DIFRACŢIA LUMINII LASER

PE UN ORIFICIU CIRCULAR ŞI PE UN DISC

Scopul lucrării:
• Studiul difracţiei fasciculelor laser pe orificii circulare şi pe discuri complementare.
• Determinarea diametrului orificiului difractant.
• Verificarea principiului lui Babinet.

1.Introducere
În experimentele de difracţie, lumina se comportă ca o undă electromagnetică care
interacţionează cu obiectul difractant. Difracţia se pune în evidenţă prin deviaţia fasciculelor de
la propagarea rectilinie când întâlneşte obiecte cu fante, sau orificii, cu dimensiuni de ordinul
lungimii de undă. Fenomenul de difracţie pe un obiect este caracterizat de o distribuţie de
intensitate a fasciculului difractat care depinde de forma, dimensiunile şi natura obiectului
difractant. O teorie riguroasă a difracţiei se bazează pe rezolvarea ecuaţiilor câmpului
electromagnetic (ecuaţiile lui Maxwell) cu condiţii la limită alese corespunzător.
Când se studiază fenomenul de difracţie se disting două tipuri de procedee experimentale:
1) difracţie în lumină paralelă, numită adesea şi difracţie de tip Fraunhofer şi
2) difracţie în lumină divergentă, sau de tip Fresnel.
De exemplu, citirea CD se bazează pe difracţia unui fascicul laser focalizat pe suprafaţa activă a
CD-ului.
In figura 1 prezentăm schema difracţiei Fraunhofer (sau în lumină paralelă) pe o
deschidere îngustă. Se observă că, de la sursa punctiformă S0, pleacă o undă sferică care este
transformată în undă plană de lentila L1 cu lungimea focală f1 (S0 în planul focal al lui L1). După
deschidere, unda plană difractată la unghiul arbitrar θ este focalizată pe ecranul E de lentila L2
cu distanţa focală f2.

1
 Figura 1: Difracţia Fraunhofer Figura 2: Difracţia Fresnel
Difracţia este numită difracţie de tip Fresnel dacă condiţiile difracţiei Fraunhofer nu sunt
satisfăcute. În figura 2 este schiţată difracţia de tip Fresnel (sau difracţia în fascicul divergent) pe
o deschidere îngustă. În continuare vom analiza numai difracţia în lumină paralelă.

2. Difracţia în lumină paralelă pe un orificiu circular

Imaginea de difracţie produsă de o undă plană (lumină paralelă) care cade pe un orificiu
circular cu diametrul D=2R se obţine din lumina transmisă prin orificiul caracterizat de o
transmisie t(x,y). Aceasta este în general o funcţie complexă şi arată cum acţionează obstacolul
(obiectul difractant) asupra amplitudinii şi fazei undei incidente. În cazul aperturii circulare,
transmisia este o funcţie reală de forma

t ( x, y ) = { 1 pentru

0 pentru
r≤R

rfR
(1)

Adică, apertura circulară transmite toată lumina care se află în interiorul său şi obturează pe cea
care cade în afara sa.
Unda difractată de la apertură în direcţia n’, care face unghiul θ cu direcţia iniţială n, este
dată de câmpul complex
2π
u e ( s) = ∫∫ t ( x, y) exp(i
− ∞ ,∞
λ
( x sin θ + y sin θ )dxdy (2)

unde s=sin θ / λ =ν sin θ ; ν = 1 / λ este frecvenţa spaţială.

Integrala de tipul (2) este cunoscută sub numele de integrala Fourier bidimensională, sau
sub numele de transformata Fourier bidimensională a funcţiei de transmisie t(x,y). O astfel de
integrală se poate calcula numeric cu softul MATLAB, dar se poate calcula şi analitic când t(x,y)
este de forma ecuaţiei (1).
Intensitatea undei difractate se obţine din ec.(2) sub forma:

2
 2
⎡ 2 J (2πR sin θ / λ ) ⎤
I (θ ) = I i ⎢ 1 ⎥ (3)
⎣ 2πR sin θ / λ ⎦
unde Ii este intensitatea incidentă pe suprafaţa orificiului, considerată a fi egală cu unitatea;
(2 π Rs)=J1(x) este funcţia Bessel de ordinul întâi. Din ecuaţia (3) se constată că intensitatea
difractată este funcţie de unghiul de difracţie θ şi, din această cauză, putem spune că ecuaţia (3)
reprezintă spectrul unghiular al undei difractate de la orificiul de rază R. Pentru un θ dat, se
obţine o singură valoare a lui I( θ ) care poate fi un maxim, minim sau intermediar. Aceste valori
constante ale lui I( θ ) reprezintă “pânze de lumină” conice (cu unghiul din vârf egal cu θ ), care
cad asupra unei lentile convergente focalizatoare şi formează, în planul său focal, inele de egală
intensitate cu valori succesive de maxime şi minime în conformitate cu ecuaţia (3).
De exemplu, din relaţia (3) rezultă că diametrul dn al unui inel întunecos (minim de
interferenţă) observat pe un ecran situat la distanţa L faţă de diafragma circulară cu diametrul
D=2R este
2 Lλ
dn = Kn (4)
D
cu K1=1,220, K2=2,232, K3=3,238 şi respectiv, n=1, 2, 3. Între coeficienţii Kn şi zerourile
funcţiei Bessel J1(x) există relaţia
xn=Kn. π (5)
Funcţia Bessel se poate calcula în funcţie de x cu ajutorul formulei sale de dezvoltare în serie:
x⎛ x2 x4 x6 ⎞
⎜
J 1 ( x ) = ⎜1 − 2 + 4 − 6 + ... ⎟⎟ (6)
2 ⎝ 2 .2! 2 2!.3! 2 .3!.4! ⎠
2πR
În cazul formulei (6), x = sin θ în care R şi λ sunt constante, iar unghiul de difracţie θ este
λ
variabil.
Difracţia pe un disc circular, opac, de rază R este complementară cu difracţia de la un
orificiu cu aceeaşi rază R. Aceasta înseamnă că în interiorul imaginii geometrice distribuţia
câmpului, u’(x) este complementară cu distribuţia câmpului u(x) de la orificiul circular. Cu alte
cuvinte, suma u’(x)+ u(x) este egală cu distribuţia de câmp u0(x) care ar fi observată fără obiectul
difractant. În afara imaginii geometrice, pata de difracţie reprezentând distribuţia câmpului este
aceeaşi pentru disc şi pentru orificiu. Această complementaritate a imaginilor de difracţie se

3
aplică şi în cazul altor obiecte (de exemplu fanta şi firul) şi este cunoscută sub numele de
principiul lui Babinet.

3. Montajul experimental
În figura 3 se reprezintă schematic montajul experimental (fig.3a) şi drumul razelor
pentru observarea difracţiei Fraunhofer de la un orificiu circular (fig.3 b).

Figura 3:Montajul experimental şi mersul razelor

ATENŢIE!
• Nu priviţi cu ochiul în direcţia fasciculului laser deoarece există pericolul
de a căpăta microleziuni pe retina oculară.
• Pata laserului obţinută pe o foaie de hârtie, diapozitiv, ecran,etc. trebuie
privită dintr-o direcţie diferită faţă de cea în care se propagă lumina laser.
Se recomandă să se lucreze într-o încăpere întunecată şi să se urmărească
drumul fasciculului laser cu ajutorul unui ecran improvizat dintr-o bucată
de hârtie albă.

4
 În montaj, L1 este o lentilă cu distanţa focală f1=+5 mm, iar L2 o lentilă cu distanţa focală
f2=+50mm. Ambele sunt aşezate în apropierea laserului astfel încât să formeze un sistem afocal
care expandează fasciculul laser. La ieşire din lentila L2, diametrul transversal al spotului laser
trebuie să fie de aproximativ 5mm pe întreg parcursul său paralel cu şina bancului optic. Pe
bancul optic se mai află un suport H pentru susţinerea obiectelor difractante formate pe un film
sub formă de orificii circulare transparente sau discuri opace. În plus, pe banc se mai află o
lentilă cu distanţa focală de 500mm un polarizor şi o cameră CCD cu obiectiv conectată la PC. În
prima parte a experimentelor se scot de pe banc lentila cu f=500mm, polarizorul şi camera CCD.
Un ecran special se aşează la o distanţă de cel puţin 2,5m faţă de suportul laserului.

4. Modul de lucru şi rezultate experimentale

4.1 Alinierea sistemului optic

Pentru aliniere se parcurg următoarele etape (dacă sistemul nu este deja aliniat):
1. Se scot în afara bancului toţi suporţii cu componentele optice, în afară de suportul cu
laserul care se poziţionează la capătul din stânga bancului. Se porneşte laserul şi se urmăreşte cu
un ecran mobil (o foaie albă) ca fasciculul să fie paralel cu axul bancului. Pentru această
poziţionare se roteşte laserul în jurul axului vertical de susţinere.
2. Aşezăm lentila L1 cu distanţa focală f1=+5mm în fascicul, în apropiere de capul
laserului (2cm). Prin ridicarea sau coborârea acestei lentile şi prin rotire în planul orizontal al
laserului se aduce din nou fasciculul laser paralel cu axul bancului. Pe ecranul de la celălalt capăt
al bancului se obţine o pată circulară laser cu dimensiuni de ordinul a 10cm. Centrul acestei pete
trebuie să coincidă cu poziţia spotului de la etapa 1.
3. Se pune pe banc cea de a doua lentilă L2 , cu distanţa focală f2=+50 mm la o distanţă
de 55 mm faţă de prima (vezi figura 3). Poziţia pe verticală a acestei lentile este aleasă astfel ca
fasciculul, cu diametrul transversal de aproximativ 6 mm, să rămână paralel cu axul bancului, cu
axul suprapus cu cel din etapele 1 şi 2.
4. Se poziţionează suportul H cu obiectele difractante la diviziunea 75 cm pe bancul optic
astfel ca orificiul mic (notat cu 1) să cadă în fasciculul laser. Prin reglarea fină pe orizontală sau
verticală a suportului orificiilor se urmăreşte ca pata de pe ecranul situat la o poziţie mai mare de

5
1,5 m de suportul orificiului să fie simetrică (să prezinte inele ). În acest reglaj, se poate deplasa
puţin lentila L2 (1-2mm) astfel ca pata laser de pe orificiu să aibă un diametru de aproximativ de
două ori mai mare ca diametrul orificiului.

4.2 Măsurarea diametrelor inelelor de intensitate minimă de pe ecran

Cu aranjamentului experimental descris mai sus şi reprezentat în figura 3, se introduc pe
rând în fascicul cele trei orificii şi se observă pata de difracţie de pe ecranul S. Această operaţie
se face prin deplasarea diapozitivului (dreptunghiul prins pe clame in suportul H.) în direcţia
orizontală sau prin ridicarea suportului pe verticală. După această observaţie calitativă se aşează
din nou orificiul circular mic în fascicul astfel ca pata de pe ecran să conţină 2-3 inele întunecate.
Pentru măsurarea diametrelor dn (n=1,2,3) ale acestor inele de minim se prinde o foaie
de hârtie albă pe ecran şi cu un creion (care scrie prin apăsare uşoară) se marchează poziţiile
inelelor intunecate. Apoi se măsoară cu o riglă diametrele lor de pe hârtie şi se trec în tabelul I.
Tot în acest tabel se trece şi valoarea (măsurată cu o ruletă) a distanţei, L, dintre orificiul
difractant şi ecran. Se foloseşte ecuaţia (4) pentru calcularea diametrului D al orificiului
difractant, cunoscând lungimea de undă a radiaţiei laser, λ =0,633 μ m. Pentru verificarea
pricipiului lui Babinet se fac măsurări asemănătoare, cu acelaşi montaj, şi pentru discul mic.
Rezultatele obţinute se trec în tabelul 1.

Tabelul 1:
Ordinul inelului Diametrul Kn L (mm) λ (mm) D (mm)
întunecos, n dn( mm)
1 1,220
2 2,232 6,33.10-4
3 3,238

Măsurătorile se repetă pentru celelalte obiecte difractante, orificii sau discuri, de pe

diapozitiv, pentru mai multe valori ale lui L.

6
4.3. Măsurări de distribuţie de intensitate în pata de difracţie
1. În montajul de mai sus se aşează camera CCD cu suportul său la diviziunea 98 cm de
pe bancul optic şi se reglează inălţimea sa astfel ca pata laser să cadă pe centrul obiectivului
camerei.
2.Se montează polarizorul cu suportul său pe banc înaintea camerei CCD şi se reglează la
extincţie 900 ( în această poziţie, pata laser după polarizor se vede foarte slabă, radiaţia fiind
puternic atenuată).
3. Se porneşte PC-ul şi camera conectată în prealabil la calculator.
4. Se porneşte softul din iconiţa asociată de pe desktop şi se înregistrează semnalele
obţinute de la cameră apăsând tasta F9.
5. Se fac corecţii de poziţionare a camerei pentru a obţine semnalul de la cameră centrat
pe ecranul monitorului. Se roteşte polarizorul în jurul poziţiei de extincţie astfel încât maximul
semnalului să fie în partea de sus a ecranului( 95-100%).
6. Se observă şi se înregistrează forma şi întinderea semnalului pentru difracţia de la
fiecare orificiu, apoi se salvează în directorul special creat pe partiţia e: a calculatorului.
Observaţiile se fac cu axa x gradată în pixeli (2054p) şi cu gradaţie în grade pentru distanţa
focală a lentilei de 50mm.
7. Pe aceste grafice se măsoară poziţiile minimelor de difracţie şi se compară cu graficele
teoretice obţinute din relaţiile (3)-(6) cu ajutorul unui program în MATLAB dat în anexă.
8. Se reprezintă grafic funcţia (3) pentru:
θ ∈ (0,001 − 0,5), λ = 6,33.10 −4 mm, R = 0,5 : 0,1 : 0,05mm şi Ii=1,
pe baza programului în MATLAB, sau prin calcularea funcţiei J1(x) din ecuaţia (6) cu un
calculator de buzunar. În referat se prezintă tabelul 1 completat, graficele realizate cu programul
din MATLAB şi cele obţinute experimental cu ajutorul camerei. Se reface un tabel de tipul 1 cu
datele măsurate cu ajutorul softului de măsură specializat asociat camerei.

Temă:
1. Ştiind că funcţionare unui CD-reader se bazează pe fenomenul de difracţie, documentaţi
din surse de pe internet schema optică a unui astfel de dispozitiv.

7
Anexă: Programul în MATLAB pentru calculul ecuaţiei (3).
lambda=0.000633
R=0.1;
teta=(0.0001:0.0001:0.5)
z=(2*pi*R*sin(teta*pi/180))/lambda

a=besselj(1,z)
fctu=2*pi*(R^2)*(a./z)
fctI=fctu.^2
figure
plot(teta,fctI)
a=besselj(1,z);
fctI=(2*a./z).^2;

plot(teta,fctI,'-r')
%_____________________________________
hold on
R=0.05;
teta=(0.0001:0.0001:0.5)
z=(2*pi*R*sin(teta*pi/180))/lambda

a=besselj(1,z)
fctI=(2*a./z).^2

plot(teta,fctI,'-g')