Materiale 26-27-Oct 2010

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA ŞTEFAN CEL MARE

FUNDAŢIA HANNS SEIDEL, GERMANIA
EVALUAREA ŞI PREVENIREA RISCURILOR

LA CARE SUNT EXPUŞI COLABORATORII
ORGANELOR AFACERILOR INTERNE
ŞI AI ALTOR ORGANE DE DREPT
(Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale,
26-27 octombrie 2010)
SCHUTZ DER GRUNDRECHTE UND

–FREIHEITEN DES MENSCHEN WÄHREND
DER MASSENUNRUHEN
(der internationalen wissenschaftlich-praktischen Konferenz,
den 26. - 27. Oktober 2010)
ОЦЕНКА И ПРЕДУПРЕЖДЕНИЕ
РИСКОВ В ДЕЯТЕЛЬНОСТИ СОТРУДНИКОВ
ВНУТРЕННИХ ДЕЛ И ДРУГИХ
ПРАВООХРАНИТЕЛЬНЫХ ОРГАНОВ
(Материалы международной научно-практической конференции,
26-27 октября 2010 г.)
CHIŞINĂU, 2010
Comitetul organizatoric al Academiei „Ştefan cel Mare” exprimă sincere mulţumiri şi gratitudine pentru susţinerea
financiară şi pentru implicarea plenară la desfăşurarea lucrărilor, elaborarea şi adoptarea rezoluţiei conferinţei ştiinţifico-
practice internaţionale Asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în timpul manifestărilor cu
caracter de masă din 28-29 ianuarie 2010:
Dlui Victor Catan, ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Dlui Serghei Zagornîi, şef al reprezentanţei Fundaţiei „Hanns-Seidel” în Ucraina
Dlui Alexandru Cimbriciuc, deputat în Parlamentul R. Moldova
Dlui Dumitru Ursachi, viceministru al Afacerilor Interne al R. Moldova
Dlui Mihai Cebotari, şef al Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică a MAI al R. Moldova
Dlui Igor Trofimov, şef al Direcţiei Juridice a MAI al R. Moldova, doctor în drept, conferenţiar universitar
Dlui Ştefan Belecciu, şef adjunct al Direcţiei juridice a MAI al R. Moldova, doctor în drept, conferenţiar universitar
Dlui Valeriu Oprea, şef al Direcţiei Generale Resurse Umane a MAI al R. Moldova
Dlui Gheorghe Malic, şef al Direcţiei Generale Urmărire Penală a MAI al R. Moldova
Dlui Victor Soţchi, şef al Direcţiei Cooperare Internaţională şi Integrare Europeană a MAI al R. Moldova
Dnei Valentina Litvinov, director al Biroului Naţional Central INTERPOL
Dlui Chiril Moţpan, şef al Direcţiei Informaţii şi Relaţii cu Publicul a MAI al R. Moldova
Dlui Valeriu Hîncu, şef al Centrului pentru Combaterea Traficului de Persoane a MAI al R. Moldova
Dlui Dirk Lorenz, ofiţer politic al Delegaţiei Uniunii Europene în Republica Moldova
Dlui Nick Pietrowiсz, ofiţer regional de securitate a Ambasadei SUA în RM
Dlui Ion Gore, ofiţer de legătură a Ministerului Afacerilor Interne ambasada Austiei în RM
Dlui Jean Fontain, ofiţer de legătură a Ministerului Afacerilor Interne ambasada Belgiei în RM
Dlui Jean Michel Picard, ofiţer de legătură a Ministerului Afacerilor Interne ambasada Franţei în RM
Dlui Ilian Caşu, reprezentant al Ambasadei Turciei în Republica Moldova
Dlui Krzysztof Bielay, consilier al Ambasadei Poloniei în Republica Moldova
Dlui Dace Lukumiete, consilier superior pentru drepturile omului al Misiunii OSCE în Republica Moldova
Dlui Mihai Avram, secretar general IPA
Dlui Iurie Pîntea, director Institutul Politici Publice
Dlui Victor Ursu, director executiv Fundaţia „Soros-Moldova”
Dlui Ştefan Urîtu, preşedinte Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului
Dlui Valeriu Pleşca, preşedinte Fundaţia „PRISA”
Dlui Paul Strutzescu, director LADOM
Mediului academic şi tuturor oaspeţilor din ţară şi de peste hotare participanţi la conferinţă
Aprobată şi recomandată pentru editare de Senatul Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Această publicaţie apare cu sprijinul Fundaţiei „Hanns Seidel” (München, Germania)
Colegiul de redacţie:
Dr. Simion CARP, rector al Academiei „Ştefan cel Mare”
Dr. Iurie ODAGIU, prim-prorector pentru studii al Academiei „Ştefan cel Mare”
Dr. Iurie LARII, prorector pentru ştiinţă al Academiei „Ştefan cel Mare”
Ghenadie CHIRIŢA, prorector pentru instruirea combatantă, şef al statului-major
Victor MIHAILESCU, ajutorul rectorului pentru personal şi educaţie
Dr. hab. Gheorghe GLADCHI, secretar ştiinţific al CNAA, profesor universitar
Dr. Igor TROFIMOV, şef al Direcţiei Juridice a MAI
Dr. Ştefan BELECCIU, şef adjunct al Direcţiei Juridice a MAI
Dr. Veaceslav GRATI, director al Institutului de Formare Profesională Continuă şi Cercetări
Ştiinţifice Aplicative al Academiei „Ştefan cel Mare”
Dr. Radion COJOCARU, şef al Facultăţii de Drept
Dr. Alexandru PARENIUC, şef al Laboratorului de cercetări ştiinţifice aplicative
Dr. Oleg CASIADI, şef al Catedrei ştiinţe socioumane
Dr. Marian GHERMAN, şef al Catedrei investigaţii operative
Dr. Ştefan STAMATIN, profesor universitar interimar al Catedrei drept poliţienesc
Dr. Vasile FLOREA, profesor universitar interimar al Catedrei drept penal şi criminologie
Ruslan CONDRAT, şef al Secţiei redacţional-editoriale şi planificare
Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine autorilor
© Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM

CUPRINS:
Victor CATAN, ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Mesaj de salut......................................................................................................................
Александр Николаевич ДЖУЖА

доктор юридических наук,профессор,
проректор Национальной академии внутренних дел по научной работе,
заслуженный юрист Украины
Сергей Викторович ЗАГОРНЫЙ
руководитель представительства Фонда Г.Зайделя в Украине
Понятие и характеристика предмета оперативно-розыскной виктимологии.....................................
Виктор Николаевич БЕСЧАСТНЫЙ,

доктор наук по государственному управлению, доцент,
начальник Донецкого юридического института Луганского государственного
университета внутренних дел им. Є.А. Дидоренко,
заслуженный юрист Украины, полковник милиции
Владимир Александрович БРИГУНЕЦ,
начальник кафедры тактико-специальной подготовки
Донецкого юридического института Луганского государственного
университета внутренних дел им. Є.А. Дидоренко, полковник милиции
Обучение курсантов учебных заведений МВД Украины
первоначальным действиям в условиях экстремальной обстановки........
Igor BANTUŞ,
doctor în drept, conferenţiar universitar,
şef al Catedrei drept public a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,
locotenent-colonel de poliţie
Importanţa pregătirii în domeniul evaluării,
prevenirii şi administrării riscurilor în OAI..................................................................
Д.А. БАБИЧЕВ,
кандидат юридических наук, ведущий научный сотрудник НИЛ
по изучению правовых и организационно-тактических проблем ОРД
Луганского государственного университета внутренних дел имени Э.А. Дидоренко,
старший научный сотрудник
Риск в оперативно-розыскной деятельности: определение понятия
Aliona BIVOL,
doctor în psihologie, conferenţier universitar interimar,
specialist psiholog principal al Serviciului Educaţie al Secţiei Resurse Umane a
Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Reabilitarea psihologică a colaboratorilor OAI expuşi riscului profesional.........
Мирослав Богданович БУЧКО,
кандидат юридических наук, доцент, начальник Прикарпатского
юридического института Львовского государственного
университета внутренних дел Украины, полковник милиции
Профессиональный риск и личная безопасность работников
органов внутренних дел при исполнении служебных обязательств...........
Oleg CASIADI
doctor în filozofie, conferenţiar universitar,
şef al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Migraţia internaţională şi mobilizarea
diasporii ştiinţifice din Republica Moldova.................................................................
Mihail DAVID,
doctor în drept,
Precursorii psihologici ai riscului în activitatea poliţiei...........................................
Gheorghe GLADCHI,
doctor habilitat în drept, profesor universitar
Boris GLAVAN,
lector superior al Catedrei investigaţii operative a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Tehnici speciale împotriva criminalităţii - risc şi competenţă.................................
С.К. ГРЕЧАНЮК,
кандидат юридических наук, доцент кафедры организации
оперативно-розыскной деятельности Национального университета
государственной налоговой службы Украины
Концептуальные аспекты взаимодействия правоохранительных органов....
Andrei GUŞTIUC,
doctor în drept, conferenţiar universitar
Ludmila GUŞTIUC,
doctorandă
Diminuarea riscurilor profesionale prin îmbunătăţirea procesului
de recrutare a angajaţilor pentru organele afacerilor interne.
Experienţa LAPD...........................................................................................................
Юрий Борисович ИРХИН,

кандидат психологических наук, Национальная академия внутренних дел Украины
Профессионально-психологический отбор
на службу в органах внутренних дел Украины...................................................
Александр Александрович КИСЕЛЁВ,

кандидат юридических наук, доцент, начальник Факультета заочного обучения сотрудников
органов внутренних дел Днепропетровского государственного университета внутренних дел
Светлана Александровна ТИЩЕНКОВА,
кандидат юридических наук, доцент, ученый секретарь Днепропетровского государственного
университета внутренних дел, полковник милиции
Основные факторы, создающие риски для жизни и здоровья
сотрудников милиции Украины при исполнении обязанностей
по охране общественного порядка и борьбе с преступностью........................
А.И. КОЗАЧЕНКО,
кандидат юридических наук, старший научный сотрудник,
доцент кафедры ОРД Национальной академии внутренних дел Украины
Факторы риска в оперативно-розыскной деятельности...................................
Iurie LARII,
prorector pentru ştiinţă al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Liliana CREANGĂ,
cercetător ştiinţific al Centrului de cercetări ştiinţifice al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Factorii care favorizează corupţia în OAI
şi strategiile de control a riscurilor de corupţie................................................................
А.В. ЛИТВИН,
кандидат юридических наук, доцент,
заместитель начальника Факультета налоговой милиции
Национального университета государственной налоговой службы Украины
Н.А. ЛИТВИН,
младший научный сотрудник Научно-исследовательского центра проблем налогообложения
Особенности административно-правового статуса
служащих правоохранительной государственной службы в Украине.....
В.В. МАТВИЙЧУК,
профессор кафедры ОРД Национальной академии внутренних дел Украины
Виктимологическая детерминация мероприятий по обеспечению
безопасности участников оперативно-розыскных мероприятий..................
Д. Г. МУЛЯВКА,
кандидат юридических наук, доцент, начальник Кафедры организации оперативно-розыскной
деятельности Национального университета государственной налоговой службы Украины
Усовершенствование нормативно-правовой базы
организации и деятельности милиции в Украине...........................................
Александр Трифонович НИКОЛАЕВ,

кандидат политических наук, проректор Одесского государственного
университета внутренних дел по службе, подполковник милиции
Проблемы усовершенствования боевой
подготовки сотрудников органов внутренних дел.............................................
Alexandru PARENIUC,
doctor în drept, conferenţiar universitar, şef adjunct al Facultăţii Drept
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Identificarea şi analiza riscurilor în activitatea investigativ-operativă...................
Ирина Ярославовна СЕНЮТА,

кандидат юридических наук, доцент, адвокат, президент юридической фирмы «MedLex»,
президент ВОО «Фундация медицинского права и биоэтики Украины», член Консультативного
совета при Комитете Верховной Рады по вопросам здравоохранения,
член Всемирной ассоциации медицинского права (WAML)
Защита прав человека в сфере здравоохранения сквозь призму
деятельности правоохранительных органов (украинский опыт)..................
Silvia ŞAPTEFRAŢI,
doctor în filosofie, conferenţiar universitar,
lector superior al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Aspecte etice privind riscurile la care sunt expuşi poliţiştii.....................................
Ciprian VALAH,
doctor în drept, lector superior
Tatiana VIZDOAGĂ,
Problema accesului liber la justiţie din prisma
atribuţiilor ofiţerului de urmărire penală...................................................................
Gheorghe VALEANU,
director al Şcolii de Formare Iniţială şi Continuă
a Personalului Poliţiei de Frontieră Iaşi, România, comisar şef de poliţie
Consideraţii privind bunele practici de prevenire
şi combatere a corupţiei în cadrul Poliţiei de Frontieră Române..........................
Анатолий Николаевич ВОЛОЩУК,

кандидат юридических наук, доцент, ректор Одесского государственного университета внутренних дел,
заслуженный юрист Украины, генерал-майор милиции
Проблемы правового обеспечения социальной
защиты сотрудников органов внутренних дел Украины................................
Дмитрий Григорьевич ЗАБРОДА,

кандидат юридических наук, первый проректор по учебной
и методической работе Днепропетровского государственного
Александр Викторович ЩЕРБИНА,
адъюнкт Кафедр криминального права и криминологии,
начальник отдела международных отношений Днепропетровского государственного
университета внутренних дел, майор милиции
Использование интерактивной аудитории в подготовке
участковых инспекторов милиции к правомерным
и безопасным действиям при реагировании на факты насилия в семье.....
Alexandru ZOSIM,
doctor în drept, conferenţiar universitar al Catedrei drept penal a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Provocarea infracţiunii – delimitare de activitatea operativă de investigaţii..........
Grigore ARDELEAN,
lector asistent al Catedrei drept civil
a Academiei MAI „Ştefan cel Mare”, doctorand
Aspecte privind evaluarea şi compensarea daunei suportate
de către colaboratorii poliţiei în urma accidentelor de muncă
sau a contractării unor boli profesionale..................................................
О.Б. БОДНАР,
аспирант Института государства и права Академии Наук Украины
Понятие личной безопасности человека и его структура.....................................
Rodica BULAI,
lector al Catedrei ştiinţe reale
şi tehnologii informaţionale a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand
Angela PINTILEI,
şi tehnologii informaţionale a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Riscurile informaţionale în cadrul organelor de drept şi prevenirea lor.................
Victor CEBOTARI,
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept
Aspecte privind evaluarea şi compensarea daunelor cu caracter
personal nepatrimonial suportate de colaboratorii de poliţie în urma lezării
onoarei şi demnităţii personale în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu.........
Oleg CHIRIL,
lector al Catedrei drept public
Prevenirea riscului profesional în activitatea poliţiei.....................................
Ghenadie CIOBANU,
şef adjunct al Statului major al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Riscul asumat de colaboratorii de poliţie cauzat de dotarea
insuficientă cu mijloace speciale şi conducerea incorectă cu forţele..........................
Mihai CIUPAC,
lector superior al Catedrei investigaţii operative
Categoriile de risc în activitatea operativ-investigativă şi clasificarea lor.................
Василий ДИДЫК,
аспирант Академия «Штефан чел Маре»МВД Республики Молдова
Правовое регулирование финансовой безопасности Республики Молдова,
как основа снижения рисков в деятельности органов правопорядка...............
Irina DUMITRESCU,
specialist principal al Direcţiei Relaţii Internaţionale
şi Integrare Europeană a MAI
Instrumente internaţionale ce vin în apărarea
şi facilitarea activităţii poliţieneşti...............................................................................
Boris GLAVAN,
Lector superior al Catedrei investigaţii operative
Protecţia juridică a agenţilor ce au încălcat prevederile
Legii penale în procesul realizării măsurilor investigativ-operative....................
Виктория ЖИТАРЬ,
начальник службы международных связей,
Академия «Штефан чел Маре» МВД РМ
Обеспечение социально-правовой защиты
сотрудников органов внутренних дел РМ..........................................................
Lilian LUCHIN,
lector superior al Catedrei procedură penală şi criminalistică
Iurie BULAI,
lector al Catedrei procedură penală şi criminalistică
Erorile specialiştilor şi experţilor - factor de risc
în procesul de stabilire a adevărului în cadrul
constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei criminalistice.......................................
Victor MIHAILESCU,
prorector pentru personal şi educaţie al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Svetlana PĂDUREAC,
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
Unele aspecte ale protecţiei sociale a colaboratorilor organelor afacerilor interne....
Sergiu NESTOR,
şef interimar al Catedrei procedură penală şi criminalistică
Eugeniu BARGAN,
Riscul la care este supus ofiţerul de urmărire penală
ca urmare a comiterii erorilor......................................................................................
Iurie OANCEA,
doctorand
Prevenirea şi contracararea prostituţiei şi proxenetismului
de către organele MAI al Republicii Moldova ( Factori de risc)...........................
Nicolae PLOTEANU,
lector superior al Catedrei ştiinţe reale
Evaluarea şi prevenirea riscurilor informatice
în exploatarea sistemelor informatice.....................................................................
Eduard PUI,
şef al Catedrei pregătire fizică şi de luptă
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, conferenţiar universitar
Vitalie STRUNGARU,
şef al Catedrei pregătire militară şi tactică specială
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand
Cadrul legal de aplicare a forţei fizice......................................................................
Victoria ROTARI,
lector metodist al Catedrei ştiinţe socioumane
Suicidul poliţiştilor ca rezultat al riscurilor şi stresurilor psihologice.................
Nicolae SANDU,
lector al Catedrei drept public, master în drept
Activitatea de ocrotire a normelor de drept şi riscurile
profesionale la care sunt expuse persoanele ce o înfăptuiesc................................
Ghenadie SCOBIOALĂ,
lector superior al Catedrei probe sportive individuale
a Universităţii de Stat de Educaţie Fizică şi Sport
Aspecte fizico-tactice în diminuarea riscului de atac
prin surprindere asupra colaboratorilor OAI............................................................
Sergiu CREŢU,
şef adjunct al Biroului de migraţie şi azil al MAI, doctorand
Sergiu SÎRBU,
lector superior al Catedrei drept civil a Academiei MAI „Ştefan cel Mare”, doctorand
Recuperarea pagubelor şi asistenţa socială
a familiilor colaboratorilor de poliţie căzuţi la datorie.........................................
Roman STARAŞCIUC,
lector superior al Catedrei drept public a Academiei MAI „Ştefan cel Mare”, doctorand
Problema depăşirii crizei constituţionale în Republica Moldova........................
Vitalie STRUNGARU,
Rodion ROTARU,
lector superior al Catedrei pregătire militară şi tactică specială
Riscurile folosirii şi aplicării mijloacelor speciale învechite ori ieşite din uz......
Vitalie STRUNGARU,
Pregătirea efectivelor pentru acţiune în situaţii de risc
Vitalie STRUNGARU,
Alin BULBAŞ,
lector al Catedrei pregătire militară şi tactică specială
Măsuri cu caracter tactic şi organizatoric care urmează a fi întreprinse
în scopul evitării pericolului la care sunt expuşi colaboratorii
organelor afacerilor interne aflaţi în zonele cu risc sporit de victimizare.............
Liudmila ŞUBELIC,
inspector superior al Serviciului educaţie al Secţiei personal şi educaţie
Unele aspecte privind riscurile la care sunt expuşi colaboratorii
de poliţie în activitatea de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile..........
Tatiana TRIBOI,
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand
Riscul corupţiei în organele de poliţie şi formele ei de manifestare........................
Eugenia GUGULAN,
lector al Catedrei drept civil
Vladimir VASILIŢA,
Evaluarea prejudiciilor personale nepatrimoniale sub formă
de vătămări corporale, cauzate lucrătorilor de poliţie
în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu...................................................................
Evaluarea şi prevenirea riscurilor la care sunt expuşi
colaboratorii organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept 12
Victor CATAN,
Ministru al Afacerilor Interne
general-maior de poliţie
Doamnelor şi domnilor!
Stimaţi colegi!
Onorată asistenţă!
Îmi face o deosebită plăcere să salut în numele Colegiului Ministerului de

Interne şi al meu personal participanţii la această importantă conferinţă ştiinţifico-
practică internaţională cu genericul „Evaluarea şi prevenirea riscurilor la care sunt
expuşi colaboratorii organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept”.
În contextul procesului de integrare europeană spre care tinde Republica
Moldova, precum şi a reformei lansate de Ministerul Afacerilor Interne, subiectul
propus pentru dezbateri în cadrul unor astfel de foruri este de o importanţă deo-
sebită atît pentru organele afacerilor interne, cît şi pentru sistemul organelor
de drept în ansamblu.
Obiectivul principal al Conferinţei rezultă în evaluarea anumitor riscuri
şi asigurarea premiselor oportune de evitare a acestora printr-un cadru normativ
adecvat, care ar condiţiona încadrarea şi activitatea eficientă a tuturor colabora-
torilor de poliţie şi ai altor organe de drept în procesul de menţinere a ordinii şi
securităţii publice, apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Efectivul Ministerului de Interne, în comparaţie cu funcţionarii altor orga-
ne de drept, a fost expus mai frecvent unor riscuri în diferite perioade de timp,
ca rezultat al:
–– conflictului armat de pe Nistru;
–– confruntărilor directe cu criminalitatea organizată şi cu unele din cele
mai periculoase categorii de infractori;
–– influenţei şi implicării în activitatea poliţienească a unor politicieni
din fosta guvernare, ceea ce a dus la fabricarea neîntemeiată a unor dosare penale,
îngrădirea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fapte care
au redus esenţial încrederea din partea populaţiei în forţele de ordine;
–– cadrului normativ imperfect care ar garanta riscul profesional al efecti-
vului organelor afacerilor interne, inclusiv în cazurile de manifestaţii cu caracter
de masă şi alte situaţii care sporesc gradul de victimizare atît al poliţiştilor, cît şi al
cetăţenilor de rînd;
–– antrenării intensive în activitatea de prevenire şi combatere a criminali-
tăţii şi a altor încălcări de lege, inclusiv a faptelor ilegale cu caracter latent;
–– înrăutăţirii situaţiei social-economice legată de criza globală, care a de-
terminat un nivel de trai scăzut al multor colaboratori de poliţie şi a membrilor
familiei lor.
Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale,
13 26-27 octombrie 2010
Evident că sarcina principală a poliţiei de combatere a criminalităţii şi

menţinere a ordinii publice este legată de anumite riscuri, mai cu seamă de ordin
profesional. Astfel, nouă ne revine întreaga responsabilitate de a pregăti cadre cali-
ficate şi a activa în limitele unor riscuri justificate şi bazate în deplin sens pe litera
legii. Totodată, suntem conştienţi de faptul că pentru diminuarea riscurilor respec-
tive care pot surveni este necesar de a elabora şi implementa o serie de măsuri.
În acest sens, a fost elaborat un Concept nou de reformare a Ministerului
de Interne, care, pe lîngă scopul asigurării eficiente a activităţii subdiviziunilor
sale, mai are drept obiectiv prevenirea riscurilor la care pot fi expuşi colaboratorii
poliţiei. Depolitizarea, decentralizarea şi demilitarizarea constituie principiile de
bază ale Conceptului vizat, care, în comun cu alte repere importante ale acestuia,
urmăresc reducerea maximală a riscurilor profesionale şi generale ale efectivului
organelor afacerilor interne.
La iniţiativa Ministerului Afacerilor Interne au fost elaborate un şir de ordi-
ne şi dispoziţii comune care garantează cooperarea între organele de drept ale
Republicii Moldova şi exclud conflictele de competenţă ce pot apărea în legătură
cu activitatea acestora.
A fost exclusă practica tăinuirii infracţiunilor comise prin neînregistrarea
lor, transformînd din start persoanele responsabile de acest proces în delicvenţi,
indiferent de faptul că aveau astfel de indicaţii verbale din partea fostei conduceri a
Ministerului Afacerilor Interne.
Pentru a exclude lacunele şi riscurile admise în perioada manifestaţiilor cu
caracter de masă, Ministerul de Interne a iniţiat desfăşurarea unor aplicaţii tacti-
ce, cu implicarea tuturor subdiviziunilor subordonate, asigurînd astfel securita-
tea participanţilor şi evitarea transformării manifestaţiilor paşnice în dezordini.
În scopul cunoaşterii de către cetăţeni a direcţiilor de activitate ale organe-
lor afacerilor interne, au fost acceptate toate sursele mass-media să mediatizeze
subdiviziunile Ministerului Afacerilor Interne pentru a asigura transparenţa ac-
tivităţii noastre şi a evita riscul de a pierde încrederea din partea societăţii civile.
De asemenea, în vederea prevenirii riscurilor care pot interveni asupra
colaboratorilor de poliţie, Direcţia Generală Resurse Umane a MAI a iniţiat se-
lectarea personalului la diferite funcţii în cadrul organelor afacerilor interne
în bază de concurs. În acest sens, pregătirea profesională şi calităţile personale ale
candidatului sunt condiţiile principale în procesul selectării cadrelor pentru orga-
nele afacerilor interne.
La nivelul Ministerului de Interne, încercăm să protejăm, în limitele posi-
bile, veteranii şi familiile celor care au căzut la datorie, care nu beneficiază astăzi
de o asistenţă socială respectivă.
Totodată, în baza cercetărilor teoretico-practice şi experienţei în domeniu
acumulată de ţările europene, este necesară elaborarea metodelor şi identificarea
măsurilor specifice orientate spre evitarea riscurilor de către angajaţii organelor
afacerilor interne în diferite situaţii de criză, reflectate în instrucţiuni, ordine, re-
gulamente şi alte acte normative, precum şi modelarea acestora în cadrul pregătirii
profesionale a efectivului în procesul de studii al Academiei „Ştefan cel Mare”.
Nu mai puţin important este armonizarea şi ajustarea normelor de drept
naţional, care vizează riscurile generale şi profesionale ale personalului angajat în

organele afacerilor interne sau a altor organe de drept, la standardele şi exigenţele
care rezultă din actele internaţionale, în aşa fel încît să fie create premisele nece-
sare pentru o activitate cît mai eficientă şi o asistenţă socială corespunzătoare.
Mai există încă unele probleme nesoluţionate pînă la momentul actual,
legate de trecutul tragic al Republicii Moldova. Este vorba de conflictul de pe
Nistru, unde au căzut la datorie şi au rămas invalizi pe viaţă sute de colaboratori ai
poliţiei. Cu regret, nici pînă la momentul de faţă nu controlăm situaţia în această
regiune, unde sunt încălcate drepturile şi libertăţile concetăţenilor noştri la libera
circulaţie, expunerea de opinie, studierea limbii şi tradiţiilor naţionale etc. Sistema-
tic sunt înregistrate cazuri de reţinere şi arestări ilegale a persoanelor nevino-
vate. Sperăm că odată cu implicarea Uniunii Europene în soluţionarea acestei
probleme, situaţia creată va fi depăşită.
Avem ferma convingere că prin prisma cercetărilor ştiinţifice, urmate de
paşi legislativi concreţi, iar în final – şi aplicativi – să reuşim îndeplinirea sarci-
nilor atribuite Ministerului Afacerilor Interne cu riscuri minime şi cu o eficacitate
maximă.
Apreciez înalt participarea la acest for ştiinţific a corpului profesoral al
Academiei „Ştefan cel Mare”, cu aportul căruia au fost lansate şi organizate lucrări-
le respectivei conferinţe, profesorilor altor instituţii universitare de învăţămînt din
ţară şi de peste hotarele ei, precum şi funcţionarilor practici, care, prin activitatea
lor zilnică, îşi aduc efortul în formarea unui stat de drept şi, în măsura realităţilor,
îşi asumă multiple riscuri în activitate.
În final, aduc sincere mulţumiri celor care au acordat sprijinul financi-
ar necesar pentru organizarea conferinţei, în special Fundaţiei „Hans Zaidel”
(Germania), precum şi tuturor participanţilor la acest for ştiinţific, dorindu-vă
multă sănătate şi realizări pe măsura aşteptărilor!
Vă mulţumesc pentru atenţie!

15 26-27 octombrie 2010
Александр Николаевич ДЖУЖА,

доктор юридических наук,профессор,
проректор Национальной академии внутренних дел по научной работе,
заслуженный юрист Украины
Сергей Викторович ЗАГОРНЫЙ,
руководитель представительства Фонда Г.Зайделя в Украине
ПОНЯТИЕ И ХАРАКТЕРИСТИКА ПРЕДМЕТА

ОПЕРАТИВНО-РОЗЫСКНОЙ ВИКТИМОЛОГИИ
Известно, что виктимология сегодня - это комплексное учение о лицах,

которые пребывают в кризисном состоянии (жертвы преступлений, стихий-
ных бедствий, катастроф, экономического и политического отчуждения, бе-
женцы, социальные организации и тому подобное), и мероприятиях помощи
таким лицам.
Современная виктимология реализуется в таких своих направлениях,
как:
–– общая (фундаментальная) теория виктимологии, которая описывает
феномен жертвы социально опасного проявления, его зависимость от обще-
ства и взаимосвязи с другими социальными институтами и процессами;
–– отдельные виктимологические теории среднего уровня (криминаль-
ная виктимология, деликтная виктимология, травматическая виктимология
и т. п.);
–– прикладная виктимология (эмпирический анализ, разработка и вне-
дрение специальной техники превентивной работы с жертвами, технологий
социальной поддержки, механизмов реституции и компенсации, страховых
технологий и тому подобное).
Такое понимание предмета и системы виктимологии служит осмысле-
нию новых взаимоотношений и динамичных связей между жертвами и со-
циально опасными проявлениями окружающей среды, интегрируя воедино
лучшие достижения традиционных, устоявшихся учений.
По мнению Л.В. Франка и Ю.М. Антоняна виктимология, возникшая
как научное направление в криминологии, должна со временем превратится
в междисциплинарную отрасль научных знаний, отдельную самостоятель-
ную дисциплину, выступая как дополнительная для криминологии, кри-
миналистики, уголовного права и процесса, а также по нашему мнению и
оперативно-розыскной деятельности.
При таком подходе виктимология выводится за рамки криминологии
и должна развиваться в качестве поставщика информации о потерпевшем
всем наукам в том числе и оперативно-розыскной деятельности.

Практическое использование виктимологии в ОРД как направления
связано с ответами на следующие вопросы: почему некоторые лица быстрее
либо чаще становятся жертвами преступления (потерпевшими), чем другие;
какая роль жертвы (потерпевшего) в механизме преступления; какое значе-
ние в оперативно-розыскном и криминологическом плане имеют отношения,
которые связывают лицо, которое совершило преступление и потерпевшего;
в какой мере опасность преступника зависит от уязвимости жертвы. В за-
висимости от их изучения оперативно-розыскная виктимология «выводит»
на конкретную личность и виктимологическую ситуацию, анализ которых в
совокупности с другими сведениями обеспечивают успех в раскрытии пре-
ступления.
Оперативно-розыскная виктимология есть новое направление иссле-
дований, которое активно развивается. Она осваивает значительную по объ-
емам информацию и о жертве, и о ситуации совершения различных видов
преступлений. Соответственно оперативно-розыскная виктимология изучает
потерпевшего от преступления как отдельно взятого индивидуума не толь-
ко с позиций криминологов, но и на психологическом уровне. Оперативно-
розыскная виктимология рассматривает жертву преступления также с
позиции уголовного права и процесса, а также оперативно-розыскной дея-
тельности.
Следовательно, оперативно-розыскная виктимология является от-
дельной виктимологической теорией, которая изучает жертву преступной
деятельности с точки зрения ее признаков (морально-психологические, со-
циальные, криминогенные и тому подобное характеристики), исследование
которых важно для обеспечения раскрытия преступления и установления
лиц, к нему причастных.
Соответственно предметом изучения оперативно-розыскной викти-
мологии является лицо, которому преступлением нанесен физический, мо-
ральный или материальный вред; их поведение, находящееся в той или дру-
гой связи с совершенным преступлением (включая поведение и после него);
отношения, которые связывали лицо, совершившее преступление и жертву
до времени совершения преступления; ситуации, в которых произошло на-
несение вреда. Таким образом, оперативно-розыскная виктимология изуча-
ет: морально-психологические и социальные характеристики потерпевшего
лица; отношения, которые связывают лицо совершившее преступление и
потерпевшего; ситуации, предшествующие преступлению, а также ситуации
непосредственного совершения преступления; систему мероприятий профи-
лактического характера.
При определении предмета оперативно-розыскной виктимологии
нельзя не учитывать, что она как сфера научного знания формируется в со-
ответствии с определенными логико-меaтодологическими принципами.
Важнейший из них – обязательное соответствие системы знаний природе
объекта, который она отображает. Целесообразно использовать и такие по-
знавательные процедуры системного подхода, как принцип функциональной
17 26-27 octombrie 2010
зависимости и принцип включения. В нашем случае они позволяют путем

«включения» оперативно-розыскной виктимологии в систему оперативно-
розыскных знаний.
Теория оперативно-розыскной деятельности, как и любой другой нау-
ки, познает определенные закономерности и основывается на них в своем
развитии. Для оперативно-розыскной деятельности это закономерности воз-
никновения информации о событии преступления, ее исследования, оценки
и использования с целью эффективного раскрытия, расследования и предот-
вращения преступлений.
Предмет оперативно-розыскной виктимологии – не постоянная, ста-
бильная система. Являя собой диалектическое единство неизменности и из-
менчивости, эта система развивается, совершенствуется: в соответствии с
требованиями оперативно-розыскной практики и новыми возможностями,
которые появляются в связи с достижениями естественных и технических
наук, меняется «удельный вес» отдельных структурных элементов и их от-
ношений, появляются новые компоненты, которые также требуют углублен-
ного анализа и тому подобное.
Оперативно-розыскная виктимология как отдельная оперативно-
розыскная теория и наука, которую она представляет, соотносятся как
часть и целое. Соответственно оперативно-розыскная виктимология имеет
немало общего и тесно взаимодействует с рядом других теоретических ин-
ститутов ОРД, в частности, о способе совершения преступлений и тактикой
оперативно-розыскного документирования.
Содержание оперативно-розыскной виктимологии, в частности, ее
объект как наглядная область, в которой проявляются закономерные свя-
зи между преступником и его жертвой, определяют место этой отдельной
оперативно-розыскной теории в структуре науки ОРД. Определяющим при
этом является и то, что изучение отношений «преступник – жертва – среда» в
оперативно-розыскном аспекте нацелена на разработку методики расследо-
вания преступлений (общих вопросов методики раскрытия и расследования
преступлений, общих вопросов методики раскрытия и расследования от-
дельных видов преступлений, отдельных методик расследования отдельных
однородных групп преступлений определенного вида). Все это позволяет
прийти к выводу, что оперативно-розыскная виктимология должна занять
свое надлежащее место в теории оперативно-розыскной деятельности – и как
науки, и как учебной дисциплины.
Виктор Николаевич БЕСЧАСТНЫЙ,

начальник Донецкого юридического института
Луганского государственного университета внутренних дел им. Є.А. Дидоренко,
доктор наук по государственному управлению, доцент,
заслуженный юрист Украины, полковник милиции
Владимир Александрович БРИГУНЕЦ,
начальник кафедры тактико-специальной подготовки
Донецкого юридического института Луганского государственного университета
внутренних дел им. Є.А. Дидоренко, полковник милиции
ОБУЧЕНИЕ КУРСАНТОВ УЧЕБНЫХ ЗАВЕДЕНИЙ МВД УКРАИНЫ

ПЕРВОНАЧАЛЬНЫМ ДЕЙСТВИЯМ В УСЛОВИЯХ ЭКСТРЕМАЛЬНОЙ ОБСТАНОВКИ
Социально-экономическая, политическая и криминологическая

ситуация в Украине в последнее время значительно осложнила условия
профессиональной деятельности работников правоохранительных органов,
в том числе и сотрудников милиции, повысила степень профессионального
риска. Всё это, в конечном итоге, обусловило обострение проблемы
обеспечения безопасности жизнедеятельности работников милиции,
разработки и применения на практике системы действенных мер по
предотвращению травматизма, ранений и гибели милиционеров.
Министерство внутренних дел Украины постоянно обращало
внимание органов внутренних дел на существующие проблемы, связанные с
травматизмом и гибелью работников милиции. Анализ состояния дел и цифры
красноречиво свидетельствуют о том, что несмотря на всю проведенную
работу, тенденций к снижению количества случаев травматизма и гибели
сотрудников милиции при исполнении служебных обязанностей нет.
Опасность, которой подвергаются работники милиции во время
исполнения служебных обязанностей, является многоплановой по
содержанию и многим другим характеристикам.
По данным исследований английских специалистов, которые изучали
возникновение стрессовых ситуаций во время работы представителей
массовых профессий (в баллах действительной шкалы), для полицейских она
составила 7,7 балла и уступила лишь только работе шахтера (8,3 балла). Таким
образом, профессия полицейского, милиционера, для нас. является одной из
наиболее опасных.
В связи с этим одной из важнейших задач для учебных заведений
системы МВД Украины является подготовка будущих работников милиции
к действиям в экстремальных ситуациях с минимальным для них риском,
19 26-27 octombrie 2010
обучение их правилам безопасного поведения во время исполнения

служебных обязанностей, выработка и закрепление необходимых знаний,
умений и навыков.
Когда любое действие работника милиции превращается в привычку
действовать безопасно и приобретает свойства автоматического выполнения,
можно считать, что в процессе учебы достигнут положительный результат.
Первичная профессиональная подготовка сотрудников органов
внутренних дел и поддержание ими на должном уровне приобретенных в ходе
нее практических навыков являются одним из приоритетов их служебной
деятельности. Формы, способы и методики ее осуществления в учебных
заведениях МВД Украины и практических органах, по мнению специалистов,
не в полной мере учитывают факторы, от которых она зависит. К таковым
они, прежде всего, относят: работу в условиях острого дефицита служебного
времени и без ограничения его продолжительности; непосредственное
участие в задержании преступников и освобождении заложников;
применение огнестрельного оружия или специальных средств; поддержание
правопорядка при проведении массовых мероприятий и ликвидации
последствий стихийных бедствий; ведение переговоров и прочее.
Длительное воздействие стрессогенных факторов, наличие постоянной
угрозы для жизни, высокая вероятность гибели или ранения, частая
травматизация приводят к тому, что, психическое состояние работника
милиции ухудшается и наступает физическое утомление организма.
Перечисленные обстоятельства, как нам представляется, можно дополнить
другими, имеющими место в правоохранительной деятельности факторами,
такими, например, как:
–– большая ответственность за принятое решение;
–– высокая «цена» последствий допущенной ошибки;
–– возможная угроза со стороны преступника (огнестрельное или
холодное оружие), его агрессивное поведение;
–– интенсивность деятельности и длительность нагрузок при отсутствии
необходимого отдыха;
–– внезапность, новизна и необычность любого преступления или
правонарушения;
–– неприятные и травмирующие человеческую психику моменты
(трупы, кровь, страдания, боль);
–– напряженность взаимоотношений с правонарушителями, которые
активно противодействуют применяемым к ним мерам воздействия;
–– конфликтность общения с некоторыми окружающими гражданами
при решении спорных ситуаций;
–– возможность внезапных резких осложнений обстановки, что
вынуждает длительное время находиться в состоянии ожидания;
–– необходимость постоянной бдительности и внутренней готовности.
Таким образом, деятельность милиционера проходит в экстремальных
условиях, которые, предъявляют повышенные требования к его
стрессоустойчивости и психологической готовности к деятельности в таких
условиях.
Следовательно, содержание учебного процесса, на наш взгляд, должно
учитывать отмеченное выше, тематика проводимых занятий - отображать
фрагменты реальных событий, а учебные вопросы отрабатываться без
имеющих место упрощений и условностей.
Анализ работ, посвященных поиску направлений совершенствования
профессиональной подготовки работников милиции, показывает, что
исследователи подходят к ее оценке с различных позиций и по-разному
понимают значимость отдельных психических характеристик человека.
Одни (Столяренко А.М.) ее воспринимают как процесс и как комплекс
форм и методов обучения личного состава [11,соответственно с. 14 и с. 34].
Другие (Поздняков В.М. [6]) рассматривают ее в виде двух подсистем
готовности: долговременной (устойчивого комплекса профессионально
важных качеств и свойств) и ситуативной (психологического состояния
внутреннего настроя на преодоление трудностей).
Третьи (Марьин М.И. [10]) считают, что она должна включать
психологический комплекс, который ориентирован на повышение
эффективности выполнения сотрудниками милиции профессиональных
задач, на обеспечение их личной безопасности, на сохранение физического и
психического здоровья.
Четвертые (Папкин А.И., Столяренко А.М., Тихонов А.Н., Токарев
Н.А.) убеждены в том, что, поскольку ее структура и цели неоднозначны,
то она должна включать общий и специальный разделы обучения с учетом
видов служебной деятельности милиционеров в различных условиях.
Общим для них является то, что они профессионально-психологическая
подготовка специалиста к практической деятельности рассматривается в
двух аспектах: с одной стороны – как сознательный процесс формирования
его мобилизационной готовности к участию в конкретной (возможно,
экстремальной) ситуации, а с другой – как процесс систематического
эффективного выполнения им конкретных задач.
Ведомственные учебные заведения МВД Украины, как показывают
результаты обобщения опыта их работы, не всегда справляются с
поставленными перед ними задачами вследствие того, что действующая в
настоящее время система передачи будущим правоохранителям теоретических
знаний и формирования у них профессиональных навыков не в полной мере
отвечает современным требованиям общества и руководящих документов.
Нам представляется, что не стоит полностью отказываться от
апробированных видов и форм профессиональной подготовки милиционера,
таких как: обучение, формирование соответствующих качеств, выработка
умений и тренировка по их закреплению, воспитание. Их следует дополнить
системой программирования подсознания и психологической коррекции
личности сотрудника, которая позволила бы ему максимально эффективно
за установленное нормативами время выполнять поставленные перед ним
служебные задачи с минимальными затратами физических сил, психической
и нервной энергии.
21 26-27 octombrie 2010
В этой связи, как нам кажется, необходимо также перераспределить

тематику и содержание занятий в сторону увеличения их практической
направленности. Дополнить их практикумами, ролевыми тренингами,
деловыми играми, психологической полосой препятствий, разбором случаев
из практики, психотехническими упражнениями [5] и другими передовыми
методиками. Предполагается, что они позволят одновременно использовать
различные виды профессиональной подготовки по избранной специализации.
Наряду с этим, как нам представляется, стоит перенять положительный опыт
учебных заведений Министерства обороны Украины и внедрить в практику
учебных заведений Министерства внутренних дел тактические и тактико-
специальные занятия, тематические и комплексные тактико-специальные
учения. При этом проводить их на реальной местности или объекте с
отработкой типовой для каждой специальности практической задачи
(ситуации), содержание которой соответствует имевшей место обстановке
(с учетом места, времени) и включает вариант решения. В такой задаче, на
наш взгляд, должны быть отражены вопросы юридической психологии:
поведения правоохранителя в ситуациях конфликтного противоборства
[7] и применения огнестрельного оружия по человеку [4]; проведения
следственных действий и оперативно-розыскной деятельности [9].
Отмеченное выше потребует, естественно, дополнительных затрат
на создание полигонов, учебных полей, объектов и лабораторий. Учебные
заведения например, как мы представляем, кроме учебных помещений
должны иметь: следственно-криминалистический полигон для проведения
практических занятий, деловых и ролевых игр по тактике осмотра места
происшествия; помещение, имитирующее притон, где моделируются
ситуации, возникающие при выездах на “бытовые” преступления; помещение
бара, где на практике отрабатываются следственные действия; фрагменты
леса и детской площадки, где учат описывать местность, не пропускать
ни одной мелочи; место осмотра трупа, в роли которого здесь выступает
отслуживший свое манекен; фрагмент перекрестка или улицы; полоса
профессиональной психологической подготовки, жилой дом и др. Кроме
того, в учебном центре можно осуществлять профессиональную подготовку,
переподготовку и повышение квалификации специалистов практических
органов, частных охранных предприятий и служб безопасности (за оплату,
которая будет направляться на поддержание его в надлежащем состоянии),
антитеррористическую подготовку специальных подразделений. В нем также
можно проводить учебные сборы для учащихся средних общеобразовательных
школ по профессиональной ориентации “Служба в правоохранительных
органах” либо по их подготовке к службе в армии.
Содержание, обслуживание и разыгрывание ситуаций на перечисленных
элементах должно осуществляться личным составом подразделений
обеспечения учебного процесса, которые должны быть созданы в учебных
заведениях МВД (в полицейских школах Германии таковые имеются).
Создание подобной учебно-материальной базы позволит резко улучшить
качество практической выучки будущих работников милиции. Например,
обучаемый получает задание – он должен запомнить фото преступника и

номер машины; далее ему предстоит бежать по темным коридорам; звучит
заунывная музыка, вой сирен; нужно преодолевать различные препятствия;
полоса заканчивается тиром, здесь нужно поразить мишени с фотографиями
преступников – вспомнить номер машины.
В связи с переходом на кредитно-модульную систему обучения особое
внимание следует уделить выработке у обучаемых приемов рациональной
самостоятельной работы с литературой и техническими средствами, которые
в дальнейшем позволят самостоятельно повышать уровень собственной
профессиональной подготовки. Каждый модуль, как нам представляется,
должен включать тематику нескольких учебных дисциплин из разных
областей знаний.
Настало время, когда необходимо более решительно внедрять в учебный
процесс опыт коллег – полицейских из США, которые в учебном процессе
давно уже реализуют программы выживания (выживание полицейского в
условиях уличной конфронтации, во время задержания преступника и т.д.),
из Германии – при проведении различного рода тренингов, направленных на
обучение элементам обращения с правонарушителями, решение конкретных
ситуаций и прочее.
Определенный опыт проведения тренингов, в том числе и с курсантами,
накоплен и в нашем институте. Такие занятия проводятся на базе научно-
исследовательского центра психотренинговых технологий.
Важную роль в системе подготовки кадров для милиции играет
специальная психологическая подготовка. Она, на наш взгляд, должна быть
направлена на формирование следующих основных компонентов психики
будущего сотрудника милиции, независимо от специфики его профессии:
развитие заложенных от природы психологических качеств; умение
учитывать психологические аспекты при выполнении профессиональных
действий (от психологического контакта с правонарушителем зависит,
перерастет ли инцидент в потасовку или перестрелку или нет); формирование
психологического потенциала (познавательные, эмоциональные, морально-
психологические, волевые и коммуникативные качества); обеспечение
психологической устойчивости; привитие психологических навыков
безопасной деятельности. При этом важно осознавать, что имеется широкий
спектр причин и условий, влияющих на самосовершенствование. Знание
их поможет определиться со стратегией и тактикой своих действий в
процессе работы над собой для профессионального роста. Формированию
требовательного отношения к себе поможет осознание противоречия между
личными возможностями и сложностью решаемых оперативно-служебных
задач. Это особенно важно в экстремальных условиях, когда от безопасности
одного зависит безопасность (а значит и выполнение задачи) подразделения
в целом.
Литература:
1. Закон Украины «О милиции». Киев, 20.12.1990 № 565-ХII.
23 26-27 octombrie 2010
2. И.В. Горлинский, Б.П. Постоев, И.В. Скобелев, Опыт проведения психоло-

гической подготовки с младшим начальствующим составом, М., 1986.
3. В.С. Карпов, Специальная методика психологической подготовки сотруд-
ников органов внутренних дел к выполнению задач в условиях вооруженно-
го конфликта. Учебно-методические материалы, М., 1997.
4. И.Н. Коноплева, Н.В. Богданович, «Детерминанты психологической готов-
ности к применению оружия сотрудниками правоохранительных органов»,
în Психологическая наука и образование www.psyedu.ru, 2010, № 2.
5. А.И. Папкин, «Совершенствование профессионально-психологической
подготовки сотрудников ОВД к деятельности в экстремальных условиях»,
în Проблемы, пути становления и дальнейшего развития психологической
службы органов внутренних дел: Материалы конференции практических
психологов ОВД в 2 ч., ч. 2. Домодедово, 1998.
6. Электронный журнал «Психологическая наука и образование» www.
psyedu.ru / ISSN: 2074-5885 / E-mail: [email protected] 2010, № 38
7. В.М. Поздняков, Психологические аспекты повышения готовности слуша-
телей и курсантов учебных заведений МВД СССР к службе в исправительно-
трудовых учреждениях: Дис. канд. психол. наук. Домодедово, 1989.
8. Обеспечение безопасности работников ОВД при исполнении служебных
обязанностей. Научно-практические рекомендации. К., 1999.
9. Прикладная юридическая психология: Учеб. пособие для вузов / Под ред.
А.М. Столяренко, М., 2001.
10. Профессионально-психологическая подготовка сотрудников специальных
подразделений органов внутренних дел к действиям в экстремальных усло-
виях: Отчет о НИР, М., 2002.
11. Психологическое обеспечение профессиональной деятельности сотрудни-
ков органов внутренних дел / Под ред. М.И.Марьина. М., 2000.
12. А.М. Столяренко, Профессионально-психологическая подготовка личного
состава органов внутренних дел, М., 1987.
Igor BANTUŞ,
şef al Catedrei drept public a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI,
locotenent-colonel de poliţie
IMPORTANŢA PREGĂTIRII ÎN DOMENIUL EVALUĂRII,

PREVENIRII ŞI ADMINISTRĂRII RISCURILOR ÎN OAI
Riscul exprimă incertitudinea în legătură cu producerea unor evenimente

viitoare. Cum riscul este o parte inevitabilă a activităţii poliţiei, angajaţii OAI tre-
buie să descopere modalităţile de acţiune pentru controlul acestuia. Recunoaşterea
prezenţei riscului este primul şi cel mai important pas. În continuare, colaboratorii
de poliţie trebuie să aibă la dispoziţie o serie de metode specifice pentru a evita
riscul, pentru a reduce riscul, pentru a-şi asuma riscul sau pentru a rezolva această
problemă cu societatea civilă în slujba şi spre beneficiul căreia activează. Aceste
metode trebuie să fie elaborate şi modelate, până la cele mai mici detalii, de speci-
alişti în domeniul managementului riscului şi ulterior implementate în cadrul pre-
gătirii profesionale a subdiviziunilor poliţiei şi în procesul de studii al instituţiilor
de învăţământ ale MAI.
Necesitatea pregătirii în domeniul evaluării, prevenirii şi administrării ris-
curilor sunt determinate de două caracteristici ale activităţii organelor afacerilor
interne: pe de o parte lipsa unui mecanism eficient de asistenţă colaboratorilor OAI
în domeniul administrării riscurilor, ce se explică datorită conceperii acestora ca
supermani cărora le sunt străine trăirile lumeşti în condiţiile accelerării tempoului
de dezvoltare a conştiinţei sociale în direcţia vectorului european, iar pe de altă
parte nevoia crescândă de asigurare a securităţii publice şi protecţiei drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
În formularea sa cea mai simplă, „evaluarea, prevenirea şi administrarea ris-
curilor în OAI” sau altfel spus „managementul riscurilor în OAI” trebuie să fie un
proces sistematic de abordare a riscului în activitatea poliţiei, având diferite accep-
ţiuni, în funcţie de colaboratorii care sunt implicaţi în înfăptuirea acestui proces şi
de domeniile în care se realizează.
Astfel, managementul riscurilor în OAI cuprinde evaluarea, prevenirea şi
administrarea riscurilor. Evaluarea presupune identificarea pericolelor şi estimarea
riscurilor corespunzătoare riscurilor identificate. Prevenirea presupune luarea mă-
surilor de precauţie pentru a înlătura apariţia situaţiilor de risc, iar administrarea
reprezintă, de fapt, luarea de decizii cu privire la măsurile de prevenire necesare
25 26-27 octombrie 2010
pentru diminuarea şi eliminarea riscurilor, verificarea realizării acestora şi reevalu-

area riscului rezidual.
Evaluarea riscurilor constituie fundamentul unei administrări eficace a ris-
curilor şi poate fi considerată o activitate cheie pentru prevenirea şi administrarea
riscurilor. Dacă este corect aplicată, evaluarea riscurilor poate îmbunătăţii calitatea
muncii fiecărui angajat în parte, precum şi performanţa OAI în general.
Evaluarea riscurilor reprezintă o examinare sistematică a tuturor aspectelor
activităţii colaboratorilor OAI în scopul identificării pericolelor ce pot aduce la
apariţia unor evenimente nedorite. Evaluarea riscurilor trebuie să devină o bună
practică pentru că ar permite luarea de măsuri eficiente în vederea prevenirii şi
administrării riscurilor.
Procesul de prevenire a riscurilor începe, întotdeauna, cu reducerea sau chiar
eliminarea completă acolo unde este posibil a riscurilor potenţiale, fiind urmat de
implementarea măsurilor colective de prevenire şi, în ultimă instanţă, a soluţiilor
de protecţie personală.
Aşadar, strategia generală a managementului riscurilor cuprinde următoare-
le etape principale:
a) Identificarea şi evaluarea riscurilor;
b) Prevenirea riscurilor;
c) Administrarea riscurilor.
Managementul riscurilor trebuie să fie un proces continuu de analiză, cerce-
tare şi învăţare de a identifica, evalua, preveni şi administra riscurile. Riscul repre-
zintă probabilitatea producerii, într-o anumită perioadă de timp, a unui eveniment
nedorit, negativ şi cu efecte negative.
Managementul riscului în OAI se refera la transpunerea unui aspect al ac-
tivităţii poliţiei în toate scenariile posibile. Este vorba de o atitudine prevăzătoare
şi de credinţă în posibilitatea de materializare a unui risc. Plecând de la această
atitudine, se ia o decizie constructivă pentru eliminarea sau diminuarea efectelor
negative care ar putea să apară în urma riscului respectiv.
Aria de cuprindere al acestuia trebuie să fie foarte variată. În abordarea sa,
managementului riscului în OAI, trebuie considerat ca o ştiinţă interdisciplinară,
scopul căreia îl constituie ajutarea înţelegerii riscurilor activităţii poliţiei şi elabo-
rarea unor concepte, principii, metode şi tehnici de lucru, a căror utilizare trebuie
să asigure folosirea optimă a potenţialului colaboratorilor OAI în situaţiile de risc,
având ca consecinţă minimizarea riscurilor şi valorificarea oportunităţilor.
Riscurile nu sunt entităţi concrete, nu pot fi măsurate obiectiv, reprezentând,
mai degrabă, ambiguităţi a căror percepere este deseori confuză şi tardivă.
Deoarece atitudinea faţă de risc este conştientă şi se bazează pe o analiză
complexă, perceperea corectă a riscurilor a devenit un factor determinant în acti-
vitatea OAI. Acest aspect este evident, fiindcă colaboratorii de poliţie răspund la
situaţiile de risc aşa cum reuşesc să le perceapă.
Dificultăţile cauzate de natura subiectivă a proceselor riscului în sine nu tre-
buie să ducă la concluzia că managementul riscului în OAI este o activitate tainică,
desprinsă de managementul general în OAI. Dimpotrivă, managementul riscului
în OAI trebuie să fie o activitate organizată şi planificată, întrepătrunsă cu manage-
mentul general în OAI şi subordonat acestuia.

Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanţe pentru care
decidentul este în măsură să identifice evenimente posibile şi chiar probabilitatea
producerii acestora, fără a fi însă în măsură să precizeze cu exactitate care din aces-
te evenimente se va produce efectiv.
Eevaluarea riscurilor ne ajută să apreciem graul de risc şi impactul asupra unor
activităţi. Această apreciere o realzăm prin intermediul graficului analizei de risc:
Evaluarea riscurilor poate fi aplicată la:
a) sistemele existente (identificarea punctelor slabe, surse posibile de eroare
sau neregularităţi);
b) schimbările propuse (identificarea oricărui impact negativ pe care acestea
le pot avea, pentru a le aborda şi a minimaliza riscurile de la început).
Deci, managementul riscurilor presupune:
–– identificarea riscurilor;
–– evaluarea şanselor c acestea să se producă;
–– evaluarea impactului în cazul în care se produc riscurile;
–– identificarea măsurilor care pot fi luate pentru a se preveni producerea
riscurilor;
–– crearea de planuri pentru a preveni producerea riscurilor.
În mod curent, managementului riscului în OAI îi sunt asociate mai multe
probleme, care pot constitui fie elemente de analiză, fie obiective concrete. Diversi-
tatea şi complexitatea problemelor asociate, precum şi subiectivismul perceperii şi
relaţiilor dintre acestea aproape exclud o prezentare ierarhică generală, rămânând
totuşi posibilitatea ierarhizării pe procese şi sisteme definite sau pe particularităţi
de acţiune.
Încercând o ierarhizare, în funcţie de profunzimea cunoaşterii raporturilor
dintre hazard (întâmplare) şi risc, prezentăm spre analiză următoarea serie de pro-
bleme asociate managementului riscului:
–– multe dintre evenimentele nedorite au o distribuţie geografică de produ-
cere, sunt tipice sau individuale şi, de aceea, pot fi considerate ca elemente parti-
culare de hazard, care pot fi tolerate sau ignorate. Deşi particulare, elementele de
hazard pot fi studiate şi deci cunoscute;
–– disputele privind natura ameninţărilor şi caracteristicile vulnerabilităţilor,
precum şi nivelurile riscurilor rezultate la congruenţa acestora pot duce la limitarea
măsurilor organizatorice pentru schimbul real de informaţii despre natura şi peri-
colul unor evenimente nedorite atât actuale, cât şi viitoare;
–– cel care ia o decizie poate fi uneori reţinut sau chiar speriat, dacă se simte
responsabil sau ar putea fi făcut responsabil de apariţia unui eveniment nedorit. Ca
urmare, apare tendinţa factorilor decizionali de a nu-şi dezvălui eventualele erori
pe care le-au comis pe timpul luării deciziei;
–– multe din informaţiile curente despre hazard şi risc nu pot fi formaliza-
te, astfel încât să poată fi folosite pentru modelarea riscului sau desfăşurarea unei
analize;
–– există foarte multe dificultăţi în studiul şi evaluarea evenimentelor nedori-
te produse şi, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte evenimentele previzionate;
27 26-27 octombrie 2010
–– se manifestă tendinţa de a nu învăţa din erorile altora, din convingerea că

nu pot fi repetate, dar nici din erorile proprii, având certitudinea că acestea nu se
mai pot produce;
–– este imposibil să poată fi cunoscute toate aspectele particulare ale produ-
cerii evenimentelor nedorite sau ale întâmplării;
–– pentru previziunea apariţiei şi a consecinţelor evenimentelor nedorite,
este bine să se facă o analiză cât mai completă atât a factorilor generali, cât şi a ce-
lor particulari. Trebuie însă avut în vedere că, cu cât aspectele particulare sunt mai
numeroase, cu atât previziunea este mai complicată şi mai greu de explicat într-o
formă raţională.
Analizând această gamă de probleme, se observă că managementul riscului
în OAI este influenţat de o multitudine de factori cu manifestare de hazard, greu de
definit şi, în consecinţă, greu de gestionat. Cu toate acestea însă, necesitatea instru-
irii în domeniul evaluării, prevenirii şi administrării riscurilor apariţiei diferitor
evenimente nedorite este stringentă.
Menirea poliţistului nu este deci să opteze pentru o alternativă sau alta ci să
ia decizii să definească clar şi obiectiv alternativele posibile, evaluând profesional
consecinţele lor pozitive ori negative.
Astfel, succesul activităţii organelor afacerilor interne, în mare măsură, este
direct proporţional cu gradul în care colaboratorii de poliţie, începând de la efec-
tivul de comandă inferior şi până la efectivul de comandă suprem, vor înţelege ne-
cesitatea asumării riscurilor în adoptarea şi aplicarea deciziilor, chiar şi în cazurile
apariţiei unor evenimente nedorite. Riscul apare astfel ca un element intrinsec al
activităţii OAI.
Referinţe bibliografice:
1. Pavel Abraham, Comunitatea, poliţia şi tranziţia, Editura Naţional, Bucureşti,
1996.
2. Costică Voicu, Florin Sandu, Managementul organizaţiilor în domeniul ordinii
publice, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002.
3. Constantin Furtună, Constantin Diaconu, Managementul administrativ-judici-
ar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
4. Eugen Burduş, Managementul schimbării organizaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 2008.
5. А.П. Альгин, Риск и его роль в общественной жизни, Издательство «Мысль»,
Москва, 1989.
6. 6. И.А. Горшенева, Полиция в механизме современного демократического
государства, Издательство «ЮНИТИ», Москва, 2004.
7. 7. С.А. Капитанов, Правообеспечительная функция милиции, Издатель-
ство «Юридический центр Пресс», Санкт-Петербург, 2004.
Д.А. БАБИЧЕВ,
кандидат юридических наук, ведущий научный сотрудник НИЛ
по изучению правовых и организационно –тактических проблем ОРД
Луганского государственного университета внутренних дел имени Э.А. Дидоренко,
старший научный сотрудник
РИСК В ОПЕРАТИВНО-РОЗЫСКНОЙ ДЕЯТЕЛЬНОСТИ:

ОПРЕДЕЛЕНИЕ ПОНЯТИЯ
Риск, как составляющая любой деятельности, является предметом

исследования в экономике, социологии, политологии и даже в технических
науках. Не обделен он и вниманием ученых юридического профиля.
Наиболее часто проблема риска анализируется при решении теоретических
и практических аспектов борьбы с преступностью. При этом на общем,
достаточно насыщенном фоне бесспорное лидерство принадлежит
теории оперативно-розыскной деятельности, где риск, получив приставку
«оперативно-розыскной», то поднимается к высотам философии, то
опускается до примитива [1, стр. 197-207].
Проведенное нами исследование∗ свидетельствует о том, что
определенные аспекты проблемы оперативного риска остаются не
решенными. В частности, в теории ОРД недостаточно четко разработано
понятие оперативного риска, интерпретация которого в большинстве случаев
отражает вариантное объединении разных по содержанию и формулировкам
признаков.
Не останавливаясь на цитировании и анализе авторских точек зрения
по рассматриваемой проблеме∗, обозначим, что наиболее существенными
признаками риска являются: оперативность, направленность на достижение
оперативно значимой цели, альтернативность выбора как минимум из двух
возможных вариантов, информационная неопределенность, вероятность
причинения вреда правоохраняемым интересам.
Первый признак – оперативность. Он является антиподом пассивного
отношения работника оперативного подразделения к результативной
∗
В рамках диссертации «Принятие решений в состоянии риска о проведении оперативно-
розыскных мероприятий подразделениями органов внутренних дел».
∗
Были проанализированы работы Л.Ш. Берекашвили, А.Ф. Возного, Д.В. Гребельского, Э.А.
Дидоренко, Е.С. Дубоносова, А.С. Звонка, И.П. Козаченко, В.П. Крошко, В.В. Николюка, В.А.
Олейникова, Е.П. Приходько, П.П. Побрызгаева, Б.Г. Розовского, Г.К. Синилова, А.Ю. Шуми-
лова, а также других ученых и исследователей.
29 26-27 octombrie 2010
борьбе с преступностью и раскрывается в своевременности риска, так

как динамичность оперативно-розыскной ситуации, как объективный
фактор риска, может снизить потенциальную возможность получения
положительного результата до того уровня, когда обращение к риску
утрачивает смысл. В этом контексте представляется аргументированной
позиция В.П. Крошко: „достижение цели в конкретной ситуации, а тем
боле в экстремальной, требует от работника оперативного подразделения
способности быстро реагировать на меняющуюся ситуацию, безошибочно
анализировать ее, принимать решения, связанные с ответственностью, уметь
воплощать решения в практику...” [2, стр. 48].
Второй существенный признак оперативного риска – направленность
на достижение оперативно значимой цели. В оперативно-розыскной теории
цель ассоциируется с идеальным предвидением в сознании результатов
оперативно-розыскной практики, на достижение которых направлены
соответствующие действия. Ее значение определяется допустимой степенью
фиксации фактических данных о противоправных деяниях отдельных лиц
(групп) и возможностью их использования для предупреждения тяжких и
особо тяжких преступлений, а также их раскрытия.
Альтернативность выбора, как минимум, из двух возможных
вариантов, как третий существенный признак риска, играет в большей
степени техническую роль. Как подчеркивает А.П. Альгин, там, где нет
выбора, не возникает рискованная ситуация, и, соответственно, не будет
риска” [3, стр. 30]. Одновременно, нельзя приуменьшать практическое
значение рассматриваемого признака в борьбе с преступностью. Например,
при принятии соответствующих оперативно-розыскных решений, выбор
осуществляется с привлечением всех аналитических способностей работника
оперативного подразделения. Осуществляется он вплоть до качественной и
количественной оценки вероятных последствий каждой их альтернатив, то
есть всего, что может случиться после принятия решения [4, стр. 133], в том
числе и вероятного вреда вследствие провала замысла инициатора, а также
путей его минимизации. Оптимизация и рационализация такого решения
предусматривает выбор такой альтернативы, которая в наибольшей степени
содействует достижению цели.
Четвертым признаком оперативного риска выступает
информационная неопределенность. В ОРД ее сущность проявляется,
прежде всего, в недостаточности (дефиците) и противоречивости знаний
(оперативно-значимой информации *) о событии, которое имеет признаки
преступления, и лицах, причастных к его совершению.
* Под оперативно значимой информацией понимаем совокупность определенных данных,

которые характеризуют некоторые стороны оперативной обстановки, психологические черты
объектов ОРД, виды и способы совершенных ими преступлений, а также имеют непосред-
ственное значение для планирования, осуществления ОРМ, проведения аналитической рабо-
ты либо осуществления судопроизводства.
В целом информационную неопределенность в ОРД можно определить,

как отражение в сознании работника оперативного подразделения
существенной недостаточности либо противоречивости информации,
необходимой для полного и достоверного установления фактов,
представляющих оперативный интерес, что обуславливает формирование
вероятностных решений и поиск дополнительной информации.
Пятым значительным признаком риска является вероятность
причинения вреда правоохраняемым интересам. Этот признак обусловлен
активным предоставлением преимущества варианту с большей опасностью,
но и более ожидаемой пользой [5, стр. 28]. В частности, в оперативно-
розыскной практике риску подвергаются интересы общества; собственность;
имущество и интересы проверяемого лица; личность, имущество и интересы
граждан; интересы негласных работников; интересы работника оперативного
подразделения; престиж оперативного подразделения. Одновременно,
соответствующие рискованные действия направлены на достижение
наивысшей цели – защиту прав и интересов человека от противоправных
посягательств.
Таким образом, комплекс обозначенных признаков оперативного
риска позволяет предложить следующую формулировку его понятия: риск
в оперативно-розыскной деятельности – направленный на достижение
оперативно-значимой цели альтернативный выбор, как правило, негласных
оперативно-розыскных мероприятий, который осуществляется работниками
оперативных подразделений в условиях информационной неопределенности
и вероятного причинения вреда правоохраняемым интересам.
Сноски:
1. Д.А. Бабичев, «Существующая концепция оперативного риска дискреди-
тирует ОРД как науку», în Спеціальний випуск Вісника Луганської академії
внутрішніх справ МВС ім. 10-річчя незалежності України, № 4, У двох ча-
стинах, 2005, ч. 2, с. 197 – 207.
2. В.П. Крошко, Теоретические и практические проблемы профессионального
(оперативного) риска в деятельности органов внутренних дел, К., 1995, с.
48.
3. А.П. Альгин, Риск и его роль в общественной жизни, М., Мысль, 1989, с.
30.
4. Див.: В.А. Ойгензихт, Воля и волеизъявление. (Очерки теории, философии
и психологии права), Душанбе, Дониш, 1983, с. 133.
5. Див.: И.Е.Задорожнюк, А.В.Зозулюк, «Феномен риска и его современные
экономико-психологические интерпретации», în Психологический жур-
нал, 1994, Т. 15, с. 28.
31 26-27 octombrie 2010
Aliona BIVOL,
doctor în psihologie, conferenţiar universitar interimar,
specialist psiholog principal al Serviciului Educaţie
al Secţiei Resurse Umane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
REABILITAREA PSIHOLOGICĂ A COLABORATORILOR OAI

EXPUŞI RISCULUI PROFESIONAL
O preocupare primordială a psihologiei profesionale reprezintă evaluarea

şi investigarea riscurilor în care sunt supuşi colaboratorii OAI pentru a ameliora
şi menţine în armonie sănătatea fizică şi psihică. Totodată specialiştii psihologi,
medici accentuiază ca prevenirea recidivei riscului profesional constituie ţinta
principală în domeniul modificării comportamentului şi reabilitării psihologice.
Activitatea care încearcă să redimensioneze starea de sănătate a colaboratorilor
OAI este reprezentată de promovarea culturii sănătăţii psihice prin conştientizarea
efectelor nocive ale factorilor de risc profesional. Intervenţiile legate de promo-
varea psihoreabilitării urmăresc să producă modificări în conduitele individuale
prin schimbarea atitudinii de cunoaştere a oamenilor. Dezvoltarea culturii sănătăţii
psihice a personalului are ca scop să prevadă beneficiile în plan comportamental şi
prin implicare, să devină un ghid pentru angajaţii OAI în păstrarea stării de bine şi
armoniei sufleteşti.
Menţinerea ordinii şi liniştii publice, combaterea fenomenului infracţional
nu sunt absolvite de risc şi deformări profesionale. Specificul psihologic de executa-
re a obligaţiunilor de serviciu de către poliţie constă în declanşarea anumitor stări,
crize, conflicte interne, cât şi realizare a lor în condiţii cu tensiunea psihoneurotică
şi fizică excesivă. Acesta determină afectarea sănătăţii psihosomatice şi mentale
prin micşorarea rezervelor de funcţionare a organismului care influenţează negativ
randamentul de muncă.
Situaţia de risc profesional generează chiar, la persoana normală fără pato-
logii constante de personalitate, anumite comportamente specifice unor tulburări.
Efectul major şi definitoriu al tulburărilor psihosomatice constă în afectarea
relaţiilor sociale ale colaboratorului şi a funcţionării sale ocupaţionale.
Condiţii cruciale în activitatea profesională şi de existenţă ale colaboratoru-
lui OAI este aplicarea, folosirea armei de foc şi a mijloacelor speciale, forţei fizice
chiar dacă el recurge rar la aceste remedii. Colaboratorii OAI aplică şi folosesc
arma numai în cazuri extreme şi cînd alte mijloace de neutralizare a răufăcătorului
s-au epuizat (art. 17, Legea cu privire la Poliţie, din 18.12.1990, nr.416-XII).
Datele statistice referitor la aplicarea şi folosirea armei de foc legitim de către

colaboratorii de poliţie denotă o descreştere vădită de la 136 cazuri în 2002, 82 – în
2004, 28 – în 2008, 27 – în 2009 şi până la 25 de cazuri – în 2010. Fenomenul de
descreştere a numărului de aplicări a armei de foc evidenţiază o mai buna pregatire
tehnică a colaboratorilor şi în acelaşi timp, conştientizarea înlocuirii aplicării armei
de foc cu alte metode tactice de neutralizare a infractorilor, dar nu în ultimul rând
anticiparea consecinţelor de documentare penală ulterioară.
Aplicarea şi folosirea armei de foc în anumite situaţii este direct proporţio-
nală cu starea psihologică a colaboratorilor, care net se deosebeşte de condiţiile de
exersare în tirul profesional. Situaţiile reale (din practică) se caracterizează prin:
apariţia subită a pericolului ce ameninţă propria sănătate şi cea a cetăţenilor;
necesitatea de a aplica arma într-un anturaj deferit de cel al tirului; insuficienţă
de iluminare; stare de tensiune emoţională înaltă aparentă în situaţii extremale
naturale.
De menţionat că întru evitarea consecinţelor psihologice e necesară o pregă-
tire tehnică solidă şi în deosebi implimentarea trainingurilor ce întrunesc metode
ale psihologiei practice prin însuşirea experienţei de control emoţional, acomo-
darea psihicului către situaţiile stresante. Trainingurile psihologice de instruire a
aplicării, folosirii armei, forţei fizice dezvoltă autosugestia, inteligenţa emoţională
încrederea în sine şi rezistenţa la stres a colaboratorului.
Crearea şi exersarea condiţiilor similare cu cele practice favorizează modela-
rea sferei interioare a poliţistului cu ajutorul evoluării concentrării atenţiei, luării
deciziei adecvate de utilizarea a armei şi forţei fizice, exersării spiritului de observa-
ţie, autocontrolului stărilor de frică şi de stres, antrenării ideomotoricii.
Cu toată certitudinea afirm că nu oricare colaborator, chiar dacă este antre-
nat din punct de vedere fizic şi de aplicare a armei de foc, în faza postaplicativă îşi
poate autodirija stările emoţionale ca apoi să se implice productiv în serviciu.
Starea de criză intervenită după aplicarea armei de foc şi a forţei fizice, inten-
sifică manifestarea stresului şi înadaptarea la mediul normal de viaţă. Colaboratorii
denotă comportament neobişnuit, acţionează neraţional, lăsându-se pradă trăirilor
emoţionale de moment sau chiar percep deznădejde şi disperare.
Sindromul stresogen posttraumatic sesizat de colaboratorii supuşi riscului
profesional necesită a fi tratat stringent iar persoana reabilitată de către specia-
lişti, deoarece perturbează profund sfera socială şi emoţională. Prin implimentarea
metodelor psihocorecţionale şi de reabilitare se formează modele cognitive noi de
viaţă, reevaluează din punct de vedere afectiv experienţa traumatică, restabileş-
te sentimentul de valoare personală şi capacitate de post manifestare. Restabilirea
stării psihologice prin ajutorarea reaprecierii afective a experienţei traumatice de
către poliţist reprezintă obiectivul major, îndeosebi, când arma de foc sau forţa
fizică au produs prejudicii sau leziuni persoanelor implicate în infracţiuni. Scopul
psihoterapeutic al colaboratorilor cu sindrom stresogen posttraumatic este axat pe
eliberarea de prezentări disfuncţionale, controlul reacţiilor emoţionale, incurajarea
capacităţiilor de adaptare a Eului (11).
În şirul consecinţelor psihologice sesizate de colaboratorii OAI după aplica-
rea armei de foc şi forţei fizice mai pot fi incluse: anxietatea, fobia, atacul de panică,
33 26-27 octombrie 2010
depresia, instabilitatea emoţională, tulburări pasi-agresive, apatia. Aceste stări psi-

hologice sunt generate de situaţia inedită şi consecinţele juridicopenale ulterioare.
Practica activităţii poliţieneşti şi psihologice nu inscrie cazuri când colabo-
ratorii ar fi apelat la ajutor sau psihoreabilitare post criză. De asemenea nu s-au
evidenţiat cazuri când colaboratorii ar fi solicitat concediu medical (cu excepţia de
vătămări corporale) ori concediu de depăşire a stării tensionante psihologice sau
careva altă asistenţă după starea provocată de riscul profesional.
Probabil din cei care au fost supuşi riscului profesional (aplicarea armei de
foc, mijloacelor speciale şi forţei fizice) cu consecinţe psihoemoţionale pronunţate
au trăit starea de sinestătător prejudiciindu-şi sănătatea fizică. În timp ce unii re-
uşesc să depăşească consecinţele crizei şi să se reabiliteze, alţii solicită ajutor de la
prieteni, colegi, familie. Şi nu în ultimul rând aşi evidenţia că chiar dacă ar fi dori-
tori să consulte un specialist psiholog, în sistemul OAI activează numai 26, fiind un
număr redus pentru toate subdiviziunile.
Dovadă insuficienţei de cadre-psihologi este că doar un comisariat din 43,–
Comisariatul General de Poliţie, beneficiază de serviciile psihologului oferindu-le
asistenţă colaboratorilor. Plecându-se de la această situaţie, de o necesitate emina-
mentă este instituirea prin reglementare legitimă, a funcţiei de psiholog în fiecare
subdiviziune a MAI, şi îndeosebi, în comisariatele de poliţie, din considerentele
că valoarea psihologului în ameliorarea stării de sănătate a fost demonstrată de la
începutul secolului XX, graţie eforturilor psihanalistului vienez S. Freud. De preci-
zat că în anul 2008 a fost emisă o Hotărâre de Guvern cu privire la includerea unei
funcţii de psiholog în statele comisariatelor de poliţie pentru organizarea activităţii
inspectorilor pentru minori şi moravuri (5). Activitatea respectivilor psihologi ar
fi fost axată pe consilierea delincvenţilor minori şi ajutorarea inspectorilor în lucru
cu minorii. Este necesar de remarcat că şi această hotărâre rămâne a fi implimen-
tată în continuare.
Activitatea psihologică nu se reduce numai la evaluarea stărilor psihologice
ale colaboratorilor, dar şi oferirea consultanţei, restabilirea şi psihoprofilaxia com-
portamentului însuşit de tulburări existenţial-nepatologice.
Psihologul promovează sănătatea psihică prin menţinerea stării de echilibru
şi dezvoltare a resurselor umane. Programele utilizate în timpul consilierii de psi-
hologi în evoluarea personalităţii colaboratorilor OAI conform standardelor ocu-
paţionale şi strategiilor de recuperare favorizează buna funcţionare a colectivelor
de lucru.
Psihocorecţia stărilor colaboratorilor care au fost expuşi riscului profesional,
se desfăşoară pe mai multe coordonate, elementul central fiind consilierea psiholo-
gică privită ca proces şi interacţiune în cadrul căreia conselierul asistă consiliatul în
rezolvarea problemelor sale şi acordă sprijin pentru stabilirea unui nivel optim de
activitate. În cabinetul psihologic se petrec efecte miraculoase la nivelul psihicului
persoanei (care a aplicat arma şi forţa fizică) prin prevenirea disfuncţiilor psihoso-
matice, conflictelor interpersonale, indispoziţiei afective, neîncrederii în sine.
Este esenţială promovarea activităţii psihologului în vederea explicativă a
diferenţelor între psiholog şi psihiatru, a regulilor etice de consiliere, a importanţei
reabilitării stării de criză şi menţinerii echilibrului psihologic. Un alt aspect im-
portant este incurajarea colaboratorilor de către colegi şi şefi pentru a-şi restabili
starea sufletească prin consilierea realizată de psiholog care se ghidează de bunele
maniere şi respectarea cu stricteţe a Codului Deontologic al profesiei de Psiholog
cu drept de liberă practică.
Exercitarea funcţiei de psiholog se bazează pe standarde etice şi principii
având rolul de a orienta şi regla normativ activitatea de psihoprofilaxie, psihocorec-
ţie, psihodiagnosticare. Prin standardele de confidenţialitate psihologul protejează
intimitatea tuturor informaţiilor adunate în timpul consilierii în vederea înlăturării
prejudicierii imaginii colaboratorului. Psihologul are permanent în atenţie faptul
că oricare persoană prezintă o valoare şi că această valoare nu este sporită sau
diminuată prin adresarea la psiholog, respectându-i astfel demnitatea şi drepturile
fiecărui consultat. În acelaşi timp psihologul manifestă o maximă responsabilitate
pentru starea de bine a oricărei persoane faţă de care îşi exercită rolul funcţional.
Există un consens în ceea ce priveşte caracteristicile necesare pentru activi-
tatea de psiholog. Se trec în revistă următoarele trăsături ale unui profesionist din
cadrul serviciului psihologic: manifestă atenţie, capacitate de ascultare empirică,
capacitate de a furniza linişte, calm, posedă calităţi profesionale printre care abili-
tatea de a analiza, sintetiza şi diagnostica, abilitatea de a formula alternative şi a re-
zolva probleme, creativitate şi flexibilitate pentru a putea să se confrunte cu situaţii
neobişnuite, energie, tenacitate, obiectivitate şi realism.
Reabilitarea psihologică a colaboratorului care a suferit o criză emoţională în
rezultatul riscului profesional prin consiliere reprezintă în primul rând un suport
pentru problemele neobişnuite ale vieţii de serviciu, care declanşează „situaţii-limi-
tă”, nefiind însă în mod obligatoriu de natura psihopatologică.
F. Thorne defineşte consilierea ca reprezentând o formă de susţinere psi-
hologică similară psihoterapiei, pentru persoanele normale cu „probleme de via-
ţă”. La rândul său, F. Robinson recomandă consilierea persoanelor care doresc să
atingă un nivel superior, să depăşească anumite „obstacole” sau să-şi construiască
„strategii personale” de viaţă. Se consideră că intervenţia consilierii (prin care se
reabilitează psihologic persoana) este indicată la persoanele cu dificultăţi de ordin
„situaţional” ale vieţii curente sau de serviciu, dar care nu ating intensitatea unor
forme de manifestare nevrotică, problemele lor neavând un caracter patologic, ci
sunt considerate ca fiind doar „victimele unor presiuni din mediul exterior”(4).
Procesul de consiliere se adresează problemelor de adaptare, integrare ale
persoanei la realităţii vieţii sale, stabilire a unei armonii cu acestea şi rezolvare a
situaţiilor critice care pot apărea. Având un caracter de permanentă intervenţie şi
fiind la dispoziţia fiecărui angajat din OAI, consilierea este estimată ca o situaţie de
actualizare a persoanei vizând relaţiile sale cu evenimentele realităţii, trăite şi evalu-
ându-le anticipativ pe cele viitoare. Prin urmare persoana este pregătită şi preveni-
tă pentru a face faţă cu un maximum de eficienţă la repetarea riscului profesional.
E. Shostrom şi Blammer (4) descriu o serie de obiective psihologice pe care
urmăreşte să le realizeze consilierea şi care au o implicare enormă în viaţa poliţie-
nească:
1) independenţa colaboratorului în raport cu evenimentele vieţii, considera-
tă a fi reprezentată prin a nu depinde fizic şi psihic de mediu;
35 26-27 octombrie 2010
2) spontanietatea ca modalitate de răspuns la evenimentele vieţii trăite;

3) încrederea ca stare de suport moral de „încredere în sine”, în propriile
posibilităţi;
4) autenticitatea care constă în „a fi tu însuşi” direct, deschis în raport cu
realităţile vieţii;
5) eficienţa propriei activităţi, a rezultatelor acesteia, a conduitelor sale, a
relaţiilor cu ceilalţi.
Realizarea acestor scopuri, pe care acţiunea de consiliere (reabilitare) le pro-
pune colaboratorilor din OAI constituie garanţia unei stări de sănătate optimă, a
unui comportament eficient, a unei integrări pozitive şi depăşirii a stării psiholo-
gice după aplicarea forţei fizice şi armei de foc.
Specificul demersului de consiliere (7) constă la modul cumulativ în găsirea
de alternative, sprijinirea şi furnizarea de informaţii referitor la particularităţile
fiecărui colaborator.
Reabilitarea prin consiliere psihologică reprezintă tehnica de informare şi
evaluare, un mijloc de a modifica în sens pozitiv comportamentul celor care au
suferit o criză nervoasă. Are menirea de prevenire, ameliorare, gestionare a situaţiei
de criză în rezultatul influenţei riscului profesional. Prin consilierea psihologică se
ajută persoana să vadă dincolo de aparenţele stresante sau traumante şi inducerea
schimbărilor, fiind motiv intrisec de determinare a sănătăţii psihice.
Reabilitarea psihologică după situaţia de criză a colaboratorului din OAI de-
termină contracararea gândirii negative, concomitent cu găsirea modalităţilor opti-
me de pozitivare. E cunoscut faptul că după aplicarea armei de foc şi a forţei fizice
chiar dacă poliţistul nu a produs nici o leziune intervine autocritica, sentimentul de
vină, frustrarea în raport cu infractorul şi cu procedura de documentare a actului.
În reabilitarea psihologică intervine psihologul evaluând timpuriu autoagre-
siunile, tulburările de consum de băuturi alcoolice, care periclitează atât persoana,
cât şi colectivul de muncă. De menţionat că s-au depistat comportamente de con-
sum exagerat de tutun şi cafea, insuficienţă de alimentare prin care colaboratorul
consideră că înfrunte starea de criză.
Oricare acţiune a psihologului utilizând corect metodele şi procedeele de
psihoreabilitare, psihodiagnosticare, psihocorecţie, psihoprofilaxie are menirea să
menţină, amelioreze sănătatea fizică şi psihică a consultatului. Printre metodele
eficiente de reabilitare a colaboratorilor OAI care au suferit risc profesional pot fi:
terapia cognitivă, gestaltistă, training de reorientare, analiza tranzacţională, pro-
gramarea neurolingvistică, terapia pozitivă.
La etapa iniţială de risc profesional până la intervenţia psihologului e nece-
sar de a se autopractica o serie de metode psihocorecţionale. Relaxarea musculară,
autotrainingul formează şi dezvoltă capacitatea de a percepe nivelul de încordare
musculară, precum şi generarea autocontrolului tensiunii fizicoemoţionale. Meto-
dele se bazează pe funcţionarea legăturii între tensiunea musculară şi cea emoţio-
nală (8).
Restabilirea echilibrului afectiv, ameliorarea simptomelor neuropsihice şi
îmbunătăţirea adaptării după influenţa riscului profesional poate fi efectuat prin
sugestie sau autosugestie (10). Metodele presupun o acceptare necondiţionată şi
necritică a influenţelor ideilor, stărilor afective pozitive venite sau impuse din in-
teriorul persoanei sau din afară (psihologul). Autosugestia constă în autoinfluenţă
prin repetarea a unei fraze care accentuează starea pozitivă a organismului, a bunei
dispoziţii, a încrederii în sine.
Reabilitarea psihologică a personalului supus riscului profesional reprezintă
o acţiune complexă ce trebuie realizată în mod raţional şi dirijat.
Eficacitatea reabilitării personalului care au aplicat şi folosit arma de foc im-
plică diverse aspecte lingă cel psihologic, cel de ordin medical, social, economic.
Aspectul medical al restabilirii include măsuri efectuate în plan diagnostic, curativ
şi de profilaxie, atât în cazurile când însăşi poliţistul a suferit leziuni cât şi în absen-
ţa lor. Pot fi folosite metode psihoterapeutice balneoclimaterice, mecanoterapeuti-
ce. Aspectul social include aprecierea influenţei factorilor sociali asupra dezvoltării
consecinţelor riscului profesional, încadrarea în colectiv şi restabilirea relaţiilor în
familie. Aspectul economic prevede studierea cheltuielilor financiare şi a efectului
economic care va fi obţinut în urma aplicării diverselor metode medico-socială, şi
în absenţa aspectului psihologic.
În concluzie implementarea psihoreabilitării stării de sănătate, dezvoltarea
culturii sănătăţii psihice, instituirea funcţiei de psiholog în fiecare subdiviziune,
încurajarea consultării specialistului psiholog reprezintă cerinţe primordiale în
determinarea activităţii eficiente a OAI. Utilizarea eficientă a metodelor psiholo-
gice, medicale, economice determină climatul psihosocial pozitiv şi echilibrarea
psihofizică, schimbarea atitudinilor, sentimentelor, comportamentelor. Activitatea
de reabilitare psihologică aduce noi perspective de abordare a stării după influenţa
riscului profesional, de depăşire a stresului intrapsihic dat de suferinţă şi a stresului
interpersonal dat de procedura juridico-penală după aplicarea armei. Reabilitarea
psihologică mobilizează resursele psihofizice, găsind noi alternative şi soluţii de
adaptare, încadrare în serviciu. Aportul psihologic în toate dimensiunile lui contri-
buie la îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale în colectiv. Se redeşteaptă interesul
colaboratorului supus riscului profesional pentru activitate, se programează pozi-
tiv pentru o viaţă de calitate. Psihoreabilitarea oferă cheia descifrării şi înţelegerii
propriei personalităţi ajutându-o la adaptare realistă, depăşirea situaţiei de criză şi
tensiunii emoţionale, dezvoltării şi optimizării a competenţelor sociale permiţân-
du-i o viaţă fericită.
Literatura:
1. Aplicarea forţei şi armelor de foc. Institutul „Societate deschisă”, Fondaţia So-
ros, 2001.
2. A. Baban, D. Petrovai, Consiliere şi orientare. Ghidul profesorului, Bucureşti,
2002.
3. Codul Deontologic al profesiei de Psiholog cu drept de liberă practică, Bucureşti,
2009.
4. C. Enachescu, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Iaşi, 2003.
5. Hotărârea de Guvern cu privire la includerea unei funcţii de psiholog în statele
comisariatelor de poliţie pentru organizarea activităţii inspectorilor pentru mi-
nori şi moravuri, nr.191 din 25.02.2008.
37 26-27 octombrie 2010
6. Legea cu privire la Poliţie din 18.12.1990, Nr. 416 – XII.

7. Gh. Roger, Curs de tehnici de consiliere, Constanţa, 2007-2008.
8. Военная психология, Москва, 2004.
9. И.И. Ковалева, И. Тимченко, «Роль эмоционально-волевой саморегуля-
ции в подготовленности персонала ОВД к действиям в экстремальных
ситуациях служебной деятельности», în Матер. kонф. Психологические
технологии в экстремальных видах деятельности, Донецк, 2009, стр. 304.
10. А. Караяни, Прикладная военная психология, Москва, 2006.
11. И. Малькина – Пых, Экстремальные ситуации. Справочник практическо-
го психолога, Москва, 2006.
12. Ю. Зайцев, «Проблемы формирования психологической устойчивости
сотрудников ОВД к экстремальным ситуациям на занятиях по огневой
подготовке», în Матер. kонф. Психологические технологии в экстремаль-
ных видах деятельности, Донецк, 2009, стр. 312.
Мирослав Богданович БУЧКО,

начальник Прикарпатского юридического института
Львовского государственного университета внутренних дел
Украина, полковник милиции
ПРОФЕССИОНАЛЬНЫЙ РИСК И ЛИЧНАЯ БЕЗОПАСНОСТЬ РАБОТНИКОВ

ОРГАНОВ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ ПРИ ИСПОЛНЕНИИ СЛУЖЕБНЫХ ОБЯЗАТЕЛЬСТВ
Среди опасных для служебно-трудовой деятельности работников орга-

нов внутренних дел условий, факторов, процессов, объектов, предметов осо-
бое место занимает профессиональный риск. «Риск, как физический, так и
психологический, является сегодня объективной составляющей профессио-
нальной деятельности работников правоохранительных органов, и специаль-
ная работа по обеспечению их личной безопасности, то естъ целенаправлен-
ное уменьшение такого риска к реально возможному пределу, чрезвычайно
актуально» [5, с. 146]. Профессиональный риск, которому подвергаются ра-
ботники органов внутренних дел в процессе своей правоохранительной и
правообеспечивающей функции, является одной из форм опасности. В.Д.
Шиян констатирует, что проблема безопасности работников органов вну-
тренних дел тесно сопряжена с проблемой профессионального риска. Ситуа-
ция опасности всегда содержит в себе тот или иной риск для личности. Соот-
ветственно существует непосредственная связь между минимизацией этого
риска и обеспечением личной безопасности сотрудников ОВД [7, с.165]. О
важности обеспечения жизнедеятельности работников органов внутренних
дел путем уменьшения профессионального риска указывал О.В. Шаповалов
[6, с. 71-74].
В научной литературе понятие риска определяется по-разному. Вот са-
мые существенные точки зрения ученых по данному вопросу. 1. Риск - ве-
роятность того или иного случая, когда человек может испытать негативное
влияние факторов естественного или техногенного происхождения, что при-
ведет к потере жизни или здоровья отдельного человека или группы людей.
Это оценка опасности, осознанная возможность ее существования [6, с. 79].
2. Риск - это система действий относительно целеполагания и целеосущест-
вления с наличием прогнозируемых оценок относительно вероятности до-
стижения поставленных и решаемых задач [2, с. 150]. 3. Риск - это социально-
профессиональное условие деятельности многих категорий работников [4,
с. 220]. 4. Риск как ситуация выбора между двумя возможными вариантами
39 26-27 octombrie 2010
действия: менее привлекательными, но более надежными и более привлека-

тельным, однако менее надежным (исход которого является проблематич-
ным и связан с возможными неблагоприятными последствиями) [3, с. 195].
Следовательно, основными признаками риска являются: существова-
ние определенной опасности, б) вероятность воздействия такой опасности
на определенный объект, в) присущие многим видам профессиональной дея-
тельности; г) возможность угрозы для жизни, здоровья, собственности, чести,
достоинства или неприкосновенности человека, гражданина, работника.
Учитывая профессиональную деятельность работников органов вну-
тренних дел отметим следующее: риск в служебно-трудовой деятельности
лиц рядового и начальствующего состава - обстоятельство вынужденное. В
основном профессиональный риск обусловлен экстремальными ситуациями,
в которых осуществляется деятельность (действия работников в условиях
необходимой обороны, защиты субъектов, предотвращение преступлений и
т.п.). Неожиданность экстремальных ситуаций, неподготовленность работ-
ников органов внутренних дел к деятельности в условиях угрозы для жизни
значительно увеличивает вероятность неблагоприятного исхода, может при-
вести к ранению или даже гибели.
«Довольно печальная статистика свидетельствует, что от 7 до 12 про-
центов работников органов внутренних дел погибают, подвергаются тя-
желым физическим и психическим травмам при исполнении служебных
обязанностей и так или иначе связанных с ними действий и острых постек-
стремальных переживаний. К сожалению, сегодня еще существует мнение,
что при условиях строгого соблюдения сотрудниками ОВД правовых и ор-
ганизационных требований в служебной деятельности, экстремальные си-
туации являются чрезвычайными и нетипичными. Но это не соответствует
действительности: проведенные исследования показывают, что экстремаль-
ные ситуации являются достаточно типичными в функциональном смысле
практической деятельности специалистов определенных служб и подраз-
делений. По результатам опроса признаны потенциально экстремальными
служебные ситуации таких подразделений ОВД: следствия - 50%, милиции
общественной безопасности - 52%, криминальной милиции - 60% и спецпо-
дразделений - 64%, - констатирует О.В. Шаповалов [6, с.81]. И.В. Власенко в
статье «Исследование риска работников милиции» отмечает, что наиболее
существенным показателем состояния опасности для работников милиции
есть число погибших. Только во время несения службы ежегодно погиба-
ет 14-32 работников милиции, а общие потери более чем в 4 раза больше.
Получают травмы и ранения еще большее количество работников милиции,
только во время несения службы санитарные потери ежегодно составляют
218-410 человек [3, с.2].
К основным способам и средствам профилактики и снижения уровня
травматизма в подразделениях ОВД можно отнести:
–– подготовку и переподготовку кадров;
–– профессиональный отбор;
–– соответствующую огневую, физическую и психологическую подготовку;
–– подробные инструктажи и анализ типичных ошибок в работе;

–– индивидуальные и коллективные средства защиты;
–– режим труда и отдыха;
–– оценку обстановки;
–– оценку риска, [6, с.171].
С целью уменьшения уровня травматизма и опасности для работников
милиции крайне важно применять комплекс профилактических мероприя-
тий, в первую очередь, осуществляя оценку риска. Оценка риска - это на-
учный анализ его генезиса (происхождение риска), включая его выявление,
определение степени опасности в конкретной ситуации [1, с.147].
Оценка риска состоит из следующих элементов:
–– оценка способностей милиционера;
–– оценка опасных и вредных факторов;
–– оценка оперативной обстановки;
–– оценка возможного хода событий [3, с.3].
Опасность, риск - признаки, которые изначально присущи профессии
сотрудника органов внутренних дел. И задача, причем одна из важнейших,
руководства органов системы Министерства внутренних дел состоит в спо-
собности реально обеспечить безопасные условия профессиональной дея-
тельности работников ОВД Украины. Атрибутивным признаком создания
любой системы является ее способность обеспечить главную потребность
человека - безопасность. Именно поэтому подавляющей причиной образова-
ния системы безопасности является не столько желание отстаивать какую-то
идею, сколько желание обеспечить собственную безопасность, обезвредить
источник угрозы.
Вопрос безопасности деятельности работников органов внутренних
дел имеет и кадровую составляющую. Чем выше профессиональная защи-
щенность работников, тем стабильнее есть кадровый потенциал органов,
служб и подразделений внутренних дел. Стабильность, постоянство, живу-
честь, целостность государственной службы в органах внутренних дел напря-
мую зависит от качества организационно-управленческих и правовых мер,
применяемых в процессе обеспечения безопасности деятельности работни-
ков ОВД.
Подытоживая отметим: опасность и факторы риска в профессиональ-
ной деятельности работников органов внутренних дел уменьшаются или ней-
трализуются органической системой взаимосвязанных и взаимообусловлен-
ных мероприятий организационно-управленческого и правового характера.
Это означает, что организационно-правовые меры должны включать в
качестве элементов содержания также кадровое, материально-техническое,
экономическое, социальное, психологическое и иное обеспечение безопасно-
сти деятельности работников органов внутренних дел. Задача правового обе-
спечения в этой сфере заключается в легализации всех важнейших моментов
осуществления организационно-управленческой функции.
Такое понимание содержания средства безопасности дает нам ответ
на вопрос о том, каким образом наиболее рационально можно достичь цели
41 26-27 octombrie 2010
безопасности, осуществить управленческую деятельность в сфере безопасно-

сти. Средства, используемые системами безопасности, призванные обеспе-
чить высокую эффективность деятельности в предупреждении, выявлении
и пресечении угроз и опасностей, способность к развитию, творческой ини-
циативы каждого работника милиции.
Обеспечение безопасности деятельности работников органов внутрен-
них дел тесно связано с уровнем их подготовки в сфере обеспечения личной
безопасности, как можно констатировать из ежедневной практики, к сожале-
нию, значительно отстает от достаточного уровня.
Негативные тенденции в этой сфере должны заставить серьезно заду-
маться о решении этой проблемы не только на уровнях МВД, но и в рамках
национальных и международных программ.
1. І.В. Власенко, Дослідження ризику працівників міліції / І.В. Власенко, М.В.
Лещишин // http: //www.nbuv.gov.ua.
2. І.В. Власенко, Методика оцінки ризику службової діяльності МВС / І.В.
Власенко, Ю.Ю. Головінов, Р.Г. Кужель // Право і безпека, 2002, Т.1, №1,
с. 147–150.
3. З.Р. Кисіль, Професійний ризик в діяльності працівників органів внутріш-
ніх справ України / З.Р. Кисіль // Науковий вісник Львівського державно-
го університету внутрішніх справ. Серія юридична, 2008, №1, c. 195–203.
4. М.П. Легецький, Професійний ризик в діяльності ОВС / М.П. Легецький
// Науковий вісник Київського Національного університету внутрішніх
справ, 2006, №5, c. 220–226.
5. С.В. Лумеровский, Профессиональный риск как личная безопасность со-
трудников ОВД / С.В. Лумеровский // Вісник Луганської академії МВС.
Спецвипуск, 2004, c. 146–154.
6. О.В. Шаповалов, Складові ризику травматизму та загибелі співробіт-
ників органів внутрішніх справ / О.В. Шаповалов, А.В. Юрченко, І.О.
Лук’яненко // Науковий вісник Національної академії внутрішніх справ
України, 2001, №4, С.71–87.
7. В.Д. Шиян, Основи особистої безпеки та професійного ризику в діяльності
ОВС / В.Д. Шиян, О.М. Хлонь // Науковий вісник Національної академії
внутрішніх справ України, 1996, №1, c. 165–171.
Oleg CASIADI
doctor în filozofie, conferenţiar universitar,
şef al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI MOBILIZAREA DIASPORII ŞTIIN-

ŢIFICE DIN REPUBLICA MOLDOVA
Migraţia devine un fenomen tot mai omniprezent în contextul actual al glo-

balizării. Creşterea independenţei între ţări, facilitată prin dezvoltarea tehnologică,
frecvenţa tranzacţiilor cu bunuri, servicii şi capital, împreună cu dezvoltarea dome-
niului telecomunicaţiilor şi a transportului internaţional, au avut ca efect creşterea
virtiginoasă a numărului de persoane care au început să vadă migraţiunea interna-
ţională ca pe o modalitate de a scăpa de sărăcie, şomaj şi presiuni de ordin social,
economic şi politic în ţara de origine.
Migraţia internaţională este un proces contraversat, el fiind definit de speci-
alişti în mod diferit. Totodată, trebuie să menţionăm faptul că migraţia internaţio-
nală cuprinde, pe lângă migraţia forţei de muncă, şi fluxurile de refugiaţi, exodul de
creieri, solicitanţi de azil, iar uneori sînt incluse şi persoanele intern deplasate.
Dicţionarul de Relaţii Internaţionale analizează migraţia internaţională din
punct de vedere al efectului pe care-l are asupra relaţiilor internaţionale. Deşi au
existat întodeauna mişcări transfrontaliere şi inetrcontinentale ale migranţilor, nu-
mai recent acest domeniu a început să fie perceput ca o problemă de prim ordin în
cadrul relaţiilor internaţionale, deoarece începe să afecteze direct conceptele sale
fundamentale de suveranitate, securitate naţională, ordine şi stabilire.1
Pentru a înţelege amploarea şi impactul migraţiei forţei de muncă înalt cali-
ficate, inclusiv a „exodului de creieri”2, din ţările în curs de dezvoltare, este necesar
mai întîi să identificăm factorii ce provoacă acest fenomen. Aceştia pot fi clasifi-
caţi în factori interni (push factors) şi externi (pull factors). Factori externi sunt
cei care atrag forţa de muncă calificată din ţările în curs de dezvoltare şi se referă,
în principal, la condiţiile net superioare de trai şi muncă oferite de ţările gazdă.
Acestea includ salarii mai mari, oportunităţi de angajare, condiţii de lucru rela-
tiv bune, stabilitate politică, economică şi socială. Factorii interni ce favorizează
1
Oleg Casiadi, Sergiu Porcescu, Migraţia: Subiecte şi subiecţi, Chişinău Tipografia Academiei „Ştefan
cel Mare” a MAI, 2008. p. 14-15.
2
Conceptul “Exodul creierilor” a fost lansat pentru prima dată în anii ’60, cu referire la emigrarea
savanţilor şi intelectualilor englezi spre SUA. Gary Becker a dezvoltat acest concept din perspectiva
capitalului uman.
43 26-27 octombrie 2010
exodul includ: lipsa oportunităţilor de realizare a aspiraţiilor profesionale, nivelul

scăzut de trai, instabilitate politică şi socială, lipsa oportunităţilor de a utilizare a
competenţelor, frecvenţa dezastrelor ecologice3 etc.
Totodată, în secolul XXI aceste circumstanţe favorabile migraţiei forţei de
muncă se extind, iar conform estimărilor experţilor de la Banca Mondială migraţia
va continua să crească datorită următoarele considerente:
–– Intensificarea proceselor de globalizare creşte gradul de conştientizare a
decalajului dintre nivelurile de trai şi provoacă stimulente mai clare pentru decizia
de a emigra;
–– Îmbunătăţirea accesului la mijloacele de transport şi de comunicare creşte
gradul de mobilitate a persoanelor;
–– Creşterea fluxurilor de informaţii reduce incertitudinea în perspectivele
de migraţie;
–– Persoanele apte de muncă din ţările în curs de dezvoltare, care în mare
parte au sub 30 de ani, repede conştientizează avantajele emigraţiei spre ţările dez-
voltate;
–– Consolidare diasporei în ţările cu venituri mai mari contribuie la dezvol-
tarea reţelelor sociale în domeniul migraţiei 4.
Astfel, la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin
care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale. Aşa încît, nu-
mărul migranţilor de înaltă calificare este în continuă creştere la nivel mondial,
acest fenomen fiind determinat, pe termen lung, de trei tendinţe fundamentale:
–– • Dezvoltarea modernă constă în inovare;
–– • Îmbătrînirea populaţiei statelor dezvoltate şi presiunea asupra bugetelor
naţionale cauzată de aceasta determină atragerea persoanelor cu o productivitate
sporită a muncii;
–– • Piaţa internaţională a muncii tinde spre relaţionarea cu circulaţia mărfu-
rilor şi piaţa internaţională de capital, astfel decalajul socio-economic dintre ţările
bogate şi cele sărace creează un decalaj în concentrarea capitalului uman.
În cazul cercetătorilor ştiinţifici acestea sunt argumente suficiente pentru
accederea fondurile de cercetare şi emigrarea în ţări care oferă condiţii suficiente
de realizare profesională. În aceste circumstanţe de concurenţă globală, SUA, UE
şi Japonia au demarat o adevărată competiţie în cursa de a deveni poli de atracţie
pentru tinerii cercetători străini, lănsînd diverse programe de atragere şi integrare
a acestora.
Tranziţia „persistentă” a statului Republica Moldova, ignorarea sectorului
de cercetare-inovare în calitate de prioritate pentru dezvoltare, degradarea infras-
tructurii ştiinţifice, lipsa oportunităţilor pentru afirmarea profesională, de comun
cu atractivitatea materială şi morală a centrelor ştiinţifice din statele dezvoltate,
3
A. Nunn, The “Brain Drain” Academic and Skilled Migration to the UK and its Impacts
on Africa. Report to the AUT and NATFHE, 2005, http://www.ucu.org.uk/media/pdf/3/4/
thebraindrain.pdf.
4
L. Barbone, World Bank, 5 februarie, 2009 (http://siteresources.worldbank.org/INTECA/
Resources/257896-1234545941507/Luca_ppt_v3_russ.ppt)
sunt doar câţiva dintre factorii, care au generat, în istoria contemporană a Republi-
cii Moldova, emigraţia din rândul potenţialului ştiinţific autohton. E de menţionat,
că acest proces a fost susţinut şi de statele de destinaţie, care erau interesate în atra-
gerea personalului înalt calificat, în special a tinerilor. Valoarea şcolilor ştiinţifice
autohtone, în pofida restricţiilor de comunicare impuse în perioada sovietică, era
cunoscută de parte peste hotarele ţării5.
Acest fenomen se atestă nu doar în statele din fosta U.R.S.S., cercetătorii
atenţionând în repetate rânduri „expodul creierelor” din statele în curs de dezvol-
tare spre cele dezvoltate.
În perspectiva de durată medie şi lungă, reîntoarcerea cercetătorilor aflaţi
peste hotare ar presupune costuri enorme ce ţin de modernizarea infrastructurii de
cercetare-inovare, în scopul creării condiţiilor similare celor din Occident, reduce-
rea diferenţei salariale, asigurarea cu poziţii privilegiate în ierarhia instituţională,
deşi nu trebuie diminuat rolul factorilor personali in fiecare caz în parte, care pot fi
atât pro cât şi contra reîntoarcerii.
Totuşi o alternativă a acestui proces de lungă durată ar fi crearea în străinăta-
te a diasporelor ştiinţifice, care ar putea fi considerată inclusiv o etapă intermediară
a procesului de reîntoarcere în ţara de origine. Fenomenul diasporei ştiinţifice este
considerat drept un proiect inovativ în domeniul politicilor publice6.
Un exemplu elocvent invocat în favoarea creării diasporelor ştiinţifice este
cel al Reţelei stabilite între „Valea Siliciului” (Silicon Valley) din SUA şi regiunea
Hsinchu din Taiwan.
Studiile efectuate asupra acestei comunităţi transnaţionale a arătat că o mare
parte a succesului dezvoltării sectorului de tehnologii informaţionale din Taiwan în
anii 80 şi 90 s-a datorat inginerilor americani de origine asiatică care au constitu-
it adevărate reţele socio-economice între Silicon Valley şi Parcul tehnico-ştiinţific
Hsinchu. Un set specific de circumstanţe le-a permis cercetătorilor taiwanezi aflaţi
în SUA să contribuie la dezvoltarea ţării de origine, printre care putem menţiona
creşterea explozivă a sectorului de noi tehnologii în Valea Siliciului, fapt ce a con-
tribuit la valorificarea capacităţilor lor de cercetare, un spirit înalt de antrepreno-
riat în cadrul comunităţii , o iniţiativă activă a guvernului taiwanez în promovarea
sectorului de tehnologii informaţionale şi o angajare proactivă a specialiştilor tai-
wanezi în IT aflaţi peste hotare în elaborarea strategiilor de promovare a creşterii
sectorului privat în regiunea Hsinchu. Acest exemplu demonstrează potenţialul
cercetătorilor aflaţi peste hotare în domeniul transferului de tehnologii, ei reuşind
să promoveze utilizarea în statul de origine a celor mai recente realizări7.
Exemple ale acestui mecanism din multe ţări au demonstrat cum migranţii
calificaţi pot contribui, la dezvoltarea ţării de origine, prin diverse practici de trans-
fer ale cunoştinţelor, resurselor şi competenţelor lor, fie direct – revenind temporar
sau permanent în ţara de origine, sau indirect (virtual) – prin utilizarea noilor teh-
nologii informaţionale şi de comunicare.
5
Oleg Casiadi, Sergiu Porcescu, op. cit., p.166.
6
Ibidem, p. 167.
7
Ibidem, p. 168.
45 26-27 octombrie 2010
În condiţiile în care, pentru Republica Moldova, capitalul uman este cea mai
valoroasă resursă, fenomenul exodului de creieri reprezintă un impediment crucial
pentru creşterea economică, dezvoltare şi reducerea sărăciei. Pe de altă parte, dacă
forţa de muncă înalt calificată este importantă, atunci forţa de muncă din mediul
academic are o valoare dublă în această privinţă, căci oferă o varietate de funcţii
cruciale pentru dezvoltarea societăţii prin:
–– cercetare aplicativă şi fundamentală;
–– inovaţie;
–– transferul rezultatelor cercetării-inovării în idei comercial exploatabile,
produse şi servicii noi;
–– consolidare a capacităţilor tinerii generaţii prin intermediul procesului de
predare – învăţare şi respectiv formarea noilor specialişti în domenii-cheie, inclusiv
cadre didactice şi cei din sectorul medical.
Aceste considerente ne dau temei să considerăm că în timp ce pierderea
forţei de muncă calificate, datorită emigraţiei, are un impact fundamental pentru
potenţialul de dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare, pierderea forţei de muncă
academice este aproape catastrofală, căci, pe termen scurt, este imposibil de înlo-
cuit. Astfel, apare necesitatea cooptării diasporei ştiinţifice în procesul de cerceta-
re, dezvoltare şi educaţie în ţara de origine. Menţionăm că, în literatura recentă,
termenul diasporă ştiinţifică a fost definit drept “o comunitate autoorganizată a
oamenilor de ştiinţă aflaţi în străinătate care contribuie la dezvoltarea ţării sau re-
giunii lor de origine, în principal în domeniul ştiinţei, tehnologiei, educaţiei şi altor
domenii conexe”8.
Elitele intelectuale de la Chişinău sunt din ce în ce mai preocupate de iden-
tificarea unui mecanism durabil de implicare a capitalului uman emigrat în bene-
ficiul ţării de origine.
Programe care au drept scop crearea conexiunilor transnaţionale dintre
membrii unei diaspore înalt calificate au fost implementate cu succes în multe re-
giuni ale lumii. Aceste programe pot fi studiate, preluate, adaptate şi implementate
în Moldova. În acest sens este deosebit de important a identifica:
–– factorii interni şi externi care au motivat şi/ sau determinat savanţii mol-
doveni să părăsească ţara;
–– ţările gazdă unde există o concentrare înaltă a savanţilor moldoveni, do-
meniile lor de cercetare şi profilul migraţional al acestora etc.
–– statutul legal şi condiţiile de profesare;
–– oportunităţile locale şi internaţionale şi politici relevante în privinţa sus-
ţinerii unui mecanism de implicare a membrilor diasporei ştiinţifice în dezvoltarea
ţării de origine;
–– oportunităţile de transfer tehnologic şi practici inovaţionale în Republica
Moldova prin implicarea diasporei ştiinţifice;
–– instrumente stimulatorii pentru atragerea membrilor diasporei ştiinţifice
în procesul de dezvoltare a ţării de origine;
8
R. Barre, V. Hernandez, J.-B. Meyer, D. Vink, Diasporas scientifiques, Paris, Institute de
Recherche pour le Development, IRD editions, 2003.
–– instrumentelor permanente pentru crearea unei platforme de interacţiune

dintre diaspora ştiinţifică şi colegii lor din Republica Moldova;
–– recomandări de politici atît pentru ţările de origine cît şi pentru cele de
destinaţie în privinţa utilizării eficiente a capitalului uman deţinut de membrii di-
asporei ştiinţifice.
Schimbul de informaţii dintre diasporă şi comunitatea ştiinţifică din statul
de origine în ambele direcţii reprezintă cea mai simplă formă de interacţiune. În
vederea transmiterii în ţara de origine a informaţiei şi abilităţilor obţinute peste
hotare, reprezentanţii diasporei ştiinţifice pot utiliza următoarele metode:
–– organizarea seminarelor anuale în colaborare cu instituţiile ştiinţifice re-
spective din ţara de origine;
–– oferirea serviciilor de consultanţă autorităţilor guvernamentale din ţara
de origine;
–– implicarea în pregătirea tinerilor cercetători;
–– transferul de tehnologii know-how;
–– dezvoltarea reţelei de afaceri în rîndul membrilor diasporei etc.
Genul de evenimente care se petrec cu participarea membrilor diasporei şi
comunităţii ştiinţifice naţionale (întruniri ştiinţifice, schimb de informaţii prin in-
termediul poştei electronice, sesiuni de training) nu întotdeauna produc rezultate
vizibile, tangibile sau imediate şi nu permit o analiză statistică a lor. În realitate,
pentru a genera proiecte comune între diasporă şi ţara de origine este necesară
asigurarea a două condiţii: dezvoltarea unui sistem informaţional şi stabilirea unei
scheme permanente de încurajare a contactelor.
Un exemplu elocvent în acest sens este reţeaua Colombiană Red Caldas, una
dintre primele reţele care a evoluat în calitate de grup bine organizat şi autonom
format din oameni de ştiinţă columbieni aflaţi în străinătate. Misiunea reţelei Red
Caldas este de a consolida comunitatea ştiinţifică columbiană şi de a o integra în
comunitatea ştiinţifică internaţională prin intermediul stabilirii contactelor şi par-
teneriatelor, organizarea conferinţelor, seminarelor şi altor modalităţi de schimb de
informaţii. Membrii reţelei Red Caldas sunt încurajaţi să colaboreze prin intermediul
proiectelor de cercetare, aceştea angajîndu-se în acţiuni şi activităţi bine determinate
pentru a contribui la progresul economic şi social din ţara lor de origine 9.
Anul 2004 reprezintă un an de transformare în dezvoltarea ştiinţei în Re-
publica Moldova. O dată cu adoptarea Codului cu privire la ştiinţă si inovare s-a
modificat esenţial paradigma funcţională şi instituţională a Academiei de Ştiinţe a
Moldovei (AŞM) prin delegarea către aceasta a competentelor Guvernului în vede-
rea realizării politicii de stat în sfera ştiinţei şi inovării şi a rolului de coordonator
în promovarea inovaţiilor şi transferului tehnologic, atribuirea statutului de insti-
tuţie publică de interes naţional în sfera ştiinţei şi inovării, diversificarea statutului
organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării ca membri ai AŞM, implicarea mai larga
a comunităţii ştiinţifice în activităţile de organizare şi dirijare a ştiinţei din ţară,
păstrarea şi promovarea libertăţilor academice.
9
Porcescu S. Oportunităţi pentru comunităţile ştiinţifice din ţările de origine. // Akademos,
2008, Nr.3 (10).
47 26-27 octombrie 2010
Anexa 1. Finanţarea sferei ştiinţei şi inovării (% din PIB)10

A sporit substanţial
finanţarea de la bugetul de
stat a sferei ştiinţei şi inovă-
rii (anexa 1), ceea ce a creat
premise reale pentru renova-
rea bazei tehnico-materiale
şi experimentale, reutilarea
laboratoarelor cu echipament
ştiinţific modern, înviorarea
şi mobilizarea activităţilor de
inovare si transfer tehnologic,
îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi de retribuire a mun-
cii cercetătorilor ştiinţifici. În acelaşi context, autorităţile de la Chişinău au elaborat
iniţiative în scopul de a crea un cadru legal pentru emigranţii moldoveni care do-
resc să se reîntoarcă în ţara de origine, precum şi au contribuit la crearea premise-
lor de repatriere şi reintegrare a expatriaţilor moldoveni.
Pe de altă parte, priorităţile de politici ale Republicii Moldova privind mi-
graţia, promovează reîntoarcerea forţei de muncă pierdute, îmbunătăţirea gestiunii
migraţiei şi sporirea impactului de dezvoltare a capitalului şi deprinderilor obţinu-
te de către cetăţenii moldoveni peste hotare. Aceste obiective naţionale de politici
sunt dovedite, printre altele, prin:
–– Strategia Naţională de Dezvoltare pentru anii 2008-2011, care indică ne-
cesitatea de a reglementa fluxurile migraţionale şi de a consolida gestionarea fron-
tierelor;
–– Planul de acţiuni pentru stimularea reîntoarcerii muncitorilor migranţi
moldoveni de peste hotare;
–– Programul de Acţiuni pentru sprijinirea persoanelor născute în Republica
Moldova care locuiesc peste hotare (diaspora moldovenească);
–– Planul naţional de acţiuni privind protejarea cetăţenilor Republicii Mol-
dova care locuiesc peste hotare;
–– Planul de acţiuni privind promovarea intereselor cetăţenilor moldoveni
din Italia şi legătura lor cu Moldova;
–– Regulamentul privind suportul financiar destinat pentru activităţi în legă-
tură cu păstrarea identităţii naţional-culturale a persoanelor care provin din Repu-
blica Moldova şi locuiesc peste hotare (diaspora moldovenească);
–– Programul de stat de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlo-
cii pentru anii 2009-2011
–– Strategia naţională privind politicile de angajare în cîmpul muncii pentru
anii 2007-2015.
10
Rapoartele anuale privind activitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei: anii 1990-2009, Chişinău,
Tipografia AŞM, 1990-2009.
–– Programul Naţional pentru dezvoltarea unui sistem integrat de servicii

sociale pentru anii 2008-2012;
–– Planul Naţional privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe uma-
ne pentru anii 2008-2009;
–– Strategia Sistemului Naţional de Referire pentru protecţia şi asistenţa vic-
timelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane pentru anii 2008-2016
şi Planul de acţiuni privind punerea în aplicare a strategiei pentru perioada 2008-
2011;
–– Regulamentul privind procedura de repatriere a copiilor şi adulţilor – vic-
time ale traficului de persoane, traficului de migranţi ilegali, precum şi a copiilor
neînsoţiţi.
Cu toate acestea, se atestă lipsa unei abordări sistemice privind reîntoarcerea
imigranţilor calificaţi. Astfel, conform studiului Organizaţiei Internaţionale pen-
tru Migraţie 11, deoarece migraţia spre ţările UE reprezintă o investiţie financiară,
aceasta deseori este întreprinsă de cetăţeni calificaţi şi se asociază cu planurile de
şedere de lungă durată şi posibil stabilirea cu traiul permanent peste hotarele Re-
publicii Moldova.
Guvernul Republicii Moldova a purces la cartografierea diasporei, a elaborat
un cadru instituţional pentru menţinerea dialogului între diaspora şi ţară de baş-
tină, a aprobat un Plan Naţional de Acţiuni pentru diaspora şi alte documente de
politici care se axează pe diasporă.
Şeful Misiunii OIM în Moldova, M.A.Wyss, evidenţia faptul că Guvernul
este preocupat de asimilarea unor bune practici, întărirea capacităţii de abordare
a programelor diasporei şi consolidarea coerenţei dintre agendele migraţiei şi dez-
voltării. Acestea pot fi atinse prin intermediul unei colaborări în ascensiune şi a
unor abordări eficiente de antrenare a diasporei în calitate de actor pentru dezvol-
tarea ţării de baştină şi creare a unor sisteme de legături cu conaţionalii de peste ho-
tare. Politicile şi programele orientate spre diasporă în vederea dezvoltării ţării de
origine s-au extins în ultimii zece ani. Guvernul Moldovei încearcă să introducă o
varietate de instrumente şi măsuri politice pentru a încuraja migranţii, în mod per-
manent sau temporar stabiliţi peste hotare, să contribuie la dezvoltarea ţării lor de
baştină 12. În această ordine de idei, managementul diasporei şi protejarea cetăţeni-
lor moldoveni peste hotare au fost identificate drept priorităţile cheie ale Planului
naţional de acţiuni pentru anul 2008 cu privire la protejarea cetăţenilor moldoveni
aflaţi peste hotare şi ale Programului de acţiuni pentru anii 2006-2009 cu privire la
sprijinul persoanelor născute în Republica Moldova aflate peste hotare.
Astfel, informaţiile disponibile din investigaţiile sociologice şi din sursele ne-
oficiale indică faptul că majoritatea emigranţi care au plecat în anii 1990, intenţio-
nează, în cele din urmă, să se întoarcă în Moldova 13.
11
Recomandările seminarului de politici privind diaspora şi dezvoltarea ţării de baştină 10–
11 aprilie 2008. // http://www.iom.md/materials/13_diaspora_seminar_recommend_rom.
pdf
Idem.
12
Aproximativ 70% din emigranţii moldoveni intenţionează să se întoarcă pe o bază permanentă în

13
Moldova
49 26-27 octombrie 2010
Concluzie
Iniţiativele care îşi propune să stimuleze implicarea de la distanţă a diasporei
ştiinţifice în dezvoltarea ţării de origine, cît şi reîntoarcerea cercetătorilor aflaţi peste
hotare au la bază următoarele instrumente: (a) oferirea granturilor de reîntoarcere
temporară în ţară a diasporei ştiinţifice, oferite de Organizaţia Internaţională pen-
tru Migraţie, Misiunea din Republica Moldova, (b) premierea anuală a membrilor
diasporei pentru activităţi de promovare a patrimoniului ştiinţific şi cultural al ţării
noastre, peste hotare, (c) elaborarea modelului autohton de implicare a diasporei
ştiinţifice în dezvoltarea ţării de origine, (d) elaborarea bazei de date electronice a
membrilor diasporei ştiinţifice.
În acelaşi timp, pentru a progresa în continuare în această direcţie, este
necesar de:
–– a coopta membri ai diasporei în colegiile de redacţie ale revistelor ştiinţi-
fice autohtone;
–– a coopta membri ai diasporei în expertizarea proiectelor ştiinţifice naţio-
nale;
–– a înfiinţa un Fond special pentru proiecte de cercetare comune şi pentru
granturi speciale de reîntoarcere temporară a diasporei ştiinţifice;
–– a coopta membrilor remarcabili ai diasporei în calitate de profesori asoci-
aţi în cadrul universităţilor din Moldova;
–– a garanta condiţii de muncă stimulatorii în cadrul sistemului de cercetare
autohton pentru membrii diasporei ştiinţifice ce intenţionează să se întoarcă;
–– a sprijini comunicarea şi colaborarea dintre cercetătorii moldoveni din
străinătate şi cei din ţară;
–– a elabora un portal electronic, o bază de date electronică şi un forum on-
line de discuţii şi interacţiune dintre savanţii plecaţi şi colegii lor din ţară. (pag
18-19 Foaie)
Bibliografie:
1. R.H. Adams, International Migration, remittances and the brain drain: A study
of 24 labour-exporting countries // World Bank Policy Research Working Paper
3069, 2003.
2. L. Barbone, World Bank, 5 februarie, 2009 (http://siteresources.worldbank.org/
INTECA/Resources/257896 1234545941507/Luca_ppt_v3_russ.ppt)
3. R. Barre, V Hernandez., J.-B. Meyer, D. Vink, Diasporas scientifiques, Paris,
Institute de Recherche pour le Development, IRD editions, 2003.
4. O. Casiadi, S. Porcescu, Migraţia: subiecte şi subiecţi, Chişinău, Tipografia Aca-
demiei „Ştefan cel Mare” a MAI, 2008.
5. Concepţia politicii migraţionale a Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea
Parlamentului // Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr.1386-XV, din 11
octombrie 2002.
6. Declaraţia de la Chişinău, semnată la 31 ianuarie 2010. (http://international.
asm.md/files/diaspora/declaratia_de_la_chisinau.pdf)
7. Legea cu privire la Migraţiune // Monitorul oficial al Republicii Moldova,
nr.1518-XV din 6 decembrie 2002.

8. Legea cu privire la migraţia de muncă. // Monitorul oficial al Republicii Moldo-
va, nr.180-XVI, din 10 iulie 2008.
9. J.-B. Meyer, “Turning brain drain into brain gain: the Colombian experience of
the diaspora option”, în Science, technology and Society;, no. 2(2), 1997.
10. J.-B. Meyer, “Network approach versus brain drain: lessons from the diaspora”,
în International Migration, Vol.39, no5, Blackwell, Oxford, 2001.
11. Modele migraţiei şi problemele dezvoltării resurselor umane în Moldova.
Fundaţia Europeană pentru Instruire (ETF), http://www.meda ete.net/pubm-
gmt.nsf/(getAttachment)/542704304F409FAEC12574B90057E51E/$File/NO-
TE7J5LS7.pdf
12. A. Nunn, The ‘Brain Drain’ Academic and Skilled Migration to the UK and its
Impacts on Africa. Report to the AUT and NATFHE, 2005, http://www.ucu.org.
uk/media/pdf/3/4/thebraindrain.pdf.
13. O amplă politică europeană în domeniul migraţiei, http://www.firststeps-pro-
ject.eu/web/content.asp?lng=ro&parent=POLICY&section=Comprehensive
14. M. Petrovečki, V. Paar, D. Primorac, Can Croatia Join Europe as Com-
petitive Knowledge-based Society by 2010? // http://hrcak.srce.hr/index.
php?lang=en&show=clanak&id_clanak=6318.
15. Planului de acţiuni privind stimularea reîntoarcerii lucrătorilor migranţi mol-
doveni de peste hotare, din 9 octombrie 2008.
16. Politica SUA în această privinţă bazat pe sistemul US Green Card // http://
www.usa-green-card.com/
17. Politica comunitară a UE în vederea atragerii personalului calificat din ţările
terţe bazată pe sistemul de recrutare EU Blue Card, http://www.apply.eu/
18. Promoting Knowledge Exchange through Diaspora Networks (The Case of
People’s Republic of China) By Xiang Biao ESRC Centre on Migration, Policy
and Society (COMPAS), University of Oxford, A report written for the Asian
Development Bank, March 2005
19. Recomandările seminarului de politici privind diaspora şi dezvoltarea ţării de
baştină 10–11 aprilie 2008. // http://www.iom.md/materials/13_diaspora_semi-
nar_recommend_rom.pdf
20. J. Salt, International movements of the highly skilled – Directorate for Education,
Employment, Labour and Social Affairs. // International Migration Unit Occa-
sional paper no.3, 2007.
21. UNESCO Rapport de l’UNESCO sur la science – Paris, UNESCO, 2006.
22. Viorica Antonov, Tatiana Gamanji, Olesea Cruc, Exedul de creiere: Provocări,
consecinţe, căi de acţiune, IDIS „Viitorul”, Chişinău 2010.
51 26-27 octombrie 2010
Mihail DAVID,
doctor în drept, vicepreşedinte IPA România, prodecan al Facultăţii de Drept
şi Administraţie Publică a Universităţii „Spiru Haret” din Constanţa, România
PRECURSORII PSIHOLOGICI AI RISCULUI ÎN ACTIVITATEA POLIŢIEI
În exercitarea profesiei, oricare ar fi domeniul de activitate, apar efecte se-

cundare datorate expunerii prelungite a individului la factori ce produc modificări
în modul de manifestare în plan comportamental şi în modul de acţiune, atât în
situaţiile curente, dar mai ales în cele presupuse de exercitarea profesiei la care
facem referire, efecte care, la rândul lor, determină riscuri suplimentare. Aceste
efecte sunt rezultatul acţiunii unor variabile de mediu, independente, în acest caz şi
drept urmare, puţin controlabile. Particularizind, aceste variabile pot fi considerate
ca factori, ce acţionează din interiorul subiectului (factori subiectivi) şi din exterior
(factori obiectivi) , dar produc acelaşi tip de efecte asupra psihicului individului
avind drept consecinta favorizarea producerii riscului asumat,diminuarea efectelor
acestuia sau prevenirea producerii lui. O caracterisitcă comună ambelor tipuri de
factori este aceea că aceştia acţionează fără ca subiectul să poată exercita o prea
mare influenţă asupra lor.Aceste variabile sau factori cum i-am denumit mai sus
(interni sau externi) cunosc la rândul lor subclasificări funcţionale ce au menirea de
a descrie elementele concrete care acţionează asupra individului, a riscului la care
este expus,producând efecte mai grave sau mai putin grave.
A. FACTORII INTERNI
1. Atitudinea faţă de muncă – materializata in seriozitatea şi conştiincio-
zitatea cu care sunt tratate sarcinile de lucru şi modul cum subiectul se implică în
finalizarea acestora. Implicarea poate fi directă în sensul că individul îşi elaborează
un plan de acţiune, după care îndeplineşte, personal, sarcinile prevăzute sau se
poate manifesta sub forma delegării, situaţie în care, cel care elaborează planul
delegă pe altcineva să îl ducă la îndeplinire. Pentru obţinerea de rezultate optime
si prevenirea producerii riscurilor, atitudinea faţă de muncă trebuie cultivată, res-
ponsabilizând individul, cu ajutorul aprecierilor cînd rezultatele sale sunt bune şi
sancţiunilor când acestea lasă de dorit.
2.Tipul temperamental - este cunoscut faptul că dotarea temperamentală,
deşi ontogenetică, determină modul în care un subiect se implică (sub aspectul
tipului şi cantităţii de energie psihică utilizată) şi face faţă unui anumit tip de activi-
tate. De aceea există recomandări cu privire la tipurile temperamentale şi incidenţa
lor asupra actictivităţii profesionale .
Temperamentul sangvin - are rezistenţă faţă de fenomenul de oboseală. Re-

acţiile persoanelor ce aparţin acestui tip temperamental sunt rapide şi adecvate
stimulilor. Ei acţionează prompt pentru găsirea de soluţii, depăşirea dificultăţilor şi
învingerea obstacolelor. Cu toate acestea măsurile luate de acest tip temperamental
sunt influenţate de impulsul de moment, fapt ce determină descrierea, ca impulsivi
a indivizilor ce aparţin acestui tip. În ceea ce priveşte aspectele sociale ale manifes-
tării tipului temperamental sangvinic, integrarea acestuia în grupul de muncă este
facilă, subiectul cu aceastră dotare temperamentală prezentându-se ca o persoană
agreabilă, deschisă sufleteşte, cu valenţe pentru integrarea în grup şi închegarea de
relaţii, fiind deci un sociabil. Robust psihic, sangvinicul suportă mai uşor decât alte
temperamente dificultăţile muncii şi ale vieţii. Cu persoanele având această dotare
temperamentală se poate discuta în mod deschis, direct, acestea dispunând de tăria
de a privi adevărul în faţă. Mobil, agreabil, prompt, cu resurse energetice deosebite,
sangvinicul reuşeşte cu eforturi mai mici şi de aceea nu este deosebit de perseve-
rent, uneori manifestând chiar o anumită superficialitate în muncă şi raporturile
interumane.Aceasta superficialitate poate favoriza producerea riscurilor.
Temperamentul flegmatic - are de asemenea o mare rezistenţă în activităţi ce
presupun uzură psihică, dar ca manifestare externă comportamentul este dominat
de inerţie. Individul ce reprezintă acest tip temperamental este un lucrător de “cur-
să lungă”, fiind recomandat în activităţi ce presupun un grad înalt de monotonie
şi o durată de execuţie peste medie. Rezultă că atât startul cât şi finalul activităţilor
flegmaticului presupun un timp de latenţă foarte mare. Reacţiile lui sunt lente,
însă pe deplin adecvate. Posedă un spirit analitic şi este înzestrat cu multă răbdare.
Cântăreşte mult până să adopte o decizie, dar odată luată decizia, va trece la acţiune
şi va fi perseverent. Refuză compromisurile luptându-se pentru propriile idei. Este
greu adaptabil la situaţiile noi preferând lucrurile cunoscute, este reticent faţă de
inovaţii fiind recunoscut ca un conservator. În grupul de muncă este reţinut şi din
acest motiv se integrează mai greu în colectivitate. Are prieteni puţini dar faţă de
aceştia manifestă devotament. Insuccesele de orice natură îl îndârjesc. Este nece-
sar să se sublinieze faptul că inerţia caracteristică flegmaticului nu rezultă dintr-o
dotare intelectuală sub medie, el poate lua decizii rapide, dar le va pune în aplicare
abia după ce vor fi trecute prin “filtrele” propriului sistem valoric.Este de presupus
ca va evita expunerea inutila la riscuri.
Temperamentul coleric - are o rezistenţă inconstantă în activităţile de muncă
datorită consumului energetic neeconomic. Colericul acţionează cu toată energia
de care dispune la un moment dat, fără să îşi dozeze eforturile, în funcţie de de mă-
rimea dificultăţilor sau a obstacolelor. Din această cauză curba randamentului ac-
tivităţii la coleric are numeroase neregularităţi, prin intersectare cu curba oboselii.
Reacţiile colericului sunt pripite şi nu întotdeauna adecvate, el acţionează adesea
fără a analiza suficient datele problemei. Colericul are o mare capacitate de mobili-
zare, proprie şi a altor persoane, ceea ce îl face un bun deschizător de drumuri. Însă
datorită oboselii sau plicitiselii colericul abandonează frecvent activitatea înainte
de a o finaliza. Din acest motiv este indicat ca acesta să îşi desfăşoare activitatea
alături de persoane echilibrate, care să preia şi să ducă la bun sfârşit activitatea
începută. Colericul este deci, din acest punct de vedere acela, a cărui atitudine faţă
53 26-27 octombrie 2010
de muncă se manifestă sub forma delegării. Inconstant şi impulsiv, extremist, co-

lericul este factor de stres pentru cei din jur dând naştere unor stări conflictuale,
tensionate în grupul de muncă,expunere inutila la riscuri care pot fi evitate. Acest
fapt poate fi contracarat prin implicarea sa în activităţile cu caracter practic şi de
scurtă durată şi este de preferat ca responsabilitatea respectivei activităţi să îi revi-
nă integral, pentru a nu fi tentat să o abandoneze.De remarcat ca si rezistenta sca-
zuta la efort prelungit,la care sunt supusi lucratorii din domeniul ordinii publice ,
si oboseala care intervine in mod firesc,vor favoriza aparitia situatiilor cu risc sporit
de producere.
Temperamentul melancolic - este recomandat pentru activităţile de rutină,
desfăşurate în condiţii cunoscute şi obişnuite, care nu necesită decizii prompte şi
reacţii rapide. Acest tip temperamental este înzestrat cu multă răbdare şi are în-
clinaţie spre analiză, precizie şi minuţiozitate. Preferă să desfăşoare activităţi mai
puţin interesante sau avantajoase şi în condiţii precare, dacă îi sunt bine cunoscute,
decât să se aventureze în necunoscut. Melancolicul intră uşor în panică în faţa unor
situaţii noi, faţă de care reacţiile lui sunt lente şi nu întotdeauna adecvate. În ceea
ce priveşte relaţiile sociale este timid şi îşi subapreciază posibilităţile şi calităţile
integrându-se cu dificultate în grup, ataşându-se mai mult de persoane decât de
colectivitate. În cazul unor deziluzii de natură relaţională sau afronturi din partea
şefilor, suferă îndelung şi în tăcere gândindu-se la posibilele consecinţe în plan pro-
fesional şi social. Este de aceea recomandabil ca melancolicul să fie tratat cu tact şi
respect adaptând situaţiile şi probleme la particularităţile tipului său temperamen-
tal, acordându-i timpul şi mediul necesar pentru a rezolva sarcinile ce îi revin, în
mod conştiincios şi corect.Este putin probabil ca lucratorul cu acest temperament
sa accepte situatiile riscante.
Cu privire la dotarea temperamentală este de reţinut că temperamentele nu
sunt supuse clasificărlor de tip bun sau rău şi că acestea nu se regăsesc în stare pură
chiar dacă trăsăturile unui anumit tip temperamental se manifestă mai accentuat.
3. Lipsa creativităţii – are ca efect instalarea monotoniei şi pentru comba-
terea acestui aspect trebuiesc luate măsuri de către cei care asigură managementul
actvităţii profesionale a unui anumit grup de muncă în sensul:
–– cointeresării lucrătorului pentru munca executată, prin sublinierea impor-
tanţei sociale a activităţii pe care o face;
–– informării lucrătorului despre importanţa pe care munca sa o are în desfă-
şurarea activităţii unităţii din care face parte;
–– repartizării de activităţi variate, care presupun însuşirea de noi cunoştinţe
de către lucrător (reînnoirea sarcinilor de lucru);
–– acordării unei atenţii deosebite mediului de lucru şi condiţiilor în care
persoana îşi desfăşoară activitatea şi îmbunătăţirii pe cît posibil a acestui mediu şi
a dotărilor, în special materiale, care sprijină desfăşurarea acesteia;
4. Dotarea aptitudinală – influenţează tipul de sarcini ce pot fi repartizarte
fiecărei persoane; aptitudinile sunt însuşiri fizice şi psihice pe care omul le an-
trenează în vederea îndeplinirii cu succes a unei actvităţi. Ele indică posibilităţile
omului de a obţine sau a nu obţine rezultate optime în desfăşurarea unei anumite
activităţi. Deşi sunt fundamentate pe predispoziţii ereditare, se conturează doar în
cursul activităţii, sub influenţa mediului şi a educaţiei. Din totalitatea aptitudinilor

de care poate dispune o persoană cea mai importantă este aptitudinea profesională
care deosebeşte indivizii între ei şi asigură evoluţia profesională a fiecăruia. Apti-
tudinea profesională este condiţionată de cunoştinţe şi deprinderi, de interese şi de
dotarea ontogenetică. Desăvârşirea aptitudinii profesionale are loc când aptitudi-
nile generale (intelectuale) cum ar fi inteligenţa, memoria, observaţia, atenţia sunt
însoţite de una sau mai multe aptitudini specifice, tehnice, mecanice, psihomotorii,
senzoriale, de organizare şi conducere. Aptitudinile generale sau speciale sunt deci
vectorii care condiţionează traiectoria profesională a unui individ. În plan superior
dotarea aptitudinală se sintetizează în “talent” care presupune aptitudini înnăscute
şi care se manifestă, fără un efort special din partea individului. Perfecţionate, aces-
tea desăvârşesc tabloul aptitudinal.
5. Lipsa interesului faţă de pregătirea şi perfecţionarea profesională – are
ca efect deprofesionalizarea şi abordarea în stil neadecvat, după “ureche” a sarcini-
lor de lucru. Dată fiind evoluţia actuală a societăţii în care ne desfăşurăm activitatea
şi având în vedere şi evoluţia fulminantă a tehnicii, individul aflat în activitate, de
orice natură ar fi aceasta, este supus unor sarcini noi care presupun adaptarea “din
mers” la noile condiţii. Sunt profesii care presupun în mai mică măsură perfecţi-
onarea, acestea sunt bazate pe perfecţiuonarea activităţii, în sensul obţinerii unor
deprinderi automatizate, a căror randament se măsoară în cantitate şi uniformi-
tate. Acest gen de activităţi nu solicită în mare măsură intelectul persoanei care
le execută. La polul opus se găsesc activităţile a căror îndeplinire necesită un efort
intelectual susţinut, de dobândire a unor noi cunoştinţe şi de specializare într-un
domeniu, atât la nivel teoretic cât şi practic. Acest fenomen este influenţat şi de
tipul de motivaţie care îl determină pe individ să acţioneze. Sunt persoane care se
mulţumesc să finalizeze sarcinile care le sunt încredinţate şi persoane care fac din
îndeplinirea unei sarcini de lucru, un motiv de a învăţa şi a se perfecţiona şi de a
elabora soluţii pentru finalizarea optimă a problemelor.Lipsa de interes fata de pre-
gatirea si perfectionarea profesionala poate determina producerea unor riscuri cu
consecinte dintre cele mai neplacute.
6. Slaba adaptare la condiţiile de muncă – are ca efect frustrarea profe-
sională. Aici intervin tipurile temperamentale despre care am discutat anterior.
Fiecare individ este dotat psihic (energetic şi intelectual) pentru un anumit tip de
activitate. Neconcordanţa între dotarea psihică şi condiţiile concrete de lucru are ca
efect dezadaptarea profesională. Un rol foarte important îl are de asemenea nivelul
de pregătire a individului implicat în procesul muncii. O persoană neinstruită şi
neavizată într-un domeniu, în care întâmplător ajunge să-şi desfăşoare activitatea,
va depune un efort dublu, fiind nevoită, pe de o parte să facă faţă lacunelor profe-
sionale cu care activează, iar pe de altă parte va depune eforturi pentru aplicarea în
practică a cunoştinţelor nou dobândite, cu condiţiia esenţială, ca acestea să fie în-
suşite în timp util. În acest sens este benefică practica schimbării locului de muncă,
proces care presupune mai întâi iniţierea în domeniul respectiv, sub forma cursu-
rilor de formare şi abia apoi implicare în activitatea respectivă, susţinută ulterior în
plan teoretic de urmarea cursurilor de specializare.Asumare unor sarcini specifice
lucratorilor din sistemul de aparare a ordinii publice in conditiile inadaptarii sau
55 26-27 octombrie 2010
slabei adaptari la conditiile de munca mareste substantial posibilitatea producerii

riscurilor.
7. Slaba formare a deprinderilor de muncă în cazul debutanţilor – lipsa
de experienţă are de asemenea ca efect inadaptarea la locul de muncă. Dobândirea
experienţei în muncă este însă condiţionată de exercitarea activităţii pentru care
vrei să te specializezi. În acest caz intervine factorul uman sub aspectul atitudinii
grupului sau indivizilor grupului faţă de noii veniţi. Aceştia întâlnesc o atitudine
care le este puţin favorabilă la membrii grupului, în sensul că nu au parte de o
“ucenicie” propriu zisă şi sunt implicati încă de la început în activităţi al căror
demers îl cunosc prea puţin, sau deloc sub aspect practic. În acest sens prin inter-
mediul tutelei profesionale se încearcă soluţionarea problemei integrării în grup şi
a iniţierii în activitate. Neajunsul acesteia este însă acela că tutorele este prins în
activităţi profesionale care uneori nu-i acordă timpul necesar să le poată explica
pe etape, secvenţial, celui pe care îl tutelează. La rândul său cel tutelat poate să
nu fie de acord cu metodele folosite de tutore şi să nu îi acorde atenţia cuvenită,
astfel apărând dificultăţi de comunicare şi înţelegere. Este de aceea imperativ ca
tutela să îi implice în egală măsură pe tutore şi pe cel tutelat şi să le ofere ambilor
motivaţia corespunzătoare. În acest sens ar fi necesară sondarea gradului de interes
atât a tutorilor cât şi a celor tutelaţi în legătură cu activităţile în care sunt implicaţi.
Este evident ca stagiile de practica urmate in timpul scolarizarii au o importanta
covarsitoare in formarea deprinderilor de munca specifice activitatii pe care o va
desfasura dupa absolvire.Nu este mai putin importanta constientizarea viitorilor
lucratori cu riscurile specifice profesiei de aparator al ordinii publice.
B. FACTORII EXTERNI
1. Ambianţa fizică a locului de muncă. Despre această condiţie se vorbeşte
frecvent dar este rareori îndeplinită. Deoarece, în funcţie de domeniul de activitate,
fiecare individ se manifestă profesional într-un mediu specific. Acest fapt presupu-
ne expunerea individului la anumiţi factori de risc ce nu îi sunt benefici nici sub
aspect fizic, nici sub aspect psihic. Este nevoie de aceea ca pe lângă compensaţiile
pecuniare acordate pentru expunerea, în interes profesional, la factori nocivi să se
acorde celui implicat in activitate şi compensaţii psihice cum ar fi abordarea indi-
vidului şi sub aspectul laturii sale “umane”, subiective, atunci când apar disfuncţi-
onalităţi legate de activitatea profesională.
2. Mediul profesional şi familial necorespunzător – are ca efect principal
apariţia dezechilibrelor emoţionale. Orice persoană care exercită o profesie se află
într-un continuu proces de transformare şi evoluţie psihică atât sub aspectul per-
sonalităţii cât şi a principalelor procese psihice, care fac recomandabil un individ
pentru o anumită profesie. În acest sens, mediul în care îşi desfăşoară activitatea un
individ ( şi în acest caz nu se are în vedere spaţiul fizic de desfăşurare a activităţii),
afectează strucurarea personalităţii pe perioada respectivă. Asfel în cazul unor anu-
mite categorii profesionale (cum este şi cazul celei de poliţist), a-ţi exercita profesia
înseamnă să ai contact şi să îţi desfăşori activitatea în mediul infracţional, or acestă
expunere nu este lipsită de consecinţe, dacă acţioneză pe termen nelimitat. Astfel
ca prim efect pot apărea deviaţii comportamentale, cu rol adaptativ, pentru a asi-
gura integrarea optimă a individului la mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Ca

o consecinţă a acestei adaptări subiectul poate dezvolta trăsături de caracter cum
ar fi duritatea, limbajul vulgar, comunicarea succintă şi la mod imperativ, uneori
violenţa, neluînd în calcul eventualele vicii ce pot apărea pe acest fond cum ar fi
consumul de alcool sau comportamente neconforme din punct de vedere etic sau
moral, care au rol inhibitor şi adaptativ. În acest caz avem de a face cu o empatizare
nerecomandabilă, dar cu efect adaptativ în planul desfăşurării activităţii. Plasarea
în mai multe roluri, a unei persoane, în plan social, dă naştere unor situaţii ati-
pice, astfel aceeaşi persoană care îşi desfăşoară activitatea în mediul infracţional,
face parte dintr-o familie asupra căreia se răsfrâng în primul rând, noile trăsături
psihice dobândite. Coexistenţa celor două ipostaze ale individului poate determi-
na disfuncţionalităţi în relaţiile cu familia, de genul dificultăţilor de comunicare,
nepotrivirea orarului, lipsa empatiei şi afectează în mod negativ toate aspectele
presupuse de apartenenţa la o familie. De aici iau frecvent naştere dezechilibrele
emoţionale. Dedublarea celui care îşi desfăşoară activitatea în medii necorespunză-
toare are ca rezultat apariţia de eşecuri în plan profesional sau familial şi uneori în
ambele planuri. De aceea este recomandată expunerea pe durate limitate la medii
necorespunzătoare şi alternarea cu perioade de rutină care să asigure catharsisul
necesar pentru a o putea iniţia o nouă activitate.
3. Relaţiile cu şefii direcţi – reprezintă de asemenea un domeniu contro-
versat, deoarece relaţiile şef-subaltern sunt practic relaţii interumane, ce presupun
individualism, orgoliu şi uneori dificultăţi în acceptarea autorităţii din partea celor
situaţi pe o treaptă ierarhică inferioară. Acest aspect se află în strânsă legătură cu
tipul de manager ce gestionează activitatea într-un anumit domeniu. Este cunoscut
faptul că la nivelul grupului avem de a face cu două categorii de conducători cel
formal dar şi cel informal, însă dincolo de această clasificare a autorităţii fiecare tre-
buie să colaboreze cu aceasta, iar unele persoane manifestă dificultăţi în acceptarea
şi conlucrarea cu persoana ce reprezintă autoritatea, la un moment dat al existenţei
grupului de muncă. Problemele ce apar în acest sens sunt numeroase şi se regăsesc
atît la nivelul membrilor grupului, cît şi la nivelul celor ce reprezintă autoritatea. În
funcţie de provenienţa şefului apar probleme specifice:
–– dacă şeful provine din cadrul colegilor atunci gradul mare de familiaritate
cu acesta poate determina disfuncţionalităţi, la modul că nu îi este acceptată au-
toritatea şi fiecare va desfăşura activitatea după modul propriu de acţiune. Este de
datoria celui care ocupă funcţia de şef să îşi facă cunoscută strategia managerială şi
modelul (planul) după care fiecare membru al grupului de muncă va trebui să acţi-
oneze. Sarcinile pe termen scurt şi cu obiective precise vor determina ca activitatea
grupului să se desfăşoare în tandem şi să aibă efeicacitate.
–– o altă situaţie este existenţa managerilor femei a căror autoritate poate fi
la un moment dat subminată de existenţa în grup a unor indivizi cu concepţii pa-
triarhale sau a ponderii preponderent masculine a acestuia. În acest caz recoman-
darea ar fi ca managerul în cauză să se afirme mai întâi ca un bun profesionist, să
facă dovada existenţei aptitudinilor manageriale, să impună respectul şi să combată
ideile preconcepute.
–– o altă situaţie este cea a managerului provenit din afara grupului despre
57 26-27 octombrie 2010
care nu se ştie nimic şi care în prima fază riscă să fie “sabotat” în exercitarea funcţiei
de cei din interiorul grupului, care fie se consideră mai bine pregătiţi profesional,
fie se aşteptau să ocupe această poziţie. În acest caz este important ca managerul să
îşi facă o impresie proprie, obiectivă, asupra tuturor membrilor grupului şi să nu
ţină seama de recomandările sau impresiile celorlalţi membri în legătură cu indi-
vizii care îl formează.
Pe acest fond pot apărea disfuncţii legate şi de comunicarea eficientă cu ma-
nagerul activităţii grupului, de genul:
lipsei comunicării sau blocajului acesteia (şeful nu ţine seama de ce îi comu-
nică subalternul sau invers).
subiectivizării abordării membrilor grupului. Este ştiut că antipatiile şi sim-
patiile nu au uneori un motiv bine definit şi nu sunt explicabile, acest aspect fi-
ind handicapant pentru un manager deoarece el va trebui să conlucreze cu toţi
membrii grupului nu doar cu cei care îi sunt simpatici. În acest sens este utilă, deşi
sub aspect uman, greu realizabilă, o organigramă a grupului de muncă bazată pe
atracţie şi respingere. Este greu realizabilă deoarece indivizii îşi declară rareori pu-
blic antipatiile şi simpatiile, conştienţi fiind că acest fapt ce ar duce la tensionarea
relaţiilor intragrupale.
4. Stresul – implică aspecte legate de teama, firească, având în vedere na-
tura umană, vis-à-vis de pericolele la care este supus individul, cât şi grija faţă de
securitatea propriei persoane şi a familiei. Despre stresul profesional s-a vorbit în
numeroase rânduri dar ceea are caracter de legitate este faptul că sunt profesii în
care efectele produse de acesta pot fi atenuate dar niciodată eradicate. Modul cum
suportă stresul este specific fiecărui individ şi are legătură, atât cu dotarea psihică a
fiecăruia, cât şi cu mediul fizic în care îşi desfăşoară activitate. Combaterea stresului
profesional este pe lista de priorităţi a celor ce gestionează domeniu de activitate
al unui anumit grup, dar realizarea acestui obiectiv necesită mijloace specifece fi-
ecărei categorii profesionale, iar în unele cazuri nu poate fi combătut deoarece ar
presupune desfiinţarea respectivei profesii.Are o mare importanta in producerea
riscurilor specifice profesiei.
5. Consumul de alcool – ca atenuator al efectelor cauzate de stres şi inadap-
tare este un alt factor extern care poate da naştere unor dezechilibre în exercitarea
profesiei si implicit unor riscuri. Ca şi stresul profesional, acest aspect poate fi ra-
reori controlat şi eradicat deoarece ţine în mare măsură de motivaţiile şi eşecurile
individului supus acestui viciu şi de dorinţa lui de a face faţă acestui aspect. Metode
clasice şi eficiente de combatere a consumului de alcool în exercitarea profesiei , nu
există, acestea fiind particulare şi aplicabile fiecărui individ, în funcţie de situaţie şi
de feed-back-ul aşteptat din partea acestuia.
6. Oboseala psihică şi fizică – pot duce la surmenaj, ce se manifestă fie prin
slăbirea capacităţilor fizice, fie prin dereglări la nivel psihic, ce duc la dezadaptarea
subiectului, la apariţia unor rezultate slabe în muncă , la comportamente necon-
forme cu activitatea desfăşurată si implicit la aparitia situatiilor neplacute si chiar
periculoase cu risc de producere sporit.
7. Percepţia socială eronată – statutul poliţistului nu este unul favorizat din
punct de vedere al impactului pe care îl are asupra unora dintre membrii societăţii.
În general membrii societăţii se raportează la prototipul ideal al poliţistul, uitând

că acesta dincolo de profesia pe care a îmbrăţişat-o este om. Este de aceea necesară
“umanizarea” poliţistului în raport cu ceilalţi, fapt materializat de curând prin apa-
riţia poliţistului de proximitate. Percepţia eronată asupra poliţiştilor ia naştere nu
doar din ignoranţa sau reaua voinţă a unor indivizi, ci şi datorită atitudinii şi mo-
dului de manifestare a poliţistului, unii membri ai acestei categorii sociale “uitând”
că ei sunt cei angajaţi de societatea civilă şi nu invers. Atitudinea de superioritate
dată de apartenenţa la această categorie profesională nu concordă cu o meserie în
care principala grijă ar trebui să fie grija faţă de siguranţa celuilalt. De asemenea
în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu aceştia pun accentul mai ales pe drepturile
oferite de statutul de poliţist. În practica profesională se cunosc exact drepturile
dar foarte puţin îndatoririle (în afara celor din fişa postului), ce incumbă odată cu
obţinerea acestei calităţi.
Ca măsură se recomandă sensibilizarea şi responsabilizarea poliţistului în
legătură cu obligaţiile ce le are dar şi atragerea acestuia prin respectarea drepturilor
prevăzute.
8. Programul de lucru – specific doar unora dintre sectoarele de activitate.
Există anumite categorii profesionale al căror program de lucru este diferit de ceea
ce însemnă o zi obişnuită de muncă. Astfel în cazul unora programul de lucru poa-
te fi mult prelungit, iar în cazul altora se desfăşoară în special pe timp de noapte. În
abele cazuri principalul neajuns este schimbarea ritmului nictemeral al individului,
cu efecte perturbatoare asupra funcţionării în parametrii normali, atât fizic cât şi
psihic. Expunerea prelungită la astfel de factori duce la apariţia surmenajului,la
cresterea posibilitatilor de a interveni situatii riscante. În ceea ce priveşte privarea
de somn studiile efectuate au arătat că aceasta poate duce la modificarea stărilor
de conştiinţă prin apariţia iluziilor la nivelul analizatorilor vizuali sau auditivi. Este
de aceea necesar să existe o proporţie între perioadele de lucru şi cele de odihnă,
pentru a asigura celui ce desfăşoară o astfel de actvitate, refacerea în ritmul propriu
organismului.
9. Slaba dotare materială – din punct de vedere al mijloacelor de intervenţie,
este de asemenea un factor care poate afecta rezultatele activităţii. Lipsa sprijinului
acestor mijloace materiale face dificilă intervenţia,sporirea riscului şi dau naştere
frustrării sau submotivării profesionale. În cazul în care activitatea de bază nu este
intervenţia operativă, lipsa mijloacelor materiale afectează realizarea obiectivelor
specifice domeniului respectiv de activitate.
10. Stările conflictuale la nivelul grupului de muncă – se manifestă prin
alterarea contactelor psihosociale, care se produc în cadrul grupului . Dintre in-
teracţiunile umane care suportă modificări în cazul stărilor conflictuale sunt de
menţionat:
–– atracţia – manifestată în mod spontan şi inconştient faţă de o persoa-
nă, iniţial nu poate fi explicată; abia la o analiză ulterioară se descoperă motivele
pentru care un individ ne este simpatic sau antipatic. Aceasta poate fi unilaterală,
cînd doar o persoană implicată în relaţie o preferă pe cealaltă sau bilaterală când
sentimentele sunt mutuale.
–– interdependenţa - fenomen social mult mai complex decât atracţia deoare-
59 26-27 octombrie 2010
ce presupune implicarea într-o relaţie şi determinări de natura profesională (gradul

în care succesul în activitate a unui individ depinde de interacţiunea acestuia cu un
alt individ).
–– comunicarea - reprezintă în cazul grupului mijlocul de împărtăşire a ide-
ilor, gândurilor, părerilor comune sau contradictorii în legătură cu activitatea pe
care acesta trebuie să o realizeze. La rândul ei comunicarea se face în două planuri
verbală şi nonverbală ambele contribuind în egală măsură la transmiterea corectă a
mesajului şi la apariţia feed-back-ului aşteptat.
Interacţiunea umană este importantă sub aspectul funcţionalităţi relaţiilor
dintre indivizi, orice obstacol sau disfuncţionalitate apărută la nivelul acestora de-
terminând blocajul activităţii şi a relaţiilor intragrupale şi intergrupale. Stările con-
flictuale, ca factor de risc, sunt adesea generate de înţelegerea parţială a informaţi-
ilor ce ne sunt transmise şi a solicitărilor care ne sunt adresate. O măsură eficientă
de evitare a acestor stări conflictuale ar fi eficientizarea comunicării, prin scurtarea
căii de transmitere a mesajului, măsură ce împiedică apariţia distorsiunilor şi scur-
tarea timpului de lucru alocat sarcinilor profesionale şi asigură totodată eficienţa
activităţii.
Având în vedere că asupra individului acţionează astfel de factori de natură
antagonistă, fiecare dintre ei producând o modificare semnificativă, în momentul
acţiunii directe asupra acestuia, este de preferat ca în atribuirea sarcinilor profesio-
nale să se ţină seama atât de dotarea psihică, răspunzătoare de orientarea persoanei
către un anumit tip de manifestare, cât şi de cea fizică, menită să faciliteze punerea
în practică a acţiunilor atribuite,evitarea situatiilor riscante sau limitarea consecin-
telor negative atunci cand se produc.Eradicarea riscurilor in activitatea organelor
de aparare a ordinii publice fiind o misiune imposibila,rolul managementului mo-
dern este de a identifica in timp util si de a evalua riscurile specifice luand cele mai
eficiente masuri de prevenire a unora si de limitare a efectelor negative in celelalte
cazuri.
Gheorghe GLADCHI,
doctor habilitat în drept, profesor universitar
Boris GLAVAN,
TEHNICI SPECIALE ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII - RISC ŞI COMPETENŢĂ
Caracterul latent şi dificultatea combaterii eficiente a unor genuri de infrac-

ţiuni ca traficul de fiinţe umane, crima organizată, corupţia, traficul de droguri etc.
sunt motive determinante pentru recurgerea la tehnici speciale împotriva acestora.
Potrivit art.20 al Convenţiei Naţiunilor Unite din 15 noiembrie 2000 fiecare stat
parte ia măsurile necesare pentru a permite autorităţilor sale competente aplicarea
livrării controlate, supravegherea electronică, infiltrarea precum şi alte tehnici spe-
ciale contra criminalităţii transnaţionale organizate, iar probele culese prin inter-
mediul acestora să fie admisibile în faţa instanţelor judecătoreşti. Legea R.Moldova
cu privire la activitatea operativă de investigaţie, nr.45-XIII din 12.04.19994, de
asemenea, prevede o serie întreagă de măsuri ce ar putea fi aplicate împotriva in-
fracţionalităţii, fiind vorba despre experimentul operativ, marcarea cu substanţe
chimice şi alte substanţe, infiltrarea operativă, controlul transmiterii banilor şi a
altor valori materiale extorcate etc.
Din sursele media cunoaştem faptul că în cazul infracţiunilor indicate astfel
de procedee tactice sunt aplicate frecvent. Nu în egală măsură însă presa reflectă
şi cazurile în care bănuiţii, învinuiţii şi inculpaţii în săvârşirea acestor genuri de
infracţiuni sunt achitaţi pe motiv că n-au fost respectate limitele tehnicilor speciale
admise de legislaţie. Drept exemplu în acest sens este cazul primarului s.Vorniceni,
r-nul Străşeni, Ionel Gheorghe, care prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel
Chişinău, susţinută ulterior şi de Curtea Supremă de Justiţie, a fost achitat în pri-
vinţa învinuirii aduse în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.3621 alin.(3) lit.a)
şi art.290 alin.(1) Cod penal invocându-se temeiul că experimentul operativ orga-
nizat de ofiţerii de poliţie a fost o provocare.1
Tot pe motiv de provocare Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie l-a
achitat pe Vasilţov Anton de sub învinuirea adusă în baza art.217/1 alin.(3) lit.f)
Cod penal.2
Prin Decizia Colegiului Civil şi de contencios administrativ al Curţii Supre-
me de Justiţie Maistrenco Vitalie a fost restabilit în funcţia de inspector al plu-
tonului operativ-mobil „SUD” al batalionului republican de patrulare rutieră al
61 26-27 octombrie 2010
Direcţiei poliţiei rutiere a DGPOP a MAI RM din motiv că operaţiunile speciale

desfăşurate de reprezentanţii inspectoratului securitate internă al MAI prin care s-a
constatat actul de corupere pasivă din partea recurentului şi în temeiul cărora a şi
fost destituit din funcţia nominalizată a fost o provocare.3
Lista unor astfel de cazuri nu se opreşte aici şi poate continua cu încă multe
altele. Analiza acestora însă demonstrează faptul că nu există consecvenţă în apre-
cierea limitelor şi respectiv a rezultatelor obţinute cu ajutorul tehnicilor speciale,
de obicei, serviciile operative dând acestora o apreciere mai largă, iar instanţele de
judecată, cu preponderenţă Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie – una
mai îngustă. Remarcăm aici şi faptul că achitarea persoanelor în temeiul depăşirii
limitelor tehnicilor speciale de către instanţele nivelului doi şi trei nu este o legitate,
sunt şi cazuri când instanţele de fond sunt cele care apreciază probele acumulate
în rezultatul investigaţiilor operative ca fiind ilegale iar Curtea de Apel şi Curtea
Supremă de Justiţie – ca fiind absolut legale.4
În aceste condiţii serviciile speciale, având misiunea contracarării crimina-
lităţii, de multe ori riscă nu doar rezultatul muncii lor să nu fie admis ca probe în
instanţa de judecată ci şi ca acţiunile realizate să fie apreciate negativ, fiind totodată
sancţionate. Important de menţionat este şi faptul că legislaţia Republicii Moldova
nu este suficient de clară în privinţa limitelor tehnicilor speciale şi delimitarea aces-
tora de acţiunile provocatoare.
Prin urmare obiectivul prezentului studiu constă în identificarea criteriilor
de demarcaţie dintre competenţa organelor de drept şi riscurile la care se pot su-
pune acestea în procesul aplicării tehnicilor speciale. Fără o organizare bună şi efi-
cientă a activităţii investigativ-operative nu se poate lupta împotriva criminalităţii.
Cum să se distingă tehnicile speciale (de exemplu, achiziţia de control, experimen-
tul operativ) de provocare?
În plan teoretic se fac cercetări intense în privinţa soluţionării reuşite a su-
biectului vizat, însă până în prezent nu s-a ajuns la o soluţie unanim acceptată. Pro-
fesorul rus Volojenchin B.V., specialist remarcabil în acest domeniu al dreptului
penal, consideră că esenţa provocării constă în faptul că provocatorul singur incită
altei persoane dorinţa de a comite o infracţiune cu scopul demascării ei ulterioare
sau în scop de şantaj. Referindu-se la problema corupţiei dânsul susţine că nu se va
încadra în limitele tehnicilor speciale acţiunea de propunere a mitei unui funcţio-
nar cu scopul atragerii lui ulterioare la răspundere penală.5
Într-o altă viziune propunerea bunurilor necuvenite în scop de demascare
şi atragerii la răspundere penală a funcţionarilor corupţi este perfect legală şi con-
stituie principala metodă de combatere a corupţiei. A propune unui funcţionar
bunuri necuvenite încă nu înseamnă incitare la săvârşirea actului de corupţie. Po-
trivit susţinătorilor acestui concept provocare se vor considera astfel de acţiuni ca
aruncarea bunului material în biroul, masa funcţionarului ca fiind mită.6
În viziunea noastră această din urmă opinie este greu de acceptat dat fiind
faptul că se identifică noţiunile „falsificarea probelor” şi „provocarea infracţiunii”.
În timp ce unii cercetători discută în privinţa conţinutului noţiunii de pro-
vocare alţii încearcă să răspundă la întrebarea în ce măsură provocarea ar putea
fi acceptată pentru demascarea potenţialilor infractori. Astfel există părerea că, în
esenţă, tehnicile speciale includ în mod obligator elemente de provocare. Potrivit

acestui concept dezinformarea, minciuna şi provocarea sunt elementele activităţii
investigativ-operative fără de care ar fi imposibil de colectat informaţii necesare
pentru descoperirea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor. În susţinerea acestei
viziuni sunt înaintate şi unele întrebări destul de rezonabile: „Cum, de pildă, un
agent secret ar putea fi infiltrat într-o grupare criminală pentru a o prelucra fără
minciună şi dezinformare în ceea ce priveşte identitatea acestuia, intenţiile sale?
Cum un agent operativ ar putea obţine de la bănuit sau coparticipanţii acestuia in-
formaţii necesare, fără a masca adevăratul interes, fără a-şi masca scopul?”. Potrivit
acestei viziuni este important să se facă delimitarea dintre acţiunile provocatoare
admise de legislaţie şi cele care ar aduce atingere persoanei provocate.7
Există opinia că acţiunile subiectului care transmite bunuri unui funcţionar
cu acordul acestuia, însă cu scopul de a-l demasca ulterior, trebuie calificate ca in-
stigare la comiterea actului de corupere pasivă respectiv - luare de mită. Totodată
potrivit acestei viziuni astfel de acţiuni sunt admise din partea agenţilor operativi
în limitele extremei necesităţi, pentru verificarea intenţiilor criminale ale persoane-
lor întemeiat bănuite în apartenenţa la o grupare criminală organizată. Ameninţa-
rea securităţii publice, generată de fenomenul corupţiei, precum şi imposibilitatea
demascării şi contracarării ei prin alte metode reprezintă justificarea experimen-
tului operativ, în procesul căruia cel care exercită activitate investigativ-operativă,
îndeplineşte „rolul” de „instigator”.8
Împotriva acestei opinii s-a expus destul de argumentat profesorul Volojen-
chin B.V. menţionînd că atribuirea unui conţinut atât de larg „extremei necesităţi”
nu este fundamentată legal şi oferă posibilităţi nelimitate pentru abuz şi sama-
volnicie, utilizării provocării precum şi altor metode ilegale de luptă împotriva
criminalităţii.9
Unii cercetători şi-au expus părerea precum că provocarea sub forma ex-
perimentului operativ trebuie să fie admisă chiar şi în lipsa unei cereri din par-
tea persoanei căreia i s-a extorcat sau i s-a propus bunuri necuvenite. Realizarea
măsurilor de control în ceea ce priveşte verificarea corectitudinii funcţionarilor
publici, susţin ei, va servi principalul mijloc de igienă a demnitarilor de stat. Tot în
acest context se propune lupta împotriva persoanelor predispuse să comită acte de
corupţie prin metoda propunerii bunurilor necuvenite ca mai apoi să apară în faţa
instanţei de judecată în calitate de martor, iar acesta să fie însuşi lucrătorul opera-
tiv care a desfăşurat experimentul operativ. Declaraţiile ofiţerilor operativi în acest
caz nu trebuie să fie discriminate din motiv că aceştia ar fi persoane cointeresate
în proces.10
Considerăm că şi în privinţa acestei viziuni profesorul Volojenchin B.V. are
perfectă dreptate menţionând că lupta împotriva corupţiei nu înseamnă lupta cu
persoanele predispuse să comită astfel de acte deoarece o persoană poate fi pre-
dispusă să comită o anumită infracţiune însă ea ar putea să o evite dacă nu ar fi
incitată, instigată de agenţii serviciilor operative.11
Într-adevăr să propui unui funcţionar bunuri necuvenite astfel încât să le ac-
cepte cu scopul demascării lui ulterioare nu este decât o „artă”, iscusinţă de a jongla
cu slăbiciunile lui. Prin urmare considerăm că în statul de drept nu-şi au loc astfel
63 26-27 octombrie 2010
de practici împotriva criminalităţii. Tehnicile speciale ar trebui să stabilească un

control asupra proceselor criminale în derulare şi nicidecum nu ar trebui să incite
şi cu atât mai mult să provoace săvârşirea de infracţiuni. În plus practica creării
artificiale a infracţiunilor şi descoperirea lor ulterioară nu poate decât să dăuneze
adevăratei lupte cu criminalitatea.
În contextul celor menţionate se înscrie cu perfecţiune jurisprudenţa Curţii
Europene pentru Drepturile Omului care, prin fiecare caz nou soluţionat, îşi nu-
anţează acelaşi mesaj - investigarea activităţii infracţionale cu aplicarea tehnicilor
speciale este admisă doar în mod pasiv. În cauza Teixeira de Castro versus Portuga-
lia, 9 iunie 1998, Curtea a analizat dacă activitatea celor doi ofiţeri de poliţie a de-
păşit sau nu activitatea caracteristică unor agenţi sub acoperire, reţinând că aceştia
au provocat comiterea faptei, neexistând nici un indiciu că aceasta ar fi fost comisă
fără intervenţia lor. Totodată Curtea a mai reţinut şi faptul că operaţiunea nu a fost
ordonată şi supravegheată de către un judecător, cazierul inculpatului era alb şi ni-
mic nu sugera că era tentat să se implice în traficul cu droguri, până când nu a fost
abordat de către poliţie; în plus, nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului,
iar instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile de condamnare pe declaraţiile celor
doi ofiţeri de poliţie.
Într-o altă cauză, Vanyan versus Rusia, 15 decembrie 2005, Curtea a constatat
că în cazul în care crima ar fi fost provocată de acţiunile unor agenţi sub acoperire
şi nimic nu sugerează că ar fi fost comisă fără o intervenţie, atunci aceste acţiuni nu
mai sunt activitatea agentului şi constituie instigare la comiterea unei infracţiuni.
O astfel de intervenţie şi utilizarea ei în cadrul procedurilor penale poate duce la
subminarea iremediabilă a principiului „echităţii procesului”. Condamnarea re-
clamantului s-a bazat pe probele obţinute ca rezultat al operaţiunii poliţieneşti,
neexistând nici o probă care să-l suspecteze pe reclamant ca traficant de droguri.
S-a consemnat, de asemenea, că simplele susţineri în instanţă ale poliţiei în sensul
că au existat informaţii privind implicarea reclamantului în traficul de droguri care
nici nu au fost verificate de instanţă, nu pot fi luate în considerare.
O cauză similară este Khudobin versus Rusia, 26 octombrie 2006, în care
Curtea, de asemenea, a reţinut că operaţiunea poliţiei nu l-a vizat pe reclamant în
calitate de traficant notoriu de droguri, ci a vizat orice persoană susceptibilă să ac-
cepte să procure heroina pentru informatoare, Curtea reamintind că este necesară
o procedură clară şi previzibilă de autorizare a măsurilor de investigaţie şi o
formă de control a acesteia astfel încât să asigure buna-credinţă a autorităţilor.
În speţă, operaţiunea poliţiei a fost autorizată printr-o simplă decizie ad-
ministrativă a organului care a realizat ulterior operaţiunea, iar textul deciziei nu
conţinea decât câteva observaţii cu privire la motivele ce justificau cumpărarea
fictivă de heroină.
O altă cauză este cea cu privire la condamnarea pentru infracţiunea de luare
de mită comisă la instigarea poliţiei - Ramanauskas versus Lituania, hotărârea din
5 februarie 2008.
În acest caz, reclamantul care lucra în calitate de procuror este abordat prin
intermediul unei cunoştinţe de către A.Z. pe care nu-l cunoscuse anterior acesta
rugându-l să obţină achitarea unei persoane în schimbul sumei de 3.000 de dolari
SUA. Iniţial procurorul în cauză refuză acest serviciu însă la insistenţele repetate
ale lui A.Z. a acceptat totuşi cererea acestuia.
În realitate, A.Z. era ofiţer al unui departament special de poliţie anticorupţie
şi a acţionat în baza autorizaţiei de simulare a comportamentului infracţional şi
înmânarea sumei de bani reclamantului. Deşi pledase vinovat reclamantul a con-
testat procedura de simulare a comportamentului infracţional, invocând instigarea
la acceptarea mitei.
În analiza verificării instigării invocate, Curtea a avut în vedere următoarele
aspecte: organele de urmărire penală sunt cele care au sarcina de a dovedi inexis-
tenţa vreunei instigări, cu excepţia situaţiei în care susţinerile petentului sunt neve-
rosimile; în absenţa unei asemenea dovezi, autorităţile judecătoreşti sunt obligate
să analizeze aspectele de fapt ale cauzei şi să ia măsurile necesare pentru a descoperi
adevărul şi pentru a stabili dacă a existat vreo instigare; nu există nici o probă care
să indice că petentul ar fi săvârşit anterior vreo infracţiune, mai ales de corupţie;
toate întâlnirile dintre petiţionar şi A.Z. au avut loc din iniţiativa lui A.Z., ceea ce
conduce la concluzia că acţiunile au depăşit nivelul cercetării pasive a unei activi-
tăţi infracţionale; autorităţile nu pot fi exonerate de răspundere pentru acţiunile
ofiţerilor de poliţie, pentru simplul motiv că ei au acţionat în nume propriu deşi
îndeplineau îndatoriri de serviciu şi chiar prin procedura de autorizare a compor-
tamentului simulat, autorităţile au legitimat post factum faza preliminară şi s-au
folosit de rezultatele ei; instanţele nu au analizat în mod serios susţinerile peten-
tului, motivele pentru care s-a recurs la simularea comportamentului infracţional,
gradul de implicare al poliţiei, natura oricărei instigări sau presiuni; V.S. care a cre-
at legătura între petent şi A.Z. nu a fost deloc citat ca martor, neputând fi localizat,
nu s-au stabilit nici motivele iniţiativei personale a lui A.Z. în faza preliminară; nu
există nici un indiciu că infracţiunea ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.
În consecinţă a fost încălcat p.1 al art.6 din Convenţia Europeană pentru
Drepturile Omului din 14 noiembrie 1950, iar plângerea petentului referitor la p.3
lit.d) al art.6 din Convenţie nu poate fi disociată de invocarea violării p.1 al art.6
deoarece vizează un aspect al procedurilor pe care Curtea le-a apreciat deja ca fiind
inechitabile.
Recent, în cauza Constantin şi Stoian versus Romania, 29 septembrie 2009,
Curtea a dezvoltat conceptul de provocare (entrapment), distinct de folosirea legi-
timă a operaţiunilor sub acoperire şi a subliniat obligaţia instanţelor naţionale de
examinare atentă şi minuţioasă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul
invocă instigarea din partea politiei. Curţii îi revine rolul să examineze calitatea
evaluării pretinsei provocări făcută de instanţele naţionale şi să se asigure că acestea
au protejat adecvat drepturile acuzatului, în special dreptul la o procedură contra-
dictorie şi la „egalitatea armelor”.
Pentru a stabili daca agenţii sub acoperire s-au limitat la a „investiga activita-
tea infracţională într-un mod pur pasiv” sau a fost o provocare a politiei, în prezen-
ta cauză, Curtea a luat în considerare faptul că nimic din trecutul reclamanţilor nu
sugera o predispoziţie către traficul de droguri. Simplul fapt că unul dintre ei fusese
condamnat pentru consum de droguri nu poate schimba concluzia Curţii. Curtea
reţine că procurorul nu a furnizat detalii şi nu s-a referit la nici un mijloc de probă
65 26-27 octombrie 2010
obiectiv privind comportamentul pretins nelegal al reclamanţilor în rezoluţia de

începere a urmăririi penale. În plus, nici în posesia primului reclamant şi nici în
locuinţa celui de-al doilea nu a fost găsita heroina.
Într-o cauză şi mai recentă, Bulfinsky versus Romania, 1 iunie 2010, Curtea
a condamnat neîndeplinirea de către instanţele naţionale a obligaţiei de investiga-
re a apărării reclamantului privind existenta unei provocări a politiei. Neaudierea
agenţilor sub acoperire ori a colaboratorului căruia reclamantul afirmă că îi apar-
ţineau drogurile, precum şi faptul că instanţele au preferat să ia în considerare o
mărturisire data în faţa politiei, ulterior retrasă la prima instanţă (cu motivarea că
nu se dovedise existenţa unei constrângeri la momentul mărturisirii), sunt elemen-
tele care au condus la constatarea încălcării caracterului echitabil al procesului.
Pentru a stabili dacă investigarea activităţii infracţionale s-a desfăşurat sau
nu într-un mod pasiv, Curtea a luat în consideraţie următoarele:
–– nu au existat indicii ca reclamantul sau co-inculpaţii au fost anterior im-
plicaţi în traficul de droguri;
–– nu existau indicii privind un eventual comportament infracţional, nelegal,
al reclamantului înainte de evenimentele respective;
–– nu au fost găsite droguri în posesia reclamantului ori în apartamentul
acestuia.
Rezumând cele expuse menţionăm că tehnicile speciale au un rol extrem de
important în combaterea infracţionalităţii, aplicarea acestora, însă, nu trebuie să
aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Aplicarea teh-
nicilor speciale este justificată în cazul în care există informaţii întemeiate despre
implicarea unei persoane în comiterea de infracţiuni, iar rezultatele obţinute cu
ajutorul acestora pot fi puse la baza sentinţei de condamnare dacă au fost adminis-
trate în corespundere cu cerinţele legii şi mărturisesc faptul că intenţia persoanei
de a comite infracţiunea nu a fost indusă de agenţii serviciilor speciale şi totodată
infracţiunea s-ar fi produs indiferent de implicarea acestora.
De menţionat că la o concluzie similară a ajuns şi Curtea Supremă de Justiţie
a Federaţiei Ruse după ce statul rus a fost condamnat la CEDO în cazul lui Van-
yan, interzicând admiterea ca probe a rezultatelor investigaţiilor operative dacă
acestea nu mărturisesc despre intenţia învinuitului de implicare în circulaţia
ilegală a drogurilor, formată independent de activitatea agenţilor serviciilor
operative, precum şi despre realizarea de către persoana respectivă a tuturor
acţiunilor de pregătire necesare pentru comiterea infracţiunii.12
După cea de a doua condamnare a Federaţiei Ruse la CEDO, în cazul lui
Khudobin, legiuitorul rus, prin modificările aduse legii cu privire la activitatea
operativă de investigaţii, a stabilit o limită clară a tehnicilor speciale admise
legal, interzicându-le astfel organelor de drept, care desfăşoară activitate in-
vestigativ-operativă „incitarea, determinarea, îndemnarea în formă directă sau
indirectă spre săvârşirea acţiunilor infracţionale”.13
Considerăm că o astfel de limită a tehnicilor speciale este absolut necesar să
fie introdusă şi în legislaţia naţională înainte ca ţara noastră să fie condamnată la
CEDO pentru provocare de infracţiuni. Mizăm pe faptul că legiuitorul nostru va
lua act de această propunere, iar serviciile operative o vor accepta cu raţiune ştiind
exact ce le este permis şi care sunt limitele tehnicilor speciale, evitând astfel riscuri-
le de încălcare a legii şi de comitere de greşeli tactice care pot provoca eşecul opera-
ţiunii şi, în consecinţă, neadmiterea materialelor obţinute în calitate de probe.
Bibliografie:
1. Arhiva Curţii Supreme de Justiţie. Dosar nr.1ra-736/09.
2. Arhiva Curţii Supreme de Justiţie. Dosar nr.1ra-664/10.
3. Arhiva Curţii Supreme de Justiţie. Dosar nr.31r-685/08.
4. Arhiva Curţii Supreme de Justiţie. Dosar nr.4-1re-147/10.
5. Б.В. Волженкин, Коррупция, СПб., 1998, с. 5.
6. Г. Мишин, «Борьба со взяточничеством: некоторые направления совер-
шенствования уголовной политики», în Уголовное право, 2000, №3, с. 80.
7. В.П. Бaxин, Дезинформация и провокация как средство противодействия
преступной деятельности (http://www.agentura.ru/library/deza/).
8. Н. Егорова, «Провокация взятки либо коммерческого подкупа», în Рос-
сийская юстиция, 1997, № 8, c. 27-28.
9. Б. Волженкин, Допустима ли провокация как метод борьбы с коррупцией?
(http://www.lawmix.ru/comm/6154/).
10. И.А. Александрова, А.В. Шевелев, «К вопросу о пересмотре границы
между провокаций взятки и оперативным экспериментом», în Вестник
МВД, 2007, № 1, c. 47-52.
11. Б. Волженкин, Допустима ли провокация как метод борьбы с коррупцией?
(http://www.lawmix.ru/comm/6154/)
12. Постановлениe Пленумa Верховного суда РФ №14 от 15 июня 2006 года.
13. Федеральный закон Российской Федерации от 24 июля 2007 г. N 211-ФЗ.
67 26-27 octombrie 2010
Andrei GUŞTIUC,
Ludmila GUŞTIUC,
doctorand
DIMINUAREA RISCURILOR PROFESIONALE PRIN ÎMBUNĂTĂŢIREA

PROCESULUI DE RECRUTARE A ANGAJAŢILOR PENTRU
ORGANELE AFACERILOR INTERNE. EXPERIENŢA LAPD [1]
Unlike many large metropolitan police departments nationwide that are struggling to meet their au-
thorized force strength, the Los Angeles Police Department (LAPD) is succeeding in its ambitions five-year
effort to increase the number of officers by 1,000.
The LAPD is meeting its recruiting goal by working closely with a partner agency, the City of Los
Angeles Personnel Department. The personnel department performs key functions in the process. These func-
tions include marketing, testing and screening, background investigation, and medical and psychological
examinations.
Hopefully, the experience of LAPD will offer some useful solutions for the Moldovan Ministry of In-
ternal Affairs and its efforts to improve the police recruitment process.
The authors are enormously thankful to Southwestern Law School – Los Angeles, CA for the per-
mission to use the resources from its wonderful Leigh H.Taylor Law Library and the other precious schools’
facilities.
Departamentul de Poliţie din Los Angeles (LAPD – Los Angeles Police De-
partment) este un departament de poliţie al oraşului Los Angeles, statul California
[2]. Actualmente, în cadrul LAPD sunt angajaţi 10.000 de ofiţeri şi puţin mai mult
de 3.000 de civili. Aria de deservire a LAPD cuprinde o suprafaţă de circa 1,290
km2 cu o populaţie de peste 3,8 milioane persoane [3].
În funcţie de numărul de poliţişti, populaţia şi teritoriul deservit, LAPD de-
ţine poziţia a treia în lista celor mai mari subdiviziuni de poliţie din Statele Unite
ale Americii (SUA), fiind depăşit doar de departamentele de poliţie din New York
şi Chicago [4].
Per capita însă, LAPD este unul dintre cele mai mici departamente de po-
liţie din SUA. Aceasta pe motiv că unui ofiţer din LAPD îi revin 426 de rezidenţi
deserviţi, în comparaţie cu New York, care dispune de un ofiţer la fiecare 228 de
rezidenţi şi Chicago, cu un ofiţer pentru fiecare 216 de rezidenţi [5].
Drept urmare, LAPD a dus o luptă constantă pentru extinderea statelor sale
de personal [6]. În cadrul unei conferinţe de presă, şeful poliţiei, William J. Bratton
a rostit un discurs, faimos prin apelul său către oficialităţile de la primăria din Los
Angeles „…Daţi-mi încă 4.000 de ofiţeri de poliţie şi eu am să vă ofer cel mai sigur
oraş din lume…” [7].
O altă provocare pentru LAPD a fost angajarea ofiţerilor din cadrul diferitor
etnii, altfel zis conformarea activităţii sale principiului diversităţii rasiale. Acest
obiectiv a fost stabilit în anul 2001, atunci când s-a constatat că în LAPD erau an-
gajaţi doar 18% femei, iar din totalul de 82% de bărbaţi, 46% erau albi, 33% latini/
hispanici, 14% afro-americani şi 7% asiatici [8].
În consecinţă, atât necesitatea extinderii statelor de personal cu încă 1.000
de unităţi de ofiţeri, cât şi necesitatea aplicării în practică a principiului diversităţii
rasiale au determinat LAPD să-şi revizuiască politicile sale de angajare şi să organi-
zeze un sistem eficient de recrutare a ofiţerilor de poliţie. Printre sarcinile imediate,
aferente procesului de recrutare, au fost stabilite:
–– atragerea unui număr mare de candidaţi la studii;
–– identificarea celor mai calificaţi printre candidaţii la studii;
–– îmbunătăţirea diversităţii printre recruţi, care ar reflecta diversitatea co-
munităţilor din Los Angeles.
Surprinzător, dar criza economică a diminuat considerabil dificultatea atra-
gerii unui număr masiv de candidaţi.
Astfel stând lucrurile, ne propunem drept scop ca în rândurile ce urmează să
punctăm şi să abordăm succint reperele de bază ce vizează procesul de recrutare a
ofiţerilor de poliţie pentru LAPD. În mai puţină măsură vom elucida politicile de
management şi network aplicate de LAPD pentru atragerea candidaţilor, aspecte
pe care le lăsăm pentru studiile ulterioare.
De menţionat, că procesul de recrutare a personalului pentru LAPD se află
în afara jurisdicţiei LAPD, fiind încredinţat unui departament municipal. Este vor-
ba de Departamentul Resurse Umane din cadrul Primăriei Los Angeles, care este
responsabil de procesul de testare a candidaţilor şi de politicile de marketing al
LAPD. Biroul de Siguranţă Publică (traducere din engleză a denumirii - The Public
Safety Bureau) din cadrul Departamentului Resurse Umane, administrează testele,
investighează trecutul candidaţilor, organizează şi coordonează desfăşurarea exa-
menelor la poligraf şi a examinărilor medicale şi psihologice.
De asemenea, Departamentul Resurse Umane este responsabil de organi-
zarea şi desfăşurarea campaniei de marketing pentru LAPD, procură spaţii pu-
blicitare în diverse surse media şi exercită influenţă asupra faptului unde au loc
evenimentele de recrutare.
Deci, cele 9 etape de recrutare a ofiţerilor pentru Departamentul de Poliţie
din Los Angeles sunt, după cum urmează:
1. Completarea unui chestionar preliminar privind studiile, abilităţile şi
trecutul candidatului şi a unui chestionar prealabil privind profesia de ofiţer de
poliţie.
Completarea chestionarului privind studiile, abilităţile şi trecutul candida-
tului are drept scop să ajute candidatul să decidă dacă are şanse reale pentru a fi
admis şi face studii în Academia de Poliţie. De asemenea, testul va identifica acele
neajunsuri sau probleme pe care candidatul ar trebui să le elimine înainte de a apli-
ca pentru profesia de ofiţer de poliţie.
Toate întrebările din chestionar sunt grupate în 4 mari domenii [9]:
a) respectul pentru lege;
b) informaţii cu caracter financiar-fiscal;
69 26-27 octombrie 2010
c) experienţa de conducere a autoturismului;

d) drogurile şi substanţele toxice
În ce priveşte chestionarul prealabil privind profesia de ofiţer de poliţie, sco-
pul său este de a oferi candidatului o imagine clară despre natura profesiei de ofiţer
de poliţie, atribuţiile şi provocările de înfruntat.
Chestionarele respective sunt disponibile on-line. Prin urmare, candidatul le
poate completa oricând îşi doreşte, le imprimă, şi se prezintă cu ele pentru etapa a
doua.
Imediat ce chestionarele sunt completate şi expediate on-line, candidatul are
posibilitatea să vizualizeze, de asemenea on-line, pe ecranul computerului, infor-
maţia privind rezultatele testărilor, şansele sale de a accede la studii la Academia
de Poliţie şi de a deveni un ofiţer de poliţie, sfaturi utile privind depăşirea unor
eventuale probleme şi paşii ulteriori. În cazul unor impedimente insurmontabile,
candidaţii sunt înştiinţaţi despre faptul că şansele lor sunt minime sau chiar nule.
Prin aceasta ei sunt încurajaţi să-şi rezolve problemele evidenţiate înainte de a apli-
ca pentru profesia de ofiţer de poliţie. De asemenea, candidaţii sunt anunţaţi despre
faptul că în privinţa anumitor probleme sau controverse depistate în cadrul com-
pletării chestionarului, vor trebui oferite ulterior (la etapele următoare), explicaţii
de personalul specializat al Departamentului Resurse Umane.
Candidaţii care nu au raportat vreo problemă, primesc un mesaj care îi în-
curajează să aplice mai departe şi cât mai degrabă pentru profesia de ofiţer de po-
liţie.
2. Un eseu privind calificările personale (testul scris). Eseul constă din
întrebări, răspunsurile cărora vor demonstra clar şi univoc abilităţile candidatului
de a exersa funcţia de ofiţer de poliţie.
Eseul este evaluat în baza aptitudinilor candidatului de a-şi exprima în scris
gândurile, arta de comunicare în scris, cunoştinţele gramaticii limbii engleze, fle-
xibilitatea actului comportamental şi a celui decizional, inclusiv în situaţii nestan-
darde.
Durata scrierii eseului e de 90 de minute. Se consideră eseu susţinut cu suc-
ces dacă răspunsurile corecte depăşesc rata de 70%. Rezultatele sunt valabile timp
de 18 luni, iar candidaţii care au picat eseul pot aplica iarăşi doar după o perioada
de 3 luni.
În cazul în care candidaţii vor pica acest test, ei sunt încurajaţi să meargă la
studii la Colegii comunitare pentru a urma fie cursuri de gramatică a limbii engle-
ze, fie cele ce vizează arta scrierii unui eseu de succes.
Candidaţii cu cel mai înalt scor sunt invitaţi spre a merge la următoarea eta-
pă. Cei care au cele mai proaste rezultate, vor fi respinşi, iar cei plasaţi în categoria
candidaţilor cu rezultate medii vor fi puşi într-o listă de aşteptare şi anunţaţi ulte-
rior dacă sunt admişi spre etapa următoare.
3. Testul abilităţilor fizice. Testul constă din două porţiuni. Prima porţiu-
ne va evalua puterea, agilitatea şi rezistenţa candidatului. De regulă, partea aceasta
a testului se organizează de două ori pe lună. Cea de-a doua porţiune a testului
evaluează capacitatea aerobică a candidatului. Testul este evaluat cu admis/respins.
Susţinerea testului semnifică faptul că candidatul dispune de abilităţi fizice minime.
Rezultatele testului sunt valabile pentru o perioada de 12 luni.

Pentru cei care doresc să fie ajutaţi în susţinerea cu succes a testului abilită-
ţilor fizice, LAPD a elaborat un program de fitness destinat antrenării individuale a
candidaţilor. Programul de fitness, cu un conţinut de 35 pagini şi destinat unei pe-
rioade de pregătire fizică de 4 luni, este un ghid veritabil în domeniul pregătirii fizi-
ce minimale necesare unui ofiţer de poliţie şi susţinerii cu succes a testului [10].
4. Investigaţii în trecutul şi relaţiile candidatului (controlul special). Ini-
ţial, înainte de a demara investigaţiile, candidatul va fi rugat să completeze un şir de
formulare care vizează date din biografia sa (formulare tipizate pe 23 de pagini) şi
să anexeze acte ce justifică cele scrise. De asemenea, înaintea demarării investigaţii-
lor, candidatului i se vor lua amprentele digitale şi introduse într-o bază de date. În
cazul în care candidatul a fost condamnat anterior pentru comiterea de infracţiune
gravă, el este descalificat automat şi pierde dreptul de a fi înrolat în funcţie de ofiţer
de poliţie.
Investigaţiile în trecutul şi relaţiile candidatului vizează aspecte precum: ve-
rificări la locul de muncă al candidatului, bazele de date ale poliţiei, aspecte fi-
nanciar-fiscale, la instituţiile de învăţământ, unităţile militare etc. Realizarea de
interviuri cu membrii familiei candidatului, vecini, mentori, colegi de studii şi de
lucru, prieteni etc.
De regulă, controlul special durează circa 60 – 180 de zile.
5. Examenul la poligraf. Examinarea la poligraf se efectuează pentru a con-
firma datele furnizate de către candidat şi pentru a confirma informaţia obţinută în
timpul investigaţiilor în trecutul şi relaţiile candidatului, adică controlului special.
Faptul că un candidat va pica examenul la poligraf, nu neapărat înseamnă că re-
spectivul candidat va fi descalificat [11].
6. Interviu în cadrul Departamentului. În cazul în care candidatul a tre-
cut cu succes de toate etapele anterioare, el este invitat pentru un interviu ţinut în
sediul Departamentului Resurse Umane din cadrul Primăriei Los Angeles şi de o
comisie specializată cu participarea diverşilor specialişti (atât civili, cât şi ofiţeri de
poliţie). În cadrul interviului, se vor aborda subiecte precum: realizările personale
ale candidatului; motivarea şi aptitudinile de a fi ofiţer de poliţie; orientarea spre
formare profesională continuă; talentele interpersonale şi cele de comunicare.
În cazul în care candidatul va pica interviul, el poate merge repetat la inter-
viu abia după 3 luni. Totuşi, dacă candidatul merge la un seminar de orientare şi
instruire verbală, organizat de Departamentul Resurse Umane, el nu este obligat să
aştepte scurgerea termenului de 90 de zile.
7. Evaluarea medicală şi cea psihologică. Evaluarea medicală constă în
examinarea: grăsimea corpului (conform standardelor de admisibilitate, bărbaţii
nu pot avea mai mult de 22% şi femeile nu mai mult de 30%); vederea şi auzul.
Rezultatele examinării medicale sunt valabile 12 luni, iar cele psihologice –
18 luni.
8. Certificarea şi admiterea la Academia de Poliţie. Certificarea şi admite-
rea la Academia de Poliţie sunt etapele finale ale procesului de selecţie. De menţi-
onat că, eliberarea certificatului privind trecerea cu succes a tuturor etapelor pro-
cesului de selecţie încă nu garantează admiterea la Academia de Poliţie. De regulă,
71 26-27 octombrie 2010
către LAPD se furnizează o listă mult mai mare de candidaţi decât funcţiile vacante.
Prin urmare, LAPD poate alege dintr-un număr mai mare de candidaţi, anume pe
acei, pe care îi consideră mai pregătiţi pentru a fi ofiţeri de poliţie şi respectiv pen-
tru a fi admişi la Academia de Poliţie.
Într-un final, admiterea la studii la Academia de Poliţie se face de către şi
prin ordinul LAPD.
9. Studiile la Academia de Poliţie. În cazul în care candidatul a trecut cu
succes de toate etapele de selecţie şi a primit oferta de serviciu de la LAPD, el ur-
mează să fie îndreptat la studii spre Academia de Poliţie.
Studiile şi trainingul în cadrul Academiei de Poliţie durează 6 luni de zile şi
sunt gratuite.
Pe timpul aflării sale la studii, ofiţerii primesc salarii depline ca pentru ofiţeri
de poliţie începători. De fapt, salariul unui ofiţer de poliţie începător cu studii me-
dii complete este de 45,226 USD/anual [12]. Prin urmare, pe timpul aflării sale în
Academia de Poliţie timp de 6 luni, ofiţerii de poliţie vor primi în total, exact jumă-
tate din suma respectivă. Fiecare absolvent, după expirarea perioadei de probă de 6
luni de zile, va primi o majorare considerabilă de salariu (până la 10%). Iar după 12
luni de serviciul în LAPD urmează iarăşi o majorare salarială de circa 10% [13].
În cadrul Academiei de Poliţie, ofiţerii studiază:
a) dreptul;
b) relaţiile umane (training-uri în diversitate culturală şi toleranţă; probleme
de hărţuială sexuală; relaţiile cu mass-media; managementul stresului; relaţiile cu
persoanele cu dezabilităţi; probleme din comunitate; persoanele dispărute; crimele
de ură şi violenţa domestică);
c) limba spaniolă (având în vedere comunitatea extinsă de vorbitori de lim-
bă spaniolă din Los Angeles);
d) tehnici preliminare de investigaţii;
e) perfectarea proceselor verbale;
f) tactici şi tehnici de patrulare; percheziţii; oprire a autoturismelor etc.;
g) tragerea în ţintă şi politici de tragere [14];
h) conducerea autovehiculelor;
i) pregătirea fizică, autoapărarea şi aplicarea forţei fizice. De fapt, pregătirea
fizică este atât de complexă şi complicată, motiv pentru care recruţii sunt încurajaţi
să demareze pregătirea sa fizică cu mult timp înainte de începerea procesului de
selecţie pentru angajarea în cadrul LAPD.
j) training-uri specifice LAPD (spre exemplu, studierea operării compute-
rului de la bordul autovehiculului de serviciu).
În concluzie:
Aparent, procesul de recrutare a ofiţerilor de poliţie este extrem de dificil,
lent şi greoi. Durata medie a procesului de recrutare a ofiţerilor de poliţie este de
cel puţin 200 de zile. Aceasta se explică prin faptul că ofiţerii de poliţie sunt un corp
de elită al statului, sunt profesionişti şi sunt trataţi ca atare.
Astfel, recent în cadrul unui studiu, se menţiona că unui ofiţer recrutat îi
revin în medie circa 27 de candidaţi respinşi [15].
Referinţe:
1. LAPD (abrevierea de la – Los Angeles Police Department) se traduce din en-
gleză ca – Departamentul de Poliţie din Los Angeles. În continuare, în textul
articolului va fi folosită abrevierea LAPD
2. Pentru un studiu suplimentar al organizării şi funcţionării LAPD a se vedea:
http://www.lapdonline.org/
3. Date furnizate de Wikipedia Free Encyclopedia: http://en.wikipedia.org/wiki/
Los_Angeles_Police_Department
4. A se vedea Raportul Biroului de Statistici Judiciare – „Local Police Depart-
ments, 2003”, plasat pe site-ul: http://bjs.ojp.usdoj.gov/content/pub/pdf/lpd03.
pdf
5. Pentru un studiu suplimentar al coraportului dintre populaţie şi numărul
ofiţerilor de poliţie a se vedea: Los Angeles Police Department News Relea-
se, Thursday, January 5, 2006. Sursa de inspiraţie: http://www.lapdonline.org/
january_2006/news_view/3729
6. Primarul de Los Angeles – Antonio Villaraigosa şi fostul şef al poliţiei – Willi-
am J. Bratton au stabilit drept prioritate de bază extinderea statelor de personal
al LAPD. În anul 2006, primarul şi şeful poliţiei au anunţat un plan de 5 ani de
extindere a statelor LAPD cu 1.000 de unităţi şi de angajare a 1.000 de ofiţeri.
7. http://www.lapdauthors.com/los_angeles_police_department_history.html
8. A se vedea Raportul Biroului de Statistici Judiciare al SUA. – Managementul
organelor de drept şi statisticile administrative ,2000: Date statistice pentru fi-
ecare stat al SUA şi agenţiile locale cu cel puţin 100 de ofiţeri. Sursa raportului:
http://web.archive.org/web/20080313170833/http://www.ojp.usdoj.gov/bjs/
pub/pdf/lemas00.pdf
9. A se vedea: http://www.joinlapd.com/testing.html
10. Pentru un studiu adăugător al Programului de Fitness elaborat de LAPD a se
vedea: http://per.lacity.org/psb/lapd_tips.htm De asemenea, pentru a consulta
broşura Programului a se vedea: http://www.joinlapd.com/pdf/LAPD%20Fit-
ness%20Brochure.pdf
11. Spre exemplu, din numărul total de 2,845 de candidaţi, tocmai 1,181 au picat
examenul la poligraf.
12. Pentru deţinătorii diplomelor colegiale, salariul de pornire anual este de 47,043
USD, iar pentru un ofiţeri de poliţie începător – deţinător ai unei diplome de
studii superioare, salariul va constitui 48,880 USD/anual.
13. http://www.joinlapd.com/salary.html
14. LAPD le cere insistent candidaţilor să nu se autoinstruiască în domeniul tra-
gerii în ţintă înainte de studiile la Academia de Poliţie. Aceasta deoarece, se
consideră că e mai simplu de instruit o persoană de la zero decât de dezvăţat
de tehnici greşite şi erori. În acest sens, LAPD dispune de tiruri şi specialişti
profesionişti care instruiesc eficient ofiţerii de poliţie.
15. A se vedea suplimentar despre problemele în recrutarea ofiţerilor de poliţie:
http://www.thefreelibrary.com/LAPD+HIRING+CUFFED+RECRUITMENT
+PROCESS+%27LENGTHY,%27+JURY+FINDS-a079093729
73 26-27 octombrie 2010
Bibliografie selectivă:
1. Asch, Beth J., and Bruce R. Orvis, Recent Recruiting Trends and Their Implica-
tions: Preliminary Analysis and Recommendations, Santa Monica, Calif.: RAND
Corporation, MR-549-A/OSD, 1994.
2. Blankstein, Andrew, and Richard Winton, “LAPD Force Grows to Record Le-
vels,” in Los Angeles Times, 2 Martie, 2009.
3. http://latimesblogs.latimes.com/lanow/2009/03/lapd-force-grow.html
4. Cavanaugh, Kerry, “LAPD Recruits in the Middle of a Budget Fight,” Daily
News (Los Angeles), Valley edition, 26 Februarie, 2008, p. A3.
5. Glenn, Russell W., Barbara Raymond, Dionne Barnes-Proby, Elizabeth Willi-
ams, John Christian, Matthew W. Lewis, Scott Gerwehr, and David Brannan,
Training the 21st Century Police Officer: Redefining Police Professionalism for
the Los Angeles Police Department, Santa Monica, Calif.: RAND Corporati-
on, MR-1745-LAPD, 2003. http://www.rand.org/pubs/monograph_reports/
MR1745/
6. Polisar, Joseph M. et al., Mobilizing the Community for Minority Recruitment
and Selection: A Strategy to Leverage Community Assets to Enhance Recruitment
and Placement of Minorities, Washington, D.C.: United States Department of
Justice, Office of Community Oriented Policing Services, Decembrie 2003.
7. Ridgeway, Greg, Nelson Lim, Brian Gifford, Christopher Koper, Carl Matthies,
Sara Hajiamiri, and Alexis Huynh, Strategies for Improving Officer Recruitment
in the San Diego Police Department, Santa Monica, Calif.: RAND Corporation,
MG-724-SDPD, 2008: http://www.rand.org/pubs/monographs/MG724
8. Scrivner, Ellen M., Innovations in Police Recruitment and Hiring: Hiring in the
Spirit of Service, Washington, D.C.: Office of Community Oriented Policing
Services, U.S. Department of Justice, 2006.
9. Switzer, Merlin E., Recruitment and Retention: Best Practices Update, Sacra-
mento, Calif.: California Commission on Peace Officer Standards and Training,
POST2005TPS-0371A, Aprilie 2006.
10. http://www.post.ca.gov/training/bestpractices/RecruitmentBestPrac.pdf
Юрий Борисович ИРХИН,

кандидат психологических наук,
Национальная академия внутренних дел, г. Киев, Украина
ПРОФЕССИОНАЛЬНО-ПСИХОЛОГИЧЕСКИЙ ОТБОР НА СЛУЖБУ

В ОРГАНАХ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ УКРАИНЫ
Прием граждан Украины на службу в органах внутренних дел является

главенствующей составной частью общегосударственной системы профес-
сиональной ориентации населения, осуществляемой в соответствии с зако-
ном Украины «О милиции», Положением о прохождении службы рядовым и
начальствующим составом органов внутренних дел и нормативно-правовых
актов МВД Украины.
Профессионально-психологический отбор на службу в органах вну-
тренних дел – это комплексное исследование личности с целью прогнозиро-
вания его профессиональной пригодности на основе имеющихся у нее физи-
ческих и психических свойств.
Профессионально-психологический отбор представляет собой спе-
циально организованный исследовательский процесс, целью которого есть
определение степени и возможности психофизиологической и социально-
психологической пригодности кандидатов на службу за сложными ответ-
ственными профессиями согласно нормативным требованиям.
Профессионально-психологический отбор в органах внутренних дел
Украины представляет собой комплекс мероприятий, направленный на осу-
ществление качественного комплектования должностей рядового и началь-
ствующего состава на основе обеспечения соответствия профессионально
важных индивидуально-психологических качеств и способностей граждан,
желающих работать в органах внутренних дел, и сотрудников органов вну-
тренних дел требованиям профессиональной деятельности.
Основными задачами системы профессионально-психологического от-
бора в органах внутренних дел Украины являются:
–– оценка психологической пригодности кандидатов к конкретному
виду деятельности и прогноз успешности их профессионального обучения;
–– оценка уровня профессиональной адаптации кандидатов;
–– рациональное распределение кандидатов по различным видам слу-
жебной деятельности;
75 26-27 octombrie 2010
–– выявление лиц с асоциальными установками, корыстной или уголов-

ной мотивацией, лиц с нервно-психической неустойчивостью и в состоянии
дезадаптации.
В системе органов внутренних дел Украины существует несколько раз-
новидностей и уровней профессионально-психологического отбора, каждый
из которых регламентирован отдельными нормативно-правовыми актами, в
частности:
1) профессионально-психологический отбор кандидатов на службу в
органах внутренних дел, в состав которого отдельным компонентом входит
психологический отбор в училища профессиональной подготовки сотрудни-
ков милиции (в основном – на должности рядового и младшего начальствую-
щего состава);
2) профессионально-психологический отбор кандидатов на учёбу в
высших учебных заведениях МВД Украины (в основном – на должности
среднего и старшего начальствующего состава);
3) психологический отбор на руководящие должности органов вну-
тренних дел Украины;
4) профессионально-психологический отбор кандидатов в миротвор-
ческие миссии;
5) профессиональный психофизиологический отбор кандидатов на
службу и обучение.
Ключевым этапом в работе по отбору кандидатов на службу в органах
внутренних дел является именно профессионально-психологический отбор.
На него возлагаются функции первичного отсева лиц, по разным причинам
неподходящих к правоохранительной деятельности.
Профессионально-психологический отбор осуществляется исключи-
тельно по методикам, утвержденным руководством психологической служ-
бы Министерства внутренних дел Украины и прошедшим специальную пси-
хометрическую экспертизу.
По своей структуре профессионально-психологический отбор включа-
ет следующие этапы:
1) предварительное профориентационное консультирование;
2) социально-психологическое изучение;
3) профессиональная психодиагностика;
4) принятие решения о профессионально-психологической пригодно-
сти кандидата.
Предварительное профориентационное консультирование осущест-
вляется при первичном изучении кандидата и предусматривает получение
начальной психологической информации о личности кандидата с целью пла-
нирования процедуры психологического отбора и предоставления кандидату
рекомендаций о целесообразности дальнейшего отбора (подбора или добо-
ра) согласно требованиям выбранной специальности.
Социально-психологическое изучение помогает решить целый ряд ка-
дровых задач, среди которых главное место занимают:
–– определение мотивов поступления на службу;
–– определение профессиональной направленности;

–– оценку нравственных качеств;
–– установление трудовой активности;
–– выяснение условий воспитания и развития;
–– установление уровня общей осведомленности и эрудированности;
–– выявление наличия коммуникативных способностей и навыков;
–– определение особенностей общения и поведения.
Профессиональная психодиагностика – это структурный анализ лично-
сти кандидата, который осуществляется с целью установления соответствия
его психологического профиля с требованиями выбранной профессии (соот-
ветствие профессиограммам основных милицейских специальностей).
Важной особенностью в общем процессе профотбора кандидатов на
службу в органах внутренних дел Украины является то, что предварительное
профориентационное консультирование, социально-психологическое изуче-
ние и профессиональная психодиагностика осуществляются до прохождения
кандидатами военно-врачебной комиссии и проведения спецпроверок. Та-
кой подход позволяет избавиться от напрасной траты времени и людских
ресурсов на прохождение особенной части профотбора.
По результатам осуществления первых трех этапов профессионально-
психологического отбора психолог подает руководству органа или подраз-
деления свои рекомендации о целесообразности дальнейшего осуществления
процедуры профессионального отбора кандидата.
Принятие окончательного решения о профессионально-
психологической пригодности кандидата и наиболее рациональному исполь-
зованию его на службе (по специальности) осуществляется психологом на осно-
ве обобщения материалов профконсультации, социально-психологического
изучения, профессиональной психодиагностики с учетом психологических
аспектов результатов специальной проверки и военно-врачебной комиссии
по следующим уровням:
А – годен, соответствует требованиям выбранной профессии (специ-
альности);
Б – частично пригоден, соответствует требованиям выбранной про-
фессии (специальности) по подавляющему большинству профессионально
значимых критериев, а также при отсутствии серьезных противопоказаний,
требует усиленного внимания на этапе адаптации к условиям службы;
В – непригодный, не отвечает требованиям избранной профессии (спе-
циальности). Констатируется наличие серьезных противопоказаний.
По результатам профессионально-психологического отбора психолог
готовит расширенную справку (заключение), в которую включается психоло-
гическая характеристика кандидата и заносится вывод о его пригодности.
Результаты изучения индивидуально-психологических особенностей
личности кандидатов заносятся в карты психологического сопровождения
сотрудников.
При принятии окончательного решения особое внимание следует уде-
лять негативным чертам личности, обусловливающим непригодность канди-
77 26-27 octombrie 2010
дата к прохождению службы в органах внутренних дел:

–– эгоцентризм, злопамятность, агрессивность, импульсивность, аф-
фективность, неуравновешенность;
–– трусость, замкнутость, равнодушие;
–– повышенная эмоциональная чувствительность, пессимизм, рани-
мость;
–– самоуничижение, самобичевание и аутоагрессивные наклонности;
–– склонность к злоупотреблению алкоголем;
–– отрицательная мотивация к службе в милиции, нежелание носить
форменную одежду, тяготения службой;
–– случаи немедицинского употребления психотропов;
–– характер семейных отношений, бытовые трудности и их причины,
материальные условия, наличие родственников с психическими заболева-
ниями, больных алкоголизмом или наркоманией, а также покончивших или
пытавшихся покончить жизнь самоубийством.
При проведении профессионально-психологического отбора канди-
датов на службу в органах внутренних дел Украины сегодня используют-
ся психодиагностические методики КОТ (короткий отборочный тест), тест
Р. Кеттелла 16-РF-187, методика определения направленности личности
Смекала-Кучера. При получении недостоверных данных по методике Р. Кет-
телла дополнительно используется психодиагностический опросник Л.Т. Ям-
польского или опросник FPI, а также многоуровневый личностный опросник
«Адаптивность».
По результатам заключения профессионально-психологической при-
годности, социально-правового изучения кандидата, медицинского осмотра
во военно-врачебных комиссиях, результатов сдачи нормативов по физиче-
ской подготовке комплектующими органами внутренних дел принимается
решение о его направлении на службу в органах внутренних дел или для по-
ступления в ведомственные учебные заведения.
Кандидаты, которые по результатам профессионально-
психологического отбора получили заключение «не рекомендуется», ком-
плектующими органами внутренних дел на службу в органах внутренних дел
и учёбу в ведомственных учебных заведениях не направляются.
Чёткая и налаженная система профессионально-психологического от-
бора кандидатов на службу в органах внутренних дел Украины позволяет
своевременно выявлять лиц, которые могут предать интересы службы, имеют
несанкционированные отношения с криминальными элементами, проявля-
ют агрессивность в поведении, дерзость, тяготятся выполнением своих обя-
занностей. Таким образом, благодаря налаженной системе профессионально-
психологического отбора мы имеем возможность обеспечить высокую
степень профессиональной эффективности и психологической надёжности
персонала органов внутренних дел.
Александр Александрович КИСЕЛЁВ,

кандидат юридических наук, доцент, начальник Факультета заочного обучения
сотрудников органов внутренних дел Днепропетровского
государственного университета внутренних дел
Светлана Александровна ТИЩЕНКОВА,
кандидат юридических наук, доцент, ученый секретарь
Днепропетровского государственного университета внутренних дел,
ОСНОВНЫЕ ФАКТОРЫ, СОЗДАЮЩИЕ РИСКИ ДЛЯ ЖИЗНИ И ЗДОРОВЬЯ

СОТРУДНИКОВ МИЛИЦИИ УКРАИНЫ ПРИ ИСПОЛНЕНИИ ОБЯЗАННОСТЕЙ ПО
ОХРАНЕ ОБЩЕСТВЕННОГО ПОРЯДКА И БОРЬБЕ С ПРЕСТУПНОСТЬЮ
Развитие Украины как правового, демократического государства на

основе обеспечения и укрепления законности и правопорядка, соблюдения
прав и свобод граждан, предусмотренных Конституцией и действующим за-
конодательством, в значительной мере зависит от деятельности милиции,
которая является государственным вооруженным органом исполнительной
власти, защищающим жизнь, здоровье, права и законные интересы граждан,
все формы собственности, природную среду, интересы общества и государ-
ства от противоправных посягательств [1].
Опасность, которой подвергаются работники органов внутренних дел
при исполнении служебных обязанностей, является разнообразной по содер-
жанию, силе воздействия, последствиями для жизни и здоровья и другими
характерными признаками. Практика показывает, что обеспечение безопас-
ности деятельности личного состава органов внутренних дел еще не нахо-
дится на должном уровне, поскольку ежегодно гибнет и получает тяжелые
ранения, увечья значительное количество сотрудников органов внутренних
дел [2]. Так, за годы независимости Украины при исполнении служебных
обязанностей погибли 988 сотрудников милиции и 7031 получили ранения.
Только в 2010 году погибло 11 и ранено 134 работники [3].
Исследования, проведенные в разных странах мира, в том числе и в
Украине, показывают, что вероятность стрессовых, экстремальных ситуаций,
опасных для жизни в деятельности полицейского (милиционера) составляет
7,7 балла и уступает она только работе шахтеров (8,3 балла). Иными словами,
работа сотрудника милиции, как и полицейского за рубежом, является одной
из наиболее опасных, она превышает все другие профессии по склонности к
стрессу и опасности: пожарника (6,7 балла), военного (4,7 балла); работника
банка (3,7 балла) и др.
79 26-27 octombrie 2010
Важно учитывать и тот факт, что сотрудник органов внутренних дел

при исполнении обязанностей сам может быть объектом посягательства и
одновременно обязан прекратить всякое посягательство на другие охраняе-
мые объекты, то есть сознательно рисковать своим здоровьем или даже жиз-
нью для устранения опасности. Ни одна из других профессий этого не требу-
ет от своих представителей [4].
Многочисленные факты преступных посягательств на жизнь и здоро-
вье работников ОВД Украины при выполнении ими служебных обязанно-
стей, причем последние зачастую выступают непосредственной целью напа-
дения или же препятствием на пути достижения основной преступной цели
говорят сами за себя. Для обеспечения охраны жизни и здоровья сотрудни-
кам ОВД необходимо соблюдать правила личной безопасности.
Обеспечения права на жизнь и деятельность в условиях, отвечающих
требованиям безопасности, на охрану здоровья и медицинскую помощь, га-
рантируется работникам милиции наравне с другими гражданами Конститу-
цией Украины.
Под личной безопасностью конкретного работника милиции понимают
систему организационно-правовых и тактико-психологических мероприятий,
позволяющих обеспечить сохранение жизни и здоровья работника ОВД и под-
держание высокого уровня эффективности его профессиональных действий [5].
Анализ чрезвычайных ситуаций, событий, связанных с потерями лич-
ного состава, свидетельствует, что основными факторами, которые приво-
дят к несчастным случаям, ранениям или гибели работников милиции при
исполнении ими служебных обязанностей, являются: недостаточное знание
нормативных актов и положений, регламентирующих деятельность работ-
ника милиции в экстремальных ситуациях; несоблюдение требований лич-
ной безопасности; ослабление контроля за своими действиями; переоценка
собственных сил и возможностей, несвоевременный вызов помощи; недоста-
точный уровень боевой и физической подготовки, пренебрежение использо-
ванием средств индивидуальной защиты, отсутствие практических навыков
действий в экстремальных однотипных ситуациях; незнание природы кон-
фликтов, методов их преодоления и неумение ориентироваться в условиях
обострения конфликтной обстановки [6]; неполное обеспечение табельным
оружием и специальными средствами активной обороны.
МВД Украины обращает внимание на неудовлетворительное состояние
проведения практических занятий и тренировок по отработке тактики дей-
ствий личного состава в типичных и экстремальных ситуациях, в том числе
по задержанию вооруженных преступников и других правонарушителей.
Под экстремальными ситуациями следует понимать совокупность об-
стоятельств, при которых правонарушитель создает опасность жизни или
здоровью работника милиции.
Источниками опасности могут быть: противоправное поведение лица,
действие стихийных сил природы, техногенная авария или катастрофа. При
этом работник милиции должен осознавать, что указанные факторы могут
нанести ему физический или психологический вред, привести к несчастному
случаю, возможно и гибели. Наиболее типичными случаями (когда речь идет

о сохранении жизни и здоровья работника ОВД) являются: осмотр подва-
лов, чердаков, нежилых зданий, новостроек и других мест возможного на-
хождения уголовного элемента; осмотр объектов охраны при срабатывании
охранной сигнализации; прибытие на место только совершенного или еще
продолжающегося насильственного преступления, а также к месту в котором
скрывается человек, разыскиваемый в связи с совершением тяжкого пре-
ступления; проведение следственного действия при возможном вооружен-
ном сопротивлении преступников; нахождение в засаде; конвоирование лиц,
склонных к побегу, физически более сильных или конвоирование группы
лиц; проверка в ночное время документов водителя, подозреваемого в по-
хищении автотранспорта.
Чаще экстремальные ситуации возникают при предотвращении хули-
ганства или других правонарушений, которые возникают улицах или в обще-
ственных местах, во время доставления правонарушителя в орган милиции,
составление документов в его присутствии. Наблюдается стереотипность по-
ведения, как правонарушителей, так и работников милиции в типичных экс-
тремальных ситуациях.
Экстремальные ситуации, связанные с прекращением хулиганства и
других правонарушений на улицах или общественных местах, развиваются
примерно по такой схеме. При выявленных правонарушениях работник ми-
лиции требует от правонарушителя (правонарушителей) прекращение проти-
воправных действий и принимает меры по их задержанию. Правонарушитель
(правонарушители) в этих случаях объединяются с целью противодействия
работнику милиции. Такие ситуации характеризуются: значительным коли-
чеством участников правонарушений; применением при противодействии
для причинения телесных повреждений ножей, кастетов, бритв и других
орудий; вовлечением других лиц в противодействии сотруднику милиции;
возрастанием у участников групповых правонарушений агрессивности и
ощущение безнаказанности; возможностью у правонарушителей свободно
скрыться с места происшествия; невозможностью сразу после прибытия на
место происшествия установить виновных в совершении правонарушения.
Потери, которые понесли сотрудники милиции, в основном стали ре-
зультатом: переоценки собственных возможностей по прекращению право-
нарушения и задержания правонарушителей; несвоевременного уведом-
ления дежурных частей о групповых нарушениях общественного порядка;
отсутствием навыков действий в подобных ситуациях; незнания основ груп-
повой психологии; неготовностью воспользоваться помощью граждан для
прекращения правонарушения.
Во время доставления в орган внутренних дел правонарушители при-
нимают меры для побега, нанося при этом работнику милиции телесных
повреждений. Для этих ситуаций характерно: концентрацией усилий право-
нарушителя с целью побега; попытки правонарушителя отвлечь внимание
работника милиции с целью ослабить его бдительность; попыткой правона-
рушителя спровоцировать ситуацию, которая бы создавала у окружающих
81 26-27 octombrie 2010
лиц впечатление неправомерности действий со стороны работника милиции;

наличием соучастников правонарушения, о которых работникам милиции
не известно.
Потери, которые понесли работники милиции в данных ситуации, в
основном стали следствием: непринятие во внимание численного превосход-
ства правонарушителей, которых доставляют работники милиции; неисполне-
нием или ненадлежащим исполнением работником требований инструкций
регламентирующих правила личного досмотра и досмотра вещей лиц, достав-
ляемых; ненадлежащим контролем за действиями правонарушителя и дей-
ствиями окружающих; неиспользованием специальных средств, ограничиваю-
щих движения правонарушителя; сопровождение на значительное расстояние
правонарушителей в необорудованных для этого транспортных средствах или
в пешем порядке; неприведением оружия в боевую готовность и специальных
средств в положение, которое позволяет их быстро применять [7].
Итак, выполнение служебных обязанностей, особенно связанных с за-
держанием правонарушителей, преступников или их доставкой может пере-
расти в открытое противостояние, к которому сотрудник милиции должен
быть готов (например, при проверке документов, которые характеризуют-
ся неопределенностью, доставкой правонарушителей пешим порядком, на
транспорте и т.п.).
Личная безопасность является результатом реализации комплекса ме-
роприятий, направленных на снижение уровня профессионального риска до
реально возможного минимума, что позволяет гарантировать сохранность
жизни и здоровья, нормального психического состояния и дееспособности ра-
ботника милиции при эффективном решении оперативно-служебных задач.
Проведенный анализ чрезвычайных происшествий, при которых ра-
ботники ОВД были тяжело ранены или погибли, позволяет констатировать,
что существуют такие тактико-операционные и ситуативно-психологические
факторы, действие которых вызывает непоправимые последствия.
Кроме того, вероятность чрезвычайных событий в сфере профессио-
нальной деятельности сотрудника ОВД значительной степени зависит от та-
кой индивидуально-психологической особенности, как склонность к риску.
Весьма печальная статистика свидетельствует, что от 7 до 12 процен-
тов сотрудников ОВД погибают, подвергаются тяжелым физическим и пси-
хическим травмам при исполнении служебных обязанностей и так или ина-
че связанных с ними действий и острых постэкстремальних переживаний.
К сожалению, сегодня еще существует мнение, что при условиях строгого
соблюдения сотрудниками ОВД правовых и организационных требований в
служебной деятельности, экстремальные ситуации являются чрезвычайными
и не типичными. Но это не соответствует действительности, экстремальные
ситуации являются достаточно типичными в функциональном смысле прак-
тической деятельности специалистов определенных служб и подразделений.
Одним из наиболее важных факторов безопасного поведения работ-
ника ОВД, требует существенной перестройки межличностных отношений
и стереотипов поведения, является комплекс приемов обеспечения личной
безопасности при общении в различных социальных группах, и умение про-

тивостоять провокациям.
Как отмечалось выше, обеспечение личной безопасности сотрудника
ОВД предопределяется его индивидуально-психологическими особенностя-
ми, уровнем физического развития и интеллекта, нравственными принципа-
ми личности, навыками и умениями разрешать конфликтные ситуации, спо-
собностью к самостоятельному анализу профессиональной деятельности с
целью разработки новых элементов стратегии и тактики, совершенствование
средств и приемов эффективного выполнения оперативно-служебных задач.
Анализ опыта специалистов ОВД свидетельствуют, что сотрудникам
милиции присуще игнорирование опасности, намеренное блокировании
мыслей о ней, что является крайне вредным.
Следует подчеркнуть, что любые организационно-правовые, мате-
риально-технические, управленческие и другие меры не могут быть эффек-
тивными без осознанных и целенаправленных усилий самого работника по
обеспечению личной безопасности. Но самое главное - это деятельность по
повышению своего профессионального уровня, активное осмысление про-
фессионального опыта своих коллег.
Для этого необходимо постоянно изучать и совершенствовать стра-
тегию, тактику, средства и приемы обеспечения личной безопасности, осо-
бенно в экстремальных условиях. Следует не только усваивать такие знания
и умения, но и формировать готовность к их реализации в ходе решения
оперативно-служебных задач.
1. О милиции: Закон Украины от 20 декабря 1990 р. // ВВР УРСР.–1991.–№
4.–Ст. 1.
2. А.В. Негодченко, Организационно-правовые основы деятельности органов
внутренних дел по обеспечению прав и свобод человека: Монография, Д.,
Издательство Днепр. ун-т, 2003, 448 с.
3. Анатолий Могильов, «Для милиции забота о вдовах и детях погибших
сотрудников милиции – святая обязанность» http://www.mvs.gov.ua/mvs/
control/main/uk/publish/printable_article/396277/ –2010.08.20
4. О.М. Бандурка, Управление в органах внутренних дел Украины: Учебник,
Х., Ун-т внутр. дел, 1998.
5. Ю.В. Александров, В.І. Антипов, Г.М. Братель и др., Все об оружии. Виды,
порядок приобретения, использования и хранения: Научно-практическое
пособие / Под ред. Я.Ю. Кондратьєва, К., УАВС, 1996.
6. Г.О. Юхновець, В.Г. Андросюк, Л.І. Казмиренко и др., Обеспечение лич-
ной безопасности сотрудников при исполнении служебных обязанностей:
Научно-практические рекомендации / Под ред. М.І. Ануфриева, Я.Ю.
Кондратьєва, К., Национальная академия внутренних дел Украины, 1999.
7. Н.И. Дмитренко, Д.Г. Заброда, Действия участковых инспекторов мили-
ции в экстремальных ситуациях: Методические рекомендации, Д., Дне-
пропетровский юридический институт внутренних дел, 2001.
83 26-27 octombrie 2010
А.И. КОЗАЧЕНКО,
кандидат юридических наук, старший научный сотрудник,
доцент кафедры ОРД Национальной академии внутренних дел Украины
ФАКТОРЫ РИСКА В ОПЕРАТИВНО-РОЗЫСКНОЙ ДЕЯТЕЛЬНОСТИ
Проблема риска в оперативно-розыскной деятельности не нова.

Ее аспекты рассматривались в работах Л.Ш. Берекашвили, А.Ф. Возного,
Д.В. Гребельского, Э.А. Дидоренко, Е.С. Дубоносова, В.П. Крошко, В.В. Ни-
колюка, В.А. Алейникова, Б.Г. Розовского, Г.К. Синилова, А.Ю. Шумилова и
других именитых ученых. Среди последних научных разработок выделяется
диссертационное исследование Д.А. Бабичева «Принятие решений в состоя-
нии риска о проведении оперативно-розыскных мероприятий подразделе-
ниями ОВД». В тоже время, детальный анализ указанных работ показывает
недостаточное внимание ученых к определению факторов, обуславливающих
риск при принятии и реализации решений в ОРД. Именно этому вопросу и
посвящено наше выступление.
Исторически термин “риск” пришел в лексикон с давних времен в свя-
зи утверждением представления о человеке как о субъекте принятия реше-
ний. В Древней Греции моряки риск понимали как скалу (rizikon), которая
угрожает кораблекрушением, утратой товара, гибелью людей. В переводе с
португальского языка риск означает “отвесная скала”. В значении “лавиро-
вать между скал” (то есть рисковать) термин проник в Италию, Францию, а
в начале ХІХ века – и в Россию. Моряки им обозначали опасность, которая
угрожала их суднам.
Современными исследованиями доказано, что состояние риска имеет
объективно-субъективную природу. С одной стороны, риск проявляется в
отображении личности реально существующих в общественной жизни явле-
ний и процессов, сторон деятельности, что в конечном результате не зависят
от сознания человека (объективная природа). С другой – люди неодинаково
воспринимают одну и ту же степень риска в связи с разными психологически-
ми, идеологическими, моральными ориентациями (субъективная природа).
Такая концепция в целом характерна и для ОРД. Она позволяет опре-
делить объективные и субъективные факторы, обуславливающие возникно-
вение риска при принятии и реализации решений работниками оперативных
подразделений.
К обозначенным субъективным факторам, на наш взгляд, можно отнести:
–– отсутствие таких важных для оперативной работы личностных
психологических качеств работников оперативных подразделений, как ре-
шительность, смелость, склонность к правомерному риску, способность к

содержательному анализу полученной информации, прогностические воз-
можности, которые в совокупности влияют на адекватное и своевременное
реагирование на проявления преступного характера;
–– негативное отношение работников оперативных подразделений к
проведению тех мероприятий, которые могут не достичь желаемых резуль-
татов, содержат вероятность наступления негативных последствий;
–– незначительный опыт работников оперативных подразделений в
принятии решений в неординарных ситуациях, что может привести к не-
правильному оцениванию значимости информации и фиксации внимания
на несущественных моментах;
–– низкий уровень профессионализма работников оперативных под-
разделений, который состоит, прежде всего, в неумении определять опти-
мальный объем информации, необходимой для принятия решения;
–– неудовлетворительное состояние здоровья и подготовка лиц, кото-
рые привлекаются к решению задач ОРД как исполнители решений.
К объективным факторам, обуславливающим состояние риска при
принятии и реализации решений, можно отнести:
–– динамичность изменения оперативно-розыскной ситуации;
–– дефицит информации, необходимой для принятия решения (напри-
мер, в связи с недостаточным количеством оперативных источников);
–– излишек информации, необходимой для принятия и реализации ре-
шения;
–– противоречивость информации, полученной, например, от ненадеж-
ных источников;
–– дефицит времени на анализ ситуации, на точное определение цели,
выбор наилучшего варианта решения;
–– вероятность нежеланного вмешательства в развитие событий со-
трудников других служб и подразделений, а также ведомственного руковод-
ства, прокуратуры, суда;
–– низкий уровень технической оснащенности, неудовлетворительное
обеспечение другими материальными ресурсами;
–– вероятность „утечки информации” и сообщения ее разрабатывае-
мым лицам;
–– высокий уровень преступного противодействия, которое проявляет-
ся в организованности, контрразведке, утверждении и усилении криминаль-
ных позиций.
Как нам кажется, комплекс обозначенных факторов осуществляет су-
щественную психологическую нагрузку на сознание работников оператив-
ных подразделений, влияет на их отношение к возможности недостижения
поставленной оперативно значимой цели в условиях неопределенности. В
связи с этим, данные факторы в обязательном порядке должны учитывать-
ся при принятии и реализации оперативно-розыскных решений в условиях
риска.
85 26-27 octombrie 2010
Iurie LARII,
prorector pentru ştiinţă al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Liliana CREANGĂ,
cercetător ştiinţific al Centrului de cercetări ştiinţifice
al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand
FACTORII CARE FAVORIZEAZĂ CORUPŢIA ÎN OAI

ŞI STRATEGIILE DE CONTROL A RISCURILOR DE CORUPŢIE
Méthodologie de mise en œuvre de la gestion des risques de corruption dans les composantes orga-
nisationnelles, les domaines d’activité et catégories de personnel du ministère de l’Intérieur est déterminé
par la nécessité de créer un mécanisme unique et efficace pour évaluer les risques de corruption au niveau
institutionnel.
Realizarea metodologiei pentru managementul riscurilor de corupţie în cadrul

componentelor organizatorice, domeniilor de activitate şi a categoriilor de personal
ale Ministerului Afacerilor Interne este determinată de nevoia creării unui mecanism
unic şi eficient pentru evaluarea riscurilor de corupţie la nivel instituţional.
Ea îşi propune să răspundă cât mai bine nevoilor, prin natura lor diverse şi
în continuă evoluţie, ale personalului şi activităţilor specifice ale instituţiei, şi tinde
să privilegieze o abordare pragmatică, constând în clarificarea noţiunii de risc de
corupţie şi propunerea unei metode care să permită, pentru un domeniu de activi-
tate dat, identificarea, descrierea, evaluarea, controlul, monitorizarea şi reevaluarea
riscurilor de corupţie susceptibile să se manifeste în contextul acestuia.
Pentru a evita eventualele erori în activitatea profesională trebuie respectate
unele principii care stau la baza managementului riscurilor de corupţie:[1]
–– Legalitatea- acesta se efectuează în concordanţă cu un cadru de analiză
standardizat (metodologie), principiul respectându-se în toate etapele, inclusiv
prin asigurarea protecţiei informaţiei obţinute;
–– Transparenţa- instituţia difuzează informaţii privind rezultatele evaluării
în măsura în care transparenţa procesului de evaluare nu aduce atingere reglemen-
tărilor în vigoare, vieţii private a persoanei ori nivelului de obiectivitate al proce-
sului de evaluare;
–– Participarea- acesta se efectuează cu antrenarea şi consultarea tuturor
părţilor interesate (componente ale MAI, diverse categorii de angajaţi, parteneri
externi şi beneficiari ai serviciilor publice), acestea fiind cooptate în mod activ în
cadrul procesului sub forma rupurilor de lucru pentru prevenirea corupţiei;
–– Angajamentul- acesta trebuie iniţiat şi susţinut de către conducerea in-
stituţiei, în special în cadrul comunicării referitoare la riscurile de corupţie şi a
formării personalului cu privire la problematica aferentă acestora;
–– Adaptabilitatea- instituţia utilizează metode şi instrumente adaptate situa-

ţiei sale particulare, luând în considerare organizarea proprie, efectivul de angajaţi,
natura activităţilor desfăşurate ori a serviciilor publice furnizate, natura şi specifi-
cul riscurilor de corupţie, climatul său organizaţional şi etic;
–– Finalitatea - managementul riscurilor reprezintă un sprijin util pentru
conducerea instituţiei în privinţa examinării tuturor aspectelor referitoare la ac-
tivităţile desfăşurate, vulnerabile din perspectiva corupţiei, ierarhizării riscurilor
ce pot antrena consecinţe în planul integrităţii, definirii şi aplicării unor măsuri
eficiente de prevenire a corupţiei.
Factorii ce concură la producerea unei situaţii de corupţie sunt predispozanţi,
dacă ţin de structura de personalitate a făptuitorului şi favorizanţi [2], dacă ţin de ne-
cesităţi materiale mai mult sau mai puţin stringente, de presiuni din partea anturaju-
lui profesional sau de socializarea negativă în cadrul subculturii poliţiei, de observarea
unor reacţii ambigue şi neeficace ale factorilor de intervenţie şi stopare a corupţiei, de
vicii de elaborare a reglementărilor interne, susceptibile de a fi folosite pentru escamo-
tarea actelor de corupţie şi pentru neatribuirea vreunei responsabilităţi în cazul produ-
cerii unor abuzuri şi prejudicii, de circumstanţe specifice în care fapta de corupţie pare
posibilă fără consecinţe sau fără aflarea altcuiva despre producerea ei.
Nici unul dintre aceşti factori însă nu este determinant, ci contribuie în di-
verse măsuri la canalizarea spre conduita coruptibilă, iar confluenţa lor în circum-
stanţe specifice fiecărui caz determină decizia de angajare în actul de corupţie.
În continuare, vom prezenta aceste categorii de factori, arătând pentru fie-
care felul în care contribuie sau influenţează în mecanismul producerii mentalităţii
coruptibile, deciziei de săvârşire a faptului de corupţie sau situaţiei susceptibile de
corupţie, precizând şi faptul că, fiecare dintre aceştia, separat, nu poate explica de
o manieră satisfăcătoare acest proces.[3]
1.Factorii economici.
a) Sărăcia. Atunci când vorbim de sărăcie, ne referim atât la nivelul de trai al
membrilor comunităţii în care poliţiştii îşi desfăşoară activitatea, cât şi la propriul
nivel de trai al poliţiştilor. În primul caz, sărăcia va determina o multitudine de fapte
cu caracter infracţional sau contravenţional care să eludeze legislaţia momentului re-
feritoare la diverse activităţi comerciale sau lucrative sau la procurarea unor bunuri,
iar făptuitorii vor opera constant şi persistent presiuni asupra poliţiştilor pentru ca
aceştia să tolereze asemenea fapte, în schimbul mitei sau a diverselor gratificaţii.
Dacă poliţiştii respectivi percep o anumită injustiţie socială a situaţiei mate-
riale dificile a celor descrişi, în raport cu legislaţia momentului şi cu starea generală
de lucruri din societate la acel moment, este posibilă acceptarea acestor gratificaţii
sau mituiri, deşi conştientizează că se aduce un prejudiciu avutului public sau că
îşi încalcă atribuţiile şi normele de deontologie profesională, dintr-o atitudine de
empatizare cu situaţia şi cu motivaţiile celor toleraţi.
O altă situaţie se referă la faptul că, de obicei, sărăcia se suprapune şi lipsei de
instruire, ceea ce poate oferi poliţiştilor ocazia de a pretinde diferite foloase pentru
îndeplinirea unor atribuţii sau pentru servicii şi proceduri fictive, bazându-se pe
gradul scăzut de cunoaştere sau pe necunoaşterea atribuţiilor lor de către acea parte
din populaţie.
87 26-27 octombrie 2010
În al doilea caz, nivelul scăzut de trai al unor poliţişti, determinat de insufi-

cienţa salariului în raport cu nevoile lor de subzistenţă (lipsa unei locuinţe şi plata
unei chirii împovărătoare, soţie fără un loc de muncă, existenţa copiilor, diverse
cheltuieli persistente pentru plata unor tratamente medicale costisitoare sau alte
situaţii) sau de îndeplinire a atribuţiilor la un anumit nivel de imagine în comuni-
tate (de exemplu, vestimentaţie decentă şi chiar de o anumită calitate, de natură să
impună respect) poate determina implicarea poliţiştilor în acte de corupţie care să
le compenseze neajunsurile stringente.
b) Salarizarea poliţiştilor. Această problemă are în vedere mai multe aspecte
decât cel de discrepanţă între cuantumul salariului şi nivelul cheltuielilor uzuale ale
unui poliţist şi ale familiei sale, deşi aceasta este o problemă presantă pentru mulţi
poliţişti.
Munca de poliţie presupune un stres cu mult superior altor profesii, un timp
alocat peste programul obişnuit şi nenormat, imprevizibilitatea programului de
lucru, riscuri, boli profesionale, confruntări cu situaţii de acuze publice aduse poli-
ţiştilor pentru diverse situaţii neimputabile acestora.
Pentru toate acestea, salarizarea actuală se dovedeşte incapabilă de a le com-
pensa şi de a oferi tuturor categoriilor de poliţişti o posibilitate de recuperare adec-
vată a capacităţii de muncă din situaţiile descrie. În aceste condiţii, unii dintre
poliţişti se pot considera îndreptăţiţi să-şi compenseze lipsurile şi stresurile prin
beneficii provenite din diverse acte de corupţie.
c) Modalitatea de salarizare. În afara celor expuse, salarizarea implică şi un
alt aspect care o face să devină ,,insuficientă”: pe plan extern, raportarea la sistemul
de salarizare şi beneficii al altor categorii de funcţionari din cadrul celorlalte de
agenţii de control social (Procuratură, Justiţie etc.), în condiţiile în care poliţiştii
percep că lor le revine cea mai mare parte a muncii, riscurilor şi responsabilităţilor
sociale în privinţa controlării fenomenului infracţional general, la care se adaugă
şi alte atribuţii.
Această discrepanţă, alăturată uneori percepţiei corupţiei în rândul acestor
categorii de funcţionari, antrenează pentru unii poliţişti decizia angrenării în acte
de corupţie pentru accederea la un nivel de trai considerat meritat şi pentru com-
pensarea sentimentului de injustiţie perceput prin prisma acestei situaţii.
Pe plan intern, există percepţia discrepanţei între modalitatea de salarizare/
recompensare a unor categorii de poliţişti în raport cu altele, când salariul nu mai
este utilizat cu funcţia de acoperire a nevoilor, ci de subliniere a rangului şi impor-
tanţei unei poziţii. Şi această situaţie concură la producerea unui sentiment persis-
tent de injustiţie care poate precipita decizia săvârşirii unui act de corupţie.
d) Insuficienţa cantitativă şi calitativă a dotărilor materiale. Această situaţie
de fapt, pusă în evidenţă cu ocazia multor studii privind problemele poliţiştilor, se
constituie într-o veritabilă presiune atunci când împiedică realizarea activităţilor la
anumiţi parametri de eficienţă, ştiind că aceste nereuşite ar atrage sancţiuni.
Totodată, lipsurile logistice antrenează un mare consum nervos al poliţiştilor
care îşi dispută controlul asupra resurselor precare dintr-o unitate de poliţie (ma-
şini, combustibil, fonduri pentru plata informatorilor sau a expertizelor), determină
contribuţii personale care devin împovărătoare mai ales prin persistenţa lor, induc
diminuarea imaginii de autoritate publică prin etalarea lipsurilor din dotare sau din
echipament, cu efect al scăderii nivelului comportamentului celor cu care se relaţio-
nează şi pentru care trebuie să depună un efort suplimentar de a-l controla.
În consecinţă, unii dintre poliţişti se consideră nevoiţi să apeleze pentru su-
plimentarea resurselor la diverse persoane din comunitatea locală, în schimbul unor
servicii care ţin de neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu, de traficul de influenţă etc.
2. Factorii organizaţionali.[4]
a) Erorile de management. Acestea se referă la managementul şefilor sec-
toarelor de poliţie, al diferitelor direcţii, servicii, compartimente sau birouri sau al
eşaloanelor din aparatul central.
Aşa cum au relevat şi studiile privind percepţia managementului unor co-
misariate de poliţie majoritatea managerilor dovedesc lipsuri reale în relaţionarea
eficientă cu subordonaţii, dovedesc dezinteres pentru problemele acestora, lipsă
de respect, de comunicare, de acceptare a diferenţelor de opinii sau de sugestii din
partea subalternilor.
Neimplicarea în cunoaşterea şi susţinerea poliţiştilor care se confruntă cu
probleme materiale şi familiale deosebite, se poate solda uneori cu apariţia unor
acte de corupţie care ar fi putut fi prevenite.
Intoleranţa şi lipsa de comunicare şi de ascultare a opiniilor subordonaţilor
poate conduce la situaţii în care aceştia se simt descurajaţi să le raporteze şefilor
diferite situaţii abuzive, de şantaj, situaţii excepţionale în care misiunile sunt îngre-
unate de lipsuri logistice sau de personal sau de dispoziţii contradictorii, încercând
să rezolve situaţiile prin metode personale care antrenează compromisuri şi impli-
cări în acte de corupţie.
Totodată, ignorarea discrepanţelor între situaţiile de fapt date de insuficien-
ţa resurselor materiale şi umane, blocajele de ordin normativ, creşterea gradului
de agresivitate şi infracţionalitate în rândul populaţiei şi cerinţele de îndeplinire a
unor indicatori cantitativi, sub ameninţarea sancţiunilor administrative, creează
o presiune foarte mare asupra poliţiştilor, care se văd uneori obligaţi să recurgă
la diferite artificii sau compromisuri pentru denaturarea realităţii, ceea ce atrage
posibilitatea apariţiei corupţiei.
b) Lipsa unei experienţe adecvate în domeniul asistenţei psihologice. Este o
lipsa majoră care afectează poliţia din R.M ca instituţie modernă, asistenţa psiholo-
gică fiind la debutul sau în sprijinul personalului poliţiei.
Profesia de poliţist presupune o multitudine de situaţii tensionante, de stre-
suri care erodează capacitatea de muncă şi de refacere şi demotivează susţinerea
unei atitudini şi comportamente corecte şi consecvente, iar în absenţa altor posi-
bilităţi de reechilibrare, numai o asistenţa psihologică de calitate poate compensa
aceste elemente de stres.
Consilierea psihologică a celor selectaţi în instituţia poliţiei este necesara
pentru compatibilizarea motivaţiilor acestora cu realităţile profesiei sau pe par-
cursul carierei acestora pentru formarea unei deprinderi sănătoase de a recepta
realitatea situaţiilor cu care se confruntă şi de a-şi ajusta atitudinea interioară şi
comportamentul în consecinţă. Este, de asemenea, necesară realizarea unor studii
temeinice ale comportamentului uman în diferite situaţii.
89 26-27 octombrie 2010
c) Erori de selecţie şi promovare a personalului. Este vorba de lipsa unor pro-

ceduri proactive în recrutarea şi selecţionarea unui personal care dovedeşte vocaţie
de poliţist, care realizează riscurile şi greutăţile profesiei, şi le asumă şi, totodată,
dovedeşte o structură de personalitate stabilă, centrată pe un respect de sine bine
fundamentat.
Competenţa în materie juridică, aspectul şi capacităţile fizice şi capacitatea
de disciplină sunt aspecte la fel de importante ca inteligenţa, cultura şi flexibilitatea,
deoarece aceste din urmă calităţi permit păstrarea moralităţii în condiţii de frustra-
re şi de presiune a problemelor de rezolvat şi tentaţiilor.
d) Lipsa de transparenţă a procesului decizional. Reglementarea procesului
decizional nu permite încă realizarea a două aspecte esenţiale pentru scăderea vul-
nerabilităţilor în faţa corupţiei ale unei organizaţii: transparenţa acestui proces şi
participarea angajaţilor la luarea deciziilor.
Transparenţa presupune motivarea deciziilor, evidenţierea scopurilor reale
care au fundamentat decizia sau dispoziţia şi posibilitatea comparării acestora cu
scopurile legale şi legitime ale organizaţiei, care dă ca rezultantă caracteristica etică
sau nonetică a deciziilor şi dispoziţiilor (în instituţiile britanice se studiază deja
posibilitatea introducerii unui cod etic al funcţionarului care să permită acestuia
refuzul unei dispoziţii atunci când aceasta este neetică sau nelegitimă potrivit crite-
riilor conţinute de codul respectiv).
Psihosociologia organizaţiilor reţine participarea membrilor ei la procesul
decizional ca un criteriu de bază al eficienţei acesteia, prin motivarea şi investirea
cu responsabilitate şi respect a angajaţilor, aceasta reducând totodată posibilitatea
apariţiei comportamentelor şi acţiunilor duplicitare.
e) Lipsa unui relaţionări utile cu populaţia. Relaţionarea utilă în sensul di-
minuării stării de coruptibiltate în rândul poliţiştilor ar presupune posibilitatea
acordată cetăţenilor şi presei de a semnala existenţa unor situaţii abuzive sau co-
ruptibile, nu numai a unor persoane determinate, de a solicita şi obţine răspunsul
rezultatelor verificărilor. Presupune transparentizarea proceselor decizionale care
implică asigurarea ordinii publice şi siguranţei civice, a utilizării fondurilor acor-
date pentru îndeplinirea atribuţiilor legale în acest sens.
De asemenea, presupune restrângerea caracterului secret al datelor poliţiei la
situaţiile strict motivate de protejare a informaţiilor în cauzele aflate în lucru sau a dem-
nităţii unor persoane până la finalizarea aspectelor echivoce legate de acele persoane.
Capacitatea redusă de control a onestităţii poliţiştilor de către opinia publică
este una dintre cele mai prielnice condiţii de apariţie a corupţiei.
g) Lipsuri în activitatea formaţiunilor de protecţie a cadrelor. Acestea se re-
feră la atitudinea pasivă a acestora, ca protecţie reală faţă de situaţiile dificile prin
care poate trece un poliţist (ameninţări, şantaje, evenimente costisitoare neprevă-
zute, angrenarea acestuia în anturaje dubioase).
Se reproşează acestor formaţiuni lipsa de preocupare pentru informarea şe-
filor poliţiştilor care trec prin asemenea situaţii sau pentru încercarea de prevenire
a trecerii la acte de corupţie prin discuţii, atenţionări sau încercări de sprijinire a
poliţiştilor în cauză.
Lipseşte, de asemenea, o activitate susţinută de depistare şi remediere a vul-
nerabilităţilor organizaţionale şi normative faţă de apariţia situaţiilor de corupţie.

h)Socializarea negativă în cadrul instituţiei. Această situaţie se regăseşte în
cazul în care există presiuni asupra unor poliţişti din partea majorităţii colegilor
cu care lucrează frecvent, în relaţiile profesionale şi extraprofesionale, de a adopta
atitudinea caracteristică grupului, când aceasta este orientată către abuzuri şi fapte
de corupţie şi când aceştia percep şi o atitudine de tolerare sau nonintervenţie din
partea factorilor de conducere.
Despre socializare negativă mai putem vorbi şi atunci când poliţiştii anga-
jaţi percep, îşi însuşesc şi traduc în comportamente abuzive şi corupţie o anumită
caracteristică de mentalitate a breslei poliţiştilor: aceea de superioritate şi aroganţă
faţă de cetăţeni, deoarece înţeleg distorsionat atribuţia de control social ca preroga-
tive de supraveghetori şi sancţionatori, de multe ori arbitrari.
Aceste atitudini au fost semnalate frecvent în studiile de percepţie ale opiniei
publice faţă de poliţişti. Tranziţia actuală spre adoptarea noţiunilor de poliţie şi po-
liţişti comunitari, cu rol prevalent de protecţie şi sprijin a comunităţii şi cetăţenilor,
este major frânată de aceste mentalităţi.
Ele îşi au rădăcini în tradiţia din trecut a miliţiei, care era percepută şi ca
instrument de dominare aparţinând aparatului de stat, când acesta nu mai era per-
ceput ca legitim raportat la interesele generale.
Deşi poliţia este cea mai în măsură să recunoască influenţele negative ale
unor acte normative sau decizii oficiale asupra comportamentului colectiv şi indi-
vidual, îi lipseşte posibilitatea autentică de a semnala acest lucru pentru o remedi-
ere rapidă a siuaţiilor.
De asemenea, poliţistul nu este abilitat legal să aprecieze oportunitatea for-
melor legale de intervenţie în situaţii particulare şi să facă uz de propria decizie (fie
pentru un plus de fermitate, fie pentru o intervenţie diminuată sau nuanţată, respec-
tând principiile fundamentale de drept), atunci când consideră şi demonstrează că
respectarea strictă a procedurilor ar fi antrenat prejudicii mai mari asupra tuturor
participanţilor din circumstanţele respective sau asupra intreselor generale legitime.
Aceasta poate conduce la adoptarea de către poliţist a unor atitudini distante
şi indiferente faţă de cetăţeni, de multe ori cu scop autoprotectiv, considerându-se
presat să aplice prevederi legale uneori inoportune şi să-şi atragă, în consecinţă,
reproşuri ale cetăţenilor pe care în sinea sa le consideră întemeiate, ceea ce induce
percepţia unui zid conceptual care delimitează poliţiştii de cetăţeni, ca tabere opu-
se, în care este posibilă apariţia acceptării corupţiei.
3. Factori individuali şi de percepţie.
Aceştia sunt trataţi împreună, întrucât percepţia personală a realităţii de-
termină adoptarea unei atitudini sau alta sau a diferite comportamente, în raport
cu valorile individului şi cu posibilitatea dată de circumstanţele percepute de a le
evidenţia.
a) Percepţia generalizării corupţiei. Este vorba atât de percepţia situaţiei la
nivelul întregii societăţi, cât şi în interiorul instituţiei. Dacă faţă de prima poliţis-
tul îşi poate construi un sistem de apărare, dorind să se evidenţieze cu o atitudine
contrară celei pe care o percepe ca generalizată, suprapunerea percepţiei corupţiei
generalizate în propria organizaţie pe care o consideră reprezentativă îl poate des-
91 26-27 octombrie 2010
curaja şi demotiva pentru susţinerea comportamentului incoruptibil.[5]

b) Percepţia lipsei de reacţie a elementelor de control şi coerciţie. Percepţia
reacţiei factorilor de decizie, ca ineficientă, selectivă sau formală, acoperirea unor
situaţii sau persoane suspectate de corupţie datorită unor informaţii notorii sau
etalării unor beneficii materiale cu mult peste posibilităţile legale ale unui poliţist,
pot influenţa major deciziile unor poliţişti de a se angrena în acte de corupţie.
În funcţie de gradul de cunoaştere a unor asemenea situaţii şi de capacitatea
de analiză a informaţiilor, poliţiştii pot opera extrapolări la nivelul întregii instituţii
şi a factorilor de conducere, ceea ce poate antrena debusolarea unora sau încuraja-
rea celor care aveau deja predispoziţia spre coruptibilitate.
Deşi au fost adoptate mai multe legi anticorupţie necesare, mecanismele de
implementare a acestora sunt deficiente.
Legea privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii a introdus
un element fundamental pentru prevenirea corupţiei- declararea şi controlul veni-
turilor şi averii funcţionarilor. Cu toate acestea, din cauza unui mecanism de con-
trol ineficient, a reglementărilor insuficient de clare şi explicite, a contradicţiilor cu
alte reglementări, această lege nu reuşeşte să producă deocamdată nici un efect.
Legea cu privire la conflictul de interese introduce instituţii noi în legislaţia
moldovenească, dar acestea sunt puţin funcţionale. Punerea în aplicare a legii este
tărăgănată, instituţia cu atribuţii de acumulare şi verificare a declaraţiilor de intere-
se nu este formată, iar în lipsa ei legea nu are nici o valoare practică.
Codul de conduită a funcţionarului public şi Legea cu privire la prevenirea
şi combaterea corupţiei conţin contradicţii cu alte legi, standarde internaţionale şi
chiar cu propriile lor prevederi. Astfel, acestea nu sunt nişte legi dure şi funcţionale,
ci legi a căror aplicare este, mai curând, discreţionară decât imperativă.[6]
Pentru redresarea sectorului anticoruptiei în R. Moldova, este necesară pro-
movarea imaginii oneste a autorităţilor publice, consolidarea instituţională a orga-
nelor anticorupţie şi crearea mecanismelor pentru funcţionarea cadrului legislativ
anticorupţie.
Note
1. Legea privind combaterea corupţiei protecţionismului nr. 900- XII din 27 iunie
1996.//M.O. al R.M. 1996-nr56, (22 august.), pag. 4-6.
2. Antoniu Gheorghe, Bulai Constantin, Chivulescu Gheorghe, Dicţionar juridic
penal, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976,- 287 p.
3. Caraşciuc Lilia, Corupţia şi calitatea guvernări cazul Moldovei, Chişinău 2002,
109 p.
4. Corupţia. Studii privind diferite aspecte ale corupţiei în R.M. semnalată prin
concursul organizat de programul de drept al Fondaţiei Soro-Moldova/ aut. V.
Gurin, V. Pascarul, S. Iulie, M. Jalenco, L. Carasciuc, A. Rusu, I. Gumenăi, V.
Paslaciuc, L. Negură, Chişinău 2000, p. 382.
5. E. Păunel, Actualitatea corupţiei pe plan intern şi internaţional, Teză de doctor
şi ştiinţe juridiceб Chişinău 2001,156 p.
6. I. Laşcu, L. Laşcu, Codruţa, “O nouă reglementare în legătură cu corupţie”, în
Dreptul, nr.10, 2000, p. 3-12.
В.В. МАТВИЙЧУК,
профессор кафедры ОРД Национальной академии внутренних дел Украины
ВИКТИМОЛОГИЧЕСКАЯ ДЕТЕРМИНАЦИЯ МЕРОПРИЯТИЙ ПО ОБЕСПЕЧЕНИЮ

БЕЗОПАСНОСТИ УЧАСТНИКОВ ОПЕРАТИВНО-РОЗЫСКНЫХ МЕРОПРИЯТИЙ
Выполнение задач ОРД лицами, которые принимают участие в осу-

ществлении оперативно-розыскных мероприятий (ОРМ), может быть связа-
но, в первую очередь, с опасностью для их жизни и здоровья, а также жизни
и здоровья членов их семей. Вред может быть причинен также чести, до-
стоинству этих лиц, их имуществу и законным интересам. Существование
такой опасности позволяет рассматривать участника оперативно-розыскных
мероприятий как потенциальную жертву и делает возможным изучение во-
проса относительно обеспечения его безопасности с позиций виктимологии,
криминологии, выделяя виктимность участника ОРМ как особый феномен,
что проявляется в повышенной вероятности стать жертвой преступного по-
сягательства.
На поведение лиц, которые являются участниками оперативно-
розыскных мероприятий, существенное влияние оказывает виктимная си-
туация. Под ней понимают обстановку, которая складывается в связи с инди-
видуальными особенностями или поведением потенциальной жертвы, когда
возникает реальная возможность причинения ей вреда, ущерба. Участие в
оперативно-розыскных мероприятиях предусматривает причинение вре-
да незаконным интересам лица, которое разрабатывается или проверяется,
предотвращения преступления, совершаемого им. Следовательно участник
оперативно-розыскных мероприятий закономерно подвергается опасности,
в основе которой может быть, в первую очередь, месть за противодействие
преступной деятельности разрабатываемого.
Это позволяет говорить о виктимологической детерминации меропри-
ятий по обеспечению безопасности лиц, которые принимают участие в про-
ведении оперативно-розыскной деятельности.
Мероприятия по обеспечению безопасности должны основываться на:
–– максимальном использовании и реализации защитных возможно-
стей участников оперативно-розыскных мероприятий путем осуществления
индивидуально-воспитательной работы;
–– эффективной профессиональной учебе, умении распознать опасные
ситуации, критичности, внимательности и самодисциплинированности;
–– правовом воспитании, обучении и умении пользоваться предостав-
ленными гарантиями безопасности со стороны государства и на активной
93 26-27 octombrie 2010
общественной позиции;
–– эффективном обеспечении средствами активной и пассивной защи-
ты от преступных посягательств (охранная и оперативная сигнализация, спе-
циальные средства, огнестрельное оружие, средства маскировки и т.п.);
–– приоритетности, эффективности и действенности мероприятий вик-
тимологической профилактики как наиболее перспективного и гуманного
способа влияния на преступность и недопущение наступления вредных по-
следствий.
Для надлежащего обеспечения безопасности участников оперативно-
розыскных мероприятий целесообразно использовать психологические зна-
ния. Оперативный работник или руководитель оперативного подразделения
в работе с лицами, которые вовлекаются в выполнение задач ОРД, должны
учитывать особенности их психики.
Участников оперативно-розыскных мероприятий как потенциальных
жертв преступлений можно рассматривать в зависимости от профессиональ-
ной принадлежности, а также морально-психологических особенностей.
Эти качества участника ОРМ проявляются в его поведении и при
определенных обстоятельствах могут способствовать или препятствовать со-
вершению преступлений. Изучение морально-психологических признаков
виктимности является необходимым, в первую очередь, для характеристики
категорий преступлений, в которых определенные черты личности жертвы
являются основой выбора способа и формы совершения преступления или
поводом к его совершению.
Определение признаков виктимности участников оперативно-
розыскных мероприятий необходимо для организации специального направ-
ления предупредительной работы в этой сфере – виктимологической профи-
лактики. Осуществление виктимологической профилактики оперативными
подразделениями в отношении участников ОРМ имеет целью снижение их
риска стать жертвой преступления.
Следует отметить, что проблема защиты прав жертв преступлений полу-
чила соответствующее одобрение в Организации Объединенных Наций. Гене-
ральная Ассамблея ООН 29 ноября 1985 года утвердила Декларацию основных
принципов правосудия для защиты жертв преступлений. В частности, Декла-
рация определила такие главные направления поддержки потерпевших:
–– внедрение в национальное законодательство государств – членов
ООН, международных стандартов доступа потерпевших к системе правосу-
дия и государственной поддержки;
–– уголовно-правовая реституция жертвам, их семьям или иждивенцам;
–– компенсации жертвам из государственных и не негосударственных
фондов;
–– предоставление необходимой материальной, медицинской, психоло-
гической и социальной помощи из правительственных, добровольных обще-
ственных и местных источников.
Большинство развитых стран приняли ряд нормативно-правовых актов,
направленных на защиту прав жертв преступлений. В Европе с 1950 года еже-
годно 22 февраля проводится День их поддержки. Именно в этот день в Ан-

глии была опубликованная Хартия поддержки потерпевших от преступлений.
В США закон о правах потерпевших от преступлений было принято в 1980
году. Согласно с этим законом они имеют право: получать всю нужную инфор-
мацию о видах помощи; вносить свои предложения о размерах и формах ком-
пенсации вреда. Жертвы преступления имеют право не только на возмещение
ущерба самым виновным, но и в порядке государственной компенсации.
В Украине определенные вопросы профилактики, криминолога участни-
ков уголовного судопроизводства, работников суда и правоохранительных орга-
нов, законодательно урегулированы Законами Украины от 23 декабря 1993 года
№ 3782-XII «Об обеспечении безопасности лиц, которые принимают участие
в уголовном судопроизводстве» и от 23 декабря 1993 года № 3781-XII «О госу-
дарственной защите работников суда и правоохранительных органов». Указом
Президента Украины от 28 декабря 2004 года № 1560/2004 одобрена «Концеп-
ция обеспечения защиты законных прав и интересов лиц, которые потерпели от
преступлений». Распоряжением Кабинета Министров Украины 20 апреля 2005
года № 110-р был утвержден план мероприятий по реализации этой Концепции
на 2005–2006 годы. Основные положения отмеченного плана предусматривают:
подготовить проект Закона Украины «О возмещении ущерба лицам, которые
потерпели от преступлений»; обеспечить проведение социологических и кри-
минологов исследований по проблемам защиты прав потерпевших; обеспечить
информирование населения через печатные средства массовой информации и
Интернет о причинах и условиях преступности и способах защиты от преступ-
ников, правила поведения в экстремальных ситуациях, а также предоставление
советов относительно защиты личного имущества и т.п.
В Верховной Раде Украины разработанный проект Закона Украины
«Об охране прав жертв преступлений», который определяет охрану прав этих
личностей как национальный приоритет, с целью обеспечения реализации
прав жертв преступлений на жизнь, здравоохранение, информацию, защиту,
реституцию и компенсацию, поддержку и всестороннее развитие, устанав-
ливает основные принципы государственной политики в этой сфере. Основ-
ными задачами этого Закона является защита прав и законных интересов
граждан, общества и Украинского государства от преступных посягательств,
а также создания механизма противодействия виктимизации граждан.
Верховная Рада Украины поддержала в первом чтении законопроект,
который предлагает возместить за счет государства нанесенный физическо-
му лицу материальный убыток от преступления в размере, что превышает
1660 грн., в случае, если правоохранительные органы на протяжении полгода
не установили личность преступника.
Сумма возмещения ущерба не облагается налогом. Выполнения ре-
шения суда о возмещении материального ущерба за счет государства осу-
ществляют органы государственной исполнительной службы Министерства
юстиции за счет средств госбюджета из специального фонда потерпевших в
Украине. Считаем, что такой фонд потерпевшего должен создаваться еже-
годно в размере, эквивалентном не менее как 2 млн. евро.
95 26-27 octombrie 2010
Александр Трифонович НИКОЛАЕВ,

кандидат политических наук, проректор Одесского государственного
университета внутренних дел по службе, подполковник милиции
ПРОБЛЕМЫ УСОВЕРШЕНСТВОВАНИЯ БОЕВОЙ ПОДГОТОВКИ

СОТРУДНИКОВ ОРГАНОВ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ
Существующие нормативные документы по вопросам боевой подго-

товки сотрудников органов внутренних дел и курсантов высших учебных за-
ведений МВД Украины не соответствуют повышенным требованиям к уров-
ню подготовки кадров для правоохранительных органов и не обеспечивают
необходимый уровень подготовленности сотрудников к качественному вы-
полнению ими своих служебных обязанностей.
С целью обеспечения необходимого уровня боевой подготовленности лич-
ного состава ОВД и курсантов высших учебных заведений МВД считаем необхо-
димым проведение коренных преобразований в системе боевой подготовки, ее
нормативного, учебно-методического, кадрового и материального обеспечения.
Боевая подготовка включает в себя физическую, огневую и тактико-
специальную подготовку. Для создания системы боевой подготовки необхо-
димо провести научно обоснованную ревизию существующих требований к
уровню подготовленности сотрудников по указанным выше направлениям в за-
висимости от рода их служебной деятельности. Боевая подготовка должна быть
вынесена на первый план как главный раздел профессиональной подготовки
сотрудника ОВД, что гарантирует выполнение им на высоком уровне своих про-
фессиональных обязанностей, служебного долга и жизнесохранения.
Наш опыт свидетельствует, что существующее нормативное обеспечение
физической, огневой и тактико-специальной подготовки в органах внутренних дел
не в полной мере отвечает современным возможностям и требованиям к уровню
подготовки и профессиональной квалификации специалиста правоохранитель-
ных органов и требует значительных изменений и дополнений, а именно:
1. По физической подготовке:
1) в наставлении по физической подготовке рядового и начальствую-
щего состава ОВД Украины предусмотреть особенности физической под-
готовки сотрудников в зависимости от рода и направления их служебной
деятельности (например: для следователей, уголовного розыска, милиции
общественной безопасности, других основных подразделений ОВД);
2) пересмотреть существующие нормативы по физической подготовке
в сторону их количественного уменьшения путем исключения неинформа-
тивных или схожих по содержанию (например: комплексно-силовое упраж-
нение, прыжок в длину с места, бег на лыжах, подтягивание на перекладине
(для женщин), поднимание туловища из положения лежа (для мужчин) и
др.); а также привести существующие нормативы в соответствие к реальному

уровню подготовки сотрудников;
3) пересмотреть раздел «меры физического воздействия» наставления
по физической подготовке в сторону углубления изучения приемов традици-
онных единоборств: борьбы самбо, дзюдо, бокса, комбинаций приемов этих
единоборств;
4) разработать единую учебную программу для всех высших учебных
заведений МВД Украины, которая предусматривала бы:
а) обязательные четырехразовые двухчасовые занятия для курсантов
каждую неделю на протяжении всего периода обучения;
б) организацию спортивно-массовой и физкультурно-оздоровительной
работы как составной части учебного процесса.
2. По огневой подготовке:
1) пересмотреть существующие курсы стрельб в сторону количествен-
ного увеличения упражнений по стрельбе с близкого расстояния (5, 10, 15
метров) и исключение из этого курса упражнений, которые не имеют при-
кладной направленности;
2) максимально приблизить условия выполнения упражнений по стрель-
бе к реальным ситуациям применения табельного оружия сотрудниками ОВД;
3) расширить диапазон стрельб из разных видов оружия (разных моди-
фикаций пистолетов, автоматического оружия, снайперской винтовки);
4) разработать единую учебную программу для всех высших учебных
заведений МВД Украины, которая будет предусматривать обязательные
двухразовые двухчасовые занятия для курсантов еженедельно на протяже-
нии всего периода обучения;
3. По тактико-специальной подготовке – включить отдельным разде-
лом программы подготовки сотрудников и курсантов комплексные упраж-
нения и нормативы по физической и огневой подготовке (например: выпол-
нение стрелковых упражнений на фоне физической нагрузки; выполнение
комплексного контрольного упражнения, которое включает в себя кросс,
свободный поединок по самбо, стрельбу и т.п.).
Для качественного внедрения предложенных изменений нужно учитывать объ-
ективное состояние здоровья, физического и военно-патриотического воспитания в
средних учебных заведениях, которые являются неудовлетворительными, из чего сле-
дует откровенно низкий уровень подготовленности потенциальных абитуриентов в
высшие учебные заведения МВД, а также недостаточное внимание, которое уделяется
руководством учебных заведений и структурных подразделений ОВД разделу боевой
подготовки личного состава. Объективный подход к этому разделу подготовки воз-
можен только при условии создания условий для проведения профориентационной
работы среди учащихся старших классов средних школ, призывников.
1. Г.Н. Будагьянц, Огневая подготовка. Пути повышения профессионально-
го мастерства: Учебное пособие/ Г.Н. Будагьянц, И.П. Закорко, Луганск,
РИО ЛАВД, 2005, 460с.
2. Ю.Ф. Кравченко, Міліція України/ Ю.Ф. Кравченко, К., Генеза, 1999, 432 с.
97 26-27 octombrie 2010
Alexandru PARENIUC,
doctor în drept, conferenţiar universitar, şef adjunct al Facultăţii Drept
IDENTIFICAREA ŞI ANALIZA RISCURILOR ÎN ACTIVITATEA INVESTIGATIV-OPERATIVĂ
Realizarea obiectivelor Poliţiei naţionale presupune cunoaşterea şi asumarea

unor riscuri multiple, care se manifestă continuu în diferite forme şi sub diferite
aspecte. Riscul este o dimensiune inerentă oricărei activităţi prestate de subdivizi-
unile Organelor Afacerilor Interne. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului
de impact al riscului permite de a le gestiona mai eficient, de a prognoza într-o
anumită măsură producerea evenimentului de risc şi de a adopta la timp deciziile
necesare în vederea reducerii riscului unor eventualele consecinţe nefavorabile.
Putem considera risc ca fiind probabilitatea de realizare a unei situaţii ne-
dorite, ce poate genera pierderi sau inconvenienţe; pierderi asociate unor evoluţii
adverse ale rezultatelor. Dar ce reprezintă risc în activitatea investigativ-operativă
(AIO), cum acesta poate fi identificat, evaluat şi evitat? Răspunsul nu este unul sim-
plu şi prevede careva tratamente pe care le vom analiza în aşternutul prezentului
discurs.
Identificarea şi analiza riscurilor în activitatea investigativ-operativă permite
abordarea metodică a diverselor situaţii de pericol şi a evenimentelor nedorite,
precum şi a cauzelor generatoare şi a consecinţelor acestora. Această abordare sis-
tematică este determinată pentru identificarea situaţiilor de pericol în maniera cât
mai exhaustivă posibil.
O evaluare completă a riscurilor necesită timp, fiind foarte important ca
efectuarea acesteia să fie planificată astfel încât aceasta să cuprindă toate activită-
ţile efectuate în cadrul serviciului investigativ-operativ concret. Dacă ne referim la
general, procesul de analiză a riscurilor în activitatea investigativ-operativă este un
proces ciclic, cu mai multe faze distincte:
–– identificarea riscului;
–– analiza riscului;
–– reacţia la risc;
–– întocmirea recomandărilor privind excluderea sau diminuarea efectelor
acestora.
Identificarea riscului reprezintă faza în care se evaluează pericolele poten-
ţiale, efectele şi probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care dintre
riscuri trebuie prevenite; totodată, se elimină riscurile neconcordate, adică acele
elemente de risc cu probabilităţi reduse de apariţie sau cu un efect nesemnificativ.
Identificarea riscurilor în AIO trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să ia
în considerare atât riscurile interne (complexitatea structurii organizatorice, natura

activităţilor desfăşurate, calitatea funcţionarilor operativi şi fluctuaţia personalu-
lui) pe care personalul Poliţiei judiciare le poate controla sau influenţa, cât şi cele
externe (condiţii economice, schimbări legislative) – care nu se află sub controlul
acesteia.
Riscul în AIO poate fi identificat folosind diferite metode:
–– întocmirea unor fişe de control care cuprind surse potenţiale de risc cum
ar fi: temeiurile şi condiţiile de exercitare a AIO, valorificări ale rezultatelor aş-
teptate a măsurilor investigativ-operative, modificări ale planurilor operaţiunilor
confidenţiale, implementarea celui mai adecvat sistem de protecţie a informaţiei
investigativ-operative, erorile şi omisiunile de planificare şi exercitare a muncii cu
colaboratorii confidenţiali, estimările cheltuielilor investigativ-operative etc.;
–– analiza documentelor (dosarelor de evidenţă operativă) disponibile în ar-
hiva subdiviziunii investigativ-operative pentru identificarea problemelor care au
apărut în situaţii similare celor curente;
–– utilizarea experienţei lucrătorilor operativi cu un vast stagiu în vederea
conştiintizării riscurilor şi problemelor pe care cei tineri nu le sesizează;
–– identificarea riscurilor impuse din exterior (prin ajustarea legislaţiei,
schimbări în economie, tehnologie) prin desemnarea unor persoane care să par-
ticipe la întrunirile profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de
specialitate.
Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima şi
realizează o cuantificare aprofundată a acestora.
În unele cazuri este imposibil evitarea complexă a riscurilor, dar este posibil
reducerea riscului identificat până la nivelul acceptabil al potenţialului prejudiciu.
De asemenea, este imposibil de a acorda în mod egal timp, atenţie şi resurse ori-
cărui risc identificat. De aceea, este esenţial de a prioritiza riscurile identificate în
funcţie de nivelul pericolului pe care-l prezintă pentru Poliţia judiciară.
După finalizarea evaluării riscurilor este necesar să se întocmească lista de
măsuri preventive, în ordinea priorităţii. Axarea pe problemele cele mai impor-
tante reprezintă modalitatea cea mai eficientă pentru administrarea şi reacţia la
riscurile identificate.
Reacţia la risc este faza de acţiune în care se încearcă să se neutralizeze riscu-
rile; să reducă şi/sau să se repartizeze riscurile. Neutralizarea riscurilor are scopul
de a îndepărta riscurile. Conducătorul subdiviziunii investigativ-operative poate:
să nu iniţieze o declanşare a unei măsuri investigativ-operative; să claseze una deja
pornită; să realizeze diferite combinaţii operative privind retragerea investigatoru-
lui sub acoperire din prelucrarea operativă exercitată etc.
Diminuarea riscurilor în AIO se poate realiza printr-o serie de instrumente
cum sunt:
–– programarea (planificarea lunară, trimestrială, anuală sau pe durata exer-
citării unei operaţiuni);
–– instruirea (conştiintizarea muncii investigativ-operative, programului de
activitate zilnică a lucrătorului operativ, riscului profesional);
–– reproiectarea judicioasă a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale sau
99 26-27 octombrie 2010
informaţii investigativ-operative, folosirii garderobei operative, echipamentelor,

mijloacelor investigativ-operative şi a forţei de muncă suplimentară (aparatului
confidenţial).
Repartizarea riscurilor, care de asemenea este un instrument de evaluare şi
diminuare a riscurilor, se referă la părţile care vor accepta o parte sau întreaga res-
ponsabilitate pentru consecinţele riscului.
La faza de întocmire a recomandărilor se analizează informaţia acumulată la
fazele precedente şi se adoptă decizii asupra soluţiilor existente (dacă există) ce ar
permite atenuarea, redicţionarea sau înlăturarea riscurilor identificate.
Identificarea şi evaluarea riscurilor în AIO trebuie să se realizeze atât la nivel
de ansamblu al unei subdiviziuni investigativ-operative cât şi la toate nivelurile
organizatorice ale acesteia trebuie să acopere toate activităţile şi să ţină cont de
apariţia unor noi riscuri. un proces formalizat de identificare şi diminuare a riscu-
rilor va da rezultate pozitive numai dacă ia în considerare toate aspectele acestuia.
performanţa în reuşita procesului investigativ-operativ privind identificarea şi ne-
utralizarea riscurilor este dată de calitatea conducătorilor şi a personalului concret
implicat, de competenţa în vederea stabilirii unei căi exclusive a procesului şi acţi-
unii de intuiţie.
Silvia ŞAPTEFRAŢI,
doctor în filosofie, conferenţiar universitar,
lector superior al Catedrei ştiinţe socioumane a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
ASPECTE ETICE PRIVIND RISCURILE LA CARE SUNT EXPUŞI POLIŢIŞTII
Alături de sintagmele „societate industrială”, „societate a bunăstării”, „socie-

tate de consum”, sintagma „societate cu riscuri”1, utilizată tot mai des de specialiştii
din diferite domenii pentru a caracteriza societatea contemporană, ne sugerează
faptul, că logica producerii şi acumulării bunurilor e înlocuită treptat de logica
evitării şi controlului riscurilor.
Numărându-se printre calificativele des uzitate ale societăţii contemporane,
noţiunea de risc necesită unele clarificări conceptuale. Deşi în domeniul filosofiei
problema riscului are o istorie seculară ancorată în antichitatea greacă, legată de ac-
tivitatea de cunoaştere a mediului şi a determinaţilor lui, este de remarcat, că până în
prezent nu există o definiţie a riscului care ar corespunde tuturor exigenţelor ştiinţi-
fice. De aceea, pentru a puncta câteva repere semantice necesare investigaţiei noastre
vom porni de la explicarea etimologică şi lingvistică generală a termenului.
Având origine spaniolo-portugheza cuvântul „risc” desemna iniţial stâncile
subacvatice ce prezentau pericol iminent pentru navigaţie. Cu timpul noţiunea şi-a
lărgit sfera semantică, fiind utilizată nu doar în navigaţie, ci în toate sferele activităţii
umane. Identificat drept un element incert, dar posibil, riscul este specific procesului
social, având efecte păgubitoare şi ireversibile. Sintagmele „pericol posibil”2, „primej-
die pentru viaţă şi onoare”3 utilizate pentru a elucida semnificaţia conceptuală a noţi-
unii „risc”, vin să sublinieze ideea că riscul se referă cu precădere la agenţii umani.
Fiind strâns legat de subiectul uman, riscul se manifesta în egală măsură atât în viaţa
privată, cât şi în activitatea profesională. Pasibile multiplelor riscuri, activităţile profesionale
se deosebesc prin gradul de deschidere la risc. Diferite nomenclatoare ale activităţilor pro-
fesionale propun numeroase ierarhii ale profesiilor. Pentru nimeni nu mai prezintă o nou-
tate faptul, că după gradul de susceptibilitate faţă de riscul vital profesia de poliţist urmea-
ză profesiilor de miner, acvanaut, pompier. Reieşind din criteriul responsabilităţii pentru
serviciile prestate, cercetătorul rus E. A. Climov4 plasează profesia de poliţist alături de pro-
fesia de învăţător, medic, judecător, în categoria activităţilor care cer responsabilitate mo-
rală maximală pentru viaţa, sănătatea şi destinul cetăţenilor. Clasificările înaintate aduc în
prim-plan riscul vital şi riscul moral - riscuri inerente activităţii de poliţie - asupra cărora
vom insista în continuare.
1
Ulrich Beck, Risk Society: Towards a New Modernity, trans. Mark Ritter, Sage, London, 1992.
2
Le petit Larousse ilustré, Larousse Paris, 2005.
3
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers enciclopedic, ediţia II, Bucureşti, 1996.
4
http://www.elitarium.ru//-14.10.2010
101 26-27 octombrie 2010
Preocupaţi de riscurile profesiei de poliţist vom încerca să analizăm riscurile la care

au fost supuşi angajaţii MAI de-a lungul timpului, nutrind speranţa că odată ce acestea
vor fi analizate, latenţa lor va fi, cel puţin, gradual eliminată. Monitorizarea riscurilor de
care sunt susceptibili reprezentanţii poliţiei prin deconspirarea acestora, poate contribui
la elaborarea măsurilor practice cu privire la diminuarea riscurilor posibile.
Dacă am elabora o „statistică a riscurilor” am constata că la capitolul riscuri
vitale istoria poliţiei naţionale abundă în exemple elocvente. Una din cele mai întu-
necate pagini ale istoriei naţionale, ce relatează evenimentele tragice din primăvara
anului 1992 s-a dovedit a fi şi una din paginile cernite ale poliţiei naţionale. Nu este
pentru nimeni o noutate faptul că în conflictul de pe Nistru primii au fost antrenaţi
poliţiştii, dintre care 89 şi-au jertfit viaţa, ceilalţi suferind leziuni corporale grave,
plătind cu ce este mai scump: viaţa şi sănătatea pentru integritatea teritorială a ţării.
Riscul vital la care sunt expuşi colaboratorii OAI nu ţine numai de situaţiile
limită ce vizează conflictele armate de tipul războiului din Transnistria. Riscul vital
este iminent şi în cazul participării angajaţilor MAI la operaţiunile de lichidare ale
consecinţelor provocate de calamităţile naturale, sau a intervenţiei lor în aplanarea
şi soluţionarea situaţiilor excepţionale. Explozia în reactorul unităţii 4 a centralei
atomoelectrice de la Cernobyl din data de 26 aprilie 1986 a reprezentat o piatra grea
de încercare pentru miliţia din fosta URSS, inclusiv şi pentru miliţia din Moldova.
La lichidarea consecinţelor accidentului nuclear de la Cernobyl au fost antrenaţi 46
de colaboratori ai MAI din Republica Moldova, 16 dintre care în rezultatul conta-
minării cu substanţe radioactive au primit grad de invaliditate, iar unul a decedat.
Nu putem să trecem sub tăcere riscurile la care sunt supuşi colaboratorii de-
partamentului Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale a MAI. Cine
dintre noi nu-şi aminteşte clipele grele din august 1994, când în rezultatul ploilor
abundente s-au produs inundaţii catastrofale în mai multe localităţi din centru ţă-
rii. Tragedia din satele Calmaţui, Danco, Cioara, Cărpineni, unde torentul de apă a
măturat tot ce i-a stat în cale; alunecările de teren la Leuşeni în anul 1998; ruperea
barajelor din cauza precipitaţiilor abundente de la Grătieşti din vara anului 2005;
inundaţiile de proporţii din Valea râului Nistru şi Prut din vara anilor 2009 şi 2010
- reprezintă doar câteva epizoade în care colaboratorii departamentului Protecţiei
Civile şi Situaţiilor Excepţionale au venit primii în ajutorul populaţiei. Între anii
1995-2010, în rezultatul activităţilor de înlăturare a consecinţelor accidentelor, ca-
lamităţilor naturale, incendiilor şi-au pierdut viaţa 6 angajaţi ai departamentului
Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale a MAI.
Ţinând cont de specificul activităţii poliţiei, constatăm că reprezentanţii
acesteia dau dovadă de curaj, dârzenie şi spirit de sacrificiu nu numai în timpul
lichidării situaţiilor excepţionale. Angajaţi în lupta contra criminalităţii poliţiştii
sunt pasibili de risc vital 24 din 24 ore. Astfel, în perioada anilor 1995-2010 în luptă
cu crima organizată şi-au pierdut viaţa 27 colaboratori ai MAI.
Este de remarcat, că pe lângă această lapidară trecere în revistă a situaţiilor
ce au prezentat risc pentru viaţa şi integritatea fizică a personalului poliţiei, riscul
vital atârnă asemeni sabiei lui Damocles asupra fiecărui funcţionar de poliţie aflat în
exercitarea funcţiei. Indiferent de subdiviziunea în care acesta activează, de obligaţiile
stipulate în fişa postului, funcţionarul de poliţie este obligat să reacţioneze promt în
situaţiile în care este încălcată legea. Ţinând cont de faptul, că încălcarea legii este
o acţiune nu doar ilegală ci şi imorală, aflându-se faţă în faţă cu un subiect imoral

funcţionarul de poliţie este vulnerabil, viaţa lui fiind iminent expusă riscului.
Situaţiile în care funcţionarii de poliţie şi-au pierdut viaţa în numele unor
idealuri: salvând viaţa cetăţenilor, apărând integritatea teritorială a ţării, asigurând
funcţionalitatea legii sunt, din păcate, calificate de majoritatea cetăţenilor în cali-
tate de consecinţe ale îndeplinirii datoriei profesionale. Trebuie de remarcat că, în
conformitate cu etica profesională, reprezentanţii oricărei profesii sunt datori să-şi
îndeplinească obligaţiile stipulate în fişa postului (datoriile obligatorii). Ei, însă,
nu pot fi obligaţi să îndeplinească aşa-zisele acte supererogatorii. Reprezentând o
acţiune morală pe care oamenii o practică dincolo de datorie, actele supererogatorii
se realizează deliberat, în afara oricăror constrângeri exterioare, din considerente
morale şi nu profesionale5.
Dacă îndeplinirea datoriilor obligatorii este caracteristica unui bun profesionist,
realizarea actelor supererogatorii este trăsătura adevăraţilor eroi, care sunt gata să-şi
jertfească propria viaţă din simţul responsabilităţii morale pentru viitorul umanităţii.
Analizând atitudinile prezente în societate cu privire la poliţia naţională con-
statăm prezenţa în cadrul acestora a unei situaţii paradoxale. Elogierea rectitudinii
morale şi a altruismului nelimitat de care au dat dovadă angajaţii poliţiei ce şi-au
jertfit viaţa în numele idealurilor general-umane, este adesea joncţionată cu acuza-
ţiile aduse uneori reprezentanţilor MAI. Ca orice paradox şi acesta suscită explica-
ţii şi nu rezolvare. Paradoxul semnalat poate fi explicat de pe poziţiile eticii pentru
situaţii încurcate.* Descoperind malpracticile (practicile greşite) dintr-un domeniu
etica pentru situaţii încurcate urmăreşte scopul de a corecta şi reorienta reflexiv
acţiunile profesioniştilor dintr-un domeniu şi nu subminarea autorităţii acestora.
Unii reprezentanţi ai societăţii civile (în special reprezentanţii mass-mediei) accen-
tuând pe mediatizarea unui caz negativ deformează principiile eticii pentru situaţii
încurcate, aruncând o umbră generală de neîncredere asupra tuturor exponenţilor
unei profesii. Căutând mai curând senzaţionalul şi scandalosul, exponenţii critici
ai societăţii civile, concentrându-se pe cazurile nefericite, dramatice, din activitatea
colaboratorilor de poliţie tind să le generalizeze prin utilizarea greşită a raţiona-
mentului inductiv, extrapolând calităţile amendabile ale unui poliţist asupra tu-
turor angajaţilor MAI. Învinuirile adesea ne fondate, declarative la adresa tuturor
angajaţilor MAI reprezintă un risc ce vizează integritatea morală, onoarea şi dem-
nitatea profesională a poliţiştilor. Elocventă în acest sens este situaţia din 7 aprilie
2009. În rezultatul efortului depus pentru a restabili şi a menţine ordinea publică
periclitată de tulburările de masă au suferit leziuni corporale grave numeroşi po-
liţişti. Deoarece în rezultatul intervenţiei în forţă a poliţiei (intervenţie legitimă,
realizată în conformitate cu Legea R.M. cu privire la poliţie6, care permite aplicarea
forţei în scopul asigurării securităţii publice) au suferit şi unii cetăţeni, imaginea
poliţiei naţionale şi a fiecărui angajat în particular a avut de suferit.
Care sunt cauzele ce au condus la crearea situaţiei date, la subminarea au-
torităţii unei instituţii de drept, la suferinţele morale şi psihice interioare ale an-
gajaţilor ei? La această retorică întrebare ne ajută să răspundem etica profesională.
5
M. Miroiu, Etica profesională, Ed. Universitatea Bucureşti, Bucureşti 2000, p. 29.
*Quandary ethics (în original)
6
vezi art. 12, p.2 al Legii R. M. cu privire la poliţie.
103 26-27 octombrie 2010
Pentru ca profesioniştii dintr-un domeniu să fie responsabili pentru acţiunile lor,

ei trebuie să fie liberi moral7. Pentru ca poliţiştii din 7 aprilie să fie responsabili
pentru faptele lor, ei trebuiau să fie liberi moral, să dispună de posibilitatea de a
analiza ordinul emis şi de a proceda aşa cum le cere datoria şi propria conştiinţă8.
(Este necesar de menţionat că în unele situaţii poliţiştii în virtutea unor împrejurări
(dezordine în masă) nu conştientizează ilegalitatea ordinului emis. În aceste situaţii
responsabilitatea pentru consecinţele acţiunii revine pe deplin superiorului care a
emis ordinul9 şi nu poliţistului care a executat prevederile acestuia). Situaţia din 7
aprilie se înscrie în dilema standard a eticii profesionale potrivit căreia există con-
tradicţii între starea de fapt a unei societăţi în care se exercită o profesie şi valorile
morale ale acestei profesii.
Aruncând o ultimă privire asupra activităţii poliţiei în societate, asupra riscurilor
de care sunt pasibili angajaţii MAI, asupra aprecierilor lansate de exponenţii societăţii
civile, ne convingem de actualitatea spuselor lui Schiller, ce pot fi adresate profesio-
niştilor din orice domeniu: „Trăieşte cu epoca ta, dar nu fi creaţia ei, munceşte pentru
contemporanii tăi, dar fă pentru ei ceea ce ei au nevoie şi nu ceea ce ei laudă”.
Bibliografie:
1. Legea Republicii Moldova nr.416 – XII din 18.12.1990 Cu privire la poliţie,
republicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002.
2. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului
Disciplinar al Organelor Afacerilor Interne nr.2 din 04.01.1996, Monitorul Ofi-
cial nr. 23-24 din 18.04.1996.
3. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Codului de
Etică şi deontologie al poliţistului nr. 481 din 10.05.2006, Monitorul Oficial nr.
75-78/527 din 19.05.2006.
4. Regulamentul serviciului interior al forţelor armate ale R. Moldova, aprobat
prin Decretul preşedintelui R.M. nr. 322 din 6.10.1995.
5. Beck Ulrich, Risk Society: Towards a New Modernity, trans. Mark Ritter, Sage,
London, 1992.
6. Dicţionarul Explicativ al limbii române, Ed. Univers enciclopedic, ediţia II, Bu-
cureşti, 1996.
7. Le petit Larousse ilustré, Larousse Paris, 2005.
8. M. Miroiu, Etica profesională, Ed. Universitatea Bucureşti, Bucureşti 2000, p.
29.
9. P. Singer, Tratat de etică, Ed. Polirom, Iaşi 2006.
10. http://www.elitarium.ru//-14.10.2010.
7
Vezi M. Miroiu, op. cit., p. 54.
8
Vezi art. 10al Statutului Disciplinar al Organelor Afacerilor Interne, aprobat prin Hotărârea de Gu-
vern nr.2 din 04.01.1996.
Vezi art. 44 al Regulamentul serviciului interior al forţelor armate ale R. Moldova, aprobat prin De-
cretul preşedintelui R.M. nr. 322 din 6.10.1995.
vezi art.15 b a Codului de Etică şi deontologie al poliţistului din R.M., aprobat prin Hotărârea de
Guvern nr. 481 din 10.05. 2006.
9
vezi art. 13-14 a Codului de Etică şi deontologie al poliţistului din R.M., aprobat prin Hotărârea de
Guvern nr. 481 din 10 mai 2006.
Ciprian VALAH,
doctor în drept, lector superior
Tatiana VIZDOAGĂ,
PROBLEMA ACCESULUI LIBER LA JUSTIŢIE

DIN PRISMA ATRIBUŢIILOR OFIŢERULUI DE URMĂRIRE PENALĂ
The criminal investigation body is the person, that according to the state’s authority and within the
established functions, performs the criminal investigation in criminal cases and as a subject of the criminal
procedure is one of the participants of the accusation party.
Because of that, we can certainly affirm that the legal competence circle, as in case of the prosecutor
compiles the obligation to undertake all the legal measures to investigate fully, completely and objectively all
of the circumstances that prove the guilt of the suspect, accused as well as the circumstances that are aggrava-
ting or diminishing its liability.
Taking into consideration the above said, we can certainly affirm that the majority of the activities
connected to the normal criminal investigation activity are performed by the criminal investigation body and
we can not neglect and exclude the possibility to restrict the free access to justice of the crimes victims and their
possibility to redress the infringement of their rights and liberties, a situation that leads not only to a isolated
impact, but can lead to the criminality growth
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţi-

lor Fundamentale nu prevede expres principiul accesului liber la justiţie. Însă, din
economia prevederilor art.6 deducem dreptul fundamental al oricărei persoane
la o judecată în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei
sale de către o instanţă independentă, imparţială, instituită prin lege care va decide
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, vizând temeinicia
oricărei acuzaţii în materie penală.
O garanţie suplimentară se regăseşte şi în art.13, unde se prevede dreptul
persoanei de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, iar la art.2 al Protocolului
7 CEDO, care dezvoltă ideea accesului liber la justiţie în materie penală, prevede că
orice persoană declarată de un tribunal vinovată de o infracţiune este în drept să
solicite examinarea declaraţiei de condamnare de către o jurisdicţie superioară.
Constituţia Republicii Moldova în art.20 garantează oricărei persoane drep-
tul la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti împotriva actelor
care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime şi că nici o lege nu
poate îngrădi accesul liber la justiţie. Prin generalitatea formulării sale, textul con-
stituţional permite oricărei persoane accesul la justiţie – cetăţean al Republicii Mol-
dova, străin sau apatrid – şi vizează apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui
interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte legi.
Însă, aşa cum s-a subliniat în doctrină, sintagma “interese legitime” nu im-
pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, căci caracterul legitim sau
105 26-27 octombrie 2010
nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie rezultă numai în urma

judecării cauzei respective şi va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească.
Codul de procedură penală (CPP) prin dispoziţiile art.19 aduce anumite pre-
cizări în conţinutul accesului liber la justiţie. Astfel:
–– orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal
constituită, care va acţiona în conformitate cu prevederile procesual-penale;
–– persoana care efectuează urmărirea penală şi judecătorul nu pot participa la
examinarea cauzei în cazul în care ei, direct sau indirect, sunt interesaţi în proces;
–– organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute
de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstan-
ţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului,
învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele
care îi atenuează sau agravează răspunderea.
În cele ce vor urma, vom reflecta asupra rolului pe care îl are ofiţerul de ur-
mărire penală în facilitarea accesului la justiţie prin prisma anumitor atribuţii cu
care l-a înzestrat legiuitorul.
Potrivit art. 57 CPP şi art.1 din Legea privind statutul ofiţerului de urmărire
penală, ofiţerul de urmărire penală este persoana cu funcţie de răspundere care,
în numele statului şi în limitele competenţei sale, efectuează nemijlocit urmărirea
penală în cauze penale.
În calitatea sa de subiect al procesului penal ofiţerul de urmărire penală este
unul dintre participanţii părţii acuzării. De aceea, în mod întemeiat se poate afirma
că cercul competenţelor legale, ca şi în cazul procurorului, cuprinde obligaţia de
a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, com-
pletă şi obiectivă, a tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului,
învinuitului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, atât circumstanţele care îi atenuează,
cât şi cele care îi agravează răspunderea (art.19, al.(3); art.96 al.(1); art.254 al.(1)
din CPP).
S-ar putea afirma că marea majoritate a activităţilor legate de desfăşurarea
urmăririi penale sunt realizate de către ofiţerul de urmărire penală.
Totodată, reţinem că ofiţerul de urmărire penală nu poate să desfăşoare ur-
mărirea penală fără să fie necesară şi intervenţia procurorului, căci, potrivit art.52
al.(1), pct. 3 CPP, acesta din urmă conduce personal urmărirea penală şi contro-
lează legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală, iar
anumite instituţii procesuale sunt puse numai la dispoziţia procurorului: punerea
sub învinuire şi înaintarea acuzării, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei pe-
nale, scoaterea de sub urmărire penală, întocmirea rechizitoriului şi transmiterea
cauzei în instanţa de judecată etc.
O particularitate specifică activităţii ofiţerului de urmărire penală constă în
lipsa tangenţei cu activitatea jurisdicţională. Organul de urmărire penală nu parti-
cipă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării cauzelor penale, nu poate înain-
ta demersuri către judecătorul de instrucţie în vederea obţinerii autorizaţiilor pen-
tru efectuarea acţiunilor procesuale prin care sunt îngrădite drepturile şi libertăţile
constituţionale ale persoanei. De aceea, putem afirma că acest subiect procesual nu
cooperează niciodată în mod direct cu instanţele judecătoreşti în realizarea proce-

sului penal.
În atribuţiile ofiţerului de urmărire penală se înscrie efectuarea tuturor acţi-
unilor procesuale, cu excepţia celor date prin lege în competenţa exclusivă a pro-
curorului iar prin prisma sarcinilor care-i revin, ofiţerul de urmărire penală este
înzestrat cu unele drepturi, printre care:
–– asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizării privind pregătirea sau
comiterea unei infracţiuni.
În cazul în care sesizarea nu a fost înregistrată de conducătorul organului de
urmărire penală, urmărirea penală nu începe; în cazul în care din cuprinsul actului
de sesizare sau al actelor de constatare nu rezultă o bănuială rezonabilă că a fost
săvârşită o infracţiune, propune procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea
cauzei penale sau refuzul de a începe urmărirea penală.
Printr-un studiu recent,1 s-a constatat un motiv major de îngrijorare în legă-
tură cu metodele de înregistrare a infracţiunilor. Experţii au concluzionat că dese-
ori datele cu privire la infracţiuni pot fi manipulate în funcţie de registrul în care se
ia la evidenţă o infracţiune sau alta. Astfel, fapta penală este înregistrată de ofiţerul
de serviciu în registrul de evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni (acestea
sunt, de regulă, fapte ilicite cu un anumit grad de pericol social, pe care ofiţerul
de urmărire penală le consideră astfel, fie comisarul, atunci când verifică registrele
respective). Însă, infracţiunile uşoare sau mai puţin grave, deseori, nu sunt înregis-
trate ca infracţiuni, ele fiind reflectate în registrul de evidenţă a altor informaţii cu
privire la infracţiuni.
În contextul metodelor de înregistrare a infracţiunilor, nu este exclusă îngră-
direa accesului liber la justiţie a victimelor infracţiunilor şi a imposibilităţii lor de
a obţine recunoaşterea violării drepturilor şi libertăţilor ocrotite de legea penală,
situaţie care poate avea nu numai un impact negativ izolat, ci poate conduce chiar
la creşterea infracţionalităţii;
–– citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.
Nu suscită discuţii afirmaţia că bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în cali-
tate de martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă atât dreptul la apărare, cât şi
principiul libertăţii de mărturie împotriva sa (art.21 CPP). Depunerea declaraţiilor
este un drept, şi nu o obligaţie a bănuitului. Totuşi, s-a constatat cu regret2 că din
cauza lipsei facilităţilor tehnice şi a experienţei adecvate a ofiţerilor de urmărire pe-
nală, investigaţiile la faza prejudiciară a procesului penal sunt axate preponderent
pe recunoaşterea vinovăţiei, deseori obţinută sub presiune, şi aceasta în condiţiile
în care în procesul penal nu pot fi admise ca probe şi necesită excluderea din dosar
a datelor care au fost obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrângere, prin încălcarea dreptului la apărare şi altele (art.94 CPP).
O dovadă elocventă în acest sens, sunt rapoartele independente ale Comisariatului
European pentru Drepturile Omului şi Amnesty International, dar şi numeroasele
1
A se vedea „Performanţele justiţiei penale prin prisma drepturilor omului. Evaluarea procesului de
transformare a sistemului de justiţie penală în Republica Moldova” // Fundaţia Soros-Moldova, no-
iembrie 2009.
2
Ibidem.
107 26-27 octombrie 2010
condamnări ale Republicii Moldova pentru violarea art. 3 din CEDO3.

Pentru ameliorarea situaţiei pe acest segment, prin Ordinul Procuroru-
lui General nr.261/11 din 19.11.2007 „Cu privire la organizarea urmăririi penale
a cazurilor de tortură, tratament inuman sau degradant”, procurorii militari au
fost învestiţi cu atribuţii de investigare a tuturor acuzaţiilor de tortură. Totodată,
prin Legea nr.13-XVI din 14.02.08 (MO nr.51-54 din 14.03.2008, art.161), Codul
de procedură penală a fost completat la art.10 „Respectarea drepturilor, libertăţilor

şi demnităţii umane” cu alin. 3-1, care prevede că sarcina probaţiunii neaplicării
torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante îi revine
autorităţii în a cărei custodie se află persoana privată de libertate.
O problemă nu mai puţin importantă este asigurarea protecţiei martorilor şi
a victimelor.4 Există un mecanism funcţional de protecţie (cum este Direcţia pro-
tecţie a martorilor din cadrul MAI) şi, totuşi, ofiţerii de urmărire penală de multe
ori nu sunt în măsură să asigure o protecţie reală persoanelor ce colaborează în
desfăşurarea procesului penal. Cea mai deplorabilă stare de lucruri în acest sens se
atestă în cazul infracţiunilor de violenţă în familie, când indiferent că făptuitorul
este pus în arest preventiv sau în cazul lipsei unui astfel de mandat, nu este exclusă
posibilitatea victimizării ulterioare;
–– recunoaşte persoanele ca parte vătămată, parte civilă, parte civilmente res-
ponsabilă; întreprinde măsuri, prevăzute de lege, pentru asigurarea reparării preju-
diciului cauzat prin infracţiune.
De cele mai multe ori, cei prejudiciaţi prin infracţiune prin cauzarea de da-
une fizice materiale sau morale, sunt preocupaţi de timpul şi modul în care vor
obţine repararea daunelor şi poate mai puţin de măsura de pedeapsă la care va fi
supus făptuitorul. Cu regret, aceasta nu reprezintă o prioritate a activităţii ofiţeru-
lui de urmărire penală, deşi ar trebui să întreprindă şi măsuri asiguratorii prompte.
De fapt, fiind presaţi de timp, ofiţerii de urmărire penală sunt preocupaţi apriori
de administrarea probelor în acuzare pentru demascarea făptuitorului infracţiunii.
În cazul înaintării cererilor privind constituirea în calitate de parte civilă, deseori
ofiţerul de urmărire penală se limitează doar în a explica celor interesaţi dreptul de
a se constitui în această calitate prin înaintarea unei cereri în ordinea procedurii
civile şi nimic mai mult;
–– solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat desemnarea avocatului care va acorda asistenţă juridică garantată
de stat în cauza penală respectivă.
Asistenţa juridică calificată se acordă de către avocaţi publici şi avocaţi care
acordă asistenţă juridică la cerere.5 S-ar părea că la acest capitol nu ar trebui să exis-
te deficienţe, însă tradiţia practicilor de proastă calitate şi a motivaţiei financiare
3
Până în prezent, începând cu anul 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat viola-
rea art. 3 CEDO în peste 20 de cauze.
4
A se vedea „Performanţele justiţiei penale prin prisma drepturilor omului. Evaluarea procesului de
transformare a sistemului de justiţie penală în Republica Moldova” // Fundaţia Soros-Moldova, no-
iembrie 2009.
5
A se vedea Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat, nr. 198 din 26.07.2007 // Monitorul
Oficial 157-160/614,din 05.10.2007.
prioritare a degenerat într-un fenomen dăunător actului justiţiei, numit “avocaţi de

buzunar”, când aceştia intervin în proces în calitate de apărător care asigură asis-
tenţa juridică calificată, dar nu apără clientul în mod corespunzător, ci se rezumă
doar la îndeplinirea unor formalităţi procesuale. Chiar şi aşa, nu sunt rare cazurile
când avocaţii semnează procese-verbale ale acţiunilor procesuale la care de fapt nu
au participat.6 Regretabil, dar se mai întâlneşte şi tandemul periculos între ofiţerul
de urmărire penală şi avocatul care a fost în trecut angajat al organelor de urmărire
penală, dar care rămâne cuprins de nostalgia trecutului în detrimentul clientului
său;
–– adoptă ordonanţe referitor la cererile persoanelor participante la proces în
legătură cu cauza penală.
Principiul oficialităţii procesului penal prescrie ofiţerului de urmărire penală
un rol activ, obligându-l să efectueze acţiunile necesare în vederea constatării faptei
penale şi a persoanei vinovate. De altfel, legiuitorul stabileşte necesitatea de a con-
stata sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei, de a scoate în
evidenţă nu doar aspectele favorabile acuzării, dar şi toate împrejurările care neagă
sau pun la îndoială vinovăţia, cât şi cele care atenuează răspunderea bănuitului,
învinuitului. Realitatea ne arată de multe ori că acţiunile desfăşurate în cursul ur-
măririi penale urmăresc doar scopul administrării probelor în acuzare.
În contextul dezbaterii acestui subiect – problema accesului liber la justiţie
– nu putem să nu amintim şi despre necesitatea respectării principiului egalităţii
armelor ca element indispensabil dreptului bănuitului, învinuitului la un proces
echitabil. Din această perspectivă este foarte importantă relaţia dintre ofiţerul de
urmărire penală (procuror) şi avocat, în special la abordarea principiului egalităţii
armelor, care presupune ca fiecare parte să poată obţine posibilitatea rezonabilă de
a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă în
raport cu adversarul său. Or, între părţi se cere menţinerea unui echilibru corect.
Garanţiile dreptului la un proces echitabil nu se aplică în exclusivitate pro-
cedurii judiciare stricto sensu, ci se extind şi asupra etapelor ei precedente şi ulte-
rioare. Ceea ce constatăm, în procedura prejudiciară, este însă o tendinţă greşită
de limitare a apărării în activitatea de administrare a probelor. Or, din economia
prevederilor art.100 CPP deducem posibilitatea administrării probelor în favoarea
făptuitorului de către organul de urmărire penală la cererea apărătorului sau altor
participanţi la proces. Însă, de cele mai multe ori, asemenea cereri sunt respinse
pe motivul că ar urmări scopul tergiversării urmăririi penale sau nu ar fi relevante
pentru cauză.
În concluzie ne exprimăm speranţa că problemele la care ne-am referit pot fi
depăşite prin eforturi comune, atât la nivel de politici statale în domeniul justiţiei
penale şi a cadrelor în organele de urmărire penală, cât şi prin contribuţia individu-
ală a fiecărui actor al actului de justiţie, fie el judecător, procuror, ofiţer de urmărire
penală, avocat şi chiar simplu cetăţean.
6
În cadrul unui studiu realizat de Institutul de Reforme Penale în 2008, privitor la situaţia persoanelor
aflate în arest preventiv, din 363 arestaţi - 118 au declarat că fiind reţinuţi au fost audiaţi de către
ofiţerii de urmărire penală fără participarea avocatului. www.irp.md
109 26-27 octombrie 2010
Gheorghe VALEANU,
director al Şcolii de Formare Iniţială şi Continuă
a Personalului Poliţiei de Frontieră Iaşi, România, comisar şef de poliţie
„CONSIDERAŢII PRIVIND BUNELE PRACTICI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE

A CORUPŢIEI ÎN CADRUL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE”
I. Consideraţii introductive
Corupţia reprezintă abuzul puterii publice pentru obţinerea de beneficii pri-
vate. Definiţia astfel formulată de către Transparency International1 a fost preluată
la nivel global de Convenţia ONU împotriva Corupţiei2, iar la nivel comunitar,
de Comunicarea (2003) 317 finală a Comisiei Europene către Consiliul European,
Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social cu privire la strategia com-
prehensivă a Uniunii Europene împotriva corupţiei.
Fenomenul corupţiei vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ile-
gale realizate nu numai de indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol
public, ci şi de diverse grupuri şi organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii
unor avantaje materiale sau morale sau unui statut social superior, prin utilizarea
unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Aşadar, o faptă de corupţie presupune ca elemente definitorii:
–– existenţa unui ,,funcţionar” ori a unor terţi care se află în relaţie cu acesta;
–– existenţa unui ,,act” ori a unui potenţial act ce intră în atribuţiile de servi-
ciu ale funcţionarului şi cu privire la rezolvarea căruia este interesată o persoană;
–– scopul faptei să fie acela de a obţine sau de a oferi un ,,folos ilegal, material
sau nematerial” (sume de bani, bunuri, cadouri, servicii sau orice alte foloase) de
către sau către funcţionar ori cel care se află în relaţie cu el, în schimbul nerespec-
tării atribuţiilor de serviciu de către respectivul funcţionar.
Corupţia a constituit şi constituie o plagă otrăvită a aparatului de stat din
multe ţări. Majoritatea funcţionarilor care se lasă corupţi de către cei care au nevoie
de “serviciile” lor îşi încalcă îndatoririle de serviciu pentru obţinerea unor diferite
avantaje (băneşti, materiale, politice etc.). Aşa se explică de ce unii oameni bogaţi
pot să-şi permită orice, iar marea masa a celor săraci sunt obligaţi să suporte abu-
zurile şi severitatea aparatului de stat.
1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Transparency_International_Romania, accesat la data de 24.06.2010;
2
Convenţia ONU împotriva Corupţiei (numită şi Convenţia de la Merida) a fost adoptată prin rezo-
luţia Adunării Generale nr. 58/4 din 31 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la 14 decembrie 2005. Ea
a fost semnată de către România la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365 din 15 septembrie
2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004;
Fenomenul corupţiei nu poate fi considerat ca fiind propriu doar anumitor

forme de guvernare. Corupţia este întâlnită atât în societăţile democratice, cât şi în
cele totalitare. Deşi există o oarecare tendinţă de a considera un regim autoritar ca
fiind capabil să elimine corupţia, realitatea este că, într-un astfel de regim, corupţia
este parţial limitată, ea regăsindu-se în anumite cercuri privilegiate, fiind accesibilă
anumitor grupuri de indivizi.3
Modificarea de-a lungul timpului, a tradiţiilor, a condiţiilor istorice şi ge-
ografice influenţate de factori de natură socială, au transformat percepţia opiniei
publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravităţii acestor fapte
şi în incriminarea lor.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc: slăbirea auto-
rităţii statului datorită ineficienţei instituţiilor acestuia, alterarea încrederii cetăţe-
nilor în instituţiile statului îndrituite cu aplicarea legii, degradarea nivelului de trai
al majorităţii, lipsa unor valori sociale însoţită de nerespectarea principiilor morale,
lipsa unei reforme la nivelul instituţional şi legislativ care să fie în concordanţă cu
particularităţile socioeconomice.
Rolul funcţionarului public cu statut special. Activitatea din ce în ce mai
complexă şi, din păcate, mai birocratică a statului se desfăşoară cu participarea a
sute si mii de funcţionari publici, rotiţe mai mari sau mai mici, mai eficiente sau
inutile în acest angrenaj imens si complicat. În faţa lor, statul, societatea ridică
multiple exigenţe, deoarece prin funcţia pe care o deţin, prin autoritatea de care se
bucură (şi pe care legea le-o ocroteşte ca valoare de preţ), ei pot să facă nu numai
bine, dar şi rău cetăţenilor şi statului. Mai întâi, ei au datoria să se comporte în ser-
viciu în mod corect şi să rezolve cu competenţă sarcinile care le sunt încredinţate.
Cât rău poate să facă un poliţist corupt, nu este greu de imaginat. Prin ase-
menea fapte se compromite nu numai pe sine, dar si instituţia din care face parte,
generând prejudicii imense pentru cetăţeni şi pentru stat.4
Funcţionarii publici, poliţiştii sunt chemaţi să respecte cu stricteţe legile ţării,
independent de funcţia pe care o exercită. De aceea, legea penală, odată cu grija de a
ocroti prestigiul funcţionarului public, prevede sancţiuni şi pentru faptele nedemne ale
unor funcţionari. Exigenţa legii penale este aceeaşi pentru orice funcţionar public, in-
diferent de postul pe care-l deţine în aparatul de stat. Sugestiv, scria Nicolae Iorga: “nu
există serviciu inferior decât acela pe care nu-l faci din toată inima, acela pe care îl faci
fără onestitate, acela în care înşeli lumea, iar serviciile înalte sunt toate acelea în care se
vede o adevărată inimă de om încălzită pentru opera pe care o îndeplineşte, un adevărat
spirit omenesc care are totdeauna conştiinţa demnităţii lucrului implinit”.
În materia dreptului penal, în general, termenul caracterizează o anumită
comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei
şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase. Repre-
zintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a
desfăşurării activităţii statului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale.
3
Larousse - Dominique Colas: Dicţionar de gândire politică, Univers enciclopedic, 2003.
4
Antoniu George, Daneş Ştefan, Popa Marin, Codul penal actual comentat pe interesul tuturor, Edi-
tura Orizonturi, 2010.
111 26-27 octombrie 2010
II. Legislaţia românească în materia prevenirii şi reprimării corupţiei.

Legislaţia penală română reţine termenii de corupţie activă, respectiv pasivă
în conformitate cu prevederile Convenţiei Penale privind Corupţia a Consiliului
Europei5.
Urmărind evoluţia legislaţiei româneşti, se poate constata că modificările
cadrului normativ intervenite după anul 1990 au determinat o extindere a sfe-
rei conceptului de corupţie. Codul penal incriminează în capitolul privitor la in-
fracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, un număr de 4 infracţiuni de
corupţie, respectiv darea de mită, luarea de mită, primirea de foloase necuveni-
te şi traficul de influenţă (art. 254 – art. 257), fără a folosi termenul de corupţie.
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie6, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei7, re-
glementează 3 categorii de infracţiuni care se circumscriu sferei faptelor de corup-
ţie, la care se adaugă o a patra care cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva in-
tereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Astfel, aşa cum a fost modificată şi
completată, Legea 78/2000 se referă la următoarele 3 categorii de infracţiuni: infrac-
ţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni aflate
în legătură directă cu infracţiuni de corupţie sau infracţiuni asimilate acestora. Dis-
poziţiile care reglementează procedura aplicabilă în cazul urmăririi şi judecării in-
fracţiunilor de corupţie se regăsesc în Codul de procedură penală şi în legi speciale.
Codul de procedură penală8 reglementează regulile procesului penal aplicabile tuturor
infracţiunilor, inclusiv celor de corupţie, în măsura în care nu se derogă prin legi speciale.
În acelaşi context, a fost introdusă instituţia investigatorilor sub acoperire care pot
fi folosiţi în cazul unor infracţiuni de mare gravitate, printre care şi faptele de co-
rupţie, Codul de procedură penală făcând trimitere expresă la infracţiunile prevă-
zute de Legea nr. 78/2000. Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, pe lângă norme de drept substanţial, cuprinde şi
procedura aplicabilă în cazul infracţiunilor de corupţie.
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
Şi sesizările anonime pot fi luate în considerare pentru declanşarea cercetări-
lor prealabile sau a urmăririi penale. Ca regulă, secretul bancar şi cel profesio-
nal nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale şi nici
instanţei de judecată, excepţie făcând secretul profesional al avocatului, exer-
citat în condiţiile legii. Judecarea în primă instanţă se face în complete speciali-
zate care, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, sunt formate din 2 judecă-
tori. Direcţia Naţională Anticorupţie a preluat atribuţiile Secţiei de combatere a
5
Convenţia Penală privind Corupţia a Consiliului Europei a fost semnată la Strasbourg la data de
27.01.1999 şi a fost ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16.01.2002, publicată în Monitorul
Oficial nr. 76 din 31 ianuarie 2002;
6
Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000;
7
Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003;
8
Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145- 146 din 12 noiembrie 1968 şi
republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973 şi, respectiv, în Monitorul Oficial nr. 78
din 30 aprilie 1997, fiind ulterior modificat şi completat succesiv.
corupţiei şi criminalităţii organizate, care funcţiona în cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru urmărirea faptelor de corupţie.
Actul normativ care reglementează activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie
este Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 20029, căreia i s-au adus
modificări şi completări succesive. Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie a cu-
noscut modificări, impuse de eficienţa verificată în practică a acestor dispoziţii legale.
Pentru reducerea situaţiilor de risc privind comiterea faptelor de corupţie au fost adop-
tate o serie de acte normative care să încurajeze dezvoltarea uni mediu social mai sigur.
Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, preveni-
rea şi sancţionarea corupţiei10, cunoscută şi ca “Pachetul anticorupţie”, a creat cadrul
juridic eficient pentru prevenirea marii corupţii şi asigurarea unei bune guvernări.
În Cartea I „Reglementări Generale pentru prevenirea şi combaterea corupţiei”,
legea conţine dispoziţii privind transparenţa activităţilor referitoare la obligaţii-
le bugetare restante (Titlul I), transparenţa în administrarea informaţiilor şi ser-
viciilor publice prin mijloace electronice (implementarea Sistemului Electronic
Naţional - Titlul II), prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice (Titlul
III ), conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demni-
tăţilor şi funcţiilor publice (Titlul IV), grupurile de interes economic ( Titlul V).
Pentru a se evita utilizarea fondurilor ilicite, a fost adoptată Legea nr. 43/2003
privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale11, care
reglementează o serie de aspecte privind sursele de finanţare a activităţii unui
partid, controlul finanţării activităţii partidelor politice, precum şi limitele ma-
xime ale cheltuielilor acestora. Instituţia publică cu atribuţii de control privind
constituirea şi cheltuirea fondurilor partidelor politice este Curtea de Conturi.
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică12 sta-
bileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei
decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, având
ca scop sporirea responsabilităţii şi transparenţei administraţiei publice precum
şi stimularea participării cetăţenilor în procesul decizional. Principiile care stau
la baza legii sunt informarea prealabilă, consultarea şi participarea activă a cetă-
ţenilor la deciziile administrative şi elaborarea proiectelor de acte administrative.
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici13 reglemen-
tează normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, având ca obiectiv
creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului
public şi eliminarea birocraţiei.
9
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
244 din 11 aprilie 2002;
10
Publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003;
11
Publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003;
12
Publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 februarie 2003.
13
Publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004;
113 26-27 octombrie 2010
III. Aspecte relative la prevenire si combaterea actelor de corupţie în ca-

drul Poliţiei de Frontieră Române.
Oriunde în lume, poliţistul, poliţistul de frontieră trebuie să acţioneze ca un
veritabil sanitar al mediului social pentru apărarea intereselor statului, a ordinii şi
siguranţei publice, a comunităţii din care face parte, a persoanei şi drepturilor de
proprietate etc., potrivit legilor acelui stat.
Îndeplinirea acestor atribuţii incumbă din partea poliţistului multe riscuri şi
sacrificii personale: acţiunea permanentă într-un mediu ostil (mediul periferic al
socialului- cel infracţional), plin de pericole pentru viaţa, integritatea corporală (ale
sale şi chiar ale familiei sale); eforturi intelectuale şi fizice deosebite; restrângerea
unor drepturi şi libertăţi; reducerea timpului liber; neglijarea familiei, neglijarea
stării de sănătate; presiunea societăţii şi a mass-media pentru prestarea unui servi-
ciu de calitate; presiunea diferitelor persoane mai influente sau mai puţin influente,
a celor certaţi cu legea pentru favorizarea în diferite circumstanţe, în dispreţul legii
etc. Luând în considerare toate aceste ameninţări, se naşte o întrebare firească: pe
poliţist cine îl apără, în ce proporţii şi în ce mod?
În ceea ce priveşte coruperea poliţiştilor de frontieră, apreciem că avem de-a
face cu un dublu aspect:
–– pe de o parte, vorbim de un act unilateral, voluntar din partea subiectu-
lui infracţiunii determinat de carenţe profesionale, morale, educaţionale, dificultăţi
materiale etc.;
–– pe de altă parte, trebuie să analizăm şi să luăm în considerare tentaţiile
cărora este nevoit să le facă faţă poliţistul şi presiunile la care este supus din partea
celor care tranzitează frontiera, din partea diferiţilor agenţi economici, din partea
diferitelor grupuri de interese etc.
Măsura în care este controlat fenomenul corupţiei nu poate fi apreciată nu-
mai prin numărul cazurilor de poliţişti depistaţi într-o astfel de ipostază (cum s-a
întâmplat la un moment dat), sau pin numărul de poliţişti sancţionaţi pentru ne-
glijenţă în serviciu, abateri de la Codul de etică şi deontologie profesională etc., ci
şi prin coerenţa şi sagacitatea măsurilor de prevenire. Reprezintă un truism faptul
că este mult mai uşor, mai puţin costisitor şi chiar mai moral să previi, decât să
descoperi, să reprimi şi să repari de pe urma actelor de corupţie.
În cele ce urmează, vă voi supune atenţiei câteva direcţii de acţiune pentru
prevenirea combaterii corupţiei în cadrul Poliţiei de Frontieră Române, structură
de importanţă strategică a României, parte integrantă a Ministerului Admnistraţiei
şi Internelor.
Activitatea de prevenire şi combatere a corupţiei la nivelul Poliţiei de Fronti-
eră Române s-a circumscris acţiunilor întreprinse de către Ministerul Administra-
ţiei şi Internelor, dobândind o importanţă majoră mai ales în ultimii ani (prin anii
1995- 2000 se vorbea că România este o ţară coruptă, fără corupţi), respectiv odată
cu înfiinţarea, în anul 2005, a Direcţiei Generale Anticorupţie, ca structură specia-
lizată de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul personalului propriu.
În condiţiile în care activitatea de combatere a faptelor de corupţie era strict
reglementată prin intermediul prevederilor Codului Penal, ale Legii nr. 78/2000
privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi ale Codu-
lui de Procedură Penală, activitatea de prevenire a corupţiei a fost reglementată,

iniţial, prin intermediul strategiilor şi documentelor programatice existente la ni-
vel instituţional. În acest sens, la nivelul MAI a fost adoptat Ordinul ministrului
administraţiei şi internelor nr. 1150 din 19.01.2006 privind Strategia Ministerului
Administraţiei şi Internelor de prevenire şi combatere a corupţiei în rândul perso-
nalului propriu.
Pe baza acestei strategii, la nivelul Poliţiei de Frontieră Române au fost stabi-
lite 6 direcţii de acţiune pentru îndeplinirea următoarelor obiective generale:
–– Detectarea şi gestionarea riscurilor – proiectarea şi aplicarea unor instru-
mente de lucru, capabile să identifice riscurile de corupţie a personalului P.F.R.,
precum şi gestionarea acestor informaţii;
–– Supervizare şi conducere – îmbunătăţirea activităţilor de monitorizare a
factorilor de risc ce generează sau favorizează corupţia personalului P.F.R.;
–– Recrutarea şi selecţionarea personalului – asigurarea unor practici de re-
crutare şi selecţionare a personalului în conformitate cu normele de comportament
stabilite pentru fiecare domeniu de activitate al P.F.R.;
–– Sporirea rezistenţei la corupţie a structurilor – dezvoltarea instituţională
în domeniul anticorupţie, prin înfiinţarea şi organizarea unor structuri specializate,
precum şi prin elaborarea şi aplicarea procedurilor pe baza cărora acestea îşi vor
desfăşura activitatea; cu alte cuvinte, construirea unui mecanism care să reacţione-
ze din interiorul instituţional;
–– Deschidere şi transparenţă – atragerea societăţii civile în gestionarea mă-
surilor anticorupţie adoptate de MAI şi sporirea transparenţei activităţilor suscep-
tibile a genera corupţie în rândul personalului instituţiei;
–– Educare, instruire şi comunicare – creşterea calităţii programelor de pre-
gătire în domeniul anticorupţie şi management disciplinar destinate personalului
P.F.R. şi dezvoltarea planului de comunicare a mesajelor anticorupţie adoptate de
instituţie.
Ulterior Strategiei Naţionale Anticorupţie 2005 – 2007, a intrat în vigoare
noua Strategie naţională anticorupţie pentru sectoare vulnerabile şi administraţia
publică locală 2008 – 2010, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 609 din 4 iunie
2008. Actul respectiv are în componenţă un plan general de acţiune şi cinci planuri
de acţiune sectoriale, din care unul în domeniul de activitate al Ministerului Admi-
nistraţiei şi Internelor.
La nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost realizată şi im-
plementată o Concepţie a activităţilor de prevenire a corupţiei în rândul persona-
lului, document care reglementează liniile directoare ale activităţii de prevenire a
corupţiei la nivelul instituţiei, al cărei rol este acela de a stabili modalităţi unitare
de acţiune şi de a responsabiliza toate structurile şi categoriile de personal care pot
avea un rol important în prevenirea acestui fenomen.
Concepţia privind activitatea de prevenire a faptelor de corupţie în ca-

drul structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru perioada
2009 – 2012.
Fundamentul instituirii unor norme în domeniul prevenirii faptelor de co-
115 26-27 octombrie 2010
rupţie este reprezentat de faptul că o strategie eficientă de acţiune împotriva corup-

ţiei în rândul personalului propriu, are la bază prioritatea activităţilor de prevenire
faţă de cele de combatere, deoarece acestea din urmă implică o contaminare pree-
xistentă a mediului organizaţional specific instituţiei, precum şi acţiuni complexe
şi îndelungate, cu costuri mari şi rezultate incerte.
Obiectivele generale ale concepţiei de prevenire sunt:
–– creşterea încrederii cetăţenilor în personalul şi în structurile componente
ale MAI;
–– stimularea unei atitudini civice anticorupţie.
–– promovarea integrităţii, legalităţii şi a profesionalismului în rândul perso-
nalului MAI, în scopul dezvoltării unei culturi organizaţionale adecvate.
Un aspect de noutate prevăzut de această concepţie este reprezentat de in-
stituţia consilierului de integritate. Acesta se desemnează prin dispoziţie/ordin a/al
şefilor structurilor, de regulă, din rândul ofiţerilor/personalului care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul structurilor de resurse umane, pregătire continuă, control sau
a celor cu atribuţii în domeniul psihologic, sociologic, analiză, evaluarea riscurilor
etc. Consilierul de integritate se alege din rândul celor mai competenţi poliţişti,
trebuind să posede o reală reputaţie personală şi profesională.
Consilierul pentru integritate are următoarele atribuţii:
–– reprezintă persoana de contact între angajaţi şi conducerea structurii, pre-
cum şi între structură şi componentele teritoriale şi centrale ale DGA, în ceea ce
priveşte domeniul de prevenire a corupţiei;
–– asigură consilierea personalului structurilor MAI cu privire la prevenirea
corupţiei;
–– informează permanent personalul structurii cu privire la cazurile de co-
rupţie săvârşite de personalul MAI şi prezintă studiile de caz, studiile sociologice,
analizele, sondajele de opinie etc., sau orice alte materiale în domeniu, puse la dis-
poziţie de DGA;
–– aduce la cunoştinţa structurii din care face parte cazurile pozitive în ceea
ce priveşte neimplicarea personalului în fapte de corupţie;
–– ţine evidenţa personalului care participă la instruiri anticorupţie organiza-
te de către DGA sau alte instituţii;
–– identifică posturile care necesită instruirea personalului pentru prevenirea
corupţiei şi propune şefului structurii organizarea şi desfăşurarea unor astfel de
activităţi de către personalul specializat al DGA;
–– sprijină activitatea de informare a opiniei publice cu privire la fenomenul
corupţiei.
–– face parte din grupul de lucru pentru prevenirea corupţiei constituit la
nivelul structurii şi sprijină implementarea planurilor de prevenire a corupţiei.
Consilierul de integritate se doreşte a fi o interfaţă atât a Direcţiei Generale
Anticorupţie, cât şi a managementului unei instituţii privind activitatea de preveni-
re a corupţiei. Acesta este şi motivul pentru care trebuie să fie o persoană cu o bună
reputaţie, un bun profesionist, apreciat în interiorul instituţiei şi care să prezinte
garanţii de integritate.
Numirea unui consilier de integritate nu este o decizie uşoară şi nici de ne-
glijat pentru un manager. Acesta îşi poate consolida demersurile anticorupţie la

nivelul instituţiei sale prin numirea persoanei potrivite, însă în acelaşi timp trebuie
să îi şi acorde posibilitatea să îşi îndeplinească atribuţiile prevăzute de concepţie în
mod optim.
În strânsă legătură cu instituţia consilierului de integritate este şi cea a gru-
pului de lucru pentru prevenirea corupţiei, organizat în vederea elaborării planu-
rilor de prevenire a corupţiei, evaluării şi analizării măsurilor dispuse, respectiv a
modului de implementare a acestora, precum şi pentru identificarea riscurilor şi
a vulnerabilităţilor la corupţie, la nivelul structurilor Aparatului central al MAI,
instituţiilor şi structurilor aflate în subordinea/coordonarea MAI, inspectoratelor
generale şi la nivelul instituţiilor de învăţământ din cadrul ministerului.
Grupurile de lucru sunt formate din 1-3 persoane din cadrul structurilor
MAI prevăzute mai sus şi persoane din cadrul Serviciului Prevenire/structurilor
judeţene anticorupţie/pentru municipiul Bucureşti, în mod obligatoriu, consilierul
pentru integritate fiind unul din membri.
Membrii grupului de lucru din cadrul structurilor MAI se nominalizează
prin dispoziţie/ordin a/al şefilor respectivelor structuri în termen de 30 de zile de la
aprobarea acestei concepţii, iar datele de contact ale acestora se comunică DGA sau
structurilor judeţene anticorupţie /pentru municipiul Bucureşti, după caz.
Membrii grupurilor de lucru se reunesc, de regulă, semestrial, iar activitatea
acestora este coordonată de către personalul Serviciului Prevenire din cadrul DGA
sau, după caz, de ofiţerul responsabil cu activitatea de prevenire a corupţiei din
cadrul structurilor judeţene anticorupţie/pentru municipiul Bucureşti.
Grupurile de lucru pentru prevenirea corupţiei desfăşoară următoarele ac-
tivităţi:
–– participă la realizarea analizei de risc privind corupţia la nivelul structuri-
lor MAI, potrivit Metodologiei de identificare a riscurilor şi a vulnerabilităţilor la
corupţie în cadrul structurilor MAI;
–– elaborează planurile anuale de prevenire a corupţiei prevăzute la punctul
nr. 5 din prezenta concepţie;
–– analizează implementarea planurilor anuale de prevenire a corupţiei şi
propun şefilor structurilor, măsuri pentru limitarea riscurilor de comitere a fapte-
lor de corupţie;
–– informează şefii structurilor despre riscurile punctuale de corupţie din do-
meniile de activitate ale unităţii şi propun măsuri de prevenire a acestora;
–– organizează acţiuni de informare a personalului cu privire la faptele de
corupţie constatate la nivelul unităţii;
–– participă la realizarea studiilor de caz.
IV. Metodologia de identificare a riscurilor şi a vulnerabilităţilor la co-

rupţie în cadrul structurilor MAI.
Un reper important pentru managementul riscurilor de corupţie la nivelul
ministerului îl constituie Strategia Naţională Anticorupţie privind sectoarele vulne-
rabile şi administraţia publică locală pe perioada 2008–2010, şi, în mod particular,
măsura privind realizarea unui studiu/analize pentru determinarea factorilor de
117 26-27 octombrie 2010
risc şi a vulnerabilităţilor care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunilor

de corupţie la nivelul ministerului şi al structurilor subordonate, având ca termen
de realizare 31.12.2010.
Metodologia de identificare a riscurilor şi a vulnerabilităţilor la corupţie în
cadrul structurilor M.A.I., realizată de către Direcţia Generală Anticorupţie, repre-
zintă fixarea conceptuală a eforturilor sistematice de estimare a riscurilor de corup-
ţie şi a vulnerabilităţii mecanismelor de prevenire, astfel cum sunt ele încorporate
atât în structura, procedurile, regulile şi reglementările ministerului, per ansamblu,
respectiv în cultura organizaţională existentă pe fiecare domeniu de activitate.
Demersurile de identificare, descriere şi evaluare a riscurilor de corupţie au
ca finalitate:
–– întocmirea pentru fiecare structură/domeniu de activitate a Registrului
riscurilor de corupţie, instrument ce va evalua capacitatea instituţiei şi a compo-
nentelor sale de a face faţă factorilor actuali sau potenţiali ce pot favoriza apariţia
unor acte de corupţie;
–– consolidarea mecanismelor de prevenire/control existente;
–– fundamentarea necesităţii adoptării unor măsuri suplimentare care să răs-
pundă mult mai concret problemelor identificate.
Managementul riscurilor de corupţie constituie un obiectiv prioritar pentru
Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală Anticorupţie, scopul
principal fiind de a promova documente de politici publice şi măsuri/acţiuni de
prevenire specifice care să răspundă cât mai adecvat realităţilor existente.
Pentru realizarea acestor activităţi, grupurile de lucru pentru prevenirea co-
rupţiei, în componenţa şi structura prevăzute de Concepţia privind activitatea de
prevenire a faptelor de corupţie în cadrul structurilor M.A.I., vor trebui să desfă-
şoare etapele prevăzute în cadrul Metodologiei mai sus menţionate, cel mai impor-
tant aport urmând să îl aibă consilierii pentru integritate.
Cum trebuie să reacţioneze un funcţionar la corupţie?

Proba integrităţii trebuie să constituie un factor important în promovarea
personalului. Aprecierea acestui factor nu trebuie să se bazeze doar pe măsura în
care individul şi-a păstrat reputaţia nepătată, ci şi pe faptul că a protejat, în mod
activ integritatea unităţii/structurii prin iniţierea unor acţiuni împotriva celor care
au oferit mită şi a funcţionarilor care au acceptat-o.
Legislaţia referitoare la corupţie, precum şi codurile de etică şi deontologie
ale categoriilor de personal M.A.I. prezintă, în linii clare, comportamentul unui
funcţionar, astfel încât acesta să nu ajungă în postura de a fi autor al unei infracţi-
uni de corupţie.
Legea stabileşte imperativ că un funcţionar nu trebuie să pretindă niciun fo-
los în schimbul îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu ori sume de bani sau bunuri
în plus faţă de taxele şi costurile stabilite de lege, acolo unde este cazul. De aseme-
nea, funcţionarul nu are dreptul să primească bani sau alte foloase în exercitarea
atribuţiilor sale de serviciu ori să accepte promisiunea unor asemenea foloase.
ATENŢIE! Este strict interzis unui funcţionar să solicite sume de bani, bu-
nuri sau alte foloase în schimbul serviciului public oferit unui cetăţean, indiferent
de timpul pe care l-a alocat rezolvării solicitării acestuia, costurilor colaterale an-
gajate de instituţie ori valorilor materiale gestionate de persoana fizică sau juridică
solicitantă.
Mai mult decât atât, niciun funcţionar nu are dreptul să primească ori să ac-
cepte promisiunea unor sume de bani sau bunuri pentru a îndeplini un act ce intră
în atribuţiile sale de serviciu, pentru a întârzia îndeplinirea unui act ori pentru a înde-
plini un act contrar. De foarte multe ori cetăţenii sunt dispuşi să ofere sume de bani
pentru a le fi rezolvate anumite cereri, pentru a fi serviţi cu întâietate ori pentru a nu
le fi aplicate diverse sancţiuni. În această situaţie, orice funcţionar trebuie să refuze
ferm oferta făcută şi să explice celui care a făcut-o că acest lucru este ilegal.
Funcţionarul nu trebuie să primească nimic în schimbul îndeplinirii atribu-
ţiilor sale de serviciu, chiar dacă a aplicat în mod corect legea. Mulţi cetăţeni obiş-
nuiesc să ofere diverse atenţii, cadouri sau servicii funcţionarilor numai pentru a
întreţine o bună relaţie cu aceştia. Acceptarea acestora de către funcţionar îl poate
pune pe acesta într-o situaţie neplăcută în momentul când va trebui să aplice o
sancţiune ori să refuze oferirea unui serviciu respectivului cetăţean.
ATENŢIE! Este interzisă primirea de sume de bani sau bunuri, chiar dacă
acestea vor fi folosite în interesul serviciului, iar nu însuşite de către funcţionar.
Acest lucru este interzis şi în situaţia în care instituţia nu poate asigura mijloacele
logistice necesare desfăşurării activităţii funcţionarului.
Comportamentul unui funcţionar atunci când i se oferă mită

Ce trebuie să facă un funcţionar atunci când o persoană îi oferă o sumă de
bani, pentru a nu îşi îndeplini îndatoririle de serviciu, a le îndeplini în mod defec-
tuos ori pur şi simplu pentru a-şi îndeplini activităţile la care este obligat?
În primul rând, trebuie să cunoaştem faptul că funcţionarul nu trebuie să
accepte banii sau bunurile, în scopul de a le utiliza ca probă pentru fapta de dare de
mită săvârşită de către cetăţean. Obligaţia lui este aceea de a refuza. Refuzul trebuie
să fie explicit şi ferm, pentru a nu da posibilitatea cetăţeanului să interpreteze refu-
zul ca pe o negociere. Orice exprimare sau gest ambiguu poate fi un indiciu pentru
cetăţean că funcţionarul este dispus să accepte sau că doreşte o ofertă mai bună.
Un funcţionar în timpul exercitării atribuţiilor sale de serviciu trebuie să
aibă un comportament corect şi integru, şi nu să încerce să constate infracţiuni de
corupţie săvârşite de către cetăţenii cu care intră în contact. Atitudinea preventivă
este cea care trebuie să primeze în comportamentul acestuia.
Aşadar, în situaţia în care unui funcţionar i se oferă sau i se promite ceva în
schimbul unui serviciu, acesta trebuie să decline oferta făcută şi să explice cetăţea-
nului care sunt implicaţiile legale ale acestui comportament. Funcţionarul trebuie
să aibă o atitudine fermă în abordarea relaţiei cu cetăţeanul şi să aplice legea în
cazul respectiv.
Dacă situaţia este de aşa natură încât nu există posibilitatea refuzului (de
exemplu, un cetăţean lasă o sumă de bani sau un cadou şi pleacă rapid), funcţiona-
rul nu trebuie în niciun caz să îşi însuşească banii sau bunurile. Acesta trebuie să
manipuleze cât mai puţin obiectele şi să comunice şefului său în cel mai scurt timp
cele întâmplate. Vor fi întocmite documente pentru constatarea celor petrecute şi
119 26-27 octombrie 2010
vor fi identificaţi, în măsura posibilităţii, martori (este de preferat a se încheia un

proces-verbal de către cei prezenţi în momentul respectiv).
De reţinut faptul că în situaţia în care un cetăţean a încercat să ofere mită
unui funcţionar, solicitarea acestuia trebuie să beneficieze în continuare de aceeaşi
atenţie ca oricare alta, fiind soluţionată conform prevederilor legale. Comporta-
mentul acestuia nu trebuie să dea dreptul funcţionarului de a-l trata discriminato-
riu ori de a nu-i rezolva solicitarea.
Dacă suma de bani sau cadoul sunt oferite sau promise de un intermediar,
funcţionarul se face vinovat de aceeaşi infracţiune de luare de mită, ca şi în cazul în
care oferta sau promisiunea sunt făcute, în mod direct, de către persoana interesată.
DE REŢINUT:
–– dacă unui funcţionar i se oferă mită ori se fac presiuni asupra lui pentru a
nu-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege, acesta are posibilitatea să depună un de-
nunţ la Direcţia Generală Anticorupţie; pentru acest lucru orice persoană se poate
deplasa la sediul direcţiei sau la unul dintre birourile judeţene anticorupţie;
–– linia telefonică gratuită 0800.806.806 a Direcţiei Generale Anticorupţie este
permanent la dispoziţia cetăţeanului, dar şi a funcţionarilor din M.A.I.; aici poate fi
făcută o sesizare privind o faptă de corupţie despre care cineva are cunoştinţă;
–– de asemenea, există şi posibilitatea de a informa Direcţia Generală Antico-
rupţie prin intermediul e-mail-ului la adresa [email protected]
–– adresa Direcţiei Generale Anticorupţie este: şos. Olteniţei nr. 390 A, sector
4, Bucureşti, telefon şi fax – 021.332.36.64
ATENŢIE! Funcţionarul trebuie să cunoască faptul că oricine poate sesiza
Direcţia Generală Anticorupţie în legătură cu o faptă de corupţie pe care acesta a
săvârşit-o sau în care este implicat.
De asemenea, un cetăţean care a dat mită unui funcţionar pentru a rezolva
o „problemă” are posibilitatea, prevăzută de lege, de a denunţa fapta autorităţilor,
fără a mai fi pedepsit pentru fapta sa de dare de mită (dacă denunţă autorităţii fapta
mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă).
Apreciem că, activitatea de prevenire a corupţiei în rândul poliţiştilor re-
prezintă o provocare atât pentru mediul politic, pentru managerii de la toate ni-
velurile, dar mai ales pentru fiecare poliţist în parte, având în vedere consecinţele
extrem de negative pentru societate, în general şi pentru cel care recurge la astfel
de practici, în special.
Fenomenul corupţiei este extrem de complex. În acest context, acest eseu nu
reprezintă decât o picătură din tot ceea ce înseamnă studiu, prevenire şi reprimare
a corupţiei aparatului administrativ al statului.
Анатолий Николаевич ВОЛОЩУК,

ректор Одесского государственного университета внутренних дел,
заслуженный юрист Украины, генерал-майор милиции
ПРОБЛЕМЫ ПРАВОВОГО ОБЕСПЕЧЕНИЯ СОЦИАЛЬНОЙ ЗАЩИТЫ

СОТРУДНИКОВ ОРГАНОВ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ УКРАИНЫ
В условиях обострения проблемы социальной защиты в Украине осо-

бую роль приобретает государство, от которого напрямую зависит решение
организационно-правовых аспектов социальной защиты граждан.
Главным направлением осуществления социальной политики является
целенаправленная ее деятельность, в основу которой должна быть положена
социальная безопасность работников органов внутренних дел. Поставленная
цель может быть достигнута путем обеспечения социальной справедливости,
создание гибкой, динамичной системы социальной защиты.
Социально-правовая защита сотрудников органов внутренних дел в
первую очередь зависит от правовой базы, регулирующей порядок и усло-
вия предоставления социальной помощи, особенно в случаях потери трудо-
способности. Отсутствие правового регулирования в этой сфере негативно
сказывается на выполнении служебных обязанностей, профессиональных
задач, которые поставлены перед милицией. Правильная социальная поли-
тика государства имеет существенное значение в условиях реформирования
правоохранительных органов.
В системе MBД Украины существует определенная система мер по соци-
альной защите, поддержке, помощи работникам. Она охватывает различные
сферы социального обслуживания, организации социально-психологических
подразделений. Например, работникам милиции и членам их семей предо-
ставляется пятидесятипроцентная скидка по оплате жилой площади, комму-
нальных услуг. Работники милиции, которые живут и работают в сельской
местности и в поселках городского типа, и члены их семей, проживающие
с ними, обеспечиваются бесплатно жильем с отоплением и освещением по
установленным нормам, а также пользуются другими предусмотренными за-
конодательством льготами. За работниками милиции, уволенными со служ-
бы по возрасту, болезни или выслуге лет, сохраняется право на указанные
льготы.
Осуществляемая социальная политика определяет основы и формы со-
циальной работы. Она базируется на законах и других нормативно-правовых
актах и направляется на обеспечение организации социальной защиты ра-
ботников органов внутренних дел и создание условий для материальной ста-
121 26-27 octombrie 2010
бильности в период прохождения ими службы в ОВД. Систему социальной

защиты сотрудников ОВД устанавливает Закон Украины «О милиции» [1].
В ходе развития общества страхованию подлежали социальные риски,
связанные с участием человека в процессе труда: травма, профессиональное
заболевание, смерть, инвалидность, потеря трудоспособности.
Социальная защита работников милиции охватывает деятельность го-
сударственных органов власти, руководства и служб органов внутренних дел
по кадровому обеспечению, пенсионных, финансовых, оздоровительных по
реализации социальных прав работников.
С целью усиления социальной защиты работников милиции было вве-
дено государственное обязательное личное страхование на случай гибели
(смерти), ранения (контузии, травмы или увечья), заболевания, полученных
в период прохождения службы и при исполнении служебных обязанностей,
непосредственно связанных с охраной общественного порядка и борьбой с
преступностью.
Работник милиции подлежит обязательному государственному страхо-
ванию на сумму десятилетнего денежного содержания по последней должно-
сти, которую он занимает, за счет средств соответствующих бюджетов, а так-
же средств, поступающих на основании договоров от министерств, ведомств,
предприятий, учреждений и организаций.
Так, в случае гибели работника милиции при исполнении ним служеб-
ных обязанностей по охране общественного порядка и борьбы с преступно-
стью семье погибшего или его иждивенцам выплачивается единовременное
пособие в размере десятилетнего денежного содержания погибшего по по-
следней должности, которую он занимал, и назначается пенсия в связи с по-
терей кормильца в размере месячного должностного оклада погибшего.
Страховая сумма не выплачивается в случае нанесения застрахован-
ным себе повреждений с целью получения страховой суммы или действий,
в которых следственными органами, органами дознания или судом устанав-
ливаются признаки умышленного преступления и последствия которых по
материалам служебных проверок, выводам следственных органов, органов
дознания или суда находятся в прямой причинной связи с алкогольным, нар-
котическим или токсическим опьянением.
Тяжесть ранения определяется согласно приложению № 3 к п. 6 Ин-
струкции «О порядке проведения государственного обязательного страхо-
вания лиц рядового, начальствующего и вольнонаемного состава органов
внутренних дел в системе МВД Украины». К тяжелым относятся ранения,
контузии, травмы и увечья, которые вызывают анатомические изменения и
значительные функциональные нарушения, обусловливающие ограничения
годности или негодности к военной службе [2].
Гибель или ранение считаются наступившими при исполнении служеб-
ных обязанностей, связанных с непосредственным участием в охране обще-
ственного порядка и общественной безопасности или борьбе с преступно-
стью, если они имели место при обстоятельствах, которые были связаны с:
–– Преследованием или задержанием правонарушителя, предотвраще-
нием преступления;
–– Ликвидацией пожаров, аварий, стихийных бедствий или их послед-
ствий;
–– Выполнением служебных или общественных обязанностей по спасе-
нию жизни, охране государственного, общественного или частного имуще-
ства граждан, защите их чести и достоинства;
–– Нападением на сотрудника, который находится вне службы, с целью
мести за законные действия по предотвращению правонарушений, задержа-
ния или разоблачения правонарушителя в период службы.
Остальные случаи ранения (контузии, травмы или увечья), гибели
(смерти) считаются наступили в период прохождения службы в органах вну-
тренних дел.
Степень утраты трудоспособности в период прохождения службы в
ОВД лиц рядового и начальствующего состава органов внутренних дел уста-
навливается в процентах. В случае потери застрахованным трудоспособности,
произошедшей вследствие ранения, заболевания, полученных во время про-
хождения службы, размер страхового возмещения зависит от степени утраты
трудоспособности, определяется в процентном отношении к общей сумме
страховки на случай гибели, смерти. Согласно п. 6 постановления Кабинета
Министров Украины № 488 от 19 августа 1992 г. «Условия государственного
обязательного личного страхования военнослужащих и военнообязанных,
призванных на сборы и порядок выплаты им и членам их семей страховых
сумм» в случае гибели (смерти) застрахованного его наследникам выплачи-
вается страховая сумма в размере стократного минимального прожиточного
уровня на время гибели (смерти) [3].
В случае установления застрахованному инвалидности, наступившей в
период прохождения службы (работы) или не позднее чем через 3 месяца
после увольнения со службы или после окончания этого срока, либо вслед-
ствие заболевания или несчастного случая, имевших место при выполнении
служебных обязанностей, страховое возмещение выплачивается: инвалидам
первой группы - в размере пятилетнего денежного содержания; инвалидам
второй группы - в размере четырехлетнего денежного содержания; инвали-
дам третьей группы - в размере трехлетнего денежного содержания.
Требование о выплате страховой суммы застрахованный или его на-
следники могут предъявить HACK «Оранта» в течение трех лет со дня когда
произошло страховое событие. С целью своевременной уплаты застрахован-
ным и их наследникам страховых сумм органы внутренних дел обязаны ока-
зывать содействие им в получении документов, необходимых для решения
вопроса о праве на выплату страховых сумм, а также в оформлении этих до-
кументов.
Требования о выплате страховых сумм производятся со счета денежно-
го содержания, предусмотренного действующим законодательством по по-
следней должности на день выплаты страховой суммы.
Несмотря на принятие нового законодательства, связанного с деятель-
ностью милиции Украины, системно не исследовалась потребность работни-
123 26-27 octombrie 2010
ков органов внутренних дел в социальной защите. Следовательно, крайне не-

обходимым является разработка нового механизма реализации социальных
прав и гарантий работникам ОВД с использованием как экономических, так
и юридических средств. Кроме этого, целесообразно разработать изменения
в законодательство, которые бы использовали опыт международных прин-
ципов и стандартов.
1. О милиции: Закон Украины от 20 декабря 1990 с измен. и доп.
2. О порядке проведения государственного обязательного страхования лиц
рядового, начальствующего и вольнонаемного состава органов внутрен-
них дел в системе МВД Украины: Инструкция. - К., 1999.
3. Условия государственного обязательного личного страхования военнос-
лужащих и военнообязанных, призванных на сборы, и порядок выплаты
им и членам их семей страховых сумм: Постановление Кабинета Мини-
стров Украины № 488 от 19 августа 1992 г.
Дмитрий Григорьевич ЗАБРОДА,

кандидат юридических наук, первый проректор по учебной
и методической работе Днепропетровского государственного
Александр Викторович ЩЕРБИНА,
адъюнкт Кафедр криминального права и криминологии,
начальник отдела международных отношений Днепропетровского
государственного университета внутренних дел, майор милиции
ИСПОЛЬЗОВАНИЕ ИНТЕРАКТИВНОЙ АУДИТОРИИ

В ПОДГОТОВКЕ УЧАСТКОВЫХ ИНСПЕКТОРОВ МИЛИЦИИ
К ПРАВОМЕРНЫМ И БЕЗОПАСНЫМ ДЕЙСТВИЯМ ПРИ РЕАГИРОВАНИИ
НА ФАКТЫ НАСИЛИЯ В СЕМЬЕ
Проблема насилия в семье, его детерминант является одной из важ-

нейших в украинском обществе. Ведь сложные социально-экономические
процессы, характерные для Украины в период ее становления как самостоя-
тельного государства, негативно повлияли на основную оставляющую соци-
ального микроуровня – семью и производные от нее институты. В частности,
изменились стандарты понимания официально-зарегистрированного брака
как основы семьи, увеличились количество семей, которые проживают за
чертой бедности, распространились фоновые явления – алкоголизм, нарко-
мания, уменьшились возможности влияния на семью общественности, уча-
стились случаи насилия над детьми, лицами пожилого возраста и т.п.
Улучшению ситуации в сфере противодействия насилию в семье способ-
ствовало принятие 15 ноября 2001 года Закона Украины «О предупреждении
насилия в семье», которым определены правовые и организационные основы
предупреждения насилия в семьи, органы и учреждения, на которые полагает-
ся осуществление мероприятий по предупреждению насилия в семье [1].
В течение 2001-2010 гг. было принято свыше 20 нормативно-правовых
актов, которые конкретизируют формы и методы деятельности органов го-
сударственной власти и местного самоуправления по реализации положений
данного закона, уточняют содержание отдельных его норм. Невзирая на су-
ществование в Украине правовой основы в отрасли предупреждения насилия
в семье, ситуация с правонарушениями и преступлениями, которые соверша-
ют на семейно-бытовой почве остается достаточно сложной. Так, в течение 6
месяцев 2010 года из 1117 убийств – 342 (29,1%) совершенных на бытовой по-
чве, из 1727 тяжких телесных повреждений – 443 (25,7%); милицией состав-
лено 61359 административных протоколов по ст. 173-2 КУпАП «Совершение
насилия в семье, невыполнение требований защитного предписания или от-
125 26-27 octombrie 2010
каз от прохождения коррекционной программы», дополнительно выявлено

и поставлено на профилактический учет 39374 человека, которые совершают
насилие в семье (всего на учете находится 92111 лиц)[2].
Анализ законодательства в сфере предупреждения насилия в семьи и
практики его реализации, свидетельствует о том, что милиция занимает цен-
тральное место в системе субъектов профилактики этого вида правонаруше-
ний. Среди подразделений органов внутренних дел, на которые возлагаются
обязанности противодействовать насилию в семье, ведущее место занимает
служба участковых инспекторов милиции и уголовная милиции по делам де-
тей. Именно они непосредственно прекращают факты насилия в семье и при-
нимают другие меры по его предотвращения или повторному совершению.
При этом следует констатировать, что вмешательство работника ми-
лиции в конфликт на семейно-бытовой почве может повлечь экстремальную
ситуацию, в результате чего возникает угроза для его жизни и здоровья. Пер-
воочередной задачей работника милиции в таких обстоятельствах становит-
ся обеспечения безопасности потерпевших, личной безопасности, которые
являются необходимым условием выполнения им своих обязанностей.
Угрозы, которые возникают при вмешательстве в конфликты на
семейно-бытовой почве, имеют определенные особенности, которые участ-
ковый инспектор милиции или работник уголовной милиции по делам детей
должен хорошо знать.
В частности факторами, которые приводят к несчастным случаям,
ранению или даже гибели работников милиции в таких экстремальных си-
туациях, являются: недостаточное знание нормативных актов и положений,
которые регламентируют деятельность работника милиции в таких обстоя-
тельствах; несоблюдение требований личной безопасности; ослабление кон-
троля за своими действиями; переоценка собственных сил и возможностей,
несвоевременный вызов помощи; непонимание психологии правонарушите-
ля в различных состояниях (алкогольное или другое опьянение, психическое
перевозбуждение, аффект); недостаточный уровень физической подготов-
ки, пренебрежительное отношение к использованию средств индивидуаль-
ной защиты, отсутствие практических навыков действий в типичных и экс-
тремальных ситуациях; недостаточное понимание природы конфликтов на
семейно-бытовой почве, методов их преодоления и неумения ориентиро-
ваться в условиях обострения конфликтной обстановки; неполное обеспе-
чение табельным оружием и специальными средствами активной обороны;
прекращение конфликта самостоятельно, без помощи других сотрудников
ОВС; неумение оказывать медицинскую помощь и самопомощь.
Достаточно типичной является такая схема развития событий. Участ-
ковый инспектор или другие работники милиции прибывают на место кон-
фликта, который возник между родственниками, соседями или другими
гражданами, когда он уже существенно заострился. Часто одно из конфлик-
тующих лиц, вооружившись топором, лопатой или другим предметом, кото-
рым можно нанести телесные повреждения, угрожает убить или покалечить
своего противника и пытается выполнить свои угрозы. Когда прибывает
работник милиции, злоумышленник переносит свою агрессию от жертвы,
которую он наметил, на него. Такая ситуация характеризуется отсутствием

факторов внезапности и скрытности нападения, правонарушитель явно де-
монстрирует свои намерения. Все, что происходит, участковый инспектор
милиции видит и сразу может спланировать свои, а если у него есть помощ-
ники, то и их действия.
Для таких ситуаций характерно: пребывание правонарушителей в не-
трезвом состоянии; склонность правонарушителей к агрессии; наличие во
многих из них ощущения безнаказанности, которое добавляет им уверенно-
сти и подталкивает к активным действиям.
Причинами потерь среди работников милиции в таких ситуация бы-
вают, кроме отмеченных выше, также: неумение правильно оценить обста-
новку и эффективно действовать в ситуациях, когда нарушитель угрожают
их жизни или здоровью; отсутствие навыков применения огнестрельного
оружия в помещениях; страх применения оружия и специальных средств на
поражение в случаях, разрешенных законом; отсутствию навыков обладания
приемами рукопашного боя в ограниченном пространстве; неумение четко,
ясно и точно изложить свои законные требования.
В связи с этим, важное место для уменьшения количества потерь среди
работников милиции в условиях пресечения насилия в семье является их ка-
чественная подготовка к действиям в различных ситуациях.
Так, обучение курсантов, участковых инспекторов милиции происхо-
дит в ряде учебных заведений МВД Украины, среди которого ведущее место
занимает Днепропетровский государственный университет внутренних дел.
Он является базовым высшим учебным заведением из подготовки специали-
стов для подразделений милиции общественной безопасности.
В течение длительного времени (свыше 45 лет) в его стенах готовят ра-
ботников службы участковых инспекторов милиции, уголовного розыска, след-
ствия. Основным структурным подразделением университета, которое выпол-
няет это ответственное задание, является факультет милиции общественной
безопасности. Кроме этого, подготовка специалистов для этого подразделения
милиции осуществляется на заочном факультете подготовки специалистов для
органов внутренних дел и в центре последипломного образования.
Отдельным направлением деятельности ДДУВС является внедрение
инновационных технологий подготовки сотрудников милиции с учетом
украинского и зарубежного опыта подготовки работников правоохранитель-
ных органов в целом и полиции (милиции) в частности.
С этой целью, представитель университета в составе делегации МВД
Украины при содействии ОБСЕ посетил Академию безопасности полиции
Австрии, где познакомился с опытом использования современной методики
подготовки курсантов академии к действиям по прекращению и фиксации
фактов насилия в семье. Одним из примеров применения интерактивных
методик стала демонстрация ролевой игры «Действия полицейского из пре-
кращения домашнего насилия».
С целью формирования соответствующих навыков и умений у работ-
ников милиции, с учетом опыта подготовки полицейских Австрии 25-26 ноя-
бря 2009 года, при содействии Координатора проектов ОБСЕ в Украине, в
127 26-27 octombrie 2010
Днепропетровском государственном университете внутренних дел откры-

лась интерактивная классная комната для наработки практических навыков
у курсантов, будущих работников милиции общественной безопасности, а
также участковых инспекторов милиции, которые будут проходить перепод-
готовку в университете, из противодействия насилию в семье.
Интерактивная классная комната представляет собой имитацию двух-
комнатной квартиры, своего рода учебный «полигон» для наработки, в первую
очередь, практических навыков как курсантов, так и участковых инспекторов
милиции, которые будут проходить переподготовку на базе университета, из
противодействия насилию в семье (общение с жертвой и правонарушителем,
правильного отобрания объяснений, оформления административных мате-
риалов и тому подобное).
Для необходимого методического и организационного обеспечения
проведения занятий с использованием ИКК была создана рабочая группа из
представителей Департамента общественного безопасности МВД, ОБСЕ, ВУ-
Зов МВД Украины и общественных организаций которыми:
1) разработана программа специализированного курса по противодей-
ствию насилию в семье, состоящая из трех тем «Понятие насилия в семье.
Виды и причины насилия в семье. Психологические особенности и особен-
ности поведения членов семьи, в которой совершается насилие», «Правовые
основы предупреждения насилия в семье в Украине», «Формы и методы дея-
тельности работников милиции по предупреждения, выявления и прекраще-
ния насилия в семье».
2) подготовлено научно-методическое пособие к специализированно-
му курсу по противодействию насилию в семье для курсантов факультетов
милиции общественной безопасности высших учебных заведений, подчи-
ненных Министерству внутренних дел Украины, в котором отражены основ-
ные положения законодательства по вопросам деятельности насилия в се-
мье, тактические и психологические особенности деятельности участковых
инспекторов милиции из прекращения насилия, общения с правонарушите-
лями и потерпевшими.
Одним из основных методов подготовки курсантов и слушателей явля-
ется ролевая игра «Действия работников милиции по прибытии на семейно-
бытовой конфликт.
Основой игры являются четыре сценария, согласованные ДОБ МВД
Украины. Эти сценарии учитывают ситуации, связанные с разной интенсив-
ностью развития событий на месте семейно-бытового конфликта. Соответ-
ственно от этого зависит и тактика действий работников милиции.
При этом, для каждого сценария предусмотрены два варианта действий
участковых инспекторов милиции. Первый – с заранее заложенными ошиб-
ками (тактическими, процессуальными, терминологическими), а второй – с
правильным вариантом действий.
В первом сценарии фиксировались действия участковых инспекторов
милиции по прекращения и фиксации психологического насилия в семье от-
носительно женщины, которое совершается в присутствии ребенка.
Второй сценарий, связан с особенностями действий по прекращению и
фиксации физического и психологического насилия относительно женщины

и ребенка, при среднем уровне агрессивности правонарушителя.
В дальнейшем, сценарии усложнялись. В частности, третий касался си-
туации насилия по отношению к престарелому отцу, имеющему физические
изъяны, при нежелании женщины сообщать участковым инспекторам мили-
ции об этом факте. В четвертом же – участковые инспектора милиции пре-
одолевали злостное неповиновение обидчика, который находился в пьяном
виде и не желал выполнять их законные требования.
Кроме этого внимание обращалось и на особенностях подготовки про-
цессуальных документов по фиксации факта насилия в семье, разграничение
его разновидностей, взаимодействия с органами власти, местного самоуправ-
ления и общественностью в этой сфере.
Проведению ролевой игры предшествует соответствующая организационная
и учебно-методическая работа. Схематично процесс подготовки выглядит так:
1. Теоретический материал курсанты получают в виде лекции в преде-
лах учебной дисциплины «Административная деятельность ОВС», а также в
процессе самостоятельной подготовки.
2. Накануне игры группа получает сценарии и определяет исполнителей
ролей (участковых, правонарушителя, жертвы и других лиц, если это необхо-
димо); прорабатывает порядок действий с учетом нормативно-правовых ак-
тов и программы специализированного курса из противодействия насилию
в семье; научно-методического пособия к нему, а также указаний преподава-
теля кафедры. После подготовки группа разделяется на 2 подгруппы: первая
группа – исполнители, вторая - эксперты.
3. Следующим этапом является сама ролевая игра.
4. По ее завершению происходит обсуждение ролевой игры и форми-
рование алгоритма правильных действий по конкретному сценарию.
Дополнительными заданиями может быть оценка качества подготовки
процессуальных документов, умения выражать мнение в соответствии с по-
ставленной задачей и тому подобное.
5. После обсуждения ролевая игра повторяется с соответствующей кор-
ректировкой.
6. Потом преподавателем осуществляется оценивание, как участников
ролевой игры, так и экспертов.
Важным элементом достижения цели ролевой игры является исполь-
зование специально оборудованной аудитории и применение технических
средств. В частности, при содействии ОБСЕ установлен комплекс современ-
ной аудио-видео фиксирующей аппаратуры, с помощью которой можно
не только фиксировать ход игры, но и осуществлять ее запись, хранение и
воспроизведение. Это позволяет обеспечить анализ игры путем ее неодно-
кратного пересмотра, фиксировать событие в динамике с учетом нескольких
вариантов ее разыгрывания, обеспечить подтверждение правильности вы-
полнения заданий курсантами и слушателями, или же другими лицами.
Для ускорения усвоения учебного материала специалистами универси-
тета совместно с представителями ДОБ МВД, координатора проектов ОБСЕ
в Украине и ГУМВД Украины в Днепропетровской области были отсняты
129 26-27 octombrie 2010
четыре учебных видеофильма с воссозданием нескольких типичных ситуа-

ций, которые возникают у участковых инспекторов милиции в процессе пре-
кращения насилия в семье.
Кроме этого, интерактивная комната оборудована стендами, которые
являются наглядным материалом, который позволит ознакомиться с основ-
ными положениями законодательства Украины о предупреждении насилия
в семье; вторая комната оборудована современной мебелью и отделкой для
создания обстановки жилища.
Использование ИКК засвидетельствовали высокую эффективность в
формировании навыков действий работников милиции на месте семейно-
бытового конфликта.
По результатам мониторинга качества проведения занятий 83% опрошенных
засвидетельствовали их высокую эффективность и желание продолжить учебу.
Изучение результативности занятий и усвоения полученных знаний
в практическую деятельность службы участковых инспекторов милиции
ГУМВС Украины в Днепропетровской области показало, что в период с апре-
ля по июнь 2010 года на 15% снизились количество повторных обращений
граждан в органы внутренних дел относительно совершения насилия в се-
мье; по итогам первого полугодие 2010 года на 17% снизились количество
умышленных убийств, в том числе на 27% – совершенных на бытовой почве
и тяжких телесных повреждений, которые повлекли смерть потерпевшего;
сравнительно с первым полугодием прошлого года участковыми инспек-
торами милиции составлено на 321 протокол по ст. 173-2 КУпАП больше;
участковые инспектора милиции стали больше понимать и правильно ис-
пользовать нормы законов, уменьшив процент нарушений законности и за-
конных сетований от граждан.
С целью дальнейшего усовершенствования использования интерактив-
ной аудитории предусматривается: продолжить разработку типичных сцена-
риев, в том числе с их адаптацией к изменениям в обстановке на материале
реальных дел; привлечь к их разработке и проведению занятий опытных ра-
ботников службы участковых инспекторов милиции и представителей дру-
гих ВУЗОВ МВД; зафиксировать типичные ситуации на электронных носите-
лях и распространить их в учебных и практических подразделениях органов
внутренних дел; провести мониторинг ее влияния на уровень знаний, умений
и навыков курсантов; определиться с возможностью открытия подобных ау-
диторий в других учебных заведениях системы МВД Украины.
Список литературы:
1. Про попередження насильства в сім'ї: Закон України від 15 листопада
2001 р. // Відомості Верховної Ради України, 2002, № 10, cт. 70.
2. Удосконалення системи попередження насильства в сім’ї: Презентація
МВС України, 26-27.08.2010 року, 25 с.
3. М.І. Дмитренко, Д.Г., Заброда Дії дільничних інспекторів міліції в екстре-
мальних ситуаціях: Методичні рекомендації, Дніпропетровський юри-
дичний інститут МВС України, Дніпропетровськ, 2001, 34 с.
Alexandru ZOSIM,
al Catedrei drept penal a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
PROVOCAREA INFRACŢIUNII –
DELIMITARE DE ACTIVITATEA OPERATIVĂ DE INVESTIGAŢII
Una dintre problemele acute ale dreptului penal constituie acea a răspunde-
rii penale pentru provocarea infracţiunii. Menţionăm că această problemă nu este
doar una de drept naţional, dar are şi un caracter internaţional. Diverse organizaţii
internaţionale încearcă să determine limitele aplicării metodelor provocatorii la
descoperirea infracţiunilor, precum şi elaborează metode de contracarare a pro-
vocării infracţiunilor de către organele de ocrotire a dreptului. Această poziţie este
reflectată şi actele normative ale ONU. Legislaţia penală a mai multor ţări străine
conţine norme despre provocare, stabilind în legislaţie problematica răspunderii
pentru provocarea infracţiunilor.
Un mare interes în acest context prezintă cazul „Vanian împotriva Federaţiei
Ruse” precăutat la CEDO. Grigorii Vanian a fost condamnat la Moscova la 7 ani de
privaţiune de libertate pentru procurare şi păstrare ilegală a substanţelor narcotice
în scop de înstrăinare în proporţii deosebit de mari. Martori de bază în proces au
figurat colaboratorii MAI. Pe caz s-a constatat că pentru efectuarea achiziţiei de
control ei au convins-o pe o cunoscută a inculpatului, ca ea să-l roage pe Vanian
să-i procure heroină. Bărbatul a căzut de acord şi în momentul în care i-a transmis
drogul şi a primit banii a fost imediat reţinut.
CEDO a ajuns la concluzia că „dacă infracţiunea se presupune de a fi provo-
cată de către agenţii secreţi, şi nu sunt temeiuri de a presupune că ea ar fi comisă
fără un astfel de amestec, atunci aceste acţiuni nu constituie activitate a agentului şi
reprezintă instigare la infracţiune. Un astfel de amestec, precum şi utilizarea lui în
procesul penal pot dăuna principiului echităţii al justiţiei”.
În pofida faptului dat, legislaţia naţională contemporană nu conţine norme
care ar permite soluţionarea problemei date, iar organele de ocrotire a dreptului
nu sunt instruite adecvat în vederea neadmiterii provocării infracţiunilor în proce-
sul executării activităţilor sale, inclusiv în cadrul realizării măsurilor operative de
investigaţie. Evident, cauza principală a lipsei unei reglementări legislative în sfera
aprecierii corecte a acţiunilor de provocare se datorează lipsei soluţiilor de definire,
clasificare şi calificare a infracţiunilor de provocare în ştiinţa dreptului penal.
Atenţionăm că în teoria dreptului penal este dominantă poziţia conform
căreia acţiunile provocatorii ale persoanei cu funcţie de răspundere urmează a fi
apreciate drept instigare la infracţiune şi calificate în concurs cu abuzul de serviciu,
131 26-27 octombrie 2010
întrucât pentru săvârşirea acţiunilor de provocare ea îşi utilizează atribuţiile de ser-

viciu contrar intereselor de serviciu şi, astfel, cauzează o daună esenţială intereselor
protejate de lege. (de ex.: Курс советского уголовного права. Т. VI. М., 1971. С.
84 - 85).
Luând în consideraţie că Legea cu privire la activitatea operativă de investi-
gaţii a RM prevede o astfel de măsură operativă de investigaţie precum experimen-
tul operativ, fapt ce a trezit discuţii vizavi de faptul că aplicarea ei deseori trece în
provocare de infracţiune, cauzând daune esenţiale drepturilor şi libertăţilor per-
soanei, precum şi relaţiilor sociale apărate de legea penală, propunem următoarele
temeiuri de delimitare a provocării de măsurile operative de investigaţie:
–– în procesul provocării lipsesc temeiurile pentru realizarea măsurilor ope-
rative de investigaţie prevăzute la art. 7 al Legii cu privire la activitatea operativă
de investigaţii a RM;
–– în procesul realizării experimentului operativ iniţiativa comiterii infracţi-
unii nu trebuie să parvină de la colaboratorii organelor de ocrotire a dreptului, în
caz contrar acţiunile lor pot fi apreciate ca provocare;
–– scopul experimentului operativ îl constituie confirmarea datelor acumu-
late vizând pregătirea, săvârşirea sau infracţiunea comisă şi atragerea persoanelor
vinovate la răspundere penală.
Investigarea fenomenului respectiv ne permite să formulăm următoarele
propuneri şi sub aspectul penal al problemei:
1. Noţiunea provocării infracţiunii – acţiuni provocatorii intenţionate unila-
terale ale persoanei îndreptate spre determinarea altei persoane de a comite infrac-
ţiunea provocată cu scopul demascării ei pentru atragerea ulterioară la răspundere
penală pentru fapta săvârşită. În acelaşi timp, provocarea infracţiunii se deosebeşte
de instigare la infracţiune şi nu constituie participaţie penală.
2. Noţiunea provocării impuse de situaţie – nu constituie infracţiune cau-
zarea de prejudiciu în rezultatul efectuării măsurilor provocatorii necesare pentru
înlăturarea unui pericol pentru valorile apărate de legea penală, dacă acesta nu
putea fi evitat altfel cu condiţia respectării de către subiect a îndatoririlor sale de
serviciu sau obşteşti.
3. Se propune următoarea clasificare a provocărilor de infracţiuni:
–– provocare ce formează componenţă de infracţiune;
–– provocare necesară în calitate de măsură care înlătură caracterul penal al
faptei;
–– provocarea în calitate de circumstanţă atenuantă.
4. Poate fi provocată orişice infracţiune intenţionată, de aceia propunem in-
troducerea în Partea Specială a CP RM a unei norme care ar prevedea răspunderea
penală pentru provocarea de infracţiune:
„ Art. Provocarea infracţiunii
Provocarea infracţiunii, adică acţiunile provocatorii intenţionate unilaterale
ale persoanei comise din interese personale şi îndreptate spre determinarea altei
persoane de a comite infracţiunea provocată cu scopul demascării ei pentru atrage-
rea ulterioară la răspundere penală pentru fapta săvârşită
se pedepsesc...
Acţiunile prevăzute la alin 1. ale prezentului articol comise de către o persoa-

nă cu utilizarea atribuţiilor de serviciu
se pedepsesc...”
5. Utilizarea provocării poate fi impusă de situaţie şi, astfel, să excludă carac-
terul penal al faptei, ceia ce ne permite să propunem introducerea în Partea Gene-
rală a CP RM a normei cu conţinut respectiv în următoarea redacţie:
„ Art. Provocarea impusă de situaţie
Nu constituie infracţiune cauzarea de prejudiciu în rezultatul efectuării mă-
surilor provocatorii necesare pentru înlăturarea unui pericol pentru valorile apă-
rate de legea penală, dacă acesta nu putea fi evitat altfel cu condiţia respectării de
către subiect a îndatoririlor sale de serviciu sau obşteşti.
Persoana urmează a fi supusă răspunderii penale pentru cauzarea de prejudi-
ciu în rezultatul acţiunilor de provocare a infracţiunii care nu corespund vădit pe-
ricolului pe care-l prezenta persoana provocată în situaţia în care valorilor indicate
le-a fost cauzat un prejudiciu egal sau mai mare decât cel evitat.
6. Provocarea poate fi apreciată drept o circumstanţă atenuantă la individuali-
zarea pedepsei aplicate persoanei ce a comis infracţiunea, de aceia propunem ca ea să
fie introdusă în lista circumstanţelor atenuante prevăzute la alin. 1 art. 76 CP RM.
133 26-27 octombrie 2010
Grigore ARDELEAN,
ASPECTE PRIVIND EVALUAREA ŞI COMPENSAREA DAUNEI SUPORTATE

DE CĂTRE COLABORATORII POLIŢIEI ÎN URMA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
SAU A CONTRACTĂRII UNOR BOLI PROFESIONALE
Recenzent: Igor TROFIMOV, Şeful Direcţiei Juridice a MAI, doctor în drept,

conferenţiar universitar
Les accidents de travail et les maladies professionnelles par leurs elements caractéristiques représen-
tent des phénomènes qui dépendent du hasard, leur apparition étant considérée seulement du point de vue de
la probabilité, l’augmentation de leur nombre étantassociée avec l’évolution de la civilisation industrielle.
Pe tot parcursul existenţei sale, omul a fost şi este ameninţat de cele mai
imprevizibile fenomene pe care le comporta natura şi activitatea complexă pe care
acesta o dezvoltă. Indiferent de grija pe care o acordă evitării problemelor sau pro-
tecţiei familiei şi a bunurilor personale, securităţii personale, riscul există pretutin-
deni, aducând pierderi materiale, financiare şi nu în ultimul rând, vitale.
Riscul, fiind un fenomen ce persistă în toate domeniile vieţii sociale, consti-
tuie un elementul de baza de la care porneşte o asigurare şi este utilizat în sensul
negativ al evenimentelor pe care nu le dorim.
Deci, nu există vreo activitate care să nu implice un risc, fie acesta de orice
natură, material, financiar sau vital, toate categoriile lor constituie un risc profesi-
onal, dat fiind faptul că survine sau cel puţin este posibil în procesul desfăşurării
unei activităţi profesionale. Schimbările majore din domeniul muncii generează
noi discuţii la capitolul consacrat securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Aceste schim-
bări servesc un izvor al riscurilor profesionale existente la etapa actuală. Astfel de
riscuri, care sunt legate de modul de desfăşurare, organizare şi conducere a muncii,
precum şi de contextul economic şi social al muncii, cauzează creşterea nivelului
de stres şi pot conduce la deteriorarea gravă a stării de sănătate fizică şi mentală a
angajaţilor. Dinamica stărilor de tensiune şi crizelor recente, specifice anilor 2009
şi 2010, au scos în evidenţă necesitatea unei abordări mai cuprinzătoare, utilizînd
întreaga gamă de instrumente politice, diplomatice, militare şi civile de gestionare
a acestora, în aşa fel încât contracararea eficientă a riscurilor şi ameninţărilor să fie
cu adevărat posibilă. Consolidarea competitivităţii şi a productivităţii în orice tip
de organizaţie, fie chiar şi Ministerul Afacerilor Interne, fără stabilirea rolului ce
revine sănătăţii şi securităţii în muncă este practic imposibilă, cu atît mai mult cu
cît competivitatea, respectiv succesul se obţin printr-o reducere a costului acciden-

telor, incidentelor şi bolilor şi printr-o motivare mai mare din partea lucrătorilor.
Deci, avînd în vedere faptul, că riscul profesional constituie un eveniment ne-
gativ ce se poate produce sau nu, în viitor, însă teoretic este posibil, vom încerca
totuşi să analizăm legislaţia autohtonă din perspectiva alternativelor, posibilităţilor
şi garanţiilor pe care le oferă în cazul evaluării şi compensării daunelor aduse colabo-
ratorului de poliţie în cazul în care acesta a suportat un accident de muncă sau suferă
de o boală profesională ca rezultat a exercitării serviciului în Organele Afacerilor In-
terne. Studiul în cauză ne face să pornim de la eminenţa riscurile la care sunt expuși
colaboratorii de poliţie, tangenţa şi deosebirile dintre gravitatea riscurilor la care sunt
expuşi colaboratorii de poliţie şi angajaţii altor instituţii, obiectivitatea stabilirii cuan-
tumului compensaţiilor acordate, precum şi corespunderea acestora cu standardele
internaţionale privind asigurarea socială a colaboratorilor de poliţie.
Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de
muncă şi îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscuri-
lor din sistemul respectiv. De calitatea evaluării riscurilor depinde productivitatea
şi succesul activităţii unui colectiv, unde produsul final îl formează recompensa
pentru riscul asumat de către subiecţi.
Referindu-ne direct la rolul Ministerului Afacerilor Interne, raportat la cali-
tatea evaluării şi compensării colaboratorilor ce au suportat un accident de muncă
sau suferă de o maladie contractată în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu,
constatăm un şir de probleme şi rezerve care nu pot fi soluţionate fără adaptarea
cadrului legislativ la cerinţele existenţei decente. În acest context, vom încerca să
dăm o analiză complexă situaţiei existente la capitolul asistenţă social acordată co-
laboratorului de poliţie, bazăndu-ne pe actele normative în vigoare.
Deci, Codul Muncii în art.196 menţionează că în caz de vătămare a sănătăţii
sau deces al salariatului ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesi-
onale, salariatului i se compensează salariul (venitul) nerealizat, precum şi cheltuielile
suplimentare pentru reabilitarea medicală, socială şi profesională în legătură cu vătă-
marea sănătăţii, sau familiei defunctului i se compensează cheltuielile legate de deces.
La acelaşi articol în aliniatul 2, se menţionează că mărimea și condiţiile acordării
garanţiilor şi compensaţiilor sînt stabilite de legislaţia în vigoare. Analizînd norma în
cauză şi referindu-ne la problema de bază, adică cea a evaluării cuantumului despă-
gubirilor, constatăm că legislaţia muncii atunci cînd se referă la conpensarea salariu-
lui nerealizat de către colaboratorul accidentat, admite o lacună, care reprezintă, de
fapt, un spaţiu rezervat pentru interpretare explicată prin următoarea dilemă: drept
exemplu va servi, situaţia în care doi colaboratori de poliţie în perioade diferite de timp
au primit traume în timpul reţinerii unui infractor, gravitatea leziunilor corporale sunt
de acelaşi grad, primul colaborator deţine funţie de conducere, Şef al Poliţei Criminale
ş are un salariu de 3000 lei, iar al doilea colaborator deţne funcţa de Inspector al Polţiei
Criminale şi are un salariu de 2000 lei, să admitem că perioada de tratament a ambi-
lor va constitui 30 zile. Deci, după cum prevede Codul Muncii în art 196 salariatului
i se compensează salariul (venitul) nerealizat, în cazul primului colaborator, venitul
nerealizat în perioada de 30 de zile va constitui 3000 lei, iar în cazul celui de-al doilea
colaborator venitul nerealizat va constitui 2000 lei.
Astfel în urma acestui exemplu sesizăm faptul că dacă se va aplica prevederile
135 26-27 octombrie 2010
art.196 CM, din start va fi lezat dreptul celui de-al doilea colaborator la compensaţii,
reieşind din principiulu egalităţii în drepturi, deoarece cu toate că gradul leziunilor
sunt identice la ambii colaboratori, compensaţiile acordate vor fi diferite. În aceste
context, realizăm faptul că legislaţia naţională la capitolul asigurării colaboratorilor
de poliţie, admite numeroase lacune care sunt criticate dur şi contravin standartelor
internaţionale cu privire la asigurare. Conform aceluiaşi articol, familiei difunctului
care a căzut la datorie i se compensează cheltuielile legate de deces, dar ce se întîmplă
totuşi cu familia colaboratorului de poliţie decedat la datorie, în cazul în care acesta
iera unicul întreţinător?. Deci, sunt întrebări care necesită o abordare urgentă din
partea statului şi inclusiv din partea Ministerului Afacerilor Interne privind insti-
tuirea şi perfecţionarea cadrului legislativ la capitolul asigurării colaboratorului de
poliţie, dat fiind faptul că viaţa şi sănătatea acestuia are prioritate în raport cu reali-
zările şi rezultatele obţinute în activitate. Analizînd în continuare alt act normativ ce
reglementează asigurarea colaboratorilor de poliţie, Legea asigurării pentru accidente
de muncă şi boli profesional Nr.756-XIV din 24.12.99 şi anume art.18 care se referă la
indemnizaţia de deces în alin.2 este stipulat că pentru copiii în vîrstă de pînă la 18 ani
sau peste această vîrstă, fără a depăşi vîrsta de 23 de ani, dacă îşi continuă studiile la
instituţii de învăţămînt secundar, mediu de specialitateşi superior, cursuri de zi, sau
pentru copiii invalizi, indiferent de vîrstă li se achită echivalentul a 5 salarii, calculate
ca medie a salariului lunar asigurat al asiguratului decedat pe ultimele 6 luni premer-
gătoare lunii în care s-a produs accidentul de muncă sau a fost constatată îmbolnăvi-
rea profesională, dar nu mai puţin de 5 salarii medii lunare pe economie pentru anul
premergător anului în care s-a produs cazul asigurat, pentru un copil.
Deci, potrivit normei în cauză, această sumă este acordată copilului colabora-
torului de poliţie care a decedat în urma unui accident de muncă, pentru întreţinerea
acestuia, cu menţiunea, că dacă acesta nu a împlinit 18 ani sau nu a depăşit vîrsta de
23 ani, dacă îşi continuă studiile. Aceeaşi reglementare o găsim şi în norma specială,
Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din
trupele organelor afacerilor interne Nr.1544-XII din 23.06.1993, care diferă în totali-
tate de cea generală, conform căreia în art.37 reglementează mărimea pensie în cazul
pierderii întreţinătorului pentru familiile militarilor, ale persoanelor din corpul de
comandă şi din trupele organelor afacerilor interne, decedate în urma schilodirii în
accident nelegat de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu militar (de serviciu) sau în
urma unei afecţiuni contractate în timpul îndeplinirii serviciului, constituie 30 % din
cîştigul întreţinătorului pentru fiecare membru inapt pentru muncă.
Avînd în vedere faptul, că în acest caz, beneficiar al indemnizaţiei este co-
pilul colaboratorului care îşi continuă studiile şi care nu a atins vîrsta de 23 ani,
constatăm că această sumă nu corespunde realităţii, dat fiind faptul că suma medie
a unui contract de studii în Republica Moldova variază între 7-8 mii lei pentru un
an academic, iar copilul defunctului are de efectuat un şir de plăţi legate de asigu-
rarea existenţei sale. Din această situaţie deducem faptul că la elaborarea normei
în cauză, legiuitorul nu a ţinut cont de coraportul dintre cuantumul sumelor de
asigurare a urmaşilor defunctului cu tarifele minime de întreţinere pentru a lua ca
bază mărimea coşului minim de consum în Republica Moldova.
O altă problemă esenţială generată de imperfecţiunea cadrului legislativ, re-
iese din analiza conţinutului art. 10 al.2 a Legii asigurării pentru accidente de mun-
că şi boli profesionale Nr.756-XIV din 24.12.99, conform căreia, pentru a diminua

sau compensa urmările deficienţelor de sănătate cauzate prin accidente de muncă
sau boli profesionale, asiguraţii, în cazurile stabilite de medicul expert al asigură-
torului, au dreptul la: tratament sanatorial, acoperirea cheltuielilor de transport
pentru vizitarea instituţiilor medicale, sanatoriilor şi a cheltuielilor însoţitorului.
Astfel, analizînd conţinutul normei în cauză considerăm a fi neechitabilă sin-
tagma “în cazurile stabilite de medicul expert al asigurătorului”,deoarece în cazul
dat, medicul expert reprezentînd angajatorul, de regulă apără interesul acestuia şi
respectiv vor fi încălcate drepturile colaboratorului accidentat. În scopu excluderii
conflictelor de interese la stabilirea prestaţiilor de reabilitare medicală, propunem ca
cazurile de reabilitare medical să nu fie satabilite de medicul expert al angaljatorului,
ci de un medic expert neutru care aparţine unei instituţii de expertizare de stat.
Astfel, în contextual celor enunţate mai sus, deducem că sistemul asigură-
rilor sociale garantate colaboratorilor de poliţie în cazul suportării unui accident
de muncă sau contractării unor boli profesionale rămîne a fi o creaţie neacoperită
financiar şi depăşită de aspiraţiile evolutive ale societăţii în contextual identificării
perspectivelor de integrare Europeană.
Aşadar, în scopul înbunătăţirii calităţii sistemului asigurărilor sociale prestate
colaboratorilor de poliţie în cazurile cînd aceştia au suportat un accident de muncă sau
suferă de o boală profesională, venim cu următoarele propuneri de lege ferendă.
Luînd în consideraţie prevederile art.37 al Legii asigurării cu pensii a mili-
tarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor
interne Nr.1544-XII din 23.06.1993, considerăm necesar ca această normă să fie
revăzută şi modificată în sensul identificării unei noi modalităţi de calculare a pen-
siilor acordate copiilor colaboratorilor care au decedat în urma unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale. În contextul celor expuse mai sus, propunem
ca cuantumul pensiilor în cauză să fie echivalat cu cuantumul coşului minim de
consum şi nu 30% din venitul colaboratorului decedat calculată conform legislaţiei
în vigoare, deoarece sumele date nu sunt echivalente cu cheltuielile minime de
existenţă, cu atît mai mult că defunctul a fost unicul întreţinător.
Modificarea art. 10 al.2 a Legii asigurării pentru accidente de muncă şi boli
profesionale Nr.756-XIV din 24.12.99 prin care cazurile de reabilitare medicale să
nu fie satabilite de medicul expert al angajatorului, ci de un medic expert neutru
care aparţine unei instituţii de expertizare de stat.
Bibliografie
1. Codul Muncii al Republicii Moldova Nr.154 din 28.03.2003.
2. Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă, a
Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, Luxemburg.
3. Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă
şi din trupele organelor afacerilor interne Nr.1544-XII din 23.06.1993.
4. Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale Nr.756-XIV
din 24.12.99.
5. Ordinul MAI nr.246 din 05.07.2004.
137 26-27 octombrie 2010
О.Б. БОДНАР,
аспирант Института государства и права Академии Наук Украины
ПОНЯТИЕ ЛИЧНОЙ БЕЗОПАСНОСТИ ЧЕЛОВЕКА И ЕГО СТРУКТУРА
Исходя из того, что человек является единым и неделимым субъектом

любого социума, который выступает на уровне социальных связей как лич-
ность, именно личность есть точкой отсчета различных социальных систем,
имеющая принципиальную социальную ценность и значимость. Обычно,
функционально-историческое развитие личности и общества проходит од-
новременно, и личностью человек становится только в обществе, благодаря
включению в общественные отношения. Но и общество развивается благо-
даря деятельности людей в форме их совместной деятельности. Чем выше
уровень общественных связей, тем выше развитие личности. При этом лич-
ность развивается только тогда, когда имеет возможность выбора своего по-
ведения, то есть в условиях определенного масштаба свободы. В этом смыс-
ле свобода личности предопределяет ее безопасность. Личность выступает
носителем широкого спектра общественных отношений так как исполняет
много социальных ролей для удовлетворения разносторонних потребностей.
Здесь речь, соответственно, идет не о конкретном человеке, а об абстрактной
совокупной модели в определенном обществе.
Проблема безопасности как социального явления выделяется как одна
из глобальных проблем современности. Особенность этой проблемы в том,
что она носит комплексный характер, так как любая социальная проблема в
конечном счете так или иначе отображает один из аспектов безопасности.
Следует отметить, в первую очередь, что согласно с теорией мотива-
ции, которая обусловливает иерархию потребностей человека, безопасность,
наряду с физиологичными потребностями (в еде, одежде и т.п.), является
одной из главных потребностей. Безопасность является своеобразной харак-
теристикой и необходимым условием жизнедеятельности и жизнеспособно-
сти личности, общества, государства.
В самом широком плане категория “безопасность” характеризует такое
состояние человеческого общества, при котором обеспечивается нормальное
его существование (выживание) и развитие. Безопасность понимается как
критерий, обстоятельство сохранности объекта и надежности его функцио-
нирования. Другими словами, она являет собой комплекс сформированных
и оптимально сбалансированных внешне- и внутриполитических условий,
которые составляют основу комфортной жизнедеятельности людей и гаран-
тируют позитивный результат любого изменения, происходяшего в ней.
Проведенное нами исследование позволяет сделать вывод, что безопас-

ность - это состояние защищенности определенного объекта и обеспечения
надежности его функционирования. С философской точки зрения - это со-
стояние обеспечения максимальной адаптации системы, которая защищается,
к изменениям во внешней или внутренней среде; с социальной точки зрения,
основывающаяся на понятии “интерес”, - как состояние защищенности на-
циональных интересов от внутренних и внешних угроз, которое обеспечивает
устойчивое прогрессивное развитие личности, общества и государства. Отно-
сительно участников общественных отношений, безопасность выступает неот-
ъемлемым, существенным свойством и в то же время необходимым условием
жизнедеятельности и жизнеспособности личности, общества и государства.
Особенность безопасности как социального явления заключается в том, что
она имеет комплексный характер, поскольку любая социальная проблема
определенным образом отображает один из аспектов безопасности.
Мы исходим из того, что в широком смысле безопасность понимают
как: 1) гарантированную конституционными, законодательными, и практи-
ческими мероприятиями защищенность и обеспеченность жизненно важ-
ных интересов объекта от внешних и внутренних угроз; 2) как состояние
защищенности человека, общества и государства от внешних и внутренних
опасностей и угроз, которое базируется на деятельности людей, общества,
государства, мирового содружества относительно изучения, выявления,
идентификации и аутентификации, предупреждения и устранения опасно-
стей и угроз, минимизации действия негативных последствий, способных по-
ставить в опасность фундаментальные ценности антропо-социокультурной
среды, навредить устойчивому развитию системы безопасности; 3) как со-
стояние управления опасностями и угрозами, когда последние могут играть
конструктивную роль (синергетический подход); 4) органичную систему ор-
ганизации государственной власти относительно реализации потребностей
и интересов человека, фундаментальная основа существования любой систе-
мы; 5) как явление, которое тождественное гомеостазиса системы, под ко-
торым понимают тип динамичного равновесия, что является характерным
для сложных систем, которые саморегулируются, и заключается в поддерж-
ке существенно важных для сохранения системы параметров в допустимых
границах; 6) как состояние защищенности личности, общества, государства
от внутренних и внешних угроз, которое базируется на деятельности людей,
общества и государства, мирового содружества народов относительно выяв-
ления (изучения), предупреждения, послабления, устранения (ликвидации) и
отражения опасности и угроз.
Если абстрагироваться от конкретного вида безопасности, то практи-
чески везде в основе этого понятия лежит одна из качественных характери-
стик философской категории “состояние”. Выбор именно этой категории, без
сомнений, верный, поскольку состояние есть категория научного познания,
которая характеризуется способностью движущейся материи к проявлению
в различных формах с присущими им свойствами и отношениями.
Центральным компонентом системы национальной безопасности яв-
139 26-27 octombrie 2010
ляется безопасность человека или личная, индивидуальная.

Главными объектами защиты системы обеспечения национальной без-
опасности государство определяет: гражданина – его права и свободы; обще-
ство – его духовные те материальные ценности; государство – его конститу-
ционный строй, суверенитет и территориальную целостность.
По своему содержанию “безопасность человека” предусматривает, с
одной стороны отсутствие опасности, а с другого - наличие состояния за-
щищенности жизненно важных интересов личности, от внутренних и внеш-
них угроз, посягательств и опасностей, своеволия власти, ее представителей
в центре и на местах. В таком контексте дается онтологическая смысловая
нагрузка “безопасности” - как определенных качеств бытия человека, его
константы. Отсюда ее можно рассматривать как цель, средство и результат
деятельности человека по защите от грозящих факторов, представишь, со-
бытий и процессов.
Подытоживая вышеупомянутые определения безопасности человека
можно выделить несколько подходов к этой проблеме.
Первый подход связан с защитой собственных интересов от угроз. Без-
опасность человека при этом определяется как обеспечение личных интере-
сов; как защищенность гражданина; совокупность государственно–правовых
и общественных гарантий, которые обеспечивают защищенность; степень
защищенности интересов и прав; состояние защищенности жизненно важ-
ных интересов личности; состояние жизнедеятельности человека, при кото-
ром обеспечивается реализация жизненно важных интересов и их защита;
способность общества своевременно обнаружить и оценить угрозы и при-
нять необходимые меры; интегральная мера оценки уровня угроз интересам
и тому подобное.
При втором подходе “безопасность человека” понимается как средство
осуществления саморазвития; система гарантий; обеспечение жизнеспо-
собности человека; степень обеспечения развития человека; совокупность
свойств социальной системы – стабильность, стойкость, жизнеспособность
и тому подобное.
По нашему мнению, наиболее оптимальным является первых подход,
при котором внимание сосредоточивается на определении безопасности
человека как состояния жизнедеятельности или его защищенности, обеспе-
чивающий реализацию жизненно важных интересов и их защиту. То есть,
в данном случае безопасность человека рассматривается как ценность госу-
дарства и общества, что является основой жизнедеятельности и сосущество-
вания многообразных социальных структур. В отличие от предложенного,
второй подход отображает лишь отдельные способы, порядок, направления
обеспечения безопасности и, таким образом, является логичным продолже-
нием первого подхода.
Rodica BULAI,
Angela PINTILEI,
şi tehnologii informaţionale a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
RISCURILE INFORMAŢIONALE ÎN CADRUL

ORGANELOR DE DREPT ŞI PREVENIREA LOR
Dezvoltarea intensivă a mijloacelor tehnice de gestionare a informaţiei şi de-

servire a telecomunicaţiilor a dus la aplicarea lor pe scară largă în aproape toate do-
meniile de activitate umană. Amploarea şi sfera de aplicare a tehnicii de calcul sunt
de aşa natură încât, împreună cu problemele de fiabilitate şi stabilitate în exploata-
re, există o problemă şi de securitate informaţională. Această problemă este actuală
şi pentru sistemele informaţionale a organelor de drept a Republicii Moldova.
Până mai ieri structurile de drept ale ţării deţineau, de regulă, sisteme infor-
maţionale proprii. În urma activităţii desfăşurate erau create anumite resurse in-
formaţionale. Deseori sistemele informaţionale cuprindeau fragmentar activitatea
instituţiilor, adică, parţial, evidenţa era ţinută pe suporturi de hîrtie (fişe, registre),
parţial, era automatizată. Totodată, sistemele existente funcţionau autonom, fără
integrare reciprocă, dublîndu-se evidenţa unora şi aceloraşi obiecte informaţionale.
Dezintegrarea resurselor informaţionale nu permitea utilizarea eficientă a
informaţiei stocate în combaterea criminalităţii. Pentru a ieşi din situaţia existentă
s-a pus problema formării spaţiului informaţional unic al organelor de drept for-
mat atît din resursele informaţionale departamentale, cît şi din resursele informa-
ţionale specializate [1].
Totuşi acest sistem e departe de a fi un sistem integru şi perfect. De aceea
nu pot fi neglijate riscurile informaţionale care pot apărea. Ele trebuie cunoscute,
evaluate şi pe cît e posibil diminuate.
Prin risc informaţional (pericol pentru securitatea informaţională) se înţele-
ge un eveniment sau o acţiune posibilă, orientată spre cauzarea prejudiciului resur-
selor sau infrastructurii informaţionale a organelor de drept.
Dacă să facem o clasifcare a riscurilor informaţionale, care pot apărea în ca-
drul organelor de drept, ele pot fi tehnologice şi organizatorice [2].
Riscurile tehnologice, după natura impactului, pot fi împărţite în riscuri fizi-
ce şi riscuri logice (software). Riscurile fizice pot apărea din cauza influenţei fizice
asupra componentelor infrastructurii informaţionale şi pot parveni din cauza:
–– unei persoane rău intenţionate;
–– unor circumstanţe de forţă majoră;
141 26-27 octombrie 2010
–– defectării echipamentelor tehnice.

Riscurile logice (software) pot fi:
–– riscurile apărute din partea unei persoane din interior (locale). Riscurile
locale sunt direcţionate de obicei asupra resurselor informaţionale: sistemul de
operare, programele de aplicaţie, precum şi informaţiile stocate. Perturbarea func-
ţionării integrităţii sau confidenţialităţii oricăror dintre aceste elemente pot duce la
pierderea informaţiilor valoroase.
Riscurile parvenite din partea unei persoane din exterior (de la distanţă). Pene-
trările exterioare pot afecta atît resursele informaţionale locale, cît şi resursele canalelor
de comunicaţie: echipamente de reţea, protocoalele de reţea, sistemele şi informaţiile
utilizate prin intermediul reţelelor de comunicaţie (de exemplu, viruşii, hackerii).
Ca o măsură de contracarare a riscurilor informaţionale poate fi protecţia în mod
adecvat a resurselor informaţionale şi acţiunile corecte ale personalului şi a utilizatoru-
lui. Aici poate apărea întrebarea, dar cum poate un funcţionar MAI să realizaze un risc
informaţional? Persoana rău intenţionată poate folosi un impact asupra angajatorului
pentru a obţine informaţiile necesare, sau însuşi angajatorul realizează impactul asupra
sistemului informaţional. Prin urmare, generării riscurilor organizatorice îi revine rolul
principal factorului uman realizat prin corupere sau intimidare a personalului.
Din acest punct de vedere, impactul asupra angajatorului poate fi fizic şi
psihologic, cu scopul de a se obţine informaţii valoroase şi/sau secrete sau de a
perturba buna desfăşurare a activităţii organelor de interne.
Impactul angajatorului asupra sistemului informaţional poate fi intenţionat
şi din imprudenţă (furtul, acţiuni ale lucrătorilor necinstiţi, erori şi scăpări ale per-
sonalului de deservire şi a utilizatorilor) şi poate afecta atît informaţiile valoroase,
cît şi buna desfăşurare a activităţii.
O altă clasificare a riscurilor informaţionale din cadrul organelor de interne
poate fi făcută după standardul COBIT (Control Objectives for Information and Re-
lated Technology), elaborat de ISACA (Information Systems Audit and Control As-
sociation – Asociaţia Internaţională a Auditorilor de Sisteme Informatice). Conform
COBIT, informaţia trebuie să satisfacă anumite criterii. Aceste criterii sunt: eficienţa,
eficacitatea, confidenţialitatea, integritatea, disponibilitatea, credibilitatea, conforma-
rea. Respectiv, orice activitate ce implică utilizarea resurselor informaţionale şi poate
ameninţa corespunderea informaţiei acestor criterii, constituie un risc informaţional.
In funcţie de criteriul ce poate fi afectat, riscurile informaţionale pot fi:
–– riscul de ineficienţă: încălcarea tehnologiei de prelucrare a informaţiei, elabo-
rarea şi răspîndirea programelor care afectează funcţionarea normală a sistemelor;
–– riscul de ineficacitate: accesul nesancţionat la resursele informaţionale,
scurgerea informaţiei prin canale tehnice;
–– riscul de compromitere a confidenţialităţii: colectarea şi utilizarea ilegală a
informaţiei din sistem, compromiterea sistemelor cu parolă, cheilor şi mijloacelor
de protecţie criptografică a informaţiei;
–– riscul de compromitere a integrităţii: implementarea în produsele softwa-
re şi hardware a componentelor care realizează funcţii neprevăzute în documenta-
ţia acestor produse;
–– riscul de compromitere a disponibilităţii: nimicirea, deteriorarea, suprima-
rea sau distrugerea sistemelor informaţionale şi a mijloacelor de telecomunicaţii;
–– riscul de compromitere a credibilităţii: interceptarea informaţiei în reţelele

de transmitere a datelor şi în liniile de comunicaţii, decodificarea acestei informaţii
şi impunerea informaţiei false;
–– riscul de neconformare: încălcarea restricţiilor legale privind răspîndirea
informaţiei.
De exemplu, o eroare în cadrul unui sistem informatic poate duce la blocarea
sistemului, în felul acesta informaţia necesară activităţii nu va mai fi disponibilă,
pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă. Astfel, este afectat criteriul disponibilităţii
informaţiei, iar riscul de erori la nivelul softului constituie un risc de compromitere
a disponibilităţii informaţiei [4].
COBIT este cel de-al treilea standard internaţional, prin care se poate realiza
dezvoltarea şi creşterea securităţii sistemelor informatice. El reprezintă un set de
obiective de control în domeniul informaticii, acceptate pe plan internaţional, care
se pot aplica în general şi în special şi care sunt recunoscute în domeniul contro-
lului de securitate şi reglementare informatică. În cursul procesului de elaborare
a standardului COBIT, s-au luat în calcul mai ales considerente ale trei grupuri
profesionale diferite:
–– pentru persoanele de conducere la nivel înalt oferă asistenţă în privinţa
managementului de risc al mediului informatic aflat în mişcare continuă, respectiv
în deciziile cu privire la investiţiile necesare pentru crearea controalelor.
–– pentru utilizatori asigură controlul şi securitatea serviciilor informatice.
–– pentru controlorii sistemului de informaţii creează o bază uniformă pen-
tru evaluarea controalelor interne, respectiv pentru activităţile de estimare şi con-
sultare pentru management.
În ceea ce priveşte securitatea informaţiei, cerinţa de bază este protejarea
informaţiei împotriva utilizării neautorizate, a dezvăluirii, modificării, pierderii
sau coruperii. Controlul procesului care satisface această cerinţă se activează prin
controlul accesului logic, care să asigure că accesul la sisteme, date şi aplicaţii este
permis doar utilizatorilor autorizaţi, prin metode şi practici precum autentifica-
rea, autorizarea şi controlul accesului, crearea de profile de utilizatori, cerinţele de
confidenţialitate, administrarea cheilor criptografice, managementul incidentelor,
şcolarizarea corespunzătoare a utilizatorilor, administrarea centralizată a securită-
ţii, instrumente de monitorizare etc.
Cunoaşterea acestor standarde este un prim pas în procesul de organizare
a activităţilor informaţionale şi a securităţii, de îmbunătăţire a calităţii serviciilor
informaţionale şi de administrare a riscurilor, în final de atingere a unui nivel su-
perior de calitate în executarea şi livrarea acestor servicii.
Adoptarea acestor standarde internaţionale oferă o serie de avantaje clare:
abordarea securităţii informaţiei în contextul general, al strategiei, tehnologiei şi
comportamentului uman, cu efectul adoptării unor decizii mai bune privind poli-
tica şi implementarea soluţiilor de securitate [3].
În cadrul organelor de drept, informaţiile şi, prin urmare, gestionarea şi
furnizarea lor, fără exagerare, sunt printre cele mai importante elemente ale algo-
ritmului de dirijare eficientă ale MAI. În acest context, o importanţă deosebită o
capătă problemele legate de asigurarea securităţii sistemului informaţional al or-
ganelor de drept, stabilirea metodelor prioritare concrete de securitate, precum şi
143 26-27 octombrie 2010
îmbunătăţirea, perfecţionare continuă a lor [5].

În cadrul organelor de drept, printre punctele vulnerabile pot fi menţionate:
–– insuficienţa gradului de pregătire în domeniul securităţii informaţionale;
–– nivelul scăzut de coordonare între instituţiile guvernamentale şi publice în
domeniul securităţii informaţiionale;
–– infrastructură SI săracă: utilizarea parţială sau chiar lipsa utilajului perfor-
mant şi a programelor necesare asigurării securităţii informaţionale;
–– lipsa unei structuri statale specializate de asigurare a securităţii
informaţionale[6].
Toate acestea impun desfăşurarea unor măsuri, printre care:
–– crearea unei structuri statale specializate de asigurarea securităţii informa-
ţionale, completată cu specialişti de calificare înaltă;
–– elaborarea unui Regulament eficient şi a unui Sistem de control intern, me-
nite să asigure coordonarea instituţiilor guvernamentale şi publice în domeniul se-
curităţii informaţiilor prin implementarea standardelor internaţionale din domeniul
Securităţii informaţionale: ISO/IEC 27001:2005 Sistemul de Management al Securi-
tăţii Informaţionale; ISO/IEC 20002:2005 Codul de practică pentru Managementul
Securităţii Informaţionale şi COBIT – descris în acest articol. Procesul de coordonare
să fie supravegheat de structura specializată despre care am menţionat mai sus;
–– asigurarea unei pregătiri speciale înalte a colaboratorilor organelor de
drept, inclusiv a persoanelor cu funcţie răspundere în problematica securităţii in-
formaţionale, educarea şi instruirea personalului în scopul prevenirii şi contraca-
rării riscurilor informaţionale;
–– aplicarea principiului de securitate informaţională pe nivele multiple prin uti-
lizarea bazelor de date speciale de evidenţă a informaţiei secrete, de dirijare şi analiză a
accesului la aceste informaţii, înregistrarea acţiunilor şi auditul vulnerabilităţilor, utili-
zarea mecanismelor de autentificare şi autorizare, a programelor antivirus, de criptare,
arhivare şi restabilire a informaţiei. Acest principiu trebuie să corespundă activităţii
organelor de interne, politicii de securitate informaţională din cadrul MAI.

1. Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea Concepţiei Sistemului informaţi-
onal integrat al organelor de drept nr. 1202 din 17.10.2006, Monitorul Oficial
nr.168-169/1293 din 27.10.2006.
2. http://www.dsectrain.ru/about/articles/dsecct/ Наталья Куканова, Описание
классификации угроз DSECCT.
3. http://www.managementul-riscurilor.ro/COBIT – Securitatea informaţiilor.
4. Marin PRISĂCARU, “Riscurile tehnologiei informaţiei”, în Materialele confe-
rinţei intenaţionale Securitatea informaţională 2007, ediţia a IV-a, ASEM, Chi-
şinău, 2007.
5. http://www.lib.ua-ru.net/ Максим Валериевич Евдокимов, Совершенство-
вание организационно-правовой системы защиты компьютерной инфор-
мации в деятельности органов внутренних дел.
6. http://www.lib.ua-ru.net/Валерий Александрович Пожилых, Организацион-
но-правовые особенности защиты информации в автоматизированных
информационных системах органов внутренних дел.
Victor CEBOTARI,
ASPECTE PRIVIND EVALUAREA ŞI COMPENSAREA DAUNELOR CU CARACTER

PERSONAL NEPATRIMONIAL SUPORTATE DE COLABORATORII DE POLIŢIE
ÎN URMA LEZĂRII ONOAREI ŞI DEMNITĂŢII PERSONALE
ÎN TIMPUL EXERCITĂRII ATRIBUŢIILOR DE SERVICIU
Axîndu-ne pe problematica evaluării şi reparării daunelor morale este nece-

sar de precizat că prin termenul de prejudiciu moral înţelegem suferinţele psihice
sau fizice cauzate prin acţiuni sau omisiuni care atentează la valorile nepatrimoni-
ale ce aparţin persoanei din momentul naşterii sau la bunurile dobîndite prin lege
(viaţa, sănătatea, demnitatea şi reputaţia profesională, inviolabilitatea vieţii perso-
nale, secretul de familie şi personal), prin fapte ce atentează la drepturile personale
nepatrimoniale (dreptul de a folosi propriul nume, dreptul de autor).
În lucrarea de faţă ne vom referi la un spectru aparte din gama daunelor mo-
rale şi anume prejudiciile aduse onoarei, cinstei, demnităţii, prestigiului sau repu-
taţiei profesionale produse prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri nefavorabile,
inclusiv cele privind reputaţia şi probitatea profesională suportate de colaboratorii
de poliţie în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în această ordine de idei in-
terpretînd prevederile „Legii cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990” prin
colaborator de poliţie înţelegem persoana care se află în funcţie în organele poliţiei,
este învestită cu împuterniciri pentru exercitarea atribuţiilor şi drepturilor poliţiei,
avînd ca sarcini de bază apărarea vieţii, sănătăţii, demnităţii şi averii cetăţenilor
precum şi asigurarea liniştii şi ordinii publice.
Legislaţia în vigoare „ne pune la dispoziţie” o serie de „instrumente” cu aju-
torul cărora orice cetăţean care consideră că i s-a lezat onoarea şi demnitatea poa-
te să-şi realizeze dreptul la repararea prejudiciului suportat. Instituţia „demnităţii
şi onoarei umane” pe lîngă faptul că reprezintă un atribut indispensabil de fiinţa
umană mai poartă şi un caracter nematerial, anume din aceste considerente repa-
rarea prejudiciului adus onoarei nu poate fi efectuat în natură ci numai printr-o
compensaţie bănească stabilită de organele judiciare competente.
În privinţa estimării cuantumului despăgubirii, instanţa de judecată trebuie
să ţină cont de caracterul şi gravitatea suferinţilor psihice şi fizice cauzate, statutul
social al părţii vătămate precum şi de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului
în cazul prezenţei culpei acestuia.
Referindu-ne la repararea daunei cu caracter personal nepatrimonial supor-
145 26-27 octombrie 2010
tate de colaboratorii de poliţie în urma lezării onoarei şi demnităţii personale în

timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, considerăm, că legislaţia în viguare ne
vorbeşte atît despre posibilitatea de atragere a autorului prejudiciului la răspunde-
rea delictuală civilă cît şi la răspunderea contravenţională prevăzută la art. 353 Cod
Contravenţional RM „Ultragierea colaboratorului organelor de ocrotire a norme-
lor de drept, opunerea de rezistenţă”. deoarece în conţinutul articolului specificat,
prin ultragiere se are în vedere jignirea premeditată a onoarei şi demnităţii cola-
boratorului, cu alte cuvinte ne referim la acelaş fenomen ca lezarea demnităţii şi
onoarei colaboratorului de poliţie.
În acest context, făcînd o paralelă la numărul destul de mare de atrageri la
răspundere cu caracter contravenţional în baza art.353 „Ultragierea colaboratoru-
lui organelor de ocrotire a normelor de drept, opunerea de rezistenţă” şi la practica
judiciară practic inexistentă în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru
lezarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale ale colaboratorului de poliţie
ajungem într-un final la concluzia că: fie colaboratorul de poliţie nu este un cetă-
ţean al RM şi nu dispune de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni, fie nu doreşte
să-şi exercite dreptul său garantat de legislaţie.
Considerăm totuşi că neexercitarea dreptului la compensarea daunei aduse
onoarei şi demnităţii cetăţeanului care îndeplineşte funcţia de colaborator de poliţie
este mai degrabă o problemă legată de salarizarea insuficientă a colaboratorilor de
poliţie, ai căror venit lunar este de aproximativ 2500 de lei, dintre care o bună parte
din bani sunt nevoiţi să le „investească” în achitarea locaţiunii spaţiului de locuit
deoarece mulţi dintre colaboratori nu dispun de locuinţe proprii, şi nu beneficiază
de nici un suport din partea statului în această direcţie, în plus avînd şi cheltuieli
de întreţinere, astfel nu are posibilitatea reală de a-şi exercita dreptul neavînd surse
financiare suficiente pentru a putea achita taxa de stat obligatorie pentru înaintarea
acţiunii, nemaivorbind de asistenţa juridică sau de alte cheltuieli care pot interveni
în legătură cu judecarea cauzei în instanţa de judecată. Din aceste considerente
într-u crearea posibilităţii ca colaboratorii de poliţie să-şi poată realiza dreptul la
compensarea prejudiciului suportat, considerăm că ar fi oportun modificarea Legii
taxei de stat nr.1216-XII din 03.12.92, prin includerea unei prevederi juridice prin
care colaboratorii de poliţie să fie scutiţi de achitarea taxei de stat în acţiunile de
reparare a prejudiciului adus onoarei şi demnităţii personale, în cazul cînd acest
prejudiciu a fost adus în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, precum şi cre-
area unui mecanism funcţional de acordare a asistenţei juridice gratuite fie din
partea angajatorului adică a Ministerului Afacerilor Interne prin subdiviziunile de
specialitate, fie din partea reprezentanţilor instituţiei avocaturii, sau în altă ordine
de idei ca cererea de chemare în instanţa de judecată să fie depusă prin intermediul
şi cu suportul juridic a angajatorului adică a Ministerului Afacerilor Interne.
Legislaţia în vigoare în domeniul vizat nu prevede un cuantum minim sau
maxim al compensaţiei băneşti pentru prejudiciul cauzat onoarei şi demnităţii per-
sonale, din aceste considerente considerăm că răspunderea delictuală civilă poartă
un caracter numai compensatoriu, totuşi ţinînd cont de importanţa şi rolul colabo-
ratorului de poliţie pentru societate în general, ca unul de consolidare a societăţii,
şi în particular pentru fiecare cetăţean în parte, de apărare a vieţii, sănătăţii, averii
personale, a siguranţei şi a ordinii publice, considerăm că ar fi oportun şi binevenit

stabilirea unui cuantum minim al compensaţiei băneşti în cazul lezării onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale a colaboratorului de poliţie dacă acesastă leza-
re a avut loc în timpul exercitării atribiţiilor de serviciu, adică în timpul cînd poli-
ţistul veghează ordinea şi liniştea publică, cînd apără viaţa, sănătatea şi alte valori
primordiale pentru societate, aşa încît răspunderea delictuală civilă în domeniul
vizat să poarte pe lîngă caracterul compensator, şi unul preventiv, şi de “reeducare”
a membrilor societăţii, pentru consoliderea acesteia şi pentru o mai bună funcţi-
onare a organului de poliţie într-u ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale
cetăţeanului. În scopul realizării scopurilor propuse mai sus considerăm că cuan-
tumul minim al compensaţiei pentru lezarea onoarei şi demnităţii colaboratorului
de poliţie în timpul exercitării atribuţiunilor de serviciu trebuie să fie în proporţie
să asigure realizarea funcţiilor compensatorii, de prevenire şi de “reeducare” ale
răspunderii delictuale civile.
În contextul celor expuse mai sus, venim cu următoarele propuneri:
1. Modificarea Legii taxei de stat nr.1216-XII din 03.12.92, prin includerea
unei prevederi juridice prin care colaboratorii de poliţie să fie scutiţi de achitarea
taxei de stat în acţiunile de reparare a prejudiciului adus onoarei şi demnităţii per-
sonale, în cazul cînd acest prejudiciu a fost adus în timpul îndeplinirii atribuţiilor
de serviciu, precum şi crearea unui mecanism funcţional de acordare a asistenţei
juridice gratuite fie din partea Ministerului Afacerilor Interne prin subdiviziunile
de specialitate, fie din partea reprezentanţilor instituţiei avocaturii, sau în altă ordi-
ne de idei ca cererea de chemare în instanţa de judecată să fie depusă prin interme-
diul şi cu suportul juridic a angajatorului adică a Ministerului Afacerilor Interne.
2. Stabilirea unui cuantum minim al compensaţiei băneşti în cazul lezării
onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a colaboratorului de poliţie, dacă ace-
sastă lezare a avut loc în timpul exercitării atribiţiilor de serviciu.
Bibliografie:
1. Constituţia RM adoptată la 29.07.1994.
2. Legea RM cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18.12.1990
3. Codul Civil al RM din 06.06.2002
4. Legea taxei de stat nr.1216-XII din 03.12.92
5. Hotărîrea Plenului CSJ a RM cu privire la aplicarea de către instanţele de ju-
decată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral nr.9 din
09.10.2006
147 26-27 octombrie 2010
Oleg CHIRIL,
lector al Catedrei drept public
PREVENIREA RISCULUI PROFESIONAL ÎN ACTIVITATEA POLIŢIEI
Atunci cînd vorbim de poliţie putem spune că aceasta are un rol deosebit
de important în Republica Moldova, ea fiind instituţia specializată a statului care
exercită atribuţii privind apararea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale per-
soanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor,
respectarea ordinei şi liniştei publice, în condiţiile legii. Activitatea acestei instituţii
constiuie un serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al
comunitaţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în exe-
cutarea legii.[1, pag 140]
Analizînd cele menţionate şi tinînd cont de specificul activităţii, funcţionarii
de poliţie sunt supuşi diferitor ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi, care
ne determină să studiem factorii ce generează asemenea situaţii. Însă pentru a
aborda nemijlocit aceste probleme este nevoie de la bun început sa elucidam si sa
dăm explicare fiecarui din aceste concepte existente în activitatea poliţienească.
În ceea ce priveşte ameninţarea la adresa securităţii funcţionarului de poliţie,
aceasta poate fi definită ca fiind acele capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce potenţează
un pericol la adresa atributelor fundamentale sau calităţilor existenţiale ale funcţiona-
rului de poliţie, a bazei economice a acestuia şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale acestora dispunînd si de calitatea de cetaţeni ai statului Republica Moldova.
Pericolul poate fi definit drept caracteristică a unei acţiuni sau inacţiuni de
a aduce prejudicii organelor afacerilor interne, funcţionarilor de poliţie sau bu-
nurilor acestora. În esenţă, acesta reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu
urmări grave.
Riscul reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.
Conform doctrinei factorii de risc pentru securitatea instituţiilor poliţienesti
sunt acele situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi exter-
ne, uneori dublate şi de acţiune, care determină sau favorizează materializarea unei
ameninţări la adresa poliţiei în funcţie de o vulnerabilitate determinată, generând
efecte de insecuritate.
Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din
viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori poten-
ţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora. Vulnerabilitatea constitu-
ie punctul slab a ceva sau a cuiva.
Elementele constitutive ale conceptelor prezentate mai sus sunt indisolubil
legate şi de siguranţa naţională. Putem afirma aceasta deoarece materializarea ris-

curilor incluse sunt ameninţări la adresa legalităţii, echilibrului şi stabilităţii sociale,
economice şi politice fără de care existenţa şi dezvoltarea statului, ca stat suveran,
unitar, independent şi indivizibil nu ar fi posibile, s-ar afecta grav ordinea de drept,
precum şi climatul de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoriri-
lor fundamentale ale cetăţenilor.[2]
Astfel necesitatea abordării problemei de risc profesional în activitatea func-
ţionarilor din organele afacerilor interne evoluează pe rolul de condiţie profesiona-
lă specială. În acest sens problema riscului professional prezintă interes evident ca
unul din aspectele inerente ale activităţii poliţieneşti. Deci cercetările teoretice pri-
vind prevenirea riscului profesional în activitatea poliţienească, ar putea cu timpul
să fie aplicate în practica organelor afacerilor interne sub forma unor instrucţiuni,
reguli, îndrumare, care nu numai că ar recomanda metode de ocolire a riscului ne-
intemeiat, dar şi ar enumera cazurile speciale, reglementate de lege în care riscul ar
fi justificat, raţional, oportun şi ar ajuta funcţionarul de poliţie să ia decizii corecte
în situaţii complicate.
În această ordine de idei ar exista mai multe reglementări legale ce ar indrep-
tăţi acţiunile funcţionarilor de poliţie în cazul neutralizării infractorilor, deoarece
adesea ne confruntăm cu situaţiile cînd aceste acţiuni se înscriu în componenţa
de infracţiune. De exemplu, în timpul reţinerii unui infractor periculos funcţio-
narul de poliţie aplică forţa fizică, cauzîndu-i reţinutului leziuni corporale ( fapt
care în aparenţă cade sub incidenţa art. 151,152,153 CP al RM). Acestea şi multe
alte acţiuni asemănătoare ale funcţionarilor de poliţie se includ în limitele premi-
se de drept. Autorul rus, A.A. Piontkovski, în lucrarea ,,Учение о преступности
по советскому уголовному праву ” , ,,menţiona că dacă îndeplinirea atribuţiilor
profesionale decurg cu aplicarea mijloacelor corespunzătoare profesiei date, atunci
îndeplinirea lor nu poate fi considerată crimă” [3, pag 149].Astfel aceste fapte ex-
clud ilegalitatea comisă în favoarea utilităţii sociale a acestei activităţi. Şi viceversa
ar comite o crimă dacă funcţionarul de poliţie ar folosi metode şi mijloace profesi-
onale în scopuri personale. De exemplu, reţinerea nemotivată a bănuitului cu apli-
carea unei arme de foc, a cătuşelor, a procedeilor fizice, în lipsa unor date autentice
despre periculozitatea socială a persoanei date, în acest caz acţiunile funcţionarului
de poliţie vor putea fi considerate drept tortură comisă de o persoană aflată în
exerciţiul funcţiunii.
În acest context putem cita art 33 al Legii Republicii Moldova nr. 416-XII
din 18.12.1990 cu privire la poliţie, care specifică că riscul este considerat justificat,
dacă acţiunea săvîrşită decurgea în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi
circumstanţelor de care dispunea funcţionarul de poliţie, iar scopul legitim nu pu-
tea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi funcţionarul de poliţie care a
admis riscul a întreprins toate masurile posibile pentru a preîntîmpina consecinţele
negative.[4, art.33]
După părerea mea cel mai des situaţiile de risc profesional în activitatea func-
ţionarilor de poliţie apar în cazurile folosirii mijloacelor speciale sau a armei de foc
pentru a preveni sau reprima activităţile deosebit de grave, îndreptate împotriva
securităţii statului, împotriva persoanelor sau a bunurilor pazite.
149 26-27 octombrie 2010
Potrivit dispoziţiilor legale funcţionarii de poliţie pot face uz de arma de foc

cînd se îndeplinesc în mod cumulativ două condiţii:
–– dacă este absolut necesar;
–– dacă folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrîngere nu este posibilă
ori nu a dat rezultate.[5, pag 56]
Aceste condiţii relevă caracterul excepţional al măsurii uzului de armă, care
implică mult descernămînt, întrucît atît folosirea abuzivă, cît şi folosirea în cazuri
legale generează apariţia situaţiilor de risc şi aceste acţiuni pot fi sancţionate de lege.
Cazurile specifice ce ar genera situaţii de risc în timpul folosirii şi aplicării
armei de foc de către funcţionarii de poliţie sunt:
–– apărarea cetăţenilor contra unor atacuri ce constituie un pericol real pen-
tru viaţa sau sănătatea lor;
–– respingerea atacurilor în grup sau armat asupra funcţionarilor de poliţie
sau a altor personae aflate în exerciţiul funcţiunii;
–– respingerea unor atacuri în grup sau armate asupra unor obiective impor-
tante;
–– reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată ori care a fost surprinsă
în momentul săvîrşirii unei infracţiuni grave;
–– în timpul eliberării ostaticilor;
–– în timpul escortării şi deţinerii persoanelor reţinute şi a persoanelor su-
puse arestului;
–– în timpul respimgerii unor atacuri prin surprindere sau cu folosirea mij-
loacelor de transport ş.a.
Dacă să vorbim de prevenirea riscului profesional în activitatea poliţiei tre-
buie sa analizăm toate situaţiile de pericol pe care le au de înfruntat funcţionarii
de poliţie în activitatea zilnică de apararea a drepturilor şi a libertăţilor fundamen-
tale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, de prevenirea şi descoperire a
infracţiunilor,de asigurare a ordinei şi liniştei publice. Asa dar prevenirea riscului
profesional în activitatea poliţienească ar consta în faptul că funcţionarii de poliţie
pot folosi forţa, mijlocele speciale sau arma de foc numai cind aceasta este necesar,
dar şi atunci în măsura în care este cerută de lege pentru îndeplinirea datoriei.
Folosirea forţei, mijloacelor speciale, a armei de foc sunt considerate ca fiind
niste măsuri extreme, cînd funcţionarii de poliţie trebuie sa depună tote eforturile
pentru excluderea folosirii acestora, în special împotriva copiilor, persoanelor cu
semne de invaliditate, cu excepţia cazurilor în care aceştea înfăptuiesc un atac ar-
mat, ori pun în pericol viţa sau integritatea corporală a unor persoane.
În timpul folosirii mijloacelor speciale şi în special a armei de foc funcţionarii
de poliţie pentru a exclude situaţiile de risc trebuie să acţioneze în felul următor:
–– în principiu mijloacele speciale cît si arma de foc trebuie folosite în aşa
fel încît să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte cu pricinuirea a
mai puţinor daune sanatăţii iar în cazul folosirii armei, trăgînduse pe cît posibil la
picioare pentru a evita cauzarea morţii;
–– cînd infractorule se află intr-un autovehicol, se va trage iniţial în anvelope,
din aceleaşi considerente;
–– cînd se foloseşte arma împotriva unei persoane care opune rezistenţă cu
arma, funcţionarul de poliţie trebuie să se adăpostească sau să recurgă la orice alte

măsuri pentru a-si asigura securitatea personala.
În activitatea sa fiecare funcţionar de poliţie care aplică forţa, mijloacele spe-
ciale şi arma de foc trebuie să se conducă de prevederile legale care se conţin în acte
normative, statute, instrucţiuni regulamente:
–– Legea R.M cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990.
–– Legea R.M cu privire la Serviciul Protecţie Pază de stat nr. 619 din
28.01.1998.
–– Regulamentul Serviciului de luptă al Trupelor de Carabineri, aprobat prin
ordinul MAI nr 118, din 15.04.2002.
–– Regulamentul Serviciului pentru poliţie pentru paza şi escorta persoanelor
reţinute şi arestate, aprobat prin ordinul MAI. nr.5 din 05.01.2004.
În concluzie putem spune că pentru ca OAI să desfăşoare activităţi de
prevenire şi combatere a criminalitaţii, de menţinere a ordinei şi securităţii publice
este necesar ca fiecare funcţionar de poliţie din sistemul acestor organe, în aciti-
vitatea sa zilnica să se conducă de prevederile legislaţiei în vigoare şi să dezvolte
relaţiile de cooperare cu sindicate, mass-media, ONG-uri , şi nu în ultimul rînd cu
autoritaţile publice locale. Deoarece numai în stînsă colaborare cu societatea civilă
(organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri); organizaţii comunitare (communi-
ty-based organizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice; cluburi civice;
sindicate; organizaţii filantropice; cluburi sociale şi sportive; instituţii culturale; or-
ganizaţii religioase; mişcări ecologiste; media; etc. )şi administraţia publică locală
funcţionarii de poliţie vor putea realiza măsurile de prevenire generală şi specială
din activitatea poliţienească.
1. Legea R.M cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990.
2. C.Boeşteanu, V.Grati, Drept Poliţienesc, Chişinău 2006;
3. www.andreivocila.wordpress.com;
4. Anale ştiinţifice, ediţia a VIII-a, Chişinău 2008;
5. Anale ştiinţifice, ediţia a VI-a, Chişinău 2006.
151 26-27 octombrie 2010
Ghenadie CIOBANU,
şef adjunct al Statului major al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
RISCUL ASUMAT DE COLABORATORII DE POLIŢIE CAUZAT

DE DOTAREA INSUFICIENTĂ CU MIJLOACE SPECIALE
ŞI CONDUCEREA INCORECTĂ CU FORŢELE
Reieşind din specificul activităţii organelor de poliţie, lupta cu criminalita-

tea, asigurarea pazei obiectivelor de o importanţă majoră, asigurarea integrităţii
corporale şi sănătăţii cetăţenilor etc., impune dotarea acestora cu mijloace speciale,
care fiind folosite să asigure îndeplinirea cu succes a atribuţiilor şi sarcinilor de
serviciu cît şi asigurarea integrităţii corporale şi sănătăţii a însuşi colaboratorilor
de poliţie.
Riscurile cu care se confruntă colaboratorii de poliţie zi de zi sunt multiple,
însă statul trebuie să ia toate măsurile pentru ca acestea să fie reduse la minimum.
Acţiunile din 07 aprilie 2009 au creat un şir de suspiciuni referitor la nivelul
pregătirii profesionale a forţelor poliţieneşti şi dotarea acestora cu mijloace speciale.
Urmărind cronologia evenimentelor din data menţionată, se atestă că con-
ducerea cu forţele şi dotarea acestora a fost la un nivel insuficient, fapt ce a cauzat
pierderea poziţiilor de apărare a obiectivelor de o importanţă majoră (Preşedinţia
şi Sediul parlamentului).
Primele acţiuni au fost începute din partea protestatarilor în intervalul de
timp 11:00 – 11:30 care au început a arunca în colaboratorii de poliţie, aflaţi la uşile
Preşedinţiei cu ouă, sticle din plastic, împlute cu pământ şi apă, iar cu începere de
la orele 1130 – cu pietre, care erau scoase din pavajul din preajma Preşedinţiei.
În acelaşi timp, o parte din protestatari au asediat sediul Parlamentului, fiind
stopaţi de forţele de ordine la primele scări de la intrare, însă au început a arunca
cu pietre şi alte obiecte în colaboratorii de poliţie şi în geamurile Parlamentului din
aripa stîngă.
În perioada de timp 9:30 – 13:20 pentru apărarea instituţiilor de la acţiunile
violente a persoanelor civile pe parcurs au fost distribuite următoarele forţe:
–– Preşedinţia - 419 colaboratori fără apărătoare a membrelor, iar 70 de
poliţişti neavînd şi scuturi.
–– Sediul Parlamentului - 529 colaboratori fără apărătoare a membrelor, iar
70 de poliţişti neavînd şi scuturi.
Menţionăm coraportul între forţe:
–– Preşedinţia – 419 colaboratori:
–– Parlamentul – 529 colaboratori
–– Gloata - peste 8000 persoane.
Conform normelor de tactică generală şi specială coraportul intre forţele de

ordine şi protestatari în cazul încălcărilor în masă a ordinii şi securităţii publice
este recomandat de 1:4 sau 1:3.
În cazul din 07 aprilie 2009 acest coraport a fost respectiv la obiective:
–– Preşedinţie - 1:19
–– Parlament - 1: 15
Acest coraport n-a asigurat paza şi securitatea la aceste 2-ă obiective, fapt ce
a dus la vandalizarea lor, fiind unul din factorii de risc asumat de conducerea inco-
rectă cu forţele şi mijloacele din partea Statului major operativ al MAI.
Ca urmare şi a dotării insuficiente cu mijloace speciale, conform datelor oficiale
au fost răniţi circa 300 de poliţişti, care au cauzat traume în urma loviturilor produse
din pietre obiecte ascuţite etc în diferite regiuni ale corpului, cap, trunchi, membre.
Toţi colaboratorii răniţi au necesitat ajutor medical la Spitalul de urgenţă,
Spitalul şi Policlinica MAI din data de 07.04.2009 (orele 12:00) până pe data de
29.04.2009 (orele 16:00), fiind stabilite următoarele diagnoze: Traumatism crani-
ocerebral acut închis. Comoţie cerebrală, plagă contuză a regiunii frontale dreap-
ta; Comoţie cerebrală. Contuzie a ţesuturilor moi regiunea occipitală cu hematom
subcutanat; Plagă contuzionată a regiunii scalpului; Contuzia ţesuturilor moi ai
peretelui abdomenal anterior; Contuzia ţesuturilor moi ale gambei drepte. Artrită
reactivă a articulaţiei talocrurale pe dreapta; Plagă contuză a articulaţiei genun-
chiului stâng; Contuzia ţesuturilor moi ale regiunii rendonului Ahil pe dreapta.
Plagă contuză suturală a antebrahiului drept; Contuzia ţesuturilor moi ale gambei
stângi; Lezarea piramidei nazale. Epistaxis; Fractura coastelor 1V-V din stânga pe
linia scapulară. Acestea sunt doar unele din ele, însă după cum se vede colaborato-
rii au contractat răni în diferite regiuni ale corpului.
Acest fapt denotă, că colaboratorii de poliţie au fost dotaţi insuficient cu
mijloace speciale iar cele existente de apărarea pasivă (veste antiglonţ, căşti, apă-
rătoarele de mîni şi picioare) n-au asigurat în măsura cuvenită apărarea sănătăţii
poliţiştilor.
Făcînd o analiza a nomencatorului de mijloace speciale pasive, aflate în do-
tarea subdiviziunilor MAI, conchidem că 80% din ele sunt de origine sovietică,
fabricate în anii 70-80 ai secolului trecut.
Astfel vesta antiglonţ, Modelul ЖЗТ – 71, începută producerea la începutul
anilor 1970, - confecţionată din plastine de titan cu o greutate de 10 kg, nu are
stratul de deformare, şi nu asigură protecţia organismului uman, avînd efecte ne-
gative asupra sănătăţii persoanei. Suprafaţa de apărare – 40dm2 Timpul de purtare
în continuu – 5 ore.
Vesta antiglonţ ЖЗЛ – 74 asigură apărarea organismului uman de la lovitu-
rile cu armele albe. Masa – 3,5kg. Suprafaţa de apărare – 43dm2
Coiful de oţel militar – apără capul şi corpul de leziuni provocate de schijele
grenadelor şi minelor, lovituri cu pietre, beţe, vergi metalice. Masa – 1,5kg. Supra-
faţa de apărare – 8dm2 Timpul de purtare în continuu – 8 ore.
Cascheta de masă plastică „КП-80” cu vizieră srăvezie – apără de lovituri
de pietre şi beţe. Masa – 1,2kg. Suprafaţa de apărare – 12dm2 Timpul de purtare în
continuu – 8 ore.
153 26-27 octombrie 2010
Cascheta moto “Start’’ - apără împotriva obiectelor căzătoare, lovituri de beţe

şi pietre. Masa – 1.2 kg. Suprafaţa de apărare – 10 dm². Timpul de purtare – 8 ore.
Menţionăm şi faptul că poliţiştii care au apărat sediile menţionate au purtat
incontinuu mijloacele speciale de apărare pasivă în perioada de timp 09:00 – 24:00
ceia ce constituie aproximativ 15 ore, pe cînd normele de purtare a acestora, con-
stituie 5-8 ore recomandate de specialiştii în domeniu, în dependenţă de mijlocul
special folosit, vestă, caschetă etc.
Pentru protejarea membrelor este raţional de a folosi protectoare speciale,
care în dotarea subdiviziunilor afacerilor interne practic că nu există.
Conform prevederilor legale, şi anume în baza art. 42 al Legii cu privire la po-
liţie, poliţia se asigură cu uniformă, armament, muniţii, tehnică operativă şi crimina-
listică, tehnică de telecomunicaţii şi mijloace speciale prin intermediul Ministerului
Afacerilor Interne, din contul mijloacelor preconizate pentru întreţinerea ei.
Modul şi normele de asigurare tehnico-materială se stabilesc de Guvern la
propunerea Ministerului Afacerilor Interne.
În fiecare operaţie specială efectivul A.O.I. acţionează în condiţii de pericol
real. În scopul apărării vieţii şi sănătăţii colaboratorilor O.A.I., precum şi limitării
posibilităţilor infractorilor de a duce acţiuni active în M.A.I. R.M. sînt elaborate
şi folosite cu succes mijloacele speciale de apărare individuală a colaboratorilor şi
mijloacele de influenţă forţată asupra infractorilor.
În conformitate cu articolele 14, 15, 16 ale Legii R. Moldova “Cu privire la
poliţie” şi cu art. 14 al Legii R. Moldova “Cu privire la Trupele de Carabinieri”1 ale
M.A.I. de către Parlamentul R. Moldova sînt aprobate mijloacele speciale care pot
fi aplicate de colaboratorii O.A.I. şi de militarii Trupelor de Carabinieri ale M.A.I.
şi regulile de aplicare a mijloacelor speciale de către colaboratorii O.A.I. şi militarii
Trupelor de Carabinieri a M.A.I. al R.Moldova.
Efectivul O.A.I. şi militarii Trupelor de Carabinieri a M.A.I. al R.Moldova
pentru îndeplinirea acţiunilor de luptă în operaţiile speciale în situaţii extreme sînt
înzestraţi pentru operaţia specială dată cu mijloacele necesare material-tehnice;
speciale de apărare, genistice, de aviaţie, de transmisiuni, auxiliare etc.1
Mijloacele speciale se împart în:
–– mijloace de apărare pasivă;
–– mijloace de apărare activă;
–– mijloace auxiliare de asigurare a operaţiilor speciale.
Mijloacele de apărare pasivă:
–– căşti.
–– veste şi scuturi antiglonţ.
–– scuturi blindate şi antişoc.
–– alte mijloace de protecţie care nu sînt folosite pentru apărarea activă, in-
clusiv echipamentul special refractor.
1
Legea Republicii Moldova nr. 806 – XII din 12 decembrie1991 „Cu privire la trupele de carabinieri”,
cu modificări sub nr. 74-XVI din 12 mai 2005, Cap. IV, Folosirea mijloacelor speciale şi a armei de
foc, art. 14 Folosirea mijloacelor speciale, lit. a) - la respingerea atacurilor asupra cetăţenilor, asupra
militarilor trupelor de carabinieri şi asupra altor persoane aflate în exerciţiul funcţiunii sau la datoria
obştească de menţinere a ordinii publice şi de combatere a infracţiunilor.
Mijloacele de apărare activă:

–– bastoane speciale de cauciuc şi de plastic.
–– cătuşe.
–– grenade de mînă cu gaze.
–– cartuşe cu grenade cu gaze.
–– pistol cu gaze.
–– ambalaje cu aerozol.
–– cămaşe de forţă.
–– plase speciale.
–– armă electroşoc.
–– cîini de serviciu.
–– aplicarea forţei fizice.
–– cartuşe cu glonte de cauciuc.
Mijloacele auxiliare de asigurare a operaţiunii speciale:
–– aparatele cu raniţă.
–– grenade şi dispozitive audio-vizuale.
–– dispozitive de explodare cu destinaţie specială.
–– dispozitive pentru stoparea forţată a transportului auto.
–– coloranţi speciali.
–– cisterne auto de pompieri cu furtun.
–– tehnică blindată.
–– helicoptere.
Însă, cu toate că actele legislative şi normative prevăd asemenea reglemen-
tări, pînă la etapa actuală dotarea subdiviziunilor cu mijloace speciale n-a fost asi-
gurată la nivelul cuvenit, la depozitele specializate fiind mijloace speciale confecţi-
onate încă în epoca sovietică.
Propuneri:
1. A revedea cadrul legal, referitor la dotarea cu mijloace speciale a subdi-
viziunilor organelor afacerilor interne, îndeosebi cu mijloace speciale de apărare
pasivă, care ar asigura o suprafaţă mai mare de apărare a corpului.
2. A reînnoi mijloacele speciale aflate în dotarea MAI, înlocuind pe cele de
origine sovietică cu cele recomandate la moment de specialiştii în domeniu, şi a
dota subdiviziunile cu mijloace speciale care în comun ar avea o suprafaţă mai
mare de apărare a corpului uman.
3. A asigura funcţionarea unor noi compartimente (management şi mar-
keting) la nivel central şi a unora specializate în negocieri, contracte şi achiziţii la
nivelul subdiviziunilor MAI.
4. A asigura pregătirea corpului de ofiţeri de logistică pentru organele aface-
rilor interne şi a defini noi forme organizate în cadrul sistemului pregătirii periodi-
ce de specialitate şi al cursurilor pe domenii specifice.
5. A asigura conducerea eficientă cu forţele de ordine în cazul încălcării în
grup a ordinii publice aducînd coraportul forţelor poliţieneşti cu gloata în raport
de 1:3 sau 1:4.
155 26-27 octombrie 2010
Mihai CIUPAC,
CATEGORIILE DE RISC ÎN ACTIVITATEA OPERATIV-INVESTIGATIVĂ

ŞI CLASIFICAREA LOR
În articolul „Problema riscului în activitatea operativă de investigaţii”

publicat în anuarul ştiinţific, ediţia a VII-a, Chişihău 2008, p.142, am dezvăluit aşa
subiecte ca noţiunea, esenţa, variantele riscului operativ, limitele lui, unele metode
progresive de abordare a teoriei riscului şi a scopurilor lui finale.
Articolul actual va cuprinde informaţie referitor la categoriile riscului în
activitatea operativă de investigaţii şi clasificarea lor.
În procesul activităţii investigativ-operative lucrătorul operativ al organelor
afacerilor interne deseori este nevoit să recurgă la riscul operativ. Sub aspect teo-
retic această necesitate apare din cauza, că între scopul profesional al lucrătorului
operativ, care constă în depistarea şi neutralizarea infractorului si posibilităţile lui
de realizare, pot apărea şi chiar apar contradicţii.
Clasificarea riscului este o problemă complicată, dar şi actuală, deoarece
nu în zădar astăzi ea este abordată un şir de doctrinari.
Dacă apelăm la noţiunea de „clasificare”, atunci la general aceasta este o
sistemă de noţiuni subordonate unei ramuri de ştiinţă, alcătuită în baza evidenţei
particularităţilor generale ale obiectelor şi a legăturilor legitime între ele. Clasifi-
carea permite structurarea sistemului de risc, selectarea lui şi determinarea con-
secutivităţii hotărârilor în baza indicelor de clasificare. Ea permite orientarea în
diversitatea obiectelor şi este sursă de cunoştinţe despre acestea.
Clasificarea riscului în activitatea operativă de investigaţii permite rele-
varea şi determinarea caracteristicilor lui structurale, adică totalitatea elementelor
şi legăturilor lor. Determinarea semnelor particulare ale riscului presupune acces
diferenţiat la aprecierea oricărei situaţii, mai mult sau mai puţin legată de risc.
Printre semnele de clasificare (temeiurile clasificării) pot fi numite cercul,
dimensiunile, cauzele apariţiei , gradul de influenţă asupra activităţii, gradul de
argumentare şi oportunitatea timpului primirii deciziei, posibilitatea prognozării,
nivelul apariţiei, corespunderea limitelor admise, caracterul de proveninţă, sursa
de apariţie etc.
O asemenea abordare a problemei serveşte ca temei de a recunoaşte riscul
investigativ-operativ in calitate de fenomen sine stătător în activitatea investigativ-

operativă cu propriile particularităţi. În lucrul practic aceasta permite delimitarea
riscului care apare nemijlocit la pregătirea şi petrecerea măsurilor investigativ-
operative; legate de conlucrarea cetăţenilor cu organele care efectuează activităţi
investigativ-operative; riscul legat de circumstanţe care exclud caracterul penal al
faptei.
Examinând caracteristicile specifice riscului, mă voi opri numai la cele care
nemijlocit sunt legate de activitatea investigativ-operativă. Clasificarea riscului
după sursa de origine(apariţie), poate fi prezentată în felul următor:
1)riscul, care apare nemijlocit la faza de pregătire şi petrecere a măsurilor
investigativ-operative:
1.1.Riscul organizării incorecte şi ca urmare primirea rezultatelor neadecvate
a măsurilor operative de investigaţii;
1.2. Riscul selectării greşite a strategiei şi tacticii măsurilor investigativ-ope-
rative;
1.3. Riscul imposibilităţii realizării în procesul penal a materialelor primite
ca rezultat al petrecerii măsurilor investigativ-operative;
1.4. Riscul încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor in rezultatul efectu-
ării măsurilor investigativ-operative;
1.5. Riscul pericolului de rupere (zădărnicire) a măsurilor investigativ-ope-
rative.
2) riscul, legat de concursul cetăţenilor dat organelor care exercită activitate
operativă de investigaţii:
Această grupă de risc este strâns legată de procesul conlucrării confidenţilor
cu organele care efectuează activitate investigativ-operativă şi este condiţionată de
faptul că în majoritatea cazurilor subdiviziunea operativă foloseşte datele (informa-
ţiile) primite pe căi operative de la confidenţi în luptă cu criminalitatea, din cauza
că primirea nemijlocită de către lucrătorii operativi a acestor date este zădărnicită,
sau imposibilă. Ea constă din aşa riscuri ca:
2.1. Riscul refuzului cetăţeanului de a conlucra;
2.2 Riscul de a întra în relaţii de încredere cu persoanele , care după calităţile
personale nu pot acorda ajutor efectiv;
2.3. Riscul de a întra în relaţii cu dezinformatori, membri ai grupărilor cri-
minale organizate;
2.4. Riscul neîndeplinirii de către confident a înţelegerilor prealabile;
2.5. Riscul întreruperii conlucrării (rezilierii contractului);
2.6. Riscul deconspirării;
2.7. Riscul blocării relaţiilor între lucrătorul operativ şi confident;
2.8. Riscul aprecierii incorecte a informaţiei primite;
2.9. Riscul de a primi informaţie falsă;
2.10. Riscul tragerii la răspundere penală a confidentului.
3) riscul legat de circumstanţele care exclud caracterul penal al faptei
3.1 Riscul in activitatea operativă de investigaţii legat de legitima apărare;
3.2. Riscul in activitatea operativă de investigaţii la cauzarea daunei persoa-
nei reţinute care a comis infracţiune;
157 26-27 octombrie 2010
3.3. Riscul in activitatea operativă de investigaţii legat de extrema necesitate;

3.4. Riscul in activitatea operativă de investigaţii la constrângerea fizică sau
psihică;
3.5. Riscul in activitatea operativă de investigaţii la executarea ordinilor sau
dispoziţiilor.
Nu putem confirma că clasificarea dată pe deplin cuprinde totalitatea riscu-
rilor ce ţin de activitatea operativă de investigaţii. Diferenţierea genurilor de risc
poate fi prelungită , de oarece fiecare gen numit are diverse aspecte de manifestare.
Bunăoară, la grupa riscurilor legate de pregătirea şi petrecerea măsurilor operative
de investigaţii, ar fi remarcate numai riscuri specifice măsurii concrete.
La rândul său, de exemplu,riscul de a întra în relaţii de încredere cu persoa-
nele , care după calităţile personale nu pot acorda ajutor efectiv, are câteva surse
de bază care pot fi clasificate după locul lor de apariţie în: 1) greşeli la selectarea
persoanei-viitorului confident; 2)controlul nesatisfăcător şi insuficient al confiden-
tului; 3) schimbul locului de trai sau a modului de viaţă; 4) alte greşeli la selectarea
cadrelor şi organizarea lucrului cu ei.
După criteriul - limitele riscului admisibil, pot fi divizate în:
Riscuri admise. Riscul admis presupune nivelul riscului în limitele sale me-
dii, adică medii în raport cu alte genuri de activitate. Aici nu se aşteptă pierderi
neprevăzute, care pot fi neînsemnate şi stipulate.
Riscuri critice. Riscul critic presupune un nivel mai înalt ca cel mediu, dar
în limitele semnificaţiilor admise unor genuri de activitate. Aici apar (pot apărea)
pierderi maxime de mărimi admise neprevăzute.
Riscuri catastrofice. Riscurile catastrofice-sunt asemenea genuri de risc care
depăşesc hotarul (limitele) maxim ale lui.
La examinarea caracterului şi esenţei activităţii operative de investigaţii ,în
cele din urmă, se stabileşte, că ea se dezvăluie prin realizarea funcţiilor specifice
unui sau altui gen de activitate, adică totalităţii acţiunilor, procedeelor, metodelor,
liniilor de comportare determinate (stabilite). Premisa dată permite posibilitatea
clasificării riscului după principiile funcţionale. O asemenea abordare ar permi-
te reflectarea reală adecvată a acţiunilor existente ale lucrătorilor operativi. Doar
fiecare colaborator ocupă o anumită funcţie, cerea îi este specifică tehnologia co-
respunzătoare de îndeplinire a genurilor de activitate, determinate conform prin-
cipiului de funcţionare. Si evident, gradul riscului, realizarea lui pe deplin depinde
de faptul cât de descurcăreţ sunt colaboratorii în situaţia concretă.
Este firesc, că în limitele înfăptuirii unui gen de activitate determinat, datori-
tă factorilor diverşi, pot apărea situaţii de risc însă clasificarea lor nu este necesară
deoarece asemenea aspecte sunt o mulţime. De exemplu, la examinarea funcţiei
de planificare, aici situaţiile de risc pot apărea din cauza calificării insuficiente a
cadrelor ori a informaţiei inexacte, cunoaşterii slabe ori neînţelegerii esenţei proce-
sului investigativ-operativ etc.
Procesul activităţii operative de investigaţii se înfăptuieşte prin primirea şi
realizarea hotărârilor corespunzătoare. Asemenea criteriu ca timpul primirii hotă-
rârii, însoţită de risc, permite evidenţierea:
–– riscului depăşitor - indiciu de caracterizare a activităţii operative de in-
vestigaţii despre petrecerea acţiunilor de prevenire (preîntâmpinare) la rezolvarea

neclarităţilor în activitate. O aşa abordare şi activitate mărturisesc despre o pregă-
tire profesională înaltă a subdiviziunii operative;
–– riscului oportun - oglindeşte corespunderea între activităţile investigativ-
operative şi îndeplinirea funcţiilor corespunzătoare întru atingerea scopului pre-
conizat;
–– riscului întîrziat - la fel este o caracteristică calitativă a activităţii operative
de investigaţii care reflectă cerinţele inadecvate a condiţiilor obiective şi capacităţii
funcţionale a aparatului operativ. Persistarea riscului întârziat în majoritatea cazu-
rilor duce la urmări ireversibile şi neprielnice (neplăcute).
Analiza clasificării particularităţilor şi genurilor riscului poate fi prelungită,
însă aceasta va aduce doar la numirea de rând a părerilor diferitor specialişti şi doc-
trinari şi nu va răspunde la întrebarea principală – care abordare, care clasificare
este de bază şi în ce măsură ea poate contribui la reducerea (diminuarea) gradului
de risc în activitatea operativă de investigaţii.
Reieşind din cele expuse aş concluziona, că tratarea clasificării riscului exis-
tentă, argumentarea teoretică si realizarea lui practică nu corespund şi nu contri-
buie pe deplin la sporirea (creşterea) eficacităţii activităţii operative de investigaţii,
luării hotărârilor cu un grad de risc mai scăzut(mic).
159 26-27 octombrie 2010
Василий ДИДЫК,
аспирант Академия «Штефан чел Маре»МВД Республики Молдова
ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИе ФИНАНСОВОЙ БЕЗОПАСНОСТИ

РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА, КАК ОСНОВА СНИЖЕНИЯ РИСКОВ
В ДЕЯТЕЛЬНОСТИ ОРГАНОВ ПРАВОПОРЯДКА
Рецензент: Андрей ГУШТЮК, доктор права, доцент
Maintenance of national safety is one of obligatory conditions of steady functioning of the modern
state, pledge of its capacity and the sovereignty.
Within the limits of modern structure of system of national safety of Republic Moldova the organiza-
tion today is necessary is state-legal mechanism maintenance of financial safety of the state.
The legal mechanism of maintenance of financial safety as the making part of national system to
safety, will allow showing and avoiding in time action of threats of the financial nature and to lower risks of
activity of law enforcement bodies.
The offers of the legal character stated in given article, urged to help improvement possibility to activ-
ity of the mechanism of financial safety of Republic Moldova.
Говоря о предупреждении рисков в деятельности сотрудников внутрен-

них дел и других правоохранительных органов, можно непосредственно об-
раться к предмету исследования. Но представляется весьма интересной воз-
можность устранения большей их части на общегосударственном, системном
уровне, скажем в ходе реализации мероприятий по обеспечению финансовой
безопасности Молдовы.
Данные мероприятия, в первую очередь, позволят снизить крими-
нализацию финансовой сферы и экономики, как основной угрозы фи-
нансовой безопасности, поскольку объектом преступных посягательств в
этом случае выступают не отдельные группы финансовых отношений, а система
экономических отношений в целом.
Снижение роста преступных посягательств на финансовые интересы
личности, общества и государства определяет и снижение рисков в процессе
деятельности правоохранительных органов.
Говоря о финансовой безопасности и действии механизма по выяв-
лению и предотвращению рисков и угроз в финансовой сфере, следует об-
ратить внимание, как минимум, на два аспекта правового регулирования в
сфере ее обеспечения.
Первый касается правовой регламентации действий субъектов, являю-
щихся внешними по отношению к объекту обеспечения безопасности (государ-
ство, местные органы власти, предприятия и организации, общественные фор-
мирования, нелегальные структуры, в том числе и криминального типа, и т.п.).
Второй аспект правового регулирования в данном случае касается ре-

гламентации действий самих субъектов финансово-хозяйственной деятель-
ности, направленных на обеспечение своей собственной финансовой безо-
пасности.
Для Республики Молдова весьма важно, чтобы организация монито-
ринга состояния финансовой безопасности, формирование ее критериев и
расчет их величин, по отраслям и регионам не были излишне формализиро-
ваны. При этом определение наиболее важных объектов, их структурирова-
ние, выявление всех возможных факторов, ослабляющих их финансовую без-
опасность и выработка способов нейтрализации подобных факторов, могли
бы приносить вполне ощутимые результаты, но, при обязательном низком
уровне затрат государства.
Определение наиболее важных индикаторов, характеризующих состо-
яние объектов безопасности, мер обеспечивающих их финансовую безопас-
ность, подключение к такой системе органов исполнительной власти при
определении задач и установлении связей между ними, нуждаются в право-
вом закреплении.
Основной проблемой оказывающей большое влияние на реальный уро-
вень обеспечения финансовой безопасности Республики Молдова сегодня
является отсутствие централизованной структуры органов власти государ-
ства и адресной правовой базы обеспечивающей системность подобного рода
деятельности. Номинально в процессе обеспечения финансовой безопасно-
сти участвуют: Парламент, Счетная палата, Правительство, но единственным
действенным государственным органом, который способен определить, ор-
ганизовать и обеспечить в полном объеме систему реализации мер в сфере
обеспечения финансовой безопасности является Высший Совет безопасно-
сти Республики Молдова.
Создание при Высшем Совете безопасности Научного Совета, а в
его рамках: Комиссии по аудиторской деятельности; Комиссии по право-
вой информатизации; Финансово-бюджетной комиссии; Информационно-
технической комиссии; помогло бы осуществлению действенности обеспече-
ния финансовой безопасности государства.
Формально, достаточно большие права в сфере обеспечения финансо-
вой безопасности предоставлены местным органам власти, однако, реализа-
ция их на практике без веской помощи центральной власти представляется
весьма маловероятной из-за специфичности объекта исследования.
Сегодня уже стало вполне очевидным, что проведенная в Молдове ад-
министративная реформа, направленная, в том числе и на сокращение гро-
моздкости управленческого аппарата, позволила повысить эффективность
управления органов исполнительной власти.
Из этого следует вывод, что на сегодняшний день, в области обеспе-
чения финансовой безопасности можно использовать заготовленные раннее
конструктивные возможности властных структур государства на местах, но,
что бы такая деятельность предполагала эффективность, необходимо гово-
рить и об обязательном установлении персональной ответственности.
161 26-27 octombrie 2010
Как известно, одной из составляющих системы финансовой безопас-

ности является наличие развитой рыночной инфраструктуры, нацеленной на
обеспечение «прозрачности» финансово-экономических процессов. Здесь в
первую очередь должна идти речь о свободе доступа к информации о дело-
вой репутации субъектов предпринимательской деятельности.
Для этого неплохо было бы создать открытый механизм информаци-
онного контроля за деятельностью предпринимателей, включая контроль за
доходами и расходами, законностью хозяйственных и особенно финансовых
операций, за состоянием реальной платежеспособности субъектов и т.п.
Пока на законодательном уровне этот вопрос решен лишь в отношении
открытых акционерных обществ, обязанных ежегодно предоставлять своим
членам, финансовые отчеты в виде заключений аудиторов или отчетов реви-
зионных комиссий (Закон Р. Молдова от 02.04.1997г. N1134-XIII).
В какой-то степени о «прозрачности» можно говорить в отношении
государственных и муниципальных предприятий, которые систематически
подвергаются контрольно-ревизионным проверкам. «Прозрачность» всех
остальных субъектов финансово-хозяйственной деятельности проявляется
достаточно условно.
Поэтому, в системе финансовой безопасности, как на уровне централь-
ной власти, так и на региональном уровне необходимо предусмотреть меры
по ускорению создания реально действующей рыночной инфраструктуры,
обеспечивающей прозрачность и надежность финансово-хозяйственной дея-
тельности.
На законодательном уровне вполне возможно создать условия:
–– для свободного доступа всех желающих к сведениям о санкциях, при-
мененных к юридическим лицам за совершение правонарушений по линии
налоговых органов, таможенной службы РМ, судебных департаментов, так-
же контрольных органов, как Счетная палата, Служба финансового контроля
и ревизий и т.п.;
–– для обязательной публикации информации о юридических лицах,
как о правонарушителях, если ими оказались коммерческие организации,
осуществляющие свою деятельность на условиях публичного предложения.
Особенно это касается банковской деятельности, финансовых и стра-
ховых компаний, лицензирование которых осуществляется Минфином, Бан-
ком Молдовы, либо Национальной комиссии финансового рынка (НКФР)
Республики Молдова. Кроме того, необходимо законодательно прорабо-
тать вопрос о возможности распространения данных о судимости предпри-
нимателей, должностных лиц госаппарата и учредителей хозяйствующих
субъектов. В совокупности подобные меры позволят говорить о создании и
функционировании в стране механизма общественного контроля, который
обеспечит прозрачность деятельности всех субъектов участвующих в финан-
совых взаимоотношениях.
Вполне понятно, что необходима специальная правовая система, обе-
спечивающая финансовую безопасность на всех уровнях хозяйствования. На
уровне государства в виде специального структурного аппарата и системы
административно-правовых норм, на отраслевом уровне в виде создания спе-

циальных ведомственных структур, призванных решать задачи обеспечения
финансовой безопасности того или иного ведомства (например, управление
собственной безопасности и контрольно-ревизионное управление в МВД
РМ, управление безопасности в Центральном банке Молдовы и т.п.).
Однако задача обеспечения финансовой безопасности практически не
решается на местах, поскольку нет однообразного комплексного подхода, не
принято программ борьбы с финансовыми преступлениями для местных ор-
ганов власти.
Наконец, нет единой системы, порядка и практики в обеспечении фи-
нансовой безопасности непосредственно на различных предприятиях, фир-
мах, корпорациях, кооперативах, ассоциациях и т.п.
Здесь каждое предприятие, в зависимости от своего понимания дан-
ной проблемы, возможностей и потребностей проводит собственную ту или
иную политику. В качестве правовой основы, в таком случае, приходится ис-
пользовать косвенные нормативные акты (типа Закона Республики Молдова
N 283-XV от 4.07.2003 «О частной детективной и охранной деятельности» или
Закона № 171-XIII от 06.06.1994 «О коммерческой тайне») и свои собствен-
ные, внутренние документы (уставы, приказы, распоряжения и т.п.).
Что же касается обеспечения финансовой безопасности граждан, то
большинство из них мало себе представляет, что в этом отношении обязано
делать государство, местные органы исполнительной власти, а что они сами.
В концентрированном виде положения обновленного законодатель-
ства о финансовой безопасности могли бы сводиться к следующему:
а) финансовая безопасность достигается проведением единой государ-
ственной политики, системой мер, правового и иного характера, адекватных
угрозам финансовым интересам личности, общества и государства;
б) определяющими функциями системы финансовой безопасности
являются:
–– выявление и прогнозирование внутренних и внешних угроз интере-
сам объектов финансовой безопасности;
–– разработка и осуществление через исполнительные органы власти,
мер по предупреждению и нейтрализации выявленных угроз;
–– участие субъектов финансовой безопасности в мероприятиях по ее
обеспечению, в том числе и за пределами Республики Молдова, в соответ-
ствии с международными договорами и соглашениями.
В заключение хотелось бы еще раз подчеркнуть, что максимальное
снижение рисков для сотрудников правоохранительных органов Республи-
ки Молдова, при исполнении ими своих служебных обязанностей, наиболее
вероятно, именно, в случае качественного противодействия угрозам финан-
совой безопасности государства.
163 26-27 octombrie 2010
Билиография:
1. Конституция Республики Молдова от 29.07.1994.// Monitorul Oficial Nr. 1
от 12.08.1994.
2. Об утверждении Концепции национальной безопасности Республи-
ки Молдова. Закон Nr. 112 от 22.05.2008.// Monitorul Oficial Nr. 97-98.
03.06.2008.
3. О государственной безопасности. Закон Nr. 618 от 31.10.1995// Monitorul
Oficial Nr.10-11/117. 13.02.1997.
4. О Счетной палате. Закон №261-XVI от 05.12.2008.//Monitorul Oficial Nr 84-
85
5. О коммерческой тайне. Закон № 171-XIII от 06.06.1994. // Monitorul Oficial
Nr. 84-85
6. Galaju, V. Rojoca, Manual. Chisinau. 1999
7. Galaju, Economie mondiala – probleme globale omenirii, Chisinau, 2001.
8. Gribincea, S. Gorobievschi, Managementul relatiilor economire internationale.
Curs universitar, Chisinau, 2002.
9. V. Piculescu, “Hidden Activities and Bureaucratic Corruption”, in Studies of
the Post-Communist Transition, PhD paper, Goteborg University, Economic
Studies, 119, 2002;
10. V. Prohniţchi, Contextul economic şi instituţional al corupţiei. Raport analitic
RA/1 al Centrului de Politici Economice al IDIS Viitorul, 2003.
11. V. Prohnitchii, Securitatea economica in epoca globalizerii, http://www.google.
com
12. Л. Абалкин, «Качественные изменения структуры финансового рынка и
бегство капитала из России»// Вопросы экономики, № 2, 2000, с. 4-14.
13. Л. Абалкин, «Денежная масса, совокупный спрос и золото-валютные ре-
зервы» // Деньги и кредит, 2001, № 7, с. 3-6.
14. М. Арсентьев, «Финансовая безопасность России» // Экономист, 2002,
№5, c. 25-31.
15. А. Возжеников, «Система обеспечения национальной безопасности и ха-
рактеристика ее элементов» // Бизнес и политика, 1998, № 1, c. 20.
16. А. Гончаренко, «Прогнозирование в системе «национальной безопасно-
сти» и внешнеполитической практике США» // Вестник Высшего Арби-
тражного Суда РФ, 2000, № 4. c. 19.
17. В. Демин, «Экономическая безопасность в руках спецслужб» // Безопас
ность. Достоверность. Информация, 1995, № 3, c. 6.
18. Ю. Данилов, «Новая роль фондового рынка в России» // Вопросы эконо-
мики, 2004, № 7, c. 44-56.
19. Г. Дука, В. Постолатий, Е. Быкова, Аспекты проблемы энергетической без-
опасности Республики Молдова. http://www.google.com
Irina DUMITRESCU,
specialist principal al Direcţiei Relaţii Internaţionale
şi Integrare Europeană a MAI
INSTRUMENTE INTERNAŢIONALE CE VIN ÎN APĂRAREA

ŞI FACILITAREA ACTIVITĂŢII POLIŢIENEŞTI
Într-o Europă democratică în care frontierele se estompează tot mai mult, gu-
vernată de principiul legalităţii, poliţia îşi are rolul tradiţional de prevenire, de luptă
şi de detectare a criminalităţii, de ocrotire a liniştii publice, de respectare a legii şi
ordinii publice şi de protejare a drepturilor fundamentale ale individului. Totodată,
poliţia asigură diverse servicii cu caracter social, care sprijină celelalte activităţi.
Cetăţenii statelor democratice optează pentru un stat garant al respectării
şi dezvoltării legalităţii, în scopul asigurării libertăţii individuale şi securităţii ce-
tăţenilor, poliţiei, ca parte integrantă a acestei societăţi, îi revine sarcina nobilă şi
obligaţia de a cunoaşte şi garanta valorile umane. Poliţia este o reflectare fidelă a
societăţii. Cetăţenii devin din ce în ce mai exigenţi faţă de poliţia lor. Pe de o parte,
ei cunosc mai bine drepturile lor şi cer respectarea lor, pe de altă parte, aşteaptă din
partea poliţiei o mai mare implicaţie în domeniul umanitar.1
Această transcendenţă se apreciază în toate domeniile vieţii cotidiene, ca o
instituţie de apărare a drepturilor şi libertăţilor individuale unde acţiunea poliţiei
trebuie să afle o influenţă notorie, remarcabilă asupra vieţii tuturor cetăţenilor.
Totodată, suntem îngrijoraţi de faptul că, în ultima perioadă, poliţiştii cad tot
mai de drept victime a criminalilor care devin tot mai violenţi, mai mulţi şi mai cu-
rajoşi în săvârşirea unor agresiuni cu arme de foc, cu toate măsurile preconizate de
minister privind ordinea publică, în timp ce poliţiştii se străduie să-şi îndeplinească
cât mai bine atribuţiile riscându-şi chiar şi viaţa. Cu o protecţie slabă, cu o dotare
neperformantă, cu cote reduse de combustibil, cu ore suplimentare neplătite, cu
egalitarismul salarial şi al pensiilor de bugetar fluturat ca remediu al crizei econo-
mice şi morale actuale, pus la cale de persoane fără griji şi cu serviciu lejer, poliţiştii
se întreabă pe bună dreptate, DE CE SĂ MAI RIŞTE?
Deocamdată poliţistul trebuie să prevină infracţionalitatea, să protejeze şi să
consilieze pe cetăţean, să fie disponibil faţă de acesta, să trateze egal în faţa legii toa-
te persoanele indiferent de rang, notorietate publică sau avere, dar trebuie să aibă
asigurate mijloacele necesare pentru misiuni şi cele necesare unei conduite pentru
a se feri să nu depăşească el însuşi limitele legii.
Eficacitatea ripostei la criminalitate depinde, în mare, de armonizarea unei
1
Ş. Stamatin, C. Creangă, “Ghidul deontologiei poliţieneşti”, Chişinău, 2004.
165 26-27 octombrie 2010
legislaţii coerente şi unor politici concentrate. Această condiţie devine o necesitate

imperativă ţinând cont de extinderea şi amploarea fenomenelor criminalităţii or-
ganizate, corupţiei, traficului ilicit de persoane, arme, substanţe psihotrope, etc.,
care, în majoritatea cazurilor, nu se limitează la frontierele unui stat, capătă un
caracter internaţional şi faţă de care sistemele naţionale riscă să pară insuficientă.2
Luând în consideraţie, schimbările continuie pe arena internaţională, estom-
parea tot mai mare a frontierelor, putem scoate în vileag stringenta necesitate de
colaborare a instituţiilor poliţieneşti pe arena internaţională, necesitate comună a
tuturor statelor, de a duce o luptă eficace contra criminalităţii, la nivel naţional, cât
şi pe plan internaţional.
Întru asigurarea unei eficiente colaborări pe plan internaţional a organelor
poliţieneşti s-a luat în calcul şi s-a creat un cadru normative internaţional care per-
mite simplificarea la maxim a colaborării dinte instituţiile poliţieneşti şi respectiv
eventualitatea creării unor grupe mixte de cercetare a cazurilor de infracţionalitate
internaţională, cum este şi Convenţia de cooperare poliţienească pentru Europa de
Sud-est3, un tratat internaţional ce vine în ajutorul poliţiştilor şi instituţiilor poli-
ţieneşti. Bazându-se pe angajarea reciprocă în scopul creării premiselor necesare
pentru cooperarea avansată cu Europolul şi solicitând intensificarea solidarităţii
în regiune prin acordarea asistenţei reciproce în standardele Uniunii Europene /
Schengen într-o abordare regională, Convenţia reprezintă rezultatul negocierilor
comune în cadrul a cinci runde de consultări / negocieri, care s-au desfăşurat în a
doua jumătate a anului 2005 – prima jumătate a anului 2006.
Eforturile partenerilor au fost susţinute de Europol, Germania şi Austria.
Din punct de vedere al conţinutului juridic, Convenţia reglementează situ-
aţiile posibile ce au tangenţă cu combaterea crimei organizate, traficului ilicit de
droguri şi substanţe psihotrope, terorismului şi altor tipuri de infracţiuni grave.
În ultimele decenii, a luat amploarea formarea organizaţiilor criminale in-
ternaţionale. Pe de o parte, expunerea în creştere la piaţa mondială a condus la
un proces de pauperizare, ceea ce a determinat multe persoane să se organizeze
în activităţi criminale. Pe de altă parte, numeroase războaie civile care au avut loc
după 1990 au constituit un impuls adiţional în angajarea în asemenea activităţi cri-
minale. Pentru a purta un război e nevoie de mari sume de bani care pot fi obţinuţi
cele mai uşor prin traficul de droguri sau de fiinţe.
O asemenea creştere a activităţii criminale a evidenţiat necesitatea cât mai
intense cooperări internaţionale, prin intermediul organizaţiilor internaţionale. În
acest sens au fost create mai multe organizaţii şi iniţiative internaţionale, printre
care EUROPOL şi INTERPOL, pentru lupta cu criminalitatea internaţională orga-
nizată, organizaţii specializate pe diverse domenii de activitatea, dar toate având
la bază lupta cu criminalitatea organizată manifestată în diferite forme şi care au
drept scop să asigure formele de cooperare necesare. Aceste organizaţii interna-
ţionale vin în apărarea poliţiştilor şi respectiv a organelor de drept şi asigură o
simplificare esenţială a muncii lor pentru atingerea unor rezultate cât mai bune în
2
Ibidem.
3
Convenţia de Cooperare Poliţienească pentru Europa de Sud-est, semnată la Viena la 05.05.2006.
lupta cu criminalitatea internaţională organizată. Organismele înfiinţate urmează

“să dezvolte şi să promoveze cooperarea şi ajutorul reciproc între organismele na-
ţionale de poliţie, cu respectarea acordului legal al fiecărei ţări; pregătirea, crearea
şi organizarea tuturor instituţiilor susciptibile să asigure o luptă eficace împotriva
criminalităţii.”4 Aşa cum a menţionat Schober, “toate acestea trebuie să fie dincolo
de opoziţiile existente între naţiunile de pe pământ, iar organismele create să fie
deasupra bătăliilor politice”.5
Sfârşitul Războiului Rece a dus la căderea barierelor politice nu numai la
nivelul Europei, dar la nivel mondial. O asemenea schimbare majoră a avut un im-
pact pe măsură asupra barierelor economice, nu numai în Europa, dar în întreaga
lume. Această schimbare a deschis noi căi pentru o substanţială dezvoltare econo-
mică, libera mişcare a cetăţenilor, a capitalului, a pieţelor între economiile deschise
şi cele din societăţile de tip totalitar. Dar aceste dezvoltări au permis şi grupurilor
criminale să-şi extindă relaţiile, să dezvolte cooperarea între ele în domeniul acti-
vităţilor ilicite şi al tranzacţiilor financiare oneroase. “International Crime Threat
Assessment”, “Practic, reţelele crimei internaţionale, sub toate aspectele ei, s-au
adaptat la noile condiţii, mai repede decât restul societăţii, folosidu-se rapid de
noile oportunităţi apărute din schimbările revoluţionare de pe scena politică, a afa-
cerilor, tehnologiei şi comunicaţiilor, care au făcut lumea în general mai comună
tuturor.”6 “Din mai multe puncte de vedere grupările crimei organizate se mişcă
mai repede decât organismele de aplicare a legii. Tendinţa este ca grupările crimei
organizate să descopere posibilităţile de acţiune ale organismelor legale, să se fe-
rească de acestea şi să descopere noi canale care să le faciliteze activitatea criminală.
Or, aceasta înseamnă nu numai planuri noi, dar şi mijloace tehnice moderne de
punere a acestora în aplicare.”7
Analistul Jennifer L. Hesterman este chiar de părerea că “în prezent infrac-
torii au mai multe opţiuni pentru traseele acţiunilor lor, putând alege itinerariile
cu cel mai mic risc. În fapt, controalele la graniţe în interiorul unui bloc economic,
precum este Uniunea Europeană, sunt practice inexistente.”8
Situaţia economică nou creată a lăsat mii de persoane pe drumuri, în faţa
unor probleme de nerezolvat. Cauzele şi condiţiile care generează delicvenţa au
început să acţioneze din plin într-o societate bolnavă, nevindecată încă după miş-
cările politice din anii ’90. Majoritatea cercetătorilor şi experţilor în probleme po-
liţieneşti sunt de părerea că creşterea valului de criminalitate şi, în special, mani-
festările internaţionale ale acesteia au pus din nou problema reluării cooperării
internaţionale în acest sens.
Tot în acest context, prezintă interes şi Asociaţia Internaţională a Şefilor de
Poliţie. Această organizaţie, cu valenţe ale cooperării poliţieneşti internaţionale,
4
“Internationale Kriminalpoliyeiliche Kommision (1923), în Der Internationale Polizeikongreβ in
Wien (3. bis 7. September 1923). Wien: „Offentliche Sicherheit” Polizei-Rundschau.
5
Ibidem.
6
„International Crime Threat Assessment”, in Global Context of International Crime, Implications of
Changing World, Chapter I, Clinton Foundation, 2005.
7
Ibidem.
8
Jennifer L. Hesterman, Transnational Crime and The Criminal-Terrorist Nexs, Synergies and Corpo-
rate Trends, The Walker Papers, May 2005, xiii.
167 26-27 octombrie 2010
a fost înfiinţată în anul 1893 la Chicago şi îşi propunea dezvoltarea cooperării, a

schimbului de informaţii şi de experienţă între forţele de poliţie din diferite părţi
ale lumii, urmărind să ajute la pregătirea viitorilor ofiţeri de poliţie şi a poliţiştilor
aflaţi în funcţie, să încurajeze ridicarea tuturor poliţiştilor la standardele cele mai
înalte de comportare şi profesionalism9.
Organizaţia s-a dezvoltat în timp având în prezent peste 18000 membri şi
peste 100 de ţări. Începând din 1970, ONU acordă Asociaţiei statut de consultant.
Aşa cum observă majoritatea analiştilor tranziţia secolului XX către o so-
cietate modernă a impus formarea unor organisme de poliţie specializate, insti-
tuţionalizate, tot mai independente de sfera politicului. Este o necesitate pe care
realitatea şi dinamica istoriei au ridicat-o la rang de sine-qua-non. Aici evidenţiem
două adevăruri:
–– crima şi criminalitatea nu au culoare politică;
–– crima şi criminalitatea nu au graniţe.
Şi, pe cale de consecinţă, aceleaşi precepte trebuie să guverneze existenţa
poliţiei şi cooperarea poliţienească.
Prin intermediul organizaţiilor internaţionale poliţieneşti, enunţul lui Max
Weber: „Poliţistul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru poliţist, drept-
atea este mai presus de orice şi oricine şi pentru asta nu trebui să precupeţească
nimic.”10 devine realitate.
În legătură cu cele prezentate, Mathieu Deflem este de părerea că „în această
tranziţie dinamică a cooperării poliţieneşti, două sunt condiţiile necesare:
În primul rând, prezenţa unor oportunităţi structurale care să creeze organisme-
lor poliţieneşti posibilitatea cooperării dincolo de graniţele naţionale. Or, aceasta nu se
poate face deplin fără independenţa organismelor poliţieneşti de factorul politic.
În al doilea rând, prezenţa motivaţiilor operaţionale, însuşite ca bază co-
mună de acţiune pentru orice organism poliţienesc care se înscrie în cooperarea
poliţienească.”11
În ce ne priveşte, considerăm că opiniile lui Deflem sunt foarte generoase,
dar nu au putut fi, în timp, îndeplinite pe deplin. Ele reprezintă opţiuni ale unui
proces dinamic şi de lungă durată, în consens cu dinamica timpurilor pe care le
trăim şi realităţile existente.
În prezentarea acestui material am enunţat doar câteva instrumente inter-
naţionale, care au drept scop să dezvolte şi să promoveze cooperarea şi ajutorul
reciproc între organismele naţionale de poliţie şi nu e de trecut cu vederea şi alte
instrumente internaţionale ce vin pentru susţinerea poliţiştilor în eforturile lor co-
mune de combatere a criminalităţii. Important e să le cunoaştem, să le utilizăm şi să
fim ferm convinşi că sunt instrumentele juridice care asigură protecţia poliţistului
şi permit executarea fără temeri a atribuţiilor de serviciu cu toată fermitatea, iar ele
sunt rezultatul unei lupte imense a poliţiştilor în iradierea criminalităţii.
9
Liang, Hsi-Heuy, The risk of the Modern police and the European State System, New York: Cambridge
University Press, 1992, p. 26.
10
Max Weber, Class, Status and Power, Wirtscoft und Gellschaft, part III, Cap. 6, pp. 650 – 668.
11
Mathieu Deflem, International Cooperation – History of, Encyclopedia of Criminology, New York,
Routledge, 2005, p. 112.
Bibliografie:
1. Ş. Stamatin, C. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău, 2004.
2. Convenţia de Cooperare Poliţienească pentru Europa de Sud-est, semnată la
Viena la 05.05.2006.
3. “Internationale Kriminalpoliyeiliche Kommision (1923)”, în Der Internationale
Polizeikongreβ in Wien (3. bis 7. September 1923). Wien: „Offentliche Sicher-
heit” Polizei-Rundschau.
4. „International Crime Threat Assessment”, in Global Context of International
Crime, Implications of Changing World, Chapter I, Clinton Foundation, 2005.
5. Jennifer L. Hesterman, Transnational Crime and The Criminal-Terrorist Nexs,
Synergies and Corporate Trends, The Walker Papers, May 2005, xiii.
6. Liang, Hsi-Heuy, The risk of the Modern police and the European State System,
New York: Cambridge University Press, 1992, p. 26.
7. Max Weber, Class, Status and Power, Wirtscoft und Gellschaft, part III, Cap. 6,
pp. 650 – 668.
8. Mathieu Deflem, International Cooperation – History of, Encyclopedia of Cri-
minology, New York, Routledge, 2005, p. 112.
9. Dr. Ion Suceavă, Interpol la început de mileniu, Bucureşti, 2007.
169 26-27 octombrie 2010
Boris GLAVAN,
Lector superior al Catedrei investigaţii operative
PROTECŢIA JURIDICĂ A AGENŢILOR CE AU ÎNCĂLCAT PREVEDERILE

LEGII PENALE ÎN PROCESUL REALIZĂRII MĂSURILOR INVESTIGATIV-OPERATIVE
Legea Supremă a Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 prevede ex-

pres că cele mai importante valori ale societăţii noastre sunt persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia iar recunoaşterea, respectarea şi garantarea lor constituie obliga-
ţiunea statului. Evident că pentru a exclude caracterul declarativ al acestor preve-
deri în structura puterii de stat există organe funcţia de bază a cărora este anume
protejarea vieţii, sănătăţi, drepturilor şi libertăţilor omului, proprietăţii, ordinii şi
siguranţei publice, a mediului şi a sistemului constituţional al Republicii Moldova
de la atentatele criminale.
Totodată este de remarcat faptul că soluţionarea acestei probleme prezintă
unele dificultăţi, deoarece la etapa actuală starea criminalităţii în R.Moldova este
caracterizată nu doar prin creşterea indicelui cantitativ, ci şi prin sporirea profe-
sionalismului şi nivelului de organizare a grupurilor criminale. Organele de drept
şi serviciile operative speciale se confruntă cu tehnici şi metode din ce în ce mai
sofisticate şi mai complexe de camuflare a infracţiunilor, fapt care impune infiltra-
rea agenţilor secreţi în diferite structuri criminale pentru obţinerea informaţiilor
necesare.
În acelaşi timp, trebuie recunoscut şi faptul că actuala legislaţie naţională nu
oferă o bază juridică adecvată pentru o activitate productivă cu privire la infiltrarea
agenţilor în grupuri sau organizaţii criminale. Nu este nici un secret faptul că aceste
persoane pentru ca să poată acţiona eficient: să culeagă informaţii despre planurile
şi intenţiile structurilor criminale, căile şi mijloacele de realizare a acestora, să le
influenţeze activitatea criminală - trebuie să se bucure de încrederea liderilor şi a
membrilor acestor grupări. Acesta însă necesită adaptarea agentului la mediul in-
filtrat, ceea ce implică participarea reală sau formală a acestuia în activităţi crimina-
le. La rândul său, acest lucru este posibil numai în cazul în care persoanele infiltrate
sunt protejate de la răspunderea penală în legătură cu coparticiparea inevitabilă în
activitatea structurilor criminale.
Referitor la baza juridică a activităţii persoanelor infiltrate în grupuri şi or-
ganizaţii criminale în doctrina de specialitate sunt expuse diferite păreri. Astfel po-
trivit unei opinii suportul juridic al invulnerabilităţii penale îl constituie instituţia
liberării de răspundere penală în special cea a căinţei active. Se presupune că, în
cazul în care persoana infiltrată este nevoită să comită o infracţiune atunci aceasta
se liberează de răspundere penală în temeiul căinţei active (art.57 şi cazurile prevă-

zute în Partea specială a CP al RM).
În viziunea noastră această abordare este greşită, deoarece persoanele infil-
trate acţionează în scopul combaterii unor forme de infracţiuni mult mai pericu-
loase, inclusiv în cazurile în care se produce prejudiciu intereselor ocrotite de legea
penală. În acest context menţionăm că aceste persoane nu au pentru ce să se căias-
că, la fel de ilogică şi inumană este şi supunerea acestora procedurii copleşitoare (şi
deloc sigure) de liberare de răspunderea penală.
Puţin mai constructivă este o altă viziune potrivit căreia persoanele infiltra-
te în grupuri şi organizaţii criminale, impuse de situaţie să participe la comiterea
infracţiunilor, acţionează în condiţiile extremei necesităţi, fapt pentru care nu se
supun răspunderii penale în temeiul lipsei intenţiei de a comite infracţiuni. Ast-
fel potrivit conţinutului extremei necesităţi este necesară respectarea următoarelor
condiţii: a) dauna cauzată trebuie să fie mai mică decât cea salvată, b) realizarea
sarcinii de prevenire şi curmare a activităţii crimei organizate nu este posibilă altfel
decât prin săvârşirea de către persoana infiltrată a faptei prejudiciabile.
Considerăm că, şi această abordare nu este pe deplin justificată. În primul
rând, în condiţiile în care persoana infiltrată este nevoită să comită infracţiuni este
foarte greu să apreciezi mărimea prejudiciului cauzat şi a celui salvat. În al doilea
rând, este dificil să argumentezi imposibilitatea soluţionării sarcinilor investigativ-
operative printr-o altă cale decât cea legată de producerea prejudiciului intereselor
ocrotite de lege.
În opinia noastră cea mai bună cale de asigurare a unei prelucrări operative
eficiente a structurilor criminale va fi introducerea în Legea penală a RM a institu-
ţiei „Cauzarea prejudiciului în cadrul misiunilor speciale”. Esenţa acesteia constă
în faptul că persoana infiltrată în structura criminală este investită cu dreptul de a
comite în cazuri inevitabile unele ilegalităţi, inclusiv anumite tipuri de infracţiuni,
în scopul relevării, prevenirii, curmării şi descoperirii activităţii respectivei struc-
turi criminale, adică aşa-numitele împuterniciri discreţionare. Aceste atribuţii ale
persoanei infiltrate urmează a fi definite în ordonanţa de realizare a infiltrării ope-
rative, limitele acestora fiind determinate de faptul că indiferent de condiţii persoa-
na infiltrată nu va avea dreptul să îndeplinească rolul de organizator sau instigator
al infracţiunii comise, precum nu va putea comite fapte îndreptate împotriva vieţii
şi sănătăţii persoanei.
Este de menţionat faptul că în timp ce în teoria dreptului penal autohton
doar se ridică întrebarea legalizării acestei circumstanţe, în legislaţiile penale a mai
multor state această problemă şi-a găsit deja soluţionare. Astfel, în Codul penal al
Ucrainei, R.Kazahstan şi R.Belarus, printre circumstanţele care exclud caracterul
penal al faptei se numără şi cea care justifică producerea prejudiciului intereselor
ocrotite de lege în legătură cu „îndeplinirea misiunii speciale în privinţa prevenirii
şi descoperirii activităţii infracţionale a grupării sau organizaţiei criminale” (art.43
Codul penal al Ucrainei) sau mai mult – în legătură cu “realizarea măsurilor inves-
tigativ-operative” în privinţa tuturor infracţiunilor comise de un grup de persoane
(art.34.1 din Codul penal al Republicii Kazahstan), şi chiar în legătură cu “aflarea în
rândurile complicilor infracţiunii” (art.38 din Codul penal R.Belarus).
171 26-27 octombrie 2010
În temeiul celor expuse pare adecvat să se includă în Codul penal al R.Moldova

un nou articol cu următorul conţinut:
„Articolul 422 Cauzarea prejudiciului în cadrul misiunii speciale
1) Nu constituie infracţiune prejudicierea inevitabilă a valorilor ocrotite de
prezenta Lege de către persoana infiltrată într-o formaţiune criminală ce a acţionat
în limitele conspirativităţii în vederea realizării misiunii speciale a organului care
exercită activitate investigativ-operativă urmărind scopul cercetării, descoperirii şi
curmării activităţii infracţionale a respectivei formaţiuni.
2) Prevederile aliniatului unu a prezentului articol nu se aplică persoanelor
care au comis fapte prejudiciabile îndreptate împotriva vieţii şi sănătăţii persoanei,
producerea unei calamităţi ecologice precum şi altor consecinţe grave.”
Виктория ЖИТАРЬ,
начальник службы международных связей,
Академия «Штефан чел Маре» МВД РМ
ОБЕСПЕЧЕНИЕ СОЦИАЛЬНО-ПРАВОВОЙ ЗАЩИТЫ СОТРУДНИКОВ

ОРГАНОВ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ РМ
Рецензент: Андрей ГУШТЮК, доктор права, доцент
Socio-legal protection of police officers is an activity of the state to establish a complex of legal, mate-
rial, financial, economic and organizational measures aimed at creating conditions for effective performance
of employees, ensuring their personal safety, decent standard of living and their family members, compensa-
tion costs and restrictions relating to the administration of the service in the internal affairs bodies. These
problems should be given adequate attention in the Concept of personnel policy in the Ministry of Internal
Affairs of the Republic of Moldova.
В борьбе с преступностью, охране общественного порядка и обще-

ственной безопасности органы внутренних дел несут наибольшую нагрузку.
В современной сложившейся криминногенной обстановке их сотрудники
при выполнении служебных обязанностей испытывают значительное коли-
чество противоправных деяний, совершенных в отношении них со стороны
правонарушителей. При этом потери личного состава при исполнении слу-
жебных обязанностей возрастают, что обусловлено жестокостью преступной
среды, конфликтами, недостаточным профессионализмом личного состава.
Сотрудники ОВД вступают в противодействие с криминальной средой, что
обусловливает необходимость их особой правовой и социальной защиты со
стороны государства и общества.
Отмечаемый на протяжении ряда последних лет высокий уровень те-
кучести кадров свидетельствует, в том числе, и о наличии серьёзной про-
блемы с реальным обеспечением и социально-правовой защищённостью
сотрудников органов внутренних дел. Одна из насущных проблем в настоя-
щее время - обеспечение реализации в полном объёме предусмотренных за-
коном социально-правовых гарантий сотрудникам органов внутренних дел
и членам их семей. Ибо всё более нарастает неудовлетворённость личного
состава бытовой неустроенностью (отсутствие жилья, неспособность содер-
жать семью). Такое положение нередко в прямом смысле ставит сотрудников
органов внутренних дел и их семьи в разряд бедствующих, оно болезненно
переживается как унизительное, не достойное человека, отдающего не только
свои силы, но, если приходится, и саму жизнь во имя государства и его инте-
ресов. Учитывая особый характер службы, правовое положение сотрудников
173 26-27 octombrie 2010
в большинстве развитых стран пришли к выводу, что «денежное содержание

чиновников правоохранительных органов вообще и полицейских в частно-
сти является платой не только за труд, но и за лояльность к существующей
системе власти и готовности защищать её», отмечает в своём научном труде В.
Бобырев. Социально-правовая защита сотрудников органов внутренних дел
– это вид государственной защиты государственных служащих. Социально-
правовая защита сотрудников органов внутренних дел представляет собой
деятельность государства по установлению комплекса мер правового, мате-
риального, финансового, экономического и организационного характера, на-
правленных на создание условий эффективной деятельности сотрудников,
обеспечение их личной безопасности, достойного уровня жизни им и чле-
нам семьи, компенсации затрат и ограничений, связанных с отправлением
на службу в органы внутренних дел. Этим проблемам должно быть уделено
соответствующее внимание в Концепции кадровой политики в системе МВД
Республики Молдова. Для того, чтобы переломить имеющуюся негативную
тенденцию, усилия МВД РМ и соответствующих органов должны быть со-
средоточены на решении проблемы обеспечения правовой и социальной за-
щиты сотрудников и членов их семей. Необходимо сориентировать юриди-
ческие службы МВД на активную защиту прав и интересов личного состава,
предусмотренных действующими нормативно-правовыми актами, основное
внимание должно быть направлено на выработку и совершенствование ме-
ханизма практической реализации установленных законодательством льгот
и социальных гарантий для сотрудников ОВД и членов их семей. Особого
внимания заслуживает работа с ветеранами органов внутренних дел, прове-
дение мероприятий по увековечиванию памяти сотрудников, погибших при
исполнении служебного долга, оказание помощи их семьям. Для этого требу-
ется обновление нормативно-правовых актов на республиканском уровне.
В настоящее время основу нормативно-правовой базы, регулирующей
вопросы социально-правовой защиты сотрудников органов внутренних дел
являются: Закон «О Полиции» от 18 декабря 1990 г, Закон «О Государствен-
ной службе» от 4 мая 1995 года, Постановление Правительства от 8 июля 1991
г об утверждении Положения о прохождении службы в органах внутренних
дел. Часть нормативно-правовых актов, предусматривающих меры социаль-
ной защиты, реализуются частично, но многие права пока остаются декла-
рированными. Поэтому, наряду с принятием норм права требуется создание
эффективного механизма реализации предусмотренных законом гарантий
правовой защиты сотрудников.
Механизм социально-правовой защиты сотрудников органов внутрен-
них дел представляет собой систему юридических норм и средств, органи-
зованных форм и методов, при помощи которых государство юридически-
ми, финансовыми, материально-бытовыми, и иными социальными мерами,
предусмотренными действующими нормативно-правовыми актами реально
обеспечивает необходимые условия для реализации сотрудниками своих
служебных обязанностей и прав, прохождения ими службы, а также членам
их семей. Такой механизм социально-правовой защиты должен выполнять
охранительную, компенсационную, воспитательную, стимулирующую и кон-

трольную функции. Статья 29 Закона О Полиции содержит принципиальное
положение правовой защиты сотрудника полиции «Сотрудник полиции-
лицо неприкосновенное, находится под защитой государства. Его личность,
честь и достоинство охраняются законом». Статья 31 гласит о «недопустимо-
сти вмешательства в деятельность сотрудника полиции. При получении при-
каза или указаний прямых начальников и других должностных лиц, противо-
речащих закону, сотрудник полиции обязан руководствоваться законом». В
Законе «О Полиции» сформулированы нормы, регламентирующие приём на
службу в полицию и увольнение со службы. Они закрепляют принцип сво-
бодного труда, т. е. замещение вакантных должностей в полиции осущест-
вляется путём заключения индивидуальных контрактов. Каждый сотрудник
полиции имеет право уволиться со службы по собственному желанию, по
окончании срока службы, дающего право на пенсию. Увольнение из полиции
лиц, совершивших преступление, может быть осуществлено только после
вступления обвинительного приговора суда в законную силу. Закон чётко за-
фиксировал обязанности и права полиции, которыми любой сотрудник на-
делён на территории республики независимо от занимаемой должности, ме-
ста и времени нахождения. При выполнении своих обязанностей сотрудник
полиции может использовать любое из предусмотренных ему законом прав,
вплоть до применения огнестрельного оружия. Закон закрепил такую важ-
ную гарантию правовой защиты сотрудников полиции, как обязательность
для исполнения гражданами и должностными лицами законных требований
сотрудника полиции. Отсутствие подобной законодательной нормы созда-
вало благоприятную почву для различных конфликтов между гражданами
и сотрудниками полиции. Невыполнение законных требований сотрудника
полиции и действия, препятствующие выполнению возложенных на него
обязанностей, влекут за собой ответственность в установленном законом
порядке. Важной нормой, гарантирующей правовую защиту сотрудника по-
лиции, является положение «Сотрудники полиции не несут ответственно-
сти за материальный и физический вред, причинённый правонарушителю
в сязи с его неповиновением или сопротивлением при задержании» Статья
33 определяет обстоятельства, исключающие преступность деяния сотрудни-
ка полиции «не является правонарушением действие сотрудника полиции,
хотя и подпадающее под признаки деяния, за которое установлена дисци-
плинарная, административная или уголовная ответственность, но совершён-
ное в состоянии оправданного профессионального риска». И здесь же «риск
признаётся оправданным, если совершённое действие..., сотрудник полиции,
допустивший риск, предпринял все возможные меры для предотвращения
отрицательных последствий». Важной гарантией правовой защиты сотруд-
ника полиции стало требование Закона о недопустимости вмешательства в
его служебную деятельность, возлагать на него не предусмотренные законом
обязанности. Статья 31 Закона гласит «сотрудник полиции при выполне-
ниии возложенных на него обязанностей подчиняется только своему непо-
средственному и прямому начальнику. Никто другой не вправе вмешиваться
175 26-27 octombrie 2010
в деятельность сотрудника полиции». Важным нормативным документом,

обеспечивающим правовую защиту сотрудников является индивидуальный
контракт о службе в органах внутренних дел. Это двустороннее обязатель-
ство, которое заключается между гражданином РМ и МВД РМ в лице началь-
ника соответствующего подразделения внутренних дел, финансирование
которых осуществляется за счёт средств государственного бюджета и бюд-
жетов административно-территориальных единиц. Данная форма взаимного
обязательства уже проявила себя действенным и эффективным средством за-
щиты интересов как сотрудника, так и общества, ибо в контракте предусма-
триваются юридические последствия за нарушение взятых на себя сторона-
ми обязательств. Сотрудники органов внутренних дел в целях защиты своих
профессиональных, социально-экономических и иных прав и интересов мо-
гут объединяться или вступать на добровольной основе и в соответствии с
действующим законодательством в профессиональные союзы (ассоциации).
Однако в связи с отсутствием специального нормативного акта, компетенция
профсоюзов МВД в правовом отношении пока недостаточно урегулированы.
Профессиональный союз (ассоциации сотрудников органов внутренних дел)
осуществляют свою деятельность в соответствии с Конституцией, законами и
иными правовыми актами Республики Молдова, их уставами. Так, например,
профессиональный союз не вправе вмешиваться в деятельность органов вну-
тренних дел, по выполнению возложенных на них задач и обязанностей. Ему
запрещается организовывать и проводить забастовки. Между тем, он явля-
ется действенным рычагом общественного воздействия в случае нарушения
прав и интересов сотрудников, или несправедливого к нему отношения со
стороны должностных лиц. Действующие сотрудники органов внутренних
дел и ветераны вправе объединяться в творческие общества, союзы, ассоциа-
ции и т. д. Для решения и таких вопросов, как пропаганда, распрстранение
положительного опыта, формирования позитивного общественного мнения
о работе органов внутренних дел. Главное, чтобы они действовали в рамках
закона и соответствовали интересам как органов внутренних дел, так и от-
дельных сотрудников. В статье 32 Закона о Полиции закреплено право со-
трудника полиции «по обжалованию в суд, принимаемых в отношении его
решений должностных лиц органов полиции и других органов публичного
управления, если он полагает, что они ущемляют его полномочия и личное
достоинство». Возможно обращение и в различные правозащитные орга-
низации за консультационной или информационной помощью, в средства
массовой информации. В Гражданском кодексе Республики Молдова даётся
полный перечень способов защиты гражданских прав, которые распростра-
няются и на сотрудников внутренних дел. В случае несоблюдения гарантий
правовой и социальной защиты сотрудника полиции, виновные в этом несут
ответственность, нормы содержатся в статье 40 Закона о Полиции. Сотруд-
никам полиции пришлось нести службу в условиях вооружённого конфликта
на Днестре, таким образом, важно создать надлежащие условия социально-
правовой защищённости сотрудников, несущих службу в таких условиях или
ранее принимавших участие в таких действиях. Среди социальных гарантий
сотрудников полиции одной из важнейших является денежное довольствие.

Оно включает в себя оклады по занимаемой штатной должности, оклад по
присвоенному специальному званию, процентную надбавку за выслугу лет,
процентную надбавку за учёную степень и категорию квалификации, если
они таковы имеются. Порядок и размеры выплат определяютя Министер-
ством внутренних дел Республики Молдова. В системе денежного доволь-
ствия заметную роль играют различные денежные компенсации, которые
должны регламентироваться нормативно-правовыми актами. В их числе до-
плата за работу сверх установленного рабочего времени, надбавки за прак-
тическое применение иностранных языков. Ещё одной из важнейшей форм
социальной защиты сотрудников органов внутренних дел является медицин-
ское обслуживание и санаторно-курортное обеспечение сотрудников и чле-
нов семей, а также пенсионеров в лечебно-профилактических учреждениях
органов внутренних дел. Порядок, формы и виды предоставления этих услуг
должны определяться рядом нормативно-правовых актов.
Сотрудники полиции обеспечиваются всеми видами довольствия по
установленным нормам снабжения.
Острейшей социальной проблемой является проблема обеспечения
сотрудников внутренних дел жильём. Прекращено предоставление жилой
площади сотруднику полиции, а также оказание безвозмездной финансовой
помощи лицам, занимающимся строительством индивидуального жилья.
За последние годы в Республике Молдова на государственном уровне
было принято несколько нормативно – правовых актов по повышению ста-
туса женщин, в настоящее время в правовой системе Республики Молдова, а
также в системе государственной службы отсутствуют единая подсистема
нормативно-правовых актов в этой сфере и единообразный подход к право-
вому регулированию прохождения службы женщинами. «Не является дис-
криминацией установление различий, исключений, предпочтений, или от-
дельных прав для работников, обусловленных требованиями, специфи.
ческими для данного вида труда или предусмотренными действующим за-
конодательством, либо особой заботой государства о лицах, нуждающихся в
повышенной социальной и правовой защите», гласит статья 8 ч. 2 Трудового
кодекса Республики Молдова. Помимо этого Трудовой кодекс предусматри-
вает отдельный раздел - X, который регламентирует особые условия труда
женщин, выдвигая на первый план проблемы защиты материнства. Так, ста-
тья 247 Трудового кодекса устанавливает гарантии беременным женщинам и
лицам, имеющим детей в возрасте до шести лет, при приёме на работу. Также
статья 247 ч. 1 предусматривает, что «отказ в приёме на работу или уменьше-
ние размера заработной платы по причинам, связанным с беременностью
или наличием детей в возрасте до шести лет, запрещается». Аналогично Тру-
довой кодекс предусматривает и другие гарантии и льготы, предоставляемые
женщинам в связи с материнством, такие как: неполное рабочее время и
предусмотренная оплата труда ст. 97 ч. 1 и 2; работа в ночное время ст. ст. 103
ч. 5; перерывы для кормления детей ст. 108 ч. 1, 2, 4; работа в выходные дни
ст. 110 ч. 3 и 4 и в праздничные дни ст.111 ч. 3 и 4; предоставление дополни-
177 26-27 octombrie 2010
тельных отпусков ст. 121 ч. 4; ограничение направления в служебные коман-

дировки ст. 249 ч. 1; и другие гарантии и льготы ст. 250 ч. 1, 2, 3, ст. 251, ст. 252.
Эти и другие нормы Трудового кодекса, регламентирующие труд женщин, в
полной мере распространяются и на женщин, служащих полиции, поскольку
они являются общими, но указанные нормы в законодательстве о прохожде-
нии службы в ОВД отсутствуют. Полагаем возможным их применение в по-
рядке дополнения и к женщинам сотрудникам ОВД. Представляется, что
Уголовный Кодекс РМ от 24 марта 1961 года более надёжно защищал трудо-
вые права женщин, чем Уголовный кодекс РМ от 18 апреля 2002 года. Так,
статья 140 Уголовного Кодекса 1961 года предусматривала уголовную ответ-
ственность за отказ в приёме на работу беременной женщине или кормящей
матери, хотя за 50 лет эта норма ни разу не применялась. Аналогичной статьи
в новом Уголовном кодексе РМ нет. Ч. 3 и 4 статьи 124 является положитель-
ным примером тендерного подхода и регламентирует право на «частично
оплачиваемыё отпуск по уходу за ребёнком, который может быть использо-
ван также отцом ребёнка, бабкой, дедом или другим родственником…», фак-
тически осуществляющими уход за ребёнком. «Частично оплачиваемый от-
пуск по уходу за ребёнком может быть использован полностью или по частям
в любое время до достижения ребёнком возраста трёх лет». Это по желанию
женщин или лиц, осуществляющие уход за ребёнком, в период нахождения
их в отпуске по уходу за ребёнком они могут работать на условиях неполного
рабочего времени или на дому. При этом за ними сохраняется право на по-
лучение пособия в период частично оплачиваемого отпуска по уходу за ре-
бёнком. Закон об оплате труда, ч. 2 статьи 128 Трудового кодекса предусма-
тривает, что при установлении заработной платы «не допускается какая-либо
дискриминация по признаку пола, возраста, социального происхождения,
семейного положения, …». Исходя из требований статьи 2, 8 и статьи 128
Трудового кодекса «не допускается какая-либо дискриминация» женщины:
имеют равные возможности для реализации своих трудовых прав; не могут
быть ограничены в трудовых правах и свободах или получать какие-либо
преимущества в зависимости от пола, а также от других обстоятельств, не
связанных с деловыми качествами работника. Эти и другие нормы Трудового
кодекса, регламентирующие труд женщин, в полной мере распространяются
и на женщин, служащих полиции. По - нашему мнению, наряду с имплемен-
тацией международных норм в национальное законодательство необходимо
и дополнительное применение законодательства при правовом регулирова-
нии службы женщин – сотрудников органов внутренних дел. При этом под-
черкнём, что дополнительные нормы, регулирующие особенности службы
женщин в органах внутренних дел, - это общие нормы национального права,
заимствованные из иных отраслей законодательства, обеспечивающего пра-
вовой статус женщины в части, не урегулированной государственно-
служебным законодательством. Эти нормы, заимствованные из трудового
законодательства, а также из правовых норм об охране материнства, детства
и здоровья женщины, проникают в сферу государственно-служебных отно-
шений. Рассматриваемые нормы детально не закреплены в законодательстве
о прохождении службы в органах внутренних дел, поэтому являются для

женщин-сотрудников ОВД дополнительными. В отношении лиц, занимаю-
щих должности гражданских служащих, действует ограничение на заключе-
ние трудового контракта по принципу близкого родства или свойства (роди-
тели, супруги, дети, братья, сестры, а также братья, сёстры, родители и дети
супругов) с гражданским служащим, если замещение должности граждан-
ской службы связано с непосредственной подчинённостью или подконтроль-
ностью одного из них другому (п. 2 статья 11 Закона № 443 «О государствен-
ной службе», принятый Парламентом Республики Молдова 4 мая 1995 года).
В органах внутренних дел РМ с точки зрения нарушения прав уязвимы жен-
щины, «если их служба связана с непосредственной подчинённостью или
подконтрольностью, состоящим между собой в близком родстве или свой-
стве, не разрешается проходить службу в одном и том же органе внутренних
дел», согласно п. 7, «Об утверждении Положения о прохождении службы в
органах внутренних дел» Постановления Правительства РМ № 334 от 8 июля
1991 года. В Республике Молдова признаются и гарантируются права и сво-
боды человека согласно общепризнанным принципам и нормам междуна-
родного права и Конституции РМ (ст. 4, ст. 15). Следовательно, интеграция
Республики Молдова в систему основных международных пактов и конвен-
ций по правам человека и особенно вступление в Европейский Союз обязы-
вают её привести своё законодательство в соответствии с международными и
европейскими стандартами в области прав человека. Это, прежде всего, каса-
ется прав женщин, проходящих службу в органах внутренних дел, поскольку
законодательство о правоохранительной службе в настоящее время отсут-
ствует, а в практике применения действующих нормативно-правовых актов
допускаются нарушения многих стандартов, закреплённых на международ-
ном и европейском уровне. Насколько же содержание законодательства о
прохождении службы в органах внутренних дел соответствует стандартам в
области прав человека, в основу которых положены не только международ-
ные пакты о правах человека, но и документы Совета Европы, в первую оче-
редь Европейская конвенция о защите прав человека и основных свобод и
ряд дополнительных протоколов к ней ? (если учесть, что Республика Молдо-
ва стала членом Совета Европы в 1995 году). Ориентация на Европейский
Союз объясняется тем, что считается наиболее авторитетным благодаря эф-
фективной системе контрольных механизмов, обеспечивающих защиту прав
человека, закреплённых в Европейской конвенции. Все лица – как граждане,
так и не имеющие гражданства, находящиеся на территории государства -
члена Совета Европы, наделяются правом на то, чтобы с ними обращались в
соответствии со стандартами, определяемыми Конвенцией. В случае наруше-
ния этих прав любой человек в Республике Молдова за защитой может об-
ратиться с жалобой в Европейскую Комиссию или Европейский Суд по пра-
вам человека. Представляется, что международные, а равно и европейские
стандарты по правам человека должны получить в законодательстве о право-
охранительной службе определённое воплощение нашим реалиям. При этом
отметим, что по многим вопросам международные конвенции определили
179 26-27 octombrie 2010
содержание законодательства нашего государства, а именно Конституции Ре-

спублики Молдова, Трудового кодекса Республики Молдова и др. Соотноше-
ние между международно-правовыми стандартами и нормами законодатель-
ства Республики Молдова выражается, прежде всего, в непротиворечивости
международного и национального перечней прав и свобод, их содержания и
средств обеспечения и защиты. По мнению автора, дискриминация женщин,
как парадоксальное явление социальной жизни, имеет место в Республике
Молдова – в стране, которое считает себя правовым. Подтверждением дан-
ного тезиса является отсутствие до настоящего времени закона «О нацио-
нальных гарантиях равных прав и свобод женщин и мужчин и равных гаран-
тиях их реализации». В случае его принятия позволило бы обеспечить
фактическое равенство мужчин и женщин: при поступлении на государ-
ственную службу и при её прохождении; при формировании состава руково-
дящих кадров различных государственных органов, в том числе органов ис-
полнительной власти, а следовательно, и Министерства внутренних дел
Республики Молдова. По нашему мнению необходимо вселить уверенность и
самим женщинам в то, что они вправе на основе здоровой профессиональ-
ной конкуренции на равных с мужчинами занимать руководящие должно-
сти; определить приоритеты политики в целях реализации равных прав и
свобод и равных возможностей мужчин и женщин, улучшения положения
женщин, повышения их роли в обществе; поддержка общественных органи-
заций, занимающихся изучением и решением вопросов участия женщин в
принятии решений на всех уровнях, выступающих с инициативами по повы-
шению роли женщин в обществе и выдвигающих способных и компетентных
в профессиональном отношении женщин в органы власти; разработка и реа-
лизация программы правового просвещения женщин на основе националь-
ного законодательства и международных договоров, признанных Республи-
кой Молдовой. Полагаем, если Республика Молдова провозгласила
обеспечение равных возможностей для реализации мужчинами и женщина-
ми принадлежащих им равных прав и свобод в качестве одного из конститу-
ционных принципов, а следовательно, и приоритетов в национальной поли-
тике, то наша страна несёт конкретные обязательства и перед своими
гражданами, и перед международным сообществом по их выполнению. Реа-
лизация данных конституционных норм нашла отражение в отдельных
нормативно-правовых актах, прямо или косвенно регламентирующих вопро-
сы службы в органах внутренних дел мужчин и женщин. На вопрос, решили
ли все законодательные акты, постановления проблему равных возможностей
женщин при прохождении ими службы в органах внутренних дел, по нашему
мнению – отрицательный, т.к. самое совершенное законодательство, оговари-
вающее права женщин, проходящих службу, не будет действенным, если не
будут предусмотрены санкции в отношении его нарушителей.
В целях усиления социально-правовой защиты сотрудников органов
внутренних дел, считаем необходимым:
–– Разработать правовые основы по обеспечению личной безопасности
сотрудника внутренних дел;
–– МВД РМ внести предложения в Правительство РМ по созданию ме-

ханизмов реализации гарантий социально-правовой защиты сотрудников ор-
ганов внутренних дел, предусмотренных действующим законодательством;
–– Создать независимую комиссию по спорам, конфликтам и другим
вопросам службы в ОВД;
–– Внести изменения в Закон «о системе оплаты труда в бюджетной
сфере» № 355-XVI от 23 декабря 2005 года сотрудников полиции, в порядке,
условиях и размерах. Размер должностного оклада сотрудника ОВД должен
пусть и незначительно, но превышать размер должностного оклада иных го-
сударственных служащих, а с учётом дополнительных выплат его денежное
содержание должно обеспечить достойный уровень проживания;
–– Образовать ассоциацию женщин-полицейских, разработать положе-
ние и Устав;
–– Внести необходимые изменения и дополнения в Закон «О Полиции»
РМ от 18 декабря 1990 года, т. к. с момента его принятия прошло уже 20 лет.
1. Конституция Республики Молдова от 29 июля 1994 г, Мониторул Офичи-
ал № 1 от 12 августа 1994 года;
2. Закон РМ о Полиции № 416-XII от 18 декабря 1990 г, Мониторул Офичиал
№ 17-19 от 2002 года;
3. Закон РМ о Государственной службе № 443 от 4 мая 1995 года, Мониторул
Офичиал № 61 от 2 ноября 1995 года;
4. Постановление Правительства РМ № 334 от 8 июля 1991 г об утверждении
Положения о прохождении службы в органах внутренних дел, Монито-
рул Офичиал № 000 от 30 декабря 1991 года;
5. Уголовный Кодекс РМ № 985-XV от 18 апреля 2002 г, Мониторул Офичи-
ал № 72-74/195 от 14 апреля 2009 года;
6. Codul penal adoptat prin legea din 24 martie 1961 (veştile RSSM., 1961, № 10,
art.41; (abrogat prin legea № 985-XV din 18 аprilie 2002 )
7. Трудовой Кодекс РМ № 154-XV от 28 марта 2003 г, Мониторул Офичиал
№ 159-162/648 от 29 июля 2003 года;
8. Гражданский Кодекс РМ № 1107-XV от 6 июня 2002 г, Мониторул Офичи-
ал № 82-86/661 от 22 июня 2002 года;
9. В. В. Бобырев, «Организационно-правовые основы правового обеспе-
чения деятельности полиции государств Западной Европы», Дисс., М.,
2002.
181 26-27 octombrie 2010
Lilian LUCHIN,
lector superior al Catedrei procedură penală şi criminalistică
Iurie BULAI,
ERORILE SPECIALIŞTILOR ŞI EXPERŢILOR - FACTOR DE RISC

ÎN PROCESUL DE STABILIRE A ADEVĂRULUI, ÎN CADRUL CONSTATĂRII
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ŞI EXPERTIZEI CRIMINALISTICE
Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, motiv care îi conferă un loc

central în gnoseologie. Pentru stabilirea adevărului şi clarificarea unor circumstan-
ţe necunoscute specialiştii şi experţii prin activitatea de cercetare ştiinţifică şi tehni-
că desfăşurată, contribuie în mod direct la înfăptuirea actului de justiţie.
Adevărul stabilit de expert este concret în sensul, că se bazează pe materialele
dosarului, are legătură cu circumstanţele cercetate în cazul penal sau civil. Adevărul
obiectiv posedă concomitent importanţa adevărului absolut şi relativ concomitent. [3]
Adevărul care se afirmă în concluziile expertului gnoseologic se poate şi trebu-
ie de cercetat din punct de vedere al cunoaşterii absolute şi tot odată relative. [4]
Expertul ca element al stabilirii adevărului trebuie să aibă ca deziderat în
întreaga sa activitate respectarea principiului adevărului ştiinţific, contribuind prin
aceasta la garantarea în practică a altor principii ca: legalităţii, prezumţiei nevino-
văţiei care presupune că nici o persoană nu poate fi atrasă la răspundere, până nu i
se demonstrează vinovăţia în baza unor probe concludente, acumulate prin acţiuni
corecte şi legale. Una dintre sursele de oferire a probelor sunt constatările tehnico-
ştiinţifice şi expertizele criminalistice ce permit valorificarea ştiinţifică a urmelor şi
obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii.
Din experienţa organelor de drept sa stabilit că în activitatea expertului pot
apărea o serie de erori ca urmare a nerespectării metodologiei ştiinţifice, a cunoaş-
terii insuficiente a utilajului din dotare, incompetenţei sau altor încălcări de ordin
profesional şi deontologic.
Unii autori împart greşelile produse în expertiză în greşeli de ordin tehnic,
intelectuale, materiale. În urma evaluărilor efectuate susţinem că eroarea în activi-
tatea practică apare unde încetează controversa ştiinţifică.
Reieşind din cele menţionate dorim să remarcăm că în practica expertizei
criminalistice efectele erorilor de expertiză sunt dezastruoase, fapt care impune ca
experţii să le cunoască, să le analizeze, pentru ca să abordeze şi să desfăşoare o acti-
vitate ştiinţifică corectă la cercetare, în vederea înlăturării cu desăvârşire a lor.
Cunoaşterea posibilelor erori, a cauzelor şi condiţiilor de apariţie a lor, de către
organele judiciare constituie o garanţie pentru realizarea justiţiei la justa valoare.
Statutul de expert presupune o atitudine irevocabilă faţă de adevăr, o atitu-

dine etico-morală emblematică faţă de societate şi drept. Pericolul unei erori este
cu atât mai mare cu cât mai mult posedă elemente de adevăr, pericolul respectiv
planând asupra experţilor cu un spirit critic infim.
În legătură cu aceasta, unii autori de specialitate ruşi menţionează trei grupe
mari de erori: procesuale, gnoseologice şi de activitate sau operaţionale.
Erorile procesuale constau în încălcarea de către expert a regulilor procesua-
le şi procedurilor de cercetare criminalistică. La ele se pot referi:
–– colectarea desinestătătoare a materialelor pentru expertiză;
–– trecerea peste limita de competenţă a expertului;
–– argumentarea concluziilor cu materialele cazului dar nu cu rezultatele ob-
ţinute în timpul cercetărilor;
–– necorespunderea răspunsurilor expertului cu întrebările puse în cadrul cercetării;
–– nerespectarea cerinţelor procesuale faţă de raportul de expertiză, etc.
Erorile gnoseologice provin din procesul de cunoaştere a expertului fiind
condiţionate de complexitatea lui. Ele au loc atât în procesul cercetării obiectului,
cât şi la aprecierea rezultatelor primite. De aceea erorile gnoseologice pot fi sub-
clasificate în erori de fapt şi erori de logică. Cele faptice provin din reprezentarea
denaturată a legăturii dintre obiectele realiste. Cele de logică prezintă încălcarea
regulilor folosirii procedeelor şi operaţiilor în procesul cercetărilor criminalistice.
Erorile de activitate sau operaţionale sunt nişte încălcări a procedurilor de
consecutivitate, utilizării incorecte a mijloacelor aplicate la cercetare sau folosirea
mijloacelor necorespunzătoare, obţinerea mostrelor de comparaţie necalitative, etc.
Cauzele generatoare de erori pot fi de două feluri:
1. obiective, adică cele care nu depind de expert ca subiect a cercetării crimi-
nalistice din ele putem menţiona:
–– lipsa metodologiei de cercetare;
–– metodologia existentă imperfectă în unele cercetări;
–– folosirea greşită a metodologiei recomandate;
–– lipsa datelor depline despre caracterizarea caracteristicilor de identificare;
–– folosirea instrumentariului şi a aparatajului deteriorat.
Accentuăm că factorii obiectivi nu sunt un produs a erorilor ci creează posi-
bilitatea apariţiei lor.
2. subiective, care sunt înrădăcinate în chipul gândirii sau în acţiunile expertului:
–– incompetenţa profesională a expertului;
–– neglijenţa expertului;
–– incapacitatea organelor senzuale;
–– starea psihologică a expertului;
–– incorectitudinea organizării şi planificării cercetărilor.
Această clasificare a cauzelor de apariţie a erorilor poartă un caracter me-
todic, condiţionat, deoarece în literatura de specialitate se menţionează că erorile
subiective singure au o bază obiectivă.
Cauzele concluziilor eronate a specialistului şi expertului nu întotdeauna
sunt bazate pe propriile greşeli. Deseori constatarea tehnico-ştiinţifică şi raportul
de expertiză sunt executate la un nivel înalt şi concluziile întocmai corespund re-
zultatelor obţinute, dar dacă în cazul prezentării la expertiză a materialelor neco-
183 26-27 octombrie 2010
respunzătoare, adică au fost prezentate din greşeală alte obiecte sau intenţionat au
fost modificate, atunci constatarea tehnico-ştiinţifică şi raportul de expertiză vor
conţine un caracter de eroare în aspectul aflării adevărului pe cauza dată. În acest
caz numai putem vorbi de o eroare a expertului, deoarece aceste acţiuni eronate
sunt pe seama organului care a dispus expertiza.
Efectele sociale a erorii judiciare sunt enorme, iar responsabilitatea expertu-
lui care a contribuit la producerea lor nu suportă nici o critică.
Un alt aspect necesar de abordat este riscul profesional al specialistului, ex-
pertului prezent în cadrul desfăşurării obligaţiunilor de serviciu, şi impactul asupra
personalităţii din punct de vedere al statutului său profesional şi juridic şi unul din-
tre cele mai importante din punct de vedere personal, consecinţe care sunt dificil de
evaluat. Analizând riscul profesional îl putem delimita în câteva direcţii:
–– pericolul în cazul investigaţiilor în cadrul cercetării la faţa locului faptei cu
element de pericol personal, prezenţa unor medii nocive substanţe toxice, pericol
de survenire a exploziei etc.;
–– lipsa mijloacelor tehnice, sau prezenţa unor utilaje uzate moral, fizic depă-
şite de progres, factor care duce la probabilitatea apariţiei unor erori;
–– volumul mare de muncă, lipsa de experţi sau insuficienţa lor în cadrul co-
misariatului, se soldează frecvent cu crearea unui regim de activitate extenuant care
îşi pune amprenta asupra calităţii activităţii specialistului, expertului.
Analizând efectele riscurilor nominalizate şi impactul lor asupra persoanei
am ajuns la un şir de concluzii. Frecvent cercetarea la faţa locului este desfăşurată
în medii nocive specialistul, expertul nu dispun de echipamente care să le asigure
protecţia individuală, iar dacă sunt, sunt învechite, aceşti factori duc la afectarea
sănătăţii şi apariţia unor patologii a organelor. Prezenţa utilajelor depăşite sau lipsa
lor şi folosirea doar a unor ustensile banale ca lupa duce la afecţiuni a ochilor şi scă-
derea capacităţii de concentrare a expertului factor de creare şi apariţie a erorilor.
În multe subdiviziuni există câte un singur expert, acest fapt duce la suprasolicita-
rea personală a expertului prin implicarea frecventă în servicii de noapte, extenu-
area psihică şi morală factor ce duce la apariţia nevrozelor, scăderii capacităţii de
concentrare, cauze care duc la apariţia erorilor.
Iniţial am vrea să menţionăm faptul că conform legislaţiei în vigoare refe-
rindu-ne la art. 312 Cod penal specialistul şi expertul poartă răspundere pentru
prezentarea cu bună-ştiinţă a concluziilor false.
Eroarea de expertiză ca şi eroarea în cazul urmării penale este o consecinţă
a unei opinii eronate săvârşite cu bună credinţă apărută în urma unor factori în
timpul investigaţiilor şi care n-a avut un scop ilegal. Acest aspect în literatură se
tratează altfel fiind calificate ca concluzii ce nu corespund realităţii, sau ca acţiuni
incorecte realizate în baza unor analize eronate ce reflectă procesul cercetărilor în
cadrul expertizei. Anume aspectul bunei credinţe delimitează eroarea comisă de
expert de infracţiunea contra justiţiei: „darea cu bună ştiinţă a concluziilor false”.
Chiar şi în situaţia unei erori săvârşită cu bună credinţă expertul poartă răspundere
ca personalitate suportând remuşcările de conştiinţă ca urmare a posibililor con-
secinţe survenite în urma erorii. Tot odată în cazul unei infracţiuni cu rezonanţă
expertul simte şi impactul responsabilităţii şi a frustrării în cazul că eroarea se face
publică suportând consecinţele unei abordări publice negative. Făcând trimitere la
art. 33 a Legii cu privire la poliţie unde se menţionează că nu constituie o infrac-

ţiune acţiunea colaboratorului poliţiei care a fost săvârşită într-o situaţie de risc
profesional justificat.
Din cele menţionate mai sus vedem că factorul uman este un element gene-
rator de eroare. În acest context, am lansa o idee de a testa o nouă formă de efec-
tuare a expertizelor.
În acest sens am considera oportun micşorarea rolului experienţei individu-
ale a expertului, posibilităţii lui de a stabili independent consecutivitatea şi ordinea
aplicării metodelor şi a mijloacelor de cercetare, demonstrând aceasta astăzi şi ex-
perienţa statelor din arealul Uniunii Europene. Ipoteza înaintată de noi are la bază
premisele implementate în cadrul Uniunii Europene şi anume în cadrul proceselor
de euroconformizare a activităţilor de criminalistică şi expertiză judiciară. Aceste
procese fiind desfăşurate şi în România în laboratoarele acreditate de RENAR. Am
vrea să menţionăm că conform standardelor instituite în sistemul respectiv exper-
tul în activitatea sa se dirijează strict de PSL (Proceduri Specifice de Lucru). Pentru
a fi posibilă aceasta şi a avea repere există standardul internaţional ISO 17025, ela-
borat şi aplicat pentru investigaţiile în criminalistică, acest factor conturează strict
direcţia şi căile expertului, limitându-i posibilitatea de a manifesta individualitatea
în selectarea metodelor şi tehnicilor de lucru, standardul fiind un act, care fixează
reguli şi prescripţii imperative.
Sigur există momente care ar uşura munca specialistului, expertului şi ar
diminua probabilitatea survenirii erorilor, aceasta presupune cooperarea între su-
biecţi la etapa dispunerii şi prezentarea la expertiză a materialelor autentice, sufici-
ente calitativ şi cantitativ, verificate de către instanţa de judecată sau alt ordonator.
Pentru a respecta această condiţie susţinem că specialiştii instituţiilor de expertiză
şi organele de urmărire penală trebuie să colaboreze în permanenţă. Cooperarea se
poate realiza prin diverse consultări pe problemele ordonării expertizei, modul de
obţinere a mostrelor de comparaţie, formularea întrebărilor precum şi în formă de
instruire sistematică a personalului privind bazele ştiinţifice ale expertizelor judici-
are, posibilităţile lor la etapa contemporană.
Un rol important în prevenirea erorilor expertuale prezintă pregătirea iniţi-
ală calitativă şi perfecţionarea continuă a cadrelor de experţi, avându-se în vedere
prezenţa la aceştia a studiilor de bază necesare profilului expertului, pregătirea în
domeniul jurisprudenţei, nemaivorbind de metodologia expertizei criminalistice.
Un element de siguranţă şi de prevenire a erorilor, considerăm necesar este
controlul permanent asupra expertizelor efectuate în instituţiile de expertiză. Rea-
lizarea verificării riguroase a rapoartelor de expertiză trebuie să fie realizată de către
experţii experimentaţi în domeniu.
Un plus ar fi şi studierea experienţei avansate a altor state şi nemijlocit a
cea acumulată în cadrul Uniunii Europene. În cadrul, UE implementarea manage-
mentului calităţii şi a educaţiei sunt desfăşurate de instituţia europeană de ştiinţe
forensic (ENFSI). Această structură implementează şi asigură elementul adecvat de
supraveghere a investigaţiilor criminalistice din UE, în cadrul acestei structuri au
loc congrese anuale, se iniţiază cercetări comune în cadrul unor echipe de lucru.
Structura nominalizată urmăreşte compatibilizarea expertizelor, bazate pe regulile
şi principiile forensic prin realizarea unui sistem de asigurare a calităţii fixat în
185 26-27 octombrie 2010
standarde (ISO 17025). Toate acestea se fac posibile graţie faptului că se asigură
acces la bazele de date naţionale, organizarea de teste între laboratoare şi schimburi
de specialişti, elaborarea de materiale comune.
În cadrul Uniunii Europene, aspectul calitativ în criminalistică se bazează pe
anumite elemente: - funcţionari, specialişti, experţi. Nivelul de pregătire calitativ,
fiind asigurat de educaţie şi învăţământ, realizat prin traininguri; - elementul tehnic
utilajul şi ustensilele cu care este dotat laboratorul; - metodele folosite. Compati-
bilitatea acestuia fiind verificat prin teste, experimente şi rezultatele obţinute prin
testarea de către diferite laboratoare cu acelaşi profil; - sistemul de management,
care ţine de aspectele organizatorice.
Asigurarea unui nivel calitativ corespunzător nu se limitează la elementul
uman şi cel tehnic, ci şi la aspectul metodologic. Aspectul metodologic fiind realizat
în structura internă. Toate Instituţiile Forensic îşi realizează procesul în confor-
mitate cu normele, regulile cu privire la procedeele standard de analiză, fazele de
efectuare a examinărilor, întocmirea rapoartelor de expertiză potrivit unor nivele
de certitudine şi probabilitate. Toate acestea presupun şi aspecte manageriale, cum
ar fi limitele controlului exercitat de către şeful instituţiei asupra experţilor.
Toate elementele menţionate mai sus reprezintă un sistem menit să asigurare
calitatea pe plan european în domeniul investigaţiilor criminalistice. Toate acestea
fiind realizate prin cunoaşterea şi transmiterea informaţiilor, compararea diverse-
lor metode, discutarea rezultatelor, comunicarea reciprocă a cercetărilor originale
şi a noilor software, programe computerizate.
La fine suntem de opinia că pentru realizarea unei proces calitativ care ar
micşora la maximum posibilitatea survenirii erorilor fiind necesară studierea ex-
perienţei pozitive acumulate în cadrul experienţei autohtone, folosirea ei cu imple-
mentarea standardelor din cadrul Uniunii Europene. Toate acestea se fac posibile
prin acumularea şi schimbul experienţei cu colegii de după hotare, integrarea în
comunitatea ştiinţifică internaţională a criminaliştilor.
Surse bibliografice:
1. Codul de procedură penală al R.M din 14.03.2003.
2. Legea cu privire la expertiza judiciară şi constatările tehnico-ştiinţifice şi me-
dico-legale.
3. Legea cu privire la poliţie din 18.12.1990.
4. R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele – mijloace de probă în procesul
penal, Bucureşti, Editura tehnică, 2000.
5. А. Р. Шляхов, Судебная экспертиза, Юридическая литература, Москва
1979.
6. Р. С. Белкин, Е. М. Лифшиц, и др., Предупреждение экспертных ошибок,
Москва, 1990.
7. Н.И. Клименко, «Экспертные ошибки и их причина», în Криминалистика
и судебная экспертиза, Киев-1988.
8. Ovidiu Neiculescu, Obiectivitate şi subiectivizm în expertiza criminalistică, Teză
de doctor în drept, Chişinău, 2009.
Victor MIHAILESCU,
prorector pentru personal şi educaţie al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
Svetlana PĂDUREAC,
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
UNELE ASPECTE ALE PROTECŢIEI SOCIALE

A COLABORATORILOR ORGANELOR AFACERILOR INTERNE
Exercitarea profesiei colaboratorilor organelor afacerilor interne precum şi

a colaboratorilor altor organe de drept se desfăşoară în condiţii speciale şi implică
un şir de riscuri profesionale, care considerăm că ar fi oportun să fie compensate
prin acordarea unei protecţii sociale cuvenite din partea statului şi a societăţii.
În acest context, studiind legislaţia ţării vecine – România, care face parte
din Uniunea Europeană, constatăm că Statului poliţistului aprobat de Parlamentul
României prin legea nr. 360 din 6 iunie 2002 conţine un şir de drepturi şi garanţii
oferite poliţistului din partea statului, şi anume:
„Art. 28 (1) Poliţistul are dreptul la: a) salariu lunar, compus din salariul de
bază, indemnizaţii, sporuri, premii şi prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin
lege. Salariul de bază cuprinde salariul corespunzător funcţiei îndeplinite, gradului
profesional deţinut, gradaţiile, sporurile pentru misiune permanentă şi, după caz,
indemnizaţia de conducere şi salariul de merit;
b) ajutoare şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege;
c) uniformă, echipament specific, alocaţii pentru hrană, asistenţă medicală
şi psihologică, proteze, precum şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin
hotărâre a Guvernului;
d) locuinţă de intervenţie, de serviciu, socială sau de protocol, după caz, în
condiţiile legii;
e) concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concediu fără pla-
tă, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
f) concedii medicale pentru: caz de boală, prevenirea îmbolnăvirilor, refa-
cerea şi întărirea sănătăţii, accidente produse în timpul şi din cauza serviciului;
concedii de maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3
ani, îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, precum şi în alte situaţii,
în condiţiile stabilite prin lege;
g) bilete de odihnă, tratament şi recuperare, în condiţiile stabilite prin hotă-
râre a Guvernului;
h) pensii, în condiţiile stabilite prin lege;
i) indemnizaţii de instalare, de mutare, de delegare sau de detaşare, precum
187 26-27 octombrie 2010
şi decontarea cheltuielilor de cazare, în condiţiile stabilite prin lege;

j) decontarea cheltuielilor de transport în cazul deplasării în interesul serviciu-
lui, mutării în alte localităţi şi o dată pe an pentru efectuarea concediului de odihnă,
precum şi în alte situaţii, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
k) încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de
muncă, potrivit legii;
l) portul permanent al armamentului din dotare sau achiziţionat personal,
în condiţiile legii;
m) asigurare de viaţă, sănătate şi bunuri, în condiţiile stabilite prin hotărâre
a Guvernului;
n) tratament medical în străinătate pentru afecţiuni contractate în timpul
exercitării profesiei, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
o) consultanţă juridică asigurată de unitate, la cerere.
(2) Armamentul dobândit personal se deţine după pensionare pe baza per-
misului obţinut, în condiţiile legii.
Art. 31(1) Poliţistul numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului
într-o altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul şi care nu deţine locuinţă
proprietate personală în acea localitate, nici el şi nici soţia/soţul acestuia, în situaţia
în care nu i se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, are dreptul la o com-
pensaţie pentru chirie de până la 50% din salariul de bază.
(1^1) Poliţistul numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului în
localitatea în care îşi are domiciliul, dar care nu deţine locuinţă proprietate per-
sonală în acea localitate, nici el şi nici soţia/soţul acestuia, în situaţia în care nu i
se poate asigura spaţiul de locuit corespunzător, poate beneficia de compensaţia
lunară pentru chirie, prevăzută la alin. (1), în cazuri justificate, pe baza rezultatelor
anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului admi-
nistraţiei şi internelor, însuşite de către conducătorul unităţii din care face parte
poliţistul, la solicitarea acestuia.
(2) Soţul sau soţia poliţistului mutat/mutată în interesul serviciului în altă
localitate, care a fost încadrat/încadrată în muncă şi a întrerupt activitatea datorită
mutării împreună cu soţul sau soţia, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 50%
din salariul de bază al poliţistului, până la o nouă angajare sau până la prestarea
unei alte activităţi aducătoare de venituri, dar nu mai mult de 9 luni.
(4) De indemnizaţia lunară prevăzută la alin. (2) beneficiază şi soţul sau soţia
care, la data mutării poliţistului, era înscris/înscrisă, în condiţiile legii, ca şomer, dar
numai după expirarea termenului de plată a ajutorului de şomaj, stabilit prin lege.
(5) Cuantumul compensaţiei prevăzute la alin. (1) şi condiţiile de acordare
se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului administraţiei şi
internelor.
Art. 32(1) Poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o singură
dată în timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personală în localitatea în care
îşi are sediul unitatea de poliţie la care este încadrat, în condiţiile legii.
(3) Criteriile şi condiţiile de sprijin prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin
ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Art. 33 În exercitarea atribuţiilor de serviciu poliţistul beneficiază de protec-
ţie specială, în condiţiile legii.

Art. 34 Poliţistului i se asigură gratuit echipamentul de protecţie adecvat mi-
siunilor specifice pe care le îndeplineşte, iar în cazul în care, ca urmare a îndeplini-
rii atribuţiilor de serviciu, i s-a degradat sau distrus îmbrăcămintea ori alte bunuri
personale, are dreptul la despăgubiri corespunzătoare.
Art. 35 Membrii familiei poliţistului beneficiază gratuit, în condiţiile stabilite
prin hotărâre a Guvernului, de:
a) asistenţă medicală şi medicamente în cadrul sistemului de asigurări de
sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii jude-
cătoreşti;
b) decontarea cheltuielilor de transport în situaţia mutării poliţistului în in-
teres de serviciu în altă localitate.
Art. 37 Copiii poliţistului decedat în timpul şi din cauza serviciului pot fi trans-
feraţi, la cerere, la instituţiile de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi Inter-
nelor, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Art. 37 (1) La decesul unui poliţist, Ministerul Administraţiei şi Internelor
acordă familiei acestuia sau persoanei care a suportat cheltuielile ocazionate de deces,
după caz, un ajutor suplimentar de deces egal cu de trei ori salariul de bază avut.
Art. 38(1) Poliţistul pensionat şi soţia/soţul acestuia au dreptul gratuit la asis-
tenţă medicală şi medicamente, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate specific
apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti, şi au acces la
casele de odihnă, sanatoriile, bazele sportive şi alte spaţii pentru odihnă şi agrement,
care aparţin sau sunt în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
(2) Poliţistul pensionat şi soţul/soţia acestuia, care au acces la casele de odih-
nă, sanatoriile, bazele sportive şi alte spaţii pentru odihnă şi agrement care aparţin
sau sunt în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, beneficiază de
înlesniri stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Art. 39(1) Durata programului de lucru al poliţistului este de 8 ore pe zi şi 5
zile pe săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului poliţi-
enesc şi refacerea capacităţii de muncă, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repau-
sului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor,
după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptă-
mânale ce se cuvin poliţistului poate fi amânată, în mod excepţional, cel mult de
două ori într-o lună.
Art. 40 Poliţistul şi membrii familiei sale au dreptul la protecţie din partea
structurilor specializate ale statului faţă de ameninţările sau violenţele la care ar
putea fi supuşi ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
acestea.”[1]
În acelaşi context Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliţie” nr. 416
din 18.12.1990, cap. VI (Apărarea juridică şi socială din partea statului) oferă anga-
jaţilor MAI următoarele garanţii:
“Art. 29. Apărarea juridică a colaboratorilor poliţiei
Colaboratorul poliţiei este persoană inviolabilă şi se află sub protecţia statu-
lui. Persoana, onoarea şi demnitatea lui sînt ocrotite de lege.
189 26-27 octombrie 2010
În scopul apărării drepturilor şi intereselor lor colaboratorii poliţiei au drep-

tul să se adreseze instanţelor judecătoreşti, să se unească în sindicate.
Insultarea unui colaborator al poliţiei, opunerea de rezistenţă, ameninţarea,
actul de violenţă sau atentarea la viaţa lui, precum şi alte acţiuni care îi împiedică
să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu sau datoria de serviciu atrag după sine
responsabilitatea stabilită de legislaţia Republicii Moldova.
Colaboratorii poliţiei nu poartă răspundere pentru dauna materială şi fizică,
cauzată infractorului în legătură cu nesubordonarea sau opunerea de rezistenţă a
acestuia în timpul reţinerii.
Art. 32. Dreptul colaboratorului poliţiei la apărare juridică
Colaboratorul poliţiei are dreptul să atace în instanţa judecătorească hotărîrile per-
soanelor oficiale din organele poliţiei şi din autorităţile administraţiei publice, adoptate
asupra lui, dacă consideră că ele lezează împuternicirile şi demnitatea lui personală.
Art. 33. Dreptul colaboratorului poliţiei la risc profesional
Nu constituie o infracţiune acţiunea colaboratorului poliţiei care a fost să-
vîrşită într-o situaţie de risc profesional justificat, deşi ea are semnele acţiunilor
pentru care este prevăzută răspundere disciplinară, administrativă sau penală.
Riscul este considerat justificat, dacă acţiunea săvîrşită decurgea în mod
obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colabo-
ratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi impli-
cat riscul şi colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a întreprins toate măsurile
posibile pentru a preîntîmpina consecinţele negative.
Art. 34. Asigurarea de stat şi plăţile de compensare în cazul morţii sau muti-
lării colaboratorului poliţiei
Toţi colaboratorii poliţiei sînt supuşi asigurării personale de stat obligatorii
pe o sumă egală cu suma mijloacelor băneşti de întreţinere pe zece ani din contul
mijloacelor bugetelor respective, precum şi din contul mijloacelor încasate pe bază
de contract de la ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi organizaţii. În
cazul în care colaboratorul poliţiei îşi pierde viaţa în exerciţiul funcţiunii, familiei
celui căzut sau persoanelor întreţinute de el li se plăteşte un ajutor unic echivalent
cu suma mijloacelor băneşti de întreţinere pe zece ani ale celui căzut şi, în afară de
aceasta, timp de cinci ani din ziua morţii persoanelor întreţinute li se plătesc lunar
mijloacele lui băneşti de întreţinere ţinîndu-se cont de indexarea salariului. La ex-
pirarea a cinci ani se stabileşte pensie de urmaş în modul stabilit de legislaţie.
În caz de mutilare a colaboratorului poliţiei în exerciţiul funcţiunii, de in-
validitate survenită în perioada satisfacerii serviciului sau cel mult după trei luni
de la eliberarea din serviciu, sau după expirarea acestui termen, însă ca urmare a
unei afecţiuni din perioada satisfacerii serviciului, în lipsa de temei pentru primirea
pensiei de vechime în muncă el beneficiază lunar de mijloace de întreţinere pînă la
restabilirea capacităţii de muncă, însă pe parcursul a cel mult zece ani. După expi-
rarea acestui termen lui i se stabileşte pensie de invaliditate.
Paguba materială, cauzată colaboratorului poliţiei sau unei rude apropiate a
lui şi determinată de activitatea lui de serviciu, se repară pe cale judiciară în volum
deplin din mijloacele bugetului respectiv.
Art. 36. Asigurarea colaboratorilor poliţiei cu telefon şi cu locuri în institu-
ţiile preşcolare
Colaboratorilor serviciilor operative ale poliţiei li se instalează telefon la domici-

liu în decurs de 6 luni din ziua depunerii cererii; altor categorii de colaboratori, stabilite
de Guvern şi de autorităţile administraţiei publice locale - cel tîrziu după trei ani.
Colaboratorilor poliţiei li se garantează dreptul la acordarea de locuri în insti-
tuţii preşcolare pentru copiii lor în termen de trei luni de la data depunerii cererii.
Art. 37. Dreptul colaboratorilor poliţiei la concediu suplimentar plătit
Colaboratorii poliţiei au dreptul la un concediu suplimentar plătit după zece
ani de aflare în serviciu - cu o durată de pînă la cinci zile, după cincisprezece ani
- cu o durată de pînă la zece zile, după douăzeci de ani - cu o durată de pînă la
cincisprezece zile.
Art. 38. Dreptul colaboratorului poliţiei la transport
Colaboratorii poliţiei au dreptul să se deplaseze gratuit în transport pe teri-
toriul Republicii Moldova şi să folosească în exerciţiul funcţiunii mijloace de trans-
port personal potrivit reglementărilor stabilite de Guvern.
Art. 39. Drepturile colaboratorilor poliţiei aflaţi în deplasare
Colaboratorul poliţiei, aflat în deplasare de serviciu, beneficiază de dreptul
de a procura peste rînd documente de călătorie la toate felurile de transport, pre-
cum şi de dreptul de cazare în hotel pe baza legitimaţiei de serviciu.
Art. 40. Efectele nerespectării garanţiilor de protecţie socială a colaborato-
rului poliţiei
În cazul nerespectării garanţiilor de protecţie socială, prevăzută de prezenta
lege, colaboratorul poliţiei are dreptul să primească recompense din mijloacele bu-
getului respectiv.”[2]
În concluzie, pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor prestate de către an-
gajaţii MAI, combaterea corupţiei, diminuarea riscurilor profesionale şi ridicarea
prestigiului de a activa în cadrul poliţiei, propunem de a revizui legislaţia în vigoare
(pe baza legislaţiei ţărilor vecine), în vederea acordării garanţiilor necesare şi a îm-
bunătăţirii protecţiei sociale a angajaţilor MAI în domeniile:
–– protecţia poliţistului şi membrilor familiei sale din partea structurilor spe-
cializate ale statului faţă de ameninţările sau violenţele la care ar putea fi supuşi ca
urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu;
–– asigurarea angajaţilor MAI cu spaţiu locativ (de a reveni la prevederile art.
35 al Legii “Cu privire la poliţie” adoptată la 18.12.1990 exclus prin LP90-XVIII din
04.12.09);
–– asigurarea dreptului la compensaţie pentru chirie;
–– asigurarea angajaţilor cu un salariu ce ar depăşi de cinci ori salariul mediu
pe economie (acest lucru ar duce la excluderea corupţiei în cadrul MAI);
–– asigurarea asistenţei juridice calificate din partea MAI în cazul când, în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, poliţistul este bănuit de comiterea unei
infracţiuni sau contravenţii.
1. Statului poliţistului aprobat de Parlamentul României prin legea nr. 360 din 6
iunie 2002.
2. Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliţie” nr. 416 din 18.12.1990.
191 26-27 octombrie 2010
Sergiu NESTOR,
şef interimar al Catedrei procedură penală şi criminalistică
Eugeniu BARGAN,
RISCUL LA CARE ESTE SUPUS OFIŢERUL DE URMĂRIRE PENALĂ

CA URMARE A COMITERII ERORILOR
Munca ofiţerilor de urmărire penală este orientată spre atingerea scopului pro-
cesului penal şi, ca şi unele alte tipuri de activitate, este corelată cu riscul. În activitatea
lor se îmbină următoarele aspecte ale riscului: social, psihologic şi de drept penal.
Necesitatea examinării instituţiei riscului întemeiat aplicată activităţii ofiţerilor
de urmărire penală este provocată de nevoia de a spori eficacitatea activităţii acestora,
iar aceasta este imposibil fără aprofundarea conceptuală a acestor probleme.
Cu privire la erorile pe care le comit ofiţerii de urmărire penală, putem afir-
ma, destul de întemeiat, despre posibilitatea utilizării instituţiei riscului în procesul
îndeplinirii funcţiilor profesionale în nu mai puţin de jumătate din cazuri.
Rămâne actuală şi astăzi reglementarea dreptului la risc a lucrătorului de
poliţie făcută în Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie [1]. Articolul 33 al
actului normativ nominalizat consfinţeşte „Dreptul colaboratorului poliţiei la risc
profesional”. Astfel, potrivit acestuia, „nu constituie o infracţiune acţiunea cola-
boratorului poliţiei care a fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional justificat,
deşi ea are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspundere disciplinară,
administrativă sau penală. Riscul este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită
decurgea în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care
dispunea colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni
ce nu ar fi implicat riscul şi colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a întreprins
toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative”.
E important de menţionat că în legislaţia autohtonă nu este dată definiţia
erorii în activitatea de urmărire penală, însă în literatura de specialitate sînt prezen-
te mai multe definiţii a noţiunii respective.
O.Ia. Baev consideră că eroarea de urmărire penală este oricare acţiune gre-
şită a ofiţerului de urmărire penală care nu are caracterul abuzului de serviciu,
care contribuie, după părerea subiectivă a ofiţerului de urmărire penală, la sporirea
calităţii urmăririi penale, dar care atrage după sine încălcarea cel puţin a unuia
dintre drepturile şi interesele legale ale persoanei implicate într-un fel sau altul în
activitatea de descoperire a infracţiunii [2, p. 6].
Iu.N. Reabokoni defineşte eroarea în activitatea de urmărire penală ca fiind
neajunsul admis de către ofiţerul de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale

a legislaţiei penale, procesual-penal, a altor acte normative care reglementează acti-
vitatea respectivă, precum şi luarea deciziilor tactice greşite şi executarea deciziilor
respective [3, p. 10].
A.D. Boikov, prin eroare de urmărire penală subînţelege orice decizie ilegală
sau nefondată cauzată prin acţiune sau inacţiune greşită. Prin numărul de erori
se includ, încălcări grave de procedură penală în mod deliberat şi aplicarea neco-
respunzătoare a dreptului penal, ilegalitatea şi invaliditatea care sunt stabilite de
funcţionari sau autorităţi.
Din analiza noţiunilor propuse putem conchide că eroarea în activitatea de
urmărire penală în fiecare caz concret este legată cu aprecierea eronată a evenimen-
telor care au loc de către persoana care efectuează activitatea de urmărire penală.
În opinia noastră eroarea în activitatea de urmărire penală constituie o faptă
care formal nu contravine prevederilor legale, comisă în rezultatul evaluării greşite
a informaţiei şi a probelor acumulate de către persoana care efectuează urmărirea
penală, prin care s-a adus atingere drepturilor şi intereselor persoanei, sau în alt
mod a influenţat la legalitatea hotărârii finale în procesul penal respectiv.
Esenţa erorilor de urmărire penală constă în faptul că persoana care comite
eroare acţionează în limitele legii în vigoare într-u atingerea scopului procesului
penal. Totodată, trebuie să menţionăm că nu este exclus faptul ca în procesul do-
bândirii informaţiilor operative, care constituie temei pentru efectuarea unor acţi-
uni de urmărire penală care limitează drepturile fundamentale al persoanelor, faţă
de persoană pot fi utilizate metode nestandarde, care se manifestă în influenţa atât
moral, cît şi fizic asupra acesteia. În acest caz informaţia acumulată pe cale opera-
tivă poate fi greşită, deci constituirea acesteia drept temei pentru efectuarea unor
acţiuni de urmărire penală va duce la încălcări ale legislaţiei.
Orientarea socialmente utilă a acţiunilor de urmărire penală este determinată
de scopul indicat în alin. 2 art. 1 a Codului de procedură penală, care indică: „procesul
penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi
protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspun-
dere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel
ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.”
Paralel cu principiile constituţionale ale legalităţii, respectării şi păstrării
drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului, activitatea ofiţerilor de urmări-
re penală se bazează pe principiile operativităţii şi prezumţiei nevinovăţiei.
Direcţiile de bază ale activităţii ofiţerilor de urmărire penală şi a procurorilor sunt:
–– colectarea şi verificarea probelor în cauza penală prin producerea acţiuni-
lor de urmărire penală;
–– aplicarea măsurilor procesuale de constrângere;
–– punerea sub învinuire a persoanei;
–– liberarea de răspunderea penală ş.a.
În cazul luării deciziei privind aplicarea măsurilor preventive, punerea sub
învinuire a persoanei sau liberarea ei de răspundere, ofiţerul de urmărire penală
şi procurorul se află în situaţia incertitudinii în virtutea insuficienţei informaţiilor
pe care le posedă. Astfel, P. Kabanov, examinând problemele riscului la cercetarea
193 26-27 octombrie 2010
infracţiunilor, afirmă că activitatea de descoperire şi de cercetare a infracţiunilor se

caracterizează prin luarea deciziilor în condiţiile insuficienţei informaţionale.
Urmările riscului în procedura de urmărire penală le grupăm în două cate-
gorii mari, şi anume:
–– urmări tactice;
–– urmări procesuale.
Printre urmările tactice se numără atenuarea forţei demonstrative a infor-
maţiei obţinute anterior, pierderea priorităţii tactice, iar, în general, complicarea
situaţiei de urmărire penală, însoţită de cheltuieli suplimentare pentru neutraliza-
rea urmărilor negative ale riscului.
La urmările procesuale P. Kabanov atribuie lezarea drepturilor cetăţenilor,
încălcarea inviolabilităţii persoanei, subminarea principiului pedepsei inevitabile,
discreditarea organelor de drept [4, p. 56-58].
În art.301 Cod de procedură penală legiuitorul a stabilit că un şir de acţiuni în
urmărirea penală, legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea se-
cretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor co-
municări pot fi luate doar în baza autorizării judecătorului de instrucţie. Însă, în cazurile
care nu suferă amânare, dar şi în baza ordonanţei motivate a procurorului în cazurile
infracţiunilor flagrante, acestea pot fi luate fără autorizarea judecătorului de instrucţie.
Conform alin.(2) art. 301 Cod de procedură penală, judecătorul de instrucţie
poate fi informat despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală în termen de
24 de ore, cu prezentarea, în scop de control, a materialelor cauzei penale, pentru so-
luţionarea chestiunii despre legalitatea şi temeinicia acţiunilor respective de urmărire
penală. Asumându-şi răspunderea pentru procedura acţiunilor respective de urmă-
rire penală, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, persoana care le-a înfăptuit
trebuie să ştie că, în caz dacă judecătorul de instrucţie va considera procedura lor
ilegală şi neîntemeiată, aceste acţiuni nu vor avea forţă juridică şi nu vor putea fi puse
în baza acuzării atât în faza de urmărire penală, cît şi în faza de judecată.
Totodată, persoana care a săvârşit ilegal asemenea acţiuni la etapa de urmărire
penală poate fi trasă la răspunderea penală pentru încălcarea inviolabilităţii domi-
ciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor
telegrafice şi a altor comunicări, pentru încălcarea inviolabilităţii vieţii private.
Manifestarea riscului în situaţia respectivă este evidentă. Scopul în care acţi-
onează persoanele care înfăptuiesc activitatea de urmărire penală trebuie să fie unul
socialmente util - acumularea dovezilor despre prezenţa faptei socialmente pericu-
loase şi a vinovăţiei persoanei în săvârşirea ei. Metoda de acţiune în cazurile care nu
suferă amânare poate fi aleasă de însuşi subiectul care riscă. De exemplu, persoana
implicată în săvârşirea infracţiunii s-a blocat în apartament şi ofiţerul de urmărire
penală presupune că persoana respectivă încearcă să ascundă urmele infracţiunii.
Ofiţerul de urmărire penală are două variante de acţiune: în primul rând, să mear-
gă la judecătorul de instrucţie pentru obţinerea autorizării pentru cercetarea do-
miciliului; în al doilea rând, să întreprindă examinarea fără obţinerea autorizării.
Totodată, riscul este prezent în ambele cazuri. în primul, există probabilitatea că,
în timpul obţinerii autorizării la procedura acţiunilor de urmărire penală, bănuitul
va ascunde sau va distruge urmele infracţiunii şi ofiţerul de urmărire penală nu va
putea demonstra complicitatea acestuia în săvârşirea infracţiunii. În al doilea caz,
judecătorul de instrucţie va recunoaşte acţiunile din procedura de urmărire penală

ilegale şi neîntemeiate, şi, în acest caz, dovezile obţinute în procedura lor vor pierde
valoarea probatorie. Prin urmare, cît prima metodă, atât şi a doua sînt legate de
riscul pierderii dovezilor în cauza penală respectivă.
Este important a se lua în consideraţie că în ipoteza în care ofiţerul de ur-
mărire penală alege ca model de comportament varianta acţiunilor de urmărire
penală fără autorizarea judecătorului de instrucţie şi fără temeiuri suficiente pen-
tru aceasta, pot fi întrunite elementele constitutive ale următoarelor componenţe
de infracţiune: art. 177 alin.(2) lit. b) Cod penal -„încălcarea inviolabilităţii vieţii
persoanele, prin folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu”; art. 178 alin.(2) lit. a)
Cod penal - „Violarea dreptului la secretul corespondenţei, cu folosirea situaţiei de
serviciu”; art. 179 Cod penal - „Violarea de domiciliu”.
Ofiţerii de urmărire penală, fiind funcţionari ai organelor de drept pot să
acţioneze în condiţii extremale. Prin condiţii extremale înţelegem împrejurările cu
un nivel sporit de pericol, provocat de fenomenele naturii, de un caracter biologic
şi social, care necesită de la funcţionarii organelor de drept măsuri speciale orga-
nizaţionale şi juridice şi asigurarea lor cu resurse. Această totalitate de factori, care
încalcă categoric condiţiile normale de viaţă ale populaţiei, securitatea socială şi
ordinea de drept, complică esenţial activitatea organelor de drept [5, p. 6].
Condiţiile extremale modifică metodele obişnuite de activitate a organelor
de drept. Aceasta deoarece în cazul lor, lipsind reglementările necesare ale activită-
ţii organelor de drept în situaţii extremale, aparte situaţia când trebuie de ales între
raţionalitatea şi legalitatea acţiunilor ce urmează a fi săvârşite.
Este cunoscut faptul că riscul reprezintă o categorie psihologică, deoarece
subiectul (cel care aplică legea), conştietizând deficitul de informaţie şi urmările
posibile negative pentru sine sau pentru cei din jur, încearcă sentimentul de incer-
titudine în ce priveşte corectitudinea deciziei luate. În legătură cu aceasta, urmările
riscului apar drept unul dintre principalele criterii care influenţează luarea deciziei.
Mai mult ca atât, riscul în activitatea organelor de drept are, de cele mai dese ori,
un caracter spontan.
Circumstanţele în care acţiunile colaboratorilor organelor de drept necesită
aplicarea armei, a mijloacelor speciale şi a forţei fizice, dar şi necesitatea luării unei
decizii cît mai corecte în condiţiile insuficienţei de informaţie creează situaţia în
care riscul profesional este unul acceptabil şi legal.
Referinţe:
1. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18.12.1990. în:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 17-19/56;
2. О. Я. Баев, Тактика следственных действий, Воронеж, 1995, стр. 6;
3. Ю.Н. Рябоконь, Следственные ошибки и пути их устранения, Москва,
1997, стр. 10;
4. П. Кабанов, «Риск при расследовании преступлений»,în Социалистиче-
ская законность, 1989, №2, р.56-58.
5. А.Ф. Майдыков, Предмет, задачи и система курса «Управление органами
внутренних дел в экстремальных условиях»: Лекция, Москва, Академия
МВД СССР, 1989.
195 26-27 octombrie 2010
Iurie OANCEA,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, doctorand
PREVENIREA ŞI CONTRACARAREA PROSTITUŢIEI ŞI PROXENETISMULUI

DE CĂTRE ORGANELE MAI AL REPUBLICII MOLDOVA (FACTORI DE RISC)
Atitudinea față de prostituție pe parcursul dezvoltării societății începând din

timpurile antice și până în prezent permanenta se schimbă. Prostituția a fost in-
terzisă, legalizată, au fost încercări de a reglementa acest fenomen, precum și de a
stabili difeite forme de contol medical asupra acesteia. Prima experiență istorică de
combatere a prostituției a fost încercarea lui Ludovic al IX-lea de a expulza toate
prostituatele din Franța. Această încercare nu a avut succes, fiindcă nu s-a reușit de
a izgoni viciu din sufletul omului1.
Statele membre a Consiliului Europei au acceptat diferite poziţii față de pros-
tituţia voluntară, care variază de la un stat la altul. În acest sens, potrivit raportului
,, Prostituţia- care poziţie de susţinut?” realizat la 9 iulie 2007, de către Comitetul
Consultativ pentru şanse egale între bărbaţi si femei din cadrul Consiliului Euro-
pei, din punct de vedere istoric există trei poziţii, care pot fi definite că prohibitivă,
reglementaristă, aboliţionistă. Suedia recent a elaborat o poziţie nouă care poate fi
definită ca neo-aboliţionistă2.
Aproximativ o treime a statelor membre a Consiliului Europei (17), printre
care și Republica Moldova au aderat la poziţia prohibiţionistă, care interzice pros-
tituţia şi sancţionează prostituate şi proxeneţi (deşi nu neapărat pe clienţi).
În prezent, Republica Moldova este parte la următoarele convenţii care au
drept scop contracararea prostituției și proxenetismului: Convenţia asupra elimi-
nării tuturor formelor de descriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea Gene-
rală a Naţiunior Unite prin Rezoluţie 34/180 din 18 decembrie 1979, care consacră
în articolul 6 obligaţia statelor părţi de a lua măsurile adecvate, inclusiv pe plan
legislativ, pentru reprimarea sub toate formele existente a traficului de femei şi
a exploatării prostituării femeii3; Protocolul facultativ la Convenţia privind drep-
turile copilului referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia
infantilă, adoptată la 25 martie 2000 la New York4; Convenţia Consiliului Europei
1
Н.Р.Косевич, Профилактика преступности несовершеннолетних в малых и средних городах,
учебное пособие, Москва, Изд.Щит, 2003, p.178.
2
Parliamentary Assembly, Doc. 11352, 9 July 2007 , Prostitution – which stance to take?,Report Com-
mittee on Equal Opportunities for Women and Men,- http://assembly.coe.int.
3
Ratificată de către Parlamentul Republicii Moldova conform Hotărîrii nr.87-XII din 28 aprilie 1994,
în vigoare pentru Republica Moldova din 31 iulie 1994.
4
Ratificată prin Legea Parlamentului Republicii Moldova, nr.29 din 22 februarie 2007, Monitorul
Oficial al RM, nr.036 din 16 martie 2007.
cu privire la protecţia copiilor împotriva exploatării şi abuzului sexual, adoptată la

25 octombrie 2007 la Lanzarote, care prin intermediul articolului 19 obligă statele
părţi la această Convenţie de a lua măsuri legislative sau de altă natură necesare
pentru a asigura incriminarea următoarelor fapte comise cu intenţie: a) recrutarea
unui copil pentru a practica prostituţia sau determinarea unui copil să participe la
prostituţie; b) constrângerea unui copil să se prostitueze sau obţinerea unui profit
din, sau exploatarea în altă manieră a unui copil în asemenea scopuri; c) recurgerea
la prostituţia infantilă. În sensul prezentului articol, termenul ,, prostituţie infantilă
“ desemnează faptul de a folosi un copil pentru activităţi sexuale atunci când se ofe-
ră sau se promit sume de bani sau orice altă formă de remuneraţie sau de răsplată,
indiferent dacă această plată, promisiune sau răsplată se oferă copilului sau unei
terţe persoane.
Întru îndeplenirea obligațiilor asumate în baza documentelor internaționale,
prin intermediul Codului penal și al Codului contravențional au fost puse în apli-
care măsuri de ordin legislativ menite să prevină și să contracareze prostituția și
satelitul permanent al acesteia proxenetismul.
În aceasă ordine de idei, Codul contravențional al Republicii Moldova prin
intermediul art.89 sancționează practicarea prostituției5. Totodată, spre deosebire de
Codul administrativ vechi, în care era prevăzută răspunderea administrativă pentru
propogarea prostituției prin intermediul publicațiilor periodice, mijloacelor audio-
vizuale sau prin orce alt mod, Codul contravențional în vigoare nu conține o astfel
de componență a contravenției, ceea ce în viziunea noastră reprezintă o omisiunea a
legiuitorului, deoarece orce acțiuni îndreptate spre propogarea prostituției doar sti-
mulează și contribuie la creșterea numărului cazurilor de practicare a prostituției.
Răspunderea penală pentru comiterea acţiunilor îndreptate spre îndemnarea
sau determinarea la prostituție sau tragerea de foloase de pe urma practicării aces-
teia, este consacrată în articolul 220 Cod penal al Republicii Moldova6.
Un rol important în prevenirea și contracararea practicării prostituției și
proxenetismului este exercitat de către Ministerul Afacerilor Interne al Republicii
Moldova prin organele sale specializate și anume: Direcţia generală poliţie ordine
publică din cadrul Departamentului de poliţie a Ministerului Afacerilor Interne al
Republicii Moldova și Centrul pentru Combaterea Traficului de Ființe Umane.
O direcţie importantă de activitate a serviciilor specializate din cadrul Direc-
ţiei generale poliţie ordine publică din cadrul Departamentului de poliţie constă în
activitatea de prevenire şi combatere a încălcărilor în sfera moralităţii, inclusiv și în
râdurile minorilor, exercitată prin direcțiile sale speciazliate: 1) direcția prevenție,
care cuprinde secția pentru minori, ce asigură coordonarea şi dirijarea activităţii
inspectorilor pentru minori din cadrul subdiviziunilor de poliţie teritoriale, în ve-
derea desfăşurării măsurilor de prevenţie generală şi individuală, lichidării condi-
ţiilor ce favorizează infracţiunile patrimoniale, acţiuni violente în sfera relaţiilor
familiale, a delicvenţei juvenile, acordarea asistenţei la capitolele prevenirii consu-
mului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi alte substanţe psihotrope,
5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009.
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
197 26-27 octombrie 2010
criminalităţii stradale, cât şi altor fenomene social-periculoase, etc; 2) direcția

securitate publică din componența căreia face parte Secţia patrulă şi santinelă în
atribuțiile căreia intră asigurarea organizarea, dirijarea, controlul şi verificarea ac-
tivităţii subdiviziunilor de menţinere a ordinii publice din cadrul organelor aface-
rilor interne, realizarea politicii de stat, privind apărarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor de atentate criminale, a ordinii şi liniştii publice, combaterea crimina-
lităţii; efectuarea urmăririi necontenite asupra situaţiei operative, precum şi a pro-
ceselor sociale, în scopul reacţionării adecvate şi neîntârziate asupra fenomenului
infracţional stradal, preîntâmpinarea posibilelor complicaţii ale ordinii de drept;
studierea şi analiza cauzelor şi condiţiilor, care au determinat sau au favorizat să-
vârşirea infracţiunilor, analiza evoluţiei fenomenului infracţional stradal, etc.7.
Pentru organizarea eficientă a activității de contracarare a delicvenței ju-
venile, precum și prostituției în rândurile minorilor, prin ordinul Ministerului
Afacerilor Interne ,, Cu privire la organizarea activității Serviciilor pentru minori
ale comisariatelor de poliție”, nr.400 din 10 noiembrie 2004, a fost aprobat regu-
lamentul-tip al secției ( inspectoratului), serviciului, biroului și grupului pentru
minori al comisariatului de polție.
Reieșind din prevederile punct.21 al Regulamentului-tip nominalizat, Servi-
ciul pentru minori are următoarele sarcini: 1) protecţia vieţii, sănătăţii, libertăţilor
şi drepturilor minorilor de atentate criminale şi de alte intervenţii nelegitime; 2)
prevenirea, reprimarea şi curmarea infracţiunilor, contravenţiilor administrative,
altor fapte antisociale comise de către minori şi cu participarea acestora; 3) pre-
venirea şi curmarea infracţiunilor, contravenţiilor administrative, sau abuzurilor
comise în privinţa minorilor; 4) conlucrarea şi aplicarea măsurilor de reacţionare
şi preîntâmpinare, conform condiţiilor şi modului stabilit, cu instituţiile de învă-
ţământ, autorităţile administraţiei publice locale şi organizaţiile obşteşti şi alte or-
gane abilitate în vederea proiecţiei drepturilor minorilor; 5) aplicarea măsurilor de
prevenire a criminalităţii în mediul familiei, minorilor, menţinerea unui climat de
ordine în zona instituţiilor de învăţământ, odihnă, cultuial-educative, pentru asi-
gurarea ordinii şi securităţii publice, în concordanţă cu aspiraţiile comunităţii.
Potrivit alin.(6), alin.(14), alin.(18) al punct.22, unele din funcțiile colabo-
ratorului serviciului pentru minori în activitatea cotidiană sunt: întreprinderea
măsurilor spre depistarea și reținerea minorilor vagabonzi, cerșetori, care practică
prostituția sau alte fapte nelegitime; depistarea părinţilor sau persoanele ce îi în-
locuiesc, care nu-şi exercita obligaţiile de supraveghere, instruire şi educaţie, fa-
vorizează comiterea infracţiunilor, contravenţiilor şi altor fapte antisociale în rân-
durile minorilor, precum şi traficanţii de minori pentru practicarea prostituţiei şi
cerşitului; asigurarea activității de profilaxie și curmare a prostituției, pornografiei,
propogarea sadismului și al cultului violenței în râdurile minorului.
Conform punct.23 al Regulamentului-tip, în corespundere cu legislaţia şi alte
acte normative în vigoare, factorii de decizie din cadrul Serviciului pentru minori
în domeniile activităţii au dreptul: să solicite părinţilor şi persoanelor care îi înlo-
cuiesc respectarea atribuţiilor de supraveghere, instruire şi educaţie a minorilor,
7
Subdiviziunile subordonate Ministerului Afacerilor Interne – www.mai.md.
iar în caz contrar, să ia masuri de convingere şi constrângere; să viziteze minorii

la domiciliu, la locul de studii sau activitate, părinţii, persoanele care îi înlocuiesc,
precum şi alte persoane interesate, pentru întreţinerea convorbirilor cu caracter
profilactic cu ei; să invite minorii, părinţii, precum şi alte persoane interesate pen-
tru stabilirea circumstanţelor comiterii infracţiunilor, contravenţiilor şi altor fapte
antisociale comise de către minori la sediul organelor de drept şi publice: să reţină
sau să invite pentru activităţi profilactice în ordinea stabilită, în sediile organe-
lor de poliţie, pentru o perioadă de pană la 3 ore, minorii care au comis crime,
contravenții și alte fapte antisociale sau părinții acestora, etc.
Întru exercitarea prevenirii și combaterii încălcărilor in sfera moralităţii,
precum și a practicării prostituției, angajații Direcţiei generale poliţie ordine pu-
blică înreprind următoarele măsuri:
–– organizarea operațiunilor speciale în scopul descoperii persoanelor ce
practică prostituția;
–– întocmirea proceselor-verbale de constatare a contravențiilor administrative;
–– ridicarea şi confiscarea casetelor video şi audio, CD-urilor, ziarelor şi re-
vistelor cu caracter pornografic, ce propagă cultul violenţei sau al cruzimii;
–– realizarea emisiunilor televizate, reportajelor radio, publicațiilor pentru
presa întru sensibilizarea opiniei publice asupra problemelor copiilor aflaţi în difi-
cultate precum şi a delicvenţei juvenile. În calitate de exemplu poate servi organiza-
rea de către secția pentru minori și moravuri, din cadrul Comisariatului de Poliție
sect.Centru mun.Chișinău şi TV „Moldova I”, în noaptea 31.01.2008 - 01.02.2008,
a razii în mun. Chişinău, întru depistarea persoanelor care practică prostituţia.
Despre problema la acest capitol, a fost reflectată în emisiunea cu genericul „Ştiri
nocturne”, de la ora 7.00, la data de 01.02.08, la canalul TV „Moldova I”.
–– desfășurarea în instituțiile de învățământ a lecțiilor cu genericul „Noi şi
legea”, „Drepturile omului, teoria şi practica implementării în viaţă”, „Criminali-
tatea juvenilă – noţiuni, cauze şi manifestări”, etс.8.
Organul specializat al Ministerului Afacerilor Interne cu atribuţii în preveni-
rea şi contracararea proxenetismului, migrației ilegale, traficului de ființe umnae,
traficului de copii este Centrul pentru Combaterea Traficului de Fiinţe Umane,
care este compus din procurori, ofiţeri de urmărire penală, analişti capacităţile că-
rora sunt orientate spre urmărirea cu succes a infracţiunilor nominalizate. Centrul
integrează activitatea specialiştilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Ser-
viciului Vamal, Serviciului Grăniceri, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Cen-
trului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC) şi Procura-
turii Generale.
În cadrul activității de prevenire și combatere a infracțiunilor de proxe-
netism, de către colaboratorii Centrului pentru Combaterea Traficului de Fiinţe
Umane se întreprind următoarele măsuri și acțiuni:
–– organizarea măsurilor operative de investigații în scopul descoperirii
infracțiunilor și identificării infractorilor;
8
Nota informativă cu privire la activitatea direcţiei generale poliţie ordine publică a MAI, pe parcur-
sul a 7 luni 2008.- mai2.sites.sunartstudio.md
199 26-27 octombrie 2010
–– exercitarea urmăririi și administrarea probelor;

–– colaborarea cu organizațiile neguvernamentale și organizațiile
internaționale;
–– analiza legislației în vigoare și înaintarea propunerilor de perfecționare a
acesteia;
–– colaborarea cu mijloacele de mass-media și punerea la dispoziția acestora
a rezultatelor obțiunute, etc.
În calitate de exemplu a întreprinderii măsurilor de prevenire și combate-
re a infracțiunii de proxenetism și a fenomenului traficului de persoane de către
angajații Centrului pentru Combaterea Traficului de Fiinţe Umane pot servi urmă-
toarele cazuri: la data 24.01.2007, în urma informaţiei operative parvenite în CCTP
al MAI şi în urma măsurilor operative de investigare petrecute, în flagrant delict a
fost reţinută cet. V.C. domiciliată în or.Bender, care a îndemnat-o, a determinat-o
şi a înlesnit-o la practicarea prostituţiei pe cet. I. T., atragând în urma acesteia fo-
loase financiare în suma de 50 dolari SUA şi 300 lei moldovenești pentru prestarea
serviciilor sexuale clienţilor în sauna amplasată în mun.Chișinău. La 25.01.2007 pe
cazul dat a fost pornită cauza penală în baza alin.(1) art.220 Cod penal, iar bănuita
V. C. a fost reţinută în baza art.166 CPP 9. La 31.05.2007, în incinta liceului Vasile
Alecsandri din or. Ungheni, colaboratorii CCTP în comun cu angajaţii Misiunii
Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie au participat la Seminarul cu tematica
: ,,Mobilizarea feţelor bisericii la prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe uma-
ne”, în cadrul campaniei de prevenire şi informare a înaltelor feţe bisericeşti din
r-nul Ungheni privind fenomenul traficului de persoane şi migraţiei ilegale. Scopul
acestei companii de informare a fost creşterea nivelului de cunoştinţe al populaţiei
şi sensibilizarea societăţii referitor la consecinţele traficului de fiinţe umane şi mi-
graţiei ilegale10.
Principalul factor de risc pentru viața și sănătatea colaboratorilor de poliție
reprezintă activitatea organizațiilor criminale, ai căror membri deseori aplică forța
și folosesc armamentul pentru atingerea scopurilor criminale. Potrivit lectorului
universitar Ghinea N., organizațiile criminale au următoarele caracteristici: predis-
puse la crimă; structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale
care, printr-un set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri; dispuse să
folosească violenţa, intimidarea si corupţia pentru obţinerea de profituri si pentru
a controla teritorii, oameni și pieţe; capabile să-şi „spele “ produsele ilicite, pentru
a-și mări averile si pentru a se infiltra în economiile legale; capabile să se extindă în
noi activităţi, care anterior erau „curate”, și peste frontierele naţionale; deschise la
cooperarea cu alte grupuri criminale transnaţionale; capabile să se infiltreze în in-
stituţiile guvernamentale, inclusiv în vămi, poliţie, justiţie si chiar în parlamentele
naţionale; aflate permanent în căutarea unei acoperiri legale11.
9
Nota informativă privind informaţia Centrului pentru combaterea traficului de persoane în perioa-
da lunii ianuarie 2007//www. mai2.sites.sunartstudio.md.
10
Nota informativă privind informaţia Centrului pentru combaterea traficului de persoane în peri-
oada lunii mai 2007//www. mai2.sites.sunartstudio.md.
11
N. Chinea, „Formele de manifestare ale crimei organizate”, în Colecția de articole AIT-2009, 2009,
p.48.
În această ordine de idei, pe parcursul anului 2009, de către ofiţerii Centru-

lui pentru Combaterea Traficului de Fiinţe Umane, a fost documentată şi anihilată
activitatea infracţională a 18 grupuri criminale precum şi 40 filiere specializate,
dintre care: trafic de persoane - 9 ( 5 – Turcia, 1-Emiratele Arabe Unite, 1-Cipru,
1-Grecia,1- trafic intern); proxenetism – 7 (4 - Turcia, 2- Cipru, 1-Emiratele Arabe
Unit); scoaterea ilegală a copiilor din ţară - 6 (2-Italia,1-Franţa, 2-Grecia, 1- Portu-
galia) organizarea migraţiei ilegale – 18 (16-Italia, 1 - Franţa, 1- Slovenia)12.
Una dintre grupările criminale, care acţiona pe teritoriul Republicii Moldo-
va, României, Ucrainei, pe parcursul anilor 2001-2006, dirijând o amplă reţea de
trafic de fiinţe umane, trafic de copii şi proxenetism și fiind anihilată datorită mă-
surilor întreprinse de către angajații Ministerului Afacerilor Interne a fost gruparea
criminală condusă de către cet.Covali Alexandru – alias ,, Șalun”.
La 15 iulie 2010, de către Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a fost
pronunțată Decizia definitivă și irevocabilă, prin care membrii grupării criminale,
conduse de Covali Alexandru, au fost condamnaţi pentru comiterea infracțiunilor
de trafic de copii în scop de exploatare sexuală comercială în prostituţie, traficul
de fiinţe umane, proxenetismul, păstrare ilegală de arme şi muniţii, deţinerea şi
folosirea documentelor oficiale false de importanţă deosebită, au fost condamnaţi
la diferiţi termeni de închisoare 13.
În final, este de menționat că, structurile abilitate ale Ministerului Afaceri-
lor Interne al Republicii Moldova în unele cazuri întâmpină dificultăți în cadrul
prevenirii și contracărării prostituției și proxenetismul, ceea ce se datorirează
existenței grupărilor criminale, care controlează, supraveghează, favorizează prac-
ticarea prostituției și proxenetismului, oferind astfel protecția și sprijinul necesar
proxeneților și prostituatelor. Practicarea prostituției clandestine, adică în hoteluri,
saune, apartamente închiriate, este un alt obstacol, care deseori împiedică descope-
rirea persoanelor impilcate în practicarea prostituției și în organizarea practicării
acesteia.
12
Activitatea CCTP şi subdiviziunilor sale teritoriale în anul 2009//www.mai.md.
13
Serviciul de presă al Procuraturii Generale // www.procuratura.md
201 26-27 octombrie 2010
Nicolae PLOTEANU,
lector superior al Catedrei ştiinţe reale
EVALUAREA ŞI PREVENIREA RISCURILOR INFORMATICE

ÎN EXPLOATAREA SISTEMELOR INFORMATICE
Nowadays, the main risks in exploitation of computer systems are botnets and spyware programs,
that can take control over computers from distance. According to the statistics of security companies, botnet
networks contains millions of infected computers, and represents a problem for national economies and se-
curity forces of states.
Actualmente, Republica Moldova cu ajutorul comunităţii internaţionale

construieşte Societatea informaţională, lansînd proiecte informaţionale şi elabo-
rînd sisteme informatice, menite să informatizeze procesele din viaţa de toate zilele.
Societatea informaţională este o formă nouă a civilizaţiei umane, mult mai perfec-
tă, în care accesul egal şi universal la informaţie, în corelaţie cu o infrastructură
informaţională şi de comunicaţii dezvoltată, contribuie la o dezvoltare social-eco-
nomică durabilă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, la integrarea în Uniunea Europea-
nă. Practica internaţională demonstrează impactul pozitiv al infrastructurii infor-
maţionale şi de comunicaţii asupra dezvoltării societăţii contemporane, care constă
în diversificarea posibilităţilor de acces la informaţie şi la resursele informaţionale
publice în toate domeniile de activitate umană: guvernarea electronică, economia
electronică, comerţul electronic, învăţămîntul electronic, cultura electronică, me-
dicina electronică.
Construind societatea informaţională, omenirea a devenit tot mai depen-
dentă de Tehnologiile Informaţionale, care cu o deosebită amploare se dezvoltă
în ultimile decenii şi care şi-au adus aportul la multe aspecte din viaţa cotidiană.
Din păcate, paralel cu implementarea şi exploatarea sistemelor informatice pen-
tru a ajuta multe procedee actuale, în ciberspaţiu şi-au făcut apariţia şi elementele
negative, chiar criminale, care împiedică exploatarea sistemelor informatice şi a
reţelelor de computere globale conform predestinaţiei. Pentru prevenirea riscurilor
informatice şi minimizarea lor cît e posibil se fac cercetări şi se elaboreză planuri
privind securitatea informaţiilor pentru organizaţii şi ţări întregi. Voi încerca să
clasific în viziunea mea cele mai esenţiale riscuri informatice cotidiene cu care se
confruntă utilizatorii sistemelor informatice la moment şi care sunt metodele de
prevenire a acestor riscuri, deoarece suntem în etapa a treia a erei criminalităţii
informatice, cea criminală, care a început aproximativ în 2005. Principalele riscuri
informatice pot fi clasificate pe grupe după modul de efectuare a atacurilor infor-
matice şi principiul infectării şi acţiunilor.
În prima grupă a riscurilor informatice, cea mai periculoasă actualmente
se clasifică reţelele botnet, care sunt compuse dintr-un număr de servere gazde, de
pe care ruleză roboţii, adică programele autonome de dirijare cu alte computere in-
fectate. Aceste programe ce se autoinstaleză în computerele din reţele fac parte din
clasa programelor distructive numită „Cal Troian” sau pur şi simplu se definesc
„troieni” şi au drept scop “zombarea” computerelor, interconectate în reţele. După
infectarea computerului, autorul troianului poate accesa resursele informaţionale
de la computerul deja virusat sau poate prin intermediul acestuia să efectueze un
atac informaţional ascuns, fără ca stăpînul real al computerului să ştie de asta.
Care este totuşi interesul autorilor şi proprietarilor acestor botnet-uri ? Ca
exemplu, preţurile medii globale de arendă între hackeri a unui botnet cu viteza
de răspîndire a 1000 de mesaje nesolicitate (SPAM) costă aproximativ 2000 dolari
SUA pe lună sau ca exemplu deseori se întîlnesc pe Internet “comercianţi” cu date-
le deţinătorilor de carduri bancare.
Riscurile informatice generate de reţelele botnet. În primul rînd nu-i este atît
de uşor unui utilizator de rînd să depisteze prezenţa troienilor, care l-au conectat
deja la botnet. Anume în această situaţie cu computerul infectat se pot întîmpla
situaţii ciudate:
–– poate deveni ţinta unui atac informaţional, ulteriror fiind sustrase infor-
maţiile confidenţiale;
–– fiind dirijat din exterior, de stăpînul troianului (bot-ului), ce s-a autoinsta-
lat automat, poate deveni sursa unui atac asupra altui computer ţintă;
–– poate deveni sursa de expediere a mesajelor solicitate (SPAM);
–– poate efectua atacuri de tip fishing, prin simularea la monitoarele clienţi-
lor băncii a paginii WEB asemănătoare cu cea reală din timpul operaţiunilor ban-
care pentru sustragerea parolelor sau banilor;
–– poate deveni sursa de expediere a unor cereri către un server, care pot
genera refuzul de servicii sau blocarea completă a serviciilor acestui server (DoS -
atacuri);
–– stăpînul acestui computer poate fi tras la răspundere pentru nişte acţiuni
ilegale, ce în realitate nu le-a făcut, dar care au fost efectuate de stăpînul troianului
(bot-ului) din exterior.
Ca exemplu poate servi cazul botnet-ului „Mariposa”, care a fost observat
întâi în anul 2008 şi era constituit dintr-o reţea de aproximativ 13 milioane de
computere-zombi, infectate cu soft nociv şi controlate de la distanţă de creatorul
botnet-ului. Mariposa conţinea computere din jumătate dintre primele 1000 de fir-
me din ratingul revistei Fortune şi din 190 de ţări cu informaţii confidenţiale (date
despre carduri bancare ori despre conturi bancare) ale 800 de mii de persoane, care
au fost furate.1
Problema botnet-urilor este de cîţiva ani în viziunea conducătorilor celor
mai industrializate ţări ale lumii, care întreprind măsuri comune în prevenirea
acestor riscuri informatice, care prezintă un baraj real împotriva economiei digitale
globale. Ca exemplu poate fi agenda de lucru a Forumului Economic Mondial din
Dawos din ianuarie 2007, în care problema botnet-urilor a fost discutată alături de
1
Panda: Подробности ликвидации ботнета Mariposa, http://www.securitylab.ru/
search/=Mariposa&where=, 11.03.2010.
203 26-27 octombrie 2010
problemele războiului din Irak şi încălzirea globală, iar Vint Cerf, care a elaborat
concepţia protocoalelor TCP/IP pentru Internet este de părere că aproape ¼ din
toate computerile sunt componente ale reţelelor botnet.[1]
De asemenea botnet-ul poate fi creat cu ajutorul viruşilor informatici, ce
se răspîndesc automat şi preiau controlul absolut sau parţial asupra computerelor
infectate, care apoi pot fi utilizate pentru atacurile DoS (Distributed Denial of Ser-
vice – refuzul serviciului), expedierea mesajelor nesolicitate (SPAM), furtul paro-
lelor, modificarea datelor cardurilor bancare, fishing, ş.a. Drept confirmare poate
fi şi statistica recentă din iunie 2010 a celor mai distructive programe elaborată de
compania de securitate “Laboratorul Kaspersky” (Imaginea 1), după cum vedem
toţi sunt troieni.[2]

Imaginea 1. Topul celor 10 progra-
me distructive răspîndite prin poşta electro-
nică în august 2010.
Riscurile în exploatarea siste-

melor informatice sunt atît de mari
încît în apărarea produselor sale lup-
tă intens şi gigantul industriei soft-
ware Microsoft, care propune soluţii
pentru reanimarea acestor reţele de
botnet-uri. Recent, judecata din Virginia (SUA) a decis transmiterea dirijării asu-
pra 276 domene companiei Microsoft, care anterior formau nucleul botnetului
“Waledac”. [3]
Botnet-ul “Waledac” era utilizat pentru expedierea spam-ului la compute-
rile infectate cu un program troian. Apogeul botnetului a fost în 2009, cînd acesta
expedia peste 1,5 miliarde de mesaje spam zilnic. După preluarea controlului de
Microsoft, timp de 7 zile, la botnet au încercat să se adreseze 58 000 de computere,
care au încercat de 14,6 milioane ori să se conecteze la domenele dezactivate.
De asemenea, marile puteri ale lumii încearcă să reducă riscurile informatice
la minimum în guvernarea electronică contra fărădelegilor generate de hackeri. Ca
exemplu pentru celelalte state din lume poate fi proiectul naţional ce a luat start la
15 septembrie 2010 în Germania împotriva botnet-urilor, bugetul căruia iniţial se
estimează în jurul a 2,7 mln dolari SUA, dirijat de Ministerul de interne a Germa-
niei şi asigurarea tehnică fiind din partea Comisiei Federale de Securitate Informa-
ţională. Respectiv, din start este recunoscut faptul de către specialiştii ce dirijază
acest proiect că efectul acestui program va fi real numai în cazul dacă programul va
avea un caracter global.[4]
Unul din scopurile principale ale acestui proiect este excluderea Germaniei
din topul celor 10 ţări cu cele mai mari botnet-uri active şi securizarea mediului de
afaceri al companiilor şi cetăţenilor. Utilizatorii, computerele cărora vor fi infectate
şi vor fi parte componentă a reţelei botnet, vor fi anunţaţi prin E-mail sau telefon
şi vor primi o consultaţie despre primejdiile în care pot nimeri de pe un web-site
specializat, unde li se va recomanda acţiunile concrete ce trebuie să le execute. De

asemenea, se presupune ca computerele infectate să fie deconectate de la reţele
pînă la curăţirea computerului de programe malaţioase. Dacă utilizatorul nu se
va descurca singur şi toate metodele propuse pe WEB-sile-ul specializat n-o să
nimicească troienii infiltraţi, conform proiectului, compania provider, ce asigură
conexiunea la Internet, este obligată să vină în ajutor clienţilor săi. Desigur, toa-
te ajutoarele în lupta cu botnet-urile pentru utilizatori sunt gratuite. La iniţiativa
conducerii germane au aderat mai multe companii provider şi în caz de succes,
proiectul poate fi lărgit pînă în graniţele Uniunii Europene.
Sigur că proiectul dat este interpretat de unii şi ca încălcarea dreptului uni-
versal de acces la informaţie, deoarece deconectarea computerilor în cazul infec-
tării poate fi şi eronată. Este cunoscut faptul cînd utilitarele antivirus fac alarme
false la testarea computerului contra viruşilor informatici şi în al doilea rînd nu ştie
nimeni cît va dura această deconectare, fie ea falsă sau binevenită.
A doua poziţie în clasamentul programelor distructive o ocupă grupul spay-
ware – programele spioni, după principiul de comportare de asemenea troieni.
Spionii autonom se autoinstalează pe hardul computerului (HDD) în urma cone-
xiunii la Internet sau a suporţilor electronici de informaţii, deja infectaţi şi au drept
scop analiza şi selectarea informaţiilor după cheia indicată de autorul spionului
într-o anumită perioadă de timp finit, de obicei 35 – 60 zile. După analiza tuturor
fişierelor de pe hardul computerului utilizatorului, care nici măcar nu bănuieşte
nimic, spionul arhivează fişierele “interesante” într-un fişier criptat, pe care-l ex-
pediază stăpînului la următoarea conexiune Internet. Este practic imposibil de
demonstrat furtul de informaţii de către spionii electronici, deoarece decriptarea
fişierului arhiv cu informaţiile confidenţiale selectate este imposibilă. Toate firmele
de securitate ani întregi încearcă să facă lucrul ăsta.
Din păcate, viruşii spioni sunt de multe ori neglijaţi. Nici chiar programele
de dezinfectare nu sunt prea preocupate să-i ia în seamă şi să-i lichideze, motivul
principal fiind acela că ei nu au o acţiune distructivă directă. Totuşi, pagubele pot fi
uneori însemnate, nemaisocotind şi faptul că nimeni pe lumea aceasta nu şi-ar dori
să fie “controlat” în viaţa personală şi activitatea sa la serviciu. Un astfel de spion
poate sta mult timp într-un calculator, dacă nu este depistat la timp şi înlăturat de
un program serios de devirusare. Este un adevărat semnal de alarmă, pentru sim-
plul motiv că asemenea spioni electronici există şi pot pătrunde în viaţa noastră şi
pe această cale.[5]
Desigur, în acest domeniu se fac zi de zi investigaţiile respective, ridicînd la
iveală răufăcătorii. Programele spioni pot fi plasate în cîteva grupe după principiul
lor de acţiune şi felul de instalare:
1. Grupa Internet-spyware – sunt aplicaţiile care monitorizează calitatea,
capacitatea şi modul interconectării la reţea. Aceste aplicaţii selecteză informaţii
pentru companiile ce activează pe piaţa accesoriilor şi periferiilor computaţionale,
pentru elaborarea strategiilor pe viitor. Pe baza acestor date, pot fi modificate sau
introduse noi servicii de interconectare. La rîndul său, producătorii soft elaborează
gama de aplicaţii solicitate de utilizatori.
2. Grupa HDD-spyware – aplicaţiile, care selectează informaţii despre Hard
205 26-27 octombrie 2010
Drive Disk-ul utilizatorului şi o expediază proprietarilor acestor spyware pentru

analiza pieţei de HDD respective. De cele mai dese ori aceşti “spioni” efectuează
scanarea mapelor de pe HDD şi a registrului de sistem, cu scopul de a analiza
utilitarele de care se foloseşte utilizatorul. Paralel, sunt scanate mapele şi fişierele
cu informaţii private şi confidenţiale, care satisfac condiţia (după un cuvînt cheie
specific) de căutare.
3. Grupa Keylogger-spyware – aşa tip de aplicaţii-spioni de cele mai dese
ori au un scop bine determinat, calculatorul cu o anumită adresă definită, care nu
are nimic cu analiza pieţelor comerciale. După autoinstalare pe hard, keylogger-
spyware înmagazinează într-un fişier informaţii despre consecutivitatea de taste
apăsate de “utilizatorul-jertfă”. La o interconectare www fişierul cu informaţia se-
lectată de cîteva ore sau zile este expediată proprietarului spionului. Proprietarul
acestui spion poate face cunoştinţă cu conţinutul oricărui document, sau şi mai rău
– parolei. De cele mai dese ori, aceşti spioni aduc proprietarilor săi conturi şi parole
de conturi din documente financiare.
La mijlocul lunii martie 2005 a fost făcută o încercare de a săvîrşi cel mai
mare furt din lume: Yeron Bolondi a elaborat un spion keylogger-spyware şi se-
lectînd datele despre cardurile şi conturile clienţilor filialei engleze a băncii japone-
ze “Sumitomo Mitsui Bank”, împreună cu grupul de complici infractorii au încer-
cat să fure 220 milioane de lire sterline, fiind prinşi în flagrant de poliţia engleză în
timpul ridicării banilor.[6]
4. Grupa WWW-spyware – aplicaţii, scopul cărora este urmărirea activităţii
utilizatorilor în reţele, WWW-site-urile vizitate, gusturile şi genurile de informa-
ţii solicitate, cumpărăturile efectuate prin card, informaţia introdusă în anchetele
pentru procurare (conturi şi parole) în E-mail magazin. Din această grupă fac parte
şi aplicaţiile care selectează informaţii despre anumite persoane prin reţele, avînd
la îndemînă careva parametri-cheie. Fiind rezidente, unele aplicaţii a acestei grupe
nu permit lansarea la computerul utilizatorului unor anumite WWW-site-uri.
5. Grupa E-mail-spyware - aplicaţii, care au drept scop furnizarea adrese-
lor e-mail proprietarilor, care apoi pot fi chiar şi comercializate. Prin intermediul
acestor adrese, utilizatorii “pot primi” informaţie publicitară nesolicitată sau un şir
de banere publicitare. Spionii din această grupă sunt principalii agenţi ai SPAM-
ului, adică informaţii publicitare, aruncate în cutiile utilizatorilor contrar voinţei
lor, ceea ce provoacă uneori la utilizatori chiar şi stres.
6. Grupa Cookie-spayware - aceste aplicaţii spioni niciodată nu se autoin-
stalează pe HDD-ul utilizatorului, ele doar înregistrează porţiuni de informaţii pe
diferite harduri despre utilizatori.
La combinarea acestor informaţii
de pe mai multe HDD-uri, se ob-
ţine o informaţie mai amplă despre
utilizatori.
Imaginea 2. Amploarea spionilor din gru-

pa keylogger-spyware conform iDefense.
La mijlocul anului 2006 reprezentanţii de la www.webroot.com, companie

specializată în securitatea informaţională, au constatat că 89 % (9 computere din
10) din personaliere de pe glob sunt infectate în mediu cu 30 programe spioni.[7]
În concluzie, putem confirma faptul că cele mai mari riscuri informatice şi
probleme de confidenţialitate le creează cei mai periculoşi spioni-reprezentanţi ai
grupului keylogger-spyware, numărul cărora creşte cel mai mult an de an, ceea ce
ne confirmă şi datele companiei de securitate iDefense (imaginea 2).
Riscul este un element definitoriu în exploatarea sistemelor informatice, de-
oarece nu se poate spune că s-a găsit un algoritm universal în exploatarea sisteme-
lor informatice, capabil sa elimine în totalitate. Numai respectarea unor reguli de
bază în ceea ce priveşte securitatea va conduce la diminuarea riscurilor şi folosirea
optimă a sistemelor informatice. De asemenea, nu reprezintă o surpriză faptul că
riscul capătă diferite forme. În zona securităţii sistemelor informatice ameninţările
includ:
–– angajaţi nemulţumiţi;
–– foşti angajaţi concediaţi;
–– parole cu o duritate foarte slabă;
–– aplicaţii de instant messaging folosite şi lăsate deschise;
–– instrumente de hacking din ce în ce mai puternice şi accesibile pe scară
largă, mai ales tinerilor.
Prevenire a riscurilor informatice. Pentru prevenirea sigură a riscurilor in-
formatice în exploatarea fără incidente a sistemelor informatice, în primul rînd este
necesar elaborarea în cadrul organizaţiilor a unui plan de securitate informaţiona-
lă, care cu stricteţe trebuie să fie îndeplinit de toţi colaboratorii. Fiecare colaborator
în parte va fi nevoit să respecte condiţiile regulamentului intern şi să ţină cont de
unele recomandări comune în exploatarea computerelor şi reţelelor:
1. Instalarea celor mai vestite produse antivirus ale companiilor de securita-
te, ce permit algoritmi şi metode performante de testare în timp real al compute-
relor contra viruşilor;
2. Reînnoirea tuturor path-urilor sistemelor de operare apărute pe web-si-
teurile producătorilor, care vor înlătura breşelele şi vulnerabilităţile depistate în
urma atacurilor informatice;
3. Utilizarea certificatelor digitale în scopul protecţiei informaţiilor confi-
denţiale;
4. Nu instalaţi şi nu descărcaţi aplicaţii suspecte din boxa poştală, acestea pot
face probleme serioase pentru tot colectivul şi computerul personal;
5. Instalarea unor utilitare antivirus la un preţ foarte redus şi suspect de ase-
menea poate fi o cale de infectare a computerului Dvs., deoarece este cunoscut fap-
tul că comerţul cu utilitare antivirus false ocupă o poziţie de frunte pe Internet.
6. Pentru depistarea troienilor (bot-urilor), în caz dacă computerul Dvs. a
fost infectat şi este parte a botnetului atrageţi atenţia pentru a observa:
–– existenţa unor aplicaţii, care foarte des încearcă se se conecteze la Internet,
fără acordul Dvs.;
–– creşterea exagerată a volumului traficului Internet, pe cînd Dvs. v-aţi in-
terconectat la minim;
207 26-27 octombrie 2010
–– apariţia în sistemul computaţional a unor procese mascate, dirijate din

exterior .
7. Cît de serios n-ar fi sistemul de securitate la sistemul informatic ce-l ex-
ploataţi, este necesar să vă asiguraţi cu o copie de rezervă a acestui sistem ;
8. Studiile în domeniul SI arată că în medie 90% din breşele de securitate
identificate nu sunt datorate problemelor tehnologice, ci instalării şi configurării
necorespunzătoare sau datorită nerespectării unor proceduri de utilizare şi admi-
nistrare a sistemului;
9. Configuraţi adecvat sistemele de securitate (firewall, antivirus, detectarea
de spioni);
10. Elaboraţi reguli de bază legate de securitatea sistemelor informatice, care
este necesar să fie respectate de către toţi membrii utilizatori ai sistemului infor-
matic.
Bibliografie:
1. Более 150 миллионов компьютеров участвуют в ботнет сетях, www.securi-
tylab.ru/news/290127.php, 28 01. 2007.
2. Мария Наместникова, Вредоносные программы в почте в августе 2010
года, http://www.securelist.com/ru/analysis/, 10.09.2010.
3. Microsoft получила управление над ботнетом Waledac, http://www.securi-
tylab.ru/news/397528.php, 09.09.2010
4. Юлия Левашова, Запускается программа по борьбе с ботнетами, www.cri-
me-research.ru/news/, 08.09.2010.
5. N. Ploteanu, Securitatea informaţională, p. 75, “Elena VI”, Chişinău, 2008.
Eduard PUI,
şef al Catedrei pregătire fizică şi de luptă
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, conferenţiar universitar
Vitalie STRUNGARU,
CADRUL LEGAL DE APLICARE A FORŢEI FIZICE
Situaţii generale de folosire a forţei sunt multiple, practic nu există sarcină de

serviciu care să nu presupună şi eventualitatea folosirii forţei chiar dacã legea nu
prevede în mod expres.
Colaboratorul MAI trebuie sã fie pregătit de a folosi forţa când aceasta se
impune. Singurele situaţii în care nu se poate utiliza forţa sunt doar cele prevăzute
în mod clar de lege (cercetare abuzivă, tortură).
Având în vedere criteriul scopului imediat urmãrit prin utilizarea forţei în
activitatea curentă, se disting următoarele situaţii:
–– restabilirea ordinii şi liniştii publice;
–– executarea unor măsuri poliţieneşti;
–– protecţia persoanelor şi a bunurilor;
–– reţinerea infractorilor;
–– acordarea de sprijin persoanelor cu funcţii ce implicã exerciţiul autorităţii
–– publice;
–– autoprotecţie.
În această privinţă, deviza de bază este, fără îndoială, următoarea –inteligen-
ţa trebuie să primeze asupra forţei pentru atingerea scopului apărării. De aceea, tre-
buie ales întotdeauna mijlocul de acţiune mai simplu şi eficace, pentru care există
reacţii adecvate de utilizare promptă, evitîndu-se, pe cît posibil, folosirea forţei.1
Totuşi, dacă măsurile întreprinse (ex. atragerea atenţiei, chemarea la ordin,
somaţia etc.) nu duc la rezultatul scondat, se va proceda, cu toată fermitatea, la apli-
carea forţei, la mobilizarea persoanei turbulente agresive prin folosirea procedeelor
de autoapărare şi a mijloacelor din dotare. În ce priveşte folosirea armei de foc,
trebuie respectate cu stricteţe condiţiile, cazurile, limitările şi interdicţiile stabilite
1
M. Bîrgău, Gr. Beşleaga, Pregătirea profesională în organele de poliţie, Chişinău, 2002, pag. 170-171.
209 26-27 octombrie 2010
în materie de Lege cu privire la poliţie nr.416-XII/1990.2 Îndeosebi observăm în

articolul 15 ce prevede aplicarea forţei fizice, adică colaboratorii poliţiei aplică forţa
fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru
înfrîngerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigu-
ră îndeplinirea obligaţiilor ce le revin.
Deoarece aspectul pe care-l subliniem este cel al confruntării dintre omul
care apără ordinea publică şi cel care o încalcă, este util să precizăm câteva norme
de principiu în folosirea forţei şi anume:
–– constrîngerea fizică nu trebuie considerată un scop în sine, ci un mijloc
prin care autoritatea statului reprezentată de organul de poliţie îşi realizează, în caz
de împotrivire, voinţă sau hotărîrea;
–– aplicarea forţei sau constrîngerii fizice trebuie să fie efectuată numai în
cazul unei nevoi evidente, când nu există o altă modalitate pentru restabilirea or-
dinii;
–– înainte de aplicarea constrîngerii fizice este necesar să fie efectuată, când
există timpul material necesar, o ultimă somaţie şi avertizarea cu privire la apli-
carea forţei (dacă se impune folosirea armei de foc, se vor respecta prevederile cu
privire la somaţia legală);
–– de fiecare dată trebuie să se apeleze la mijlocul de constrîngere cel mai
uşor şi simplu , dar eficient, penrtu a determina încetarea acţiunii perturbătoare;
–– măsura forţei trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu tăria şi forma
rezistenţei, aceasta cerînd din partea poliţistului, subliniem din nou , mult calm şi
stăpănire de sine;
–– trebuie să se acţionaze astfel încât persoanei (persoanelor) care se con-
fruntă cu ofiţerii (subofiţerii) de poliţie, pe cât posibil sau nu i se cauzeze vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă aceasta poate fi realizată fără compromite
îndeplinarea atribuţiilor de serviciu;
–– pe cît permite situaţia, colaboratorul trebuie să întreprindă măsuri nece-
sare pentru aş documenta legalităţile intervenţiei (fixarea martorilor, înregistrări
video şi foto etc.), în vederea asigurării unor ulterioare cercetări;
–– se recomandă, ca intervenţiile de acest gen să fie efectuate în cadrul unor
echipe (2 – 3 colaboratori de poliţie).
Este necesar, de asemenea, să se evite, la minimum posibil folosirea forţei în
cazul apropierii mulţimii sau în alte împrejurări speciale care pot determina riposte
şi comentarii nefavorabile la adresa organului de stat.
2
Legea Republicii Moldova nr.416-XII din 18 decembrie 1990 cu privire la poliţie, titlul IV, art 15,
(“Moldova Suverană” nr. 22-23 din 30 ianuarie 1991; Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului
R.S.S. Moldova, 1990, nr. 12; republicată în Mon. Of. nr. 17-19al RM din 31 ianuarie 2002, pag. 4); Le-
gea Republicii Moldova nr. 806 – XII din 12 decembrie1991 „Cu privire la trupele de carabi-
nieri”, cu modificări sub nr. 74-XVI din 12 mai 2005, Cap. IV, Folosirea mijloacelor speciale
şi a armei de foc, art. 14 Folosirea mijloacelor speciale, lit. b) - la curmarea tulburărilor de masă
şi încălcării în grup a ordinii publice; Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova adoptă hotărîrea
nr. 1275-XII din 15 februarie 1993 „ Cu privire la aprobarea mijloacelor speciale şi a regulilor de apli-
care a acestora de către colaboratorii organelor de interne şi militarilor trupelor de carabinieri”.
Prin aceste ordine se reglementeazã intervenţia poliţiei în cazul manifestărilor

violente de grup, ce duc la tulburarea gravă a ordinii şi liniştii publice. Pentru cele
care conduc la tulburarea ordinii şi liniştii publice, intervenţia nu e reglementatã
de o metodologie anume, ea se realizează după o procedură consacrată de practica
pozitivă a unităţilor de poliţie în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare
şi ale unor principale acte normative cu caracter intern, şi anume:
În vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu şi cu precădere pentru depăşi-
rea unor situaţii critice, poliţistul foloseşte forţa fizică.
Situaţiile generale de utilizare a forţei au fost cristalizate exclusiv din analiza
dispoziţiilor legale în vigoare care stabilesc atribuţiile şi competenţele poliţiei, a
drepturilor şi obligaţiilor poliţiştilor în rezolvarea acestora, precum şi a practicii
unităţilor de poliţie.
Principiul folosirii forţei pentru restabilirea ordinii publice se aplică numai
cînd celelalte mijloace legale pentru menţinerea ordinii au fost epuizate şi cînd sunt
puse în pericol grav ordinea publică şi instituţiile democratice ale statului. Codul de
conduită al poliţistului, adoptat de Adunarea generală a O.N.U.3 prevede că poliţiş-
tii pot folosi forţa numai cînd acest lucru este strict necesar şi în măsura în care este
cerută de situaţie pentru îndeplinirea datoriei. Atunci cînd se foloseşte forţa trebuie
să fie respectate următoarele reguli, prevăzute de acest document:
–– folosirea forţei pentru restabilirea ordinii publice se face la comanda co-
mantamentului superior şi numai după aprobarea scrisă dată de către conducăto-
rul organului afacerilor interne;
–– folosirea forţei trebuie făcută în mod excepţional cînd celelalte mijloace
legale nu au dat rezultate;
–– folosirea forţei să se facă proporţional cu intensitatea şi gravitatea atacului;
–– folosirea forţei să se facă gradual şi numai după ce s-au executat somaţiile
şi avertizarea legală, urmate de semnale sonore şi luminoase;
–– încetarea folosirii forţei, dacă aceasta nu se mai impune şi ordinea publică
a fost restabilită.
Astfel, apreciem că pregătirea poliţiştilor în domeniul prevenirii forţei trebu-
ie să se axeze pe următoarele coordonate:
–– identificarea şi însuşirea cadrului legislativ intern şi internaţional care re-
glementează folosirea forţei;
–– analiza cazurilor reprezentative de folosire a forţei din practica unităţilor
şi subunităţilor de poliţie;
–– identificarea situaţiilor generale ce pot necesita folosirea forţei;
–– formularea şi însuşirea principiilor generale ce trebuie să stea la baza fo-
losirii forţei;
–– conceperea principalelor modalităţi de intervenţie;
–– dezvoltarea capacităţii de adaptare corectã la situaţii noi, neprevăzute, a
principiilor generale, a experienţei acumulate din cazurile cu care s-a confruntat
personalul ori din practica organelor de poliţie;
–– dezvoltarea condiţiei fizice, a deprinderilor de autoapărare şi mânuirea
3
Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat prin Rezoluţia. Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite nr. 34/169 din 17 decembrie 1979.
211 26-27 octombrie 2010
tehnicii din dotare.

Toate acestea pot fi realizate prin pregătirea juridicã de specialitate, în dome-
niul tacticii poliţieneşti, pregătirea fizică şi pregătirea militară.4
Poliţistul va folosi forţa fizică şi tehnicile de autoapărare numai în situaţii
în care apreciază că este absolut necesar. Acesta poate utiliza tehnica de aplicare a
procedeelor din compartimentul lupta corp la corp de la cele mai simple prize de
fixare şi imobilizare, până la secerări şi aruncări.
În concluzie, apreciem că poliţistul trebuie să însuşeascã principiile de bază
ale activităţii în acest domeniu, iar din experienţa personală ori a altor colegi să
capete capacitatea de a evalua corect şi rapid orice situaţie concretă în care se află la
un moment dat şi, raportându-se la toate aceste repere, să găsească şi să adopte cu
uşurinţă cea mai bună soluţie de rezolvare a problemei cu care se confruntă.
4
Marina Roman, Programul de prevenire şi gestionare a conflictelor la nivelul comunităţilor
multiculturale. Cadrul normativ de reglementare a intervenţiei poliţiei în caz de conflict, Bu-
cureşti, 2008, p. 111-113.
Victoria ROTARI,
lector metodist al Catedrei ştiinţe socioumane
SUICIDUL POLIŢIŞTILOR CA REZULTAT AL RISCURILOR

ŞI STERSURILOR PSIHOLOGICE
Dacă ar fi sa definim notiunea de sinucidere, am putea delimita acest concept

astfel: Sinuciderea este orice caz de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-
un act pozitiv sau negativ savarsit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce
rezultat va produce» . Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai
doreşte sa trăiască.
Există mai multe concepţii, conform cărora «suicidul constituie prin ea în-
săşi o nebunie speciala» sau că «sinuciderea ar fi un episod al uneia sau mai multor
forme de nebunie, neintalnindu-se la subiecţii cu spiritul sanatos».
Landsberg sustine că sinuciderea ca fapt moral există iar prezenţa acestuia se
face simţita destul de puternic.Aceasta se întampla deoarece suicidul are loc ca fapt
divers şi cotidian în lume.Oriunde în presă scrisă sau vorbită se precizează foar-
te des cazuri de suicid.In cadrul acestui fenomen se remarca vizibil un argument
impotriva sinucigasilor, argument ce vine îndeosebi din partea marii majorităţi a
oamenilor.Ei judecă actul ca pe unul de laşitate în faţa greutaţilor vieţii.
Cu siguranţă că există mai multe persoane care nu se omoa-
ră pentru că sunt prea laşe pentru a o face decât oameni care se omoa-
ra din laşitate» .Aceasta nu înseamnă însă că Landsberg susţine sinucide-
rea ca act de eroism, sau că legitimează sinuciderea pentru un scop nobil.
El doar arată că actul suicidului nu apare doar ca act de laşitate cum este etichetat
în cele mai multe cazuri ci poate surveni în urma unor cauze diverse.Cu privire
la implicatia morala a sinuciderii discuţia se pune la nivelul libertăţii omului şi a
intelegerii sale .
Evaluarea riscurilor profesionale constituie una dintre principalele pârghii
de progres.Prioritate în lista situaţiilor producătoare de risc în activitatea orga-
nelor de drept o deţine interrelaţionarea cu persoanele din procesul penal, care
poate conţine, chiar, grad de periculozitate. Depistarea în flagrant al răufăcătorilor,
contactul direct cu infractorii (deosebiţi de gravi, recidivişti), aplicarea armei de
foc implică responsabilitate asupra vieţii omului şi trăire emoţională reprezintă un
factori de risc. Organele de drept sunt supuse riscului şi în cazurile de desfăşurare a
lucrului de descoperire a grupelor criminale. Complexitatea infracţiunii condiţio-
nează acţiuni psihointelectuale şi dinamice de investigaţie, declanşând mecanismul
stresogen, prin exteriorizarea oboselii, nervozităţii, fumatul, anxietate, incapacităţii
de a concentra atenţia, a memora evenimentele, scăderea randamentului de lucru,
comportamente ce periclitează activitatea poliţienească.Prin urmare la fel putem
213 26-27 octombrie 2010
sublinia un factor de risc.

Cercetările arată că principalele cauze care determină suicidul în rândul mi-
norilor şi al maturilor sunt eşecurile sentimentale şi singurătatea, urmate de ima-
turitate. Datele culese la nivel naţional relevă şi faptul că 30 la sută dintre minori şi
33 la sută dintre tineri îşi iau informaţii despre suicid din mass-media şi de aceea ar
trebui ca presa să ţină cont de recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi
să evite furnizarea detaliilor despre metode de suicid.Suicidul este o problema soci-
ala gravă, reprezentînd o cauză importantă de mortalitate generală. La adolescenţi
şi tineri (intre 15 si 24 ani), sinuciderea constituie a treia cauză a mortalităţii (prima
fiind accidentele rutiere). Numarul deceselor prin suicid este de patru ori mai mare
în cazul barbaţilor decît în cel al femeilor.
Factorii de risc pentru gandurile de sinucidere variaza în functie de vîrstă,
sexul şi comunitatea etnica şi apar deseori în asociaţie. In peste 90% din cazurile de
sinucidere, persoanele sufereau de depresie sau de alte afecţiuni psihice şi tulburari
emoţionale. Evenimentele traumatice sau tragice, asociate cu alţi factori de risc,
precum starile de depresie pot conduce la sinucidere, dar gandurile suicidare nu
pot fi considerate drept un raspuns normal la stres.
Alti factori de risc se refera la tentativele anterioare de sinucidere, anteceden-
te familiale de boli mintale sau de dependenta de substante toxice, antecedentele
familiale de sinucidere, violenta domestica, abuzul sexual, pastrarea armelor de foc
în casa, încarcerarea si expunerea la conduita suicidara a altor persoane.
Numarul sinuciderilor creşte tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile
Durkheim menţiona că, în a doua jumatate a secolului al XlX-lea, numarul sinuci-
derilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, în functie de ţară. Dupa Durkheim, radacinile
sinuciderii nu sunt în dificultăţile de viaţă. Oamenii îşi pun capăt zilelor pentru ca
ei nu ştiu unde se opresc necesităţile lor şi care este scopul activităţii lor. Numarul
mare de sinucideri este un semn al unei nenorociri morale.
Din cele expuse putem spune că în consecinţă , a opri creşterea omorurilor
benevole nu constă numai în a uşura viaţa oamenilor. Personal cred că motivele
cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slăbirea relaţiilor sociale, de a
decăderea morală ,destrămarea colectivismului,este necesar de a favorizarea dez-
voltării autoaprecierii de sine şi a celorlţi, subliind astfel rolul acesteia în evitarea
situaţiilor de suicid. Iar motivele atribuite de obicei sinuciderii (sărăcia, patologia
psihica, gelozia, beţia, suferinţele trupesti etc.) nu sunt cele reale..
Cauzele sinuciderii pot fi:
–– abuzul de alcool si alcoolismul;
–– tulburare afectiva bipolara;
–– psihoza maniaco-depresiva;
–– depresia;
–– abuzul de substante toxice;
–– sindromul de stres posttraumatic;
–– schizofrenie;
–– depresia sezoniera .
Alte cauze ale sinuciderii:
–– tulburare de personalitate borderline;
–– tulburari de comportament;
–– boli cronice sau in stadii terminale;
–– tulburare distimica;
–– unele medicamente;
–– abuz fizic sau emotional;
–– abuz sexual;
–– evenimente traumatice sau tragice.
Complexitatea infracţiunii condiţionează acţiuni psihointelectuale şi dina-
mice de investigaţie, declanşând mecanismul stresogen, prin exteriorizarea obose-
lii, nervozităţii, consumului abuziv de tutun, anxietate, incapacităţii de a concentra
atenţia, a memora evenimentele, scăderea randamentului de lucru, comportamen-
te ce periclitează activitatea poliţienească.
Practica activităţii poliţieneşti a demonstrat că expunerea repetată la eveni-
mentele stresante şi succedarea frecventă a schimbărilor psihologice şi fiziologi-
ce care însoţesc stresul aduc cu sine uzura sistemului psihologic şi apariţia stării
depresive. În starea de depresie poliţistul tinde să fie preocupat doar de propriile
probleme şi poate deveni iritabil. Totodată persoanele exprimă teamă persistentă,
tensiune psihologică, dificultăţii de vorbire, atitudini pesimiste iradiante, lipsă de
iniţiativă, insomnie ceea ce-i împiedică executarea serviciului de menţinere a ordi-
nii şi liniştii publice .
În momentul în care persoanele se confruntă cu un eveniment stresant,
de obicei încep să facă eforturi pentru a depăşi acel eveniment: eforturi pentru
rezonarea problemelor şi eforturi în vederea restabilirii echilibrului emoţional. De
asemenea se recomandă şi alte strategii atât pentru prevenirea stării stresogene, cât
şi depăşirea ei. Dincolo de eforturile lor nu trebuie cu totul neglijate remediile me-
dicamentoase de atenuare a stresului. Dar să nu uităm că multe dintre tranchilizan-
tele, autidepresivele, calmantele şi alte produse farmaceutice, propuse ca mijloace
de luptă contra stărilor depresive şi stresogene au început să piardă din teren.
Depăşirea stării stresogene implică mai întâi de toate crearea unei liste de
factori posibili stresogeni posibili. Persoana trebuie să fie obiectivă şi cinstită, de-
oarece un factor omis poate împiedica depăşirea cu succes a stării. Pasul următor
constă în aplicarea unei sau mai multe metode psihofizice de depăşire a stresului.
Se pot oferi o serie de metode eficiente de tratare a stării stresogene aplicate
de către poliţişti.Şi anume:
–– consultarea specialistului psiholog;
–– analiza şi conştientizarea factorilor stresogeni;
–– practicarea exerciţiilor sportive;
–– comunicarea despre starea psihofiziologică cu o persoană apropiată;
–– practicarea relaxării fizice şi psihologice;
Una din stările emoţionale însoţite de schimbări psihologice, biochimice şi
comportamentale destinate reducerii sau adaptării la noi condiţii de viaţă, fie prin
manipularea situaţiei, fie prin reducere şi aplanare a efectelor este stresul. Stresul
este o problemă generală nu numai pentru că produce neplăceri de ordin emo-
ţional şi disfuncţii psihologice, dar şi pentru că, în timp, poate deveni baza unei
boli. Influenţa stării stresogene asupra persoanelor se evidenţiază prin simptomele
215 26-27 octombrie 2010
fizice, emoţionale, comportamentale. Experienţa umană a sesizat o gamă largă de

simptome: cefalee, uscarea cavităţii bucale, majorarea tensiunii arterială, crampe
stomacale, insomnie, oboseală cronică, accelerarea ritmului cardiac, iritabilitate,
anxietate, agresivitate inexplicabilă, idei de sinucidere, abuz de tutun, alcool etc.
Evenimentele şi factorii stresanţi întrerup cursul normal al activităţii poliţieneşti.
În momentul în care persoanele se confruntă cu anumită situaţie de risc, de
obicei încep să facă eforturi pentru a depăşi acel eveniment: eforturi pentru rezona-
rea problemelor şi eforturi în vederea restabilirii echilibrului emoţional. Din acest
motiv şi sunt propuse aşa numitele modalităţi de evaluare a riscurilor.
Evaluarea ca proces necesită conţinerea, în principal, a caracterului formativ
şi se poate realiza, în funcţie de tipul de activitate, prin: discuţii, chestionare, foi de
lucru, fişe de observaţii, aprecierea lucrărilor realizate, programe activităţi etc.
Exemple de programe-activităţi.
1. „Podul” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvol-
tare a abilităţilor emoţionale şi sociale.
Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilităţile prin care se poate face
faţă stresului.
Puncte de discuţie:
–– Ce putem face ca să nu se dărâme podul(delimitarea problemelor,obstacolor
întîlnite)?
–– Cum aţi stabilit care factori sunt mai importanţi, mai „grei” decât alţii?
–– Pe cine afectează mai mult factorii enumeraţi ?
–– Cum reacţionează de obicei genul femenin, respectiv genul masculin pen-
tru a face faţă acestor situaţii?
–– De ce genul femenin îşi exprimă mai des emoţiile verbal?
Aşa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu, şi organismul
uman este construit ca săfacă faţă stresului. Pentru a păstra podul, poţi controla/
reduce traficul greu. Cu problemele care apar la oameni nu putem face asta de
multe ori. De aceea e important să învăţăm mai degrabă cum sa consolidăm podul,
să-l facem mai puternic.
2. „Exprimarea emoţiilor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui pro-
gram de dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale.
Scop: Să analizeze rolul stereotipurilor de gen în exprimarea verbală a emo-
ţiilor. În cadrul acestei activităţi va fi analizată relaţia dintre normele de gen şi
sănătatea emoţională.
3. „Cui pot cere ajutor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui pro-
gram de dezvoltare a abilităţilor de coping.
Scop: Învăţarea unor acţiuni concrete pe care persoana este bine să le facă
atunci când se confruntă cu probleme.
Puncte de discuţie: Discuţii, pentru fiecare situaţie, care sunt persoanele la
care pot apela pentru ajutor.
4. „Vreme ploioasă” .
Scop: Înţelegerea modului în care abilităţile pe care ni le dezvoltăm pot re-
prezenta mecanisme de a face faţă problemelor cu care ne confruntăm.
5. „Inventarul abilităţilor” - Se recomandă să se realizeze în cadrul unui pro-
gram de dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale, dezvoltare a abilităţilor de

coping.
Scop: Să conştientizeze abilităţile de a face faţă la situaţii dificile.
Puncte de discuţie:
–– Care sunt comportamentele de risc mai frecvente la bărbaţi/ femei?
–– Ce observăm în privinţa încrederii în sine la femei/ bărbaţi ? Există dife-
renţe?
–– Dar în privinţa altor abilităţi necesare în viaţă ?
6. „Asumarea riscului”- Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program
de dezvoltare a abilităţilor de estimare a riscului.
Scop: Să identifice riscuri pe care şi le asumă şi consecinţele riscurilor asu-
mate.
O metodă avansată de cuantificare a riscurilor constituie simulările. Simularea
utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performanţele sau comporta-
mentul.
În concluzie putem menţiona că situaţiile de risc influenţează asupra ac-
tivităţii organelor de drept prin creare de disconfort psihologic şi fizic. Şi însăşi
problema suicidului reprezintă o problemă morală, fie ea acceptată sau nu, va sta
întotdeauna sub incidenta eticii.Sentimentul moral fie el convenţional sau natural,
nu va putea fi scos în afara problemei.Chiar dacă va fi un sentiment în favoarea sau
împotriva suicidului, el va viza problema morală a acestuia : dacă se acceptă suici-
dul în sensul existenţialist, atunci ea capătă o valoare morală ; dacă se condamnă
suicidul se condamnă pentru că e imoral, însă tot în urma unei judecăţi morale
s-a luat decizia.Problema moralităţii faptei cărorva persoane săvîrşite prin suicid,
rămîne din păcate a fi judecată de ceilalţi.E nevoie de implimentarea strategiilor
de prevenire, diminuare şi depăşire a lor, fapt ca va asigura stabilitate emoţională,
climat psihosocial pozitiv şi randament eficient în activitatea ce o manifestă.
Bibliografie:
1. Al. Darabont, Ştefan Pece, Protecţia muncii, Bucureşti, 1998.
2. C. Cucoş, Pedagogie, Polirom, 2000.
3. E. Cristea, Dicţionar de pedagogie, EDP.
4. Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1997.
5. A. Baban, D. Petrovai, Consiliere şi orientare. Ghidul profesorului, Bucureşti,
2002.
6. V. Balaban, Curs de consiliere, 1998.
217 26-27 octombrie 2010
Nicolae SANDU,
lector al Catedrei drept public, master în drept
ACTIVITATEA DE OCROTIRE A NORMELOR DE DREPT ŞI RISCURILE PROFESIONALE

LA CARE SUNT EXPUSE PERSOANELE CE O ÎNFĂPTUIESC
Existenţa fiecărei societăţi organizate pe bază de stat nu este posibilă fără o

anumită coordonare a relaţiilor şi legăturilor sociale care se manifestă încadrul ei.
Reglementarea şi ordinea constituie o formă de coordonare socială a modului de
producţie şi, totodată, a emancipării acestuia de cazurile arbitrare şi de dezordine.
În general, toate genurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau
altul, normării, în sensul că ele nu se pot desfăşura neorganizat, în afara unei anu-
mite ordini sociale. În lipsa ordinii, în cazul dezordinii ne referim la o ieşire din
standarde de manifestare, la abatere de la regularităţi. Pentru evitarea acestor stări
de lucruri, e nevoie de normare, adică de stabilirea unor reguli care organizează
acţiunea umană. Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin ela-
borarea unui ansamblu de reguli, prescripţii, constrangeri, obligaţii, drepturi şi în-
datoriri de natură morală, religioasă, juridică. Prin reglementarea conduitei tuturor
subiectelor se atinge ordinea.
Problema ordinii, în general, şi a ordinii juridice, în special, e o problem
complexă, care mai continuă să genereze diverse opinii. Complexitatea problemei
derivă şi din faptul că, în condiţiile actuale, organizarea vieţii sociale capătă un
caracter calitativ nou, iar aceasta pune în prim-plan problema instituirii ordinii de
drept în Republica Moldova.
Respectarea drepturilor în ambele sensuri(drept obiectiv şi drept subiectiv)
este asigurată de exigenţele forţei publice. Fără garantarea forţei publice, a con-
strângerii statale, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea în raport cu alte
modalităţi de reglementare socială. Statul asigură organele, mecanismele, proce-
durile cu ajutorul cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă
normele juridice[1, p. 167].
Statul, după edictarea normelor juridice, întreprinde măsuri active şi diverse
prin sistemul său de organe în vederea traducerii în viaţă a acestor norme, acro-
tindu-le, prin aplicare la nevoie a forţei de constrângere. Astfel o funcţie internă a
statului se realizează prin activitatea de ocrotire a normelor de drept, exercitată de
tot mecanismul acesteia, iar în mod special şi principal de către organe create în
acest scop. Activitatea de ocrotire a dreptului nu este exercitată numai de către or-
ganele statului, societatea recurgând şi la formarea altor organe publice, contribu-
ind la, lărgirea formelor de realizare a acesteia. Activitatea de ocrotire a dreptului se
realizează prin diverse forme de către organele de stat şi unele organizaţii obşteşti
care se deosebesc prin caracterul şi mijloacele lor de reacţionare în cazul comite-

rii ilegalităţilor şi prin efectele juridice ale acestora, prin procedurile prevăzute de
lege în procesul restabilirii a ordinii de drept. Activitatea de ocrotire a dreptului
se realizează prin următoarele forme: justiţie, activitatea procurorului în procesul
înfăptuirii justiţiei, activitatea Ministerului justiţiei de executare a hotărârilor ju-
decătoreşti, jurisdicţie constituţională, activitatea organelor Ministerului afacerilor
interne de menţinere a ordinii publice, activitatea de asigurare a securităţii statului,
activitatea avocaţială, activitatea notarială, activitatea avocaţilor parlamentari, acti-
vitatea particulară de detectiv şi de pază. [2, p. 23-24].
Fiecare dintre funcţionarii acestor structuri sunt expuşi, practic, zilnic anu-
mitor riscuri, riscuri care rees din specificul activităţii pe care o desfăşoară, acesta,
riscul, este un partener normal şi de nedespărţit al oricărei activităţi având efecte
directe şi puternice asupra rezultatelor activităţii respective. Orice activitate are un
anumit grad de risc. În fiecare zi structura organizatorică din care facem parte este
abordată direct sau indirect de diverse riscuri. Totodată şi noi ca persoane fizice,
suntem supuşi la diverse riscuri. Trăim într-o lume a riscurilor. Aceste riscuri se
referă la bunurile care sunt la dispoziţia noastră, la partenerii cu care lucrăm, la
mediul în care lucrăm. Putem oare contracara efectele negative ale unor asemenea
evenimente aleatoare care apar fie ca vrem sau nu, fie că ne place sau nu? Probabil
că nu în întregime, dar cu siguranţă le putem atenua. Riscurile apar în cadrul tu-
turor activităţilor socio-economice, pentru fiecare dintre acestea îmbrăcand forme
particulare, în funcţie de tipul, modul de manifestare şi mărimea acestora.
Riscul în sine, este un fenomen psihologic complex rezultat din raportul din-
tre probabilitatea reuşitei şi cea a eşecului unei acţiuni îndreptate spre atingerea
unui obiectiv – „caştig” – cu semnificaţie individuală sau socială.
Valoarea riscului este direct proporţională cu probabilitatea eşecului şi cu
gradul de conştientizare a acestei probabilităţi.
În sens propriu, de risc se poate vorbi numai în cadrul situaţiilor cu caracter
întâmplător unde, ca urmare a prezenţei factorului „întamplare”, deznodământul
nu poate fi prevăzut cu certitudine.
Prin situaţie de risc se înţelege acea împrejurare în care un funcţionar în
timpul exercitării atribuţiunilor de serviciu trebuie să aleagă între cel puţin două
alternative, ce diferă între ele atât prin valoare, cât şi prin posibilităţile de “câştig”
asociate, astfel încât unei creşteri a utilităţii îi este asociată o reducere a probabili-
tăţii de reuşită şi invers.
Din punct de vedere psihologic,în faţa situaţiilor care implică riscul se pot
delimita trei tipuri de atitudini:
–– atitudine impulsivă caracterizată prin subestimarea posibilităţii de eşec;
–– atitudine de prudenţă exagerată, caracterizată prin supraestimarea posi-
bilităţilor de eşec;
–– atitudine realist-lucidă, care are la bază o estimare relativ obiectivă a ra-
portului dintre probabilitatea reuşitei şi probabilitatea pierderii.
Fiind superioară, pentru eficienţa activităţilor în ansamblu, ultima trebuie în
mod evident, să prevaleze în munca practică a efectivelor organelor de ocrotire a
normelor de drept.
219 26-27 octombrie 2010
În situaţiile tot mai complexe ce apar pe timpul ocrotirii normelor de drept,

majoritatea cadrelor sunt marcate de o anumită tensiune psihică ce poate căpăta,
din diferite motive, dimensiuni amplificate, cu consecinţe dintre cele mai diferite
asupra comportamentului.
În funcţie de modul lor de producere putem diviza riscurile în două categorii:
1. Pure- consecinţe ale unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevăzute ;
2. Speculative- evenimentele cu o mare probabilitate de apariţie, depinzând
în mare măsură de o serie de factori externi care influenţează aceste procese.
În funcţie de caracterul urmărilor ce se pot produce avem:
–– riscuri cu urmări patrimoniale care pot fi evaluate în bani (producerea
anumitor daune în timpul urmăririi infractorului);
–– riscuri cu urmări nepatrimoniale care nu pot fi evaluate în bani (prejudi-
cierea imaginii organului de ocrotire a normelor de drept reprezentat ca rezultat al
adoptării unui unui comportament nedemn, pronunţării unei hotărâri ilicite);
–– Riscuri cu urmări pentru integritatea fizică, viaţa şi sănătatea persoanei.
Factorii care generează riscuri se pot diviza la rândul lor în:
Factori de risc interni :
–– asigurarea insuficientă a resurselor financiare necesare bunei desfăşurări a
activităţilor în toate structurile;
–– neacordarea/acordarea diminuată, după caz, a drepturilor băneşti, materi-
ale, de hrană şi întreţinere personalului care beneficiază de aceste drepturi;
–– practici/tratamente preferenţiale ori discriminatorii în exercitarea atribu-
ţiilor funcţionale, după caz;
–– ţncălcarea prevederilor privind incompatibilităţile şi conflictele de inte-
rese.
Factori de risc externi:
–– mediul internaţional, caracterizat printr-o dinamică în continuă creştere
a infracţionalităţii în domeniul corupţiei, fără precedent, atât în plan regional, cât
şi la nivel global;
–– dezvoltarea, consolidarea şi specializarea filierelor crimei organizate, in-
ternaţionalizarea acestora şi atragerea în componenţa acestora a unor elemente şi
grupuri/grupări autohtone;
–– creşterea interesului în unele medii de afaceri pentru obţinerea, prin mij-
loace ilegale şi corupere a personalului organelor de ocrotire a normelor de drept, a
unor avantaje în funcţie de domeniul de activitate desfăşurată în ţara noastră;
–– amplificarea fenomenului migraţiei ilegale, a traficului de persoane, dro-
guri, substanţe interzise etc. [3, p. 49-50]
Concluzii
La baza înfiinţării unei organizaţii a stat întotdeauna desfăşurarea de activi-
tăţi în condiţii de eficacitate, dar apoi pe parcursul funcţionării ei, orice organizaţie
trebuie să se adapteze noilor condiţii, chiar să le impună, în mediul intern şi ex-
tern al acesteia, fapt ce duce de cele mai multe ori la o dezvoltare organizaţională.
Această dezvoltare se poate înfăptui prin îmbunătăţirea strategiei, a structurii or-
ganizatorice etc, care să conducă la creşterea eficacităţii activităţilor specifice si la
prevenirea situatiilor de risc.
Specificul derulării vieţii sociale , dezorganizarea internă, instabilitatea le-

gislativă, carenţele şi dificultăţile controlului social, absenţa consensului naţional
în unele probleme, crizele profunde din perioada de tranziţie s-au constituit în tot
atâţia factori care au concurat complexitatea cauzală a tulburării ordinii publice şi
a altor forme de manifestare a ilicitului penal. [4, p.144-145].
Astfel, realităţile actuale impun perfecţionarea metodelor, instrumentelor,
strategiilor de care dispun organele de ocrotire a normelor de drept, pentru a face
faţă noilor provocări şi riscurilor cu, care se confruntă societatea contemporană,
dar se pune accent deosebit pe euroconformizarea strategiilor de intervenţie, de ac-
ţiune a acestor organe în procesul ocrotirii normelor de drept. În astfel de condiţii
trebuie ca poliţiştii, judecătorii, procurorii şi ceilalţi factori, să monitorizeze cât mai
eficient metodele şi mijloacele care să asigure succesul misiunilor încredinţate.
Referinţe:
1. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucu-
reşti, 1999.
2. Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a
normelor de drept, Chişinău, 2001.
3. Ardeleanu Magdalena, Managementul succesului misiunilor cu grad ridicat de
risc, rezumatul tezei de doctor, Bucureşti, 2010.
4. Marian Valentin Grigoroiu, Crizele şi conflictele contemporane, Editura MAI,
București, 2006.
221 26-27 octombrie 2010
Ghenadie SCOBIOALĂ,
lector superior al Catedrei probe sportive individuale
a Universităţii de Stat de Educaţie Fizică şi Sport
ASPECTE FIZICO-TACTICE ÎN DIMINUAREA RISCULUI

DE ATAC PRIN SURPRINDERE ASUPRA COLABORATORILOR OAI
Activitatea tensionată şi cu risc crescut a colaboratorilor OAI rezultă din

multitudinea solicitărilor neobişnuite la care sunt supuşi în mod individual sau
colectiv în îndeplinirea sarcinilor de ocrotire a ordinii de drept.
Confruntarea cu situaţii operative excepţionale, complexe şi riscante îi soli-
cită până la limitele lor fizice şi intelectuale, iar caracterul ameninţător al multor
misiuni constituie substratul esenţial, ce creează apariţia şi manifestarea stărilor cu
grad înalt de tensiune şi stres.
Astfel pe fonul unor situaţii tensionate şi de risc major colaboratorii OAI
trăiesc o serie de stări emoţionale, ca: neliniştea, teama, frica, panica, star ce favori-
zează apariţia stresului, iar în cazul atacului prin surprindere toate acestea stări se
majorează la maximum.
În diminuarea riscului şi preîntâmpinării stresului se impune o pregătire
psihologică mai intensivă în cadrul pregătirii profesionale a colaboratorilor OAI
Pregătirea psihologică prezintă o strategie de exersare sistematică a conduitei, care
amplifică valoarea adaptivă a reacţiilor la stres.
În acest context, vorbim de un proces de dirijare sistematica a activităţii psi-
hice, în scopul dezvoltării şi perfecţionării capacităţilor individuale ale colabora-
torilor organelor de drept şi de obţinere a performantelor utile necesare în situaţii
stresante, ce au loc în cazul atacurilor prin surprindere.
În procesul expus activitatea psihologică vizează creşterea rezistentei la stres
prin două obiective majore, respectiv modelarea atitudinii faţă de factorii agresivi
şi modelarea proceselor psihice antrenate prioritar în reacţia de răspuns. Elementul
cheie în orice situaţie de stres şi de risc ce caracterizează atacurile prin surprindere
este atitudinea mintală faţă de procesul cauzat. Pregătirea psihologică a colabora-
torilor OAI în diminuarea riscului urmăreşte în general desensibilizarea acestora,
prin acomodarea cu diverse situaţii de risc şi stres cu care se pot confrunta, supu-
nând organismul unor solicitări progresive care măresc rezistenta şi capacitatea de
adaptare. Dobândirea unei rezistente semnificative la stres este rezultatul confrun-
tării repetate a colaboratorului cu situaţii de risc prin atacuri prin surprindere pe
care învaţă sa le controleze.

Pe parcursul acestui traseu trebuie să existe o succesiune de răspunsuri orga-
nizate, o progresivitate a adaptării, o optimizare treptată a mecanismelor psihofi-
ziologice implicate. Prin urmare a acestui demers, confruntarea reală nu v-a mai fi
dominată de ameninţarea potenţialului eşec.
Pregătirea psihologica a colaboratorilor OAI în diminuarea stresului trebuie
să vizeze expunerea la factori tensionanţi specifici şi ne specifici, propriu-zis de risc
ce sunt caracteristici atacurilor prin surprindere şi care pot vulnerabiliza partici-
panţii. Cunoaşterea anticipativ a probabilităţii producerii unui eveniment ne dorit,
riscant, primejdios, permite iniţierea unor mecanisme defensive de protecţie, care
sa acţioneze în direcţia diminuării efectelor negative asupra stabilităţii psihocom-
portamentale a colaboratorului OAI.
Dezvoltarea în cadrul pregătirii psihologice a capacităţii de mobilizare ener-
getică anticipativă este vitală pentru colaboratorii organelor de drept. Ea permite
gestionarea emoţiilor în prevenirea incapacităţii de acţiune, păstrarea stării poziti-
ve de spirit şi ajută la prevenirea crizelor emoţionale.
De asemenea, asigură calmarea, reducerea sau chiar înlăturarea anxietăţii,
îngrijorării şi a altor stări depresive. Aşa dar, colaboratorii organelor de drept înva-
ţă într-o manieră activă despre efectele stresului în plan fiziologic, cognitiv, emo-
ţional şi comportamental în diferite faze ale reacţiei organismului faţă de agenţii
stresori (faza de alarmă, de rezistenţă, de epuizare). Având în vedere toate aceste
aspecte, se impune o dezvoltare a inteligenţei emoţionale, atât din punct de vedere
teoretic, cât şi practic prin metodele psihofizice necesare de efectuat în cadrul pre-
gătirii profesionale a colaboratorilor OAI Aceste metode conţin următoarele:
–– simularea situaţiilor în care colaboratorii v-or riposta diferite atacuri în
condiţii dezavantajoase;
–– simularea situaţiilor în care vor fi atacaţi cu o forţă mult mai puternica faţă
de aşteptările iniţiale;
–– atacuri prin surprindere pentru căpătarea deprinderilor necesare evitării
blocajului psihologic;
–– situaţii cu vizibilitate redusă în momentul ripostei atacurilor;
–– situaţii cu necesitatea trecerilor prin baraje, obstacole şi fortificaţii ripos-
tând totodată atacurile înarmate cu arme sau diferite obiecte etc.
Următorul factor ce diminuează riscul şi consecinţele acestuia este obţinerea
şi dezvoltarea în permanenţă a unei bune pregătiri fizice a colaboratorilor OAI. Ea
permite sa facă faţă solicitărilor majore (iar uneori şi suprasolicitărilor) diferenţiate
şi diversificate ale procesului de activitate poliţienească, unde adesea viaţa este pusă
în pericol.
Dar pe lângă o bună pregătire fizică generală se solicită o dezvoltare aparte a
unor calităţi motrice, ce v-or favoriza reacţia corectă de răspuns în cazul unui atac
prin surprindere. Iar întreaga varietate de acţiuni motrice efectuate de poliţist în
situaţia atacului violent se realizează corect, sau mai puţin corect, în raport direct
cu gradul de dezvoltare a calităţilor motrice specifice şi cu experienţa personală de
autoapărare căpătată prin multiple antrenamente.
Una dintre calităţile necesare de evidenţiat este îndemânarea - ca aptitudine
223 26-27 octombrie 2010
de transformare a mişcărilor potrivit împrejurărilor schimbătoare. În dezvoltarea

acesteia se utilizează pe larg jocurile sportive (dinamismul situaţiilor), alergare pe
teren variat cu schimb de direcţie la comandă, sărituri cu întoarcere din mers şi din
alergare, exerciţii acrobatice etc., care în scopul lor firesc favorizează perfecţionarea
preciziei de orientare în spaţiu.
O altă calitate, care necesită o atenţie deosebita în pregătirea câtre un even-
tual atac prin surprindere este – viteza de reacţie.
Viteza de reacţie este caracterizată prin capacitatea cu care organismul răs-
punde la anumite semnale, dar şi timpul scurs de la apariţia stimulului (vizual,
auditiv) până la declanşarea reacţiei de răspuns.
Strategia de dezvoltare a vitezei de reacţie include:
–– metoda repetărilor (reacţii la stimuli cunoscuţi sau la stimuli complecşi, la
obiecte în mişcare);
–– metoda întrecerii, a exerciţiilor de joc (ştafete şi jocuri în mişcare care
solicită atenţie şi reacţii promte la diferite semnale anterior stabilite sau date prin
surprindere);
–– metoda sensorico-motrică (pentru dezvoltarea capacităţii perceperii tim-
pului şi ritmului).
Iar calea de bază în dezvoltarea vitezei, în deosebi a vitezei de reacţie vizează
repetarea efortului cu viteză maximă şi fiecare reluare a efortului trebuie sa tindă
spre depăşirea performanţei anterioare. Este cazul să menţionam, ca atât cerce-
tarea teoretico-ştiinţifică sportivă în domeniul luptelor, cât şi experienţa marilor
antrenori demonstrează utilitatea obiectivă a aplicării cu stricteţe a principiului
continuităţii, ca o condiţie fundamentală a dezvoltării performanţelor. Dacă efortul
nu se mai repetă sa creează o situaţie diferită de cea precedentă şi organismul reac-
ţionează în conformitate cu cerinţele stabilite. În absenţa exerciţiilor şi procedeelor
de luptă care au determinat şi întreţinut perfecţionarea caracteristică a vitezei de
reacţie, organele şi sistemele corpului se adaptează la condiţiile stabilite, iar capaci-
tatea funcţională se reduce fiind mult mai scăzută.
Practica sportivă şi cercetarea ştiinţifică în domeniul sportului au demon-
strat, că performanţele dobândite prin antrenament, dacă nu se mai repetă, se pierd
în timp de 3-4 ori mai scurt decât cel necesar obţinerii lor.
Un alt aspect ce diminuează riscul de atac prin surprindere este pregătirea
adecvată şi corespunzătoare de luptă, vizând tactica de acţiune şi aprecierea corecta
a gradului de periculozitate. Cu regret, în sistemul organelor de drept se mai prac-
tică, în cadrul pregătirii profesionale, arte marţiale ce nu prea au mult comun cu
auto apărarea reala de stradă, unde periculozitatea vieţii este încercată intenţionat
şi serios. Unele tehnici de luptă sunt predate în dependenţă de specificul sportiv al
antrenorului sau instructorului. Predarea şi practicarea unui sistem de luptă corp la
corp unic, care ar avea o programă de predare similara în toate sub diviziunile OAI
ar elimina situaţia, care îi situează pe unii în categoria colaboratorilor mai pregătiţi,
iar pe alţii mai vulnerabili la agresiunea de stradă cu pericol iminent.
Calitatea antrenamentelor pe care le execută un colaborator de poliţie, co-
respunderea genului de luptă – autoapărării, v-a face diferenţa dintre un învingător
şi o victimă. La antrenamente de lupta corp la corp se v-or folosi tehnici simple,
foarte eficiente vizând punctele vitale ale atacatorului, acţiunea asupra cărora dau
rezultate imediate. De menţionat că, tehnicile spectaculoase, mişcările ample ale
tehnicilor de luptă, ale căror execuţie durează mai mult şi sunt mai dificil de execu-
tat cresc periculozitatea celui care le practică.
Totodată este important de menţionat, că exersarea în permanenţă a tehnici-
lor de bază favorizează automatizarea lor şi numai astfel e posibilă aplicarea lor cu
maximum de eficientă în caz de atac prin surprindere. Dar, pentru aceasta proce-
deele de bază necesită a fi repetate de foarte multe ori, chiar şi pe fonul de oboseală,
plictiseală şi monotonie. De asemenea, este necesara efectuarea lor în diferite me-
dii, condiţii, nu doar în sala de antrenament în costum şi echipament sportiv, dar şi
în îmbrăcăminte obişnuită de serviciu, pentru a oferi posibilitatea asemănării unei
situaţii reale de stradă. În acest context, pregătirea, atitudinea şi comportamentul
corect vor preveni sau chiar înlătura o acţiune violentă, schimbând astfel procesul
dinamic ce favorizează sau condiţionează acţiunea agresorului.
În concluzie mizez pe faptul, că cele prezentate sunt de valoare în a justifica
necesitatea dezvoltării în continuare a unor strategii performante, moderne desti-
nate prevenirii şi diminuării riscului de la diverse agresiuni fizice, care contribuie
substanţial în eficacitatea activităţii colaboratorilor OAI în domeniul ocrotirii or-
dinii şi siguranţei publice.
Bibliografie:
1. A. Dragnea, Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogica
R.A., 1996.
2. E. Epuran, Modelarea condiţiei sportive, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1990.
3. P. Vasilescu, Pregătirea psihologica în sport, Bucureşti, 1993.
4. V. Duta, Războiul împotriva mintii noastre, Bucureşti, Editura Icar, 2002.
5. C. Cracsner, Elemente de psihologie militară, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 2003.
6. I. Vasilescu, Autodepăşirea în sport, Bucureşti, 1998.
7. M. Cosma, Gestionarea stresului de lupta, Editura Academiei Forţelor Terestre,
Sibiu, 2000.
8. I. Radu-Toma, Optimizarea stresului, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 2002.
225 26-27 octombrie 2010
Sergiu CREŢU,
şef adjunct al Biroului de migraţie şi azil a MAI, doctorand
Sergiu SÎRBU,
lector superior al Catedrei drept civil
RECUPERAREA PAGUBELOR ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIILOR

COLABORATORILOR DE POLIŢIE CĂZUŢI LA DATORIE
Recenzent: Igor TROFIMOV, doctor în drept, conferenţiar universitar, şef al Direc-

ţiei Juridice a MAI
We utterly believe that in the case of decease of a police officer on duty the family of the one is entitled,
via court instance, to retrieval of affected moral damages. This kind of moral damage ought to be recovered
from the account of the one guilty of decease of the police officer on duty but as well in the case when deceased
police officer was out of working hours. Incorporation of protection and social assistance norms of the family
of the deceased police officer on duty shall play as an efficient and continuous functioning mechanism. Un-
der these circumstances is possible a continuous modification which will end with amendments of texts and
finally will lead to the fact that those who permanently took care of the deceased police officer on duty shall
have an unimpeded access to such information without referring to multiple legal assistance or “long loops”
across Moldovan Legislation.
Dauna morală a fost denumită pe rînd în doctrina dreptului ca fiind orice

atingere adusă uneia din prerogativele care constituie atributul personalităţii uma-
ne sau prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor persoanele şi care
se manifestă prin suferinţă fizică sau morale pe acre le resimte victima.
Daunele morale sunt, deci, consecinţe de natură nepatrimonială cauzate per-
soanei prin fapte ilicite culpabile, constînd în atingerile aduse personalităţii sale
fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror
reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită sa produs
în afara unu cadru contractual.
Din întreaga gamă a clasificărilor prejudiciilor morale ne vom axa, în studiul
nostru, pe suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane iubite
sau a unei rude apropiate care în literatura de specialitate poartă denumirea de pre-
judiciu prin ricoşeu sau prejudiciu de afecţiune, iar despăgubirea datorată pentru
repararea acestora poartă denumirea de pretium affectionis.
Deci, prejudiciul moral prin „ricoşeu” este reprezentat de prejudiciul de afec-
ţiune care rezultă din sentimentele rănite prin pierderea unei persoane apropiate
sau prin vederea suferinţelor sale, ori a infirmităţii suferite1.
1
Patrice Jourdain, Les principes de la responsabilite civile, 1998, Ed. Dalloz, Paris, p. 136.
Art. 1422 din Codul Civil al Republicii Moldova2 nu prevede expres repara-
rea prejudiciului moral de afecţiune aşa precum legislaţia statelor europene. Spre
exemplu, în dreptul civil austriac nu se face distincţia între felurile de daune, prin
prejudiciu se subînţelege şi repararea materială cît şi cea morală. În dreptul civil
elveţian este prevăzută expres acordarea despăgubirilor morale sub formă de bani
în cazul decesului unei persoane. În dreptul civil englez instituţia este în totalmente
jurisprudenţială, unde în final se acceptă repararea bănească a prejudiciului moral
de afect. Aceste prevederi nu sunt lipsă nici din Codul civil francez. La fel codul
civil romîn prevede expres faptul că „instanţa judcătorească va putea să acorde
despăgubiri descendenţilor, ascendenţilor, fraţi, surori şi soţului pentru durerea
încercată prin moartea victimei”.
Aşadar, nici art. 1422 din Codul Civil al Republicii Moldova şi nici Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie din Republica Moldova nr. 9 din 09.10.2006
cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează
repararea prejudiciului moral3 nu preved expres repararea prejudiciului moral de
afecţiune.
Dar într-un final, unica sursă de informare care face aluzie la repararea pre-
judiciului moral de afect este Comentarul art 1422 din Codul Civil unde autorul co-
mentariului relatează faptul că „este posibil de a acorda despăgubiri băneşti pentru
prejudiciul moral afectiv cauzat terţelor persoane apropiate persoanei vătămate,
legate de aceasta printr-o relaţie afectivă, familiară”. Sunt binevenite aceste afirma-
ţii, dar totodată nu sau făcut anumite relatări – care este cercul de persoane care vor
putea beneficia de o asemenea reparare a prejudiciului moral afectiv.
Aşadar, cu referire la acest subiect vom face unele explicaţii. Instanţele de ju-
decată la survenirea unei asemenea speţe, ar trebui să se bazeze pe unele probleme
care ţin de cercul de persoane care pot beneficia de repararea prejudiciului maral
de afect, existenţa prejudiciului moral de afect, care este dovada legăturii de afect şi
care va fi cuantumul despăgubirilor.
Astfel, în stabilirea cercului de persoane care pot beneficia de repararea pre-
judiciului moral de afect ne vine în ajutor Rezoluţia Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei nr. 75 din 14.03.19754. Ea prevede că au dreptul la reparaţie:
–– în caz de supraveţuire a victimei directe – tata, mama şi soţul victimei –
decît în prezenţa unei suferinţe de un caracter excepţional, alte persoane nu pot
pretinde la o asemenea reparaţie.
–– în caz de deces – părinţii, soţul, logodnicul şi copii victimei cu condiţia ca
aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strînse cu victima.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei prejudiciului moral, existenţa le-
găturii de afect şi a cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului
moral de afect credem că aceste fapte ar trebui în totalmente de lăsat pe tărâm
probator deoarece se prezintă ca o stare de fapt. În ceea ce priveşte cuantumul
2
Codul Civil al Republicii Moldova, art. 1422
3
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din Republica Moldova nr. 9 din 09.10.2006 cu pri-
vire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului
moral
4
Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14.03.1975
227 26-27 octombrie 2010
despăgubirilor acordate, instanţa de judecată va ţine cont de unele momente ca

spre exemplu ajungerea victimei într-o stare deplorabilă de sănătate, durerea fa-
miliei în cazul în care victima este în stare de comă, sau chinurile pe care lea avut
victima înainte de deces.
În fine, considerăm cu certitudine că în cazul surveniri decesului colaborato-
rului de poliţie la datorie familia acestuia sunt în drept, prin intermediul instanţei
de judecată, la repararea prejudiciului moral de afect. Acest gen de prejudiciu tre-
buie să fie reparat de cel ce sa făcut vinovat de decesul colaboratorului de poliţie în
timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu dar şi în situaţia cînd colaboratorul de
poliţie decedat se afla în afara regimului de lucru.
O altă situaţie nu mai puţin de importantă în literatura de specialitate este pro-
tecţia şi asistenţa socială a familiei colaboratorului de poliţie decedat la datorie.
Problematica asistenţei sociale, prin natura sa, este lăsată spre o reglementa-
re juridică pentru fiecare stat în parte, în cele din urmă asistenţa socială capătă un
caracter intern sau naţional. Totodată, unele organisme internaţionale proclamă
unele reguli din domeniul asistenţei sociale, care de fapt rămîn la nivel de principii,
dar care au şi un caracter obligatoriu pentru statele membre. Aşa fiind, Declaraţia
Universală a Dreptului Omului prin prisma art. 22 şi 255 prevede că orice persoană
în calitate de membru al unei societăţi are dreptul la securitate socială, la un nivel
de trai decent, sănătate, locuinţă, asigurare în caz de invaliditate etc.
În ce priveşte reglementările interne ale Republicii Moldova, vom face o re-
ferire mai întîi Constituţiei R. Moldova care stipulează la art.47 că statul este obli-
gat să ia măsuri pentru ca orice persoană să aibă un nivel de trai decent care să-i
asigure lui şi familiei sale sănătate şi bunăstare, îngrijire medicală, locuinţă precum
şi servicii sociale necesare6. Totodată, reglementările în vigoare care prevăd unele
elemente de asistenţă socială în cadrul normativ intern sunt cu o diversificare im-
pozantă care de fapt impun dificultăţi specialiştilor în domeniu dar şi persoanelor
vulnerabile care necesită asistenţă socială la general.
O categorie de persoane care necesită asistenţă socială mai specifică din so-
cietatea noastră o constituie familiile colaboratorilor de poliţie căzuţi la datorie. Cu
mult regret dar, profesia de poliţist atrage după sine nu numai satisfacţia unei munci
onorabile de a fi la straja liniştii şi ordinii publice. Cunoaştem cu toţii riscurile la care
sunt supuşi colaboratorii de poliţie în exercitarea atribuţiunilor de serviciu care nu de
puţine ori au ca consecinţă vătămarea sănătăţii poliţiştilor şi chiar decesul.
Ca urmare a intervenirii unor asemenea situaţii, legislaţia Republicii Mol-
dova vine în ajutorul familiilor colaboratorilor căzuţi la datorie cu o serie de acte
normative, menite a acorda protecţie şi asistenţă socială celor care se aflau la între-
ţinerea colaboratorului de poliţie căzut la datorie.
Astfel, art. 34 din Legea cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.19907 este
întitulat – asigurarea de stat şi plăţile de compensare în cazul morţii sau mutilării
colaboratorului de poliţie. Reieşind din prevederile prezentului articol de lege toţi
5
Declaraţia Universală a Dreptului Omului prin prisma art. 22 şi 25
6
Constituţia R. Moldova, art. 47.
7
Legea cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, art. 34
colaboratorii de poliţie sunt supuşi asigurării de stat obligatorii pe o sumă egală cu

suma mijloacelor băneşti de întreţinere pe zece ani din contul mijloacelor bugetare
respective...
În cazul în care colaboratorul poliţiei îşi pierde viaţa în exerciţiul funcţiunii,
familiei celui căzut sau persoanelor întreţinute de el li se plăteşte un ajutor unic
echivalent cu suma mijloacelor băneşti de întreţinere pe zece ani ale celui căzut
şi, în afară de aceasta, timp de cinci ani din ziua morţii persoanelor întreţinute li
se plătesc lunar mijloacele lui băneşti de întreţinere ţinîndu-se cont de indexarea
salariului. La expirarea a cinci ani se stabileşte pensie de urmaş în modul stabilit
de legislaţie.
Aşadar, legea cu privire la poliţie stabileşte cu exactitate care sunt mijloacele bă-
neşti sub formă de ajutor unic plătit persoanelor care se aflau la întreţinerea colabora-
torului de poliţie căzut la datorie. Tot în acest sens, legislaţia naţională mai face referire
la protecţia şi asistenţa socială a celor întreţinuţi de colaboratorul de poliţie căzut la da-
torie prin Legea nr. 121-XV din 03.05.2001 cu privire la protecţia socială suplimentară
a unor categorii de populaţii; Legea nr. 1544-XII din 23.06.1993 cu privire la asigurarea
cu pensii a militarilor şi persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor
afacerilor interne; Legea nr. 190-XV din 2003 cu privire la veterani.
Cu referire la Hotărîrile de Guvern din Republica Moldova vom reflecta: Hotă-
rîrea Guvernului nr. 520 din 05.08.1992 cu privire la măsurile primordiale de protec-
ţie socială a persoanelor participante la acţiunile militare pentru apărarea integrităţii
şi independenţei Republicii Moldova, şi acordarea ajutorului necesar cetăţenilor şi
familiilor, afectate de conflictul militar; Hotărîrea Guvernului nr. 120 din 05.03.1993
cu privire la aprobarea Regulamentului cu privire la acordarea creditelor bancare
preferenţiale colaboratorilor de poliţie şi militarilor trupelor de carabineri şi famili-
ilor militarilor care şi-au perdut viaţa; Hotărîrea Guvernului nr. 868 din 28.07.2004
despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de stabilire şi de plată a com-
pensaţiei băneşti în locul biletelor de tratament sanitorial gratuit invalizilor de război;
Hotărîrea Guvernului nr. 1281 din 19.11.2004 pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la modul de atribuire a statutului şi de eliberare a legitimaţiilor de veteran de
război; Hotărîrea Guvernului nr. 362 din 03.04.2007 pentru aprobarea regulamentu-
lui cu privire la ocrotirea sănătăţii, asistenţa medicală şi tratamentul balneosanatorial
al militarilor şi membrelor familiilor lor, precum şi al militarilor prin contract trecuţi
în rezervă; Hotărîrea Guvernului nr. 836 din 13.09.2010 cu privire la acordarea in-
demnizaţiilor unice pentru construcţia sau procurarea spaţiului locativ, sau restaura-
rea caselor vechi unor categorii de cetăţeni.
La acest şir de prevederi legale mai putem să alipim şi ordinile şi dispoziţiile
Ministrului Afacerilor Interne care sunt cu conţinut de protecţie şi asistenţă socială
a familiilor colaboratorilor de poliţie căzuţi la datorie.
Aşadar, reeşind din multitudinea actelor normative expuse mai sus, con-
siderăm oportun de a incorpora toate aceste prevederi legale într-un singur act
normativ sau regulament în cazul Ministeruluii Afacerilor Interne, pentru un mai
bun acces la informaţiile care prevăd asistenţa socială şi protecţia familiilor colabo-
ratorilor de poliţie căzuţi la datorie.
În sprijinul opiniei noastre aducem următoarele argumente:
229 26-27 octombrie 2010
Se va crea o stabilitate a textelor actelor normative din domeniul asistenţei şi

protecţiei sociale a familiilor colaboratorului de poliţie căzut la datorie.
Un bun acces la informaţiile privind asistenţa şi protecţia socială a familiilor
colaboratorilor de poliţie căzuţi la datorie, care de multe ori acestă informaţie este
greu de accesat sau nu sunt cunoscute datorită dispersării lor.
În urma celor expuse, ideea principală trebuie să rămînă aceea că această
incorporare a normelor de protecţie şi asistenţă socială a familiei colaboratorului
de poliţie decedat la datorie trebuie să fie un mecanism care va funcţiona continuu
şi eficient. Va fi posibilă o permanentă modificare care se va solda cu adăugiri de
texte, modificări de texte şi în ultimă instanţă cei care se aflau la întreţinerea cola-
boratorului căzut la datorie vor avea un acces liber la asemenea informaţie fără a
recurge la diferite asistenţe juridice sau „plimbări anevoiaşe” prin legislaţia Repu-
blicii Moldova.
Bibliografie:
1. Declaraţia Universală a Dreptului Omului, art. 22; 25.
2. Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 din 14.03.1975.
3. Constituţia Republicii Moldova, art. 47.
4. Legea cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, art. 34.
5. Codul Civil al Republicii Moldova, art. 1422.
6. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din Republica Moldova nr. 9 din
09.10.2006 cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce
reglementează repararea prejudiciului moral.
7. Patrice Jourdain, Les principes de la responsabilite civile, 1998, Ed. Dalloz, Paris,
p. 136.
Roman STARAŞCIUC,
lector superior al Catedrei drept public
PROBLEMA DEPĂŞIRII CRIZEI CONSTITUŢIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Essential ideas of research can help to stop the constitutional crisis in Republic of Moldova. Practical
results obtained can be used in instructive educational process within educational institutions, conclusions,
proposals and recommendation contained the scientific work can be used to improve the legislation, its appli-
cation to practice, and to optimize the organization and increasing efficiency of state bodies.
Datorită realităţilor zilei de azi, fie că recunoaştem sau nu, Republica Moldo-
va se află într-un impas constituţional, într-o criză constituţională. Din dicţionar1
aflăm că „criza” este o manifestare (de cele mai multe ori violentă) a unor necon-
cordanţe, a unor contradicţii, a unor dificultăţi economice, politice, sociale, milita-
re etc.; perioadă de tensiune, de tulburări, de încercări (decisive) care se manifestă
în societate (de ex. criza economică, criza politică, criza socială etc.).
Cu părere de rău starea de criză constituţională actuală îşi pune amprenta
asupra tuturor proceselor cu desfăşurare socială, inclusiv asupra activităţii organe-
lor afacerilor interne – în procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infrac-
ţional. Prin natura sa, criza constituţională este un „generator” de riscuri, - multe
dintre caracteristicile acesteia influenţează şi periclitează activitatea poliţiei. În ceea
ce priveşte poliţia (ca sistem de organe), printre stările de risc generate de criza
constituţională evidenţiem:
–– instabilitatea cadrului instituţional existent, (în cadrul crizei constituţio-
nale, este aproape firesc ca mecanismul şi aparatul de stat să fie expus unor schim-
bări de structură, organizare şi competenţă);
–– labilitatea, imperfecţiunea cadrului normativ, (norme şi instituţii care su-
feră schimbări şi ajustări continui);
–– discontinuităţi ale strategiilor, politicilor şi ale priorităţilor manageriale
(strategii, politici şi priorităţi condiţionate şi generate de forţele politice „vechi”
sau „noi”);
–– stări de tensiune socială (care pot fi utilizate de diferite formaţiuni politice
în scopuri „proprii” – fie pentru a obţine dividende electorale, fie pentru a genera
disensiuni etnice ori naţionale, fie pentru a destabiliza şi mai mult situaţia politică);
–– radicalizarea formaţiunilor şi partidelor politice, precum şi a grupurilor
sociale (care se „activează” în această perioadă, şi îşi doresc accederea la guvernare,
şi pentru care criza constituţională este singura oportunitate de a obţine un suport
social pentru mesaje proprii).
1
Dicţionar Enciclopedic Ilustrat, Ed. Cartier, Chişinău, 1999, p. 248. (1808 pag.)
231 26-27 octombrie 2010
Clasa politică actuală şi cele mai luminate minţi juridice ale statului încearcă
să găsească soluţia pentru situaţia creată în Republica Moldova. Încă sf. Toma din
Aquino se întreba: „Cum e mai avantajos pentru o cetate sau o provincie: să fie
condusă de mai mulţi sau de unul singur?”.2 În reflecţiile sale el susţinea că aceas-
tă chestiune poate fi discutată pornind de la însuşi scopul regimului. În această
privinţă, trebuie să se pretindă de la oricare conducător ca planul său, când îşi ia
sarcina de a conduce, să aducă bunăstarea: căpitanului îi revine sarcina de a feri
nava de pericolele mării şi de a o conduce nevătămată într-un port salvator. Binele
şi siguranţa mulţimii asociate stau în conservarea unităţii sale, fapt ce poartă nu-
mele de pace; o dată pierdută pacea, piere şi sensul vieţii sociale, astfel că mulţimea
dezbinată devine pentru sine însăşi o povară. Aşadar, acesta este scopul spre care
trebuie să tindă conducătorul suprem, adică să se îngrijească de unitatea păcii. Şi
nu hotărăşte drept dacă nu face pace în mulţimea supuşilor săi, precum medicul,
dacă nu-1 însănătoşeşte pe bolnavul încredinţat lui. Nimeni nu trebuie să decidă
în privinţa scopului pe care trebuie să-1 urmărească, ci doar în privinţa acelora ce
sunt în vederea scopului. De aceea a fost recomandată poporului credincios, de
către Apostol, unitatea : „Să fiţi mereu cu băgare de seamă, a spus, să vegheaţi la
păstrarea unităţii spiritului în legătura păcii».3
Aşadar, – continuă T. Aquino – cu cât un regim va fi mai eficace în păstrarea
unităţii păcii, cu atât va fi mai util; iar aici, prin „mai util» înţelegem ceea ce con-
duce într-o măsură mai mare către finalitate. Este limpede însă că unitatea poate
fi produsă într-o măsură mai mare de către cel ce este prin sine însuşi unu decât
de mai mulţi, precum cel prin sine însuşi cald este cauza cea mai eficace a căldurii.
Aşadar, este mai utilă cârmuirea unuia singur decât a mai multora. Mai mult, este
clar că mai mulţi nu ar putea în nici un fel cârmui mulţimea, dacă ar fi în total
dezacord; aşadar, între aceia este nevoie de o oarecare unitate, astfel încât să poată
într-un fel cârmui; căci mai mulţi oameni nu pot trage o navă într-o singură parte,
dacă nu sunt într-un fel uniţi. „A fi unit» se predică despre mai multe printr-un
raport de apropiere faţă de unu; aşadar, în virtutea raportului de apropiere faţă de
unu, mai bine conduce unul singur decât mai mulţi.4 Este lesne de înţeles logica
concluziilor Sf. Thoma din Aquino – la acea etapă a dezvoltării omenirii, a ştiinţei
şi tehnicii, – când exista o confuzie între religie, ştiinţă, filosofie, drept şi politică –
ilustrul gânditor a optat pentru modelul unei guvernări monocratice, indiferent de
arsenalul mijloacelor şi instrumentelor puse în slujba puterii (ceea ce este pe deplin
explicabil datorită realităţilor timpului).
Actualitatea ne forţează să adoptăm o altă raţiune. Este unanim acceptat fap-
tul că democraţia trebuie să asigure un mecanism al procesului decizional colectiv,
care să deservească interesele comunităţii (indiferent de componenţă şi număr).
Cetăţenii îşi aleg reprezentanţi care se reunesc în adunări şi organe reprezentative
2
Thomas Aquinas, st. „Despre guvernământ / Toma din Aquino”, trad. din lb. latină şi note de Andrei
Bereschi; postf. de Molnâr Peter, Editura Polirom, Iaşi 2005, p. 20 şi urm. (311 pag.)
3
Bereschi; postf. de Molnâr Peter, Editura Polirom, Iaşi 2005, p. 21-22 (311 pag.)
4
Bereschi; postf. de Molnâr Peter. Editura Polirom, Iaşi 2005, p. 22 (311 pag.)
unde iau decizii colective prin vot. Acesta şi este principiul democraţiei reprezen-
tative, principiu care presupune un anumit tip de relaţie între cetăţenii şi repre-
zentanţii lor. Candidaţii exprimă în faţa electoratului valorile pe care le reprezintă,
cetăţenii aleg apoi persoana ale cărei idei sunt similare celor împărtăşite de ei.
Procesul electoral este bazat pe ipoteza onoarei5 – o ipoteză, desigur, nere-
alistă. Candidaţii individuali şi liderii formaţiunilor politice au descoperit cu ceva
timp în urmă că au mai multe şanse să fie aleşi dacă spun electoratului ceea ce
acesta vrea să audă şi nu ce gîndesc în realitate. „Defectul” sistemului nu este fatal,
însăşi sistemul se autoredresează – dacă candidaţii aleşi nu reuşesc să fie la înălţi-
mea promisiunilor făcute aceştia nu vor fi realeşi. Oamenii simpli care votează nu
întotdeauna se aleg cu reprezentanţii care le-ar reprezenta fidel interesele, dar ei îşi
pot corecta greşelile la viitoarele alegeri.
În lumina celor expuse imediat mai sus, consider o prioritate înaltă asigura-
rea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor – mai ales în ce priveşte
asigurarea dreptului la informaţie, libertatea mass-media, libertatea întrunirilor şi
asocierilor etc. – ca un mecanism care să se contrapună acţiunilor de „muşamaliza-
re” a rateurilor oricărei formaţiuni politice ajunse la guvernare.
Susţinem opinia prof. M. Orlov care spune că preşedintele Republicii Mol-
dova exercită atribuţii esenţiale cu caracter executiv, iar prin numărul şi valoarea
acestora ridică autoritatea executivă la nivelul celorlalte autorităţi (legislativă şi
judecătorească)6. În urma examinării atribuţiilor Preşedintelui Republicii Moldova
prin prisma modificărilor care au survenit în textul Constituţiei, concluzionăm că
doar două din atribuţii au dispărut în noua formulă, cea de „participare la şedinţele
Guvernului şi de consultare a acestuia” şi dreptul de sesizare a Curţii Constituţio-
nale; în rest s-au păstrat atribuţiile fixate în varianta iniţială, cele mai importante
după părerea noastră fiind - suspendarea actelor Guvernului, ce contravin legis-
laţiei, până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale; poate cere
poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes
naţional7; este comandant suprem al forţelor armate şi poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală, de asemenea poate
lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în
limitele şi în condiţiile legii8; exercită dreptul de iniţiativă legislativă9 şi promulgă
legile10. Necesitatea acordului sau aprobării din partea Parlamentului, cât şi contra-
semnarea de către prim-ministru a acestor activităţi nu trebuie privită decât ca o
diminuare relativă a puterii şefului de stat.
Schimbarea modalităţii de alegere a preşedintelui, fără a opera modificări
esenţiale în Constituţie, fără a schimba coraportul între puteri, nu este suficientă
pentru a trece cu deplină putere la un regim parlamentar. Din această cauză con-
siderăm necesar a se opera schimbări în cadrul legal, schimbări care să asigure o
condiţionare mai mare a şefului de stat faţă de legislativ.
5
George Soros, Criza capitalismului global, Ed. Polirom ARC, Iaşi, 1999, p. 185. (132 pag.)
6
Maria Orlov, Drept Administrativ, Ed. Epigraf, Chişinău, 2001, p.50.
7
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, art. 88, lit. f) şi i).
8
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, art. 87.
9
10
233 26-27 octombrie 2010
Evenimentele din aprilie 2009 şi succesiunea faptică a demonstrat cu priso-

sinţă faptul că veriga slabă în sistemul constituţional al Republicii Moldova este
delimitarea atribuţiilor şi prerogativelor şefului de stat, a prim-ministrului şi parla-
mentului. Ironia sorţii a făcut ca criza politică născută, blocajul apărut în procesul
de asigurare a continuităţii clasei politice aflate la guvernare să se datoreze impo-
sibilităţii alegerii şefului statului, deşi la momentul respectiv existau premise mult
mai accentuate pentru apariţia unei crize severe de natură economică ori socială.
Ne pronunţăm încă o dată împotriva întoarcerii Republicii Moldova la for-
ma unei republici semiprezidenţiale sau prezidenţiale. Evoluţia politică firească a
statului a determinat trecerea succesivă prin mai multe forme şi regimuri:
–– parlamentar (27 aprilie-3 septembrie 1990);
–– semiprezidenţial (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991);
–– prezidenţial (5 martie1991-28 iulie 1994);
–– semiprezidenţial (29 iulie 1994 – 5 iulie 2000);
–– parlamentar (5 iulie 2000 până în prezent).11
Nu considerăm că este cazul repetării unor greşeli politice şi condiţionării sis-
temului constituţional al statului de voinţa şi ambiţiile unui om (indiferent de va-
loarea umană şi potenţialul intelectual). Regimul parlamentar şi-a demonstrat func-
ţionalitatea printr-o bună conlucrare a tuturor ansamblurilor şi subansamblurilor
mecanismului de stat, şi, cu excepţia crizei constituţionale din ultima perioadă, prin
oferirea unei stabilităţi politice. În opinia noastră, democraţia este acompaniată în
mod firesc de sistemul pluripartidist (nu există democraţie fără luptă politică între
partide şi formaţiuni politice). Trebuie să menţionăm însă, că existenţa simplă şi
inertă a partidelor politice nu va garanta democraţia. În viziunea noastră, principiile
reprezentativităţii şi proporţionalităţii au o şansă mai mare de asigurare şi realizare în
cadrul unei republici cu regim parlamentar. Este respectată însăşi natura democraţiei
(demos - cratos), conducerea de către popor şi pentru popor.
Aşa cum am relatat pe parcursul tezei, şi cum a reieşit din cadrul cercetări-
lor întreprinse asupra sistemelor constituţionale şi formelor de guvernământ ale
altor state, în cadrul unei republici cu regim prezidenţial şi chiar semiprezidenţial,
deseori apar premise ale instaurării unui regim prezidenţial accentuat sau super-
prezidenţial, iar întreaga societate se vede încătuşată într-un stat cu regim politic
nedemocratic. Renunţarea la procesul decizional colectiv doar pentru că este inefi-
cient, greoi sau corupt este o greşeală majoră. Electoratul, societatea în ansamblu,
trebuie să accepte faptul că orice formă sau regim de guvernământ, orice model
constituţional este imperfect şi necesită îmbunătăţiri.
Beneficiile şi vulnerabilităţile sistemelor, a formelor şi regimurilor de gu-
vernământ nu sunt evidente decât pe hârtie, în cadrul unei analize abstracte şi
generale. Bineînţeles că există pericole în cadrul unui regim semiprezidenţial sau
prezidenţial (de transformare în regim superprezidenţial) şi în cadrul regimului
parlamentar (de transformare în partitocraţie) – şi din acest considerent nu acor-
dăm decât un plus de consideraţie modelului republicii parlamentare.
11
Ion Duminica, Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări, probleme,
perspective, autoreferat al tezei de doctor, Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, Chişinău 2006.
Încă părintele Constituţiei Austriei din 1920, Hans Kelsen, afirma că în so-
cietăţile moderne partidele sunt organe constituţionale ale formării voinţei statale.
Ele lărgesc posibilitatea de organizare a cetăţenilor, a grupurilor şi colectivelor de
cetăţeni de a se uni în formule mai omogene, mai active, mai eficiente pentru a-şi
exprima şi promova interesele lor sau chiar confesiunile lor de ordin politico-reli-
gios. Faptul accederii partidelor politice în Parlament, unde le este asigurată par-
ticiparea la procesul de conducere a statului, - este un factor mai mult decât bene-
fic – pluralitatea şi diversitatea opiniilor politice exprimate stimulează pluralismul
democratic şi progresul politic al statului.
Schimbarea formei de guvernământ a Republicii Moldova în anul 2000 este
considerată de mulţi ca o victorie a democraţiei. În spaţiul teritorial ex-sovietic – în
care nu puţini preşedinţi, au uzurpat puterea şi s-au transformat în autocraţi mai
mari sau mai mici, care încearcă cu tot dinadinsul să modeleze puterea la propria
persoană şi după propria voinţă, instituirea unui regim parlamentar poate servi o
garanţie că şeful statului nu va fi în măsura sa evolueze într-un dictator. Situaţia
din alte fostele republici sovietice a fost, se poate spune, luata ca un avertisment
de parlamentarii moldoveni, dintre care unii l-au acuzat nu o data pe preşedintele
P. Lucinschi de înclinaţii autoritare sau chiar dictatoriale. A fost firesc ca dorinţa
şefului statului de a-şi lărgi atribuţiile prin instaurarea unei republici prezidenţiale
să trezească bănuieli şi temeri. De fapt, acest gen de modificare a Constituţiei este
unic în fostul spaţiu sovietic, Moldova devenind singura republica parlamentara
din Comunitatea Statelor Independente.12
Într-adevăr, realitatea social-politică demonstrează o serie de imperfecţiuni
ale cadrului constituţional în ce priveşte procedura alegerii Preşedintelui. Propu-
nem modificarea art. 78 din Constituţia Republicii Moldova şi a art. 9 din Legea
1234-XIV „cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova”.
Considerăm oportună introducerea unei prevederi care ar permite alegerea Preşe-
dintelui cu votul majorităţii simple (50% plus un vot) a deputaţilor aleşi.
Nu putem afirma însă că o republică parlamentară asigură neapărat o demo-
craţie mai sănătoasă decât republica semiprezidenţială sau prezidenţiala. Unele din
democraţiile consacrate ale lumii au regimuri prezidenţiale – cea mai proeminen-
tă dintre ele fiind Statele Unite ale Americii – sau semiprezidenţiale (de exemplu
Franţa). Chiar exemplul Republicii Moldova, demonstrează cu uşurinţă situaţia în
care regimul parlamentar este mai puţin eficient în prevenirea unor tendinţe auto-
ritare sau dictatoriale: spre exemplu, când un singur partid, mai puţin ataşat doc-
trinar şi politic regulilor jocului democratic, care câştigă majoritatea în Parlament
şi astfel controlează automat şi Guvernul, şi Preşedenţia. Sigur, astfel de situaţii pot
apărea şi în condiţiile unei republici semiprezidenţiale, dar un preşedinte ales de
electorat şi care are puteri ce echilibrează pe cele ale Parlamentului şi ale guvernu-
lui este în stare, adesea, sa funcţioneze independent de un anumit partid şi eventual
în interesul şi spre binele întregii ţări.
Există state europene, republici cu regim parlamentar, în care cvorumul
http://www.observatorcultural.ro/Republica-parlamentara-in-Moldova*articleID_5527-articles_
12
details.html
235 26-27 octombrie 2010
necesar pentru alegerea preşedintelui scade în turul trei al alegerilor prezidenţiale,

împiedicând astfel un blocaj politic. Un exemplu în acest sens serveşte Germania,
în cărei Constituţie găsim: „Se consideră aleasă persoana care este votată cu majo-
ritatea Adunării Federale. Dacă în primele două tururi a alegerilor nici un candidat
nu întruneşte o asemenea majoritate, se consideră aleasă persoana care în turul trei
întruneşte cele mai multe voturi”.13
Un alt exemplu în acest sens îl vom găsi în Constituţia Italiei, la art.83, în
care se prevede că preşedintele este ales prin scrutin secret de către Parlamentul
reunit în şedinţă comună şi de reprezentanţii regiunilor. Este desemnat candidatul
care a obţinut 2/3 din voturile celor reuniţi. Dacă după trei tururi consecutive nu
se obţine această majoritate calificată, se organizează un al patrulea tur, pentru de-
semnare fiind suficientă o majoritate absolută.14
Şi în art. 58 din Constituţia Cehiei urmărim prevederile: Preşedinte al Repu-
blicii se consideră ales candidatul, pentru care au votat mai mult de jumătate din
deputaţi şi senatori. Ţin să amintesc că Parlamentul Cehiei este bicameral: Camera
deputaţilor (200 de deputaţi aleşi pentru un mandat de patru ani) şi Senatul (81
senatori aleşi pentru un mandat de şase ani).15 Dacă nici un candidat nu obţine
mai mult de jumătate din numărul total al deputaţilor şi mai mult de jumătate din
numărul total al senatorilor, în termen de paisprezece zile este organizat turul doi
al alegerilor. În turul doi participă candidatul care a primit cele mai multe voturi în
Camera deputaţilor şi candidatul care a primit cele mai multe voturi în Senat. Dacă
câteva persoane au obţinut un număr egal de voturi în una din camere, sunt nu-
mărate sumativ voturile din ambele camere pentru ambii candidaţi. În turul doi de
scrutin se consideră ales candidatul, pentru care votează mai mult de jumătate din
deputaţii prezenţi şi mai mult de jumătate din senatorii prezenţi. Dacă Preşedintele
Republicii nu este ales şi în cadrul turului doi, în timp de paisprezece zile se orga-
nizează turul trei al alegerilor, la care se consideră ales candidatul care obţine mai
mult de jumătate din voturile deputaţilor şi senatorilor”,16 - în cadrul turului trei
de scrutin, numărarea voturilor se face sumativ. Dacă nici în turul trei Preşedintele
Republicii nu este ales, se organizează alegeri repetate.17
În spaţiul european vom găsi şi un model mai puţin obişnuit de soluţionare
a crizelor (de genul celeia în care se află Republica Moldova) – cel din Constituţia
Greciei. Exemplul Republicii Elene ne este apropiat şi datorită faptului că aceas-
ta este o republică parlamentară.18 Conform art. 32 (1), alegerea Preşedintelui în
Republica Elenă se face de Parlament, prin vot direct, la cel puţin o lună până la
13
„Constituţia Republicii Federative Germania, art.54, alin. (6)”, din Конституции зарубежных го-
сударств. Учебное пособие, издание 4-е, перераб. и доп. / cост. проф. В.В. Маклаков, изд. Вол-
терс Клувер, Москва, 2003.
14
Constituţia Italiei, art. 83.
15
„Constituţia Cehiei, art. 16”, în Конституции государств Европы, Издательство Норма, Мо-
сква, 2001.
16
„Constituţia Cehiei, art. 58 alin. (2-7)”, în Конституции государств Европы, Издательство Нор-
ма, Москва 2001.
17
„Constituţia Cehiei, art. 58 alin. (8)”, în Конституции государств Европы, Издательство Норма,
Москва 2001.
18
Constituţia Greciei, art.1, alin. (1). (текст Конституции приводится по сборнику “Конституции
государств Европы”. Издательство НОРМА, 2001 г.)
expirarea mandatului actualului Preşedinte.19 Este considerat ales candidatul care

întruneşte votul a 2/3 din deputaţii Parlamentului. În cazul în care nici un candi-
dat nu întruneşte numărul de voturi necesar (de 2/3), peste 5 zile se organizează
turul doi al alegerilor.20 Dacă nici în turul doi, nici un candidat nu întruneşte 2/3
de voturi, în cinci zile se organizează turul trei, în cadrul căruia candidatul trebuie
să obţină 3/5 de voturi a deputaţilor din Parlament. Art. 32(1), alin.(4) din Consti-
tuţia Greciei spipulează că, dacă nici în turul trei de scrutin, nu se reuşeşte votarea
Preşedintelui, Parlamentul este dizolvat în timp de 10 zile. Noul Parlament ales, la
prima sa şedinţă va trebui să aleagă Preşedintele cu votul a 2/3 din deputaţi, dacă
acest fapt nu se realizează, scrutinul este repetat în cinci zile, fiind ales candidatul
care va întruni o majoritate absolută.21 Dacă ceastă majoritate nu se realizează, în
termen de cinci zile se organizează al treilea tur, la care participă doi candidaţi care
au obţinut cele mai bune rezultate în tururile anterioare, şi, este ales candidatul care
întruneşte majoritatea relativă.
Nu putem trece cu vederea şi punctul de vedere al Comisiei Europene pentru
Democraţie prin Drept (intitulată şi „Comisia de la Veneţia”)22. Membrii Comisiei
au întreprins două vizite la Chişinău. În cadrul primei vizite, secretarului general
al Comisiei de la Veneţia – Gianni Buqucchio a afirmat: „Republica Moldova nu-
şi poate permite să vină cu crize suplimentare în situaţia în care întreaga lume se
confruntă cu o criză economică. Exprim dorinţa comunităţii internaţionale de a
vedea în Republica Moldova stabilitate internă. Aici au avut loc mai multe crize,
dar e timpul să ne punem pe treabă. Întreaga lume trece printr-o perioadă compli-
cată – criza financiară şi economică. Moldova nu-şi poate permite să vină cu crize
suplimentare în această situaţie”. Oficialul european a menţionat că, în rezultatele
întâlnirilor cu liderii partidelor politice, a ajuns la concluzia că în Moldova există
perspectiva unui acord al forţelor politice pentru a fi pus punct crizei politice. Gi-
anni Buqucchio a ţinut să menţioneze că unicul articol din Constituţie care trebuie
să fie modificat este cel cu privire la modalitatea de alegere a preşedintelui şi că
restul „mai pot aştepta”.
Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a susţinut ofi-
cialul european, afirmând că în Moldova „nu este timpul crizelor”. Întrebat dacă
modificarea Constituţiei este o idee susţinută de toţi liderii Alianţei pentru Inte-
grare Europeană, preşedintele interimar a răspuns că alegerea preşedintelui este
scopul prioritar al AIE, iar dacă unica soluţie pentru alegerea şefului statului este
modificarea Constituţiei, atunci aceasta va fi susţinută de toţi liderii Alianţei.23
În cursul celei de-a doua vizite, Comisia de la Veneţia reiterează necesitatea
19
Constitu��
��
ţ��
ia��
Greciei��
��
, art��
��
.32(1), alin��
��
. (1). (текст Конституции приводится по сборнику “Консти-
туции государств Европы”. Издательство НОРМА, 2001 г.)
20
Constitu��
��
ţ��
ia��
Greciei��
��
, art��
��
. 32(1), alin��
��
21
Constitu��
��
ţ��
ia��
Greciei��
��
, art��
��
. 32(1), alin��
��
22
http://www.venice.coe.int/docs/2007/CDL-AD(2007)008-rom.pdf
http://www.jurnal.md/ro/news/comisia-de-la-venetia-nu-sustine-modificarea-totala-a-
23
constitutiei-rm-180324/
237 26-27 octombrie 2010
dizolvării parlamentului şi organizării alegerilor anticipate. După o discuţie deloc

simplă, recomandarea generala a Comisiei a fost ca, indiferent de proiectele şi formu-
lările existente, este important să se ţină cont de prevederile actualei Constituţii.
Republica Moldova va ţine cont de aceste recomandări, indiferent de in-
teresele de ordin politic, a declarat şi ministrul justiţiei din Republica Moldova,
Alexandru Tănase, în timpul vizitei sale la Strasbourg.24 Delegaţia moldoveneasca
a prezentat Comisiei de la Veneţia cele doua variante discutate la Chişinău pentru
a depăşi criza constituţională: fie modificarea art. 78 din Constituţie, în Parlament,
în baza unuia dintre cele doua proiecte avizate de Curtea Constituţională (unul al
PCRM şi altul al AIE), fie organizarea referendumului.
Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici
un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat
în nume propriu.25 Chiar şi ipoteza unui referendum, ca ultima ratione, în baza
art. 75 alin.(1) din Constituţie, prin care se va cere părerea cetăţenilor cu privire la
modalitatea alegerii şefului statului, identificăm două semne de întrebare:
- Oare nu se vor solda schimbările constituţionale, în urma cărora Preşe-
dintele va fi ales de electorat prin vot direct, cu transformarea Republicii Moldova
într-un stat cu regim semiprezidenţial – situaţie atestată în istoria contemporană a
Republicii Franceze în perioada anilor 1960-1962;
- Care va fi „desfăşurătorul” acţiunilor politice şi ajustărilor constituţionale
după referendumul naţional (începând cu confirmarea rezultatelor referendumului
de către Curtea Constituţională26 şi până la alegerea noului şef de stat). Este şi mai
periculos ca un partid sau o formaţiune politică să ajusteze sistemul constituţional
al statului şi regimul de guvernământ la propriile viziuni şi ambiţii.
Toate acestea sunt observaţii ipotetice, menite să atragă atenţia că există rar
soluţii perfecte şi ca oamenii politici trebuie sa fie întotdeauna conştienţi şi de ris-
curile pe care deciziile lor ar putea să le implice pentru stat şi naţiune.
24
http://www.ziuaveche.ro/politica/basarabia/3217-comisia-de-la-venetia-r-moldova-dizolva-
parlamentul-si-face-alegeri-anticipate
25
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, art. 2 alin. (2).
26
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, art. 135, alin. (2), lit.d.
Vitalie STRUNGARU,
Rodion ROTARU,
lector superior al Catedrei pregătire militară şi tactică specială
RISCURILE FOLOSIRII ŞI APLICĂRII MIJLOACELOR

SPECIALE ÎNVECHITE ORI IEŞITE DIN UZ
Hotărîrea Parlamentului[1] R.Moldova nr.1275 din 15.02.1993 „Cu privire

la aprobarea mijloacelor speciale şi a regulilor de aplicare a acestora de către cola-
boratorii organelor de interne şi militarii trupelor de carabinieri” aprobă nomen-
clatorul mijloacelor speciale admise pentru a fi aplicate de organele poliţieneşti
în cazurile prevăzute de lege. Hotărîrea nu conţine o nominalizare a tipurilor şi
modelelor concrete de mijloace speciale, astfel permiţînd organelor poliţieneşti să
se doteze cu o serie de mijloace moderne, care corespund listelor prevăzute de ac-
tul normativ menţionat. Astfel, legea şi actele normative subordonate legii permit
procurarea şi dotarea forţelor de ordine cu cele mai moderne mijloace speciale de
apărare pasivă, activă şi auxiliare.[2]
Principalele cauze ale producerii incidentelor, traumelor, leziunilor în urma
folosirii mijloacelor speciale de către colaboratorii de poliţie sunt:
–– realizarea (confecţionarea) unor mijloace speciale improvizate;
–– lipsa totală sau insuficientă de cunoaştere a regulilor de folosire şi aplicare
a mijloacelor specale şi caracteristicile lor tehnico tactice;
–– folosirea mijloacelor speciale după expirarea termenului de exploatare a
acestuia;
–– folosirea mijloacelor speciale cu diferite defecţiuni tehnice;
–– păstrarea necorespunzătoare a mijloacelor speciale;
–– folosirea de către colaboratorii de poliţie a mijloacelor speciale nu con-
form destinaţiilor lor.
Realizarea (confecţionarea) unor mijloace speciale improvizate în urma lip-
sei mijloacelor speciale sau prezenţa mijlocului aflat în defecţiune duce la protecţia
insuficientă a colaboratorilor de poliţie din cauza calităţii joase a materialelor fo-
losite, incomoditatea folosirii mijloacelor speciale improvizate sau folosirea lor cu
un surplus de forţă din cauza greutăţii depăşite a mijlocului confecţionat pot avea
ca urmare micşorarea timpului eficienţei şi capacităţii de luptă a efectivului. Ca
urmare, mijloacele deteriorate trebuie înlocuite cu alte mijloace speciale mai per-
formante sau mijloacele care urmează a fi folosite de către colaboratorii de poliţie
239 26-27 octombrie 2010
chiar şi cele confecţionate trebuie sa treacă o testare de capacitate şi duritate.

Informarea insuficientă a colaboratorilor despre folosirea mijloacelor spe-
ciale şi caracteristicile lor tehnico – tactice duce la imposibilitatea aplicării acestor
mijloace sau aplicarea lor cu efect minimal, iar în cazul aplicării mijloacelor de
aparare activă sau auxiliare (lacrimogene, audio-vizuale, explozibile) poate duce
la efecte negative pentru colaboratorii de poliţie în urma provocării unor leziuni
corporale grave cetăţenilor.
Trebuie de instruit colaboratorii de poliţie şi de a obliga să cunoască gradu-
alitatea folosirii şi aplicării mijloacelor speciale în mod progresiv a formelor, pro-
cedeelor şi mijloacelor de acţiuni vizavi de creşterea agresivităţii adversarului sau a
caracterului împrejmurilor, situaţiei create şi a gravităţii acţiunilor ilegale.
Folosirea mijloacelor speciale după expirarea termenului de exploatare a
acestuia – mijloacele speciale care sînt folosite de către funcţionarii de poliţie după
expirarea termenului de exploatare (valabilitate) pot avea efecte negative asupra
colaboratorului:
–– pot sa iasă din funcţiune în timpul folosirii;
–– pierderea capacităţilor tehnico – tactice şi chiar cu efecte negative asupra
colaboratorilor care le aplică;
–– pot duce la consecinţe grave;
–– folosirea mijloacelor speciale cu diferite defecţiuni tehnice.
În multe cazuri colaboratorii de poliţie în lipsa mijloacelor speciale ce co-
respund cerinţelor folosesc mijloace ce au numeroase defecţiuni tehnice. Folosirea
acestora cauzează disconfort sau imposibilitatea de aplicare, sau în urma folosirii
acestor mijloace pot fi cauzate diverse urmări nedorite: pot duce la traumarea gravă
a colaboratorilor de poliţie sau a altor persoana – cauzarea diferitor plăgi, contuzii,
echimoze, arsuri de diferit grad, chiar şi cu decesul peroanei. Pentru a evita astfel
de incidente colaboratorii de poliţie înainte de a primi mijloacele speciale trebuie
să verifice disponibilitatea şi integritatea de apărare, lipsa de fisuri şi daune văzute
cu ochiul liber pe suprafaţa mijloacelor speciale. Toate defecţiunile tehnice ale mij-
loacelor speciale de către unii colaboratori de poliţie pot fi:
–– nefiind observate;
–– încrederea în sine că totul va fi bine şi că nu se va întîmpla nimic deosebit
în urma folosirii mijloacelor cu defecţiuni;
–– necunoaşterea caracteristicilor tehnico-tactice a mijloacelor speciale şi
modul de funcţionare a acestora.
Mijloacele speciale active şi auxiliare ce au defecţiuni tehnice pot avea diver-
se pericole:
–– explodarea în timpul transportării;
–– explodarea înainte de timp;
–– neexplodarea la aplicare;
–– pot avea alte efecte neaşteptate.
Dacă ne vom referi la mijloacele speciale active şi cele auxiliare, care au efec-
te lacrimogene, fumugene şi audio-vizuale, la aplicare, atunci cînd ele nu şi-au
produs efectul prin inacţiune, trebuie să cunoaştem unele reguli:
Neatigerea mijlocului special cu mîna sau cu alte obiecte.
–– interzicerea loviturilor sau mutării locului şi mişcării acestuia;

–– interzicerea transportării sau folosirii mijloacelor speciale repetat;
–– neadmiterea demontării focoaselor sau a altor părţi componente acestora;
–– anunţarea persoanelor responsabile pentru neutralizarea acestor dispozitive.
Pentru evitarea urmărilor grave, incidentelor negative şi traumelor nedorite
a colaboratorilor de poliţie trebuie să fie luate măsuri de evitare a folosirii mijloa-
celor speciale cu diferite defecţiuni tehnice. La depistarea unor asemenea mijloace
este necesar de a întreprinde măsuri pentru înlăturarea neajunsurilor după caz sau
înlocuirea mijloacelor deteriorate, scoase din uz cu alte mijloace speciale mai noi
sau moderne şi performante.
Păstrarea necorespunzătoare a mijloacelor speciale duce la pierderea caracte-
risticilor de funcţionare sau la imposibilitatea producerii efectelor dorite. Mijloace-
le speciale în asemenea conditii îşi micşorează considerabil termenul de exploatare,
îşi pierd efectul şi ies mai rapid din uz. Odată cu păstrarea mijloacelor speciale ele
trebuie să fie verificate în permanenţă de persoanele responsabile, pentru evitarea
unor incidente şi cazuri ieşite din comun. De verificat după registrele de primire –
predare a mijloacelor speciale, a termenilor de exploatare a acestora şi valabilitatea
lor. La expirarea termenilor mijloacele speciale de retras din uz.
Folosirea de către colaboratorii de poliţie a mijloacelor speciale nu conform
destinaţiilor lor.
Ca exemplu, la depăşirea atribuţiilor funcţionale ale superiorului, iar în unele
cazuri efectele mijloacelor folosite de către colaboratorii de poliţie pot fi îndreptate
asupra sa, cum ar fi folosirea mijloacelor audio-vizuale şi lacrimogene destinate
pentru suprafeţe mari (deschise) într-o încăpere mică fără folosirea mijloacelor
individuale de protecţie. Folosirea mijloacelor speciale pasive (KOPA-1, БЗT sau
coiful „Sfera” sau „Masca-1”) în alte destinaţii cum ar fi – la menţinerea ordinii
publice în timpul dezordinilor de masă, care duce la scoaterea mai rapidă a efec-
tivului din capacitatea de luptă, durata de eficacitate şi mobilitatea efectivului este
mai mică.
Astăzi trupele de carabinieri, studenţii şi ofiţerii Academiei, poliţiştii din
municipiu şi din raioane sunt dotaţi cu mijloace de apărare pasivă produse cu mai
mult de 30 de ani în urmă, învechite moral şi ca exterior. Pe lîngă faptul că sunt în-
vechite, acestea mai pun în pericol şi persoana care le foloseşte. Spre exemplu coiful
metalic, aflat la dotarea carabinierilor şi poliţiştilor din comisariate este absolut
incompatibil de a fi folosit împreună cu scutul. Coiful nu posedă sticlă de protecţie
a feţei, nu poate fi fixat bine pe cap şi în rezultat fie că poliţistul riscă traumă la faţă
ori la ceafă, ori riscă traume la faţă de la marginea scutului. Se recomandă evident
folosirea coifurilor rigide din plastic cu sticlă rigidă de protecţie a feţei şi cu mate-
rial protector a cefei şi umerilor.
De aceea, este necesar ca colaboratorii înainte de aplicarea mijloacelor spe-
ciale să fie instruiţi, să cunoască destinaţia lor, caracteristicile tehnico-tactice, în
ce cazuri se aplică şi cînd se interzice folosirea lor pentru minimizarea efectelor
negative asupra persoanelor şi colaboratorilor de poliţie.
Pentru asigurarea securităţii cetăţenilor şi colaboratorilor de poliţie în in-
tervenţia lor pentru apărarea ordinii publice, poate şi trebuie să se realizeze prin
241 26-27 octombrie 2010
următoarele căi:
–– printr-o temeinică pegătire de specialitate, de petrecere a lecţiilor, antre-
namentelor speciale, lucrul educativ, informarea permanentă cu susţinerea repe-
tată în urma unor colocvii sau testări despre lipsa de cunoaştere de către efectiv a
întrebuinţării şi folosirii corecte a mijloacelor speciale, a neatenţiei ce persistă în
mai multe cazuri şi a obliga să cunoască şi să respecte aceste cerinţe şi reguli de
mînuire şi de întrebuinţare a mijloacelor speciale clasificate de nomenclator;
–– stăpînirea celor mai eficiente procedee cu mijloacele speciale şi folosirea
lor adecvată în situaţii tensionate şi complicate;
–– dezvoltarea deprinderilor de mînuire a mijloacelor şi perfecţionarea sis-
tematică;
–– cultivarea sistematică prin întregul sistem de pregătire a unor calităţi in-
dispensabile îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, cum sunt fermitatea, atenţia şi
vigilenţa, curajul şi dîrzenia, rapiditatea, tactul, spiritul de orientare şi observare;
–– scoaterea din folosinţă a mijloacelor învechite şi deteriorate, înlocuirea lor
cu alte mijloace moderne şi performante cu o capacitate de executare a misiunilor
în siguranţă deplină.
De asemenea, dacă accentul este pus pe pericol, pe risc, pe incapacitatea de
a-l invinge pe adversar, emoţia va fi de frică, dar dacă atenţia se va concentra asu-
pra căilor şi mijloacelor de a face faţă dificultăţilor, se va deştepta sentimentul de
încredere, îndrăzneală, ceea ce va conduce la îndeplinirea misiunii cu prezenţa unei
discipline ferme ce ajută la stimularea şi direcţionarea energiilor voluntare.
Bibliografie:
–– Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova adoptă hotărîrea nr. 1275-
XII din 15 februarie 1993 „ Cu privire la aprobarea mijloacelor speciale şi a regu-
lilor de aplicare a acestora de către colaboratorii organelor de interne şi militarilor
trupelor de carabinieri”.
–– Ord. MAI nr. 365 din 23.12.93 „Instrucţiuni cu privire la aprovizionarea,
păstrarea şi evidenţa armamentului şi muniţiilor în cadrul organelor şi subdivizi-
unilor MAI”.
Vitalie STRUNGARU,
PREGĂTIREA EFECTIVELOR PENTRU ACŢIUNE ÎN SITUAŢII DE RISC
Multitudinea şi complexitatea misiunilor la care efectivele MAI sunt anga-

jate implică prezenţa aspectelor de ordin psihologic şi psihosocial care îşi pun am-
prenta în mod vizibil asupra acţiunilor întreprinse şi a comportamentului colectiv
şi individual, astfel încît combaterea stărilor de teamă şi panică reprezintă o pro-
blemă de însemnătate esenţială.
Comportamentul uman – constă într-un ansamblu de reacţii şi acţiuni ca
răspuns atît la stimulii interni, cat şi la stimulii şi solicitările externe.
În general, datorită capacităţii sale psihice, omul desfăşoară acţiuni şi în afara
contactului nemijlocit cu mediul. Astfel, un lucrător al MAI, înainte de a trece la
executarea unei misiuni încredinţate, analizează informaţiile primite, elaborează
variante de hotărîri în raport cu situaţia operativă şi apelează pentru varianta con-
siderată a fi cea mai avantajoasă scopului urmărit.1
Ca urmare, structurile psihice ale ofiţerului sau subofiţerului ce se dezvoltă
în cadrul interacţiunii „om-mediu” devin apte să se adapteze cat mai bine la situa-
ţiile cît mai complexe.
Comportamentul adaptativ al lucrătorului MAI trebuie să constituie expre-
sia întrepătrunderii dintre îndatoririle şi drepturile pe care le are în virtutea funcţi-
ei deţinute, pe de o parte, şi insuşirile psihologice ale personalităţii sale, aptitudini,
temperament, caracter, pe de altă parte.
Caracterul tensional şi cu risc crescut al misiunilor efectivelor MAI rezultă
din multitudinea solicitărilor neobişnuite la care sunt supuşi individual şi colectiv,
privaţiuni, încertitudini, presiuni, ameninţări în îndeplinirea sarcinilor şi misiuni-
lor încredinţate. Poliţiştii şi militarii se confruntă cu situaţii operative excepţionale,
complexe şi riscante, care îi solicită pînă la limitele lor fizice şi intelectuale; sunt
situaţii de încercare supremă, apar momente limită cu o singură ieşire.
1
Prof. univ. dr. Anghel Andreescu, psiholog Viorica Popa, Managementul stresului profesional: ghid
pentru personalul din domeniul ordinii şi siguranţei publice, Bucureşti, 2006, Editura Ministerului Ad-
ministraţiei şi Internelor, vol. II, p. 281-295.
243 26-27 octombrie 2010
De regulă, starea tensională se manifestă printr-o suprasolicitare de ordin

psihologic ce afectează organismul uman în ansamblul său. Unii factori au o in-
fluenţă hotăratoare asupra îndeplinirii misiunilor, cum sunt; schimbarea frecventă
şi rapidă a situaţiei operative, lipsa de timp, momentele surprinderii deficitului
de forţe umane şi materiale, presiunile exercitate de anumite instituţii, organe şi
persoane, care determină tensiune crescută la efectivele ce participă nemijlocit la
executarea acestora. Acţiunile în situaţii tensionate comportă în cele mai multe
cazuri prezenţa riscului şi asumarea riscului.
Riscul este un fenomen psihologic complex rezultat din raportul dintre pro-
babilitatea reuşitei şi cea a eşecului unei acţiuni îndreptate spre atingerea unui
obiectiv – „cîştig” – cu semnificaţie individuală sau socială.
Valoarea riscului este direct proporţională cu probabilitatea eşecului şi cu
gradul de conştientizare a acestei probabilităţi.
În sens propriu, de risc se poate vorbi numai în cadrul situaţiilor cu caracter
întîmplător unde, ca urmare a prezenţei factorului „întamplare”, deznodămîntul
nu poate fi prevăzut cu certitudine.
Prin situaţie de risc se inţelege acea împrejurare în care un colaborator pe
timpul executării unei misiuni trebuie să aleagă între cel puţin două alternative,
ce diferă între ele atît prin valoare, cît şi prin posibilităţile de cîştig asociate, astfel
încît unei creşteri a utilităţii îi este asociată o reducere a probabilităţii de reuşită şi
invers.
Comportamentul de risc desemnează, în sens general, alegerea uneia dintre
alternativele oferite ale situaţiei de risc şi materializarea acestei alternative în acţi-
uni (inacţiuni) adecvate.
Fiecare alternativă implică dimensiuni principale ale riscului; probabilita-
tea de cîştig, mărimea cîştigului, probabilitatea de a pierde şi mărimile pierderii.
Raportul dintre cîştig şi pierdere reprezintă de fapt expresia valorică a gradului de
risc.
În situaţiile tot mai complexe ce apar pe timpul îndeplinirii unor misiuni,
majoritatea cadrelor sunt marcate de o anumită tensiune psihică ce poate căpăta
din diferite motive dimensiuni amplificate, cu consecinţe dintre cele mai diferite
asupra comportamentului.
După cum se ştie, factorii situaţionali care provoacă o anumită trăire afectivă
pozitivă sau negativă a poliţiştilor, au un rol important în condiţionarea succesului
sau, dimpotrivă, a eşecului unei misiuni.
Astfel, pe fundalul unor situaţii tensionate şi de risc crescut apar o serie de
emoţii – nelinişte, teamă, frică şi chiar panică – ce exprimă starea afectivă a poliţis-
tului faţă de apariţia unor dese şi neprevăzute modificări în situaţia operativă.
Frica este un subiect pe care poliţiştii şi militarii il abordează foarte rar, fiind
considerat un semn de slăbiciune care nu cadrează cu profilul luptătorului. Pe de
altă parte, este o reacţie pe care o instituţie încă dominată puternic de bărbaţi o
consideră puţin virilă.
Dacă ar trebui să opteze numai pentru o singură calitate, ei vor alege să fie
calificaţi drept „bravi“ sau „curajoşi“.
Această caracteristică regretabilă a mediului, sau mai degrabă a culturii poli-
ţieneşti (militare), ne face să ne gîndim pe nedrept că un luptător nu trebuie nicio-

dată să arate, nici măcar să admită, că îi este frică.
În condiţiile specifice în care efectivele MAI îşi îndeplinesc sarcinile şi misi-
unile încredinţate, combaterea stărilor de teamă şi panică, de depresie reprezintă o
problemă de însemnătate esenţială.
Starea de nelinişte ca tip de reacţie emoţională, reprezintă acea lipsă de li-
nişte sufletească, acea agitaţie şi frămîntare interioară care poate să apară la orice
poliţist atunci cînd asupra sa planează un pericol, sau cînd se găseşte în aşteptarea
unei misiuni cu un anumit grad de dificultate şi mai ales, cînd nu are certitudinea
reuşitei, cînd este ros de indoială.
După cum este cunoscut, această stare emoţională mai este numită stres; ter-
menul are în general două accepţiuni: situaţia în stimul, ce pune organismul într-o
stare de tensiune, şi însăşi în stare de tensiune deosebită a organismului prin care
acesta îşi mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face faţă unei agresi-
uni fizice sau psihice (emoţie puternică).
Este important de examinat frica în contextul polişistului (militarului). Fri-
ca este o reacţie la un pericol normal, inevitabil şi util. Este o alarmă pe care o dă
organismul uman atunci cînd detectează un pericol în mediul său. Nu frica însăşi
contează, ci felul de a reacţiona. Frica trebuie dominată pentru a fi luate măsurile
care se impun. Altfel este distructivă şi poate provoca o panică totală care măreşte
pericolul. Pentru a-l depăşi, trebuie să-l gestionăm. Cei cărora nu le este frică su-
ficient sunt temerari şi îşi asumă riscuri inutile, care le pun lor şi celorlalţi viaţa în
pericol. În caz de frică excesivă, nu ne mai putem stăpîni; frica devine contagioasă
şi se transformă adesea în panică.
Panica este o stare de confuzie, de dezorientare, o frică împinsă la paroxism
în prezenţa unui pericol real sau imaginar, o reacţie afectivă individuală sau colec-
tivă, de frică alarmantă caracterizată prin dezorganizări ale conduitei, pierderea
autocontrolului, de unde dispoziţia spre acte impulsive şi iraţionale.
Din practică rezultă, că panica poate să aibă şi o evoluţie lentă. Apariţia şi
extinderea lentă a panicii sunt posibile atunci cînd unele acţiuni ale poliţiştilor
(militarilor) au cunoscut eşecuri repetate.
Viaţa ne-a demonstrat, că emoţiile pot fi trăite de poliţişti (militari) în ori-
care din etapele acţiunii la care participă: înainte de primirea misiunii, în timpul
executării ei, precum şi după îndeplinirea acesteia.
Se pare că eşecul fricii este curajul. În fapt, toţi ofiţerii, subofiţerii şi sergenţii
pot lua măsuri pentru a-şi gestiona frica.
Totuşi, pentru a o combate, trebuie dezvăluită înainte de a deveni atît de
intensă încît să nu fie prea tîrziu în a o depăşi. Trebuie deci să recunoaştem simp-
tomele şi să ştim de unde vine pericolul şi în ce condiţii poate creşte.
Prima strategie constă, în a explica faptul, că frica este normală şi poliţiştii
trebuie încitaţi să vorbească despre ea. Nu trebuie nici negată existenţa ei, nici ridi-
culizaţi cei care exprimă ceea ce simt. Dacă o respingem fără să vorbim despre ea,
fără să o admitem, ea se va termina prin a forma un obstacol şi a impiedica orice
acţiune normală. După cum spun foştii luptători, factorul principal nu este frica, ci
efortul necesar pentru a trece peste propriile slăbiciuni care provoacă, în general,
245 26-27 octombrie 2010
o frică intensă. Dacă admitem, că reacţiile provocate de frică sunt normale într-o
situaţie periculoasă, riscăm mai puţin să fim tulburaţi şi, odată pericolul trecut,
să ne reproşăm laşitatea, slăbiciunea, pierzîndu-ne astfel demnitatea. În plus, una
dintre cauzele conflictului interior dispare dacă ştim că nu ne pierdem reputaţia şi
stima camarazilor chiar dacă ne-au văzut tremurînd, gîfîind sau manifestînd alte
simptome ale fricii în momentul în care ne îndeplinim misiunile.
Formarea şi educarea constituie un alt element esenţial în stăpînirea fricii.
Curajul colaboratorului creşte odată cu cunoştinţele sale profesionale. Cunoştinţe-
le dau un sentiment de încredere nu numai în tine însuţi, dar şi în camarazi, şi în
echipament, şi în metodele folosite. O pregătire practică şi o cunoaştere aprofun-
dată a dimensiunii conflictului permit cucerirea acestei încrederi şi reducerea fricii
de imprevizibil şi necunoscut. Exerciţiul practic este cu atît mai util, cu cît poliţiştii
(militarii) işi dau seama că pot supravieţui pe cîmpul de luptă. Frica este utilă, de-
oarece incită luptătorul să se pregătească mai bine şi să-şi ia măsuri judicioase în
timpul luptei.
Se estimează, că frica din perioadele de antrenament poate avea un efect
benefic, deoarece ea îi poate determina pe oameni să dobîndească obiceiuri care
vor reduce pericolul în timpul misiunilor. Antrenamentul serveşte la obişnuinţa cu
necunoscutul.
Expuşi la zgomote puternice şi la alţi stimuli, colaboratorii MAI se vor obiş-
nui în aşa fel, încît pe cîmpul de luptă frica generată de asemenea stimuli, nu va
mai fi atît de puternică. Este esenţial, că antrenamentul să conţină întotdeauna
elemente ambigue şi incerte; să se desfăşoare noaptea sau în condiţii de vizibilitate
scăzută şi în teren necunoscut, să includă situaţii în care nimic nu merge, cu scopul
de a determina colaboratorii să facă faţă fricii de necunoscut şi să-i înveţe să reacţi-
oneze în condiţii nefavorabile. Pregătirea pentru aventură, în condiţii dure şi într-o
regiune îndepărtată, oferă un antrenament inestimabil, căci ea nu este rutinieră şi
aduce oamenii în situaţii reale şi neaşteptate cărora ei trebuie să le facă faţă. Nimeni
nu contestă avantajele instrucţiei practice.
Trupele care se arată foarte sigure pe ele înaintea misiunii sunt mult mai
puţin supuse fricii. Încrederea în sine este, probabil, cea mai bună forţă emoţională
pe care un colaborator poate conta. Numeroase studii arată că subunităţile şi uni-
tăţile bine conduse şi coezive suferă mai puţine pierderi decît altele. Pe scurt, s-a
dovedit că trupele ale căror oameni se declară siguri de ei înşişi înainte de misiune
nu manifestă o teamă excesivă în timpul îndeplinirii acestora. Antrenamentul şi
pregătirea colaboratorilor MAI pot să crească această încredere în sine. O condu-
cere solidă, o echipă coezivă şi echipament sigur permit întărirea încrederii în sine.
Antrenamentul este util în măsura în care include un comportament repetitiv şi
obişnuit, determinîndu-i pe colaboratori să reacţioneze instinctiv. Exerciţiile, de
exemplu, servesc în a aduce trupele să reacţioneze automat la anumite ordine. Ceea
ce poliţiştii învaţă la antrenament aplică instinctiv în timpul acţiunilor, aproape
fără să gîndească. Disciplina şi reacţia la capacitatea de a conduce sunt indispen-
sabile pentru formarea unor luptători experimentaţi. Disciplina dă colaboratorului
MAI un mecanism de apărare psihologică care îl ajută să-şi domine puterea şi să
ignore pericolul, acţionînd, ca de obicei, aproape automat. Una din funcţiile disci-
plinei este de a modela caracterul colaboratorului într-o asemenea măsura încat să

se resemneze la anumite realităţi neplăcute şi să le accepte ca şi cînd ar fi normale.
Disciplina înmoaie ăn asemenea fel spiritul încît el devine indiferent la efectele
distructive ale fricii. Ea include şi stăpînirea de sine.
Coeziunea puternică a grupului este, de asemenea, un factor important. Cea
mai mare teamă a colaboratorilor este aceea de a lăsa să-i cadă camaradul. Mandria
de a aparţine unei anume subunităţi sau unităţi, precum şi faptul de a conta unii pe
alţii dau curaj oamenilor.
Unul din adevărurile cele mai evidente care îl face pe un colaborator să con-
tinue să acţioneze este acela de a se şti aproape de camarazii săi.
Acest sentiment de obligativitate, conjugat cu faptul că se simte răspunzător
de soarta altora, generează un sentiment de responsabilitate faţă de reputaţia subu-
nităţii sau unităţii, ceea ce îi ajută să reducă frica. Atunci cînd sunt stabilite criterii
elevate în materie de comportament în timpul misiunii şi cînd se face o legătură
între mîndria de a fi poliţist sau militar, pe de o parte, şi reputaţia subunităţii sau
unităţii şi binele camarazilor pe de altă parte, se motivează considerabil trupele.
Capacitatea de a conduce este, de asemenea, un factor crucial. 89% dintre
subiecţii unui sondaj relevau importanţa frecvenţei ordinelor emise de către supe-
riorul lor intr-o situaţie dificilă. De fapt, se adevereşte că un grup fără şef devine, în
general, inactiv. Un lider calm şi combativ este în mod special important pentru a
comanda trupele în situaţii periculoase şi înfricoşătoare. Această concluzie decurge
din faptul, că exemplul altora influenţează enorm maniera cu care un individ reac-
ţionează într-o situaţie periculoasă. Studiile confirmă, ăn general adevărul intuitiv
după care oamenii preferă să urmărească un bărbat cu experienţă care ştie să atingă
obiectivele, luîndu-şi un minimum de riscuri. Calmul său şi eficacitatea servesc
drept exemple şi incită pe alţii să reacţioneze în aceeaşi manieră. Prezenţa unui
lider puternic şi avizat creează o forţă care ajută la rezistenţa la frică.
Cum explica un vechi comandant: „cînd ţi-e frică, întotdeauna ai nevoie de
cineva pe care să-l admiri“2. Aceasta nu se întîmplă decît atunci, cînd colaboratorii
au o încredere absolută în şeful lor şi sunt convinşi de sinceritatea sa. Mesajele non-
verbale, tonul şi privirea nu te inşeală. Vorbele şi faptele trebuie să aibă legătură.
Este o chestiune de exemplu personal. Un şef nu trebuie niciodată să pretindă nici
să aştepte de la trupele sale ceea ce el nu este gata să facă. Important nu este atît
ceea ce ofiţerul spune, cît ceea ce este gata să facă. Activitatea este un alt mijloc de
a trece peste frică.
Colaboratorii MAI experimentaţi învaţă foarte repede, că nu ai timp să te
nelinişteşti cînd ai ceva util de făcut. Cînd frica vă înhaţă, concentraţivă asupra
a ceea ce aveţi de făcut. Fără nici o indoială, inactivitatea în perioade de tensiune
hrăneşte frica, iar cel mai bun antidot este acţiunea. Cînd spiritul şi corpul sunt din
plin angajate, este surprinzător de constatat că nu ne este chiar atît de frică.
Aşadar, frica nu trebuie stigmatizată. Pentru orice poliţist sau militar, impor-
tant este să facă faţă fricii. Negarea fricii şi a efectelor ei poate avea grave repercu-
siuni într-o situaţie dificilă.
2
http://www.presamil.ro/SMM/2004/11-12/pag%2043-47.htm.
247 26-27 octombrie 2010
Dacă frica este atît de răspîndită şi manifestările ei atît de dominante, cum se

face că există eroi? Curajul este prezentat în general în două feluri: ca o acţiune spe-
cifică sau, pentru a relua o expresie a lui Socrate – ca o calitate de o rară nobleţe.
Le Petit Robert defineşte curajul astfel: „Forţă morală, ardoare, energie în-
tr-o acţiune, fermitate în faţa pericolului, a suferinţei fizice sau morale“. Definiţia
din Grand Dictionnaire Larousse encyclopedique este similară: „fermitatea, forţa
de caracter care permite înfruntarea pericolului, suferinţa, împrejurările dificile“.
Punctul comun al acestor definiţii este prezentarea curajului ca fiind o trăsătură
umană.
A fi curajos nu inseamnă să nu-ţi fie frică, ci să fii capabil să-ţi duci misiunea
la îndeplinire, chiar dacă îţi este frică.
Adevăratul curaj este o calitate pe care o posedă cei care sunt gata a se lansa
într-o situaţie înspăimîntătoare, în pofida unei frici subiective şi a unor perturbări
psihofiziologice. Curajul este mai mult decat o calitate înnăscută; curajul şi laşitatea
sunt opţiuni care i se oferă oricărei fiinţe umane.
Cultivarea şi dezvoltarea curajului trebuie să constituie rezultatul unei acti-
vităţi raţionale permanente şi coerent orientate.
A educa curajul înseamnă a forma obişnuinţa de a birui ezitările, de a exe-
cuta cu promptitudine sarcinile şi misiunile ordonate, manifestînd spirit creator,
iniţiativă.
Curajul se formează şi se dezvoltă în cursul intregii vieţi şi mai ales în cadrul
procesului instructiv-educativ de pregătire al efectivelor MAI.
Organizarea poate fi considerată cea mai eficientă direcţie de acţiune pentru
asigurarea îndeplinirii misiunilor încredinţate. În procesul de instruire şi perfecţi-
onare a pregătirii efectivelor se cere urmărit cu atenţie modul în care se execută o
anumită acţiune pentru ca în caz de nereuşită, să fie la timp corectaţi.
În timpul activităţii de pregătire a misiunilor şi a acţiunilor ce urmează să se
desfăşoare se impun următoarele:
–– aducerea la cunoştinţă a participanţilor, a celor care au săvîrşit fapte de
curaj în cadrul misiunilor anterioare şi a modului cum au fost recompensaţi;
–– aducerea în actualitate a tradiţiilor de luptă ale subunităţilor şi unităţilor
respective prin prezentarea de filme documentare, documente atestatoare, purtarea
de discuţii şi cu cei mai în vîrstă şi cu multă experienţă;
–– prelucrarea bazei legale în virtutea căreia se va acţiona pentru îndeplinirea
misiunilor primite, insistîndu-se pe necesitatea desfăşurării tuturor acţiunilor în
bază strict legală impunînd aceasta şi acelora ale căror acţiuni le combate.
Statutul şi rolul:
–– social al oricărui participant la acţiune indiferent din ce tabără face parte
nu poate avea ascendent asupra legii;
–– natura şi caracterul acţiunilor turbulenţilor, intenţiile şi posibilităţile aces-
tora;
–– natura şi caracterul acţiunilor forţelor proprii şi posibilităţilor de contra-
carare;
–– locul şi rolul fiecărei subunităţi sau echipe de intervenţie în cadrul acţiunii
generale;
–– modul de cooperare şi deţinerea legăturii între participanţi, cu eşalonul

superior şi cu celelalte forţe sosite în sprijin;
–– cînd timpul la dispoziţie permite, se poate executa recunoaşterea în teren,
în zonele presupuse de desfăşurare a acţiunilor.
Prezenţa unei discipline ferme ajută la stimularea şi direcţionarea energiilor
voluntare. Oamenii temeinic organizaţi, convinşi de necesitatea acţiunilor lor sunt
în stare să învingă emoţiile negative, să acţioneze cu forţă şi curaj. De asemenea,
dacă accentul este pus pe pericol, pe risc, pe incapacitatea de a-l invinge pe adver-
sar, emoţia va fi de frică. Dar dacă atenţia se va concentra asupra căilor şi mijloace-
lor de a face faţă dificultăţilor, se va deştepta sentimentul de încredere, îndrăzneală,
ceea ce va conduce la îndeplinirea misiunii.
249 26-27 octombrie 2010
Vitalie STRUNGARU,
Alin BULBAŞ,
lector al Catedrei pregătire militară şi tactică specială
MĂSURI CU CARACTER TACTIC ŞI ORGANIZATORIC CARE URMEAZĂ A FI ÎNTREPRINSE

ÎN SCOPUL EVITĂRII PERICOLULUI LA CARE SUNT EXPUŞI COLABORATORII ORGANELOR
AFACERILOR INTERNE AFLAŢI ÎN ZONELE CU RISC SPORIT DE VICTIMIZARE
Acţiunile de curmare şi lichidare a dezordinilor de masă nu numai au îmbo-

găţit experienţa organelor de drept, dar au demonstrat unele neajunsuri serioase în
activitatea lor, care n-au fost curmate din motivul:
–– lipsa unui sistem bine determinat de primire completă şi la timp a infor-
maţiei de la locul incidentului;
–– lipsa unui plan de acţiune bine gîndit din timp la conducătorii organelor
de interne în perioada iniţială de apariţie a evenimentelor;
–– sosirea şi dislocarea întîrziată în locurile tulburărilor din motivele stării
joase de luptă şi disciplină, nepregătirii persoanelor cu funcţii de răspundere pen-
tru activitate în situaţii extremale, în unele cazuri organele de drept nu luau măsuri
de curmare a tulburărilor pînă la sosirea şefului operativ superior;
–– lipsa unei analize şi decizii juste despre faptul unde este necesar de a con-
centra forţele de bază, pentru lichidarea focarului principal;
–– alegerea incorectă a locului de dislocare a statului major de conducere a
operaţiei speciale.
Colaboratorii poliţiei împreună cu militarii Trupelor de Carabinieri, nu mai
rar execută serviciul de fapt, socotită ca cazuri excepţionale sau stări de urgenţă,
asediu şi de război.[1] Dezordinile interioare şi situaţiile încordate pot duce la situ-
aţii, cînd statul nu poate să le ţină sub control în legătură cu condiţiile create şi cu
ajutorul acelor mijloace pe care le au la dispoziţie. Această situaţie poate fi destul de
agravantă, ce poate ameninţa existenţa puterii statale democratice alese.
În aşa fel, succesul curmării dezordinilor de masă în mare măsură depinde
de acţiunile corecte, rapide şi coordonate ale organelor de interne şi trupelor de
carabinieri, fapt care este imposibil fără planificarea preventivă cu antrenamente
corespunzătoare ale acestor acţiuni, a pregătirii speciale a forţelor implicate, men-
ţinerea lor într-o permanentă stare de pregătire de luptă ridicată.
În timpul desfăşurării manifestaţiilor în masă se implică următoarele tipuri[2]
de subdiviziuni: puncte mobile ale poliţiei, grupe de patrulare, grupele operative,
grupe de înregistrare şi documentare, posturi de pază a obiectivelor, posturi de re-
glare a circulaţiei,[3] posturi de trecere şi control, lanţuri de poliţişti (carabinieri),

grupe de excortare a participanţilor, rezerve etc. În legătură cu schimbarea stării
operative, Statul Major Operativ elaborează şi primeşte hotărîri adecvate, le aduce
pînă la executare, înaintează subalternilor sarcini suplimentare, iar dacă situaţia
se schimbă considerabil, se manevrează cu ele în scopul menţinerii echilibrului de
forţe.
Practica demonstrează că situaţia tensionată apare atunci, cînd anumiţi fac-
tori condiţionaţi au un caracter neobişnuit, neaşteptat, ameninţă integritatea or-
ganismului uman, pun sub semnul întrebării reuşita acţiunilor ce urmează să se
desfăşoare, care conduc la elaborarea unor decizii viabile.
Riscul este fenomenul psihologic complex, rezultînd din raportul dintre pro-
babilitatea reuşitei şi cea a eşecului unei acţiuni, îndreptate spre atingerea unui
obiectiv – victoria. Gradul de risc este direct proporţional cu probabilitatea eşecului
şi cu gradul de conştientizare a acestei probalităţi. În sens propriu, de risc se poate
vorbi numai în cadrul situaţiilor cu caracter întîmplător, unde, ca urmare a pre-
zenţei factorului „întîmplare”, deznodămîntul nu poate fi prevăzut cu certitudine.
Pentru cadrele Ministerului de Interne problema care se pune, vizează condiţiile
în care trebuie acceptat sau respins riscul, plecînd de la faptul, că riscul de a pierde
mult şi a cîştiga puţin nu a fost niciodată o soluţie viabilă. Evitarea riscului, cînd
situaţiile impun acţiuni energice, are consecinţe la fel de negative ca şi aventura. În
situaţiile tot mai complexe, ce apar pe timpul îndeplinirii unor misiuni dificile, ma-
joritatea colaboratorilor sunt supuşi la o anumită tensiune psihică, ce poate căpăta,
din diferite motive, dimensiuni amplificate, cu consecinţe dintre cele mai diferite
asupra comportamentului său, ce nu poate fi intuit cu precizie, el depinzînd de o
serie de factori organizatorici, psihologici, psihosociali şi de altă natură.[4]
Efectivele MAI, aflate în diferite misiuni permanente sau temporare sunt
antrenate în situaţii care evoluează cu rapiditate, în direcţii imprevizibile. Pericolul
de a fi atacat de către indivizi izolaţi sau grupuri de infractori periculoşi, eforturile
mari, epuizate constrîng cadrele de poliţie şi militarii în termen să acţioneze la li-
mitele posibilităţilor de adaptare.
Ar fi bine să evidenţiem faptul, că factorii ce definesc o situaţie tensionată
şi de risc nu au aceeaşi semnificaţie pentru toate categoriile de personal. Oboseala,
insuficienţa hranei, variaţiile excesive de temperatură, zgomotul, etc. sunt suporta-
te în mod diferit de către participanţii la misiune, chiar dacă, într-un fel sau altul,
fiecare în parte este afectat. Totodată, unele componente ale situaţiei operative,
factorul timp şi spaţiu, volumul de informaţii şi veridicitatea lor afectează într-o
măsură foarte mare cadrele cu funcţii de conducere şi de răspundere. Astfel, atît
exagerarea stării periculoase, cît şi subaprecierea acesteia pot avea implicaţii nega-
tive deosebite în planul mobilizării psihice pentru executarea misiunii.
Au fost şi cazuri, cînd colaboratorii mai ales cei cu funcţii de conducere, în
condiţii normale acceleraseră prin erudiţie şi capacităţi organizatorice (antrena-
mente de comandament, aplicaţii tactice etc.), iar în situaţii complicate s-au pier-
dut, au manifestat lipsa de curaj şi răspundere, au provocat eşecuri datorită neho-
tărîrii sau nervozităţii accentuate şi chiar au dat dovadă de laşitate.[5]
Este necesar să precizăm, că situaţia de risc şi riscul ca atare pot şi trebuie
251 26-27 octombrie 2010
raportate la două coordonate:

–– situaţia de risc sau riscul localizat la nivelul normelor şi valorilor apărate
prin lege sau alte acte normative (activitatea la care şi efectivele MAI trebuie să-şi
aducă contribuţia) care sunt ameninţate;
–– implicaţiile posibile ale situaţiilor de risc şi riscului la nivelul efectivelor
MAI, care urmează să întreprindă misiuni specifice pentru asigurarea stării de le-
galitate în cazul dat.
Tot aici, trebuie să fie explicat şi faptul, că libertatea acţiunii executanţilor în
timpul misiunii poate fi circumscrisă numai cadrului legislativ în vigoare şi asumă-
rii propriei responsabilităţi pentru alegerile făcute şi comportamentele manifesta-
te.
Asumarea riscului devine pentru angajaţii MAI una din obligaţiile de servi-
ciu. Pentru a fi mai expliciţi, reţinem atenţia la faptul că în toată lumea, unele dintre
profesii, aşa cum sunt militarii, minerii, poliţiştii, carabinierii, pompierii etc. le sunt
asociate riscuri personale sporite şi obligaţia profesională de a şi le asuma frecvent.
Asumarea riscului, ori de cîte ori apărarea valorilor şi normelor protejate prin le-
gislaţia în vigoare o impun, mergînd, dacă este cazul, pînă la sacrificiul suprem, este
datoria poliţistului.
În situaţii de dezordini, produse în prezent cu participarea maselor de oa-
meni, incompatibilitatea intereselor de grup va cauza antragonisme mutuale între
grupurile rivale. În timpul manifestaţiilor de masă, de cele mai multe ori, partici-
panţii rămîn anonimi, se pierd în masă. Răspunderea personală scade deoarece ea
se difusează, se împarte între participanţi, ceea ce poate cauza agresiuni. Nu trebuie
de uitat că manipularea poliţiştilor la aşa evenimente şi situaţii tensionate, va fi
precedată cu responsabilitatea proprie şi că folosirea violenţei trebuie evitată pe
cît posibil, deci concluzia finală constă în aceea, că folosirea forţei de către poliţie
scade atunci cînd ei devin responsabili pentru acţiunile lor şi cînd se stabileşte o
regulă (normă), pe care se cere să se respecte.
Este de amintit şi folosirea corectă de către comandanţi şi şefi a stimulării, a
sistemului recompensă – pedeapsă. Practica a confirmat şi nu contrar, că stimularea
pozitivă a colaboratorilor sub forma sublinierii necesităţii acţiunii, a consecinţelor
pozitive ale acesteia pentru societate, pentru prestigiul consolidat sau cîştigat după
îndeplinirea misiunii de către unitate şi fiecare membru în parte, dar nu public se
caută eşecurile şi se denumesc din efectivul (rangul) subalternilor etc. Recompensa
morală (materială), ce se acordă celor ce s-au evidenţiat, este mult superioară ca
efect psihologic şi mobilizator faţă de aplicarea măsurilor disciplinare severe în caz
de nereuşită.[6]
Specificăm în continuare Legea care a fost abrogată sub nr. 560-XIII din
21.07.1995 “Cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor; şi înlocuită cu
Legea privind întrunirile nr. 26-XVI din 22.02.2008 Monitorul Oficial nr.80/261
din 22.04.2008 [7]. În legea actuală (1) Întrunirile pot fi organizate de către persoa-
ne fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, de către grupuri de persoane, precum şi
de către persoane juridice. (2) Minorii ce au 14 ani împliniţi, precum şi persoanele
declarate incapabile pot organiza întruniri doar împreună cu o persoană cu capa-
citate deplină de exerciţiu.
Este de atras atenţia la locul petrecerilor întrunirilor, în legea precedentă

se menţiona o distanţă limită de desfăşurare a întrunirilor la 25-50 de metri de la
sediul organelor administraţiei publice, Parlament, Guvernul etc.
Dar, legea actuală nu specifică aceste momente, şi deducem că această situ-
aţie pune în pericol paza şi securitatea obiectivelor de importanţă deosebită (cum
ar fi: Preşidenţia, Parlamentul, Guvernul, sediile ministerelor, Ambasadele etc.).
Organele de menţinere a ordinii publice şi paza acestor obiective le este greu să ţină
la control situaţia, să manipuleze cu forţele sau să disperseze mulţimea, precum că
cu atît mai mult şi minorii pot fi prezenţi în mulţime, deaceia se crează o situaţie
destul de complicată ce ţine de folosirea măsurilor cu caracter tactic întru paza şi
apărarea obiectivelor, totodată şi se pune în pericol şi sănătatea şi riscul cît a per-
soanelor din mulţime, atît şi a colaboratorilor de poliţie în îndeplinirea misiunilor
care sunt puse în faţa lor.
Persistă şi o altă specificare în legea actuală cu privire la întruniri, precum că
pentru a organiza o întrunire, e nevoie doar de informarea primăriei despre inten-
ţia de desfăşurare a întrunirii (ulterior în legea precedentă, pentru organizarea în-
trunirii era nevoie de permisiunea primăriei); primăria poate interzice desfăşurarea
întrunirilor doar prin intermediul judecăţii (mai devreme putea interzice desfăşu-
rarea întrunirilor prin decizie proprie); rezultă explicit, că în legea precedentă exis-
tau unele principii şi termeni de desfăşurare a întrunirilor, ce permitea organelor
de ordine să analizeze situaţia, să colaboreze din timp cu organizatorii întrunirilor
pentru a stabili ruta de deplasare, numărul de participanţi la această întrunire, cît şi
despre componenţa forţelor de ordine pentru protejarea protestatarilor şi a obiec-
tivelor care vor fi pichetate.
Deci, pentru asigurarea ordinii de drept în timpul manifestărilor în masă,
inclusiv în timpul adunărilor publice este necesar de cunoscut nu numai, care-i
răspunderea juridică a participanţilor, dar şi e necesar de luat în consideraţie drep-
turile persoanelor care nu participă la asemenea acţiuni. Asigurarea ordinii publice
rezultă din faptul, pentru a da posibilitatea persoanelor de a se folosi de drepturile
lor juridice, necauzînd prin aceasta daune a drepturilor altor persoane.
La desfăşurarea manifestărilor în masă misiunile de bază a colaboratorilor
poliţiei sunt:
–– De a acorda ajutor administraţiei şi organizatorilor ce desfăşoară mani-
festări;
–– Controlul după respectarea regulilor stabilite;
–– Preîntîmpinarea şi curmarea posibililor infracţiuni şi încălcări;
–– Asigurarea ordinii de drept pe teritoriul deservit, îndeosebi după finisarea
manifestării.
Colaboratorii poliţiei necesită de a lua în consideraţie situaţiile operative
complicate, caracterizată prin cantităţi mari de încălcări, din considerentul adu-
nării mulţimii de oameni, îndeosebi prezenţa lor în starea de ebrietate alcoolică.
În timpul manifestărilor în masă destul de greu este de a ţine la control situaţia
înconjurătoare, de a realiza manevra cu forţele. Important urmează de a distinge
problemele de folosire a forţei şi a mijloacelor speciale referitor la participanţii
adunărilor şi demonstraţiilor. În particular, persoanele din gloată nu prezintă o
253 26-27 octombrie 2010
mulţime omogenă, unde toţi se comportă asemănător.[8] Aceste observări con-

firmă concluzia despre aceea, că persoanele sunt individuale şi aceasta înseamnă,
că fiecare dintre ei primesc hotărîrea de sine stătător. Dacă cineva din gloată ia o
piatră pentru a o arunca în colaboratorii organelor de drept, aceasta nu conduce
automat la izbucnirea următoare a actelor de violenţă.
Prin dispersarea adunărilor contraindicate cu caracter nonviolent, persoa-
nele cu funcţii de răspundere responsabile de asigurarea ordinii publice vor evita
folosirea forţei şi dacă aceasta nu este posibil, se limitează la folosirea necesară mi-
nimală. Prin dispersarea manifestaţiilor cu caracter violent persoanele responsabile
pentru asigurarea ordinii publice pot folosi mijloacele speciale, numai în cazurile,
cînd nu mai este posibil de a folosi alte metode de mediere şi convingeri, şi numai
în acea măsură, în care există necesitatea minimă şi numai în cazurile prevăzute în
articolul 14, 15, 16 al legii cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990.[9]
Deci, pregătirea cadrelor colaboratorilor de poliţie şi a militarilor în termen,
care urmează să execute misiuni în situaţii tensionate şi de risc crescut, are un ca-
racter complex, ce ţin de măsuri, ca de pildă: dezvoltarea curajului, deprinderilor,
trecerea barierelor de stare emoţionată, de a preîntîmpina şi a aduce la cunoaştinţă
a răspunderii pentru depăşirea atribuţiilor de serviciu, la fel şi vizînd personalitatea
umană în ansamblu şi se realizează pe parcursul întregii carierii.[10] Prin acţiuni,
procedee şi metode specifice trebuie să se asigure, concomitent cu deprinderile
necesare, formarea şi dezvoltarea calităţilor morale şi psihologice ale efectivelor,
calităţii ce condiţionează rezistenţa psihică la factori perturbanţi, creşterea dispo-
nibilităţii adaptive în condiţiile sporirii complexităţii ori diversificării sarcinilor şi
misiunilor încredinţate.
Bibliografie:
1. Legea privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război, Nr.212-XV din
24.06.2004, Publicat la 06.08.2004 în Mon. of. nr. 132-137 art Nr : 696, Modifi-
cat prin LP146-XVI din 27.06.08, Mon. of. nr.134-137/25.07.08 art.529.
2. Gl. dr. George Seriţan, col. dr. Ţuţu Pişleag “Istoria Jandarmeriei Române”, ed.
Bren, Bucureşti 2004.
3. M. Bîrgău, Gr. Beşleaga, Pregătirea profesională a trupelor de carabinieri. Mate-
rial didactic, Chişinău 2002.
4. Organizarea, conducerea misiunilor de ordine şi pază cu ocazia adunărilor şi ma-
nifestaţiilor publice. Studiu metodic, BR.A.O.L.P. a MI România, Uz de serviciu,
nr.10.
5. N. Gegea, I. Stîncă, V. Ilie, Pregătirea efectivelor Ministerului de Interne, Uz de
serviciu, nr. 20.
6. Gr. Beşleaga, Activitatea unităţilor speciale în timpul desfăşurării manifestaţiilor
publice, tulburărilor şi dezordinilor de masă, Pentru uz de serviciu, Chişinău
1998.
7. Legea privind întrunirile nr. 26-XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.80/261
din 22.04.2008. Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
8. Caracteristici psihologice ale mulţimii umane. Studiu metodic, Br. A.O.L.P. al
M.I. România. Uz de serviciu nr. 23.
9. Legea Republicii Moldova nr.416-XII din 18 decembrie 1990 cu privire la poli-

ţie, titlul IV, art 15, (“Moldova Suverană” nr. 22-23 din 30 ianuarie 1991; Veşti-
le Sovietului Suprem şi ale Guvernului R.S.S. Moldova, 1990, nr. 12; republicată
în Mon. Of. nr. 17-19al RM din 31 ianuarie 2002, pag. 4); Legea Republicii Mol-
dova nr. 806 – XII din 12 decembrie1991 „Cu privire la trupele de carabinieri”,
cu modificări sub nr. 74-XVI din 12 mai 2005, Cap. IV, Folosirea mijloacelor
speciale şi a armei de foc, art. 14 Folosirea mijloacelor speciale, lit. b) - la cur-
marea tulburărilor de masă şi încălcării în grup a ordinii publice; Prezidiul Par-
lamentului Republicii Moldova adoptă hotărîrea nr. 1275-XII din 15 februarie
1993 „ Cu privire la aprobarea mijloacelor speciale şi a regulilor de aplicare a
acestora de către colaboratorii organelor de interne şi militarilor trupelor de
carabinieri”.
10. Dezvoltarea curajului şi formele de manifestare a fricii”. Br. A.O.L.P. a MI, Ro-
mânia. Studiu metodic, Uz de serviciu, nr. 21.
255 26-27 octombrie 2010
Liudmila ŞUBELIC,
inspector superior al Serviciului educaţie al Secţiei personal şi educaţie
UNELE ASPECTE PRIVIND RISCURILE LA CARE SUNT EXPUŞI

COLABORATORII DE POLIŢIE ÎN ACTIVITATEA DE PREVENIRE
ŞI COMBATERE A DELINCVENŢEI JUVENILE
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen social complex, multidimensi-

onal şi multicauzal care generează o serie de consecinţe negative nu numai pentru
societatea unui stat (fiind o reală ameninţare pentru prezentul şi viitorul societăţii),
dar şi pentru viitoarea evoluţie socială şi profesională a tinerilor implicaţi în acest
fenomen.
Unii autori români definesc delincvenţa juvenilă ca fiind „ansamblul condu-
itelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” [1, p. 80].
Problema delincvenţei juvenile dobândeşte o semnificaţie aparte pentru so-
cietate, cu atât mai mult cu cât starea de dereglare normativă, economică şi cultu-
rală care caracterizează actuala perioadă de tranziţie este resimţită de mulţi tineri
ca un „conflict” între aspiraţiile lor individuale şi mijloacele permise pentru a le
realiza. În consecinţă, se poate afirma că nivelul delincvenţei juvenile din Republica
Moldova reflectă, în mare masură, interesul şi capacitatea societăţii de a soluţiona
dificultăţile resimţite de tineri, precum şi intensitatea şi eficienţa măsurilor de pre-
venire şi control social desfăşurate de instituţiile specializate ale statului.
O trăsătură generală caracteristică majorităţii minorilor inculpaţi şi sanc-
ţionaţi prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi socială, concretizate
prin fuga de acasă, abandon şcolar, consum de alcool şi droguri, anturaje nefaste
care au constituit factori negativi importanţi în structurarea comportamentului
lor delincvent. Altfel spus acestea sunt: factorii neuro-psihici (disfuncţiile cerebra-
le, deficienţele dezvoltării psiho-intelectuale) şi factorii familiali (lipsa influenţelor
educaţional- formative, pretenţiile exagerate din partea părinţilor, lipsa de atenţie
şi control asupra dezvoltării copilului, controlul abuziv, supunerea la suferinţe
fizice sau psihice, agresivitate, insuficienţă afectivă, exemplul negativ al părinţilor,
cum ar fi alcoolismul, utilizarea de substanţe narcotice de către unul sau ambii
părinţi) etc.
În condiţiile în care, actualmente, este costisitoare, iar pentru părinţii din
categoria persoanelor social-vulnerabile sau cu posibilităţi financiare reduse, este
chiar prea scumpă asigurarea copiilor cu studii medii sau liceale, există copii care,
fie au abandonat şcoala, fie n-au frecventat-o niciodată.
În majoritatea cazurilor astfel de minori nu primesc educaţie nici din partea
părinţilor, nici de la şcoală, sunt depăşiţi în dezvoltarea intelectuală de semenii săi
ce frecventează şcoala, nu îşi formează corect viziunea privind valorile general-

umane.
Mulţi dintre minorii infractori, deşi au frecventat un număr oarecare de cla-
se, sunt analfabeţi „funcţional”, cu rezultate extrem de slabe şi care abia ştiu să scrie
şi să citească, manifestînd o atitudine indiferentă şi chiar ostilă faţă de procesul de
instrucţie şi educaţie din şcoală. Consideraţi de colegi şi profesori ca fiind copii
„problemă”, care au tulburări de comportament, preferând să fugă de la şcoală, să
repete clasele şcolare, iar, în final, să abandoneze şcoala, cautând „compania” altora
cu aceleaşi rezultate şi comportamente. Anume constituirea de astfel de „compa-
nii” şi anturaje negative, formate de multe ori spontan şi ocazional, reprezintă un
factor favorizant pentru declanşarea unor acţiuni antisociale comise în grup de
către minorii ce preferă calea devianţei şi infracţionalităţii.
Există o serie de acte normative atât la nivel naţional, cât şi la nivel interna-
ţional în care copiii sunt prezentaţi ca fiind o categorie de persoane vulnerabile, ce
necesită protecţie specială din partea statului [2].
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie [3] interzice colaboratorilor
de poliţie aplicarea armei de foc contra unor categorii de persoane, inclusiv contra
minorilor, cu excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un atac armat, opun rezistenţă
folosind arme sau au săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea oame-
nilor, dacă acţiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.
Însă nu în toate cazurile şi nu toţi minori sunt inofensivi, mai cu seamă cei ce
au derapat pe panta infracţională. Vagabondajul, cerşetoria, furturile, violul, hărţu-
irea sexuală, prostituţia, agresiunile, consumul de alcool şi droguri, comportamen-
tul de bandă reprezintă „modalităţi de viaţă” pentru o bună parte a minorilor.
În activitatea de combatere a infracţionalităţii juvenile colaboratorul de poli-
ţie este supus la un şir de riscuri, care adesea vizează sănătatea, iar uneori şi viaţa sa.
În Republica Moldova au fost înregistrate mai multe cazuri când minorii au atacat
colaboratorii de poliţie.
Cel mai cutremurător şi şocant caz s-a petrecut la 07 aprilie 2009, când zeci
de minori aruncau pietre şi bucăţi mari de pavaj de pe străzile din faţa Preşedinţiei
şi Parlamentului Republicii Moldova în efectivul poliţiei, militarii trupelor de cara-
binieri, care exercitau sarcina de menţinere a ordinii publice.
Majoritatea colaboratorilor implicaţi nu aveau asupra sa mijloacele speciale
necesare (căşti, scuturi), însă şi acei care erau echipaţi, au primit multe leziuni
corporale grave în regiunea: capului (căştile au fost sparte de pietrele aruncate),
spatelui, în membrele superioare şi cele inferioare.
Drept urmare, unii colaboratori ai organelor afacerilor interne au suportat
intervenţii chirurgicale complicate, fiind internaţi în spital timp de cîteva luni.
Conform prevederilor legislaţiei în vigoare, pentru a obţine recompensa
cheltuielilor pentru tratament (din fondul asigurării personale de stat obligatorii),
persoanele în cauză urmau să prezinte în condiţiile şi termenii stabiliţi [4], mate-
rialele necesare.
Pe lângă suferinţe fizice, poliţiştii au avut şi suferinţe de ordin moral. Nici
un poliţist, însă, nu a primit recompensă pentru prejudiciul moral. De asemene, ei
nu au beneficiat de reabilitare psihologică şi morală, absolut necesare în astfel de
257 26-27 octombrie 2010
cazuri.
Un alt risc al activităţii în organele afacerilor interne îl prezintă situaţiile dese
când poliţiştii devin victime ale infracţiunilor, pe care le descoperă.
Uneori, exercitând misiuni operative de serviciu, dar în lipsa mijloacelor
tehnice specializate (camere video, dictafoane), colaboratorii de poliţie nu reuşesc
să documenteze acţiunile sale legale şi comportamentul neadecvat al unor minori
delincvenţi, şi neavând probe suficiente, ajung înşişi cercetaţi penal.
De menţionat că, în asemenea cazuri Ministerul Afacerilor Interne nu oferă
un avocat calificat pentru a reprezenta interesele angajaţilor săi.
Nici în statele europene situaţia la acest capitol nu este perfectă. La 06 de-
cembrie 2008 Epaminondas Korkoneas, poliţist din Grecia a efectuat trei focuri cu
arma din dotare în direcţia unui grup de tineri care destabiliza ordinea publică, în
Atena, în rezultatul cărora a decedat un minor în vârstă de 15 ani, Alexis Grigoro-
poulos. Incident, care a declanşat violenţele din decembrie 2008 în Atena.
Poliţistul grec în vârstă de 38 de ani a fost găsit vinovat de „omor cu intenţie”
a minorului, fiind condamnat la detenţie pe viaţă, fără admiterea unor circumstanţe
atenuante. Avocaţii apărării au susţinut că liceanul A.Grigoropoulos a fost victima
unui „tragic accident”, explicând că poliţistul era în situaţia de legitimă apărare.
Colegul său de serviciu, poliţistul Vassilios Saraliotis, în vârstă de 32 de ani,
a fost condamnat la zece ani privaţiune de libertate, fiind acuzat de „complicitate”
[5].
În acest context, luând în consideraţie faptul că, activitatea poliţiei este dese-
ori legată de risc profesional sporit, consider necesară examinarea oportunităţii de
modificare a bazei normative a MAI în ce priveşte:
–– acordarea asistenţei juridice calificate tuturor angajaţilor MAI, în situaţi-
ile în care aceştia, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, sunt suspectaţi de
încălcarea legii;
–– asigurarea colaboratorilor de poliţie cu tratament gratuit în Spitalul MAI.
De asemenea, stabilirea legalităţii transferării de către poliţişti, a sumei luna-
re de 50 lei în fondul Spitalului MAI.
Bineînţeles, o importanţă deosebită trebuie acordată educării corecte şi în
spiritul respectării legii, a generaţiei în creştere, care reprezintă viitorul ţării noas-
tre. Acest lucru ar avea rezultat dacă societatea în întregime va depune toate efor-
turile necesare şi posibile.
Sunt de părere că, cea mai eficientă soluţie în combaterea delincvenţei ju-
venile şi reducerea riscului profesional pentru angajaţii organelor de drept, ar fi
ridicarea nivelului de trai al tuturor cetăţenilor, majorarea salariilor şi a indemni-
zaţiilor de şomaj, a indemnizaţiilor părintelui ce educă de unul singur copiii şi a
altor tipuri de indemnizaţii.
Referinţe:
1. D. Banciu, S.M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cer-
cetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.80.
2. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului. Adoptată de Adu-
narea generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, în vigoare din 20 sep-
tembrie 1990. În vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993.

3. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18 decembrie
1990, alin. 3 art. 14.
4. Ordinul MAI nr. 246 din 05 iulie 2004 „Cu privire la aprobarea Instrucţiuni-
lor provizorii privind asigurarea obligatorie de stat a colaboratorilor organelor
afacerilor interne”, pct 5.
5. Suma de asigurare propriu-zisă se achită reieşind din cîştigul mediu zilnic, în
dependenţă de mărimea indemnizaţiei acordate în procente faţă de cîştig şi în
baza certificatului de concediu medical, eliberat de Policlinica MAI. Suma ge-
nerală a indemnizaţiei se stabileşte pe calea înmulţirii indemnizaţiei zilnice la
numărul de zile lucrătoare care nu au fost lucrate în luna respectivă ca urmare
a concediului medical.
6. www.monitorulbt.ro.
259 26-27 octombrie 2010
Tatiana TRIBOI,
Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, doctorand
RISCUL CORUPŢIEI ÎN ORGANELE DE POLIŢIE ŞI FORMELE EI DE MANIFESTARE
Les liens de corruption sur la base de donner et prendre des pots de vin, de protection mu-
tuelle, l’échange de services, la corruption des fonctionnaires des différents grades est actuellement
un trait de la police.
Risc – probabilitatea ca un anumit eveniment să se petreacă sau ca o anu-

mită acţiune să se realizeze şi care variază în funcţie de factorii de risc.
Un domeniu de activitate prezintă risc la corupţie atunci cînd prin deciziile
luate sau prin comportamentul angajaţilor terţii primesc avantaje sau atunci cînd
sînt evitate dezavantaje, sancţiuni ori cînd terţii pot oferi angajaţilor diverse foloa-
se [1, p.8].
Activitatea profesională a organelor de drept, din care fac parte şi organele
afacerilor interne este supusă riscului corupţiei.
Riscul corupţiei poliţistului este mai mare sau mai mic în funcţie de existenţa
anumitor factori cum ar fi: funcţia deţinută, structura şi domeniul de activitate sau
zona de competenţă.
Noţiunea de corupţie în poliţie este definită în „Standardele globale de com-
batere a corupţiei în forţele/serviciile de poliţie” INTERPOL: solicitarea sau ac-
ceptarea de către un ofiţer de poliţie sau angajat al forţelor de poliţie, direct sau
indirect, de bani, bunuri sau valori, cadouri, favoruri, promisiuni, recompense sau
avantaje pentru el sau altă persoană, grup sau entitate, în schimbul unei acţiuni sau
omisiuni deja făcute sau pe cale sa fie făcută, ori care va fi făcută în viitor cu privire
la sau în legătură cu atribuţiile poliţieneşti. Constituie corupţie şi modalităţile de
mai sus comise sub forma oferirii sau donaţiei. De asemenea, este corupţie orice
acţiune sau omisiune a îndeplinirii vreunui act de către persoanele de mai sus care
poate expune în mod nedrept o persoană unei acuzaţii sau condamnări pentru o
infracţiune sau care poate duce la necercetarea unei persoane ori achitarea ei în
mod nedrept; precum şi orice acţiune sau omisiune în scopul de a obţine bani,
bunuri de valoare, favoruri, promisiuni, recompense, avantaje; diseminarea de in-
formaţii confidenţiale sau restricţionate ale poliţiei, indiferent daca se pretinde ceva
în schimb. Mai este corupţie participarea ca autor, coautor, complice, instigator,
iniţiator, ajutor înainte de comiterea faptelor, ajutor după comitere, conspirator
sau orice altă forma de participare la comiterea sau tentativa de comitere a actelor
arătate anterior.
Sistemul legăturilor corupte, bazat pe darea şi luarea de mită, protecţia re-

ciprocă, schimbul de servicii, mituirea funcţionarilor de diferit rang este caracte-
ristică în prezent atît pentru procuratură şi justiţie cît şi pentru organele afacerilor
interne.
În ceia ce priveşte corupţia în organele afacerilor interne, ea se manifestă ca
fenomen în formă simplă, calificată şi deosebit de periculoasă.
La formele simple de corupţie în organele afacerilor interne pot fi atribuite
săvîrşirea de persoanele cu funcţie de răspundere pentru o recompensă relativ mică
a acţiunilor (inacţiunii) în limita competenţei sale, care de regulă nu duc la conse-
cinţe juridice. Ca exemplu pot fi menţionate eliberarea legală, dar înainte de rînd a
diferitor autorizaţii (de achiziţionare, de deţinere, de port şi transport al armelor),
efectuarea controlului stării tehnice a mijloacelor de transport fără examinarea lor
de fapt etc. Aceste acţiuni sau inacţiuni în totalitatea lor nu au ca rezultat încălcarea
instrucţiunilor de serviciu. Ele sînt foarte răspîndite şi pot fi relevate şi prevenite
cu greu, ţinînd cont şi de faptul că persoanele cu funcţie de răspundere nu ies din
limita competenţei lor, prin urmare nu creează probe materiale ale activităţii sale.
La formele calificate de corupţie se referă acţiunile (inacţiunile) persoanelor
cu funcţie de răspundere, care au ca rezultat încălcarea prevederilor normative,
care alcătuiesc baza activităţii lor profesionale. Aceste acţiuni sînt calificate ca in-
fracţiuni şi sînt reglementate de codul penal: corupere pasivă (art. 324 Cod penal),
abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art. 327 Cod penal), neglijenţa în serviciu
(art. 329 Cod penal), falsul în acte publice (art. 332 Cod penal).
Acţiunile de corupţie se manifestă prin adoptarea deciziilor normative în
interesul corupătorului, de exemplu, la înregistrarea infracţiunii, la reţinerea per-
soanei, la examinarea cauzelor contravenţionale şi adoptarea deciziilor etc.
Apropierea poliţiştilor de mediul infracţional şi contactul acestora cu mediul
interlop poate avea drept efect faptul ca unii dintre ei devin parte a sistemului de
crimă organizată. Aceasta reprezintă cele mai periculoase forme ale corupţiei în
organele de poliţie. În acest caz primirea de mită devine o ocupaţie permanentă, de
cele mai dese ori nu a unui singur funcţionar dar a unei grupe sau chiar a întregii
subdiviziunii.
În cazul cînd colaboratorii poliţiei fac parte din sistemul crimei organiza-
te, acţiunile de corupţie pot fi manifestate prin furnizarea de către colaboratorii
organelor de poliţie a informaţiei de serviciu şi a altor categorii de informaţii în
interesul grupărilor criminale, consultarea activităţii criminale, neimplicarea sau
ascunderea infracţiunilor comise, instruirea criminalilor în ceia ce priveşte moda-
lităţile de eschivare de la răspundere, furnizarea de armament, muniţii, mijloace
speciale şi tehnică specială etc.
În ceia ce priveşte domeniile de activitate vulnerabile la corupţie în activita-
tea poliţiei, acestea sînt numeroase, fiind supuse riscului de corupţie într-o măsură
diferită.
În ceia ce priveşte domeniul legat de activitatea poliţiei ordine publică, con-
ţinutul faptelor de corupţie constă în următoarele acţiuni (inacţiuni):
–– neexecutarea mandatelor şi neluarea măsurii reţinerii în situaţiile în care
există probatorii care să justifice acest lucru;
261 26-27 octombrie 2010
–– activitatea de constatare a infracţiunilor şi contravenţiilor. Avînd în vede-

re că în majoritatea situaţiilor nu există posibilitatea de control ulterior al activită-
ţii, poliţia comite fapte de corupţie;
În sfera legată de activitatea poliţiei rutiere pot fi efectuate următoarele ac-
ţiuni ilegale:
–– efectuarea controlului în trafic fără a comunica scopul pentru care este
efectuat, profitînd de slaba informare a conducătorului auto, verificarea unei mul-
titudini de aspecte, prezentarea eventualelor sancţiuni într-o lumină gravă, arăt-
îndu-se disponibilitate din partea poliţistului în a nu fi foarte dur şi a aplica doar
unele dintre sancţiuni. Conducătorul unităţii de transport poate fi tentat în astfel
de situaţii de a oferi ceva poliţistului. În acest caz, posibilitatea de a verifica retro-
activ activitatea este foarte redusă;
–– neaplicarea prevederilor legale cu ocazia recoltării probelor biologice,
reţinerii permisului sau aplicării amenzilor contravenţionale (prin folosirea unor
aparate de măsură a alcoolemiei cu termenul de valabilitate expirat, prin măsura-
rea alcoolemiei mult mai tîrziu decît data constatării evenimentului rutier, prin
menţionarea în documentele de constatare a alcoolemiei a persoanei implicate în
evenimentul rutier, deşi alcoolemia a fost măsurată altei persoane);
–– neaplicarea sau reducerea cuantumului sancţiunilor contravenţionale
aplicate participanţilor la traficul rutier pentru abateri la regimul circulaţiei pe dru-
murile publice (spre exemplu în cazul abaterilor la regimul de viteză);
În ceia ce priveşte investigarea fraudelor, aici pot fi comise următoarele ac-
ţiuni (inacţiuni):
–– luarea unor taxe de protecţie anumitor firme sau favorizarea acestora în re-
laţiile comerciale (prin neefectuarea controalelor economice, prin efectuarea unor
controale fictive, doar pe hîrtie, prin anunţarea din timp a acestor controale);
–– confiscarea unor cantităţi mai mici de bunuri şi valori decît cele găsite în
urma cercetărilor;
–– furnizarea liderilor grupărilor criminale a unor date cu caracter operativ
cu privire la organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor speciale, efectuate cu scopul
prevenirii şi curmării activităţii infracţionale a grupărilor criminale organizate.
De asemenea, există practici de estorcare de bani de către poliţişti de la lucră-
torii întreprinderilor de comerţ şi persoane particulare pentru neaplicarea măsu-
rilor de sancţionare privind comiterea diverselor contravenţii: comerţul sau trans-
portarea de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată (art. 267 Cod
contravenţional); încălcarea regulilor de comerţ (art. 273 Cod contravenţional);
încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art. 274 Cod contravenţional); falsificarea
produselor, păstrarea, transportul, comercializarea produselor falsificate (art. 283
Cod contravenţional) etc.
În ceia ce priveşte activitatea poliţiei ce ţine de pază, se înfăptuiesc următoa-
rele acţiuni (inacţiuni):
–– nerespectarea normelor privind accesul în instituţiile publice sau obiecti-
vele protejate prin permiterea accesului unor cetăţeni în afara programului de rela-
ţii cu publicul în schimbul unor mici atenţii. De asemenea, aceştia oferă şi diverse
variante de rezolvare a problemei cetăţeanului.
În sfera legată nemijlocit de primirea şi înregistrarea informaţiei privind in-

fracţiunile şi contravenţiile comise pot fi efectuate următoarele fapte: 1) neînregis-
trarea (ascunderea) informaţiei privind infracţiunile săvîrşite; 2) neîntreprinderea
de măsuri necesare pentru identificarea persoanelor, care au comis contravenţii
sau infracţiuni; 3) lichidarea materialelor privind contravenţiile sau infracţiunile
comise; 4) refuzul neîntemeiat de a intenta dosar penal în prezenţa datelor concrete
privind comiterea infracţiunii; 5) încetarea urmăririi penale în lipsa temeiurilor
pentru aceasta (inclusiv falsificarea sau distrugerea probelor) etc.
Acţiuni de corupţie pot avea loc şi în cadrul intern al organelor de poli-
ţie. Aceasta se exprimă prin acţiuni care implica darea şi luarea de mita pentru
numirea într-o funcţie anumită, avansări înainte de termen, poziţii administrati-
ve importante, ascunderea încălcărilor disciplinare şi altor încălcări în exercitarea
funcţiei etc.
În raport cu poziţia poliţistului în sistemul juridic, doctrina a arătat că exista
noua tipuri de corupţie în poliţie [2, p.276-279]:
–– corupţia autorităţii, care permite primirea de foloase necuvenite prin uzi-
tarea de statutul de poliţist (patronul unui restaurant dintr-o zona rău famată acor-
dă masă gratuită poliţiştilor pentru a asigura paza zonei);
–– favorizarea, care implica primirea de foloase pentru a facilita dezvoltarea
relaţiilor de afaceri ale corupătorilor (poliţistul asigură paza la sustragerea combus-
tibilului din conductele de petrol);
–– furtul oportunist, prin care se însuşesc bunuri de la arestaţi, victime sau de
la locul comiterii infracţiunilor sau de pe proprietăţi neprotejate (poliţistul sustrage
droguri confiscate pentru vînzare sau consum);
–– şantajul, prin care poliţistul primeşte foloase de la suspecţii care comit
infracţiuni pentru ascunderea ilegalităţii (poliţistul primeşte mită pentru a nu des-
chide ancheta penală);
–– protecţia activităţilor ilegale, prin care se cumpără lipsa de reacţie a po-
liţistului, avînd astfel asigurată desfăşurarea unor activităţi ilegale (poliţistul este
cumpărat de proxeneţii dintr-un local oferindu-i favoruri sexuale prin intermediul
prostituatelor);
–– mita, prin care corupătorii încearcă să evite luarea unor masuri procedu-
rale (să nu fie reţinuţi, percheziţionaţi ori să nu li se confişte bunurile) sau să obţină
sustragerea unor probe incriminatorii de la dosar ori schimbarea încadrării juridice
în infracţiuni mai uşoare;
–– activităţi infracţionale directe, care nu presupun existenta unui corupător,
ci sunt activităţi desfăşurate de poliţist contra persoanelor (cum este cazul celor
care decid să facă singuri dreptate prin utilizarea armamentului din dotare);
–– aranjamente interne, care implica darea şi luarea de mita în cadrul uni-
tăţilor de poliţie pentru a obţine salarii de merit, stimulente, avansări înainte de
termen, poziţii administrative importante etc.;
–– plasarea de obiecte interzise, care presupune plasarea de droguri sau de
alte obiecte a căror deţinere, folosire şi comercializare sunt pedepsite de lege, între
bunurile unei persoane pentru a o acuza pe nedrept.
Se poate de afirmat că fiecare infracţiune săvîrşită de persoane cu funcţie de
263 26-27 octombrie 2010
răspundere, indiferent de consecinţele directe ale acesteia, produce în sfera intere-

selor statale, obşteşti sau individuale anumite efecte distructive, întotdeauna fiind
afectată încrederea faţă de autoritatea statului, are loc discreditarea acesteia în opi-
nia publică, se ştirbeşte respectul de care autorităţile publice trebuie să se bucure şi
fără de care este de neconceput o activitate eficientă a acestora.
Dar, principalul, subminează convingerea publică în autoritatea legii, aplica-
te şi protejate de către persoanele cu funcţie de răspundere, a legii care, în princi-
piu, este foarte strictă şi exigentă, dar care, în realitate, poate fi foarte simplu şi liber
ocolită şi încălcată [3, p.28].
Necătînd la faptul că poliţia este atacată de corupţie, totuşi în organele de
interne sînt mulţi funcţionari oneşti, care îşi îndeplinesc conştiincios munca. Dar
prezenţa acestui flagel în sistemul organelor de interne necesită măsuri urgente
pentru fortificarea organelor de poliţie şi lichidarea fenomenului corupţiei.
Referinţe:
1. Ghid anticorupţie, 2008. www.mai-dga.ro/downloads/ghid_anticoruptie2008.
pdf.
2. Pavel Abraham, Corupţia, Editura Detectiv, Bucureşti, 2005.
3. I. Nastas, Coruperea pasivă şi coruperea activă în reglementarea legislaţiei penale
a Republicii Moldova, Teză de doctor în drept, Chişinău, 2010.
Bibliografie:
1. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.218 din
24.10.2008//Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.
2. Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin Legea nr. 985-XV din
18.04.2002, Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195
din 14.04.2009.
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122-
XV din 14.03.2003//Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-
110/447.
4. Н. Муравьев, Из прошлой деятельности, Том первый, Статьи по судеб-
ным вопросам, Санкт-Петербург, Типография М.М. Стасюлевича, 1900.
5. И.Я. Богданов, Коррупция в России. Социально-экономические и правовые
аспекты, Москва, 2001.
6. www.mai-dga.ro
7. www.mai.md
Vladimir VASILIŢA,
Eugenia GUGULAN,
lector al Catedrei drept civil
EVALUAREA PREJUDICIILOR PERSONALE NEPATRIMONIALE

SUB FORMĂ DE VĂTĂMĂRI CORPORALE, CAUZATE LUCRĂTORILOR
DE POLIŢIE ÎN TIMPUL EXERCITĂRII ATRIBUŢIILOR DE SERVICIU
In the activity law enforcement officers are quite often subject to professional risk. Professional risk is
an integral part of their activity, in a consequence of that employees are quite often subject any traumas, and
in certain cases endanger also the life. This article describes the process of recovering non-pecuniary damages
of enforcement officers and existing problems in our legislation.
Conform prevederilor Legii nr. 416-XII din 18.12.90 cu privire la poliţie:

„Toţi colaboratorii poliţiei sunt supuşi asigurării de stat obligatorii pe o sumă egală
cu suma mijloacelor băneşti de întreţinere pe zece ani din contul mijloacelor buge-
telor respective, precum şi din contul mijloacelor încasate pe bază de contract de la
ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi organizaţii.
În caz de mutilare a colaboratorului poliţiei în exerciţiul funcţiunii, de in-
validitate survenită în perioada satisfacerii serviciului sau cel mult după trei luni
de la eliberarea din serviciu, sau după expirarea acestui termen, însă ca urmare a
unei afecţiuni din perioada satisfacerii serviciului, în lipsa de temei pentru primirea
pensiei de vechime în muncă el beneficiază lunar de mijloace de întreţinere până la
restabilirea capacităţii de muncă, însă pe parcursul a cel mult zece ani. După expi-
rarea acestui termen lui i se stabileşte pensie de invaliditate.”1
Totodată, actul normativ în cauză prevede dreptul colaboratorului de poli-
ţiei la risc profesional, ceea ce presupune că: „Nu constituie o infracţiune acţiunea
colaboratorului poliţiei care a fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional jus-
tificat, deşi ea are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspundere disci-
plinară, administrativă sau penală. Riscul este considerat justificat, dacă acţiunea
săvârşită decurgea în mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstan-
ţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat
prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a
întreprins toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative.”
1
Art.34, din Legea cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.90 // republicată în MO al RM, nr.17-19
din 31.01.02.
265 26-27 octombrie 2010
Drept urmare, deducem că activitatea lucrătorilor de poliţie este strâns le-

gată cu un pericol profesional ce poate aduce atingere vieţii şi integrităţii fizice ale
acestora. Aceste atingeri aduse vieţii şi integrităţii corporale prezintă un prejudi-
ciu nepatrimonial (moral). Potrivit prevederilor legale existente prin noţiunea de
prejudiciu moral se înţeleg: ”suferinţele psihice sau fizice cauzate prin acţiuni sau
omisiuni care atentează la valorile nepatrimoniale ce aparţin persoanei din mo-
mentul naşterii sau la bunurile dobândite prin lege (viaţa, sănătatea, demnitatea şi
reputaţia profesională, inviolabilitatea vieţii personale, secretul de familie şi perso-
nal), prin fapte ce atentează la drepturile personale nepatrimoniale (dreptul de a
folosi propriul nume, dreptul de autor”2. Prevederile respective sunt aplicabile şi
în cazul colaboratorilor de poliţie luând în consideraţie faptul că acest prejudiciu a
fost cauzat la exercitarea atribuţiilor de serviciu. La pct. 3 din ordinul MAI nr.246
reflectă în mod expres situaţiile care se consideră a fi drept „exercitarea atribuţiilor
de serviciu” a lucrătorilor de poliţie.
Însă se constată existenţa unor relevări normative incomplete în vederea de-
terminării evaluării cuantumului pagubei aduse sub formă de vătămări corporale
în carul exercitării atribuţiilor de serviciu.
Într-adevăr regăsim norme juridice ce ar reglementa procedura de recupera-
re a prejudiciilor aduse în urma exercitării activităţii sale profesionale, însă rămâne
a fi definitivate anumite obiective şi anume atât în Lege cu privire la poliţie, cât şi în
ordinul MAI nr. 246 sus nominalizat, lasă loc de interpretare referitor la modul de
calculare a indemnizaţiei ce este achitată pentru caz de vătămări corporale, precum
şi la durata de timp pentru care se achită.
Este necesar de precizat că, integritatea fizică a persoanei este un atribut esen-
ţial şi un drept fundamental al persoanei, care în caz de orice vătămare corporală
poate pretinde o compensaţie bănească sau de altă natură atât prin sistemul asigu-
rărilor sociale cât şi prin repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces. Lucrătorilor de poliţie le
sunt aplicabile atât norme generale cât şi cele speciale de apreciere a prejudiciilor
aduse sub formă de vătămări corporale, care de fapt constituie un prejudiciu nepa-
trimonial şi nu există criterii strict determinate de apreciere a acestor prejudicii.
În cazul în care se admite repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin des-
păgubiri băneşti se ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a
acestora cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiilor destinate reparării.
Identificarea unor criterii ştiinţifice exacte, pentru evaluarea cuantumului
indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor nepatrimoniale nu este posibilă în-
trucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor
şi caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubiri (indemnizaţiei). De aceea, nici
legiuitorul, nici hotărârea judecătoreasca nu stabileşte vre-un criteriu după care
trebuie stabilită indemnizaţia.
Indemnizaţia, fiind de natura patrimonială, criteriul de stabilire trebuie să
fie tot de natura patrimonială pentru a fi exacte. Indemnizaţia acordată pentru
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea de către
instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral nr.9 din 09.10.2006,
punctul 3.
repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reprezinte în realitate, o reparare

a acestuia, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii. Stabilirea cuan-
tumului despăgubirii pentru repararea daunelor nepatrimoniale include, fireşte, o
doză mai mică sau mai mare de arbitrar. Totuşi, despăgubirea trebuie raportata la
prejudiciul nepatrimonial suferit, la gravitate, importanţa şi consecinţele aceste-
ia pentru persoana vătămata. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul
efectelor negative suferite de persoana vătămata (în cazul nostru al lucrătorilor de
poliţie) pe plan fizic şi psihic.3
Aprecierea prejudiciului nepatrimonial nu se rezumă la determinarea “pre-
ţului” suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea mul-
tilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia
pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce
a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din
ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul
respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă. Se face, deci o apreciere a prejudi-
ciului nepatrimonial şi apoi, în raport cu acesta, se stabileşte indemnizaţia.
Prejudiciul cauzat în urma exercitării atribuţiilor de serviciu al lucrătorilor
de poliţie ar trebui să fie apreciat în funcţie de următoarele factori:
–– Importanţa prejudiciului nepatrimonial. Aprecierea trebuie făcută la
concret, de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului
dat.
–– Durata suferinţelor fizice şi psihice. Este omis caracterul durabil sau
continuu ala vătămărilor căpătate la exercitarea serviciului. Din acest punct de ve-
dere pot exista două situaţii: urmările vătămării să fie temporare, trecătoare sau să
fie permanente. Chiar dacă urmările sunt trecătoare, în funcţie de durata leziunilor
suferite şi de importanţa acestora pentru lucrătorul de poliţie, acesta poate pretinde
la daune nepatrimoniale. Leziunile sau vătămările permanente sunt resimţite de
victima toata viaţa. În literatura juridică elveţiana s-a apreciat că o lezare a inte-
grităţii corporale este permanentă dacă se prevede ca ea va subzista cu cel puţin
aceeaşi gravitate în timpul întregii vieţi.
–– Intensitatea durerilor fizice şi psihice. La aprecierea acestei intensităţi
trebuie să se ţină seama şi de vârsta, vechimea în muncă, funcţia exercitată, nivelul
de pregătire a persoanei vătămate. Intensitatea suferinţelor fizice sau psihice este
un criteriu deosebit de criteriul importanţei. De exemplu, dacă în urma unei vă-
tămări lipsite de o mare importanţă, persoana lezată trebuie totuşi să suporte un
tratament îndelungat şi deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia constă în
această suferinţă fizică şi psihică intensă, consecutive tratamentului. Cu privire la
durerea fizică s-a arătat că aceasta este posibil de măsurat. În practica medico-le-
gală din unele ţări se foloseşte, în acest scop, un aparat care îi determină gradul de
intensitate, atunci când este prezentă.
–– Tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral.
3
Ilie Urs, „Criterii de apreciere a prejudiciilor morale si a despăgubirilor băneşti pentru repararea
daunelor morale”, în Dreptul, nr.4/1998, p.29.
267 26-27 octombrie 2010
Prin urmare, una dintre probleme principale cu care se confruntă lucrătorii

de poliţie în caz că suferă anumite mutilări, răniri, traume sau contuzii este aceea
că atât în baza ordinului MAI nr. 246 din 05.07.2004 cât şi actele normative şi le-
gislative în baza cărora a fost emis, este prestabilit că în cazul în care unul dintre
funcţionarii va suferi o anumită vătămare corporală, atunci lui i se va compensa o
sumă în coraport cu salariul de funcţie şi adausurile cu sporurile la acesta. Însă este
cunoscut faptul că sunt expuşi la un risc mai mare anume o categorie de lucrători
(lucrătorii din scut, patrulă şi santinelă, etc.). Mai mult ca atât, în legătură cu trau-
mele respective, necesită un tratament cu mult mai costisitor de cât salariul ce-i este
achitat, însă potrivit reglementărilor normative actuale, salariatul este despăgubit
doar în măsura în care este internat în mod staţionar. Cât ţine de toate cheltuielile
ce le are în afara acestei instituţii, atunci rămâne în întregime pe seama acestuia.
În concluzie, ordinul în cauză (nr. 246 din 05.07.2004) necesită modificat în
totalitate, în special în partea ce ţine de calcularea despăgubirilor acordate de către
angajator salariatului pentru cazurile de vătămări corporale.
În practică au fost întâlnite mai multe cazuri, când lucrătorul de poliţie în
timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, au primit anumite vătămări corporale,
care după o anumită perioadă de timp au o evoluţie de înrăutăţire progresivă a
stării sănătăţii (cazul Lefter T. versus MAI al RM). Ţinând cont de faptul că durata
dintre momentul producerii traumelor şi efectele ce au urmat este îndelungată, a
avut drept rezultat ca din partea angajatorului să dea refuz ceea ce ţine de despăgu-
birile materiale suferite.
În acest sens venim cu titlu de propunere ca persoanele ce au primit o traumă
în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu şi în baza căreia s-a concediat, periodic
să facă o investigaţie la spitalul specializat a MAI în cadrul unei comisii complexe,
pentru a preveni faptul agravării sănătăţii acestuia, precum şi ca să fie protejat şi
angajatorul pentru a despăgubi neîntemeiat pe careva foşti lucrători care pretind
că efectele avute sunt din cauza unei boli ce a primit-o din timpul când activa în
cadrul MAI. Iar în cazul în care aceştia refuză să urmeze acest gen de investigaţii,
din start îşi asumă angajamentul că nu vor pretinde la nici un fel de despăgubire
din partea MAI-lui.
Bibliografie:
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, în vigoare de la
27.08.1994 (art. 43, 47).
2. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr. 416-XII din 18.12.90 // repu-
blicată în MO al RM, nr.17-19 din 31.01.02 (art.34).
3. Legea Republicii Moldova privind modul de recalculare a sumei de compensare
a pagubei cauzate angajaţilor în urma mutilării sau a altor vătămări ale sănătăţii
în timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu, nr. 278-XIV din 11.02.99 // MO
al RM, nr.24-25 din 11.03.99.
4. Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr.756-XIV din
24.12.99 // MO al RM, nr.31-33 din 23.03.2000, în vigoare din 23.09.2000.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia socială suplimentară a invali-
zilor de război, a participanţilor la cel de-al doilea război mondial şi a familiilor
lor, nr.121-XV din 03.05.2001 // MO al RM, nr.51 din 08.05.2001.

6. Legea Republicii Moldova privind indemnizaţiile pentru incapacitate tempora-
ră de muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale nr. 289 din 22.07.2004 // MO a
RM, nr. 168-170/773, 10.09.2004.
7. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Cu privire
la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei materiale des-
pre încasarea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces Nr.6 din 04.07.2005.
8. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Cu privire
la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repara-
rea prejudiciului moral nr.9 din 09.10.2006.
269 26-27 octombrie 2010
REZOLUŢIA
Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale
Evaluarea şi prevenirea riscurilor la care sunt expuşi colaboratorii
organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept
mun. Chişinău 26-27 octombrie 2010
Participanţii Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale cu genericul Eva-

luarea şi prevenirea riscurilor la care sunt expuşi colaboratorii organelor afacerilor
interne şi ai altor organe de drept – reprezentanţi ai autorităţilor publice, organelor
afacerilor interne şi ai altor organe de drept, instituţiilor universitare de învăţământ
din Republica Moldova şi de peste hotarele ei, diverselor organizaţii nonguverna-
mentale, experţi în domeniul evaluării activităţii organelor de drept din perspectiva
integrării europene,
salută iniţiativa desfăşurării unui for ştiinţific de nivel internaţional de că-
tre Academia „Ştefan cel Mare”, în comun cu Ministerul Afacerilor Interne şi în
colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel (Germania) – expresie a intenţiilor pozitive
ale Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale, CCCEC
şi altor organe de drept de a demara o activitate profesională mai eficientă, bazată
pe riscuri minime;
manifestă nelinişte faţă de situaţia creată pe parcursul ultimilor ani în Re-
publica Moldova vis-a-vis de posibilităţile normative adoptate în vederea realizării
cu succes a atribuţiilor de serviciu ce revin organelor de drept, în special atribuţii
exprimate prin ponderea unor riscuri de ordin general şi a unor riscuri de ordin
profesional;
susţin iniţiativele factorilor de decizie din cadrul organelor afacerilor interne
şi a altor organe de drept de a se mobiliza şi a veni cu propuneri de perfecţionare
a cadrului normativ în vederea ajustării unui echilibru optimal între posibilitatea
asigurării depline a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi necesita-
tea apelării la instituţia unui risc profesional, în particular includerea în acţiune a
factorilor de risc;
recunosc că numai prin contribuţia tuturor reprezentanţilor organelor de
drept, societăţii civile, organizaţiilor internaţionale, inclusiv a celor nonguverna-
mentale, poate fi eficientizată activitatea de asigurare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, asigurată ordinea şi securitatea publică, desfăşurată efec-
tiv lupta cu criminalitatea;
consideră necesar de a orienta eforturile comune spre crearea unui cadru
normativ adecvat în materia protecţiei juridice a funcţionarilor organelor de drept
în funcţie de gradul şi intensitatea diferitor riscuri generale sau profesionale la care
aceştia pot fi expuşi.
În urma discuţiilor şi dezbaterilor ce au avut loc pe marginea subiectului
conferinţei, factorii de decizie de diferit nivel care reprezintă organele de stat şi
cele de drept din Republica Moldova, cadrele ştiinţifico-didactice, reprezentanţi

ai organizaţiilor internaţionale şi nonguvernamentale, savanţi şi personalităţi no-
torii din ţară şi de peste hotare participanţi la acest for ştiinţific, conştientizând
faptul că legislaţia Republicii Moldova urmează a fi supusă unor remanieri esenţi-
ale sub aspectul protecţiei juridice a funcţionarilor organelor de drept; apreciind
rolul Comunităţii Europene în domeniul ajustării legislaţiei Republicii Moldova
la standardele europene şi internaţionale; promovând politica de reintegrare în
spaţiul european; recunoscând ca bază promovarea şi asigurarea drepturilor şi li-
bertăţilor fundamentale ale omului; luând în consideraţie actele legislative care
formează cadrul normativ al Republicii Moldova, în special sub aspect de detalizare
a obligaţiunilor funcţionarilor organelor de drept şi a posibilelor riscuri ce intervin
ori pot interveni în activitatea acestora, actele normative internaţionale, precum şi
legislaţia unor state europene, precum Germania, Franţa, Norvegia, Italia, Spania,
România etc. – susţin concluziile şi recomandările relevate şi consideră necesar
de a contribui la realizarea unor acţiuni în vederea ajustării legislaţiei naţionale la
standardele europene, promovarea politicii de asigurare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi crearea unui mecanism eficient de protecţie juridică şi
socială a angajaţilor organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept în cazul
unor situaţii ordinare şi extraordinare de risc profesional sau general.
Concluziile, propunerile şi recomandările care, în viziunea participanţilor la
conferinţă, prezintă interes sporit şi pot fi considerate ca puncte de reper pentru
instituţiile de resort în domeniul evaluării şi prevenirii situaţiilor de risc la care
sunt expuşi colaboratorii organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept,
rezultă în următoarele:
1. Esenţa riscurilor profesionale la care este expus funcţionarul organului de drept,
în special colaboratorul de poliţie, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu are
la bază nu numai anumite premise de ordin special, ci şi anumite premise cu
caracter general.
2. Trecerea la risc este justificată doar în cazul în care limitele atribuţiilor de servi-
ciu sunt bine conturate normativ şi perfect cunoscute de către factorul de risc,
iar protecţia juridică a acestuia este asigurată la maximum.
3. Evaluarea, prevenirea şi administrarea riscurilor în organelor afacerilor interne
trebuie să fie un proces sistemic, având diferite accepţiuni, în funcţie de per-
sonalul care este implicat în realizarea acestui proces şi domeniul în care se
desfăşoară.
4. Normele juridico-penale destinate protecţiei funcţionarilor organelor de drept,
a căror activitate este legată direct de prevenirea criminalităţii şi menţinerea or-
dinii publice, deşi garantează securitatea unei asemenea activităţi, asigură auto-
ritatea organelor de drept, se impune parţial cu implicaţii în materia protecţiei
juridice sub aspectul intensităţii riscului, totuşi operează cu asigurarea sporită
în caz de prejudiciere a unor relaţii mai puţin importante în detrimentul celor
mai mult importante.
5. Reajustarea politicii penale referitoare la incriminarea infracţiunilor săvârşi-
te în privinţa reprezentanţilor organelor de drept în legătură cu activitatea de
prevenire şi combatere a criminalităţii, în sensul sporirii nivelului protecţiei
271 26-27 octombrie 2010
juridico-penale a respectivei categorii de funcţionari sub aspectul riscului pro-

fesional şi intensităţii acestuia. De asemenea, este necesară evaluarea valorilor
sociale care pot fi prejudiciate drept urmare a unor riscuri profesionale şi crea-
rea unui cadru sancţionator stabil şi eficient în asemenea situaţii.
6. Realităţile actuale impun perfecţionarea metodelor, instrumentelor, strategiilor
de care dispun organele de drept, pentru a face faţă noilor provocări şi riscuri-
lor cu care se confruntă societatea contemporană. Astfel, accentul trebuie pus
pe euroconformizarea strategiilor de intervenţie, de acţiune a acestor organe în
procesul ocrotirii normelor de drept.
7. Modificarea Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie la capitolul asigurării
colaboratorului de poliţie cu spaţiu locativ, unde urmează să fie conturate cri-
teriile şi condiţiile de sprijin în construirea sau cumpărarea, o singură dată în
timpul carierei, a unei locuinţe ca proprietate personală în localitatea în care îşi
are sediul unitatea de poliţie respectivă.
8. Prevederile art. 10 alin. 3 ale Legii Republicii Moldova cu privire la asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale urmează a fi modificate. Astfel,
cazurile de reabilitare medicală nu trebuie să fie stabilite de medicul expert al
angajatorului, ci de un medic expert neutru, care aparţine unei alte instituţii de
expertiză.
9. Ordinul MAI nr. 246 din 05.07.2004 ce reglementează modul de despăgubire a
unei persoane care suferă o vătămare corporală sau a decedat necesită a fi mo-
dificat, în special partea ce ţine de calcularea despăgubirilor acordate de către
angajator salariatului pentru cazurile de vătămări corporale, urmând a fi inclus
în mod obligatoriu ca salariatului în cauză să-i fie recuperate toate cheltuielile
ce le-a suportat.
10. Încorporarea într-un singur act normativ sau codificarea prevederilor legale
cu privire la protecţia şi asistenţa socială a familiilor colaboratorilor de poliţie
căzuţi la datorie.
11. Cuantumul pensiilor acordate copiilor colaboratorilor care au decedat în urma
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale urmează să fie echivalat cu
cuantumul coşului minim de consum şi nu în limita de 30% din venitul cola-
boratorului decedat, calculat conform legislaţiei în vigoare.
12. Adoptarea unui program naţional de prevenire a corupţiei şi a tuturor formelor
de imixtiune în activitatea de înfăptuire a justiţiei, bine articulat în strategii sec-
toriale, orientate spre cele mai vulnerabile ţinte, va constitui un model eficient
de protejare a organelor de drept şi a reprezentanţilor acestora.
13. Se impune ca necesară instituirea funcţiei de psiholog practic în fiecare subdi-
viziune a Ministerului Afacerilor Interne, în deosebi în comisariatele de poliţie,
care va avea menirea de menţinere a sănătăţii psihice şi fizice a colaboratori-
lor organelor afacerilor interne. Aceasta, la rândul său, va favoriza dezvoltarea
culturii sănătăţii psihice şi fizice şi va avea drept efecte reabilitarea psihologică
a categoriei respective de personal care a fost expusă riscului profesional sau
general.
14. Perfecţionarea mecanismului protecţiei sociale a funcţionarilor organelor de
drept, în special a colaboratorilor de poliţie, inclusiv prin revizuirea cadrului
legislativ existent, pentru a acorda garanţii sociale solide celor care sunt ex-
puşi diferitor riscuri profesionale şi generale. În special este necesară revizuirea
modalităţilor de asigurare medicală a poliţiştilor în aşa fel, încât aceştia să aibă
posibilitatea de a beneficia de tratament şi îngrijiri gratuite din partea oricărei
instituţii medicale la care aceştia apelează.
15. Crearea unor servicii în cadrul MAI, cu efectiv specializat şi bine instruit sub
aspect tactic, fizic şi psihologic, cu dotări corespunzătoare pentru intervenţii în
situaţii critice, care ar preveni depăşirea limitelor de aplicare a armelor de foc,
a mijloacelor speciale şi a altor situaţii care se încadrează în categoria factorilor
de risc, ceea ce ar asigura în măsură corespunzătoare respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeanului.
16. Intensificarea eforturilor pentru crearea unei instituţii poliţieneşti profesioniste
si coordonate, capabile să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor omului,
prin conformarea deplină la standardele internaţionale ce vizează acest dome-
niu, precum şi elaborarea în contextul armonizării legislaţiei a strategiei de pre-
venire a riscurilor la care pot fi expuşi reprezentanţii acestei instituţii.
17. Studierea şi optimizarea noilor tehnologii de securitate informaţională, precum
şi colaborarea cu organismele internaţionale în vederea eludării riscurilor in-
formatice şi prevenirea lor.
18. Dotarea, echiparea şi finanţarea corespunzătoare în vederea desfăşurării conti-
nue a procesului de instruire, perfecţionare şi recalificare a studenţilor, colabo-
ratorilor organelor afacerilor interne şi ai altor organe de drept, prin însuşirea
practicilor moderne privind evitarea riscurilor care pot interveni.
19. În baza cercetărilor teoretico-practice şi experienţei în domeniu acumulată de
ţările europene, este necesară elaborarea metodelor şi identificarea măsurilor
specifice orientate spre evitarea riscurilor de către angajaţii organelor afacerilor
interne în diferite situaţii de criză, reflectate în instrucţiuni, ordine, regulamen-
te etc., precum şi modelarea acestora în cadrul pregătirii profesionale a subdi-
viziunilor MAI şi în procesul de studii al Academiei „Ştefan cel Mare”.
Rezoluţia a fost adoptată cu vot unanim, la 27 octombrie 2010, în cadrul
lucrărilor Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale Evaluarea şi prevenirea ris-
curilor la care sunt expuşi colaboratorii organelor afacerilor interne şi ai altor organe
de drept.
Comitetul organizatoric
273 26-27 octombrie 2010
РЕЗОЛЮЦИЯ
Международной научно-практической конференции
Оценка и предупреждение рисков в деятельности сотрудников
внутренних дел и других правоохранительных органов
Кишинэу 26-27 октября 2010

Участники международной научно-практической конференции «Оцен-
ка и предупреждение рисков в деятельности сотрудников внутренних дел
и других правоохранительных органов» - представители государственных
структур, органов внутренних дел и других правоохранительных органов,
неправительственных организаций, научные сотрудники высших учебных
заведений Республики Молдова и других стран, эксперты в области оценки
деятельности правоохранительных органов в контексте евроинтеграции:
приветствуют инициативу проведения международного научного фо-
рума Академией «Штефан чел Маре», совместно с Министерством Внутрен-
них Дел Республики Молдова, а также в сотрудничестве с фондом «HANNS
SEIDEL» (Германия), являющейся выражением позитивных намерений Ми-
нистерства Внутренних Дел, Министерства Юстиции, Генеральной Проку-
ратуры, Центра по Борьбе с Экономическими Преступлениями и другими
правоохранительными органами в сфере улучшения профессиональной дея-
тельности, основанную на минимальных рисках;
проявляют обеспокоенность по поводу сложившейся в последние годы
ситуации в Республики Молдова исходя из возможностей предусмотренных
законодательством, принятые в целях эффективного осуществления полно-
мочий правоохранительных органов, в частности относительно общих и
профессиональных рисков;
поддерживают стремление руководства органов внутренних дел и дру-
гих правоохранительных органов относительно изменения законодательства
в частности определения консенсуса между необходимостью обеспечения
прав и свобод человека и института профессионального риска;
признают, что только благодаря общим усилиям всех представите-
лей правоохранительных органов, гражданского общества, международных
организаций, неправительственных организаций возможно осуществление
улучшения деятельности по обеспечению прав и свобод человека, обеспече-
ние общественного порядка и общественной безопасности, реализации дея-
тельности по борьбе с преступностью;
считают необходимым направить усилия на создание общей
нормативно-правовой базы способной обеспечить адекватную правовую за-
щиту, сотрудников правоохранительных органов в зависимости от степени и
интенсивности общих и профессиональных рисков, которым они могут под-
вергаться;
В результате дискуссий и споров, имевших место относитель-
но предложенной тематики, руководствующие структуры государства и

правоохранительных органов Республики Молдова, научные сотрудни-
ки, представители международных и неправительственных организаций,
профессорско-преподавательский состав, выдающиеся личности Республики
Молдова, а так же других стран, участвующих в данном научном форуме,
осознавая необходимость изменения законодательства Республики Молдо-
ва в сфере юридической защиты сотрудников правоохранительных органов;
оценивая роль Европейского содружества в сфере приближения законода-
тельства к европейским и международным стандартам; содействуя политики
европейской интеграции; признавая за основу защиту и обеспечение прав
и свобод человека; имея в виду законодательные акты Республики Молдо-
ва в сфере должностных обязанностей сотрудников органов внутренних дел
и других правоохранительных органов, связанных с возможными рисками;
международные нормативные акты, а так же законодательство некоторых
европейских стран, таких как Германия, Франция, Норвегия, Италия, Испа-
ния, Румыния и т.д. – поддерживают полученные выводы и предложения
и считают необходимым привести национальное законодательство в соот-
ветствие с европейскими и международными стандартами, содействуя по-
литики по обеспечению прав и свобод человека, а так же создание некого
юридического механизма по защите сотрудников органов внутренних дел и
других правоохранительных органов,��
связанных
��
с профессиональным и об-
щим риском в ежедневной деятельности и чрезвычайных ситуациях.
Наиболее значимые выводы и предложения, с точки зрения участ-
ников международной научно-практической конференции, представляю-
щие собой основные тезисы адресованные компетентным органам в области
оценки и предупреждения ситуаций, связанных с риском, которым подвер-
гаются сотрудники органов внутренних дел и других правоохранительных
органов, заключаются в следующем:
1. Сущность профессионального риска, которому подвержены сотрудники
правоохранительных органов, в частности сотрудники полиции, при ис-
полнении своих профессиональных обязанностей, обусловлена не только
особенными причинами, но и общими.
2. Риск можно считать обоснованным только в случае чётко сформулиро-
ванных в законе полномочий и хорошо известных лицу подверженному
риску, при условии обеспечения его юридической защиты.
3. Оценка, предупреждение и администрирование рисков в органах вну-
тренних дел следует осуществлять систематически, с учётом различных
точек зрения и в зависимости от специфики персонала задействованного
в осуществление тех или иных действий.
4. Уголовно-правовые нормы предназначенные защите сотрудников пра-
воохранительных органов, чья деятельность непосредственно связанна
с предупреждением преступности и поддержке правопорядка частично
обеспечивают безопасность данной деятельности. Представляется необ-
ходимым усиление обеспечения юридической защиты в случаях разных
видов риска, в результате которых избегается нанесения ущерба более
275 26-27 octombrie 2010
ценным правовым отношениям.

5. Усовершенствование уголовно-правовой политики по обеспечению юри-
дической защиты сотрудников правоохранительных органов в результа-
те деяний по предупреждению и борьбе с преступностью, подверженных
профессиональному риску, путём усиления наказания лиц покушающих-
ся на сотрудников правоохранительных органов.
6. Нынешние социальные реалии определяют необходимость пересмотра и
улучшения методов, инструментов, стратегий которыми оснащены пра-
вовые органы, в целях преодоления препятствий и избегания рисков с
ними связанных.
7. Внесение изменений в Закон о полиции относительно обеспечения со-
трудников полиции жилой площадью, с четко регламентированными
критериями и условиями по предоставлению в собственность или по-
купке жилья, по месту работы сотрудника один раз за весь срок несения
службы.
8. Внесение изменений в статье 10 части 3 Закона о страховании от несчаст-
ных случаев на производстве и профессиональных заболеваний, относи-
тельно установления медицинской реабилитации не экспертом-врачом
работодателя, а независимым экспертом-врачом.
9. Приказ МВД № 246 от 05.07.2004, который регламентирует возмещение
вреда лицу, получившего телесные повреждения или же скончавшегося
при исполнении, требует внесение изменений, в частности полного ис-
числение размера вреда работодателем работнику.
10. Обобщение или кодификация в едином нормативном акте норм регла-
ментирующих социальную помощь семьям сотрудников полиции погиб-
ших при исполнении служебных обязанностей.
11. Размер пенсии предоставленной детям сотрудников полиции умерших в
результате несчастного случая на производстве или в результате профес-
сионального заболевания следует прировнять с размером минимальной
потребительской корзины, а не в пределах 30% заработка умершего со-
трудника полиции, так как это установлено на данный момент.
12. Принятие государственной программы по борьбе с коррупцией и всех
видов вмешательства в осуществление правосудия, чётко разделённый на
стратегические сферы, представляя собой эффективный пример защиты
правоохранительных органов, а так же их представителей.
13. В каждом подразделении МВД, необходимо установить должность психо-
лога с богатым опытом работы с целью сохранения и улучшения физиче-
ского и психического здоровья сотрудников органов внутренних дел.
14. Усовершенствование механизма социального обеспечения сотрудников
правоохранительных органов, пересмотрев национальное законодатель-
ство для более эффективного социального обеспечения лиц подвержен-
ных различным видам профессионального и общего риска. В частности
неoбходим пересмотр законодательства в области медицинского обеспе-
чения сотрудников полиции, для бесплатного лечения и ухода в любом
медицинском учреждении.
15. Создание в МВД подразделений, состоящих из высоко подготовленных с

физической, психологической и тактической точек зрения сотрудников,
которые в случае необходимости могли бы быть вовлечены в критические
ситуации, в том числе действия, которые предотвращали случаи превы-
шения правил применения огнестрельного оружия, специальных средств
и других ситуаций, подпадающих под категорию факторов риска, позво-
лив, таким образом, обеспечить соответствующую защиту прав и свобод
граждан.
16. Интенсификация усилий по созданию профессиональной полицейской
структуры, способной обеспечить соблюдение прав и свобод человека,
путём соответствия деятельности этой структуры международным стан-
дартам, а так же утверждение стратегии по предупреждению рисков, ко-
торым могут быть подвержены представители указанной структуры.
17. Изучение и оптимизация новых информационных технологий, а так же
сотрудничество с международными организациями в целях избегания и
предупреждения рисков в области кибернетики.
18. Должное финансирование и оснащение в целях поведения непрерывного
процесса обучения, переквалификации и усовершенствования, студентов,
сотрудников органов внутренних дел и других правоохранительных орга-
нов путём усвоения современной практики в области избегания рисков.
19. В результате научно-практических исследований и богатого опыта нако-
пившегося у европейских стран в данной сфере, необходимо разработать
уставы, приказы, инструкции содержащие методы и специфические меры,
направленные на избежание рисков сотрудниками органов внутренних
дел в кризисных ситуациях. Так же их моделирование в процессе профес-
сиональной подготовки сотрудниками органов внутренних дел принад-
лежащим различным подразделениям и в процессе обучения в Академии
«Штефан чел Маре» Министерства Внутренних Дел Республики Молдова.
Резолюция принята путём голосования участников, в Кишинёве, 27
октября 2010, в результате работы международной научно-практической
конференции «Оценка и предупреждение рисков в деятельности сотрудни-
ков внутренних дел и других правоохранительных органов».
Организационный комитет
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
„ Asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în timpul manifestărilor cu carac-

ter de masă“, conf. şt.-practică intern. (2010; Chişinău). Asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului în timpul manifestărilor cu caracter de masă = Schutz der grundrechte und – Freiheiten des menschen
während der massenunruhen = Защита основных прав и свобод человека во время массовых манифестаций:
(Materialele conf. şt.-practice intern. 28-29 ian. 2010) / col. red.: Simion Carp, Iurie Odagiu, Iurie Larii [et al.]. - Ch.:
Acad. „ Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2010 (F.E.-P. „ Bons Offices” SRL). - 300 p.
Antetit.: Acad. „ Ştefan cel Mare”, Fundaţia Hanns Seidel, Germania. - tit. paral.: lb. rom., germ., rusă. - Texte: lb.
rom., germ., rusă. - Bibliogr. la sfârşitul art. şi în notele de subsol. - 250 ex.
ISBN 978-9975-935-33-3
342.729(082)=135.1=112.2=161.1
A 86
Design copertă şi prezentare grafică

Ruslan CONDRAT
Redactare:
Gheorghe CHIRIŢĂ
Tehnoredactare
şi procesare computerizată:
Svetlana COJUHARI
Bun de tipar: 21.12.2009

coli de autor 47,05
Tiraj 250 ex.
Tiparul executat la BONS OFFICES SRL, str. Iu. Gagarin, 10, Chişinău

Materiale 26-27-Oct 2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale 26-27-Oct 2010

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale 26-27-Oct 2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ŞTEFAN CEL MARE

EVALUAREA ŞI PREVENIREA RISCURILOR

SCHUTZ DER GRUNDRECHTE UND

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine autorilor

© Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM

Victor CATAN, ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Александр Николаевич ДЖУЖА

Виктор Николаевич БЕСЧАСТНЫЙ,

Юрий Борисович ИРХИН,

Александр Александрович КИСЕЛЁВ,

Александр Трифонович НИКОЛАЕВ,

Ирина Ярославовна СЕНЮТА,

Анатолий Николаевич ВОЛОЩУК,

Дмитрий Григорьевич ЗАБРОДА,

Îmi face o deosebită plăcere să salut în numele Colegiului Ministerului de

Evident că sarcina principală a poliţiei de combatere a criminalităţii şi

naţional, care vizează riscurile generale şi profesionale ale personalului angajat în

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Александр Николаевич ДЖУЖА,

ПОНЯТИЕ И ХАРАКТЕРИСТИКА ПРЕДМЕТА

Известно, что виктимология сегодня - это комплексное учение о лицах,

всем наукам в том числе и оперативно-розыскной деятельности.

зависимости и принцип включения. В нашем случае они позволяют путем

Виктор Николаевич БЕСЧАСТНЫЙ,

ОБУЧЕНИЕ КУРСАНТОВ УЧЕБНЫХ ЗАВЕДЕНИЙ МВД УКРАИНЫ

Социально-экономическая, политическая и криминологическая

обучение их правилам безопасного поведения во время исполнения

В этой связи, как нам кажется, необходимо также перераспределить

обучаемый получает задание – он должен запомнить фото преступника и

2. И.В. Горлинский, Б.П. Постоев, И.В. Скобелев, Опыт проведения психоло-

IMPORTANŢA PREGĂTIRII ÎN DOMENIUL EVALUĂRII,

Riscul exprimă incertitudinea în legătură cu producerea unor evenimente

pentru diminuarea şi eliminarea riscurilor, verificarea realizării acestora şi reevalu-

mentul general în OAI şi subordonat acestuia.

–– se manifestă tendinţa de a nu învăţa din erorile altora, din convingerea că

РИСК В ОПЕРАТИВНО-РОЗЫСКНОЙ ДЕЯТЕЛЬНОСТИ:

Риск, как составляющая любой деятельности, является предметом

борьбе с преступностью и раскрывается в своевременности риска, так

* Под оперативно значимой информацией понимаем совокупность определенных данных,

В целом информационную неопределенность в ОРД можно определить,

REABILITAREA PSIHOLOGICĂ A COLABORATORILOR OAI

O preocupare primordială a psihologiei profesionale reprezintă evaluarea

Datele statistice referitor la aplicarea şi folosirea armei de foc legitim de către

depresia, instabilitatea emoţională, tulburări pasi-agresive, apatia. Aceste stări psi-

2) spontanietatea ca modalitate de răspuns la evenimentele vieţii trăite;

6. Legea cu privire la Poliţie din 18.12.1990, Nr. 416 – XII.

Мирослав Богданович БУЧКО,

ПРОФЕССИОНАЛЬНЫЙ РИСК И ЛИЧНАЯ БЕЗОПАСНОСТЬ РАБОТНИКОВ

Среди опасных для служебно-трудовой деятельности работников орга-

действия: менее привлекательными, но более надежными и более привлека-

–– подробные инструктажи и анализ типичных ошибок в работе;

безопасности, осуществить управленческую деятельность в сфере безопасно-

MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI MOBILIZAREA DIASPORII ŞTIIN-

Migraţia devine un fenomen tot mai omniprezent în contextul actual al glo-

exodul includ: lipsa oportunităţilor de realizare a aspiraţiilor profesionale, nivelul

–– instrumentelor permanente pentru crearea unei platforme de interacţiune

Anexa 1. Finanţarea sferei ştiinţei şi inovării (% din PIB)10

–– Programul Naţional pentru dezvoltarea unui sistem integrat de servicii