
 „V-aduc (el îngenunche) prinţesă
Benevent,
Cu-nchinăciuni, din partea
cavalerului de Kent,
Năframa ce i-aţi dat-o în luptă să o
poarte.
Cel ce-a sărit prăpastia porneşte mai
departe,
Cel care-n pom se urcă, din poame se
înfruptă,
Iar cel care ieşit-a biruitor în luptă,
Primejduindu-şi viaţa – aşa cum aţi
dorit
Încrezător aşteaptă să fie răsplătit;
Ar vrea năframa asta ce l-a ferit de
moarte
Prinţesa-i cu mândrie la inimă s-o
poarte”.
Roşind adânc, prinţesa la piept
năframa strânge,
Năframa înmuiată în cel mai nobil
sânge:
„Cuvine-se (ea spune) o, vrednic
scutier,
Să-i dai chiar azi de veste bravului
cavaler
Că-i preţuiesc curajul, credinţa-i
preţuiesc,

584
 Şi pentru biruinţă voi şti să-l
răsplătesc”.
Când nobilii se-adună-n solemnă
procesiune,
În fruntea lor prinţesa, păşind, pe
umeri pune
Năframa-nsângerată, şi-astfel
împodobită,
Spre sala de ospeţe se-ndreaptă
liniştită.
Uimiţi sunt cavalerii şi, cum
mărturisesc,
Pe-nvingătorul zilei mai mult îi
fericesc,
Dar nobilele doamne încep să
şuşotească,
Să râdă pe-nfundate şi chiar să
clevetească.
Apoi, când prinţul duce soseşte în
sfârşit,
Văzându-şi astfel fiica, rămâne-
nmărmurit.
„Cum! (strigă cu mânie) Ai vrut ca toţi
să ştie
Că mintea ţi-e cuprinsă de neagră
nebunie?!
Ei bine, pentru vină, şi pentru-aşa
ruşine,

585
 Să pleci! De-acum-nainte nu vreau să
ştiu de tine.
Să părăseşti castelul acum! Şi tu, şi
el!
Asemeni cutezanţă nu-ngădui la
castel!”
Atuncea Thomas mândru, dar palid
şi slăbit,
L-a înfruntat pe duce şi astfel i-a
grăit:
„Eu pentru fiica voastră să mor n-am
pregetat,
Şi dacă ea, la rându-i, în cumpănă n-
a stat
Să-nfrunte şi pedeapsa şi blamul
pentru mine,
Fiţi siguri c-am s-o apăr de griji şi de
ruşine;
Şi dacă nu mai este prinţesa
Bebevent
În schimb eu inima îi dărui, şi-n
Anglia comitatul Kent.”

Un murmur de încântare se stârni

între cei de faţă; fiecare căuta să ia pildă
de la regele Richard, care îl copleşi cu
măguliri pe menestrelul său cel mai drag,
dăruindu-i un inel de preţ. Regina, la
rându-i, se grăbi să-i ofere o frumoasă
586
brăţară şi toţi seniorii erau gata să
urmeze pilda suveranilor.
— Verişoara noastră Edith – întrebă
regele – rămâne oare nesimţitoare la
sunetele harpei pe care o iubea atât
odinioară?
— Ea îi mulţumeşte lui Blondel
pentru cânt, răspunse fata; dar
mulţumeşte şi vărului ei care a ştiut să
aleagă tocmai un astfel de cânt.
— Eşti tulburată, verişoara –
răspunse regele – fiindcă ai ascultat
povestea unei femei mai încăpăţânate
decât tine: dar am eu grijă: te voi însoţi o
bucată de drum până-n preajma cortului
reginei; trebuie să stăm de vorbă
amândoi chiar astă-seară.
Berengaria se ridică împreună cu
doamnele din suită şi ceilalţi oaspeţi se
retraseră îndată din cortul regesc.
Însoţitorii reginei, cu făclii aprinse în
mâini, o aşteptau afară şi ea porni la
drum spre cort, în fruntea unei escorte
de arcaşi.
Aşa cum spusese, Richard merse
împreună cu verişoara sa, silind-o să se
reazime de braţul său, ca să poată sta de
vorbă fără să fie auziţi.

587
 — Ce răspuns se cuvine să-i trimit
vrednicului sultan? întrebă Richard.
Regii şi principii vor să se despartă de
mine, Edith; această nouă ciocnire i-a
îndepărtat şi mai mult. Aş dori să fac
ceva pentru Sfântul Mormânt, printr-un
vicleşug oarecare, dacă nu prin izbândă,
şi singurul mijloc prin care aş izbuti
poate să fac ceva, atârnă, vai, de voinţa
unei femei... Aş prefera să lupt singur cu
zece dintre cei mai viteji lăncieri ai
creştinătăţii, decât să stau la tocmeală
cu o fată îndărătnică şi ursuză, care nu-
şi cunoaşte propriile interese. Prin
urmare, ce răspuns îi voi da, verişoară,
lui Saladdin? Se cuvine să luăm o
hotărâre.
— Spuneai cândva – răspunse Edith
– că fata cea mai sărmană din neamul
Plantagenet ar trebui mai curând să
trăiască în sărăcie decât să-şi lege viaţa
de un necredincios.
— Nu mai degrabă în robie, Edith? Mi
se pare că acesta e gândul ce-ţi frământă
mintea.
— Bănuiala pe care vrei s-o arunci
asupră-mi n-are nici un temei... Robia
trupului nu poate să stârnească decât
milă... Aceea a sufletului, trezeşte
588
dispreţul. Ruşine ţie, rege Richard al
Angliei! Ai coborât în josnicie şi umilinţă
trupul şi sufletul unui cavaler a cărui
faimă era pe vremuri aproape deopotrivă
cu a ta!
— Nu trebuia s-o împiedic pe ruda
mea să bea otravă, mânjind vasul în care
se afla, atunci când vedeam că nu e alt
mijloc prin care să poţi fi ştirbită de acea
ucigătoare băutură?
— Acum tu însuţi mă sileşti să beau
otrava, pentru că e într-un vas de aur.
— Edith... Nu pot să te silesc, dar
fereşte-te să închizi poarta pe care cerul
se milostiveşte s-o ţină încă deschisă
înaintea noastră. Pustnicul din Engaddi,
pe care papii şi călugării l-au privit ca pe
un proroc, a citit în stele că măritişul tău
va trebui să mă împace cu un vrăjmaş
puternic şi că bărbatul tău va fi creştin.
Astfel, putem încă nădăjdui că apropiata
trecere la creştinism a sultanului şi
intrarea fiilor lui Ismail în sânul bisericii
vor fi roadele căsătoriei tale cu Saladdin.
Haide, mai bine să te jertfeşti oarecum,
decât să surpi nădejdi atât de fericite.
— Un om poate jertfi capre şi berbeci,
dar nu cinstea şi cugetul... Am auzit
spunindu-se că prin necinstirea unei
589
fecioare creştine au pătruns sarazinii în
Spania. E nevoie oare ca ruşinea altei
creştine să-i alunge din Palestina?...
— Tu numeşti o ruşine faptul de-a
ajunge împărăteasă?
— Socotesc ruşine şi necinste să
batjocoreşti un jurământ creştinesc,
împărtăşindu-l cu un necredincios pe
care o astfel de taină n-are cum să-l lege;
şi m-aş socoti căzută în cea mai
ruşinoasă josnicie dacă eu, o prinţesă
creştină, aş ajunge de bunăvoie sultană
într-un harem de cadâne.
— Ei bine, verişoară, nu vreau să mă
cert cu tine, deşi starea ta de vasală ar fi
trebuit să te îndemne la mai multă
bunăvoinţă faţă de mine.
— Sire – răspunse Edith – majestatea
voastră a moştenit apanajele, rangul şi
domeniile casei Plantageneţilor... De
aceea nu trebuie s-o pizmuiţi pe ruda
voastră dacă a păstrat doar puţin din
mândria acestora.
— Pe cinstea mea, copilă – zise regele
– m-ai tulburat cu aceste cuvinte... Să ne
îmbrăţişăm şi să rămânem prieteni... Voi
trimite un herald cu răspunsul tău la
Saladdin. Dar nu socoteşti c-ar fi mai
bine ca răspunsul să-i fie trimis după ce-
590
l vei vedea? Am auzit că e de-o frumuseţe
neasemuită.
— Nu cred cu putinţă să ne vedem
vreodată, sire,
— Pe Sftntul George! E cu putinţă,
căci Saladdin ne alege uni loc ferit
pentru lupta menită a răzbuna furtul
flamurii şi va veni el însuşi acolo ca
martor... Berengaria e, de asemenea,
foarte dornică să ia parte la luptă şi aş
putea să jur că nici o doamnă de la curte
nu e lipsită de-o astfel de dorinţă. Şi mai
puţin ca oricare, tu, frumoasa mea
verişoară... Dar iată-ne ajunşi aproape de
cort. Ne vom despărţi, fără urmă de
vrăjmăşie, cred... Să pecetluim
împăcarea noastră, frumoasă Edith, cu
un sărut şi o strângere de mână... Ca
suveran, am dreptul să-mi sărut
frumoasele vasale.
Într-adevăr, se grăbi s-o îmbrăţişeze
cu preţuire şi cu dragoste şi se întoarse
spre cortul său sub pulberea lunii,
îngânând în sine crâmpeie din cântul lui
Blondel, care-i stăruia în minte. De
îndată ce intră în cort, pregăti scrisorile
pentru Saladdin şi le înmână nubianului,
poruncindu-i să pornească la drum
odată cu revărsatul zorilor.
591
 CAPITOLUL XXVII
Am auzit iehirul – aşa numesc arabii
Strigătul lor de luptă, când pe Allah
imploră
Să-ncline biruinţa-n partea lor.
Asediul Damascului

A doua zi de dimineaţă, Richard fu

poftit de regele Filip al Franţei la o
întrevedere; măgulindu-l în fel şi chip şi
exprimându-i mărturia celei mai alese
preţuiri, Filip vesti fratelui său englez, în
termeni curtenitori, hotărârea sa
nestrămutată de-a se întoarce în Europa,
ca să-şi vadă de regat. Îi spuse că nu mai
avea nici o nădejde în ceea ce privea
încununarea cu izbândă a cruciadei, de
vreme ce puterile lor scăzuseră şi
certurile lăuntrice păreau să nu se mai
sfârşească.
Richard se strădui să-i schimbe
hotărârea, dar totul fu zadarnic şi,
întrevederea odată sfârşită, nu fu mirat
când i se aduse o misivă semnată de
ducele Austriei şi de mai mulţi alţi
principi, prin care-i vesteau toţi cu
dârzenie, o hotărâre asemănătoare
aceleia a lui Filip. Spuneau că părăsirea
592
sfintei lupte era pricinuită de mândria
nemăsurată şi de asuprirea lui Richard
al Angliei. Orice nădejde de a duce
războiul mai departe cu sorţi de izbândă
cât de cât, părea de asemenea zadarnică.
Richard vărsă lacrimi amare văzându-şi
nădejdile de glorie năruite, iar gândul că
această înfrângere se datora şi firii sale
aprinse şi pripite, nu-l mângâia deloc.
— Pe tatăl meu n-ar fi îndrăznit să-l
părăsească astfel – îi spuse el lui de Vaux
cu ciudă şi amărăciune; nici o ponegrire
pe care ar fi putut s-o răspândească
împotriva unui rege atât de înţelept, n-ar
fi fost îngăduită în mijlocul creştinătăţii;
pe câtă vreme eu, nesocotit ce sunt, nu
numai că le-am dat un prilej ca să mă
părăsească, dar le-am şi înlesnit putinţa
ca să arunce asupra nenorocitelor mele
cusururi întreaga ruşine a destrămării
cruciadei.
Aceste gânduri sporeau în aşa
măsură mâhnirea regelui, încât de Vaux
fu mulţumit atunci când sosirea unui
trimis al lui Saladdin îl sili să dea altă
întorsătură gândurilor lui. Acest nou
trimis era un emir foarte mult preţuit de
sultan, numit Abdallah-El-Hagi; îşi
trăgea obârşia din spiţa Profetului şi din
593
neamul sau tribul lui Hashem; ca
mărturie a acestei strălucite obârşii,
purta un turban verde, neasemuit de
mare.
Făcuse de trei ori drumul la Mecca,
ceea ce îi adusese numele de Hagi, sau
Pelerinul. Cu toate aceste dovezi de
sfinţenie, Abdallah, deşi arab, era un
foarte bun tovarăş de petrecere,
ascultând cu plăcere o povestire hazlie,
lăsându-şi deoparte gravitatea, până
acolo încât nu şovăia să se aşeze chiar şi
la băutură, dacă se putea păzi de priviri
iscoditoare şi de clevetiri. Avea de
asemenea însuşiri politice, pe care
Saladdin căutase să le folosească în mai
multe negocieri cu principii creştini, şi
mai ales cu Richard, căruia persoana lui
El-Hagi nu numai că-i era cunoscută,
dar chiar şi foarte plăcută. Mulţumit de
răspunsul grabnic prin care Saladdin
făgăduia să-i pună la dispoziţie un loc
bun pentru luptă, pe lângă îngăduinţa
de-a lua parte oricine, chezăşuindu-şi
buna-credinţă chiar cu prezenţa sa,
Richard uită numaidecât mâhnirea
stârnită de apropiata destrămare a ligii
creştine şi începu să pregătească lupta.

594
 În acest scop fu ales locul numit
„Adamantul pustiului”, ca fiind aşezat la
aceeaşi depărtare de tabăra creştinilor ca
şi de aceea a sultanului. Se înţelese cu
Konrad de Montserrat şi cu martorii
acestuia, arhiducele Austriei şi marele-
magistru al Templierilor, să vină, in ziua
hotărâtă pentru luptă, cu o sută de
războinici; Richard al Angliei şi fratele
său Salisbury, care susţineau învinuirea,
aveau să ia parte în fruntea unui număr
egal de războinici, ca să-şi ocrotească
luptătorul, iar sultanul urma să sosească
în fruntea unei gărzi de cinci sute de
oameni aleşi, numărul acesta fiind
socotit deopotrivă cu al celor două sute
de războinici creştini.
Ceilalţi invitaţi de vază, care aveau să
vină de o parte şi de alta. Trebuiau să
aibă numai săbii şi să nu poarte armuri.
Sultanul îşi lua sarcina de a pregăti locul
de luptă, odată cu rânduiala şi
răcoritoarele de trebuinţă pentru
persoanele care aveau să ia parte la acea
solemnitate. Scrisorile lui dezvăluiau
într-un chip foarte curtenitor bucuria pe
care o aştepta de la o întrevedere paşnică
cu Melech-Ric, şi marea lui dorinţă de a-i
face o primire cit mai plăcută. Toate
595
pregătirile fiind sfârşite, iar înştiinţările
făcute atât celui provocat cât şi
martorilor săi, Abdallah-El-Hagi fu primit
într-o audienţă mai intimă, la care avu
prilejul să asculte cu încântare
armonioasele sunete ale harpei lui
Blondel. Lăsându-şi cu grijă deoparte
turbanul verde şi punând în locu-i un fes
grecesc, arabul îngână la rându-i un
cântec de petrecere, tălmăcit din
persană, şi dădu pe gât, fără să fie rugat,
un straşnic pocal cu vin de Cipru, ca să
arate deplină îmbinare între vorbă şi
faptă. A doua zi, grav şi cumpătat ca cel
ce băuse numai apă, îşi pleca fruntea
până la pământ înaintea tronului lui
Saladdin, dându-i socoteală asupra
îndeplinirii sarcinii.
În ajunul zilei hotărâte pentru luptă,
Konrad şi prietenii lui porniră în
revărsatul zorilor să cerceteze locul
arătat, iar Richard părăsi lagărul în
aceeaşi clipă şi cu acelaşi scop, dar, aşa
cum fusese înţelegerea, o luă pe alt
drum, ca măsură de prevedere, pentru a
nu da loc la vreo ciocnire între însoţitorii
lor înarmaţi. În ceea ce-l privea pe bunul
rege, el n-avea de gând să se certe cu
nimeni în ziua aceea. Nimic n-ar fi putut
596
să- i sporească plăcerea pe care o
făgăduia participarea la o luptă corp la
corp în cerc închis, decât bucuria de a fi
fost el însuşi unul dintre luptători; şi
aceasta îl făcea să fie aproape împăcat cu
toată lumea, chiar şi cu Konrad de
Montserrat. Uşor înarmat, în veşmânt
strălucit, vesel ca un mire în ajunul
nunţii, Richard călărea domol în preajma
litierei reginei Berengaria, căreia îi dădea
desluşiri în privinţa locurilor străbătute,
înveselind astfel, prin cântece şi
povestiri, drumul monoton, pustiu.
Atunci când regina făcuse pelerinajul
la Engaddi, o luase pe drumul ce cotea
de după şirul de munţi, astfel că
priveliştea pustiului era nouă pentru ea
şi pentru doamnele din suită. Deşi
Berengaria cunoştea foarte bine firea lui
Richard, ca să nu ţină seamă de ceea ce
îi plăcea să spună ori să cânte, nu se
putu împiedica să nu cadă pradă unei
oarecare temeri femeieşti, văzându-se în
mijlocul pustiului înfiorător, cu o suită
atât de mică ce nu părea să fie altceva
decât un punct mişcător pe acea
întindere nemărginită; ştia de asemenea
că nu se aflau departe de tabăra lui
Saladdin şi că puteau fi din clipă în clipă
597
surprinşi şi nimiciţi de vreun buluc
alcătuit din cei mai temuţi călăreţi ai săi,
dacă păgânul ar fi fost aşa de necinstit
încât să se folosească de un prilej atât de
ademenitor.
Dar atunci când îşi dezvălui temerile
faţă de Richard, acesta se grăbi să le
respingă cu ciudă şi dispreţ:
— Ar fi mai mult decât
nerecunoştinţă – zise el – să te îndoieşti
de cinstea nobilului sultan...
Totuşi, aceleaşi îndoieli şi temeri
încolţeau deseori, nu numai în mintea
fricoasă a reginei, dar şi în sufletul, mult
mai mândru şi mai curajos, al prinţesei
Edith Plantagenet, care credea prea
puţin în cinstea musulmanului, pentru a
se simţi liniştită când se afla în puterea
acestuia. Uimirea ei, prin urmare, ar fi
fost mai mică decât spaima dac-ar fi
auzit în aceeaşi clipă răsunând în
mijlocul pustiului stigătul „Alia hu!" în
timp ce un buluc de călăreţi arabi s-ar fi
năpustit asupră-le ca vulturii pe pradă...
Temerile ei nu scăzură cu nimic în clipa
când, odată cu apropierea înserării, zări
un călăreţ arab, chipeş la înfăţişare, cu
turban şi cu o suliţă lungă, zburând pe
creasta unei înălţimi, asemenea unui
598
şoim rătăcit în văzduhuri. De îndată ce
arabul dădu cu ochii de alaiul regesc, se
îndepărtă în goană, cu iuţeala aceleiaşi
zburătoare, când se pierde în adâncul
zării.
— Ne apropiem pesemne de locul cu
pricina – zise regele Richard – şi călăreţul
acela nu poate fi altcineva decât un
trimis al lui Saladdin... Mi se pare chiar
că aud vuiet de trâmbiţi şi chimvale
maure... Aşezaţi-vă în bună rânduială,
copii, şi înşiruiţi-vă în jurul doamnelor,
ca nişte adevăraţi oşteni.
Auzind aceste cuvinte, cavalerii,
scutierii şi arcaşii se grăbiră să intre în
rânduri. Îşi urmară calea în rânduri,
ceea ce făcea ca numărul lor să pară şi
mai mic. La drept vorbind, poate nu
chiar frica, ci doar un soi de nelinişte,
îmbinată cu oarecare curiozitate, părea
că ascute şi mai mult luarea aminte a
escortei, care asculta izbucnirile
sălbatice ale muzicii maure ce răzbăteau
în răstimpuri cu putere dinspre locul
unde se ivise o clipă călăreţul arab. De
Vaux şopti la urechea regelui:
— Ar fi bine, sire, să trimitem un
scutier în recunoaşte pe crestele dunelor,
ori buna voastră plăcere să îngăduie ca
599
eu însumi s-o iau înainte! După vuietul
ce se aude, s-ar părea că, dacă nu sunt
în adevăr mai mult de cinci sute de
oameni dincolo de creste, jumătate din
suita sultanului trebuie să fie alcătuită
din trâmbiţaşi şi chimvalieri. Să mă duc?
Baronul îşi strunise calul şi era cât
pe-aici să-i dea pinteni, când regele
strigă:
— Nu, pentru nimic în lume! O astfel
de prevedere ar însemna neîncredere şi
nu ne-ar sluji la mare lucru în caz de
surpriză, lucru de care nu mă tem.
Continuară să înainteze în bună
rânduială, cu şirurile din ce în ce mai
strânse, până când ajunseră pe creasta
dunelor de nisip, de unde se putea zări
locul de luptă. Aici, o privelişte
minunată, dar surprinzătoare, se înfăţişa
înaintea ochilor. „Adamantul pustiului”,
singuratica oază ce nu se putea desluşi
ce obicei decât prin pâlcul de palmieri,
devenise centrul unei tabere ale cărei
flamuri strălucitoare şi podoabe aurite
sclipeau în mii de culori sub bogăţia
soarelui în asfinţit. Pânzele din care erau
făcute corturile încăpătoare aveau cele
mai vesele culori: stacojiu, galben-auriu,

600
albastru-deschis şi alte nuanţe
strălucitoare.
Stâlpii înalţi din mijloc, care
susţineau pânzele, erau împodobiţi cu
grenade aurii şi cu steguleţe de mătase.
Dar în afară de aceste corturi bătătoare
la ochi, se mai zărea un mare număr de
corturi negre, aşa cum sunt de obicei
acelea ale arabilor, ceea ce i se păru
uluitor lui Thomas de Vaux, socotind că-
n acele corturi putea fi adăpostită o
oştire de cinci mii de oameni. Un număr
de arabi şi de kurzi se grăbeau să-şi
strângă rândurile, lăsându-şi caii să
meargă-n voie, şi această adunare era
însoţită de vuietul asurzitor al alămurilor
războinice, ce au însufleţit în toate
timpurile luptele arabilor.
Se zăriră curând, ca un furnicar
nelămurit, în faţa taberei şi, ca un şuier
ascuţit ce răsună deasupra glasului
irimbiţclor, călăreţii săriră numiadecât în
şa. Un nor de pulbere ce se ridică în clipa
acestei mişcări, ascunse lui Richard şi
întregii suite palmierii şi creasta
îndepărtată a munţilor; nu se mai zăreau
nici chiar arabii, care stârniseră într-o
clipă o volbură de praf ce lua înfăţişarea
fantastică a unor coloane răsucite, a unei
601
îngrămădiri de drumuri şi minarete. Alt
şuier ascuţit se făcu auzit din sânul
vârtejului de pulbere: era semnalul de
înaintare. Călăreţii porniră în goană,
înaintând în aşa fel ca să împresoare
mica escortă a lui Richard; şi aceasta se
pomeni curând înconjurată din faţă, din
părţi, din spate şi aproape înăbuşită de
praful ce se ridica pretutindeni. Prin
perdeaua de praf se zăreau din când în
când făpturile sălbatice ale sarazinilor,
mişcându-se şi învârtindu-şi suliţele în
toate părţile, cu strigăte şi chiote
înfricoşătoare; îşi îmboldeau uneori caii
repezindu-i până la o suliţă de creştini,
în timp ce toţi cei din spate împrăştiau
nori deşi de săgeţi. O săgeată se înfipse
în litiera reginei, care lăsă să-i scape un
ţipăt ascuţit, în timp ce fruntea lui
Richard se posomori în aceeaşi clipă.
— Pe Sfântul George! strigă el – ar fi
timpul să fie cuminţită această turmă de
necredincioşi.
Dar Edith, a cărei litieră o urma pe
cea a reginei, scoase capul afară şi,
ţinând în mână una din săgeţile
desprinse din roi, strigă:
— Rege Richard, ia seama la ceea ce
vrei să faci... Priveşte, săgeţile n-au vârf!
602
 — Nobilă şi înţeleaptă copilă –
răspunse Richard – pe ceruri, tu ne
ruşinezi pe toţi prin agerimea ochiului şi
a gândului. Nu vă tulburaţi, vrednicii mei
englezi – strigă el către războinici –
săgeţile lor nu sunt ascuţite, iar suliţele
lor de asemenea n-au vârf. Acesta nu e
decât un obicei sălbatic de-a ne
întâmpina cu prietenie, deşi, de bună
seamă, râd pe socoteala noastră
văzându-ne atât de înfricoşaţi... înaintaţi
încet şi în rânduială!
Mica escortă înainta astfel mai
departe, împresurată de arabii care
scoteau strigătele cele mai ascuţite şi mai
străpungătoare; arcaşii căutau să-şi
arate îndemânarea, făcându-şi săgeţile
să şuiere cât mai aproape cu putinţă de
coifurile creştinilor, fără ca totuşi să le
atingă, în timp ce suliţarii se luptau unii
cu alţii, dându-şi lovituri atât de
zdravene cu armele lor boante, încât
mulţi se rostogoliră jos din şa, gata să-şi
piardă viaţa în toiul acelui joc primejdios.
Toate aceste demonstraţii, menite să
exprime bun sosit, erau privite însă cam
cu îndoială de europeni.
În timp ce regele Richard şi suita lui
ajunseseră cam la jumătatea drumului,
603
alcătuind un sâmbure în jurul căruia
gloata de călăreţi urla, chiuia, se
vânzolea, călărind în aşa chip încât nu se
mai puteau desluşi din grămadă nici
oameni, nici cai, deodată răsună alt şuier
ascuţit, şi toţi acei războinici care
împresurau în neorânduială, din faţă şi
din spate, pe europeni, se strânseră în
cea mai mare grabă în rânduri dese,
alcătuind o coloană groasă, fără sfârşit,
care porni domol şi în destulă rânduială,
pe urmele escortei regelui Richard.
Pulberea începea să se împrăştie
dinaintea creştinilor care alcătuiau acum
avangarda, când zăriră apropiindu-se în
întâmpinarea lor, prin norii de praf încă
destul de deşi, un buluc de călăreţi cu
totul deosebit, în mai multă rânduială,
înarmat cu suliţi de năvală şi de apărare,
vrednic să slujească de strajă celui mai
strălucit stăpânitor din Orient. Fiece cal
din acel buluc, alcătuit din aproape cinci
sute de oameni, preţuia cât viaţa unui
războinic. Călăreţii erau robi georgieni şi
circazieni în floarea vârstei. Coifurile şi
fesurile lor din zale de oţel erau atât de
straşnic lustruite încât luceau ca
argintul; veşmintele lor aveau culorile
cele mai bătătoare la ochi şi unele erau
604
ţesute din fir de aur şi argint; brâiele
erau împletite din fire de aur şi din
mătase; deasupra turbanelor fluturau
pene şi scânteiau giuvaeruri, în timp ce
mânerele şi tecile iataganelor şi
hangerelor, din cel mai scump oţel de
Damasc, erau bătute în aur şi pietre
scumpe.
Această călărime strălucitoare înainta
în sunetul fanfarelor şi în clipa când
ajunse în preajma creştinilor, se despică
luând-o la dreapta şi la stânga, făcându-
le loc. Atunci Richard trecu în fruntea
trupei, dându-şi seama că Saladdin
însuşi se apropia. Într-adevăr, curând, în
mijlocul străjii, al căpeteniilor şi arabilor
fioroşi la vedere, păzitori de haremuri, a
căror sluţenie părea şi mai groaznică sub
bogăţia veşmintelor, se ivi sultanul, cu
privirea şi înfăţişarea aceluia pe fruntea
căruia soarta a scris: „Iată un rege!” Cu
capul acoperit de un turban alb ca
zăpada, cu şalvari şi feregea largă, tot
atât de albă, încins peste mijloc cu un
brâu de mătase stacojie, fără altă
podoabă, Saladdin ar fi părut, la cea
dintâi aruncătură de ochi, omul cel mai
simplu înveşmântat dintre toţi. Dar
cercetându-l cu mai multă luare aminte,
605
puteai să-ţi dai seama, de la nestemata
de pe turban, pe care cântăreţii au
numit-o „Marea de lumină”, la diamantul
din deget, pe care îi era săpată pecetea,
că preţuiau poate cât toate bogăţiile
coroanei Angliei, iar safirul înfipt în
mânerul hangerului nu-i sta mai prejos
în valoare. Trebuie de asemenea adăugat
că pentru a se apăra de praful care în
vecinătatea Mării Moarte se aseamănă cu
cenuşa cea mai fin cernută, sau poate
numai dintr-o pornire de trufie orientală,
sultanul purta la turban un văl care îi
ascundea în parte nobilele trăsături.
Călărea pe un armăsar arab, alb ca
zăpada, ce părea conştient şi mândru de
nobila sa povară.
Nu mai era nevoie de prezentări. Cei
doi viteji monarhi, căci astfel erau
amândoi, săriră aproape în aceeaşi clipă
din scări; oştile se opriră şi muzica încetă
dintr-o dată; înaintară în linişte unul
către altul, şi, după câteva saluturi
curtenitoare, cei doi suverani se
îmbrăţişară ca fraţi şi egali în măreţie.
Fastul şi bogăţia dezvăluite de o parte şi
de alta nu mai atrăgeau privirile: toţi
ochii erau aţintiţi la Richard şi la
Saladdin, iar aceştia, în cele din urmă,
606
nu se mai văzură decât pe ei. Totuşi,
privirile pe care Richard le îndrepta spre
Saladdin erau mai stăruitoare, mai
iscoditoare decât acelea ale sultanului;
cel dintâi care întrerupse tăcerea, fu
Saladdin.
— Melech-Ric e tot atât de binevoit în
preajma lui Saladdin ca apa în mijlocul
pustiului. Nădăjduiesc că numeroşii mei
însoţitori nu-i stârnesc neîncredere. În
afară de robii înarmaţi ai casei mele, acei
ce-l împresoară şi-l întâmpină cu priviri
uimite şi pline de admiraţie, sunt nobili
privilegiaţi din cele o mie de triburi ale
mele; fiindcă cine e acela care, având
dreptul a fi de faţă, ar fi putut să rămână
în tabără, atunci când avea prilejul să
vadă un principe ca Richard, al cărui
nume împrăştie atâta groază, încât în
nisipurile Yemenului doica se slujeşte de
dânsul ca să facă pruncul să tacă, iar
beduinul ca să-şi strunească fugarul
îndărătnic?
— Şi aceştia toţi sunt nobili din
Arabia? întrebă Richard, privind de jur
împrejur mulţimea de călăreţi cu
înfăţişare sălbatică, înveşmântaţi în
burnusuri. Pe chipurile lor înnegrite de
razele soarelui, cu dinţi mai albi ca
607
fildeşul, ochii negri scânteiau fără
astâmpăr, cu flacără vie, aproape
neomenească, în umbra turbanelor; erau
îmbrăcaţi mai toţi cât se poate de simplu,
s-ar fi zis chiar sărăcăcios.
— Au dreptul la această denumire,
răspunse Saladdin; dar, deşi numeroşi,
nu întrec câtuşi de puţin cele statornicite
prin înţelegere şi nu au alte arme în
afară de iatagane. Până şi suliţele au fost
lăsate deoparte.
— Mă tem – murmură de Vaux în
englezeşte – ca nu cumva să le fi lăsat
într-un loc de unde să le poată lua foarte
repede. Iată, mărturisesc, o strălucită
adunare de pairi – cred că sala de la
Westminster ar fi cam neîncăpătoare
pentru ei.
— Tăcere, de Vaux! zise Richard. Îţi
poruncesc! Nobile Saladdin – adăugă el
în francă – bănuiala nu-şi are nici un
rost atunci când e vorba de tine... Iată –
urmă el arătând litierele – şi eu mi-am
adus câţiva luptători, aşa că am călcat
oarecum condiţiunile înţelegerii; ochii
sclipitori şi chipurile frumoase sunt arme
pe care nu mă puteam hotărî să nu le
iau cu mine.

608
 Îndreptându-şi privirea spre litiere,
sultanul făcu o temenea adâncă, aşa
cum s-ar fi plecat înaintea cetăţii Mecca,
şi sărută ţărâna în semn de cinstire.
— Apropie-te, frate – îl îmbie Richard
– doamnele nu se tem să te vadă mai de
aproape. Nu vrei să te apropii? Perdelele
litierelor se vor da numaidecât în lături
pentru tine.
— Allah să mă ferească! răspunse
Saladdin. Nu cred să fie aici arab care să
nu socotească drept o ruşine din partea
acestor frumuseţi de-a se lăsa văzute cu
obrazul descoperit.
— Le vei vedea atunci în particular,
frate.
— La ce bun? răspunse Saladdin cu
mâhnire. Aşa cum apa stinge focul,
ultima ta scrisoare a stins nădejdile pe
care îndrăznisem să mi le făuresc. Pentru
ce aş aprinde din nou o flacără ce m-ar
mistui în zadar? Dar fratele meu nu vrea
să intre în cortul pe care slujitorul său i
l-a pregătit? Mai-marele robilor mei negri
a primit porunci să le primească pe
prinţese aşa cum se cuvine. Mai-marii
casei mele se vor îngriji de însoţitorii
măriei tale, şi eu însumi îţi voi fi slujitor.

609
 Îl călăuzi într-un cort minunat, unde
se afla tot ce poate alcătui fast regesc. De
Vaux, care îl urma pe Richard, îi luă de
umeri lunga mantie de călărie şi regele
Angliei se ivi dinaintea lui Saladdin într-
un veşmânt strâmt, care scotea şi mai
bine la iveală făptura lui falnică şi
armonioasă, în contrast izbitor cu
îmbrăcămintea largă şi fluturătoare care
ascundea silueta subţire a monarhului
din Orient. Dar ceea ce atrase mai cu
seamă luarea aminte a sarazinului, fu
paloşul cu mâner teşit, a cărui lamă
dreaptă şi lată, de-o lungime ce-l făcea
cu neputinţă parcă de mânuit, se
întindea de la umăr până aproape de
călcâiele monarhului.
— Dacă n-aş fi văzut – zise sultanul –
această armă scânteind în luptă,
asemenea săbiei lui Azrael, mi-ar fi cu
neputinţă să cred că braţul unui om e în
stare s-o mânuiască. Pot să-1 rog pe
măritul Melech-Ric să dea cu ea o
lovitură prietenească, ca să-i pun la
încercare puterea?
— Bucuros nobile Saladdin, răspunse
regele, căutând în preajmă-i un lucru
asupra căruia să-şi încerce puterea.
Zărind în mâna unuia dintre privitori un
610
buzdugan de oţel, a cărui coadă tot de
metal, n-avea mai mult de un deget şi
jumătate în diametru, aşeză această
armă pe un buştean de lemn. Grija lui de
Vaux în legătură cu cinstea stăpânului
său îl îndemnă să-i şoptească în
englezeşte:
— Pe dragostea Preafericitei Fecioare,
luaţi seama ce faceţi, sire. Puterile
voastre nu sunt încă pe deplin refăcute;
nu-i daţi prilej necredinciosului să se
bucure.
— Tăcere, nesăbuitule! zise Richard
rotind o privire mândră în juru-i... Mă
crezi în stare să dau greş în faţa lui?
Regele ridică strălucitorul paloş
deasupra umărului său stâng, îl apucă
cu amândouă mâinile şi, învârtindu-l pe
deasupra capului, îl repezi în jos
năprasnic: drugul de fier se rostogoli la
pământ, despărţit în două ca un copac
tânăr retezat de securea pădurarului.
— Pe capul Profetului! Iată o lovitură
minunată! strigă sultanul, cercetând cu
deosebită luare aminte drugul de fier ce
fusese retezat în două, ca şi lama al cărei
tăiş rămăsese neatins în urma unei astfel
de lovituri.

611
 Apucă atunci mâna regelui şi,
cercetându-i mărimea şi muşchii, zâmbi,
aşezând-o alături de a sa, atât de
subţire, atât de mică şi parcă fără
putere.
— Da, priveşte cu luare aminte, zise
de Vaux în englezeşte; va mai trece multă
vreme până când degetele tale lungi de
maimuţă vor putea să facă acelaşi lucru
cu semiluna aurită pe care-o ai alături!
— Tăcere, de Vaux! zise regele. Pe
Sfânta Fecioară! Saladdin înţelege sau
bănuieşte ceea ce spui... Astâmpără-te
rogu-te!
Sultanul rosti într-adevăr în aceeaşi
clipă:
— Aş dori să încerc şi eu să arăt
ceva; dar pentru ce şi-ar dovedi
slăbiciunea cel slab în ochii celui tare?
Totuşi, fiecare ţară îşi are îndemânările
ei, şi în această privinţă nu mă îndoiesc
că voi avea cu ce să-1 încânt pe Melech-
Rir Vr.rK.^ —*•-< • -
vedea pe învăţatul vraci... îi sunt
foarte îndatorat şi i-am adus un
tnic^dar.
a aceste cuvinte, Saladdin

291
612
 — Dar el n-a mărturisit nimic?
— Nimic limpede; dar după multe
altele petrecute între noi, mi-am putut da
seama că dragostea lui năzuieşte prea
sus ca să poată ajunge vreodată la
izbândă.
— Şi ştiai că insolenta şi cutezătoarea
lui iubire se încrucişa cu dorinţele tale?
— Atâta lucru am putut ghici; dar
dragostea lui fiinţa când dorinţele mele
abia încolţiseră, şi trebuie să adaug că
pesemne va supravieţui dorinţelor mele.
Pentru refuzul primit, nu pot să mă
răzbun pe dânsul, care n-are nici o vină
în aceasta. Şi-apoi, dacă această nobilă
doamnă îl doreşte în locu-mi pe cavalerul
Leopardului, cine va îndrăzni să spună
că dânsa n-a făcut dreptate unui cavaler
plin de nobleţe şi de aceeaşi credinţă cu
ea?
— Totuşi, e de viţă prea neînsemnată
ca să-şi amestece sângele cu acel al
Plantageneţilor, rosti cu trufie Richard.
— Astea pot să fie părerile voastre în
Francistan. Poeţii noştri din Răsărit spun
că un viteaz călăuzitor de cămile e
vrednic să sărute buzele unei frumoase
sultane, pe câtă vreme un bei mişel nu e
vrednic să şi le apropie pe-ale sale nici
613
măcar de veşmântul sărman al unei
femei de rând. Dar cu îngăduinţa ta,
măritul meu frate, îmi voi lua rămas bun
de la tine pentru o vreme, ca să-1 pot
primi pe ducele Austriei şi pe celălalt
cavaler nazarinean, amândoi mai puţin
vrednici de găzduirea noastră, dar care
totuşi trebuie săi fie primiţi cu cinste, nu
pentru ei, ci pentru obrazul nostru. Căci
înţeleptul Lacman a spus: „Hrana cu
care l-ai ospătat pe străin nu e pierdută
pentru tine, căci atunci când trupul lui a
fost întărit, cinstea şi faima numelui tău
au crescut deopotrivă.”
Sultanul sarazin ieşi din cortul
regelui Richard şi, după ce-i arătă, mai
mult prin semne decât prin cuvinte,
unde se afla cortul reginei şi al
doamnelor sale, se grăbi să-1 întâmpine
pe marchizul de Montscrrat care sosise
împreună cu întreaga lui suită, pentru
care nobilul sultan pusese să se
pregătească adăpostul cu mai puţină
curtoazie, dar cu acelaşi fast. Suveranilor
şi principilor găzduiţi de Saladdin, li se
aduseseră răcoritoarele cele mai alese,
obişnuite în Orient şi în Europa. Fiecare
fu slujit deosebit, în cortul, său; sultanul
ţinuse atât de mult seama de obiceiurile
614
şi gusturile oaspeţilor, încât adunase o
mulţime de robi greci ca să aducă
pocalele de vin, băutură oprită
credincioşilor lui Mahomed.
Mai înainte ca Richard să se fi ridicat
de la masă, bătrânul Omrah, care
adusese scrisoarea sultanului în tabăra
creştină, intră cu un plan al
ceremonialului care avea să se
desfăşoare a doua zi, ziua luptei. Ştiind
gusturile vechiului său cunoscut,
Richard îl rugă să cinstească cu el un
pocal de vin de Şiraz; Abdallah îi dădu să
înţeleagă însă, cu multă cuviinţă, că în
clipele acelea trebuie să se stăpânească
cu orice preţ, deoarece Saladdin, deşi
îngăduitor în multe alte privinţe, dădea
cinstire şi făcea a se da cinstire, sub cea
mai aspră pedeapsă, legilor Profetului.
— Vai – zise Richard – dacă
sultanului nu-i place vinul acesta, dulce
balsam al inimii omeneşti, trecerea lui la
creştinism nu ar fi cu putinţă şi
prezicerea călugărului nebun din
Engaddi se spulberă ca un pumn de paie
împrăştiat de vânt.
Atunci, regele începu să cerceteze
propunerile aduse, statornicind condiţiile
luptei, ceea ce luă foarte mult timp,
615
trebuind ca asupra unor anumite puncte
să se sfătuiască cu potrivnicii, precum şi
cu sultanul. Până la urmă căzură la
înţelegere şi încheiară un înscris în
limbile franceză şi arabă, care fu iscălit
de Saladdin, ca jude al locului, şi de
către Richard şi Leopold, drept chezaşi ai
celor doi luptători. În clipa când Omrah
îşi lua rămas bun de la rege, intră de
Vaux.
— Bunul cavaler – zise el – care
urmează să lupte mâine, doreşte să ştie
dacă îi va fi îngăduit astă-seară să-şi
prezinte omagiul regescului său martor.
— L-ai văzut, de Vaux? întrebă regele
cu un zâmbet. N-ai regăsit cumva o
veche cunoştinţă?
— Pe Sfânta Fecioară din Lanercost!
răspunse de Vaux, în ţara asta întâlneşti
atâtea lucruri uimitoare şi-atâtea
schimbări, încât începe să se învârtească
pământul cu tine. De-abia l-aş mai fi
cunoscut pe sir Kenneth, scoţianul, dacă
frumosul lui copoi, care-a fost
încredinţat câtva timp îngrijirilor mele, n-
ar fi venit să se gudure şi să-mi lingă
mâinile; şi nici chiar atunci n-am
recunoscut câinele decât după pieptul lui
lat, după rotunjimea labei şi felul lui de a
616
lătra; căci bietul dobitoc e vopsit ca o
curtezană veneţiană.
— Te pricepi mai bine la dobitoace
decât la oameni, de Vaux.
— Nu tăgăduiesc, şi-am găsit deseori
că dintre aceste două soiuri de dobitoace,
cele cu dinţi sunt mai cinstite. Şi-apoi,
majestatea voastră obişnuieşte adeseori
să-mi zică dobitoc, chiar şi mie, căci, la
urma urmei, îl slujesc pe leu, cunoscut
de toată lumea ca regele dobitoacelor.
— Pe cinstea mea, ţi-ai frânt adeseori
lancea în creştetul capului meu. Am
spus totdeauna că dai dovadă de
oarecare înţelepciune, de Vaux, deşi
numai lovindu-te cu barosul poate să
scoată cineva scântei din tine. Dar să ne
vedem de treburi deocamdată: cavalerul
nostru e bine echipat şi bine înarmat?
— Pe de-a-ntregul, sire, şi cu multă
măreţie: am recunoscut armura pe care-
o va purta: e aceea pe care dogele
Veneţiei a oferit-o majestăţii voastre
înainte de boală, pentru cinci sute de
bizantini.
— Pun rămăşag că a vândut-o
sultanului păgân, pentru câţiva ducaţi
mai mult, bani sunători. Veneţienii

617
aceştia ar vinde şi Sfântul Mormânt,
dacă le-ar sta în putinţă.
— Armura aceea nu putea fi folosită
pentru o cauză mai nobilă.
— Mulţumită nobleţei sarazinului, iar
nu avariţiei veneţianului.
— Facă cerul ca majestatea voastră
să binevoiască a rosti cuvintele cu mai
multă grijă. Iată-ne părăsiţi de aliaţii
noştri pentru jigniri aduse şi unora şi
altora; nu ne mai rămâne decât să ne
luăm la harţă cu republica mărilor ca să
pierdem nădejdea de-a ne mai retrage fie
chiar şi pe apă.
— Voi fi mai prevăzător, dar încetează
cu mustrările. Spune-mi mai degrabă
dacă i s-a adus un duhovnic cavalerului.
— Are duhovnic. E acelaşi sihastru
din Engaddi care-a stat lângă dânsul şi
în clipa când se pregătea de moarte.
Sihastrul a venit aici, atras pesemne de
vestea luptei.
— Foarte bine! Şi-acum, în ceea ce
priveşte cererea cavalerului, spune-i că
Richard îl va primi atunci când, în lupta
de pe locul numit „Adamantul pustiului”,
va îndrepta greşeala săvârşită pe dâmbul
Sfântului George. Trecând prin tabără,

618
dă-i de veste reginei că vreau s-o vizitez
şi spune-i lui Blondel să vină şi el acolo.
De Vaux plecă şi, după aproape un
ceas, Richard, învăluit în mantie şi cu
lăuta în mână, porni spre cortul reginei.
Mai mulţi arabi trecură pe lângă el, cu
capetele plecate şi cu privirea aţintită în
pământ, deşi băgă de seamă că de îndată
ce se îndepărta cu câţiva paşi de dânşii,
întorceau toţi capetele după el. Aceasta îi
dădu a înţelege că persoana lui era
cunoscută, dar, fie că ascultau poruncile
sultanului, fie din bunăcuviinţă
orientală, se fereau a arăta că-l cunosc
pe un suveran care dorea să rămână
necunoscut. În clipa când regele ajunse
la cortul soţiei sale, o găsi păzită de acei
nefericiţi eunuci, pe care gelozia
orientalilor îi aşează totdeauna în jurul
haremurilor lor. Blondel se plimba pe
dinaintea uşii, pişcând din vreme-n
vreme strunele harpei. Ascultându-l,
eunucii îşi sticleau dinţii de fildeş,
însoţind acordurile cântăreţului cu
gesturi bizare şi cu glasurile lor limpezi,
aproape nefireşti.
— Ce faci aici, în fruntea acestei
turme de berbeci negri, Blondel ? întrebă
regele. Pentru ce nu intri în cort?
619
 — Pentru că în meşteşugul meu am
nevoie şi de cap şi de degete, iar prea
cinstiţii negri m-au ameninţat că mă vor
tăia în bucăţele dacă voi avea
îndrăzneala să intru.
— Ei bine, hai cu mine! Te iau sub
paza mea.
Negrii îşi plecară numaidecât suliţele
şi iataganele înaintea regelui Richard,
lăsându-şi privirile-n pământ, ca şi cum
s-ar fi socotit nevrednici să-l privească.
înăuntrul cortului, Richard şi Blondel îl
găsiră pe Thomas de Vaux în preajma
reginei. În timp ce Berengaria îl
întâmpină pe Blondel, regele Richard
stătu câteva clipe de vorbă între patru
ochi cu frumoasa lui verişoară. În cele
din urmă îi spuse în şoaptă:
— Mai suntem încă vrăjmaşi,
frumoasă Edith?
— Nu, monseniore, răspunse Edith,
cu glas scăzut, ca să nu întrerupă
muzica: nimeni nu-i poate păstra
vrăjmăşie regelui Richard atunci cind
binevoieşte să se arate aşa cum este,
adică pe atât de mărinimos şi de nobil,
pe cât de viteaz şi de cinstit.

620
 Rostind aceste cuvinte, îi întinse
mâna pe care regele o sărută în semn de
împăcare.
— Ştiu ce gândeşti, drăguţă
verişoară: că mânia mea în această
împrejurare a fost prefăcută; te înşeli
însă. Pedeapsa pe care i-am dat-o acestui
cavaler a fost dreaptă; pentru că el a
trădat – n-are a face în urma cărei ispite
– misiunea pe care i-am încredinţat-o.
Dar mă bucur, poate tot atât de mult cât
şi tine, că ziua de mâine îi va da un prilej
să învingă în luptă şi să arunce asupra
adevăratului hoţ şi trădător pata care un
timp a întunecat onoarea lui. Nu ştiu!
Urmaşii noştri vor învinui poate pe
Richard pentru firea lui aprinsă; dar
nimeni nu va putea spune că atunci
când judeca, nu era drept când trebuia şi
milostiv când putea.
— Nu te lăuda singur, vere Richard.
Poate că urmaşii vor numi dreptatea ta
cruzime – şi mila ta capriciu.
— Şi tu încă nu te mândri, ca şi când
viteazul tău cavaler, care nici nu şi-a pus
încă armura, şi-ar fi şi dezbrăcat-o în
triumf. Konrad de Montserrat este socotit
drept un lăncier de forţă. Ce se întâmplă
dacă scoţianul pierde lupta?
621
 — Cu neputinţă, se împotrivi Edith
cu hotărâre. Ochii mei l-au văzul pe acel
Konrad tremurând şi schimbându-se la
faţă, ca un hoţ ordinar. Este vinovat – şi
judecata prin luptă este un apel la
dreptatea dumnezeiască. Eu însămi l-aş
înfrunta fără teamă într-o astfel de luptă.
— Sunt încredinţat că ai face-o,
fetiţo, şi că l-ai bate măr pentru că
nicicând n-a existat un Plantagenet mai
adevărat decât tine.
Se opri o clipă şi continuă pe un ton
foarte serios:
— Vezi să nu-ţi uiţi nici de-acum
încolo obârşia.
— Ce însemnează acest sfat dat cu
atâta gravitate la acest ceas? întrebă
Edith. Mă crezi atât de uşuratică încât
să-mi uit numele şi condiţia?
— Am să vorbesc deschis, Edith, ca
unui prieten. Ce va însemna acest
cavaler pentru tine, dacă iese învingător
din luptă?
— Pentru mine? întrebă Edith, roşind
puternic de ruşine şi ciudă. Ce-ar putea
fi pentru mine mai mult decât un cavaler
onorat, vrednic de tot atâta favoare câtă
i-ar arăta şi regina Berengaria dacă ar fi
ales-o pe dânsa ca doamna inimii lui, în
622
loc să mă fi ales pe mine, care merit mult
mai puţin această graţie. Cel din urmă
cavaler are dreptul să se devoteze unei
împărătesc, iar nobleţea alegerii lui –
adăugă ea cu mândrie – trebuie să-i fie
răsplătită.
— Totuşi, a făcut mult şi a pătimit
destul pentru tine – spuse regele.
— I-am răsplătit serviciile cu onoruri
şi laude, iar suferinţele cu lacrimi. Dacă
ar fi năzuit la altă răsplată, ar fi fost mai
înţelept să-şi fi dăruit afecţiunea unei
femei de rangul său.
— Deci tu n-ai să porţi năframa
însângerată de dragul lui?
— Nu, după cum nu i-aş fi cerut să-şi
primejduiască viaţa într-un chip care-mi
pare mai curând nebunesc decât
onorabil.
— Fetele vorbesc întotdeauna aşa –
răspunse regele – dar când cavalerul
favorit devine mai stăruitor, atunci
oftează şi spun că steaua destinului a
hotărât astfel.
— Majestatea voastră m-a ameninţat
acum pentru a doua oară cu înrâurirea
pe care ar putea-o avea aici horoscopul
meu, răspunse Edith cu demnitate.
Totuşi, sire, vă rog să aveţi toată
623
încrederea că oricare ar fi înrâurirea
stelelor, ruda voastră nu se va căsători
niciodată cu un păgân şi nici cu un
aventurier. Îngăduiţi-mi să ascult muzica
lui Blondel, pentru că tonul augustelor
voastre mustrări este puţin plăcut
urechii.
Acestea au fost întâmplările cele mai
vrednice de povestit din seara aceea.

CAPITOLUL XXVIII
Se ciocnesc în bătălie
Lance-n lance, cal de cal!
Gray

Rămăsese hotărât ca din pricina prea

marii călduri, lupta judecăţii, pricină a
adunării atâtor oameni de neamuri
felurite lângă „Adamantul pustiului”, să
aibă loc numaidecât după răsăritul
soarelui. Locul larg, rânduit sub
îndrumarea cavalerului Leopardului,
avea o sută douăzeci de metri în lungime
pe patruzeci lăţime, şi fusese netezit bine
cu nisip; se întindea de la miazănoapte la
miazăzi, astfel incât nici unul din
luptători să nu aibă în ochi soarele care
răsărea. Tronul lui Saladdin fusese
aşezat pe latura de apus, chiar la mijloc,
624
în dreptul punctului unde aveau să se
întâlnească luptătorii, la jumătatea
drumului.
În faţa tronului fusese ridicată o
galerie închisă, clădită în aşa fel încât
doamnele, care aveau să ia parte la
privelişte, să poată vedea lupta fără ca
ele însele să fie văzute de cineva. La
ambele capete ale locului închis, se afla
câte o oprelişte ce se ridica şi se cobora.
Fuseseră aşezate tronuri atât pentru
regele Richard, cât şi pentru ducele
Austriei; acesta din urmă, băgând însă
de seamă că al său era mai scund decât
al regelui Angliei, nu voi să stea în el.
Inimă-de-Leu, care ar fi îndurat orice
în afară de întârzierea pricinuită de cine
ştie ce altă ceremonie, primi ca martorii
să stea pe cai tot timpul cât avea să ţină
lupta. La un capăt al locului se afla suita
lui Richard, la celălalt capăt, cei ce-l
însoţiseră pe Konrad. Lângă tronul
sultanului se afla înşiruită strălucita sa
strajă georgiană, iar pe întinderea
rămasă se îmbulzeau privitorii creştini şi
mahomedani.
Cu mult înainte de revărsatul zorilor,
locul luptei fusese împresurat de un
mare număr de sarazini, mai mare chiar
625
decât acela care îl întâmpinase în ajun
pe regele Richard. În clipa când cea
dintâi rază de soare lumină pustiul,
strigătul răsunător: „La rugăciune! La
rugăciune!” fu rostit de însuşi sultanul şi
trecut mai departe de toţi acei cărora
credinţa şi rangul le dădeau dreptul să
îndeplinească slujba de muezin. Era o
privelişte pitorească să-i vezi pe toţi
întorcându-se cu faţa spre Mecca şi
căzând la pământ ca să-şi rostească
rugăciunea. În clipa când se ridicară,
talgerul soarelui ce se mărea repede, se
oglindi în miile de suliţi, cu vârfurile de
astă dată ascuţite, părând că astfel
adevereşte bănuiala pe care o rostise în
ajun lordul Gilsland.
De Vaux se grăbi să aducă la
cunoştinţa stăpânului său lucrul acesta,
dar regele îi răspunse nerăbdător că avea
cea mai mare încredere în cinstea
sultanului, dar că dacă lui de Vaux îi era
teamă, n-avea decât să plece. Curând se
auziră zuruind dairalele; la zgomotul
acesta, toţi călăreţii sarazini săriră din
scări şi căzură cu faţa la pământ, ca
pentru a face o nouă rugăciune. Dar
săvârşeau acest lucru ca s-o lase pe
regină, însoţită de lady Edith şi de
626
doamnele sale, să treacă nestingherite
din cort spre galeria ce le fusese
pregătită. Cincizeci de eunuci din seraiul
lui Saladdin le însoţeau cu săbiile trase
şi-aveau poruncă să taie în bucăţi pe
oricine, nobil sau om de rând, ar fi
cutezat să-şi ridice cât de puţin fruntea,
mai înainte ca dairalele să fi tăcut, dând
astfel de veste că doamnele îşi luaseră
locurile în galerie, unde nu putea să
pătrundă privire nimănui.
Această strălucită dovadă de cinstire
superstiţioasă a sexului frumos, din
partea orientalilor, stârni o aspră critică
a Berengariei împotriva lui Saladdin şi a
ţării lui. Dar cuşca (aşa numea galeria
frumoasa regină) era închisă cu grijă şi
păzită cu luare aminte de straja neagră,
astfel că trebui să se mulţumească
numai să vadă, renunţând la marea
plăcere de a fi văzută.
În acest timp, martorii ambilor
luptători se încredinţară, după obicei, că
luptătorii erau bine înarmaţi şi gata de
luptă. Arhiducele Austriei nu grăbi câtuşi
de puţin aducerea la îndeplinire a acestei
părţi din ceremonie, deoarece, în ajun,
făcuse un chef straşnic cu vin de Şiraz.
Dar marele-magistru al ordinului
627
Templierilor, dorind mai îndeaproape
izbânda, veni foarte devreme în preajma
cortului lui Konrad de Montserrat. Spre
marea lui mirare, oamenii marchizului
nu-l lăsară să intre.
— Nu mă cunoaşteţi oare, ticăloşilor?
întrebă marele-magistru mânios.
— Să avem iertare, prea viteaz şi prea
cucernic mare-magistru – răspunse
scutierul lui Konrad – dar nu puteţi intra
în clipa asta. Marchizul vrea să se
spovedească.
— Să se spovedească? strigă
templierul cu o voce în care se
amestecau neliniştea, uimirea şi mânia.
Şi cui, rogu-te?
— Stăpânul mi-a poruncit să nu
spun nimic în această privinţă, răspunse
scutierul.
Auzind acest răspuns, marele-
magistru îl îmbrânci furios şi intră în
cort. Marchizul de Montserrat se afla la
picioarele sihastrului din Engaddi şi
tocmai se pregătea să se spovedească.
— Ce înseamnează asta, marchize?
întrebă marele-magistru. Ridică-te! Nu ţi-
e ruşine? Sau dacă simţi nevoia să te
spovedeşti, nu sunt eu aici?

628
 — Înaintea reverenţei tale m-am
spovedit prea adeseori, răspunse cu glas
tremurător Konrad, ai cărui obraji erau
palizi. Pentru numele lui Dumnezeu,
reverende mare-magistru, pleacă şi lasă-
mă să-mi descarc cugetul în faţa acestui
sfânt.
— Dar întru cât e mai sfânt ca mine?
Pustnic şi proroc nebun, spune, dacă
îndrăzneşti, în ce mă întreci?
— Om cutezător şi rău – răspunse
sihastrul – eu sunt o fereastră cu gratii
prin care lumina totuşi trece ca să-i
învăluie pe alţii, deşi pe mine, vai, nu mă
atinge. Tu eşti ca un oblon de fier care
nici nu primeşte lumina şi nici n-o lasă
să treacă la alţii.
— Nu mai trăncăni. Hai, părăseşte
cortul! Marchizul nu se va spovedi în
dimineaţa aceasta decât înaintea mea,
fiindcă n-am de gând să-l las singur.
— Aceasta e voinţa senioriei tale? îl
întrebă sihastrul pe Konrad. Să nu crezi
c-am să mă supun acestui îngîmfat atâta
timp cit socoteşti că încă mai ai nevoie de
sprijinul meu.
— Vai – îngână Konrad şovăielnic –
ce-ai vrea să-ţi spun? Deocamdată, mergi
cu bine. O să ne revedem mai târziu.
629
 — Amânările însemnează pierderea
sufletului, strigă pustnicul. Nefericit
păcătos! La revedere, dar nu pe curând,
ci acolo unde ne vom revedea cândva cu
toţii! Iar cât despre tine, cutremură-te!
adăugă el, întorcându-se spre marele-
magistru.
— Eu să mă cutremur?! răspunse
templierul cu dispreţ. N-aş putea s-o fac
nici chiar dacă aş vrea.
Sihastrul nu-i auzi răspunsul, fiindcă
ieşise din cort.
— Haide, să sfârşim cât mai degrabă
cu tevatura asta – zise marele-magistru –
dacă ţii cu tot dinadinsul la asemenea
neghiobie. Ascultă-mă: cred că-ţi cunosc
cele mai multe din păcate pe de rost, aşa
c-o să trecem peste unele amănunte cu,
care ne-am pierdut vremea. O să
începem prin iertarea lor. La ce bun să
numărăm petele de vreme ce o să ne
spălăm pe mâini?
— Întrucât te cunoşti pe tine însuţi,
huleşti, socotind că poţi dobândi iertarea
păcatelor altora.
— Iată ceea ce n-are nici o legătură
cu canoanele; seniore marchiz, domnia-
ta eşti mai curând grijuliu decât
dogmatic; iertarea dăruită de un preot
630
păcătos are tot atâta putere cât şi aceea
a unui sfânt; altfel, unde ar ajunge
mulţimea bieţilor păcătoşi? Care rănit a
întrebat vreodată dacă chirurgul are
mâini curate sau nu? Haide, să sfârşim o
dată cu această glumă.
— Nu. Mai bine să mor fără
spovedanie decât să-mi bat joc de o taină
sfântă.
— Hai, nobile marchiz, sus inima! Nu
mai vorbi astfel; peste un ceas vei fi
învingător pe câmpul de luptă şi te vei
spovedi cu coif şi în armură, ca un
cavaler viteaz.
— Vai, mare-magistru, totul
prevesteşte prăbuşirea mea în această
încercare, pricinuită de instinctul unui
câine; învierea acestui cavaler scoţian
care se iveşte pe câmpul de luptă ca un
strigoi, îmi prevesteşte de asemeni un
sfârşit înfiorător.
— Haide! Te-am văzut la turnire
îndreptând lancea împotriva lui cu
bărbăţie şi cu aceeaşi sorţi de izbândă.
Închipuieşte-ţi că nu e vorba de altceva
decât de un turnir; cine ştie să lupte mai
bine ca tine în câmp închis? Armurieri şi
scutieri, veniţi şi vă echipaţi stăpânul.

631
 — Cum e vremea afară? întrebă
Konrad.
— Soarele e acoperit de un nor,
răspunse un scutier.
— Vezi? zise Konrad. Nimic nu ne
surâde.
— Vei lupta pe răcoare, fiul meu;
mulţumeşte cerului că a umbrit pentru
tine soarele fierbinte al Palestinei.
Aşa glumea marele-magistru, dar
glumele lui îşi pierduseră deplina
înrâurire asupra minţii marchizului şi,
cu toate sforţările pe care le făcea el
însuşi ca să pară plin de voioşie, îl
stăpânea totuşi o adâncă îngrijorare.
„Găina asta plouată – îşi zise el – se
va lăsa învinsă de slăbiciunea şi mişelia
pe care el o numeşte cuget; eu care nu
sunt tulburat de nici o nălucire, de nici o
presimţire, eu care sunt neclintit ca o
stâncă în hotărârile mele, eu ar fi trebuit
să lupt în locul lui. Facă cerul ca
scoţianul să-l ucidă din capul locului; ar
fi cel mai bun lucru dacă nu poate
dobândi izbânda. Orice s-ar întâmpla,
însă, nu trebuie să aibă alt duhovnic în
afară de mine. Păcatele lui sunt şi ale
mele şi-ar fi în stare să mărturisească
lucruri ce m-ar da în vileag.”
632
 Frământat de asemenea gânduri, îl
ajută mai departe pe marchiz să-şi
îmbrace armura, fără să mai scoată un
cuvânt.
Ceasul hotărât sosi; trâmbiţele
sunară; cavalerii, înarmaţi până-n dinţi,
păşiră pe câmpul de luptă. Înaintară cu
vizierele ridicate şi făcură de trei ori
înconjurul locului, ca să fie văzuţi de
toată lumea. Amândoi erau bărbaţi
chipeşi, cu trăsături nobile. Pe fruntea
scoţianului se putea citi o încredere
bărbătească, iar în ochi părea să-i
strălucească bucuria nădejdii. Chipul lui
Konrad, însă, deşi mândria şi voinţa îl
făcuseră să-şi redobândească o bună
parte din curaj, era umbrit încă de nori
posomorâţi şi de-o grea îngrijorare. Până
şi calul său părea să păşească mai puţin
sprinten, mai puţin vioi în sunetele
trâmbiţei, decât fugarul arab călărit de
sir Kenneth.
Spruch-sprecher-ul clătină din cap şi
îşi dădu cu părerea că întâiul luptător
străbătea câmpul de luptă urmând
drumul soarelui, adică de la dreapta la
stânga, iar potrivnicul lui făcea aceeaşi
cale, dar înapoi, adică de la stânga la
dreapta, ceea ce în multe ţări era privit
633
ca semn rău. Un altar vremelnic fusese
ridicat sub galeria ocupată de regină;
alături de el se zărea sihastrul purtând
sutana ordinului său, al Muntelui
Carmel. În preajmă-i se aflau alţi clerici.
Luptătorii, fiecare însoţit de martorul lui,
fură aduşi pe rând dinaintea acestui
altar. Coborând din scări, amândoi îşi
mărturisiră credinţa în legătură cu
dreptatea cauzei sale, jurând solemn pe
sfânta Evanghelie, cerând cerului să
izbândească ori să cadă, după cum
mărturisise adevărul ori se lăsase târât
de minciună. Jurară de asemenea că
aveau să lupte ca nişte adevăraţi
cavaleri, cu arme fireşti, iar nu prin
folosirea vrăjilor şi a vicleşugurilor
magice.
Scoţianul îşi rosti mărturisirea cu
glas bărbătesc, cu înfăţişarea hotărâtă,
liniştită. În clipa în care ceremonia luă
sfârşit, îşi înălţă privirea spre galerie şi
se înclină adânc, ca şi cum ar fi adus
omagii frumuseţilor nevăzute; cu toată
greutatea armurii, sări apoi în şa fără să
se slujească de scări şi se îndreptă în
cele din urmă spre partea de răsărit a
locului, îndemnându-şi calul în goană.
Konrad se înfăţişă de asemenea înaintea
634
altarului, îndeajuns de hotărât, dar
atunci când rosti jurământul, glasul lui
sună înfundat, ca şi cum ar fi fost
înăbuşit de vizieră; în clipa când rugă
cerul să-l ajute întru dreptatea cauzei
mărturisite, buzele i se învineţiră şi
începură să-i tremure. Tocmai se
pregătea să se urce în şa, când marele-
magistru se apropie de el şi, prefăcându-
se că vrea să-i potrivească încheieturile
armurii, îi şopti la ureche:
— Neghiob mişel, vino-ţi în fire şi
luptă bărbăteşte, sau, pe ceruri, dacă vei
scăpa de vrăjmaşul tău de astăzi, din
mâna mea n-ai să mai poţi scăpa!
Glasul crunt cu care fură rostite
aceste cuvinte, sfârşi prin a tulbura şi
mai mult cugetul marchizului, care se
îndreptă spre cal clătinându-se. O clipă
mai târziu se avântă în şa, sprinten ca
totdeauna, dezvăluind o îndemânare
îndeajuns de preţuită, şi-şi luă locul în
faţa supraveghetorului luptei. Totuşi,
întâmplarea nu scăpă privitorilor care
pândeau prevestirile şi semnele rele,
prezicătoare ale sfârşitului zilei.
După ce înălţară spre Dumnezeu o
rugă fierbinte, cerându-i să arate de
partea cui e dreptatea, clericii ieşiră
635
dincolo de oprelişti. Trâmbiţele
supraveghetorului sunară din nou şi în
partea de răsărit a câmpului de luptă, un
crainic rosti următoarele cuvinte:
— Un cavaler loial, sir Kenneth
Scoţianul, slujitor al regelui Richard al
Angliei, îl învinuieşte pe Konrad, marchiz
de Montserrat, de josnică şi ruşinoasă
mişelie faţă de numitul rege.
În clipa când cuvintele „Kenneth
Scoţianul” vestiră numele luptătorului
care până atunci nu fusese cunoscut de
toată lumea, stigăte de bucurie şi urale
asurzitoare izbucniră printre însoţitorii
regelui Riehard şi, cu toate poruncile
mereu înnoite de a se statornici liniştea,
cu mare greutate se putu auzi răspunsul
apărătorului. Acesta, fireşte, se grăbi să-
şi apere nevinovăţia, declarându-se gata
a lupta pentru ea.
Atunci, scutierii luptătorilor se
apropiară, fiecare aducând stăpânului
scutul şi lancea şi atârnându-i-l pe cel
dintâi în jurul grumazului, pentru ca
mâinile să-i rămână libere, una pentru a
ţine dârlogii – cealaltă pentru a împunge
cu lancea. Scutul scoţianului purta
acelaşi blazon: Leopardul, la care însă
fusese adăugată o verigă şi un lanţ
636
sfărâmat, amintind de captivitatea lui.
Oglindindu-i numele, pe scutul
marchizului era zugrăvit un munte
prăpăstios, cu creasta dinţată ca un
ferăstrău.
Cei doi luptători ridicară armele
ucigătoare, ca şi cum ar fi vrut să se
încredinţeze de greutatea şi trăinicia lor,
apoi se aşezară în linie de bătaie.
Martorii, crainicii şi scutierii se dădură
înapoi, spre margini, în timp ce luptătorii
rămaseră faţă-n faţă, cu arma gata de
luptă, cu viziera lăsată, îmbrăcaţi în fier
din cap până în picioare; s-ar fi zis că
sunt nişte statui de fontă şi nicidecum
făpturi omeneşti. Se aşternu o tăcere
adâncă. Inimile privitorilor începură să
zvâcnească năvalnic, însufleţirea lor
părând că le scapără în priviri. Nu se
auzea decât fornăitul şi tropotul cailor,
care, dându-şi parcă seama de ceea ce
avea să se întâmple, erau nerăbdători să
pornească în goană.
Aşteptarea dăinui câteva minute.
Deodată, la un semn al sultanului, o
sută de trâmbiţe spintecară văzduhul;
dând pinteni cailor şi slăbind dârlogii,
luptătorii porniră în goană şi se întâlniră
drept în mijlocul câmpului, ciocnirea lor
637
bubuind ca tunetul. Izbânda nu se lăsă
aşteptată. Konrad, într-adevăr, se dovedi
un războinic iscusit, îşi lovise potrivnicul
ca un luptător încercat, drept în mijlocul
scutului, mânuind lancea cu atâta
dârzenie, încât aceasta se făcu ţăndări
până aproape de mâner; calul lui sir
Kenneth dădu cinci sau şase paşi înapoi,
lăsându-se pe coapse, dar călăreţul îl
ridică numaidecât de la pământ, cu
mâna înfiptă în dârlogi. Konrad însă, nu
mai putu să se ridice: lancea lui sir
Kenneth, care îi străpunsese scutul,
platoşa turnată din oţel de Milano şi
cămaşa de zale pe care o purta pe
dedesupt, îi spintecase pieptul adânc, îl
aruncase din scări şi rămăsese înfiptă în
rană.
Martorii, heralzii şi Saladdin însuşi
alergară spre rănit, în vreme ce sir
Kenneth, care nu-şi dădea seama că
potrivnicul său fusese scos din luptă cu
desăvârşire, trăsese paloşul şi-i poruncea
să-şi mărturisească nelegiuirea. Se
grăbiră să-i ridice viziera, şi rănitul,
înălţându-şi spre cer privirile rătăcite,
răspunse:
— Ce vrei mai mult? Dumnezeu a
hotărât cu dreptate; sunt vinovat; dar în
638
tabără sunt mişei mai răi decât mine; fie-
vă milă de sufletul meu, aduceţi-mi un
duhovnic.
Rostind aceste cuvinte, păru că-şi
redobândeşte puterile.
— Talismanul, leacul tău suveran,
augustul meu frate! îi aminti Richard lui
Saladdin.
— Mişelul – răspunse sultanul –
merită mai degrabă să fie agăţat într-un
ştreang decât să se bucure de darurile
acelui leac dumnezeiesc. Şi chiar că o
astfel de soartă e scrisă în privirile lui –
adăugă el, uitându-se câteva clipe în
ochii rănitului – fiindcă deşi rana s-ar
putea vindeca, pecetea lui Azrael e
săpată adânc pe fruntea acestui ticălos.
— Totuşi – zise Richard – te rog să
faci pentru el tot ce-ţi stă în putinţă, ca
să aibă cel puţin răgaz să se
spovedească; să nu-i ucidem sufletul
odată cu trupul. Pentru el, o jumătate de
ceas poate să fie de zece mii de ori mai
folositoare decât întreaga viaţă a celui
mai bătrân dintre patriarhi.
— Dorinţa regescului meu frate va fi
îndeplinită. Robi, duceţi rănitul în cortul
nostru.

639
 — Să nu faceţi aşa ceva, rosti
templierul care până atunci stătuse
adâncit într-o posomorâtă muţenie.
Ducele Austriei şi cu mine nu vom
îngădui ca nefericitul principe creştin să
fie lăsat pe mâinile sarazinilor ca să-şi
încerce vrăjile asupră-i; noi îi suntem
martori şi cerem să fie încredinţat
îngrijirilor noastre.
— Cu alte cuvinte, nu doriţi cu nici
un preţ tămăduirea lui, zise Richard.
— Asta nu, răspunse marele-
magistru, venindu-şi în fire. Dacă
sultanul se slujeşte de leacuri îngăduite,
n-are decât să îngrijească bolnavul în
cortul meu.
— Binevoieşte şi fă acest lucru, bunul
meu frate – îi spuse Richard lui Saladdin
– oricâte jertfe ar cere din parte-ţi o astfel
de bunăvoinţă. Deocamdată să vedem
însă de-o îndeletnicire mult mai veselă.
Sunaţi, trâmbiţaşi! Viteji englezi, salutaţi
prin aclamaţiile voastre pe cel ce a învins
pentru onoarea Angliei!
Tobe, trâmbiţe şi chimvale îşi
învălmăşiră sunetele, iar uralele
profunde şi stăpânite, care au rămas de
veacuri în obişnuinţa englezilor, se
desprinseră din urletele sălbatice şi
640
ascuţite ale arabilor, asemenea unor
sunete de orgă din şuierul furtunii. în
cele din urmă, liniştea se statornici iară,
pe deplin.
— Vrednic cavaler al Leopardului –
reîncepu Inimă-de-Leu – ai dat dovadă că
etiopianul poate să-şi schimbe pielea, iar
Leopardul să-şi şteargă petele, deşi
Sfânta Scriptură spune că asta e cu
neputinţă. Totuşi, aş mai avea încă ceva
să-ţi spun în clipa când te voi înfăţişa
înaintea doamnelor, cei mai buni
judecători şi cei mai vrednici răsplătitori
ai isprăvilor cavalereşti.
Sir Kennteh se înclină în semn de
încuviinţare.
— Iar tu, augustul meu frate
Saladdin, nu vei merge oare să le dai
salutul tău? Te încredinţez că regina va
privi aleasa ta primire ca nedeplină dacă
nu-i vei da prilejul de a mulţumi regeştii
tale gazde.
Saladdin se înclină cu graţie, dar nu
primi să se înfăţişeze înaintea
doamnelor.
— Se cuvine să mă duc să veghez
rănitul, zise el; tămăduitorul nu-şi
părăseşte bolnavul, după cum luptătorul
nu părăseşte câmpul de luptă, chiar
641
dacă ispita l-ar chema în grădini mai
plăcute decât acelea ale paradisului. Şi-
apoi, rege Richard, află că sângele nostru
răsăritean nu curge prea liniştit atunci
când avem de-a face cu frumuseţea. Ce
spune cartea însăşi? „Ochiul ei e ca
ascuţişul palei profetului: cine ar
îndrăzni să-1 privească? Cine nu vrea să
se ardă, nu calcă pe jeratic. Omul
prevăzător nu apropie năframa de
flacără... Acela, spune înţeleptul, care a
fost lipsit de o comoară, nu face bine
dacă îşi întoarce capul după ea...”
Richard, aşa cum e lesne de
închipuit, dădu cinstea cuvenită unor
atari vorbe înţelepte care îşi trăgeau
obârşia din obiceiuri cu totul deosebite
de ale sale şi nu mai stărui.
— La amiază – urmă sultanul,
pregătindu-se de plecare – nădăjduiesc
că veţi pofti cu toţii la o gustare sub
cortul din piei de cămile negre al uneia
dintre căpeteniile Kurdistanului.
Aceeaşi poftire o trimise tuturor
creştinilor, al căror rang le îngăduia să ia
parte la o masă princiară.
— Ascultaţi – zise Richard –
tamburinele dau de veste că regina
noastră şi doamnele de onoare părăsesc
642
galeria; iată, turbanele se pleacă la
pământ, ca secerate de paloşul îngerului
necru-ţător. Iată-i pe toţi cu frunţile
plecate în ţarină, ca şi cum privirea unui
arab ar fi în stare să veştejească
strălucirea obrajilor unei femei. Haide, să
ne îndreptăm spre cort, ducându-l în
triumf pe învingător... Ce mult îl plâng pe
nobilul sultan care nu cunoaşte din
iubire decât ceea ce aparţine oricăreia
dintre firile de rând!
Blondel smulse din harpă sunetele
cele mai înălţătoare, sărbătorind sosirea
învingătorului în cortul reginei
Berengaria. Sir Kenneth intră, sprijinit
de martorii săi, Richard şi William
Spadă-Lungă, şi îşi plecă genunchii cu
graţie înaintea reginei, deşi mai mult de
jumătate din acest omagiu îi era adresat
în tăcere prinţesei Edith, care se afla de-
a dreapta Berengariei.
— Dezarmaţi-l, doamnele mele, zise
regele, căruia îi făcea mare plăcere să ia
parte la îndeplinirea acestor ceremonii
cavalereşti. Cavalerismul să fie cinstit de
frumuseţe! Scoate-i pintenii, Berengaria;
cu toate că eşti regină, îi datorezi cel mai
mare semn de bunăvoinţă ce-ţi stă în
putere. Scoate-i coiful, Edith, Vreau să
643
faci asta cu propria ta mână, chiar dacă
te socoteşti cea mai mândră dintre
Plantageneţi, chiar dacă el ar fi cel mai
umil cavaler din univers...
Cele două prinţese se supuseră
regelui; Berengaria în cea mai mare
grabă, ca să fie pe placul soţului ei,
Edith, când îmbujorân-du-se, când
îngălbenindu-se, în timp ce cu ajutorul
lui Spadă-Lungă desfăcea cu grijă
curelele ce legau de grumaz partea de
sus a coifului.
— Şi pe cine vă aşteptaţi să vedeţi
sub învelişul acesta de oţel? întrebă
Richard, atunci când coiful, odată scos,
îngădui să fie privite nobilele trăsături
ale lui sir Kenneth, al cărui obraz era
încă înflăcărat din pricina luptei şi nu
mai puţin al tulburării. Ce credeţi,
fumoase doamne şi vrednici cavaleri?
Seamănă el cu un rob etiopian, cu un
vântură-ţară oarecare? Nu, pe bunul
meu paloş! Aici sfârşesc toate
schimbările la faţă: învingătorul meu şi-a
plecat genunchiul înaintea voastră fără
alt titlu decât vitejia lui, şi se va ridica
distins atât prin naştere cât şi prin avere;
cavalerul Kenneth e David, conte de
Huntington, prinţ de coroană al Scoţiei.
644
 Spusele-i fură întâmpinate de un
strigăt unanim de uimire şi Edith lăsă
să-i cadă din mână coiful pe care de-abia
îl desprinsese.
— Da, seniori – urmă regele – aşa
stau lucrurile. Ştiţi foarte bine că Scoţia,
după ce ne-a făgăduit că ni-1 va trimite
pe acest vajnic conte, c-o vrednică
companie dintre cele mai nobile lănci, ca
să ne ajute în cucerirea Palestinei, şi-a
uitat legământul. Acest nobil tânăr, care
trebuia să fie căpetenia cruciaţilor
scoţieni, a socotit o ruşine să nu aducă
braţul său în sprijinul războiului sfânt;
ne-a ajuns din urmă în Sicilia, cu un mic
număr de slujitori credincioşi şi devotaţi,
care a sporit cu mai mulţi dintre
compatrioţii săi, cărora nu le era
cunoscut rangul căpeteniei. Confidenţii
prinţului regal, în afară de un bătrân
scutier, au pierit toţi, şi taina păstrată cu
cea mai mare băgare de seamă era gata
să mă împingă la uciderea unui aşa-zis
aventurier scoţian, care în realitate e una
dintre cele mai strălucite nădejdi ale
Europei. Pentru ce nu mi-ai dezvăluit
numele şi rangul alteţei tale, nobile
Huntington, atunci când ţi-ai văzut zilele
ameninţate de o osândă pripită? Îl
645
credeai oare pe Richard în stare să se
folosească de norocul pe care i-l dăruia
soarta avându-l în mână pe moştenitorul
unui rege, dovedit în atâtea rânduri
vrăjmaşul lui de moarte?
— Nu ţi-am adus această ocară, rege
Richard, răspunse contele de
Huntington; dar mândria mea nu putea
să îngăduie a-mi face cunoscut rangul de
principe al Scoţiei, pentru a salva o viaţă
pe care o defăimasem prin părăsirea
datoriei. De altfel, jurasem să păstrez
taina asupra naşterii mele până-n clipa
când avea să se încheie cruciada; şi într-
adevăr, n-am dat la iveală adevărul decât
în articulo mortis, sub pecetea
spovedaniei, în faţa cucernicului
sihastru.
— Aşadar cunoaşterea acestei taine l-
a îndemnat pe sfântul monah să
stăruiască pe lângă mine cu atâta
îndărătnicie; pe bună dreptate spunea că
dacă nobilul cavaler ar pieri din porunca
mea, va veni o zi când voi dori să nu fi
săvârşit această nelegiuire, chiar dacă m-
ar fi costat un braţ. Cred că aş fi dorit să
n-o fi făcut chiar dacă mă costa şi viaţa,
pentru că întreaga lume ar fi spus că
Richard a abuzat de încrederea pe care
646
moştenitorul Scoţiei a avut-o în
generozitatea lui.
— Dar putem afla din gura majestăţii
voastre – întrebă regina Berengaria – prin
ce fericită şi ciudată întâmplare a fost
dezvăluită până la urmă această taină?
— Am primit scrisori din Anglia –
răspunse regele – prin care mi s-a dat de
veste, între alte lucruri neplăcute, că
regele Scoţiei a pus sub pază pe trei
dintre baronii noştri, în timp ce se aflau
în pelerinaj la Saint-Ninian, pentru
motivul că moştenitorul său, care se
credea la început că luptă în rândurile
cavalerilor teutoni împotriva păgânilor
din Prusia, s-ar afla în tabăra cruciaţilor,
în puterea noastră; regele William
spunea că-i reţine pe acei baroni ca
ostatici, până la eliberarea fiului său.
Această întâmplare a aruncat cea dintâi
rază de lumină asupra adevăratului rang
al cavalerului Leopardului şi bănuielile
mele au fost întărite de lordul de Vaux,
care, întorcându-se din Ascalon, mi-a
adus pe singurul slujitor al contelui de
Huntington, un rob bărbos, care făcuse
treizeci de mile ca să-i dezvăluie lui de
Vaux o taină pe care trebuia să mi-o
spună mie.
647
 — Se cuvine să-l iertaţi pe bătrânul
Strauchan, zise lordul de Gilsland; el ştia
din experienţă că am o inimă mai
duioasă decât a unui Plantagenet.
— Tu, inimă duioasă! Tu, bătrân
drug de fier! Tu, stană de piatră din
Cumberland! strigă regele. Numai noi,
Plantageneţii, ne putem mândri cu
duioşia inimii şi puterea noastră de
simţire. Edith – adăugă el, adresându-se
de astă dată verişoarei sale cu o privire
care îmbujora obrajii nobilei fecioare –
dă-mi mâna ta, frumoasă verişoară, iar
tu, principe de Scoţia, pe-a ta.
— O clipă, sire – rosti Edith,
străduindu-se, printr-o glumă, să-şi
ascundă tulburarea – nu vă mai amintiţi
că mâna mea era sortită să-l
convertească la creştinism pe sarazinul
şi arabul Saladdin, odată cu întreaga lui
oştire de turbane?
— Da, dar vântul acestei profeţii s-a
schimbat şi bate acum către altă ţintă,
răspunse Richard.
— Nu huliţi, pentru ca nu cumva
cerul să vă facă să ispăşiţi, rosti
sihastrul, apropiindu-se. Legiunile
stelelor nu înscriu nimic neadevărat în
strălucitele lor catastife. Dar ochii
648
omului sunt prea slabi ca să citească
slova. Atunci când Saladdin şi Kenneth
au poposit în peştera mea, am citit în
stele că în sălaşul meu se află un
principe, vrăjmaş firesc al lui Richard, de
care se va lega soarta prinţesei Edith
Plantagenet. Puteam să mă îndoiesc oare
că nu era vorba de sultan, al cărui rang
îmi era îndeajuns de cunoscut, fiindcă el
venea adesea în chilia mea ca să stăm de
vorbă în privinţa mişcării corpurilor
cereşti? Planetele îmi dădeau de veste că
prinţul acesta, logodnicul prinţesei Edith
Plantagenet, va fi un creştin; iar eu,
tălmaci orb şi nesocotit, am socotit ca va
trece la creştinism nobilul Saladdin, ale
cărui frumoase însuşiri păreau că duc
uneori spre adevărata credinţă.
Simţământul slăbiciunii mele m-a umilit,
încovoindu-mă până la pământ, căci
numai în ţarină am găsit mângâierea. N-
am ştiut să citesc soarta altora. Cine mă
poate încredinţa că nu m-am înşelat şi
asupra sorţii mele? Dumnezeu nu vrea
să pătrundem în tainele lui, nici să ne
străduim a iscodi ceea ce ne e ascuns. Se
cuvine să ne aşteptăm ceasul în
privegheri şi rugăciuni, în temeri şi
nădejdi. Am venit aici ca un proroc
649
neînduplecat şi trufaş; mă socoteam în
stare să-i învăţ pe principi, crezându-mă
chiar înzestrat cu însuşiri mai presus de
cele fireşti, deşi îmi luasem o povară prea
mare pentru umerii mei; dar iată că vălul
mi-a căzut de pe ochi, şi-acum mă întorc
umilit şi pătruns de neputinţa mea,
pocăit, dar nu lipsit de nădejde.
Vorbind astfel, părăsi adunarea şi
cronicile ne încredinţează că din clipa
aceea, pornirile sale mânioase erau din
ce în ce mai rare; că pocăinţa lui deveni
mult mai blândă şi se însoţi de mai
multă nădejde pentru veşnicie. Atât de
multă înfumurare există până şi în
nebunie, încât încredinţarea că
plăsmuise şi dezvăluise cu atâta tărie o
prezicere fără temei, păru să aibă asupra
lui aceeaşi înrâurire pe care o are luarea
de sânge pentru un creier aprins.
Nu e nevoie să mai urmărim în
amănunt vorbele ce-au răsunat din
cortul regesc, sau să cercetăm dacă
David, prinţ de Huntington, era tot atât
de tăcut în faţa prinţesei Edith
Plantagenet, ca atunci când se vedea silit
să poarte înfăţişarea unui aventurier
oarecare, fără nume. Putem fi
încredinţaţi că de astă dată a ştiut să dea
650
glas din inimă acelei porniri pe care de
atâtea ori nu putuse s-o tălmăcească în
cuvinte.
Se apropia amiaza. Saladdin îi
aştepta pe principii creştinătăţii într-un
cort care, în afară de mărimea lui, se
deosebea prea puţin de cele ce slujeau de
obicei ca adăpost arabilor sau kurzilor.
In cort fusese pregătit un ospăţ măreţ, cu
binecunoscutul belşug oriental; pentru
oaspeţi fuseseră aduse covoare scumpe
şi perini de mătase. N-avem timp să
descriem ţesăturile din fir de aur şi
argint, minunatele cusături arabe,
şalurile de caşmir, vălurile de India ce se
desfăşurau în toată bogăţia lor, şi cu atât
mai puţin bucatele, iahniile împresurate
de orez colorat în toate chipurile şi tot ce
putea să scoată la iveală bucătăria
orientală. Miei întregi fripţi, vânat şi
păsări rumenite, aşezate pe tablale de
aur, de argint şi de porţelan, se
amestecau cu tipsii mari, pline cu
şerbeturi răcite în zăpadă şi în gheaţă
adusă din peşterile Libanului.
Un şir de perini minunate fusese
aşezat îndins pentru rege şi pentru
seniorii care aveau să se aşeze în locul de
cinste. Sub tavanul cortului şi îndeosebi
651
deasupra locului de cinste, fluturau pene
şi flamuri, trofee cucerite în luptele date
cu cine ştie ce regate nimicite. Dar peste
toate acestea se zărea o suliţă lungă
purtând în vârf drept flamură a Morţii,
un giulgiu pe care se afla următoarea
inscripţie zguduitoare: Saladdin, regele
regilor; Saladdin, învingătorul
învingătorilor; Saladdin trebuie să
moară.
În mijlocul acestor rânduri ale
ospăţului, robii care pregătiseră
răcoritoarele stăteau cu capetele plecate
în pământ şi cu braţele încrucişate, muţi
şi împietriţi ca nişte statui sau ca nişte
păpuşi neînsufleţite care aşteptau
atingerea faurului ca să le dea viaţă.
Aşteptându-şi regeştii oaspeţi,
sultanul, stăpânit de eresurile veacului
său, cugeta asupra unui horoscop şi a
unei epistole trimisă de sihastrul din
Engaddi în clipa când părăsise tabăra.
„Ciudată şi tainică ştiinţă – murmură el.
Socotind că poate să dea la o parte vălul
ce ascunde viitorul, mai mult îi rătăceşte
pe acei pe care s-ar părea că vrea să-i
călăuzească, mai mult întunecă locul pe
care vrea să-1 lumineze! Cine n-ar fi
spus că eu eram primejdiosul potrivnic al
652
lui Richard, a cărui vrăjmăşie trebuia să
sfârşească printr-o căsătorie cu una din
rudele lui? Şi totuşi, s-ar părea acum că
unirea vrednicului prinţ cu această
nobilă tânără va statornici prietenia între
Richard şi William al Scoţiei, vrăjmaş şi
mai de temut pentru regele Angliei decât
i-am fost eu însumi; căci o pisică
sălbatică închisă într-o încăpere cu un
om e mai primejdioasă pentru el decât
un leu în nemărginirea pustiului. Dar
arătările horoscopului dovedesc că
bărbatul va fi creştin. Creştin, iată ce-i
da acestui fanatic nesăbuit nădejdea c-aş
putea să mă lepăd de credinţa mea. Pe
mine însă, credinciosul închinător al
Profetului, asta nu m-ar fi putut amăgi.
Rămâi aici, tainică scriptură! Prorocirile
tale sunt ciudate, răufăcătoare; fiindcă
chiar atunci când în ele însele e
adevărul, sunt schimbate în plăsmuiri de
cei ce încearcă să le tălmăcească. Dar ce
e asta? Ce însemnează această
îndrăzneală?”
Îi vorbea piticului Nectabanus, care
se furişase în cort îngrozit peste măsură,
spaima zugrăvită pe chipul lui
năstruşnic, pocit, îl făcea şi mai hâd;
holba ochii, căsca gura şi întindea
653
spasmodic mâinile cu degete slute,
răsucite.
— Ce este? întrebă din nou cu
asprime sultanul.
— Accipe hoc! îngână piticul gemând.
— Cum! Ce spui? întrebă iarăşi
Saladdin.
— Accipe hoc! spuse din nou piticul
îngrozit, poate fără să-şi dea seama că
repeta aceleaşi cuvinte.
— Ieşi de-aici. nebunule! Nu-mi arde
acum de năzdrăvăniile tale!
— Nu sunt nebun decât atât cât mă
slujesc de nebunie în sprijinul minţii,
ajutându-mă să-mi câştig pâinea,
sărman nenorocit ce sunt! Ascultă-mă,
temut sultan.
— Dacă vrei să te plângi împotriva
vreunei ocări, înţelept sau nebun, ai
dreptul să fii ascultat de stăpânul tău.
Vino lingă mine!
Rostind aceste cuvinte, se duse cu
piticul în cortul de alături. Dar fură
repede întrerupţi de vuietul trâmbiţelor
care vesteau apropierea principilor
creştini, pe care Saladdin trebuia să-i
primească în cortul lui cu curtoazia
cuvenită rangului său şi al lor. Îl salută
îndeosebi pe contele de Huntington, şi-l
654
felicită, urându-i fericire în legătură cu
împlinirea dorinţelor lui, care se
încrucişaseră şi le întunecaseră pe acelea
pe rare le nutrise el însuşi.
— Să nu crezi, nobil tânăr – adăugă
sultanul – că prinţul Scoţiei este
întâmpinat cu mai multă cinstire de
Saladdin, decât a fost sir Kenneth de
emirul Ilderim, ori robul etiopian de
vraciul Adonbec! O asemenea fire nobilă
de viteaz e preţuită prin sine însăşi, fără
legătură cu rangul şi cu naşterea;
băutura aceasta rece e tot atât de
plăcută într-un vas de pământ, ca şi într-
un pocal de aur.
Contele de Huntington dădu un
răspuns după cuviinţă, prin care îşi
arăta recunoştinţa faţă de numeroasele,
însemnatele şi feluritele ajutoare pe care
le primise din partea mărinimosului
sultan. Atingând talgerul cu şerbet pe
care i-l întinse curtenitor Saladdin, nu se
putu împiedica să nu adauge cu un
zâmbet:
— Vrednicul Ilderim nu ştie cum
îngheaţă apa; văd însă că marele sultan
răceşte şerbetul cu zăpadă.
— Vrei oare ca un arab sau un kurd
să fie tot atât de înţelept ca un hakim?
655
Acela care îşi ia o anumită înfăţişare, se
cuvine să facă potrivirea între pornirile
inimii, cunoştinţele minţii şi veşmântul
pe care îl poartă. Doream să ştiu în ce
chip stă de vorbă un vrednic şi cinstit
cavaler din Francistan cu o căpetenie
maură, aşa cum păream să fiu eu, şi-am
pus la îndoială un fapt binecunoscut de
mine, ca să-mi dau seama cum ai să mă
desluşeşti.
În timp ce sultanul rostea aceste
cuvinte, auzind că e vorba de şerbet la
gheaţă, arhiducele Austriei, care se afla
ceva mai departe, se arătă foarte curios
să ştie cum era la gust şi luă cu lăcomie,
oarecum nestăpânit, cupa largă ce i se
întinse, în clipa în care contele de
Huntington o punea la loc pe a sa.
— E într-adevăr minunat! strigă el
după ce gustă îndelung din şerbetul pe
care zăpuşeala amiezii şi fierbinţeala care
rămâne a doua zi după un chef straşnic
îl făcea parcă şi mai plăcut. Scăpă un
geamăt de mulţumire şi întinse cupa
marelui-magistru al Templierilor.
Saladdin făcu atunci un semn piticului,
care înainta şi îngână cu glas aspru:
— Accipe hoc!

656
 Templierul tresări, asemenea calului
care simte-n goană leul ascuns în
tufăriş; totuşi, căută numaidecât să se
stăpânească; şi, ca să-şi ascundă
tulburarea, duse cupa la gură; dar
buzele lui n-aveau să-i mai atingă
marginea. Iataganul lui Saladdin ţâşni ca
fulgerul din teacă; o clipă împrăştie un
roi de sclipiri şi capul marelui-magistru
se rostogoli până în marginea cortului;
trupul rămase un timp in picioare, cu
vasul încleştat în mâini, apoi căzu, şi
şerbetul se amestecă cu valul de sânge
scurs din vine.
„Trădare!” strigară cu toţii într-un
glas, iar ducele Austriei, aflându-se mai
aproape de Saladdin, care încă ţinea în
mână iataganul însângerat, tresări, dând
un pas înapoi, ca şi cum i-ar fi fost
teamă că e rândul lui.
Richard şi ceilalţi puseră mâna pe
săbii.
— Nu-ţi fie teamă, înălţate duce de
Austria, vorbi Saladdin liniştit, de parcă
nu s-ar fi întâmplat nimic; iar măria-ta,
rege al Angliei, înfrânează-ţi mânia. Nu
pentru numeroasele lui mişelii, nici
fiindcă a încercat să ridice zilele regelui
Richard, aşa cum va mărturisi chiar
657
scutierul său, nici pentru că l-a urmărit
pe prinţul Scoţiei şi pe mine în pustiu,
silindu-ne să ne găsim scăparea în
iuţeala cailor, nici pentru că i-a asmuţit
pe maroniţi asupra noastră, chiar cu acel
prilej, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş
fi luat cu mine pe neaşteptate destui
arabi în stare să înlăture mîrşava
uneltire; nu, pentru nici una din toate
acestea şi nici pentru toate nelegiurile lui
la un loc îl vedeţi întins la picioarele
voastre, deşi fiecare din ele ar fi fost
vrednice de această pedeapsă, ci pentru
că, de-abia cu un ceas mai înainte de a fi
venit între noi ca să ne înjosească, l-a
străpuns cu hangerul pe Konrad de
Montserrat, fratele de arme şi cârdaşul
lui, de teamă că va da pe faţă ticăloasele
uneltiri urzite de amândoi.
— Cum! strigă Richard. Konrad ucis,
şi încă de marele-magistru, martorul şi
cel mai bun prieten al său? Nobil sultan,
nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de
cuvintele tale. Totuşi, va trebui să ni se
dea o dovadă... altfel...
— Iată un martor, îl întrerupse
Saladdin arătând spre piticul care încă
tremura de spaimă. Allah, care trimite
licuriciul să lumineze în puterea nopţii,
658
poate să dea în vileag nelegiuirile cele
mai tăinuite cu ajutorul celor mai
neajutorate minţi.
Sultanul povesti apoi tot ce-i
dezvăluise piticul. Dintr-o pornire
iscoditoare, copilărească, sau mai
degrabă, aşa cum el însuşi lăsase a se
înţelege, nădăjduind că va găsi ceva de
şterpelit, Nectabanus se furişase în
cortul lui Konrad, părăsit de slugile sale,
care plecaseră, unele ca să-i aducă la
cunoştinţă fratelui acestuia înfrângerea,
iar altele ca să petreacă. Rănitul dormea
sub înrâurirea minunatului talisman al
lui Saladdin, astfel că piticul scotocise
peste tot nestingherit; deodată auzi cu
groază că se apropie un pas greu;
ascunzându-se după o perdea, putuse să
vadă toate mişcările şi să asculte
cuvintele marelui-magistru care, după ce
intrase, închisese cortul cu grijă în
urmă-i.
Rănitul se trezise din somn şi pare-se
că-şi dăduse numaidecât seama de
gândurile vechiului său părtaş fiindcă,
cu glasul sugrumat de nelinişte, îl
întrebase pentru ce venise să-1 tulbure.
— Vin să te spovedesc şi să te iert, îi
răspunsese marele-magistru.
659
 Înspăimântat, piticul nu prea ţinea
minte mare lucru din vorbele pe care le
schimbaseră după acest răspuns;
Konrad, spunea el, îl rugase cu lacrimi în
ochi pe marele-magistru să nu smulgă
din rădăcină o trestie cu tulpina frântă,
dar templierul îl lovise drept în inimă cu
un hanger turcesc rostind: Accipe hoc,
cuvinte care, mult timp după aceea, au
stăruit în mintea îngrozită a martorului
nevăzut.
— Am căutat să mă încredinţez de
adevăr – adăugă Saladdin – cercetând
rănile celui ucis şi punându-l pe
nefericitul martor trimis de Allah, să
rostească în faţa noastră cuvintele pe
care le-a spus ucigaşul; aţi băgat toţi de
seamă ce înrâurire au avut asupra
cugetului său.
Sultanul se opri şi regele Angliei
rupse numaidecit tăcerea:
— Dacă acesta-i adevărul, şi nu mă
îndoiesc, am fost martori, prin urmare, la
o faptă dreaptă, deşi săvârşită altcum
decât în chip obişnuit. Dar pentru ce
tocmai în această adunare, pentru ce cu
mina ta?
— Chibzuisem altfel lucrurile,
răspunse Saladdin; dar dacă n-aş fi
660
grăbit sfârşitul, ne-ar fi scăpat din mână,
fiindcă, după ce i-am îngăduit să bea din
cupa mea, aşa cum avea de gând să facâ,
nu mi-ar mai fi fost în putinţă să
batjocoresc sfintele legi ale găzduirii, să-l
pedepsesc precum merita. Chiar dacă
mi-ar fi ucis tatăl, o dată ce a gustat din
bucatele mele şi a băut din cupa mea, n-
aş mai fi putut să m-ating de-un singur
fir de păr din capul lui. Dar am vorbit
destul despre omul acesta; atât hoitul cât
şi amintirile lui să piară dintre noi!
Trupul fu scos afară şi urmele de
sânge spălate repede, cu o dibăcie şi o
îndemânare care dovedeau că slugile
sultanului aduseseră deseori la
îndeplinire o astfel de sarcină. Dar cele
petrecute tulburaseră adine sufletele
principilor creştini şi cu toate că, poftiţi
îndatoritor de Saladdin, îşi luară locurile
la ospăţ, păstrau o tăcere plină de
îndoieli şi de uimire. Richard ştiu să se
ridice deasupra oricărei bănuieli şi
nedumeriri. Totuşi şi el părea căzut pe
gânduri, ca şi cum ar fi avut de făcut o
propunere pe care voia s-o înfăţişeze în
chipul cel mai plăcut. În cele din urmă,
după ce goli un pocal mare cu vin, îl
întrebă pe sultan „dacă era adevărat că-l
661
onorase pe contele de Huntington c-o
întâlnire de arme personală”. Saladdin
răspunse zâmbind că şi pusese la
încercare armele şi calul împotriva lui sir
Kenneth, aşa cum fac cavalerii când se
întâlnesc în pustiu, şi adăugă cu
modestie că, deşi lupta nu fusese
hotărâtoare, el personal n-avea cu ce să
se mândrească.
Scoţianul, la rându-i, spuse că nu el
fusese mai tare, ci sultanul.
— Te-ai bucurat de multă cinste prin
această întâlnire – răspunse Richard – şi
te pizmuiesc pentru asta mai mult decât
pentru toate zâmbetele prinţesei Edith,
cu toate că unul singur poate răsplăti
îndeajuns primejdiile unei zile de luptă.
Dar senioriile voastre, ce credeţi, nobili
principi? Să fie oare cu putinţă ca o atât
de strălucită adunare să se despartă mai
înainte de-a fi făcut ceva de care
viitorimea să pomenească cu evlavie? Ce
însemnează înfrângerea şi moartea unui
mişel, faţă de faptul că aici e adunat un
mănunchi de viteji care n-ar trebui să se
despartă mai înainte de a fi făcut ceva de
neuitat? Ce-ai zice, Saladdin-sultan,
dacă noi amândoi, astăzi, în faţa măreţei
noastre adunări, am hotărî asupra
662
acestei pricini îndelung frământate,
asupra soartei înseşi a Palestinei, şi-am
pune capăt într-un fel oarecare
istovitorului război? Locul luptei ne
aşteaptă! Islamul n-ar putea să aibă
nicicând un împuternicit mai vajnic; în
ce mă priveşte, deşi nu sunt cel mai
vrednic, arunc totuşi mănuşa ca
apărător al creştinătăţii pentru ca să
luptăm cu cinste şi cu dragoste, pe viaţă
şi pe moarte, pentru cucerirea
Ierusalimului.
Urmară clipe lungi de tăcere în
aşteptarea răspunsului sultanului.
Obrajii şi fruntea acestuia se
împurpurară; părerea multora dintre
oaspeţi a fost c-ar fi stat îndelung în
cumpănă dacă trebuia să primească o
asemenea propunere. În cele din urmă
vorbi:
— Luptând pentru Cetatea Sfântă
împotriva celor pe care noi îi privim ca
slujitori şi închinători ai idolilor şi
chipurilor cioplite, aş putea nădăjdui ca
Allah să-mi întărească braţul. Căzând
sub paloşul lui Melech-Ric, n-aş putea să
intru în rai printr-o moarte mai slăvită.
Allah a dăruit însă Ierusalimul
adevăraţilor credincioşi şi-ar însemna să
663
nesocotesc vrerile Dumnezeului
Profetului punând în joc, prin
îndemânarea şi tăria braţului meu, o
stăpânire ce mi-a fost încredinţată prin
puterea oştilor mele.
— Ei bine, dacă nu pentru Ierusalim
– răspunse Richard cu glasul cuiva care
cere o favoare din partea unui bun
prieten – atunci să frângem un paloş cu
tăişul ascuţit de curând, cel puţin pentru
dragostea de faimă.
— Nu-mi poate fi îngăduit nici acest
lucru, răspunse Saladdin zâmbind de
înflăcărarea războinică a regelui Richard;
nu-mi e câtuşi de puţin îngăduit să
primesc aşa ceva; stăpânul aşează
păstorul în fruntea oilor, nu de dragul
păstorului ci de dragul turmei. Dac-aş
avea un fiu care să ţină sceptrul în urma
mea, mi-ar fi îngăduit, aşa cum mă-
ndeamnă dorinţa, să încerc o astfel de
îndrăzneaţă întâlnire; dar până şi
scripturile voastre spun că atunci când a
fost lovit păstorul, turma se-mprăştie.
— Fericit ai fost – exclamă cu un
suspin Richard, întorcându-se spre
contele de Huntington; aş fi dat cel mai
frumos an din viaţa mea pentru acea

664
jumătate de ceas de luptă lângă
„Adamantul pustiului”.
Avântul cavaleresc al lui Richard
stârni voioşia adunării şi atunci când se
ridicară ca să-şi ia rămas bun, Saladdin
păşi înainte şi-i luă mâna lui Inimă-de-
Leu.
— Mărite rege al Angliei – zise el –
acum ne despărţim ca sa nu ne mai
întâlnim nicicând; ştiu foarte bine că liga
cruciaţilor a început să se destrame şi că
numai oştile regatului măriei-tale nu-ţi
vor îngădui să duci lupta mai departe.
Nu-mi stă în putinţă să-ţi dăruiesc acest
Ierusalim pe care îl doreşti atât; pentru
noi, e ca şi pentru voi, un oraş sfânt. Dar
orice altceva îi va cere Richard lui
Saladdin, îi va fi dăruit cu bucuria cu
care acest izvor îşi dăruieşte apele. Da,
Saladdin se va grăbi să-l slujească din
inimă, chiar dacă acelaşi Richard ar fi
singur în mijlocul pustiului, doar cu doi
arcaşi după sine.
A doua zi, Richard se întoarse în
lagărul lui şi, curând după aceea,
tânărul prinţ de Huntington se căsători
cu Edith Plantagenet. Sultanul le trimise
în dar de nuntă faimosul talisman. Deşi
în Europa au fost vindecate multe boli cu
665
ajutorul acestui talisman, totuşi nimeni
n-a putut să facă cu el minunile pe care
le făcea sultanul. Talismanul există încă,
fiind lăsat prin testament de prinţul
Huntington unui viteaz cavaler scoţian,
sir Simon de Lee, în familia căruia este
păstrat şi azi. Cu toate că farmacopeea
modernă nu mai pune preţ pe pietrele
magice, totuşi însuşirile talismanului
sunt încă folosite pentru oprirea
hemoragiilor şi în cazurile de turbare a
câinilor.

Povestirea noastră se încheie aici,

întrucât oricine doreşte să cunoască
împrejurările în care Richard şi-a părăsit
cuceririle, poate să le afle din orice istorie
a acelor timpuri.

Sfarsit

666