Cazul Eminescu
Cazul Eminescu
Cazul Eminescu
Notă.................................................................................................................................................5
CUPRINS....................................................................................................5
I
DE LA CE S-A PORNIT.............................................................12
Argument...............................................................................................14
Nicolae MANOLESCU...........................................................................16
E o întrebare!.......................................................................................16
Ion Bogdan LEFTER...............................................................................19
“Poetul naţional”
între comunism şi democraţie................................................................19
Răzvan RĂDULESCU.............................................................................23
Eminescu văzut de departe....................................................................23
Şerban FOARŢĂ.....................................................................................29
Eminescu rustavelizat............................................................................29
Pavel Gheo RADU...................................................................................32
Eminescu suntem noi.............................................................................32
Mircea CĂRTĂRESCU...........................................................................35
Fapte......................................................................................................35
T.O. BOBE...............................................................................................40
Poezie, haine grele.................................................................................40
Z. ORNEA...............................................................................................42
Poetul naţional.......................................................................................42
Cristian PREDA.......................................................................................47
Cultură şi cultură politică:
două observaţii......................................................................................47
Alexandru PALEOLOGU
(în dialog cu Tita CHIPER).....................................................................50
Imagini succesive..................................................................................50
II
REACŢII
...........................................................................................................57
Constantin BARBU.................................................................................59
Atac stupid contra lui Eminescu............................................................59
Sorin ŞERB..............................................................................................67
Exces de zel.........................................................................................67
C. STĂNESCU........................................................................................69
Atentat la statuia “poetului naţional”.................................................69
5
Leonida LARI..........................................................................................72
Nulităţi şi trădători...............................................................................72
INTERIM..................................................................................................75
REVISTA REVISTELOR CULTURALE..........................................75
De la cravaşă la fetiţa dulce...................................................................75
Eugen SIMION........................................................................................80
Despărţirea de Eminescu (I)..............................................................80
TARQUINIU S........................................................................................83
O mizerie morală colectivă....................................................................83
Constantin TRANDAFIR........................................................................88
Suflete râioase..........................................................................................88
George ALBOIU......................................................................................90
Iar veniră detractorii? (1)......................................................................90
O. FECIOIARĂ.......................................................................................92
Defăimarea lui Eminescu.......................................................................92
Viorel SÂMPETREAN............................................................................93
Poetul, între “demitizare” şi “privatizare”.........................................93
Gheorghe GRIGURCU............................................................................95
Eminescu între iconodulie şi iconoclastie..............................................95
ARISTARC.............................................................................................103
Punctul pe i........................................................................................103
Alex. ŞTEFĂNESCU............................................................................105
Contestarea lui Eminescu....................................................................105
Valentin BORDA...................................................................................106
Piţifelnicii despre Eminescu................................................................106
George ALBOIU....................................................................................108
Iar veniră detractorii? (2)....................................................................108
Gheorghe GRIGURCU..........................................................................110
Eminescu şi “paznicii templului”........................................................110
Cristian TEODORESCU.......................................................................112
Judecarea lui Eminescu........................................................................112
Dragomir HOROMNEA........................................................................114
“Oarecarele” Eminescu........................................................................114
Eugen SIMION......................................................................................115
Despărţirea de Eminescu (II)..............................................................115
Gellu DORIAN......................................................................................121
Obedienţă, slugărnicie sau devotament............................................121
George ALBOIU....................................................................................123
Iar veniră detractorii? (3)....................................................................123
George PRUTEANU.............................................................................125
6
“Scandalul” Eminescu.........................................................................125
Dan STANCA........................................................................................128
Mărturii................................................................................................128
C. STĂNESCU......................................................................................130
Înţelepţii şi nebunii..............................................................................130
INTERIM................................................................................................133
REVISTA REVISTELOR CULTURALE........................................133
Nicolae MANOLESCU.........................................................................135
Eminescu, pro şi contra.......................................................................135
Eugen URICARU..................................................................................137
Eu cu cine mă lupt?..........................................................................137
George ALBOIU....................................................................................141
Iar veniră detractorii? (4)....................................................................141
George ALBOIU....................................................................................142
Iar veniră detractorii? (5)....................................................................142
Costache OLĂREANU..........................................................................143
Titi zis Eminescu.................................................................................143
George ALBOIU....................................................................................145
Iar veniră detractorii? (6)....................................................................145
Dan PETRESCU....................................................................................147
Eminescu trage fermoarul (1).............................................................147
Nicolae Danciu PETNICEANU............................................................149
Eminescu şi detractorii săi...................................................................149
I.T. LAZĂR...........................................................................................154
Dacă masoneria iudaică îl ucide pe Eminescu,
ce soartă va avea cultura?................................................................154
III
REACŢII LA REACŢII..............................................................157
ARGUMENT.......................................................................................159
Cezar PAUL-BĂDESCU.......................................................................160
Caractere..............................................................................................160
Ion Bogdan LEFTER.............................................................................162
Pentru ideile mari, importante..........................................................162
Răzvan RĂDULESCU...........................................................................164
Cum a fost?........................................................................................164
Mircea CĂRTĂRESCU.........................................................................166
Despre nevoia de nesupunere...........................................................166
T. O. BOBE............................................................................................168
Muguri de bucium ............................................................................168
Z. ORNEA.............................................................................................169
7
“A se slăbi”........................................................................................169
Cristian PREDA.....................................................................................170
Eminescu, Mill şi Prévost-Paradol....................................................170
Alexandru PALEOLOGU.......................................................................172
Numai lumea prostiei este omogenă,
lumea inteligenţei nu............................................................................172
IV
REACŢII
.........................................................................................................175
– continuare –
.........................................................................................................175
George ALBOIU.....................................................................................177
De ce atâta impostură în literatură?....................................................177
Dan PETRESCU....................................................................................178
Eminescu trage fermoarul (2)...........................................................178
Gabriel DIMISIANU.............................................................................181
Eminescu revizuit................................................................................181
George CHIRILĂ...................................................................................183
Poetul nu are nevoie de apărare!..........................................................183
George PRUTEANU.............................................................................184
Încondeieri scandaloase.......................................................................184
Constantin TRANDAFIR......................................................................187
RĂTĂCIREA SPIRITULUI CRITIC...............................................187
Mircea IORGULESCU..........................................................................189
Mustăţile tovarăşului Eminescu.........................................................189
Viorel SÂMPETREAN..........................................................................192
“Nesupunerea” cu orice preţ ...............................................................192
George RADU.......................................................................................193
De cine ne “despărţim”?...................................................................193
Prof. dr. Tudor OPRIŞ...........................................................................200
Culpabilizarea marilor scriitori............................................................200
Paul EVERAC.......................................................................................203
La aniversarea morţii “Luceafărului”
CULTUL PERSONALITĂŢII LUI EMINESCU............................203
Răzvan CODRESCU.............................................................................206
Oboseala de Eminescu.......................................................................206
Romul MUNTEANU.............................................................................208
Eminescu în discuţie............................................................................208
George MUNTEANU............................................................................209
8
Cine, şi de ce şi cum “se desparte” de Eminescu?...............................209
Ioan BUDUCA.......................................................................................222
Dictatura simbolurilor.........................................................................222
Pavel Gheo RADU.................................................................................223
Despre Eminescu: o polemică simptomatică....................................223
Nicolae MANOLESCU.........................................................................230
Spiritul critic şi insectele..................................................................230
V
CORESPONDENŢĂ.....................................................................233
Mă deranjează furia demolatoare ........................................................235
O idee care ridică până şi sprâncenele
unui controlor de bilete........................................................................236
Mihai sau Mihail Eminescu?...............................................................238
Anti-Eminescu sau Cum să te descotoroseşti......................................239
Replică la replica d-lui Pruteanu..........................................................241
Întrebări şi digresiuni...........................................................................244
De ce aţi luat foc, domnilor?................................................................248
VI
ANEXĂ...........................................................................................251
Cezar PAUL-BĂDESCU.......................................................................253
Diferite feluri de a fi străin..................................................................253
NOTĂ
9
Numărul 265 al “Dilemei” (27 februarie – 5 martie 1998) avea pe
prima pagină scrisă tema – Eminescu –, iar dedesubt reprodusă o bancnotă
de o mie de lei, pe partea cu chipul poetului.
După cum se obişnuieşte în revista “Dilema”, fiecare colaborator a
avut ataşată sub nume câte o “etichetă”, după cum urmează: Nicolae
Manolescu – “critic şi istoric literar”, Ion Bogdan Lefter – “critic literar”,
Răzvan Rădulescu – “scriitor”, Şerban Foarţă – “scriitor”, Mircea
Cărtărescu – “scriitor”, T.O. Bobe – “scriitor”, Cristian Preda – “asistent
la FSPA, Universitatea Bucureşti”; Pavel Gheo Radu – un cititor care ne-a
trimis, atunci când alcătuiam numărul Eminescu, un articol la temă –,
cunoscând uzanţele de la “Dilema”, şi-a trecut sub semnătură: “fiindcă aşa
se obişnuieşte: scriitor, critic, eseist, profesor, redactor...” – am reprodus
această “etichetă” ca atare. În volumul de faţă, am renunţat la precizările ce
au însoţit, în revistă, numele colaboratorilor (aşa cum am renunţat, într-un
caz, şi la “eticheta” pe care şi-a pus-o unul dintre cei care au scris, ulterior,
despre “cazul Eminescu” – Dragomir Horomnea, în “Jurnalul Naţional”,
“membru al Uniunii Scriitorilor”).
Am făcut aceste precizări, deoarece problemele de mai sus au fost
luate în discuţie de cei care au scris despre numărul 265 al “Dilemei”. Vom
mai adăuga, de asemenea, şi alte informaţii tehnice.
În numărul respectiv, publicam, în casete, şi câteva citate legate de
temă (preluate din numere mai vechi ale revistei sau din manuale şcolare).
În volumul de faţă, casetele sunt aşezate pe aceeaşi pagină cu sfârşitul altor
articole. Desigur, aceasta nu înseamnă că au vreo legătură cu articolele
respective.
Titlurile scrisorilor publicate în pagina a doua a “Dilemei” – pagina
de corespondenţă de la cititori – sunt date în redacţie. În antologia de faţă,
am păstrat aceste titluri.
Revista “Dilema” foloseşte grafia cu “î”, opţiune la care, în volumul
de faţă, din raţiuni de unitate, am renunţat (la fel cum am făcut-o şi în cazul
altor reviste care folosesc aceeaşi grafie). În afară de acest lucru, am păstrat
forma articolelor exact aşa cum au apărut ele în periodicele din care le-am
preluat. Am îndreptat, în schimb, tacit, greşelile flagrante de tipar.
În ceea ce priveşte reacţiile din presă la “chestiunea Eminescu”, le-am
luat în consideraţie numai pe cele apărute în perioada 2 martie 1998 (de
când avem primul articol) – 22 iulie 1998 (când, din motive editoriale, a
trebuit să ne oprim). Din păcate, am ratat articolele care au apărut după
data de 22 iulie 1998: am predat cartea, la această dată, Editurii Fundaţiei
Culturale Române, care s-a oferit să o publice; ulterior, după un an de
tergiversări, din motive care ne scapă, editura şi-a declinat această ofertă)
10
– aşa cum, desigur, le vom rata şi pe cele care vor mai apărea de acum în-
colo. Apoi, fără îndoială, chiar având în vedere doar perioada 2 martie – 22
iulie 1998, este posibil să mai fi existat şi alte articole la chestiune, de care
să nu fi avut cunoştinţă. În aceste cazuri, nu putem decât să ne cerem scuze
faţă de autorii lor.
De asemenea, trebuie să precizăm că, în antologia de faţă, ne-am
limitat la reacţiile din presa scrisă. Motivele sunt lesne de înţeles şi ele ţin de
exigenţele textului scris sau de limitările impuse de o apariţie editorială. Cu
toate acestea, amintim câteva emisiuni de televiziune care au luat în discuţie
“cazul Eminescu”: ProTV – în emisiunea “Pro şi contra” realizată de
Octavian Paler, invitat Eugen Simion; Antena 1 – în emisiunea “Schimbul de
noapte” realizată de Adrian Păunescu (în prima ediţie a acestei emisiuni –
invitaţi Ion Rotaru, Leonida Lari, Fănuş Neagu, Romulus Vulpescu; în a
doua ediţie a emisiunii – invitaţi Ion Rotaru, Grigore Vieru, George
Pruteanu; şi în ediţiile ulterioare ale acestei emisiuni); TVR 1 – în mai multe
ediţii ale emisiunii “Doar o vorbă săţ-i mai spun”, realizată de George
Pruteanu. De asemenea, “chestiunea Eminescu” a mai fost dezbătută şi în
emisiuni de la posturile Tele 7 abc, Prima, Europa Nova şi, probabil, în
altele de care nu am avut ştiinţă. Desigur, problema a fost abordată şi în
emisiuni radiofonice. N-au lipsit nici luări de poziţie publice în Parlament, la
conferinţe de presă sau la diferite manifestări culturale.
(C. P.-B.)
11
I
DE LA CE S-A PORNIT
12
Argument
14
Ce a mai rămas din Eminescu astăzi, după ce a fost mortificat şi
folosit în interesul tuturor, după ce – fapt emblematic, deşi uzual peste
tot în lume – s-a transformat într-o bancnotă, devenind astfel marfă?
“Nu se mai poate scrie nimic nou despre Eminescu. Şi discursul
adulator şi cel demitizant au fost rostite deja” – îmi spunea un distins
colaborator, când i-am propus tema de faţă. Apoi mi-a oferit un articol
uluitor, deşi construit numai din lucruri “deja rostite”. Veţi observa, de
altfel, în numărul de faţă, că apropierile fireşti faţă de Mihai
Eminescu, cu toate că nu sunt neapărat nişte gesturi inedite, au un
sănătos aer de prospeţime.
(C. P.-B.)
15
Nicolae MANOLESCU
E o întrebare!
17
de faptul că nu ne-am despărţit niciodată de el. Aici e falsul: des-
părţirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranţa să facem
din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest
gest? Toţi naţionaliştii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asu-
mându-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul
de a ne despărţi de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem,
să-l facem contemporan.
18
Ion Bogdan LEFTER
“Poetul naţional”
între comunism şi democraţie
19
craţiei româneşti la sfârşit de secol şi de mileniu. Întârzie,
deocamdată...
Încercând o descriere a situaţiei în detalii mai concrete, să
vedem care a fost evoluţia imaginii lui Eminescu sub vechiul regim.
Într-o primă etapă, procustianismul proletcultist făcuse din el un
rapsod al suferinţelor celor mulţi şi sărmani (titlul favorit şi mult citat
fiind în epocă, fireşte, Împărat şi proletar). Zone întregi din scrierile
lui Eminescu, inconvenabile noii puteri comuniste, erau puse în
paranteză, ediţiile acelor ani fiind practic “epurate” de romantism,
pesimism, “filozofie” şi alte lucruri prea decadente pentru o dictatură
victorioasă a proletariatului. Mai târziu, opera “poetului naţional” a
fost aproape integral acceptată de aparatul de propagandă, deoparte
fiind lăsate doar o Doină jenantă prin notele xenofobe şi deranjantă
pentru Uniunea Sovietică, “marele vecin de la Răsărit” (poezia în sine,
readmisă în circuitele publice după 1989, rămânând estetic modestă),
sau articolele extremismului dezlănţuit de la “Timpul”, retipărite
totuşi în anii ’80 după amânări şi manevre de culise, într-unul din
volumele ediţiei critice a operei eminesciene, oprit mai întâi de la
vânzare, apoi distribuit pe circuite închise, “pe liste”. Antifascist la
origine, opus extremei drepte când era vorba de principii, regimul
comunist nu-şi putea permite să-şi recunoască pe faţă afinitatea
perversă, teoretic imposibilă cu tradiţiile naţionalismului autohton, pe
care le recupera totuşi în diverse forme, inclusiv aceasta, a editării cu
acces controlat. În anii ’80, după două decenii sau mai mult de când
manualele infuzau promoţiilor succesive de copii imaginea istorizantă
şi “patriotică” a autorului secvenţei cu Mircea cel Bătrân din
Scrisoarea III, după multiplicarea obsesivă, în milioane de
exemplare, a figurii poetului pe coperţile caietelor şcolare, după
recitările patetice din programele celor două canale ale unicei
televiziuni de stat, însoţite de numere de balet clasic, edulcorate, cu
nelipsite voaluri fluturând graţios prin aer, se impusese o imagine în
consecinţă, muzeală, mumificată a “poetului naţional”: tânărul genial,
mort tragic, “Luceafăr” desprins de prezent, de societatea
contemporană lui, proiectat într-un trecut eroic, a cărui măreţie a
cântat-o cu evlavie. Eminescu fusese astfel transformat, alături de
voievozii medievali, într-una dintre figurile tutelare ale
naţionalismului grandilocvent, portret ritual aşezat în şirul celor de
20
care mecanismele cultului personalităţii aveau nevoie pentru ca în
prelungirea lor să-l poată aşeza, demagogic şi – de fapt –
blasfemiatoriu, pe cel al însuşi dictatorului comunist.
Ceva părea că începe să se schimbe în anii ’80, când un nou
spirit cultural – postmodern – ocupa impetuos avanscena, relativizând
totul, inclusiv – sau mai ales – marile mituri ale comunismului târziu.
Tendinţă perceptibilă şi în vara lui 1989, cu o clipă înaintea sfârşitului
dar încă în plin delir propagandistic al unui regim căruia, odată
falimentat socio-economic, nu-i mai rămăsese nimic altceva decât
propriul discurs triumfalistic. Atunci, când s-a comemorat cu tot fastul
“centenarul” morţii lui Eminescu, printre infinitele omagii înfiorate,
declamate săptămâni la rând în limba de lemn mai “intelectualizată” a
naţionalismului literar-artistic, printre spectacolele cu actori, dansatori
şi voaluri, printre metaforele solemne sau lacrimogene ale cultului
“poetului naţional”, la fel de populist în fond ca şi celălalt, al con-
ducătorului, s-au publicat în presa culturală şi reinterpretări decente
sau de-a dreptul curajoase, demitizări, problematizări ale “cazului
Eminescu”. O viitoare cercetare minuţioasă de istorie a receptării va
putea pune în valoare acele apeluri pe mai multe voci în favoarea
recuperării unei imagini detabuizate: cea a unui Eminescu de o mare
complexitate a gândirii şi de o splendidă vivacitate a acţiunii culturale,
scriitor extraordinar de dinamic, cu o gamă expresivă foarte largă şi
diversă, ireductibil la clişee simpliste gen “Luceafărul poeziei
româneşti”, elevat dar şi “popular” (citeşte: vulgar) atunci când a
dorit-o, angajat mereu în bătăliile zilei, june visător şi în egală măsură
bon viveur, cu succes la femei şi în multe medii intelectuale, politice,
aristocratice sau la Curtea Regală, gazetar pasionat, utopist sublim dar
şi ridicol uneori, deviat la un moment dat în xenofobia de joasă speţă
etc., etc., etc. O mare personalitate, adică: plin de calităţi şi neocolit de
defecte, exacerbate toate; un Eminescu plural, contradictoriu, fasci-
nant, “viu”, la polul opus imaginii muzeale, mumificate a “poetului
naţional”.
Ce s-a ales între timp din atare început de imagine a unui
Eminescu “postmodern”? Câteva intervenţii în acelaşi sens au fost
penalizate pe tonuri violente şi ameninţătoare în revistele naţionaliste
ale democraţiei anilor ’90. Manualele de şcoală n-au încetat să
promoveze clişeele istorizante de mai an. Portretul din linii subţiri al
21
lui Eminescu continuă să fie multiplicat pe coperţile caietelor. Se mai
fac şi spectacole cu actori şi balerini. Mentalităţile evoluează lent.
Între dinamica socială, economică, politică a perioadei pe care o tra-
versăm şi inerţia imaginarului colectiv s-a creat un defazaj mai
accentuat decât în epoci mai “aşezate”. Statistic vorbind, ideile,
reflexele, gusturile, clişeele culturale care domină masa corpului
social prelungesc istoria cea veche în vremurile noi. Efervescenţa
realităţii postcomuniste în care trăim se va “traduce” într-o forma
mentis mai târziu. Mai repede – probabil – nu se poate. În orice caz,
România ultimului deceniu de secol XX, a anului 2000 şi a
începutului de mileniu al treilea chiar merită un alt Eminescu decât cel
al naţional-comunismului de până la 1989, când o istorie urâtă şi mult
prea mult prelungită a lăsat în sfârşit locul uneia a gândirii libere şi a
şanselor multiple...
22
Răzvan RĂDULESCU
23
d) Pictorii (aici Sabin Bălaşa a excelat) ilustrează fiecare strofă
a Luceafărului cu câte o frescă în Universitatea din Iaşi. Acolo, hipo-
potami graţioşi şi metafizici planează asupra unui peisaj apos-stâncos
(imaginaţi-vă pentru o clipă abandonaţi la propriu într-un astfel de loc.
Nu vă trec fiori pe şira spinării?). Cătălina, călare comod şi totuşi
incomod pe grasele zburătoare, îşi flutură părul în vânt. Părul pare
fixat în această poziţie cu clei.
e) La televiziune, emisiunile culturale aduc pe ecran fie critici
(aici situaţia este cea de la punctul a), fie artişti (vezi punctele b, c, d),
fie pun în scenă o melopee sau un florilegiu în interpretarea unor
actori îndrăgiţi. Pentru ziua de naştere a poetului naţional, televiziunea
naţională pregăteşte nişte daruri aparte: poemul luceafărului realizat în
maniera unui eseu cinematografic, cu efecte speciale, realizate de
profesioniştii acestei instituţii cu ajutorul butoanelor presetate ale
mesei de montaj. Aşa se explică de ce, ori de câte ori apare în cadru,
Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul Luceafărului) se roteşte vâjâind şi
lasă în urma lui pe ecran un şir de Ovidiu Iuliu Moldovani mai mici şi
evanescenţi.
2. de mine, personal
24
pompoasă. În rest să juri că e un poet romantic de-al nostru. E
român?)
Şi proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul
minimei lizibilităţi, cel puţin astăzi, şi nu are nici pe departe savoarea
textului lui Filimon sau al lui Kogălniceanu. Eminescu trece drept un
creator de limbă română, un mânuitor fără pereche al cuvintelor rare,
al aliteraţiei, posedând ştiinţa alchimiei expresive. Dimpotrivă, citiţi
sau recitiţi Geniu pustiu, sau Cezara, sau Avatarii faraonului Tlà,
şi vă veţi trezi în faţa unor texte greoaie, confuze la nivel sintactic,
incapabile să construiască un loc al acţiunii, un timp, o atmosferă,
împănate cu franţuzisme ridicule, dezvoltând trame demne de Frédéric
Soulié din Les Mémoires du Diable (“– Eşti a mea, hohoti el
groaznic şi dispăru într-un nor de fum”), cu dialoguri de un neve-
rosimil acut şi cu o schelărie a ideii alambicată şi şubredă (schelărie
care, fiind postulată ca genială, a dat de lucru vreme de un secol, şi va
continua să dea încă multă vreme de acum înainte, unui şir lung de
exegeţi, eminescologi şi experţi altminteri respectabili).
Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi pot re-
cunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet de secol
XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română
literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia în găsirea
rosturilor unei limbi rebele şi, din punctul de vedere al artei scrisului,
cam primitive. Îi pot recunoaşte talentul de a imagina mari construcţii
mentale, în care epicul şi liricul se adună laolaltă, şi nu pot decât să
deplâng secolul în care a trăit şi normele lui poetice tranşante, pe al
căror altar metric poetul a sacrificat întregul. De aceea părţile epice ale
poemelor lui arată la fel de sec ca o carte de telefon versificată, iar
cele lirice sunt de tot sentimentale şi potrivite pentru a fi cântate ca
romanţe (ceea ce s-a şi întâmplat cu ele). Găsesc cel puţin incon-
fortabilă imaginea pe care contemporanii au lăsat-o despre el,
falsificată astăzi ca imagine a geniului repede trecător prin lume, în
realitate imaginea unui om retractil, însingurat, nefericit prin auto-
impunere şi nu prin vocaţie, cu tabieturi tipice poetului romantic
(nopţi nedormite în văpaia creaţiei, cafele multe, măsuţă de brad), cu o
relaţie chinuită, sordidă şi provincială, lipsit cu consecvenţă de
detaşare şi de umor în totalitatea scrierilor sale.
25
Nu cred, ca să închei, în socotelile diverşilor matematicieni şi
ingineri care numără vocalele din poeziile antume ale lui Mihai
Eminescu, apoi le împart la numărul cuvintelor, înmulţesc cu numărul
strofelor şi obţin numărul de aur, dovedind prin aceasta că operele
poetului sunt perfecte, după cum nu cred nici în cei care dovedesc
genialitatea lui Da Vinci, arătând că toate picturile lui se înscriu în
diferite figuri geometrice. Până la urmă, şi hipopotamii diafani ai lui
Sabin Bălaşa se pot înscrie în cerc, ceea ce, îmi veţi da dreptate, nu
dovedeşte nimic.
3. în largul mării
28
Şerban FOARŢĂ
Eminescu rustavelizat
29
una care nu-i prieşte, fiindu-le mai adecuată poeţilor tribal-rapsodici:
aezi, barzi, skalzi ş.cl.
Fu Eminescu un aed?! El este omul vremii sale, îşi are
saeculum-ul propriu, pe care-l reprezintă bine în, baremi, unele
privinţe, fiind un exponent de marcă al “dreptei revoluţionare”, iar nu
un simplu paseist, un retrograd, o tombateră. Craniologia, evoluţi-
onismul, concepţiile unui Lombroso şi alte teorii în vogă spre finea
veacului trecut, se regăsesc, la mai tot pasul, în opera-i de doctrinar;
încât e cazul să-l gândim, pe Eminescu, şi în termeni de Zeitgeist, nu
numai volksgeistlich, ca pe un bine informat, ba chiar ca pe un à la
page.
Apoi, oricât de etnolatru şi, la rigoare, xenofob ar fi, în teorie,
el, dând glas obscurelor pulsiuni sau idealurilor naţiei (dar nefiind,
politiceşte, adeptul României Mari!) şi apelând la geniul rasei, e, ca
poet (cu, din păcate, excepţiile ce se cunosc, – între acestea, Doina
însăşi), un, mai cu seamă, singuratic şi, in extremis, un “străin”,
avându-şi idiolectul său, un stil existenţial aparte, un etos antiplebeian,
ca şi un eros personal, o mistică a suferinţei din dragoste, ce-i este
proprie, – care-l apropie, ipso facto, de marii inspiraţi romantici, ca şi
de fraţii lor mai mici, din contingentul Biedermeier, şi care
contrastează, totuşi, cu (n’en déplaise à – Călinescu!) o “fire zdravănă
şi ţărănească”.
Marota unei sănătăţi, cam groase, a lui Eminescu ţine de, vai,
filistinism (când nu de chiar nosofobia istoricului literar); tot astfel
cum ruralizarea-i forţată e un strâmb elogiu, adică unul ipocrit, al unei
spiţe mult flatate, la noi, de feluriţi narodnici, anume spiţa rusticană.
Că Eminescu, el, aspiră la cântecul impersonal al primordialelor
stihii, al elementelor dintâi, al “vânturilor, valurilor”, – acest anonimat
nu-i unul de ordin exclusiv folcloric, făcând pereche cu acela, exempt
de orice folclorism, al Pythiei lui Paul Valéry, al Vocii ei oraculare
“Qui se connaît quand elle sonne / N’être plus la voix de personne /
Tant que des ondes et des bois!”
“Poetul naţional”, în rest, e o sintagmă ce lipseşte în
literaturologia diverselor naţiuni moderne. Este Victor Hugo, în
Franţa, mai naţional decât Verlaine, poet excentric şi “maudit”? La fel
de naţionali sunt ambii, dovadă că “les sanglots longs” ale acestuia din
urmă vor fi ajuns parola însăşi a debarcării în Normandia!
30
Ceea ce nu înseamnă, însă, că spectrul sau (mono)mania
“poetului naţional” (unic) nu bântuie şi prin Paris... Astfel, acum vreo
trei decenii, Pierre Gamarra putea emite această perlă, în Europe: “Je
sais bien que la popularité d’Apollinaire n’est pas chez nous compa-
rable à celle de Roustavéli en Géorgie”. Faptul că bravul camarad
făcea inepta comparaţie în capitala unei Gruzii sovietic de ospitaliere,
n-o face mai puţin ineptă – un cvasilegendar rapsod, un “homerid”, ca
Rustaveli, ţinând de altă paradigmă, de alt canon psihomental decât
Guillaume Apollinaire, poet modern (şi modernist).
Schimbând ce trebuie schimbat, se cade, cred, să nu-i mai
cerem lui Eminescu performanţa de-a fi un soi de Rustaveli (poet,
acesta, naţional), – nerămânându-ne, altminteri, decât să vulpesciani-
zăm (cf. Atotcuvântul, în Arte & Meserie, Ed. Cartea Românească,
1979, p. 18): “Când mă gândesc la grâu – spun eminescu. / Ştiu «aer»
că rostesc – scriu eminescu. / Mi-e dor de cântec – sună eminescu”.
Ş.a.m.d.
31
Pavel Gheo RADU
32
Cioculescu într-un articol publicat în “Lumea”, nr. 3/1945
(Universalism literar, preluat din “Luceafărul” nr. 29/1997): “Lirica
lui Eminescu e un exemplu (... ) de covârşitoare importanţă naţională,
dar de minimă semnificaţie universală”. Problema este însă alta: cea a
canonizării operei eminesciene după nişte structuri încremenite care
au dezvoltat clişee obositoare prin repetarea lor decenii de-a rândul.
Participând în 1992 la un colocviu studenţesc “Mihai Eminescu” la
Iaşi, am propus o interpretare diferită a rolurilor protagoniştilor din
poemul Luceafărul, interpretare de altfel nu întru totul originală.
Reacţia celor prezenţi (studenţi şi profesori) a fost una de respingere
aproape unanimă şi apriorică, nu din pricina unor vicii de fond ale
demonstraţiei, ci în virtutea ideii că “aici totul este foarte clar, nu
putem schimba nimic”, orice speculaţie neconformă cu manualul de
liceu (totuşi!) devenind aproape eretică. Instituirea unei grile interpre-
tative oficializate în care orice deviaţie este sancţionată sau ignorată
este în mod clar sterilizantă, deoarece împiedică punerea sub îndoială,
reevaluarea, abordările novatoare. Şi este clar că opera unui artist este
cu atât mai complexă cu cât admite mai multe moduri de înţelegere.
Clişeele create au însă un alt rol: ele osifică o figură monolitică plasată
la baza a ceea ce reprezintă corpus-ul etichetat drept “cultura
naţională”. Orice încercare de a “fisura” acest monolit este resimţită
ca un atac la adresa ierarhiei cu greu stabilite. Este adevărat că în
cazul lui Eminescu se admit uneori şi alte deschideri interpretative,
dar atâta timp cât ele nu încearcă să transforme ceva, ci sporesc
unitatea monolitului cultural sus-menţionat, cum a fost cazul
“descoperirii” “creştinismului” eminescian după 1989.
Aici putem analiza puţin şi factorul naţional. Festivismul aso-
ciat cu imaginea poetului bucovinean este necesar pentru păstrarea
unei “self-image” stereotipizate şi pentru o depăşire (niciodată reuşită)
a complexului de inferioritate specific culturilor (şi naţiunilor) minore.
Personalitatea biografică a lui Eminescu este de altfel o idealizare
perfectă a acestei “self-image” naţionale, servind întru totul scopului
său: poet de geniu (ca să nu uităm de un alt clişeu: “Românul s-a
născut poet”), sărac şi oropsit, cu o potenţialitate nemanifestată (căci –
nu-i aşa? – a murit înainte de a-şi putea consuma întreaga forţă
creatoare) şi mai ales foarte român. Această ultimă caracteristică a
făcut posibilă aservirea imaginii poetului oricăror mişcări politice cu
33
tentă naţionalistă, incluzând extremismul legionar sau pe cel comunist.
După atâta eminescofanie dezvoltată cu sârguinţă de destui inşi pentru
care Eminescu a reprezentat un mijloc de manifestare a pulsiunilor
festiviste (dar, vai!, şi de nume precum Constantin Noica, autorul
nefericitei sintagme “Omul deplin al culturii române”), ne temem că
ar putea să apară o reacţie adversă, de respingere sastisită la fel de
dăunătoare. Dar, revenind la portretul-robot de “român adevărat” al
valorosului creator, voi aminti un alt fapt de la colocviul studenţesc de
care am pomenit. Unul dintre colegii clujeni a prezentat o lucrare în
care analiza caracterul uneori şovin şi antisemit dovedit de Eminescu
mai ales în activitatea sa publicistică. Deşi şi-a atenuat duritatea (?)
afirmaţiilor argumentând – pe bună dreptate – că într-o perioadă
istorică de formare a conştiinţei naţionale o astfel de atitudine este
pardonabilă, chiar normală (din cauza necesităţii autodefinirii prin
distanţare faţă de celălalt, de “străin”), reacţia auditorilor a fost bine-
înţeles una respingere necondiţionată a ideilor studentului clujean.
Fără discuţii, fără comentarea sau demontarea argumentelor sale. Asta
deoarece în conştiinţa publică Eminescu a încetat de mult să mai fie
doar un poet, chiar genial. El este Românul Poet, erou mitic, cu va-
lenţe civilizatoare, imaginea ideală a poporului român: deştept, sărac,
patriot. Orice deviere de la această linie este resimţită ca un atentat la
integritatea naţiunii sau a imaginii sale, iar uneori chiar ca o insultă
personală. Judecata raţională este întunecată sau blocată de meca-
nismele pur emoţionale imprimate în fiecare individ printr-o educaţie
dogmatică, lipsită de creativitate şi spirit interogativ. Şi în acest sens
Eminescu este un model.
Iar dacă n-ar fi fost Eminescu, sigur am fi găsit noi pe altcineva.
34
Mircea CĂRTĂRESCU
Fapte
7
Th. Ştefanelli, 1909.
8
Idem.
9
Maiorescu, 1894.
10
Iacob Negruzzi, 1889.
11
Al. Ciurcu, 1911.
36
Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată (singura sursă,
necreditabilă, este sora lui, Harieta). Boala sa mintală nu a fost
paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu
mercur, ci psihoza maniac-depresivă ereditară, aşa cum i s-a pus, de
fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Întreaga viaţă a fost un
cicloid, pendulând între extreme: “Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz,
blând şi aspru”12. Frapa combinaţia de modestie şi (hiper)conştiinţă a
valorii sale: “Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea sus-
ceptibil, iritabil, solitar. Toată atitudinea sa în societate ca şi în
literatură părea a zice: «noli me tangere»”13. Ştia perfect cine este:
“Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în
lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine şi nu mai
este îndoială că se socoteşte cel mai mare poet al vremii” 14. “Eu am
fost, sunt şi voi fi”, îi spune el, la 25 de ani, unei tinere15.
Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani
recidivează la 20 şi 30. Picioarele sunt acoperite de ulceraţii. Cauza
morţii va fi nu nebunia, ci o endocardită învechită. Dar înspăi-
mântătoare cu adevărat sunt simptomele psihice care au precedat
boala mintală, datorate probabil surmenajului intelectual din vremea
când scria la “Timpul” (“această masturbaţie intelectuală”16). “Pe un
scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea propria sa
umbră... Ce privire stinsă! Cât e de palid... Ce mişcări chinuite avea.
Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amară
frământare, măcina încet firele mustăţei, ochii nu mai priveau nimic.
Legăna necontenit încet şi greu grumazul... şi privirea lui, ochii aceia
cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frânt
picioarele şi aşteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, saltă
din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte din mijloc şi se
opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt?
Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este
mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tâmple...
Deodată s-a întors, şi-a înfipt mâinile în păr, ochii se cască într-o
12
Caragiale, 1889.
13
Slavici, 1909.
14
G. Panu, 1908.
15
S. Tăutu, 1909.
16
Eminescu, 1878.
37
spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat... Aud un
şoptit cumplit. Cumplit şoptit: – Smulge-mi capul!”17. Alteori
discursul i se curmă subit: “povestea multe şi cu haz, deodată însă el
se opria de a mai vorbi, lăsa în jos buza inferioară şi nici un cuvânt nu
mai putea scoate din gură”18. Ştia bine ce avea să urmeze: “Şi...
deodată îl scutura o cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în
sus, ca pe un resort. Fruntea se încreţea, sprâncenele se strângeau, tot
chipul se deforma într-o haină crispare. Cu ochii albi de spaimă privea
scurt, cu alarmă, înapoi... Desigur şi el simţea că se pierde. Se prindea
repede cu palmele de fălci, se încorda, parcă să oprească o alunecare.
Şi ochii i se lăsau pe spate, ca o cădere, ca o răstignire”19.
Cu o lună înainte de prima criză Maiorescu ştie. Cu o săptă-
mână înainte, la “Union”, poetul îi spune lui E. Ocăşianu: “Eu mă
apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine”. Totuşi, până
în ultima zi, el scrie la “Timpul” şi redactează scrisori perfect coerente
(ceea ce ruinează diagnosticul de PGP luetic).
Prima criză este maniacală şi durează trei luni. Următoarele vor
fi predominant depresive. În ultimii ani ai vieţii destructurarea morală
e totală, iar corpul se distruge cu desăvârşire. Poetul e altul, de
nerecunoscut. Dar, pentru că abia în acei ani celebritatea sa depăşeşte
micul cerc al “Junimii”, mulţi şi-l vor aminti doar în acea ultimă,
sfâşietoare ipostază: “Când l-am văzut atunci, nu-l mai recunoscui pe
poetul de odinioară... El era micşorat, scăzut sufleteşte... Intra şi stătea
în mijlocul cunoscuţilor într-un mutism complet, într-o absenţă totală
de inteligenţă şi voinţă”20. Chiar şi în această stare, însă, pare conştient
de soarta sa: “La ce să mai porţi prin lume un om mort!”, îi spune lui
Vlahuţă, care vroia să-l ia cu el la ţară. Închis în repetate rânduri,
forţat, pentru tulburarea liniştii publice, manifestă în cele din urmă
gatism şi tendinţe clasice. După un şir de sincope, inima îi cedează.
Autopsia revelează un adevărat “om al durerii”: “Inima în stare
de ipertrofie pasivă cu degenerescenţă grăsoasă a ţesutului muscular...
degenerescenţa grăsoasă s-a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile
ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare
17
V. Russu-Şirianu, 1969.
18
S. Secula, 1899.
19
V. Russu-Şirianu, 1969.
20
N. Petraşcu, 1892.
38
ipertrofică şi degeneraţiune”. Alcoolismul şi supradozele de mercur au
fost cauzele principale. Creierul, în greutate de 1490 g, avea aderenţe
meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată
decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiaţi21.
Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi “a trebuit să fie
aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente...”22.
21
Dr. Alexianu şi Şuţu, 1989.
22
Dr. Ioan Nica, 1972 (din a cărui carte, Eminescu, structura somato-
psihică, am preluat o parte din date).
39
T.O. BOBE
40
Botezătorul sui generis care l-a recunoscut în faţa junimiştilor pe
adevăratul Mesia. În această ordine de idei, Titu Maiorescu e un fel de
Petru care a pus temelia unei biserici a cărei cupolă avea s-o
desăvârşească G. Călinescu, adevărat Pavel convertit la iubirea nebună
faţă de bădiţa Mihai. Veronica Micle, dintr-o duduie adulterină,
disponibilă şi cu fumuri literare, devine o Marie Magdalena, iar
Macedonski, deşi nu a făcut parte dintre ucenici, este distribuit în rolul
de Iudă.
Nu e de mirare că în această legendă a lui Eminescu nu îşi au
locul nici Perpessicius, nici Petru Creţia. Rectitudinea spiritului critic,
neînsoţită de teatralitatea gesturilor liturgice, este exilată într-o
periferie a speciozităţii prăfoase, incapabilă de inspiraţia iluminată.
Poezia este un “ce” mistic, profanat de scrutarea lucidă, însă
consolidat de contraforturile parafrazelor găunoase şi ale romanţelor
cântate de Revelion înaintea Periniţei. Rostul literaturii române de
dinainte de Eminescu, aşa puţină cum a fost, pare acela de a pregăti
venirea “poetului nepereche”, iar a celei de după el de a se aştepta la
nesfârşit ivirea “altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Acest proiect religios însoţeşte ca un blestem cea mai răspândită
percepţie a poeziei lui Eminescu şi este întreţinută adesea de inte-
lectuali cu pretenţii, astfel încât nu e de mirare că mai acum câţiva ani
TVR transmitea întruna şlagărul soţilor Teodorovici, în prezent dece-
daţi ca urmare a unui totuşi regretabil accident rutier, şlagăr al cărui
refren lălăie: “De-om avea ori nu dreptate, / Eminescu să ne judece.”
Răstignit, în proiecţie, pe simbolul culturii române – Ateneul –
Eminescu îndură pacient despuierea sa de croiala nemţească a poeziei
şi înfăşarea într-un prea sumar prosop encomiastic pe sub care se
nutresc cu sârg bigoţii literaturii.
41
Z. ORNEA
Poetul naţional
46
Cristian PREDA
49
Alexandru PALEOLOGU
(în dialog cu Tita CHIPER)
Imagini succesive
50
Asta nu-i o experienţă tipică pentru cititorul român.
Este experienţa mea. Trebuie să spun că Eminescu suporta
foarte bine proba comparaţiei cu “cei mari” de aiurea, după cum su-
porta foarte bine şi proba acustică, după mine lucrul cel mai
important. Descopeream la el “acustica gândirii”, al cărui secret îl
cunoştea şi Caragiale, îl ştia foarte bine şi Flaubert şi mă încânta
această perfectă stăpânire a fenomenului. Citeam iarăşi şi iarăşi, cu
glas tare, Odă în metru antic, dar şi Memento mori, delectându-mă
cu Eminescu în aceeaşi proporţie cum mă delectez cu Villon, cu câţiva
poeţi francezi din secolul al XVI-lea sau cu poezia engleză de tip
Keats, Colleridge, Shelley.
Este o arie în care îl încadraţi, unde i-ar fi fost locul dacă s-ar
bucura de bune traduceri?
Nu-i neapărat vorba de asta. Dar cred că-i onest să recunoaştem
că, oricât s-ar strădui, cel care apreciază în materie de cultură poezia
nu poate parcurge totul, toată marea poezie, câtă există. În materia
asta, el se satisface cu o duzină de poeţi de primă însemnătate: câţiva
din aria lui lingvistică şi câţiva străini care îi sunt accesibili în
original. Mie mi-a fost accesibilă poezia franceză, engleză, germană
şi, în mare măsură, cea italiană, Dante, în primul rând. Eminescu
reprezintă o experienţă profundă de poezie şi de cultură, dar, când a
fost tradus, a dezamăgit. Şi de ce? Marea majoritate a încercărilor s-au
făcut în limba franceză, care după mine e o limbă improprie pentru
traducerile de poezie – afară de cazuri extraordinar de rare, Poe, de
pildă, excepţii care întăresc regula. Eminescu, dacă e citit de cineva
care a învăţat româneşte, dar nu s-a născut în această limbă, pare un
epigon, apărut cu o generaţie mai târziu decât congenerii săi, ceea ce
istoriceşte nu e adevărat. Din păcate, niciodată el nu va fi o referinţă în
marile exegeze al poeziei europene. Cazul lui Puşkin nu-i diferit; cine,
dacă nu citeşte ruseşte, crede că acesta este un poet colosal, luându-se
numai după traduceri? În ce-l priveşte pe Eminescu, faptul devine
mereu întristător, bineînţeles, dar pe de altă parte ne procură şi un fel
de orgoliu, de iniţiaţi, fiindcă opera lui ajunge un secret al nostru, ceva
misterios, unde mai rămâne totdeauna ceva de nespus.
Care dintre clişeele în circulaţie despre Eminescu vi se pare cel
mai nedrept?
51
A, din păcate, nu-i vorba numai de unul... Până să fac din
Eminescu un poet al meu, pe care să-l citesc şi să-l recitesc cu plăcere
personală, un clişeu căruia mă împotriveam cel mai tare era acela al
poetului “cu un veşnic zâmbet amar în colţul gurii”, omul neînţeles,
sardonic, adeptul filosofiei lui Schopenhauer pe care o citea cu pre-
dilecţie în odăi invadate de păianjeni ş.a.m.d. Imaginea, mult răs-
pândită şi până azi, pe care au acreditat-o şi Cezar Petrescu în trilogia
pe care a consacrat-o poetului, dar şi Lovinescu, în Mite, imaginea
omului în mizerie, a gazetarului exploatat de clasa boierească, per-
soană aflată în situaţie umilitoare, ţine de-o recuzită facilă. Să nu
uităm că la douăzeci şi ceva de ani Eminescu devenise, în realitate,
şeful unui ziar important, “Timpul”, poate cel mai important în epocă,
pe care el îl făcea, în mare măsură. Directorul gazetei, Mihai Pale-
ologu, bunicul meu, era un fel de “politruc” al Nababului în redacţie,
antijunimist convins, pe deasupra, dar asta nu însemna că-l privea pe
poet ca pe un subaltern bun de umilit. Am moştenit din depozit
familial, neatestat documentar dar din sursă demnă de încredere,
fiindcă se baza pe amintirile bunicului meu, povestite tatei, imaginea
unui Eminescu om de lume, bine dispus, fermecător. Bunicul meu,
care era mai mare numai cu doi ani decât Eminescu, îl invita adesea la
nişte “soarele” intime, în casa noastră veche din str. Paleologu, într-un
spaţiu superb, potrivit petrecerilor, unde invitaţii veneau obligatoriu în
frac şi în rochie de seară, unde se dansa, se făcea conversaţie, iar
poetul nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, purta cu eleganţă hainele de
gală, era un bun valsator, făcea curte cucoanelor, ştia să participe la o
discuţie amuzantă, mondenă şi frivolă ş.a.m.d. Ar fi să perpetuăm o
reprezentare falsă, închipuindu-ni-l pe Eminescu totdeauna mizer şi la
limita subzistenţei. Era dezordonat – mulţi sunt! – dar nicidecum
boem: asta e un calificativ bun pentru Artur Enăşescu sau Stan
Palanca, boemi în adevăratul sens. Nu-i un secret că atunci când era
îndrăgostit făcea cheltuieli nebuneşti: câteodată cumpăra, de pildă,
pentru d-na Cleopatra Poenaru-Lecca, toate violetele de Parma care se
găseau într-o zi în florăriile din întregul Bucureşti – şi i le trimitea
acasă cu birja. Fiind mereu îndrăgostit, era mereu cheltuitor şi ră-
mânea, bineînţeles, fără bani, dar când era cazul se supunea perfect
regulilor etichetei: dacă era invitat la masă în case mari, la Maiorescu,
de pildă, mergea în ţinută adecvată, când se ducea la Parlament lua
52
redingota, nu era Parlamentul de astăzi unde ziariştii apar neglijenţi,
obraznici, ignari.
Imaginea mizeră a mai pălit, totuşi...
Dar lăsând locul altora, nu mai puţin reductive. Punctul monu-
mental al acestei forme idolatre şi restrictive şi lipsite de orice fel de
situare a poeziei sale în contextul ei uman, firesc şi funcţional, l-am
descoperit mai de mult, pe vremea lui Ceauşescu, în articolul unui
tânăr critic indignat care spunea: nu vă atingeţi de Eminescu dacă nu
vreţi să ne pierdem identitatea naţională. Opera lui este garanţia
noastră identitară. E adevărat – este. Dar o astfel de judecată pre-
supune o deplasare de accent: nu pentru acest motiv a scris Eminescu,
nu acest scop l-a avut el în vedere cu deosebire. Nu se cade să-i fixăm
noi, acum, “sarcini”, îndatoriri, năzuinţe. Cu vreo câţiva ani în urmă,
la o biserică din cartierul meu, preotul propunea într-o predică să-l
facem pe Eminescu sfânt român. De unde şi până unde? De ce să-l
canonizăm sau să-l canonim? La Eminescu, ortodoxia poate să fie un
element care a intrat în sensibilitatea lui, ca a oricărui român – dar a-l
face un credincios fervent ar fi un abuz; să nu uităm că îl interesau şi
religiile Orientului Îndepărtat – studiile lui Max Müller despre cultura
indiană erau atunci la modă – aşa că nu poate fi anexat “ortodo-
xismului”, cum încearcă unii, nicidecum cantonat pe o poziţie
improprie lui.
Dacă am privi lucrurile astfel, n-ar însemna că încercăm să
impunem de fapt imaginea noastră în fiinţa lui Eminescu, mai curând
decât imaginile sale adevărate în conştiinţa noastră?
Mă tem că da. Spre exemplu naţionalismul agresiv, xenofobia
fudulă se referă mereu la Doină, privind-o ca pe o culme a liricii
eminesciene şi o expresie exemplară de patriotism. În contextul operei
sale, Doina e departe de a fi poezie de primă mână, revelează o stare
de năduf, de dilatare pamfletară; a face din ea literă de lege e o
nedreptate flagrantă, tocmai fiindcă, pe de altă parte, Eminescu este
lăudat pentru universalitatea sa de interes, de informaţie şi de gândire,
acestea reale şi de netăgăduit. Cum să fii xenofob când eşti bucşit de
cultură nemţească şi în bună măsură de cultură iudaică, şi fiind
sensibil într-un asemenea grad la mişcările spiritului şi la valori de
mare diversitate?
53
E o părere care intră în contradicţie cu “omul deplin” ades
invocat.
Foarte des invocat, dar şi greşit invocat. Eminescu era, fără
îndoială, un om foarte cultivat. Dar nici o cultură, a nici unui om, nu
este un bloc desăvârşit, fără falii mari, lacune enorme. Eminescu ştia
multe, nu ştia totul: a ne raporta la el ca la un precursor al ştiinţei con-
temporane, a-l considera avizat în fizica nucleară, în subtilităţi de eco-
nomie politică, în existenţialism, structuralism, astronomie, marxism
etc. înseamnă a-l îneca într-un mâl de admiraţie sufocantă şi stupidă,
totdeauna stricătoare. S-a încercat a se face din Eminescu şi un ide-
olog şi un fel de patron ideologic, în principal al “naţionalismului”,
pornind de la unele lucruri care se găsesc în poezii sau în alte texte, în
special în articole, foarte dilatate, duse la hiperbolă din raţiuni politice
sau polemice.
Care credeţi că e punctul vulnerabil în reproşurile ce se aduc
lui Eminescu, autor de articole politice?
Părerea mea e că aici a intrat în joc o dorinţă de consecvenţă,
destul de sumară şi simplistă. Despre ce-ar fi vorba? Zeletin, cred că
întrucâtva şi Manoilescu, în bună măsură chiar Lovinescu, în cele mai
penetrante studii ale lor despre burghezia românească – temă esenţială
care până la ei nu fusese tratată cum se cuvine – au reproşat societăţii
noastre că a mers pe o linie “reacţionară” ce se poate urmări în publi-
cistica lui Eminescu, în loc să adopte o linie radical-revoluţionară,
care ar fi dus la o dezvoltare mai rapidă a României. Asta e, după
mine, iarăşi un clişeu, născut, cum spuneam, din acea simplistă nevoie
de consecvenţă: dacă suntem liberali nu putem să-l urmăm pe
Eminescu, el era conservator, era antiliberal etc. Lăsând la o parte
faptul că asta e o deosebire de partide, care ignoră faptul că a existat
aşa-numita şi mult hulita cândva “monstruoasa coaliţie”, la urma
urmei salvatoare pentru ţară şi constând tocmai într-un fel de
interpenetraţie între conservatori şi liberali, se trece cu vederea peste o
realitate mai profundă a timpului respectiv. Conservatorii – mai ales
junimiştii – erau, în fond, tot nişte liberali care aveau, însă, o anumită
poziţie mai critică, iar fiindcă aveau totodată şi mai mult gust, priveau
dintr-un oarecare unghi detaşat toată retorica demagogică a epocii, ce
se oferea de la sine deviziunii. Interesant în acest sens e că Rosetti,
faţă de care Eminescu a fost atât de vitriolant, din raţiuni de retorică
54
pamfletară şi dintr-o agresivitate partizană, azi inactuală, pare-se că
aprecia mult calitatea acelor texte desfiinţătoare la adresa lui. Omul nu
era chiar aşa de redus după cum rezultă din reprezentarea pe care o
aveau despre el junimiştii. Dar acestea sunt aspecte ale epocii de-a-
tunci; grav mi se pare faptul că, deşi acum noi avem suficiente date
despre omul real şi despre timpul său – continuăm să impunem
imaginile noastre parţiale, părtinitoare şi fatal abuzive, unui Eminescu
întreg, armonios, etern.
55
II
REACŢII
Constantin BARBU
59
exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti
lucrurile până când lucrurile încep să te iubească pe tine?
Despărţirea de Eminescu
Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine d.
Nicolae Manolescu.
1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii
de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie
Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gândească; Eminescu
este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi ge-
niale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indes-
tructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu.
Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem
despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie
frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?
A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu,
de putere de co-gândire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe
Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.
2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tână-
rului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru
editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le macu-
latoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atât”.
a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele lui Eugen
Barbu că sunt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu.
Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria (nici eu nu sunt
absolut sigur, dar voi căuta în toate textele lui Sorescu despre
Eminescu). Oricum, Caietele lui Eminescu nu sunt maculatoare. Eu
le-am văzut pe toate, de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sunt
maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie
publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum
“auxiliară”, “biografică”, “exegetică”. Vă rog, domnule Nicolae
Manolescu, să mă credeţi pe cuvânt.
b) Sunt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet
naţional (deşi naţional provine din gna –, care înseamnă ceea ce
puţini ştim că înseamnă).
60
Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?
Zigu Ornea scrie. Când scrie, Z. O. crede că gândeşte.
Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al
românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (pro-
babil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l
instala pe acest soclu pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi...”
Trebuie să-i spun lui Z. O. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămânea
pe acelaşi soclu.
Ce să concertezi cu Liviu Rusu? Cum pot face ei un concert în
urma căruia Eminescu să nu mai fie cel dintâi şi bieţii scripcari să nu
fie trataţi cu pastile? Această frază a lui Z. O. este stupefiantă, nu
numai pentru lipsa de logică (vezi cuvântul “deşi”), ci şi pentru marea
evreitate intelectuală, care se înşeală crezând că Z. O. poate fi
intelectual. Să nu fi citit Z. O. nimic din Eminescu (în afară de arti-
colele politice antisemite, care erau doar contra unor indivizi evrei, nu
împotriva evreităţii, genială ca şi buddhaitatea, grecitatea, germani-
tatea, românitatea, eminescianitatea etc. -itatea)? Vreau să fiu bine
înţeles: Eminescu este cel care a scris că Luceafărul este o Caballa
Lucis (eu ştiu bine Caballa şi pentru a înţelege ce este cu lumina
Caballei, am citit câteva cărţi fundamentale despre mistica evreiască şi
cred că o ştiu un pic mai bine decât Z. O.); cine a scris Sărmanul
Dionis şi ce este maestrul Ruben?; moş Iosif ne aminteşte de ceva?
Întrebare: Este Eminescu antisemit în Luceafărul şi Sărmanul
Dionis? Sigur, nu.
Z. O. scriee: Eminescu “s-a ridicat şi împotriva evreilor, refu-
zând, în 1878, în articole incendiare, posibilitatea împământenirii lor”.
Trebuie cercetat contextul, dar Eminescu, după părerea mea, nu a
gândit corect.
Tot Z. O. scrie: “în anii optzeci, Constantin Noica a formulat
definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româ-
neşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei
eminesciene în toate ale ei alcătuiri”.
a) Z. O. trebuie să ştie că formula, aproximativ, îi aparţine lui
Nicolae Iorga.
b) Toţi trebuie să ştim că despre Isus Christos s-a spus că este
un om deplin. Să nu fi citit Z. O. Biblia în greaca veche?
61
c) Trebuie să ştim, cel puţin câţiva dintre noi, că Apocalipsa a
fost scrisă după ce barbarii de geto-daci îi obligaseră, o zi-două, să
plătească tribut pe romani. Treaba asta se petrecea pe vremea
împăratului Diocleţian. Are vreo legătură Z. O. cu împăratul
Diocleţian? Evident că n-are nici o legătură. Tot astfel, un mare
cunoscător al filosofiilor Indiei, H. Zimmer, spune undeva că nişte
sciţi au ajuns regi ai Indiei.
d) Vreau să fiu din nou foarte clar: eu iubesc evreitatea precum
eminescianitatea şi îi doresc lui Z. O. să iubească tot aşa.
e) Aş vrea să-i atrag atenţia colegial lui Z. O., că în greaca
veche “psihea” se scrie cu totul şi cu totul altfel. Atunci când Z .O.
scrie că: “Nu spune asta multe despre psihea României profunde”, el
nu ştie ce scrie, iar eu nu înţeleg ce este cu sufletul României
profunde...
62
Pleşu, s-a întâmplat să-l purtăm pe umeri pe Domnul Constantin
Noica.
Nu vreau să spun nimic altceva decât ceea ce voi spune:
Domnul Constantin Noica, pentru mine, şi cred că şi pentru dum-
neavoastră, n-a păţit ceea ce a păţit Dumnezeu. Pentru mine,
Constantin Noica n-a murit. Pot spune, greşind oricât, că mie îmi este
mai prieten Platon decât adevărul. Cu Platon te mai întâlneşti din când
în când, dar cu adevărul niciodată. Ce-o fi adevărul dacă nu o alergare
divină?
Există o mare dramă să nu poţi trece de la discipol la maestru.
Iar dacă vrei să fii discipolul unui maestru, trebuie să-l iubeşti pe
maestru cu drum cu tot.
Aveaţi 36 de ani şi Noica vă dădea încă bibliografie, ca şi mie,
deşi nu toţi confundam pe Grigorie de Nazianz cu Grigorie de Nyssa;
şi ştiu, din aceeaşi carte ca şi dumneavoastră, în câte feluri se spune în
sanscrită “maestru”...
A trecut vremea şi încă nu ştim ce înseamnă cei săraci cu
duhul.
Cum să intre România în Europa (din care nu cred că a ieşit
vreodată) când Eminescu, acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos
când Eminescu a tradus din Kant doar un sfert din Critica raţiunii
pure, când Eminescu a scris Memento mori, când Eminescu a scris
că Dumnezeu a murit înainte de Nietzsche (lucru fără importanţă),
cum şi de ce să intre România în Europa când spiritul ei cel mai mare,
totuşi, nu era decât un sifilitic care mergea la mare (dacă e să ne luăm
după “Dilema” dumneavoastră)?
Revista “Dilema” este editată de Fundaţia Culturală Română.
Să fi întrevăzut Eminescu biata lui posteritate atunci când a
scris: “Dumnezeu, la adiţiunea lumii, a greşit – eu sunt... un punct în
cartea destinului, care nu trebuia să fi fost”.
63
a) Eminescu este Eminescu; germanii au publicat Caietele lui
Goethe; englezii nu au decât câteva file ce s-au păstrat din
Shakespeare;
b) dacă în nu ştiu ce război, o nefericită întâmplare distruge
aşezământul Academiei în care se află Caietele? (au existat în BCU –
Bucureşti nişte scrisori ale lui Eminescu – şi ele au ars cumva la
Revoluţie?)
c) orice tânăr intelectual român trebuie să aibă sub ochi
experienţa aparte a lui Eminescu.
Noica însuşi scrie:
“Orice cărturar şi mai ales orice tânăr va trebui să aibă sub ochi
editate întocmai, facsimilat, caietele lui Eminescu. E vorba de 44
manuscrise, păstrate cu grijă la Academie, din 1902, de când au fost
donate de Titu Maiorescu. Din aceste caiete s-au scos aproape toate
ineditele lui Eminescu, în versuri şi proză, asupra lor a lucrat G.
Călinescu, pe baza lor şi-a făcut excelenta sa ediţie Perpessicius... Dar
în caiete se găseşte nu numai întreaga operă eminesciană, în versuri şi
proză, ci apar gânduri, proiecte, străfulgerări – alături de note de curs
de la Viena şi Berlin, însemnări de lectură şi notaţii personale – care
dau imaginea extraordinarei deschideri către cultură a lui Eminescu.
Orice cărturar şi mai ales orice tânăr ar trebui să aibă sub ochi
aceste caiete, care arată toată bogăţia ce se află în laboratorul unui
geniu”.
De asemenea, Noica a îndemnat la o despărţire de Eminescu, el
ştiind bine ce înseamnă o despărţire. Cine altul scrisese Despărţirea
de Goethe?
Noica scrie:
“Ar fi bine să apară un tânăr care să cuteze a spune – cu dovezi
– că traducerea din Critica raţiunii pure întreprinsă de Eminescu
între 20–24 ani este proastă; că intuiţiile şi orizonturile deschise de el
în materie de istorie, economie, filosofia culturii şi filosofia pură şi
simplă, sunt banale; că viziunea lui Eminescu despre om e sumară; că
aventura filologică în cuvântul românesc şi în cuvintele limbii
germane, perfect ştiută, sau ale altor limbi imperfect ştiute, este naivă
şi zadarnică, întocmai caietelor sale de rime; sau că râvna pentru toate
domeniile culturii, începând sau sfârşind cu ştiinţele exacte şi cu
delirul lor matematizant, reprezintă o puerilă încercare de diletant.
64
Ar fi bine să apară un tânăr cu atâta tărie, cuprindere şi
creativitate în el”.
Dar cine a citit Kritik der reinen Vernunft şi Lecturi kan-
tiene punând faţă în faţă pe Kant şi Eminescu? Dacă le-ar fi aşezat
cineva faţă în faţă ar fi văzut că şi Kant şi Eminescu fac aceeaşi
greşeală de greacă veche. Dacă ar fi citit orice ediţie din Lecturi
kantiene ar fi văzut că toate au multe greşeli şi nici una nu descifrează
toate însemnările marginale ale lui Eminescu.
Dau doar un exemplu: “Dieser Kräften, Paral(el)ogramm der G
(enerationis) Ae(quivocae), systematische Construction aus dem
Zusammenfluss und vorhandenen Bergriffe, ohne eine Idee, ist die
Charakteristik der meisten Systeme, der gemeinsame Augenpunkt
jäwohl sowie zu Begriff, zertritt gewöhnlich die Idee, die atomistische
Seele Z.’s z(um) B (eispiel) n(ach) Herbart), Hegel wohl such”.
Este însemnarea lui Eminescu din Ms. 2258, fila 31r.
Ce poţi să spui despre traducerea lui Eminescu atunci când vezi
că durchgängig este echivalent în opt feluri diferite (general,
pertransspectiv, pertraversant, inesceptant, în genere, fără excepţie,
peste tot), iar în alt caiet, 2289, Eminescu glosează pe tema lui
Durchsicht (transparent, diafan, pertransspectio, străbătător). Cine ştie
Critica lui Kant ştie că durchgängig este cuvântul ce dă seamă de
depăşire...
Grea epocă Eminescu?
65
Să fi înţeles Eminescu şi Cioran ceea ce este acela Universul şi
ceea ce este acela Cuvântul? Dacă Universul nu este decât un cuvânt
atunci ce este Cuvântul? Cuvântul este un convent, o convenţie, o
înţelegere. Înţelegerea (inter-lego) este o traversare fără distrugere a
Universului care (Unum-versus) este şi el o versiune salvată. Ştia
Cioran ce este conventul şi ce este inconvenientul? Ştia, probabil.
Când Cioran îi aşază pe aceeaşi pagină pe Eminescu Nâgârjuna,
Chandrakîrti, Çantideva ştie de ce. Toţi, împreună cu Cioran, “ştiu” ce
este vacuitatea. Sunt spirite care au lucrat în vacuitate, care au cultivat
vacuitatea, care s-au dedicat vacuităţii.
Eu, personal, am căutat să aflu ce şi de ce este stranie vacuitatea
şi pot să vă mărturisesc că sunt, în fine, prost şi idiot. Pot să vă mai
mărturisesc însă şi că nu este uşor să fii idiot...
Când Cioran întreabă: “Până când ne vom mai proiecta golurile
noastre în vidurile României?” el întreabă şi nu aşteaptă nici un
răspuns. Tot Cioran gândeşte că “afară de Eminescu, totul este apro-
ximativ”, că noi nu ne lăudăm cu el, că îl considerăm excepţie
inexplicabilă şi trebuie să-l caricaturizăm dezgustător pentru că
spiritul lui ne mustră.
Să simtă oare scriitorul român de astăzi nevoia de a-l blasfemia
pe Eminescu?
Ce a vrut să spună Noica atunci când ne-a anunţat că: “Săr-
bătoarea eminesciană nu a cuprins toată obştea românească, pentru că
sunt încă foarte puţini cei ce ştiu de ea”.
Ce a vrut să spună Cioran atunci când a întrebat: “Ce a căutat pe
aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?”
*
Eminescu a gândit cu totul altfel şi a fost cu totul altfel.
Eminescu aproape că şi-a cerut iertare că a existat pe lumea
aceasta.
Care dintre noi ar mai putea zice că: “Dumnezeu, la adiţiunea
lumei a greşit – eu sunt... un punct în cartea destinului, care nu trebuia
să fi fost”?
Dacă Dumnezeu a murit, dacă Totul este permis, atunci este
voie să ne despărţim şi de Eminescu.
66
Vă întreb, însă:
Cine va îndrăzni să se despartă de Eminescu?
Cine va putea să-l cuprindă pe Eminescu pentru a se putea
desprinde de Eminescu?
Cine şi cum se va desprinde de Eminescu pentru a se putea
despărţi de el?
E greu, Domnilor! Vă rog, să mă credeţi pe cuvânt...
Să începem ca oamenii cuminţi: întâi să citim tot ce a scris el,
apoi pe cei pe care i-a studiat sau i-a răsfoit, apoi să ne uităm un pic
prin Kant, să învăţăm un pic de sanscrită, să ne gândim de ce-i părea
lumea o cifră, de ce nu e nimic şi totuşi e, de ce se opinteşte
Demiurgul în van, de ce la nimic reduce moartea cifra vieţii cea
obscură şi de ce este Archaeus singura realitate pe lume...
E greu, Domnilor! Vă rog să mă credeţi pe cuvânt...
(în “Ora”, [Craiova], nr. 298, 2 martie 1998)
Sorin ŞERB
Exces de zel
C. STĂNESCU
69
M. Eminescu este poetul cel mai “martirizat” pe altarul tuturor
doctrinelor şi curentelor politice care s-au perindat pe la “cârma”
statului român de o sută de ani încoace. N-a fost mişcare politică de
oarecare însemnătate care să nu-l “confişte” pe Eminescu trans-
formându-l cu japca în portdrapel: de la “protolegionarul” configurat
de ediţia din 1914 a lui A.C. Cuza (sintagmă nefericită, utilizată de
Ion Negoiţescu, autorul ultimei mari cărţi înnoitoare despre M.
Eminescu) şi până la “marxistul” Eminescu descoperit în gazetăria
poetului, cu un fastidios “aparat critic”, de dl. Ilie Bădescu, “poetul
naţional” s-a văzut victima unui permanent ritual de canonizare
politico-ideologică (şi, mai recent, chiar religioasă), din care n-a lipsit,
culmea ridicolului, angajarea sa în funcţia de colaborator post-mortem
la “redactarea” Programului Partidului Comunist Român. “Etatizarea”
aceasta masivă şi permanentă a poetului a mers, în a doua parte a
totalitarismului comunist, mână în mână cu întărirea cultului perso-
nalităţii lui Ceauşescu şi ea pare să aibă, în ultimă instanţă, un efect
asemănător: prăbuşirea “mitului” oficial, “privatizarea” lui Eminescu
şi “despăr-ţirea” de figura lui etatizată şi ridicată la rang de sfânt
naţional intangibil. Ne place sau nu, e o constatare pe care suntem
nevoiţi să o facem. Un sondaj de opinie profesionist făcut ne-ar putea
arăta cât de citit mai este azi Eminescu şi de către cine. “Poetul – pune
punctul pe i Nicolae Manolescu în articolul său din “Dilema” – e
“îngropat sub respectul datorat poetului naţional”. Eticheta de “poet
naţional” nici n-ar fi prea rea ori neadecvată câtă vreme nu ajunge să
semnifice un avertisment, să sune ca un clopot de alarmă şi să opereze
ca o sentinţă judecătorească fără drept de apel pusă în aplicare sub
supraveghere poliţienească. Cine sunt “poliţiştii poetului naţional”?
“Poliţiştii” suntem noi: şcoala şi profesorii, manualele şi autorii lor,
presa (cu şi fără “îndrumare superioară”), inclusiv presa culturală de
dinainte şi după 1989, televiziunea naţională, într-un cuvânt, toţi cei
ce am transformat de-a lungul anilor, de la diversele “catedre” de unde
am predat, o etichetă pasabilă şi chiar utilă în contexte precis de-
numite, într-un prizonierat aurit unde poetul s-a văzut definitiv exilat.
S-ar zice că cel mai “exilat” scriitor român din ultima jumătate de
veac a fost “poetul naţional” M. Eminescu, cel aflat tot timpul,
conform tuturor aparenţelor, în mijlocul nostru şi al “Siberiei” noastre
culturale: “exilat” şi înstrăinat graţie manualului de literatură din care
de zeci de ani şi azi la fel Eminescu “se înalţă ca o Coloană a
Infinitului”; “exilat” de radio şi televiziune, care au atins culmi de
70
“perfecţiune”, în câteva mari şi late şabloane de prezentare; “exilat” în
spectacolele obligatorii, dar în “avanpremieră” la 26 ianuarie, ziua de
naştere a fostului conducător; “exilat” într-o admiraţie din ce în ce mai
seacă faţă de un nume din care aproape doar literele mai rămăseseră.
Efectul acestor “contribuţii” a fost împietrirea publică a lui Eminescu
în câteva imagini-standard şi transformarea lui în mumie egipteană.
Din această “poziţie” nu l-au putut scoate nici măcar cele câteva
spectacole, bine intenţionate şi vag “disidente”, ale lui Ion Caramitru
şi Dan Grigore de la Ateneu, spectacole ce menţineau şi ele, cu destulă
dare de mână, o anume solemnitate scorţoasă, în ton cu cea oficială şi
generală de atunci. Toate aceste forme de înstrăinare prin “etatizare”
şi “naţionalizare” a poetului – ca reforma din 1948! – continuă să
acţioneze din plin şi azi, menţinând “statu-quo”-ul, imaginea-standard:
Eminescu trebuie, în fine... privatizat. Reacţiile “scandaloase” la care
asistăm nu sunt decât roadele fireşti (!) ale “exilului” său prelungit,
dar şi simptomele unei reveniri acasă, ale unei luări în posesie de către
noi generaţii. De aceea, vă propun să ne “scandalizăm” cu umor când
citim că “Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt nici nu există
pentru mine...”, “poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de
metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”. “Nu sunt un fan al
poeziei lui Mihai Eminescu” (ferească Dumnezeu!) – spune un tânăr
scriitor, ca să adauge, ricanând cu sfidătoare sinceritate: poezia lui
Mihai Eminescu mă lasă rece (...) şi proza lui Eminescu mă lasă rece.
Este sub nivelul minimei lizibilităţi (...) arată la fel de sec ca o carte de
telefon versificată” şi altele ca acestea. Altul “contestă” statuile
poetului: cea de pe malul mării şi-a pierdut “suportul simbolic” (s-a
descoperit curând după ce a fost ridicată că poetul văzuse marea...),
propune renunţarea la ea în schimbul alteia, măreaţă prin gigantism
(un bronz înalt de 63 de metri!), proiecţie a “poetului naţional” cores-
punzătoare imaginarului nostru colectiv. În fine, un alt tânăr scriitor
“fluieră” în biserică având în minte statuia iubită de Bogza “din faţa
Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-
comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenie şi cu
ohtatul poeticesc”! “Desolemnizarea” şi redobândirea caracterului
“discutabil” ţintesc umanizarea “statuii” şi recucerirea poetului din
dosul ei; nimic mai firesc, dacă exerciţiul unei lungi adoraţii săvârşit
sub pază poliţienească nu ne-ar fi răpit sentimentul firescului...
Desigur, statuile vor rămâne la locul lor cât va mai rămâne şi locul
însuşi. Tinerii “eretici” ai “Dilemei” “judecă” statuile, trăgându-le la
71
răspundere pentru “contravenţii” de care nu ele se fac vinovate. Însă
asemenea bobârnace groteşti date statuilor, oricât de “scandaloase” ar
fi, sunt bine venite: este momentul să “convorbim” cu ele spre a vedea
ce ne mai pot spune, dincolo sau dincoace de “programul” pe care
fiecare generaţie şi fiece timp li-l atribuie, oglindindu-se – căutându-
se? – pe ele însele în acele “statui”. În rest, desigur că statuile,
împreună cu miturile ce le susţin, sunt nu numai inevitabile, ci şi
necesare. Din cenuşa “statuii” arse azi va răsări poate mâine alta.
Atentatul “Dilemei” la onoarea “poetului naţional” poate fi, astfel, un
nou început.
(în “Adevărul”, nr. 2416, 7 martie 1998)
Leonida LARI
Nulităţi şi trădători
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
INTERIM
O “despărţire de Eminescu”
77
fost înconjurat. Un excepţional portret “realistic”, bazat pe citate din
amintirile celor ce l-au cunoscut pe Eminescu, realizează Mircea
Cărtărescu în articolul intitulat “pozitivist” FAPTE. Şerban Foarţă
crede că Eminescu a fost “rustavelizat”, aliniat adică şirului de “barzi”
ori “aezi” de provenienţă mai mult calmuco-asiatică decât europeană:
el a devenit pentru fanaticii de un anumit fel un poet “tribal-rapsodic”.
Va dispărea, totuşi, definitiv caracterul exponenţial al unui poet ca M.
Eminescu? Lăsăm întrebarea să mai plutească, fiindcă nici prea marea
siguranţă cu care spiritualul autor crede că sintagma “poetul naţional”
e absolut “balcanică”, primitivă şi, vai, neeuropeană nu e de invidiat:
în Franţa, crede Şerban Foarţă, nu se pune problema caracterului
naţional al unui Victor Hugo. “Este Victor Hugo – retorizează Ş. F. –
mai naţional decât Verlaine...?”, şi crede a găsi o dovadă că “La fel de
naţionali sunt ambii” în faptul că «les sanglots longs» ale acestuia din
urmă vor fi ajuns parola însăşi a debarcării în Normandia!”
“Eminescu suntem noi...”, crede, pe bună dreptate, Pavel Gheo
Radu, care semnalează rezistenţa aproape de neînfrânt pe care şcoala o
opune oricărei înnoiri a mentalităţii cu care-l priveşte pe Eminescu.
Orice speculaţie neconformă cu manualul de liceu devine “aproape
eretică”, un student clujean participant la un colocviu studenţesc, şi-a
atras dezaprobarea asistenţei – colegi şi profesori – fiindcă a “ieşit”
din canon: “După atâta eminescofanie dezvoltată cu sârguinţă de
destui inşi pentru care Eminescu a reprezentat un mijloc de mani-
festare a pulsiunilor festiviste, ne temem că ar putea să apară o reacţie
adversă, de respingere sastisită la fel de dăunătoare”. Ion Bogdan
Lefter scrie despre “Poetul naţional între comunism şi democraţie”,
Răzvan Rădulescu propune o privire de departe a lui Eminescu, o
formă a despărţirii recomandată de N. Manolescu, după care “Poetul e
îngropat sub respectul datorat poetului naţional” şi, în consecinţă,
“trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de Eminescu,
dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan”. A
lua distanţă, a-l privi de departe, cum face Răzvan Rădulescu,
înseamnă o altă formă sau cale de apropiere, pornind de la o nouă
lectură, integrală, a poetului, prozatorului, gânditorului politic şi
gazetarului. Făcute fără respectarea acestei minime exigenţe, mai mult
morală decât profesională, afirmaţiile, ca şi negaţiile pot deveni pre-
zumţioase şi chiar jignitoare. Şi nu lipsa de “respect” faţă de Eminescu
este “jignitoare”, ci, pur şi simplu, neadevărul unor afirmaţii de nimic
susţinute. Astfel, până la proba contrară, ceea ce susţine Cristian
78
Preda, asistent la FSPA, reprezintă simple afirmaţii fără nici o
“acoperire” făcute cu o siguranţă vecină cu suficienţa. El crede că
poate afirma în două-trei propoziţii că Eminescu n-a avut o “cultură
politică” şi că activitatea jurnalistică nu poate ilustra sau echivala cu o
“reflecţie politică” în toată regula.
Autorul acestor sentinţe lipsite de argumente (eventual o cer-
cetare exhaustivă) mai crede că “recuperarea” lui Eminescu cu aceeaşi
uşurinţă atât dinspre dreapta, cât şi dinspre stânga ar ilustra
“incoerenţa raţionamentului” lui Eminescu însuşi. Judecată aberantă,
jignitoare prin enormitate şi fals, iar nu prin lipsa respectului datorat
“poetului naţional”.
În fine, jurnalistica poetului e trecută în categoria “superficia-
lităţii agresive”, Eminescu trebuie “contestat şi demitizat – scrie
autorul – dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest
punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect”. Aşa o fi, se poate
admite, ca ipoteză de lucru, că “rudimentele de gândire politică” a lui
Eminescu îl fac nul pe acest plan. Însă afirmaţii ca aceasta şi cele de
mai dinainte se fac abia la capătul unor cercetări ample şi amănunţite,
ele pot încheia, eventual, o carte la care ai lucrat mai mulţi ani, după
ce, deci, ai citit tot ce era de citit mai mulţi ani, după ce, deci, ai citit
tot ce era de citit în legătură cu subiectul. G. Călinescu sau alţi
comentatori ai lui Eminescu au “greşit” şi ei, dar au “greşit” emiţând
judecăţi sau afirmaţii cu caracter de judecăţi de valoare abia la capătul
impresionante cercetări, făcută cu toate “documentele” pe masă. Mă
îndoiesc că are Cristian Preda în manuscris o lucrare de asemenea
proporţii despre M. Eminescu. Atunci i-am putea lua “jignitoarele”
afirmaţii în serios. De fapt, ele nu şochează decât prin neadevăr şi-l
îndreptăţesc pe deplin pe N. Manolescu să afirme: “Articolele politice
ar merita şi ele o nouă lectură critică. Deocamdată, ne mărginim la a le
exalta, ca modele de gândire, sau a le combate, ca naţionaliste şi anti-
semite. Nimic fundamentat, temeinic, analizat fără prejudecăţi şi într-un
spirit contemporan”. Opinia citată mai înainte, potrivit căreia
Eminescu e, din acest punct de vedere (“rudimentele de gândire
politică”) “realmente nul” constituie o ilustrare perfectă a situaţiei
semnalate de N. Manolescu, şi cu atât mai alarmantă cu cât vine
dinspre un “cadru universitar”, dator să citească şi să recitească tot
înainte de a se pronunţa. Or, cred că cine se poate pronunţa aşa despre
jurnalistica lui Eminescu n-a ci n-a citit-o. Dar şi oameni care au citit,
cum e Z. Ornea, pot ajunge la capătul lecturii la concluzii sau afirmaţii
79
invidiabile prin netemătoarea lor siguranţă: rămâne stabilit că
Eminescu e “retrograd” (a zis-o Lovinescu în secţiunea dedicată
“Forţelor reacţionare” din cartea lui), că dreptate au avut numai
liberalii, “conservatorul” poet s-a opus din răsputeri progresului
patriei şi poporului, el n-a “înţeles” cursul vremii şi rămâne un
“romantic-agrarian” incorigibil, teren pe care cresc din abundenţă
curentele cele mai reacţionare etc., etc. Acestea ce sunt dacă nu tot
“clişee”, formule, stereotipii aberante care atacă în continuare opera
poetului sustrăgând-o unei priviri limpezi şi echilibrate, chiar şi după
o nouă lectură? Se pare însă că vechile prejudecăţi sunt mai tari decât
orice nouă lectură. Probabil că de o adevărată nouă lectură a lui
Eminescu nu vor fi capabile decât acele generaţii din mintea cărora să
fi ieşit înţelesul cuvintelor “antisemitism”, “naţionalism”, “xenofobie”
şi în gura cărora vorbe ca “reacţionar”, “tradiţionalist”, “paseist” ori
“romantic-agrarian” să nu mai sune ca o înjurătură de mamă. Este şi
motivul pentru care ne simţim îndemnaţi să mai rămânem o vreme cu
“poetul naţional”, deşi ne dăm bine seama că soclul acestei statui
începe să plesnească din toate încheieturile.
(în “Adevărul literar şi artistic”, nr. 408, 10 martie 1998)
Eugen SIMION
TARQUINIU S.
Constantin TRANDAFIR
Suflete râioase
George ALBOIU
92
Viorel SÂMPETREAN
96
nici de fondul de aprecieri şi sintagme care-i aproximează funcţia
mitică (fond principal lexical al intelectului).
Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că am admite limitarea
conştiinţei critice. Aceasta posedă, la rândul său, o îndreptăţire im-
prescriptibilă de-a analiza orice valoare, de-a formula orice judecată,
de-a face orice propunere de schimbare a perspectivei în ordine
estetică şi morală. A pune oprelişti acţiunii critice e o zădărnicie.
Mitul nu este imun faţă de critică. Nu se poate comporta ca un fetiş
decât într-un mediu artificial (deci pernicios şi efemer), în care spiritul
critic e condiţionat, hărţuit, suspendat. În pofida unor prejudecăţi,
modul mitic poate coexista cu cel critic. Ele nu se înlătură cu nece-
sitate, deoarece constituie două funcţii vitale “fiziologiei” spiritului
creator. “Iraţionalul pretinde a fi adus la raţiune şi singură raţiunea
poate acţiona asupra iraţionalismului, scria Unamuno. Trebuie ca
amândouă să se sprijine reciproc şi să se asocieze. Dar să se asocieze
în luptă, căci şi lupta este o modalitate a asocierii”. Critica nu
“dizolvă” mitul decât în cazul unor mituri false, produse pripite ale
modei ori impuse de un autoritarism etatist sau politic. Altminteri se
poate interpreta mitul sub varii unghiuri, îl poate parţial raţionaliza,
reconfigura, valida conform unor grile particulare, aflate în schimbare
periodică. Mitul e în genere mai rezistent decât sistemele critice care i
se aplică. Mitul: factorul stabil, răspunzând în absolut. Critica: factorul
mobil, răspunzând în relativ. Dar funcţia criticii e şi ea perenă,
acoperind o latură a vieţii intelectuale complementară cu cea ge-
neratoare de mituri. Instrumentul prin care se exercită instanţa critică
în raport cu operele trecutului este revizuirea. Aceasta nu alcătuieşte,
cum ar fi dispuşi a crede unii, o invenţie recentă, elementele sale fiind
detectabile încă la Boileau şi Diderot. Iată un pasaj în favoarea
revizuirii, sub pana acelui părinte incontestabil al criticii moderne a
cărui calitate o uităm adesea, care a fost Sainte-Beuve: “Omul de gust,
chiar atunci când nu este chemat să fie profesor şi dacă ar avea timp
liber, ar trebui să revină, numai pentru el, la fiecare patru-cinci ani,
asupra vechilor şi celor mai bune admiraţii ale sale pentru ca să le
verifice, să le repună în discuţie ca noi, adică pentru a le trezi la
viaţă, a le reîmprospăta, chiar cu riscul de a face, ici şi colo, oarecari
deranjamente”. Fireşte, nu întotdeauna actul revizuirii se consumă în
intimitate şi prin amabilităţi. E. Lovinescu îl postulează în termeni de
97
o sporită fermitate: “Într-o concepţie critică dominată de principiul
mutaţiei valorilor estetice, variaţia de judecată este cerută de însăşi
variaţia sensibilităţii estetice a epocii; aprioric contradicţia este,
deci, nu numai admisă, ci şi fatală”. Iar G. Călinescu apără conceptul
de suspiciunea capriciului: “Revizuirea nu este o inconsecvenţă, ci un
act de adâncă reverberaţie critică”.
Nimic mai normal, prin urmare, decât tentativele succesive de
reexaminare (de revizuire) a lui Eminescu. Tentativele de a-i înnoi, de
a-i împrospăta accepţia la nivelul percepţiei reale, marcate de
inevitabilele mutaţii. “Obligaţia de a fi nou revine nu numai poetului,
dar şi cititorului său”, remarcă Northrop Frye. O asemenea obligaţie
care-l situează pe cititor într-o dulce complicitate cu poetul e cu atât
mai presantă în cazul în care, aşa cum s-a întâmplat cu autorul
Scrisorilor, mitul apare confiscat de o seamă de curente şi doctrine
politice, cu intenţia de a-l utiliza drept portdrapel. Aşadar nevoit a
suporta straturile parazitare ale pseudomitului. Publicistica politică, în
speţă, a marelui poet, cu un caracter vădit anacronic, s-a văzut pusă în
situaţia penibilă de a-şi etala o actualitate iluzorie, aşa cum un
manechin ar fi prezentat drept un om viu. Paseismul, autohtonismul
exacerbat, xenofobia, izolaţionismul nu ne mai pot interesa decât ca
ilustraţii ale unei “mode” ideologice de odinioară. Zeitgeist-ul în care
s-au ivit articolele în chestiune şi care le acorda o anume naturaleţe a
fost prelungit, la un mod forţat, prin imagini tot mai decolorate, inapte
a sugera altceva decât bucăţi de durată moartă. De la primitiva
îngânare romanţioasă a posterităţii imediate până la asimilarea
vehement naţionalistă, specifică dreptei şi de la “proletarizarea”
ultratendenţioasă şi reducţionistă la culme, sub egida “realismului
socialist”, până la utilizarea vicleană în direcţia naţional-comunisului
ceauşist, Eminescu a fost procustianizat fără cruţare. “Martirizat”
spune un comentator, spre a fi astfel, până la urmă, solidar, l-am putea
completa, cu scriitorii şi cărturarii care au devenit victimele regimului
totalitar instaurat de o putere străină, prin denaturarea sau manipularea
textelor, dar nu o dată şi altminteri. Bineînţeles că “angajarea” de
acest soi abuziv a Luceafărului a condus la o reacţie inversă, de
intensificare a mitografierii. Mitului calp nu i s-a răspuns totdeauna
prin interpretări critice, ci şi, deseori, prin îngroşarea intempestivă a
mitului presupus autentic. Astfel încât se ajunge la un război nu al
98
celor două roze, şi al celor două serii de chipuri mitizate. În fapt, după
cum observa cu pertinenţă Petru Creţia: “Disidiul nu e, nemijlocit, cu
Eminescu. (...) Vrajba este cu cei care şi-l iau drept model nu atât pe
el cât imaginea lui astfel construită încât să se erijeze în model al pro-
priilor lor aspiraţii. E în asta un fel extrem de urât de a profita de
măreţia lui ca poet, de demnitatea lui morală, chiar de aura nefe-
ricirii lui ca om”. Dar confuzia produsă de impactul interpretărilor a
dus, prin inexplicabil contrast, şi la amplificarea dispoziţiei critice.
Mitul contrafăcut al naţionalismului paradigmatic, împins, pe făgaş
comunist, până la, cum observa cineva cu umor, echivalarea autorului
Doinei cu un secretar general al poeziei ori până la intenţia unei
sanctificări protocroniste, în duhul unei mistici combinate, a partidului
şi a obedienţei ierarhiei ortodoxe, astfel cum Ştefan cel Mare s-a
pomenit, fără teamă de ridicol, proclamat... sfânt, a fost combătut atât
prin supralicitarea mitului “originar”, cât şi prin suspiciunea critică,
menită a decanoniza, a desolemniza, a umaniza. S-a contactat astfel un
strat de “naturalism” al mitologiei degradate. Contrariile atingându-se,
criticii nu s-au mulţumit a repudia bronzul şi marmura în care a fost
întrupată figura idolului, ci s-au silit a-i găsi, exasperaţi (şi procesul se
află abia la început!), cusururi estetice şi intelectuale, beteşuguri
psihice şi trupeşti celui idealizat în monstruoasa manieră. Supra-
normalul e combătut prin subnormal. Sunt riscurile oricărei exagerări.
Să înfăţişăm acum câteva trăsături ale acestui Eminescu “văzut
de departe”, cum se exprimă unul din participanţii la discuţia de-
clanşată în “Dilema”. Adică printr-un ochean întors, replică a folosirii
ocheanului obişnuit. Sunt, de fapt, consemnări personale, rânduri
dintr-un fel de jurnale date publicităţii (îmbrăţişarea generalizatoare a
mitului e subrogată de consemnarea particulară, ţandără sfidătoare a
icoanei sfărâmate):
“Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nu exista
pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci,
lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi
ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi un dangăt spart”;
“Trebuie să recunosc foarte sincer şi fără ocolişuri care să
îndulcească situaţia: nu sunt un fan al poeziei lui Mihai Eminescu.
Poate că sună inadecvat sau neserios. Să încerc s-o spun altfel,
atrăgând asupra mea mânia generală: poezia lui Mihai Eminescu mă
99
lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în
Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi
universal (...) Ne-aţi dat să citim poeziile unui romantic târziu, un
poet talentat din secolul trecut. Cam discursiv şi cam nepoliticos. (...)
Şi proza lui Mihai Eminescu mă lasă rece. Este sub nivelul minimei
lizibilităţi, cel puţin astăzi, şi nu are nici de departe savoarea textului
lui Filimon sau al lui Kogălniceanu. Eminescu trece drept un creator
de limbă română, un mânuitor fără pereche al cuvintelor rare, al
aliteraţiei, posedând ştiinţa alchimiei expresive. Dimpotrivă, citiţi sau
recitiţi Geniu pustiu sau Cezara sau Avatarii faraonului Tlà şi vă
veţi trezi în faţa unor texte greoaie, confuze la nivel sintactic,
incapabile să construiască un loc al acţiunii, un timp, o atmosferă,
împănate cu franţuzisme ridicule, dezvoltând trame demne de
Frederic Soulié din Les Mémoires du Diable (« – Eşti a mea, hohoti
el groaznic şi dispăru într-un nor de fum»), cu dialoguri de un
neverosimil acut şi cu o schelărie a ideii alambicată şi şubredă,
schelărie care, fiind postulată ca genială, a dat de lucru vreme de un
secol şi va continua să dea încă multă vreme de acum înainte, unui şir
lung de exegeţi, eminescologi şi experţi altminteri respectabili.
Nu am nici o afinitate cu poezia lui Mihai Eminescu. Îi pot
recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet de
secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba
română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia
în găsirea resturilor unei limbi rebele şi, din punctul de vedere al
artei scrisului, cam primitive. Îi pot recunoaşte talentul de a imagina
mari construcţii mentale, în care epicul şi liricul se adună laolaltă, şi
nu pot decât să deplâng secolul în care a trăit şi normele lui poetice
tranşante, pe al căror altar metric poetul a sacrificat întregul. De
aceea părţile epice ale poemelor lui arată la fel de sec ca o carte de
telefon versificată, iar cele lirice sunt de tot sentimentale şi potrivite
pentru a fi cântate ca romanţe (ceea ce s-a întâmplat cu ele). Găsesc
cel puţin inconfortabilă imaginea pe care contemporanii au lăsat-o
despre el, falsificată astăzi ca imagine a geniului repede trecător prin
lume, în realitate imaginea unui om retractabil, însingurat, nefericit
prin autoimpunere şi nu prin vocaţie, cu tabieturi tipice poetului
romantic (nopţi nedormite în văpaia creaţiei, cafele multe, măsuţă de
100
brad), cu o relaţie chinuită, sordidă şi provincială, lipsit cu con-
secvenţă de detaşare şi de umor în totalitatea scrierilor sale”.
Ne-am reîntors oare la unghiul de vedere revoltător al lui Vasile
Grama? Vrem oare neapărat să-i procurăm o tresărire voluptuoasă
umbrei lui Alexandru Macedonski? Puse în atari cuvinte, interogaţiile
noastre (id est ale cititorului pe care-l presupunem măcar stupefiat) ar
sluji doar un maniheism ce decurge din materia compactă a mitului,
precum o umbră a acesteia. N-ar exprima dorinţa unui arbitraj, ci
favorizarea integrală, provocatoare, a uneia din părţi. Însă bunul-simţ
ne îndeamnă a admite, la urma urmei, şi postura de negare a oricărei
creaţii. A unei negări mai mult ori mai puţin extinse, mai mult ori mai
puţin semnificativ. Nu e imposibil, ba e chiar foarte probabil să existe
şi indivizi, de bună credinţă fiind, refractari chiar la cele mai
glorificate opere ale umanităţii. Se cuvine a-i asculta, a le da cuvântul
în temeiul recunoaşterii unui pluralism al opiniilor. În caz contrar,
suferă nu numai principiul libertăţii de conştiinţă, ci şi, în mod
paradoxal, mitul însuşi, care se fortifică prin îndoială şi contestare
periodică, degenerând într-un climat de protecţionism. Mitul supra-
vieţuieşte printr-o colaborare subterană cu spiritul critic. Au avut oare
de suferit Shakespeare, refuzat de Voltaire şi de Tolstoi, Dostoievski
refuzat de Nabokov? Ce mare scriitor a fost complet scutit de negare?
Balzac, Flaubert, Sade, Baudelaire, Lautréamont, Mallarmé, Thomas
Mann, Proust, Faulkner n-au făcut excepţie. Histoire de la littérature
française a lui Paul Guth, bunăoară, exprimă accentuate rezerve faţă
de Rimbaud şi Mallarmé. A dăunat ea realmente acestor piscuri ale
liricii franceze şi universale? L-a dezafectat tânărul Eugen Ionescu,
persiflând clişeul său atins de senectute, pe Victor Hugo? L-a şters Ion
Barbu din conştiinţele noastre, prin teribila-i diatribă, pe Tudor
Arghezi? A suferit oare autorul Cuvintelor potrivite (deşi aci se
schimbă regimul moral) din pricina unor Sorin Toma şi Miron Radu
Paraschivescu, ori a fost strivit Lucian Blaga de comentariile unor
Ov.S. Crohmălniceanu şi Dumitru Micu? Avem temeiuri a crede că,
dimpotrivă, orice negaţie consolidează valorile autentice, le asigură nu
doar polisemia, ci şi supravieţuirea. Mai curând decât dubiul, rezerva,
contestarea, devine suspectă atmosfera de recunoaştere continuă, de
laudă exaltată, predispusă a reflecta convenţia, rutina, oboseala,
absenţa noutăţii necesare creaţiei, care intrigă şi contrariază...
101
Ni s-ar mai putea obiecta că avem a face, în cazul lui Eminescu,
doar cu nişte “detractori” fără omologarea vreunui merit, deocamdată
simpli necunoscuţi. Nu sunt, oricum, “specialişti” în eminescologie, în
felul în care Leon-Pierre Quint afirma că a-l citi pe Proust este
aproape o profesie, dar n-au şi ei dreptul la o părere distinctă? Cu atât
mai virtuos cu cât se susţine că Eminescu a devenit o “chintesenţă a
naţiunii”, “reprezentându-ne pe toţi împreună şi pe fiecare în parte”.
De când începe oare competenţa, de la ce vârstă şi de la ce volum al
creaţiei? Oare pentru a face observaţii pe marginea unui foarte mare
scriitor trebuie să fii tu însuţi recunoscut ca foarte mare scriitor? Să
menţionăm că, fără a recurge la obiecţiile cele mai drastice, subscriu
la mişcarea de primenire a mitului eminescian, alături de
“necunoscuţii” cutezători, şi Alexandru Paleologu, Nicolae
Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan
Lefter. Într-un duh congener, s-au rostit nu demult, pe micul ecran,
Eugen Negrici şi Monica Spiridon. Să remarcăm apoi că nu avem a
face cu pamflete groase, de genul celor ce provin din şcoala Eugen
Barbu şi Adrian Păunescu, ci cu consideraţiile unor intelectuali fini,
atenţi la coerenţa discursului şi la nuanţele verbului lunecos, care n-au
nimic de câştigat la ruleta adulării şi a oportunismului, ci, din contră,
îşi riscă reputaţia incipientă. Chiar dacă avem alte opinii şi alte ecuaţii
sensibile în raport cu tulburătoarea temă pe care o abordează într-o
perspectivă aşa de imprudent “profanatoare”, încercăm a-i înţelege şi
a-i urmări pe noii veniţi cu satisfacţia unei dialectici în sfera
intelectului critic orientat. Înţelegem, mai presus de toate, pulsaţia
demitizării ce a activat condeiele în chestiune. Alergici la “cara-
ghioslâcul trist”, “găunoşenia emfatică”, “ohtatul «poeticesc»” al
discursului oficial care cu obstinaţie a însoţit evocarea Luceafărului,
proiectat, tot mai iresponsabil, într-un gigantism factice nu fără
subtext politic, tinerii rebeli au apăsat cu energie clapele corective ale
“negativismului” nu o dată salvator. Clapele negre ale instrumentului
critic. Sunetele emise de acestea au o aparentă dizarmonie, o stridenţă
pe care o receptăm şi noi cu o anume perplexitate, dar la maladii grave
nu se cer adesea remedii drastice? Să recunoaştem că acest discurs
iconoclast, izvorât, foarte probabil, dintr-un fond de dramatică
sinceritate, e mult mai onorabil şi mai stimulativ decât cel al
iconoduliei, al acelei “eminescofanii” dezvoltate cu hărnicie de către
inşi care doreau (şi doresc) a-şi proba cu precădere calitatea lucrativă
de paznici ai templului. Ne surprinde doar – spre a ne opri la un amă-
102
nunt – convergentul protest împotriva figurii nude a poetului naţional,
plantată de inspiraţia unui important sculptor în faţa Ateneului: “Mă
întreb, scrie un «iconoclast», cum să nu râzi în faţa unui Eminescu
nud şi cum să nu-ţi închipui instantaneu figurile altor scriitori în
aceeaşi ipostază. Gândiţi-vă la Maiorescu având un ştergar în jurul
şoldurilor, la Caragiale camuflându-şi Doamne iartă-mă cu pălăria,
la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu
şuncile revărsate peste şnurul boxerilor, închipuiţi-vă numai cum i-ar
sta lui Dosoftei cu deltoizii dezgoliţi, cât de stingher şi vinovat s-ar
simţi sistemul osos expus de Bacovia şi cu ce morgă ar ţine Vianu
Estetica pe pubis”. Oare în erupţia sa de sarcasme ce-l poartă de pe
tărâmul literar pe tărâmul artelor plastice, sub aceeaşi specie a
grotescului, nu-şi dă seama autorul în cauză că Eminescu e şi mit
(orice am face, rămâne un mit al poeziei, care şi ea e un mit al
existenţialului)? Că spiritul critic nu izbuteşte decât a-i da târcoale,
pentru a-l testa şi pentru a se testa pe sine? Iar mitul răspunzând în
originar, nu poate avea decât superba goliciune a lui Adam, goliciunea
sacră a zeilor.
(în “Jurnalul literar”, nr. 1-2 martie 1998).
ARISTARC
Punctul pe i
103
semnatarii acestui grupaj din revista lui Andrei Pleşu este golul imens
intelectual şi spiritual care îi animă. Sincer să fiu, nu mă interesează şi
nici nu mă preocupă tribulaţiile complexate ale corijenţilor sau
repetenţilor în procesul culturii, nici mitocănia şi nici extravaganţa
teribilistă a puţoiştilor întârziaţi. De aceea, las plăcerea de a se în-
treţine în atmosfera lor picantă, cu miazme de grajd necurăţat la timp,
doar celor care au iniţiat astfel de “dezbateri”, reflectând starea
catastrofală în care se găsesc nu numai învăţăceii, dar şi dascălii lor,
ieşiţi din teroarea comunistă a unei jumătăţi de veac subcultural.
N-am, probabil, curiozităţi “sociologice” de tipul celor ale lui Z.
Ornea, ca să jubilez în faţa evidenţei, prea mult revelată ca evidenţă (şi
ca orice exces, dilematică), aceea că formula “poet naţional” de-
ranjează până la demenţă spiritul “estetizant” şi “bine intenţionat” al
combatanţilor din frontul anti-eminescian, iritaţi de publicistica
politică a autorului Doinei. Nici nu sunt atât de european, precum
“lefterii” “Europei libere”, ca să “simt” că existenţa mea în veacul ce
vine va fi pusă în dilemă de “conservatorismul” şi de forţa tradiţională
a eminescianismului, eliminându-ne eventual din NATO. Un singur
lucru mi se pare uimitor în acest “scandalos” proces al agresivităţii
imbecile, cu vizibile accente de răfuială etnică. Se dă o extraordinară
amploare comentariului polemic cu inepţia şi idiosincrazia imposturii
afişate în “Dilema” de către nimeni, încercându-se a se “apăra” un
Eminescu, ce nu are nevoie de nici un fel de “apărare”, şi nu se
observă sau se evită conştient a se pune în firească dezbatere morală
atitudinea celor care au iniţiat o astfel de “controversă” şi mai mult
încă, au şi găzduit-o cu generozitate numai dintr-o singură parte.
(Săracii dilematici şi scopurile lor sordide!). Observ însă, şi vă atrag şi
dv. atenţia: unii dintre anonimii ce “semnează” în “Dilema” antiemi-
nesciană, au semnat şi nota de protest în apărarea “profesorului” Paul
Cornea, atins la onoare în paginile declarat antisemite ale “Literatoru-
lui”. Mai ţin, de asemenea, să contabilizez ceva: directorul “Dilemei”,
astăzi ministru de Externe, ieri ministru al Culturii, dintr-un cabinet
atunci Petre Roman, astăzi Vasile, dar cu aceeaşi notă alarmant
kaghebistă în sunet, îşi manifesta în primele săptămâni de după
“revoluţia” (sau ce-o fi fost ea) din decembrie ’89, o neobrăzată obo-
seală cu barbă pe scena Ateneului Român, la comemorarea unui veac
de la dispariţia fizică a lui Mihai Eminescu, înlocuind o anterioară
104
scălâmbăială ceauşistă, printr-o mascaradă fsn-istă, de aceeaşi sorginte
în finalitatea ei, ca şi cea care o premersese. Obosit şi insinuant ieri,
violent revoltat astăzi, când socoteşte iluminat că spălarea closetelor
publice va asigura intrarea noastră în Comunitatea Europeană, iertân-
du-i pe securişti, adică tocmai pe cei care murdăresc de-a-n
picioarelea scaunele, dl. Pleşu şi-a demonstrat astfel încă o dată,
fluturându-şi fularul roşu de sub barbă prin cancelariile europene,
inaderenţa sa la ceea ce este fundamental românesc. Atribut, evident,
necesar unui ministru de externe al românilor şi, oricum, curat
european!
(în “Jurnalul literar”, nr. 1–2, martie 1998)
Alex. ŞTEFĂNESCU
105
Alături de milioane de oameni care îl înţeleg şi îl admiră pe
poet, alături de alte milioane care îl laudă fără să-l înţeleagă, a apărut
şi un om care, neînţelegându-l, îl contestă. Nu se va prăbuşi cerul din
cauza asta.
În plus, Răzvan Rădulescu are şi un merit: este sincer. El re-
cunoaşte, la scenă deschisă, că nu vede nimic măreţ în viaţa şi opera
lui Eminescu. Îşi recunoaşte, cu alte cuvinte, o infirmitate.
Singurul lucru neplăcut este MÂNDRIA cu care o face. Mi-aduc
aminte de un olog care semăna foarte bine cu tânărul contestatar. Când
era vizitat, el se grăbea să-şi arate ciotul de picior, imperfect rotunjit
de mâna chirurgului. Ai fi putut crede că vrea să fie compătimit, dar
după sclipirea de orgoliu din ochi şi după minuţia voluptuoasă cu care
indica urmele cusăturilor îţi dădeai seama că, de fapt, era mândru de
infirmitatea lui. Te privea chiar cu superioritate (ţie nu ţi se întâmplase
ceva neobişnuit), alungând din când în când muştele care i se aşezau
pe cicatrice.
(în “România liberă”, nr. 2424, 18 martie 1998)
Valentin BORDA
George ALBOIU
Gheorghe GRIGURCU
111
Cristian TEODORESCU
113
Dragomir HOROMNEA
“Oarecarele” Eminescu
114
Eugen SIMION
115
precizat deja, dar n-avem încotro, trebuie să încercăm pe cât este
posibil să micşorăm efectele fatalităţii...
Aşadar: ce-i nou despre Eminescu? Ce place şi, mai ales, ce nu
place azi din poezia, proza şi publicistica lui Eminescu? Din paginile
publicate în “Dilema” (revistă editată de Fundaţia Culturală Română)
înţeleg:
1. De plăcut nu place aproape nimic. Cel puţin aşa aflăm din
articolele unor autori, bănuiesc, tineri, care ne încredinţează că adoles-
cenţa lor a fost terorizată de Eminescu şi că azi acelaşi Eminescu,
“poetul naţional” (ironia este aici indispensabilă), îi lasă, cum drăguţ
spune unul dintre ei, dl. Răzvan Rădulescu (“scriitor” – fără ironie!),
completamente rece. Organizatorul anchetei, C.P.-B, narează cu umor
aproximativ suferinţele sale din timpul şcolii: apare, întâi, o
profesoară fanatizată de Eminescu, apoi sentimentul de ostilitate al
tânărului şcoler: “poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici
nu există pentru mine (...). La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi
ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart”...
Scriitorul Răzvan Rădulescu este şi mai iritat decât C.P.-B atunci când
e vorba de poezia lui Eminescu. Nu-i un fan al lui Eminescu – ne
anunţă el fără complexe –, nu are nici o afinitate cu ea, iar în ceea ce
priveşte proza lui Eminescu, ei bine, şi proza în lasă rece: “Este sub
nivelul minimei lizibilităţi”... Nici mitizata iubire a poetului pentru
Veronica Micle nu-i pe gustul d-lui Răzvan Rădulescu: “o dramoletă
promiscuă”, nici poemele epice nu-l mişcă (“la fel de sec[i] ca o carte
de telefon versificată”), în fine, ţinând seama de epoca în care a scris
Eminescu, comentatorul de azi îi recunoaşte oarecare merit: “Îi pot
recunoaşte meritul de a fi nu mai mult decât onorabil poet de secol
XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română
literară nu se aşezase” etc.…
Alt “scriitor” – cum ne anunţă redacţia revistei “Dilema” –, pe
nume T.O. Bobe, are o viziune cât se poate de neagră când este vorba
de reprezentarea lui M. Eminescu în arta plastică daco-romană. Statuia
lui Anghel din faţa Ateneului i se pare grotescă la culme, emfatică,
expresia unui “trist caraghioslâc”... La fel, reprezentarea critică a
poetului G. Călinescu şi ceilalţi eminescologi n-ar fi făcut nimic
altceva – în viziunea d-lui T. O. Bobe – decât să construiască ima-
ginea, evident falsă, a unui “profet mântuitor”, un simbol naţional care
116
merită din plin zeflemeaua noastră. T. O. Bobe, oricum, n-o ascunde.
El se prăpădeşte de râs, nu altceva, când se gândeşte, de pildă, la
“duduia adulterină, disponibilă şi cu fumuri literare” (Veronica) şi la
alte asemenea caraghioslâcuri din biografia şi opera poetului mitizat
de români... Opresc exemplele aici. Este limpede că pentru cola-
boratorii “Dilemei” (nu chiar toţi, sunt printre ei şi minţi mai lucide şi
cu mai mare respect faţă de adevăr!) Eminescu este un scriitor to-
talmente depăşit şi că nu atât “cultul monstruos” al poetului îi
deranjează, cât poezia şi proza ca atare. N-am să mă apuc, acum, să
încerc să-i conving pe d-nii T. O. Bobe şi Răzvan Rădulescu că
Eminescu este totuşi un mare poet (fără majusculă) şi că proza lui nu-i
atât de ilizibilă pe cât cred ei. Este, în fond, dreptul lor să fie ridicoli şi
nimeni n-o să le îngrădească posibilitatea de a susţine enormităţi. Nu
sunt, repet, nici primele, nici ultimele în literatura română. N-aş fi
scris acest articol dacă n-aş fi remarcat în articolele din “Dilema” nu
dorinţa de “a discuta” cazul Eminescu, cât voinţa expresă de a-l înjosi.
Pentru aceasta este foarte util bătrânul instrument al zeflemelei
dâmboviţene. Aici, da, suntem neîntrecuţi. Zeflemeaua ne reuşeşte
totdeauna, n-o ratăm. Ratăm miturile, putem rata chiar şi istoria noas-
tră, zeflemeaua, nu. Niciodată. Suntem, tineri sau vârstnici, doctori în
cârtire şi savanţi în zeflemea... Să fac precizarea că zeflemeaua nu are
nimic de-a face nici cu ironia, nici cu umorul, două calităţi superioare
ale spiritului. Zeflemeaua este doar jegul lui, zicea Nichita Stănescu.
2. Dacă poezia şi proza lui Eminescu lasă, deopotrivă, rece pe
tinerii zeflemitori de la “Dilema”, publicistica lui îi umflă, pur şi
simplu, de râs prin nulitatea ei. O spune fără echivoc unul dintre
semnatari, dl. Cristian Preda, “asistent la FSPA, Universitatea
Bucureşti”... După ce încearcă să ne convingă că, din păcate, cultura
română este o “cultură a admiraţiei, a elogiului şi a apologiei” (ceea ce
vrea să spună, în viziunea lui, o cultură minoră), autorul scrie negru pe
alb că: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, nu pentru rudimentele
sale de gândire politică; din acest punct de vedere, el e realmente nul;
– nu ai obiect”... Cum se vede, Cristian Preda, asistent la FSPA, nu
glumeşte deloc: Eminescu este, ca gânditor politic, nul şi, a-l contesta
în acest domeniu, îi pare a fi o pură pierdere de vreme... Tot el mai
precizează că, fiind o cultură admirativă, cultura română ratează
posibilitatea de a fi o mare cultură, întrucât numai culturile polemice
117
sunt mari... Tare, dl. Cristian Preda. Şi totalmente aberant. Mai întâi că
spiritul polemic nu lipseşte deloc din cultura română, dimpotrivă, de la
cronicarii munteni până în zilele noastre, cârtirea a devenit o vocaţie
naţională. Chiar Eminescu, pe care îl dispreţuieşte cu atâta suficienţă
dl. asistent de la FSPA, este un polemist temut în epocă... Cât despre
ideea că Eminescu este nul ca gânditor politic, aceasta pare a fi până
acum contribuţia cea mai importantă pe care a adus-o dl. Cristian
Preda, asistent etc., la dezvoltarea culturii române.
3. Aproape toţi autorii articolelor din “Dilema” resping formula
Eminescu – “poet naţional”. Unii o găsesc de un prost-gust total şi o
iau în derâdere (o “rustavelizează”, vorba lui Şerban Foarţă), alţii o
pun pe seama regimului totalitar comunist, care l-a acaparat pe
Eminescu şi l-a transformat, zic ei, în instrument de propagandă. Alţii,
ca Z. Ornea, mai documentaţi şi mai puţin zeflemitori, încearcă să
dovedească de ce un spirit “paseist conservator” ca Eminescu nu poate
fi socotit poet naţional. Să rămânem la cazul din urmă. Dl. Z. Ornea,
care dezvoltă această teză într-un mic studiu, trebuie să recunosc,
echilibrat, porneşte de la ideea că totuşi “Eminescu este cel mai mare
poet al românilor”. Propoziţie surprinzătoare care, nu mă îndoiesc,
provoacă o nouă criză de râs vecinilor săi de pagină. Tot el scrie,
corect, că sintagma Eminescu “poet naţional” n-a apărut după 1945, ea
există de mult în cultura română, încă de la sfârşitul secolului trecut.
Nu scrisese Maiorescu că secolul al XX-lea va sta, poetic, sub semnul
lui Eminescu? Scrisese. Criticii literari români, de la G. Ibrăileanu, N.
Iorga până la T. Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu,
Perpessicius, Dimitrie Popovici şi atâţia alţii au gândit în acelaşi sens,
văzând în Eminescu un poet de geniu şi un poet reprezentativ pentru
spiritul românesc. De ce el, şi nu alt mare poet? Din mai multe motive.
N-avem timp să le discutăm aici. Să spun doar că Eminescu este, într-a-
devăr, un mare poet şi că, dând la o parte ceea ce istoria a datat, lirica
lui înfruntă timpul şi succesiunea sensibilităţilor estetice. Mai toate
şcolile poetice de după Eminescu (de la simbolism la avangardă şi
până la vizionarismul lui Nichita Stănescu) s-au revendicat din poezia
sa şi au căutat o alianţă spirituală cu neptunismul, borealismul,
serafismul sau chiar cu onirismul lui... Eminescu place pentru că, în
partea lor profundă, poemele erotice, marile construcţii metafizice,
poeziile lui despre singurătate şi moarte nu s-au învechit... Cioran
118
găsea genial poemul Rugăciunea unui dac, G. Călinescu – care nu
avea deloc un spirit encomiastic – a arătat întinderea geniului tânăr
eminescian, capacitatea de creaţie, originalitatea limbajului său...
Toate acestea şi încă altele fac din Eminescu – în gândirea critică
românească – un mare poet, un poet întemeietor, un logothet...
Românii au văzut în el o întruchipare a destinului lor. O conştiinţă
naţională şi un poet naţional...
Dar gazetăria? Căci, vom vedea de îndată, gazetăria încurcă lu-
crurile când este vorba de mitul lui Eminescu. Cu aceasta revin la
demonstraţia lui Z. Ornea şi la scepticismul său în privinţa valabilităţii
sintagmei citate (“poet naţional”). Dl. Z. Ornea crede că gazetăria lui
Eminescu are un fond “retrograd” şi că, în mai toate problemele socio-
politice, publicistul Eminescu este un paseist, se împotriveşte înnoirii,
“stă cu tâmpla în Evul Mediu”, în fine, poetul n-a ezitat, uneori, să
recurgă în polemicile sale la argumente xenofobe. Ceea ce, între
anumite limite, este exact. Mai poate fi socotit un poet naţional, “un
paseist conservator” ca Eminescu, întreabă el în final? Şi dacă da, “nu
spune asta multe despre psihea României profunde”? Două întrebări
grave. Înainte de a-i răspunde lui Z. Ornea, să precizez că el aduce ca
argument suplimentar în sprijinul ideii sale tăgăduitoare amănuntul că
“poeţii naţionali” ai altor popoare (Hugo, Byron, Puşkin, Pëtofi,
Goethe etc.) au fost, toţi, “antemergători revoluţionari şi progresişti...”
În timp ce bietul Eminescu al nostru este “un paseist conservator”...
Aceasta-i dilema lui Z. Ornea, istoric al doctrinelor ideologice
româneşti şi biograf eminent al lui T. Maiorescu, Gherea, C. Stere etc.
… Să mă ierte dacă-i spun că dilema lui în privinţa lui Eminescu este
falsă. Valoarea poeziei lui Eminescu nu are nimic de-a face cu fondul
“paseist conservator” al gândirii sale politice. Nici calitatea lui de
“poet naţional” nu are o legătură cauzală cu acelaşi fond retrograd,
paseist conservator. Este o prejudecată grea să crezi că un poet care
stă cu “tâmpla în Evul Mediu” nu poate fi un mare poet, nu poate, cu
alte vorbe, să scrie poeme superior estetice despre iubire şi moarte,
despre destinul fragil al omului în univers sau despre succesiunea
deşertăciunilor lumeşti... Cât de “revoluţionar şi progresist” sunt
Hölderlin şi Rilke? Dar Blaga? Sincronismul nu este mai poetic decât
paseismul şi nici invers. Eminescu este acceptat de români ca poet
naţional, pentru că, repet, este un mare poet şi ei se regăsesc în
119
poemele lui cu norocul şi nenorocul lor în istorie, cu natura şi cu
filosofia lor de viaţă, aşa cum este şi atât cât este... Eminescu spune,
într-adevăr, mult despre psihea României profunde. Ne place sau nu
ne place...
Cât despre publicistica lui Eminescu, ea poate fi discutată,
fireşte. Publicistica nu se poate reduce, cred, la fragmentele xenofobe
şi, mai ales, oricât de banal pare, trebuie să spunem că articolele
politice nu pot fi detaşate de luptele politice din epocă şi, în genere, de
circumstanţele epocii... Cel puţin în această privinţă, dl. Z. Ornea,
vechi marxist, trebuie să cadă de acord cu mine...
În fine, faptul că Eminescu este folosit, azi ca şi ieri, în con-
fruntările politice şi că în jurul numelui său continuă să prolifereze o
literatură encomiastică, insuportabilă este în afară de orice discuţie.
Este, cum am spus în prima parte a articolului meu, un fenomen de
care nu scapă nici un mare creator...
Există, adevărat, o “mediocritate a elogiilor” (cum zice cineva
în “Dilema”) care asfixiază opera vie a poetului, dar trebuie să recu-
noaştem că, în aceeaşi măsură, este şi o “mediocritate a contestaţiei”
lui Eminescu. Tot atât de intolerantă, fudulă şi parazitară... Soluţia
este nu să ne despărţim de Eminescu, ci să-l apărăm de cele două rele
care se abat, periodic, asupra lui:
a. excesul de adoraţie care paralizează spiritul critic şi descu-
rajează sensibilitatea noastră estetică şi
b. excesul de indignare al detractorilor, zeflemitorilor, crizele de
pubertate ale literaturii române care se manifestă aproape ritualic. Am
putea invoca, poate, în categoria din urmă şi inaptitudinea noastră de a
suporta multă vreme miturile, sfinţii şi capodoperele. Parcă este un
făcut cu noi, latinii orientali şi ortodocşi: succesele îndelungate ne
jignesc profund, miturile ne zăpăcesc şi atunci încolţeşte în noi
instinctul primar al distrugerii. De aceea vrem să dăm jos miturile,
pentru a le reconstrui apoi, jeluindu-ne.
(în “Curentul”, nr. 72, 26 martie 1998)
120
Gellu DORIAN
Primele două noţiuni din acest titlu sunt sinonime, dar comportă
în situaţii de context, de multe ori, semnificaţii diferite, în limita cono-
taţiilor date. Cea de a treia noţiune, deşi de multe ori vine să întărească
semnificaţia acută a primelor noţiuni, poate fi mai curând înţeleasă ca
datorie faţă de ceva, ca ataşament, fără a urmări un scop, aşa cum cer
obedienţa şi slugărnicia. Cazurile de obedienţă sunt legate de o
ideologie, de o persoană puternică, influentă, la fel şi cazurile de
slugărnicie care, însă, duc la umilinţă şi la depersonalizare. Proze-
litismul în religie nu este asemănător obedienţei ideologice, ci poate fi
apropiat devotamentului faţă de ceea ce crezi fără condiţie.
În literatură, obedienţa a coabitat bine cu formele artistice dato-
rate, cele legate de curţile domneşti, de anumite cercuri influente
(literatura de tip legionar, imnică, închinată Căpitanului) şi a culminat
cu literatura proletcultă care a adunat pe cei mai mulţi scriitori
obedienţi, de la A. Toma la Marcel Breslaşu, de la Mihai Beniuc la
Ion Crânguleanu, de la Nina Cassian la Dan Deşliu, de la Adrian
Păunescu la Corneliu Vadim Tudor şi mulţi alţii. După toate aceste
precedente, aproape că te şi miri că în zilele de azi, când nu poţi fi
obedient decât cel mult faţă de tine, dar şi atunci cu măsură, descoperi
obedienţa în toate formele ei de manifestare sub noi semnături sau sub
aceleaşi, în declaraţii false de apolitism sau în escrocherii mulate pe
scopuri precise. Descopăr şi mă uimesc, de la o zi la alta, forme
aleatorii de obedienţă, de slugărnicie, dar şi false devotamente care
exprimă caractere pe care societatea va trebui să le elimine. Nu este
locul aici să şi numesc aceste forme dar ele sunt uşor depistabile în
cercurile care urmăresc simpatii de simpatii de moment, afecţiuni
artificiale, pasiuni şi idolatrizări de o zi, toate cu scopul atingerii unui
ţel, obţinerii unui premiu, o bursă, o poziţie socială sau, mai grav, o
poziţie într-un partid şi imediat alta în preajma puterii. Se consumă
astfel energii imense pentru aceste cuceriri, sunt falsificate destine,
121
dacă se poate spune aşa, depăşindu-se puterea de înţelegere şi
eludându-se umilinţa.
Patima cu care se pot discuta unele teme sau unele personalităţi
ţine de o anumită formă de manifestare a obedienţei. Am urmărit cu
detaşare dar cu o oarecare jenă atitudinile luate de tot soiul de
persoane (unele chiar personalităţi, cum ar fi preşedintele Academiei
Române) faţă de fireasca, normala anchetă (sau dezbatere) din revista
“Dilema” referitoare la Eminescu. Nu se mai poate discuta despre
Eminescu encomiastic. Este normal să se discute aşa cum discută
Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, chiar să se pună problema aşa
cum o pune T.O. Bobe (în măsura în care discernământul există după
o lectură temeinică şi judecata este de valoare). Nimeni nu are de
pierdut, ci de câştigat. De pierdut vom avea mereu dacă vom discuta şi
ne vom folosi de Eminescu aşa cum se folosesc Adrian Păunescu,
Corneliu Vadim Tudor sau Grigore Vieru. În bună parte suntem atât
de săraci sufleteşte şi din cauză că l-am citit pe Eminescu din
comentarii şi nu din operele lui, că am ascultat sloganuri lemnoase şi
nu ne-am gândit că în înţelegerea lui Eminescu nu trebuie să coborâm
mai jos de I. Negoiţescu. Şi ca să atingem aceste performanţe trebuie
să-l citim, dar nu în mod special, afectiv, datornic, ci aşa cum citim
oricare alt scriitor, aplicând aceleaşi criterii apreciative, critice.
Obedienţa şi în cazul apărării lui Eminescu strică la fel de mult cum a
stricat obedienţa faţă de literatura proletcultistă. Şi să observaţi, toţi
cei ce-au fost obedienţi faţă de ceva sau cineva şi-au stricat viaţa, s-au
falsificat, nu mai reprezintă nimic. Nu intră în discuţie aici C. Noica.
Marea lui grijă faţă de Eminescu nu a fost obedientă, ci s-a manifestat
ca o datorie majoră într-un timp când valorile erau în pericol, erau
ameninţate de neglijenţele comunismului. Conservarea valorilor nu în-
seamnă obedienţa faţă de acestea, ci îndatorire. Uzura valorilor, aşa
cum o fac cei de tipul Păunescu şi ceilalţi, duce la distrugerea, la
erodarea lor. Punerea acestora în discuţie ca în ancheta din “Dilema”
relansează discuţia despre aceste valori, deschizând o nouă perspec-
tivă. Şi când aceasta este critică, evidenţele acestor valori
consolidează viitorul acelei culturi. Îl putem apăra pe Eminescu de
atacurile lui Moses Rosen, de iubirile sufocante ale lui Păunescu, de
ignoranţa celor mulţi care vorbesc despre Eminescu fără să-l fi citit.
122
Nu-l putem apăra, că nu e de ce, de cei ce-au pus atât de bine
problema reevaluării în acea dezbatere din “Dilema”.
Oare va veni timpul când obedienţa, slugărnicia vor fi sinonime
ale devotamentului? În sensul că devotamentul este o datorie, în timp
ce obedienţa şi slugărnicia sunt prostie asumată ad-hoc.
(în “Hyperion”, nr. 2/1998)
George ALBOIU
124
George PRUTEANU
“Scandalul” Eminescu
127
Teodorovici, în prezent decedaţi ca urmare a unui totuşi regretabil
accident”.
Spirite atât de mici şi seci nu sunt de luat în seamă.
Dan STANCA
Mărturii
129
dar despre acela, ah, nici vorbă nu e / el e modest şi totuşi foarte
mare” (Cărţile).
Cine era maestrul lui Eminescu, mai mare chiar şi decât
Shakespeare – deoarece, dacă ne amintim, poemul acesta începe cu
invocarea poetului britanic – reprezintă un mister cutremurător. E la
fel de cutremurător – ce ironie! – ca şi golul în care trăim. Extremele
se ating, nu-i aşa?
(în “Aldine”, supliment al “României libere”, nr. 107, 28 martie 1998)
C. STĂNESCU
Înţelepţii şi nebunii...
130
genţi au făcut imprudenţa de a nu-şi preveni prezumtivii “adversari”
cu câteva sănătoase banalităţi. Prima banalitate pe care au ocolit-o
constă în precizarea că “demitizarea” nu e decât o formă paradoxală
de a-i pregăti poetului altă statuie. A doua banalitate pe care ar fi
trebuit s-o spună: nu există un Eminescu pentru tot poporul, ci doar
atâţia poeţi cu acest nume care intră, pe cele mai diverse – infinite –
căi în sufletul cititorilor. A treia banalitate: pe lângă chipul lor propriu
şi inalienabil, marii poeţi obişnuiesc să ia, de-a lungul timpului, şi
chipul diferitelor generaţii de cititori. Această necurmată confruntare
şi coexistenţă veşnică dintre cele două chipuri face chiar viaţa fără
moarte a marilor scriitori. Asistăm acum la dorinţa unei noi generaţii
de a-şi “făuri” propriul său Eminescu. Nu-i nici o impietate în această
dorinţă şi nu se petrece nici un sacrilegiu cu poetul naţional. Din
contră, aş spune că ei înşişi, “contestatarii”, îşi asumă – conştient? –
un risc enorm. Riscul de a fi striviţi de ridicol. Faptul că ei acceptă
acest risc mi se pare o formă de eroism intelectual şi nicidecum
pricină de indignare. Ca să fiu sincer, am impresia că ridicolul a şi
apărut: a spune fără nici o precauţie (chiar dacă afirmaţia trebuie luată
în cheie parodică “postmodernistă”!), că Eminescu “mă lasă rece”,
“nu-mi spune nimic” e o asumare voluntară (sfidătoare) a ridicolului.
Iar a pretinde că gazetăria lui Eminescu e “completamente nulă” şi
ilizibilă sub raport ideologic frizează ridicolul ignoranţei sau o vulgară
simplificare Ambele aceste afirmaţii implică, în orice caz, o anumită –
cum să-i zic? – nesimţire estetică. Lăsând la o parte astfel de enor-
mităţi de pus pe seama “frondei”, tinerii insurgenţi au crezut însă că
merită să-şi asume riscul ridicolului şi urmările “indignării” oamenilor
de bună credinţă. Îmi place să cred că n-au făcut-o doar de dragul
“scandalului” şi al zeflemelei dâmboviţene. Găsesc că, în raport cu
gradul maxim de “înţepeneală” mentală la care a ajuns imaginea
publică a poetului naţional, aceea din conştiinţa masei presupuşilor săi
cititori, “ridicolul” merita să fie înfruntat. Miza merită acest soi de
eroism. Poetul a ajuns atât de îngheţat în cofrajul clişeelor şcolare,
oficiale şi propagandistice încât spargerea lespezii sub care doarme,
narcotizat de parfumul omagiilor noastre este, ea însăşi, o datorie
naţională. Cred că ceea ce nu vor să înţeleagă înţelepţii şi radicalii
apărători ai lui Eminescu este apelul subînţeles al celor ce i-au in-
dignat: un apel la modificarea imaginii publice a lui Eminescu, lăsând
cale liberă unei noi personalizări, împiedicate, îndeobşte, de barierele
131
şi tabu-urile pe care un mit, oricare mit, le opune comunicării, dorinţei
de apropiere. Ei nu-l “gonesc” pe Eminescu, ci invită statuia poetului
să intre din piaţă în casă. Indignarea, îmi îngădui să cred, n-are temei
legitim, ci, bănuiesc, şi pricini ascunse, între care nu ultima este frica
maladivă de “revizuiri”: dacă Eminescu însuşi este “tratat” în acest
fel, ce se va întâmpla cu noi?! În fine, nu pot să trec peste mica
“scamatorie” a profesorului Ion Rotaru, care se făcea că citează dintr-un
“colaj”, acompaniat de murmurele indignate ale asistenţei. “Colajul”
era un articol semnat de poetul Mircea Cărtărescu.
Autorul Levantului face acolo un decupaj ingenios din mărtu-
risirile celor ce l-au cunoscut pe Eminescu. Rezultă un portret fizic
crud, dizgraţios, cu note groteşti, din care nimic nu e imputabil
imaginaţiei lui, dar o alcătuire din care s-a înălţat tăria parfumurilor
poeziei sale. Întrebarea elementară care se pune e, chiar şi pentru un
profesor universitar, aceasta: ce-o fi vrut să spună autorul prin acest
portret al lui Eminescu? Mircea Cărtărescu nu-i un pamfletar de
duzină, ci un poet remarcabil, prozator aproape unanim lăudat, cadru
universitar: “Jocul” lui neserios trebuie că spune ceva serios. “Co-
lajul” lui induce ideea de relativitate asupra tuturor imaginilor noastre
despre Eminescu. “Jocul” său aduce o atingere “carteziană” adevă-
rului absolut despre un Eminescu uniformizat ca bun al întregului
popor. Imaginea unui Eminescu uniform şi cazon, acelaşi pentru toţi
românii, cultivată de şcoală şi de propagandă, trebuie să înceteze.
“Jocul” poetului vrea să mai spună că din aceleaşi surse şi “materiale”
– amintiri, memorii, documente, dar, fireşte, în primul rând poezia! –
se poate la fel de bine scoate şi un portret serafic, lilial, nepământesc,
la antipodul celuilalt, dizgraţios şi lipsit de “idealitate”. Faptul că
atâţia înţelepţi n-au vrut să “înţeleagă” lucruri altfel elementare, prefă-
cându-se indignaţi în numele interesului naţional, mă umple de mirare.
Prin intoleranţă şi exclusivism, ei mi-au părut un fel de gardieni
publici ai liniştii şi avutului obştesc. Puţin a lipsit ca “Dilema” şi
colaboratorii ei să fie acuzaţi că pregătesc în ascuns un fel de
“ordonanţă de urgenţă” unde se prevede exproprierea poporului
român de poetul său naţional, M. Eminescu, în vederea trecerii (vân-
zării?) lui peste graniţă. Şi mi s-a mai părut că împricinaţii erau
chemaţi la dialog doar ca să fie urcaţi pe eşafod...
(în “Adevărul”, nr. 2437, 28 martie 1998)
132
INTERIM
Insurgenţi şi gardieni
133
Revolta stârnită de punerea în discuţie a lui Eminescu este frica
de propriul viitor. Cu o nuanţă aparte vin acei revoltaţi – critici lite-
rari, scriitori, academicieni etc. – care descoperă peste tot, cu un fel de
bucurie ascunsă, “victimele” revizuirilor de după ’89, văzând în orice
critică o “demolare” şi în oricare rezervă la adresa unui mare autor o
“blasfemie”. Zic “bucurie ascunsă”, fiindcă cu cât victimele “vor fi
mai multe, cu atât va creşte în ochii naţiunii meritul acestor avocaţi ai
apărării: aşa cum unii tind să se specializeze monoman în direcţia
“demolării”, tot aşa şi ceilalţi îşi arogă, destul de ridicol, datoria
apărării, cu ochii la propriul piedestal.
Am remarcat acest tip de reacţie indignată într-o emisiune re-
centă la “TV Prima”. Un istoric literar şi profesor universitar, un
prozator şi un poet, pentru opera cărora am toată stima, s-au plasat în
jalnica postură de gardieni ai mitului poetului naţional, punându-i la
zid pe tinerii care au îndrăznit să-l “atace” pe Eminescu. Răţoielile lor
mi s-au părut lamentabile, iar “demascarea” revistei care a găzduit
“complotul” tinerilor “desantişti” – întristătoare: după aceşti stimabili
scriitori, revista “Dilema” ar fi oficiosul unei agenţii străine al cărei
program este distrugerea valorilor naţionale româneşti, iar ei se văd
obligaţi să ia poziţie faţă de această lipsă de patriotism! Iată însă că
tinerilor insurgenţi li se alătură, la fel de “nepatriotic”, prozatorul
Cristian Teodorescu, într-un excelent articol din “România literară”:
“Chiar are de suferit Eminescu dacă e pus la îndoială? Chiar se
fracturează osatura noastră spirituală dacă Mihai Eminovici (iată o
altă “blasfemie”! – n.n.) e privit ca şi cum corpul său ar fi alcătuit, în
continuare, din carne, oase şi tot restul? Un Eminescu totalitar, un
Eminescu secretar general al poeziei şi metamorfozat în tătuc al li-
teraturii române, asta ne trebuie? De foarte mulţi ani, poetul a ajuns un
soi de probă de linguşeală literară din ce în ce mai groasă. În contra-
partidă cu Ceauşescu, ditirambii iraţionali care, după părerea mea, i-au
stricat, au făcut din el un fel de monstru literar-politic, proiectându-l
într-un gigantism pe care poezia sa nu putea să-l susţină. Geniul e
totuşi o afacere relativă, chiar dacă are proiecţie în absolut. Un român,
Eugen Ionescu, l-a tăvălit în ridicol pe Victor Hugo, cu o inteligenţă
care face textul său de luat în seamă şi astăzi. Cu ce efect? Nu-l crezi
pe Ionescu, îl reciteşti pe Hugo. S-a pornit «Dilema» să termine cu
Eminescu, atacându-l? Dacă am aduce termenii discuţiei mai aproape,
134
câţi poeţi respectabili n-ar prefera să fie contestaţi, ca şi cum opera lor
ar fi vie, în loc să fie înmormântaţi de elogii? Contestabil, Eminescu
redevine interesant la lectură. Contestat, el îşi recapătă, literar, o
corporalitate deosebită de interpretările sale în bronz, piatră sau
cuvinte menite să-l veşnicească. O literatură română formată din
epitafuri e tot ce poate fi mai nefolositor culturii autohtone. E o
literatură moartă. O literatură care furnizează efigii de criză. Eminescu
aşezat pe hârtia de o mie de lei a devenit, treptat, o imagine a inflaţiei.
Eminescu trăncănit de tot soiul de muzicobarzi se transformă într-un
textier, iar cuvântul său se pierde în masa producerii de texte rimate.
În «Dilema», aşa-zisa contestare a poetului e de fapt o încercare de a-l
privi ca poet viu. Nu ca pe un mit literar. Avem nevoie de mituri? De
acord. Dar întrebarea e ce fel de mituri? Eminescu îngropat în mit e
mai nefolositor decât un poet romantic privit cu simţ critic. «Dilema»
a pariat cu statuile de metal, piatră şi vorbe care fac, acum, din
Eminescu o certitudine neinteresantă. De prea mult timp încoace dis-
cutăm despre el, netezindu-i placa funerară. «Dilema» îl face să-şi
recapete viaţa obişnuită şi îl discută ca şi cum Eminescu ar fi omul de
lângă noi, cum se spune. Tragic ar fi fost dacă Eminescu n-ar fi putut
redeveni un poet discutabil. Câtă vreme el mai poate fi contestat,
discutat cu ochi critic şi dezbrăcat de armura nemuririi, încă stăm bine
şi Eminescu e viu”. Revine patrioţilor de meserie să-l “apere” pe
Eminescu şi să se indigneze şi de acest “atentat” la statuia poetului
naţional.
(în “Adevărul literar şi artistic”, nr. 411, 31 martie 1998)
Nicolae MANOLESCU
Eugen URICARU
Eu cu cine mă lupt?
139
mirare-indignare ori vreun articol care poate fi trecut la indignarea
burtă-verzimii.
Acum unii se luptă cu Uniunea Scriitorilor. Sau cu Eminescu. A
te lupta cu Uniunea Scriitorilor poate avea ceva distractiv şi poate fi
un fapt în sine destul de profitabil. Dă o aparenţă de democraţie şi
poate aduce şi ceva câştig politic sau chiar material. Oricum, e un
sentiment plăcut să fii băgat în seamă. Mai ales că pentru unii dintre
actanţi alt motiv de desprindere nici nu există.
George ALBOIU
George ALBOIU
Costache OLĂREANU
George ALBOIU
146
Dan PETRESCU
150
“De la Nistru pân la Tisa,
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
......................
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii;
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.”
Numai că Zigu Ornea a rămas corigent când e vorba de miza şi
mesajul acestei capodopere eminesciene: prin “străini” poetul cât şi
românii de bună-credinţă înţeleg pe toţi aceia care lovesc în interesele
naţionale ale românilor, inclusiv pe acei românaşi, cum sunt viperele
înşiruite mai sus, a căror inimă bate ritmic doar pentru Budapesta,
Viena, Tel-Aviv, Paris, şi mai ştiu eu unde, în nici un caz nu bate
ritmic pentru Bucureşti.
Nu insist prea mult asupra Scrisorii III, poezia arhicunoscută,
mai ales de şcolari (totuşi rememoraţi întâlnirea istorică dintre Mircea
şi Baiazid), numai că şcolarii nu ştiu că Bucureştii au fost invadaţi de
turci şi poponarii lor, care te iau în primire cu reclame şi gium-
buşlucuri, de cum pui piciorul pe peronul Gării de Nord, când cobori
din trenul de Iaşi, Braşov, Constanţa, Satu-Mare, ori Timişoara. Crezi
că te afli la Ankara şi nu în capitala României!
Turciţii noştri susţin că întrevederea dintre Domnul Ţării Româ-
neşti şi Baiazid Fulgerul este retorică şi Eminescu prin retorismul său
nu poate fi genial şi cu atât mai mult poet naţional!
Denigrarea lui Mihai Eminescu îmbracă forme peiorative în
limbajul domnului Mircea Cărtărescu, poet de “castă”, gaşcă de cartier
în literatura postdecembristă. Mircea Cărtărescu îşi permite cu neo-
brăzare să pună cap la cap nişte fragmente din jurnalul cu mâzgăleli
încropit în veacul trecut de Mite Kremnitz, Maria Kremnitz, soţia
doctorului Wilhelm Kremnitz, medicul lui Carol I şi medic la Spitalul
Brâncovenesc, cumnata lui Titu Maiorescu, femeia cu ifose literare,
sigur cu aplecări de adulterină, care s-a dat pe spate în salon doar ea şi
Eminescu, numai şi numai ca poetul să-i citească “opera” literară.
Eminescu amator de blondine şi scund ca Napoleon (avea ceea ce avu-
sese şi Napoleon, aşa cum doar scunzii o au) şi-a demonstrat bărbăţia,
151
dar nu şi harul de critic literar. Creaţia Mariei Kremnitz sta sub
semnul nonvalorii. Şi de aici până la denigrarea din partea unei femei
înşelate nu-i decât un pas, în cazul ei a fost un pas legitim! Mite
Kremnitz semăna pe undeva cu sora sa, cu doamna Maiorescu, care în
cele din urmă s-a văzut nevoită să-şi ia odrasla de mână (Livia
Maiorescu, căreia Creangă i-a dedicat Amintirile) şi să plece în
Germania, acolo, de unde venise în mariaj cu Titu Maiorescu.
Asemenea Mitei Kremnitz erau multe cucoane din înalta socie-
tate românească preocupate să-l cunoască îndeaproape pe Eminescu,
pe el şi pe prietenul său Ion Creangă. Eminescu şi Creangă erau invi-
taţi la diverse serate, aşa cum erau invitaţi actorii şi bufonii de la circ
pentru distracţia protipendadei. Celor doi li se pregăteau farse, unele
de prost gust, pe seama cărora lumea prezentă se distra şi hohotea de
râs, uitând de ciondănelile de la Cameră.
Dacă pe Eminescu îl savurau din ochi adulterinele, pentru fru-
museţea sa olimpiană, pe bădia Creangă, gras şi burduhănos, acestea îl
puneau să le zică istorioare şi snoave porcoase. Peste tot i se cerea
Povestea p…i. Femeile se prăpădeau de râs şi oftau cu gândul la ceea
ce le lipseau… Manuscrisul cu pricina se află îndosariat la Academia
Română. Un student român din Banatul sârbesc şi-a permis în as-
cunselea să-l copieze şi să-l scoată din ţară. A fost tipărit, acum câţiva
ani în revista “Lumina” de la Panciova. Mai sunt şi alte însemnări din
partea congenerilor lui Eminescu şi Creangă. În premieră voi relata în
cele ce urmează un episod urât, pus la cale de muieretul burghez din
veacul trecut, ahtiate pentru scene frivole şi de prost gust, ce loveau în
demnitatea şi personalitatea celor doi mari artişti şi a scrisului
românesc.
Eminescu şi Creangă s-au lăsat invitaţi la o serată literară, poate
chiar în saloanele bunicului domnului Alexandru Paleologu (Mihai
Paleologu, director la “Timpul”), unde li s-au pus la cale o farsă
rămasă de pomină prin deznodământul ei. Lui Creangă, în prealabil, i
s-a uns cu ceva lipicios scaunul, iar lui Eminescu în farfuria cu supă i
s-a pus o p…ă de văcuţă. Eminescu şi Creangă s-au privit contrariaţi
şi, privindu-se, le-au plătit-o cu vârf şi îndesat. Eminescu şi-a scos
penisul şi l-a vârât în farfurie zicând: “la aşa carne aşa cuţit”, iar bădia
Creangă şi-a decupat turul pantalonilor cu nelipsitul său briceag, s-a
152
ridicat de la masă şi a făcut mătănii, în stânga şi-n dreapta, mătănii cu
fundul gol.
Denigrarea şi lipsa de respect faţă de memoria lui Eminescu a
cunoscut şi cunoaşte diferite ipostaze, unele acoperite, practicându-se
metoda “scuzelor”, deghizate în motivaţii stranii.
În anul 1921, Octavian Goga, ministrul Artelor şi Cultelor, a
lansat un apel pentru a se obţine fondurile necesare ca în inima Ţării
să se înalţe un monument maiestuos celui mai mare poet român din
toate vremurile. Nu s-a aprobat şi nu s-a adunat un leu! În schimb s-au
adunat şi subscris 50 milioane lei pentru un monument închinat lui
Ionel Brătianu. În această situaţie, profesorul Teodor Bucurescu, di-
rector la Gimnaziul din Sânnicolaul Mare, a lansat Apelul pentru un
monument MIHAI EMINESCU în Banat. (Vezi ziarul “Primăvara”, nr. 13
din 24 iulie 1921). În patru ani s-a adunat suma necesară. La 11
octombrie 1925, monumentul Mihai Eminescu, opera sculptorului
Dimitriu Bârlad a fost dezvelită şi sfinţită în faţa gimnaziului amintit
mai sus. La această manifestare de răsunet patriotic şi naţional, au fost
prezente doar două mari personalităţi: Octavian Goga din partea
Academiei Române şi Ion Minulescu, director general în Ministerul
Artelor şi Cultelor. Nu au participat Vasile Goldiş şi Liviu Rebreanu.
Goldiş s-a scuzat că trebuia să participe la Adunarea “Astrei” de la
Ineu, în calitate de preşedinte, iar Rebreanu s-a îmbolnăvit subit!
Dacă Vasile Goldiş şi-a exprimat regretul că nu a putut lua
parte, deşi confirmase cu multă vreme înainte posibila sa participare,
Liviu Rebreanu a avut o comportare ciudată! A venit la Timişoara cu
câteva zile mai devreme, a tras la un hotel de lux, era doar
preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, şi-a trimis omul său de
încredere, un soi de Mircea Micu, la Sânnicolaul Mare, omul său s-a
înapoiat la hotel, i-a spus ce i-a spus lui Rebreanu, suficient că
preşedintele scriitorilor s-a declarat răcit şi s-a urcat în primul tren de
la Timişoara pentru Bucureşti. O fi auzit Liviu Rebreanu, cunoscut ca
filo-german, că Octavian Goga avea un discurs fulminant în care
printre altele urma să conchidă: “…o graniţă se păzeşte cu un corp de
armată sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturor”? Rămâne o
incertitudine… (vezi Comoara din Sânnicolaul Mare de Teodor
Bucurescu, 1941, Institutul de Grafică Timişoara, pp. 249–251).
(în “Vrerea”, Anul IV, nr. 12, aprilie 1998)
153
I.T. LAZĂR
154
“Distinşi «descoperitori» ai lui Eminescu.
De bună seamă, numirea d-lui Pleşu ca ministru, iaurtul de-
gresat şi puii de Crevedia, v-au afectat modestele facultăţi mintale.
N-am spus «intelectuale» pentru că nu este cazul. Aţi luat-o rău! Ideea
pângăririi lui Eminescu, poet despre care prea multe nu ştiţi, stârneşte
indignarea noastră, a bucovinenilor. La cererea masoneriei iudaice şi a
lacheilor săi, voi vreţi să ni-l răpiţi pe marele poet, pe motiv că… nu
există. Teoria dumneavoastră se bazează pe incultură, fals, trădare de
ţară şi tot ce este mai spurcat pe lume. Poate aşa sunt vremurile, poate
aşa v-au dictat stăpânii. Aici, în Nord, la o aruncătură de băţ de linia
vremelnic trasă şi numită frontieră, noi am păstrat tradiţia literaturii
române şi memoria corifeilor noştri.
Imbecilitatea vă împiedică să realizaţi ce înseamnă să vorbeşti o
limbă latină, într-un lighean înconjurat de slavi, o Europă delăsătoare
şi-un munte de indiferenţă.
Dacă mâine masonii (iudaici) sau ruşii ni-l răpesc pe Eminescu,
ce se va alege din Creangă, Caragiale, Labiş, Fănuş Neagu, Mace-
donski? Nimic! La mai mult de două milenii de existenţă, poporul şi
literatura noastră trebuie să se întoarcă în «peştera descălecatului de
evoluţionism» şi să spună «prezent» la apel. Demitizarea geniilor
literare vă aşază în rastelul unei categorii sociale, pe care vocabularul
limbii române încă n-a denumit-o”.
Cu adâncă indignare,
prof. Aanei Mircea
prof. Cotos Aurel
dr. Ştefan Mateiu
dr. Istrate Dan
ec. Onciul Constantin
prof. Smenca Doina
Tipa Ilie
Rusu Vladimir (Lic. teoretic fost “Vicovu de Sus”)
155
Susţinătorii acestei scrisori sunt mulţi. Profesori, ingineri, agri-
cultori, români adevăraţi (cu sau fără serviciu) văd în denigrarea lui
Mihai Eminescu un atentat la spiritualitatea românească.
În calitate de scriitor şi gazetar, nu pot decât să mă alătur lor.
Cât priveşte “Dilema” nici o grijă. Va veni vremea când tribunalele
morale vor avea şi plutoane de execuţie. “Şalom!”
(în “Atac la persoană”, nr. 28, 22 aprilie 1998)
156
III
REACŢII LA REACŢII
159
poţi să nu fii nici unul dintre aceştia, dar să ai pur şi simplu bun gust.
Iar bunul gust se găseşte, într-o măsură sau alta, la fiecare. (C. P.-B.)
Cezar PAUL-BĂDESCU
Caractere
Laşitatea
161
Incompetenţa profesională
Răzvan RĂDULESCU
Cum a fost?
Mircea CĂRTĂRESCU
T. O. BOBE
Muguri de bucium
168
Z. ORNEA
“A se slăbi”
171
5. Nu vreau să fac nimic pentru cultura română, aşa cum o
percepe d-l. Eugen Simion. Tonul folosit de domnia sa, ca şi de d-nii
Pruteanu sau Păunescu, nu mi s-a părut potrivit pentru a încuraja
dialogul argumentat. Poate ar fi bine să li se spună că polemica nu are
aceeaşi valoare cu critica raţională, aşa cum injuriile şi insultele nu
servesc nici măcar statuii pe care vor să o protejeze de orice privire, în
afară, bineînţeles, de cea a domniilor lor.
Alexandru PALEOLOGU
173
IV
REACŢII
– continuare –
George ALBOIU
Dan PETRESCU
180
Gabriel DIMISIANU
Eminescu revizuit
182
George CHIRILĂ
George PRUTEANU
Încondeieri scandaloase
*
Reieşea de acolo că eu n-aş fi înţeles numărul “Eminescu” al “Dilemei”,
fiindcă, boier fiind, trimit articolele mele (pe dischetă) prin cineva şi nu vin
personal, în carne şi oase, în redacţie, unde aş putea fi lămurit ce şi cum. Se
postula astfel ideea că o revistă nu-şi atinge nivelul de claritate decât prin tacla
directă cu beneficiarii, până şi telefonul fiind exclus.
184
Iată, în primul rând, minciunile, jignitoare la adresa mea, din
articolul intitulat Caractere. 1) “Articolele celor scandalizaţi de «ata-
cul mârşav împotriva lui Eminescu»…” Aşa începe articolul, printre
cei “scandalizaţi” fiind, chipurile, şi eu. Iată, însă, ce scriam eu: “Nici
prin cap nu mi-ar fi trecut că azi, în 1998, ele [opiniile extravagante]
ar putea fi obiect de «scandalizare» a opiniei literare”. Iar dacă îl
preţuiesc, ca poet şi ca ins cu demon lăuntric ardent, pe Adrian Pău-
nescu, sunt departe de viziunea sa catastrofist-apocaliptică, după care
răutăţile la adresa lui Eminescu ar face parte dintr-un fel de
“scenariu”, un fel de “cabală” – şi o spuneam încă din primul alineat
al articolului meu. 2) Urmează subtitlul Intoleranţa şi nostalgia după
totalitarism. Aceste ticăloşii m-ar caracteriza plenar, de vreme ce,
scrie redactorul cu pricina, eu “nu permit diversitatea opiniilor nici
măcar pe tărâmul gratuit al esteticului”. A doua minciună. Nu
“permit”? Iată ce scriam eu: “Ţinând seama de caracterul lor [al
acelor opinii stridente] superficial (simple impresii, nu studiu argu-
mentat) şi de puţina autoritate a semnatarilor, un guarda e passa şi o
ridicare din umeri mi s-ar fi părut îndeajuns”. Asta se cheamă că “nu
permit”? Iar ceva mai sus: “Întrucât nici sensibilitatea estetică, nici
gustul, nici discernământul literar nu pot fi decretate ca obligatorii,
omul [unul dintre contestatari] e profund nevinovat”. Întreb iar: unde
sunt “intoleranţa şi nostalgia după totalitarism”? 3) “George Pruteanu
afirmă chiar că dacă nu-ţi place Eminescu eşti un handicapat (ocazie
cu care se pretează la observaţii umilitoare la adresa “ologilor”, [a]
surzilor şi [a] orbilor)”. Cum, oare, nu-i este ruşine unui om al
condeiului să mintă, în scris, în halul acesta?! Iată ce ziceam eu: “Pe
cetăţeanul X.Y. îl lasă rece scrierile lui Eminescu. (…) Muritor şi
rece, el şi mărturiseşte la gazetă o infirmitate, un handicap. De ce să
dăm cu piatra într-un biet surd şi orb?!” A se observa că “ologii” sunt
o invenţie veninoasă a redactorului “Dilemei”, cuvântul nu apare
nicăieri în cronica mea. După cum tot scorneală e că m-aş fi “pretat la
observaţii umilitoare la adresa” etc. (asta vrând să fie un soi de
political correctness). Nu m-am pretat deloc. Pe cel care nu aude şi nu
vede marele freamăt şi marea vibraţie ale lui Eminescu l-am numit, cu
o notă de compasiune, “biet”, nu mai mult, însă am dezaprobat “înfie-
rarea” lui. Unde sunt “comentariile umilitoare”? 4) De aici încolo,
născocelile vexante se amplifică. Moralistul de serviciu care a scris
185
articolul Caractere afirmă, în pur delir, că “următorul pas [al
raţionamentului meu ar fi] internarea celor încriminaţi într-un azil. În
acest sens, ne putem aştepta ca dl. Pruteanu, în virtutea poziţiei pe
care o are şi o va avea în viaţa politică, să dea dispoziţiile cores-
punzătoare”. Unde eşti, Andrei Pleşu? Tu o seduci pe Madeleine
Albright, iar redactorul “Dilemei” mă denunţă ca pe o corcitură de
Himmler, Beria şi Teohari! Halal de mine, Zigu Ornea, iată-mă-s şi
torţionar speţbaliniţî pentru eminescofobi! Oare conzult e, Augustin
Buzura, ca dictatori de teapa mea să se zbenguie nestingheriţi? 5)
Urmează un subtitlu şi mai injurios: Laşitatea. Unul din “laşi” fiind
eu, ce am făcut? Am “evitat polemicile deschise cu persoanele cele-
bre. (…) Pentru a nu-i supăra pe cei puternici, George Pruteanu
preciza încă de la începutul articolului… că nu pune în discuţie cele
afirmate de N. Manolescu, I.B. Lefter, M. Cărtărescu, Z. Ornea şi Al.
Paleologu…” E o răstălmăcire ordinară. Eu scrisesem cu totul altceva:
“Aş minţi să spun că nu m-au frapat unele propoziţii, de o nonşalanţă
dusă până la obrăznicie. Precizez că acestea nu se găsesc în
articolele semnate de N.M. …” şi urma lista de mai sus. E “laşitate”
faptul că n-am descoperit propoziţii obraznice în articolele acelor
literaţi, scrise cu scaun la cap? Nu mai departe de coloana alăturată
articolului Caractere, I.B. Lefter merge chiar mai departe decât mine,
mustrând redacţia care “a greşit neintervenind pentru a elimina
punctele compromiţătoare ale numărului”. 6) Ceea ce urmează e atât
de josnic, încât sunt doar două posibilităţi: ori cel care a compus textul
Caractere nu pricepe lucruri elementare, ori e tare lipsit de scrupule:
“George Pruteanu se arăta nemulţumit de «dubiile» care planează
asupra etichetei poetului naţional, făcându-se a uita că articolele lui
I.B. Lefter şi Z. Ornea se numesc pur şi simplu, Poetul naţional între
comunism şi democraţie şi, respectiv, Poetul naţional”. Dar, pentru
numele lui Descartes, adevărul e exact pe dos! Nu mă arătam
nemulţumit de acele dubii, ci, dimpotrivă, exprimam eu însumi astfel
de dubii, în consens cu unii dintre semnatari. Citez: “E de analizat ce
sens are această sintagmă (…) Acel articol hotărât, din «poetUL
naţional», poate inhiba sau crispa, dând impresia că vrea să spună
«cel unic şi oficial», poziţie care şi pe dulcele Mihai l-ar mâhni peste
măsură. Nu e mai «naţional» Eminescu decât Arghezi, sau decât V.
Voiculescu, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga”. Cel puţin pentru
186
aceste 6 puncte, cred că redacţia “Dilemei” îmi este datoare o reparaţie
morală.
Constantin TRANDAFIR
187
Am avut ocazia de mai multe ori să băgăm de seamă cum unii
“apărători” ai spiritului critic au declanşat un vast comando împotriva
unor valori româneşti care, chipurile, n-ar merita preţuire, ci mai cu-
rând o cenzură sângeroasă. Cea mai recentă canonadă împotriva unei
valori, se cunoaşte, l-a avut ca ţintă pe Eminescu (în “Dilema”, nr.
265/1998), prin câţiva prestigioşi exponenţi ai spiritului critic: Cezar
Paul-Bădescu, Pavel Gheo Radu, T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu,
Cristian Preda etc.). Adversitatea, fiind cam grosolană, a indignat
multă lume care a replicat, oral sau în scris. Ei bine, această cutezanţă
a unor “ciurucuri” a primit o contrareplică “zdrobitoare” în aceeaşi
revistă (273/1998, tema: “Dreptul anonimilor la opinie”) din partea
“elitei” de mai sus. Închipuiţi-vă, dacă Eminescu a fost făcut albie de
porci, ce au păţit bieţii oameni de rând (între care se numără Eugen
Simion, Grigore Vieru, Leonida Lari, Adrian Păunescu, Constantin
Stănescu, George Pruteanu, Alex. Ştefănescu, Ion Rotaru etc.), ca să
nu mai vorbim de nevolnicii cu nume mai puţin rezonante. Cât dispreţ
suveran! Ar fi vorba, ţipă ei, de inconştienţă. Nu se înţelege că negaţia
e singura atitudine constructivă? Cei scandalizaţi de “atacul mârşav
împotriva lui Eminescu” au recurs la reacţii “umorale”, sunt
“intoleranţi” (?) şi “nostalgici după totalitarism”, “laşi”, “incompetenţi
profesional”, “gardieni”, “primitivi”, “lilieci aţipiţi în urmă cu mai
multe decenii”, “rudimentari”, “tribali”, “placizi”, “conformişti”…
Sunt, desigur, reprezentanţi ai unei “ţări necivilizate”, ai “siturilor
converse ale spaţiului mioritic”. Şi, ca să arate iarăşi cât de just
gândesc dumnealor, îi mai trag o săpuneală lui Eminescu. Ce, n-au
dreptul la opinie? Ba au, şi exerciţiul critic este regula receptării.
Hotărât lucru, oricine are dreptul de a nu fi de acord cu ordinea
înţepenită, dreptul de a nu-i plăcea cutare fapt, cutare situaţie, fie şi o
valoare de talia lui Eminescu. Dar de la atitudinea critică la dreptul de
a bălăcări pe Mihai Viteazu, Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Nichita
Stănescu etc., i-o cale atât de lungă…
Ei, justiţiarii, susţin că e mai potrivită negaţia decât glorificarea,
punând astfel spiritul critic în dificultate. Dar e clar ca lumina zilei
(pentru cei neafectaţi de cecitate) că spiritul critic este cum îi spunea
G. G. Ibrăileanu, un spirit de discernământ, care refuză atât patima
evlaviei, imnografia, cât şi turbarea demolatoare. Într-adevăr, mare
prejudiciu poate provoca adoraţia fără condiţie, copleşitoare, stag-
188
nantă. Nu mai puţin dăunătoare însă sunt admonestările neghioabe şi
represaliile. Idiosincraziile intră în firea lucrurilor, chiar şi negaţia, dar
violenţele fără temei (sau cu temei ignar) sunt cum zice G. Călinescu,
“dobitocii”. Este imposibil de înţeles (vorba vine) de ce această “inte-
lighenţie” care se erijează în instanţe morale şi intelectuale recurge la
incriminări nemeritate nici de infractori. Contestarea nu poate veni
decât după un întreg proces al înţelegerii, după o vastă iniţiativă de
analiză şi discernere. Sunt cu totul reprobabile agresiunile fără rost, te-
ribilismele, vulgarităţile, ca şi adoraţia necontrolată. Nu spune chiar
Eminescu: “Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor
desigur m-ar mâhni peste măsură”? A ajuns un loc comun faptul că
actul valorificator constă într-un demers drept şi pertinent, în “mar-
ginile adevărului”, cum cerea Maiorescu, “cu o pietate care să nu
degenereze în caricatură” (G. Călinescu). Deci, să repetăm la nesfârşit,
lipsa de comprehensiune vine nu numai din admiraţia integrală,
euforică, ci şi, categoric, din exagerările iconoclaste.
Şi, în treacăt fie spus, este cu totul bizar că aceşti inchizitori de
profesie au şi vocaţia osanalelor când e vorba de preferaţii lor (politici,
de regulă). De unde reiese, logic, că impulsul lor negativist este de
natură politicianistă, adică tocmai potrivnic spiritului critic şi prielnic
spiritului de gaşcă.
(în “Sinteze”, suplimentul ziarului “Deşteptarea” [Bacău],
nr. 18, 8 mai 1998)
Mircea IORGULESCU
189
“doamnă”, tovarăşi fiind oficialii sau cei care erau socotiţi astfel:
directorul şcolii, instructoarea de pionieri şi profesoara de rusă. Cei
din portrete erau, şi ei, tovarăşi.
Transformarea lui Eminescu în “tovarăşul Eminescu” mărea culpa.
Nu-i pusesem mustăţi “lui Eminescu”, ci “tovarăşului Eminescu”.
Doamna l-a ascultat pe colegul meu de bancă, mi-a cerut
“corpul delict”, cartea de citire adică, a deschis-o, a văzut că aşa era şi
ne-a chemat, pe amândoi, la cancelarie, după ore. Colegului meu i-a
spus că bine a făcut că a observat “fapta urâtă”, dar că nu şade frumos
să pârască – şi l-a întrebat dacă vorbise mai întâi cu mine, aşa, ca
între pionieri. Nu vorbise. Pe mine m-a urecheat energic.
Mi-am amintit de întâmplarea asta văzând ce neaşteptat ecou
polemic a avut un mai vechi număr al “Dilemei”, cu opinii ale unor
literaţi despre înţelegerea lui Eminescu, astăzi.
Mai mult deviate decât disproporţionate, reacţiile trezite de
acest număr al “Dilemei” conturează mai curând un fenomen social
decât unul cultural. Pentru cei brusc alarmaţi de un aşa-numit “atac”
împotriva “poetului naţional”, Eminescu nu este decât alibiul onorabil
al unei mentalităţi sordide.
Când un jurnalist nu tocmai obscur îşi încheie mâniosul articol
scris despre acest număr cu o ameninţare cu moartea, fără a uita să-i
adauge şi necesara notă de antisemitism (“Cât priveşte «Dilema», nici
o grijă. Va veni vremea când tribunalele morale vor avea şi plutoane
de execuţie. «Şalom»!”); când în Parlamentul României un deputat
vorbeşte despre existenţa la dilema a unui “comando filosemit cu in-
grediente ţigăneşti” fără a primi, de la colegii săi de parlament
democrat, vreo replică de dezaprobare, fie şi numai pentru deriva lexi-
cală rasistă; când autorii articolelor din “Dilema” sunt demascaţi
public drept executanţi ai unui complot internaţional împotriva
României – atunci, în mod evident, nu de o dispută… culturală este
vorba. Aceste reacţii spun ceva, ceva foarte important şi foarte puţin
liniştitor, despre persistenţa contaminantă, în expansiune, a intole-
ranţei agresive, cu puternice conotaţii naţionaliste, şovine şi rasiste,
deocamdată încă respinsă la nivelul declaraţiilor generale, dar în fapte
tot mai mult practicată. Numărul despre Eminescu al “Dilemei” a
căpătat astfel, fără voie, caracterul unui test.
190
Împrejurarea este cu atât mai instructivă cu cât nu a existat
intenţia unei provocări intelectuale, nici pentru redactorii acelui număr
şi nici pentru literaţii care, fiecare în felul său, au răspuns invitaţiei
revistei de a-şi fixa, onest, atitudinea faţă de un autor prefăcut în mit
intangibil. Acel număr al “Dilemei” a fost de altfel, în raport cu
necesara libertate a sfidării tabu-urilor, chiar foarte cuminte. Prelun-
gita zeificare postumă a lui Eminescu a început în zorii veacului şi a
ajuns la paroxism în ultimele două decenii ale regimului comunist. Un
paroxism schizofrenic, întrucât “poetul naţional” era instrumentalizat
atât de oficialităţi cât şi de cei care se împotriveau acestora. Teribila
presiune, chiar şantajul moral şi intelectual exercitate de diverşii
“preoţi ai acestui cult cvasiinstituţionalizat au împiedicat decenii de-a
rândul considerarea normală a scriitorului şi publicistului Eminescu.
Fapt semnificativ, deşi exegeza lui G. Călinescu nu era lipsită de
accente encomiastice, în epocă el a fost vehement atacat de publicişti
legionari sau legionaroizi, pentru “atentat” împotriva lui Eminescu.
Două decenii mai târziu, I. Negoiţescu a fost pus într-o situaţie
similară de naţional-comunişti.
Fără îndoială, numărul “Dilemei” despre Eminescu nu avea nici
caracterul sistematic al unei revizuiri critice, a “mitului Eminescu” şi a
operei literare eminesciene, aşa cum nu avea nici sensul unei sfidări
premeditate. A fost mai degrabă o încercare timidă şi chiar timorată de
liberă manifestare a spiritului critic în formele sale cele mai benigne.
Violenţa şi natura reacţiilor stârnite de acest număr arată însă că până
la acceptarea libertăţii de gândire critică drumul este încă foarte lung.
E, încă, stadiul pârelor de tip “tovarăşului Eminescu i s-au făcut
mustăţi!”. E adevărat, pârâtorii cer plutoane de execuţie… semnul
progresului tehnic, desigur.
(în “Dilema”, nr. 275, 8–14 mai 1998)
191
Viorel SÂMPETREAN
George RADU
De cine ne “despărţim”?
193
Ce noutăţi comunică publicaţia citată? Cu excepţia interviului
Cu excepţia interviului d-lui Al. Paleologu, al cărui punct de vedere îl
împărtăşim aproape în întregime (oare întâmplător a fost aşezat pe
ultima pagină – a 16-a – şi nu la un loc cu celelalte articole în mijlocul
revistei?), ceilalţi autori ne spun cam acelaşi lucru: Eminescu trebuie
demolat, contestat, repudiat, pentru că în decursul anilor el a fost miti-
zat, sanctificat, mortificat, deificat… Cine sunt autorii acestei crime?
Unii spun că ar fi fost comuniştii, alţii că lucrarea ar fi început cu
legionarii, iar alţii că chiar de la începuturile afirmării poetului (dacă
nu cumva de la naştere!?) când “a devenit profetul mântuitor, a cărui
apariţie a fot anunţată de Alecsandri, un Ion Botezătorul sui generis,
care l-a recunoscut în faţa junimiştilor pe adevăratul Mesia. A venit
apoi Maiorescu, un fel de Petru care a pus temelia unei biserici, a cărei
cupolă avea s-o desăvârşească G. Călinescu, adevărat Pavel, convertit
în iubirea nebună faţă de bădia Mihai… Macedonski, deşi nu a făcut
parte dintre ucenici, este distribuit în rolul lui Iuda”! Aceste…
splendide metafore (traduse) aparţin d-lui T.O. Bobe, scriitor, care
crede că, dintr-un vârf de peniţă, a scos din literatura română jumătate
din valorile sale cele mai importante! Ce alte nelegiuiri a mai inspirat
poetul? Chipul lui mic, îndesat, negricios şi păros a fost reprodus pe
bancnota de una mie lei. Ne spune chiar iniţiatorul acestor dezbateri –
domnul C.P.B. – într-un Argument cules cu litere mari şi încadrat de
un chenar: “Ce a mai rămas din Eminescu astăzi, după ce a fost
mortificat şi folosit în interesul tuturor, după ce s-a transformat într-o
bancnotă devenind astfel marfă?” (Deşi procedeul este folosit în toată
lumea, la noi trebuie incriminat. De ce? Pentru că e vorba de
Eminescu! De altfel, pe prima pagină a revistei, este reprodusă, pe
toată lăţimea acesteia, bancnota de 1 000 lei cu chipul poetului ca să
vadă tot omul până unde s-a ajuns!). Dar să mai cităm ceva din
eminescologul organizator: “Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de
fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate
şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul era ceva
inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru (!) şi cu
dangăt spart”. Faptul că lui nu-i plăcea poezia însemna, oare, ipso
facto, că aceasta era lipsită de substanţă? Întrebare… De altfel,
domnul C.P.B. ne asigură, în finalul Argumentului, că toate articolele
“au un sănătos aer de prospeţime”… A şi început să se simtă!
194
Ce nenorociri a mai provocat poetul? A inspirat “multiplicarea
obsesivă în milioane de exemplare a figurii poetului pe coperţile
caietelor şcolare” (Ion Bogdan Lefter). Că acest tratament s-a aplicat
şi altor personalităţi româneşti (Ţiţeica, Arghezi, Blaga etc.) nu are
importanţă; important e că apare şi chipul lui Eminescu, şi încă cel de
la vârsta de 20 de ani! Ce obrăznicie! Apoi statuile, busturile poe-
tului… Nu pentru că ar fi nişte chiciuri cum sunt mai peste tot în ţară,
ci pentru că există undeva – pe malul mării, în faţa Ateneului etc. Un
Eminescu gol în faţa Ateneului Român din Bucureşti – vă daţi seama
până unde s-a mers cu exagerările…
În aceeaşi gamă se înscrie şi articolul semnat de Răzvan Rădu-
lescu, scriitor. “N-am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot
recunoaşte meritul de a fi un mai mult decât onorabil poet din sec.
XIX”. Şi mai departe: “Nu sunt un fan (!) al poeziei lui Eminescu…
poezia lui mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi
înşiraţi (!) în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru
naţional şi universal…” Dacă omul nu are nici o afinitate estetică sau
morală cu poezia lui Eminescu, cum să-i pretindă cineva înţelegerea
poeziei lui? Aici lucrurile sunt clare! Ca şi în cazul d-lui Cristian
Preda, asistent la FSPA (!): “Eminescu trebuie contestat şi demitizat,
dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de
vedere este realmente nul. Nu ai obiect”. Păi, dacă este nul şi dacă nu
ai obiect, ce să combaţi? Să-i amintim d-lui asistent aprecierile lui
Emil Cioran privitoare la Eminescu?… Una singură cel puţin: “Gene-
raţia noastră – îi scria Cioran lui Noica – nu s-a ridicat la nivelul lui
Eminescu, de aceea a eşuat”.
O mare nedumerire ne-a produs articolul intitulat Fapte, semnat
M. Cărtărescu, scriitor. Mai întâi pentru că n-am înţeles cui spune
autorul aceste lucruri ştiute de orice elev care a parcurs însemnările
diferiţilor martori din apropierea poetului. Pe urmă de ce a trebuit să
fie decupate din context foarte scurte propoziţii privitoare la starea
sau ţinuta poetului. Parcă ar vrea să spună cititorului, “iată pe cine
admiri!” “Era mic şi îndesat, avea platfus la ambele picioare. Era
foarte păros… Credeai că-i omul lui Darwin. La masă mâncă cu
zgomot, râse cu gura plină… Un om cu totul lipsit de maniere. Era
murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. Curgeau zdrenţele de
pe el…” şi tot aşa, două treimi de pagină de gazetă în care sunt
195
îngrămădite toate “defectele” de comportament, de ţinută şi, vai, chiar
de natură biologică şi medicală şi puse sub lupă. N-am înţeles de ce
n-a folosit autorul şi fapte relatate de Maiorescu şi Caragiale. Aceştia
l-au cunoscut pe poet în principalele ipostaze ale vieţii sale. De ce să
punem mai mult preţ pe impresiile relatate de Mite Kremnitz – un
preparat de educaţie, bani şi timp liber – şi să nu cităm un portret făcut
de Maiorescu şi Caragiale? De fapt nu credem că cineva şi-a imaginat
un Eminescu monden, participând la balurile primăriei şi făcând
temenele doamnelor elegante, “ai căror bărbaţi ei speră…”. Nu întâm-
plător se simţea el atât de bine alături de Ion Creangă, acel “bivol de
geniu” care-i mângâia sufletul şi-i satisfăcea pasiunile arhaice, atât de
frecvente la orice om trecut prin marile culturi ale umanităţii. Din
respect pentru adevăr, dar şi pentru cititorul care nu are timp să
meargă la sursă, vom cita câteva fragmente din studiul lui Maiorescu,
Eminescu şi poeziile lui, din 1889.
“Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui
Eminescu este o aşa de mare inteligenţă ajutată de o memorie căreia
nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în
care trăia el, după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv
lumea ideilor generale... Regina României, admiratoare a poeziilor lui,
a dorit să-l vadă şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu
Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte şi l-am văzut păstrând şi aici
o simplitate încântătoare ce o avea în toate raporturile sale
omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică…
El s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care
alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui…
ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală pentru care orice
coborâre în lumea convenţională era o nepotrivire firească…”
Eminescu nu este un caz aparte în ceea ce priveşte sfidarea conven-
ţiilor. Iată un portret al renascentistului Caravaggio: “Negricios şi
păros, cu ochi întunecaţi, sprâncenele negre ca şi părul, Caravaggio
avea temperamentul tulbure şi era aprig la mânie. Veşmântul de pe el
era abandonat doar când era complet uzat şi cădea singur. Spirit
autonom, a sfidat convenienţele şi legea. Om al tavernelor, a cunoscut
scandalul, duelul, omorul, procesele şi închisoarea. Escaladarea zi-
durilor închisorii, evadarea, rătăcirea fără odihnă l-au pecetluit în
196
nelinişte, în perpetuă fugă. Opera lui însă l-a pecetluit într-o glorie
eternă”.
Nu altfel trăia Michelangelo care era nevoit să stea zi şi noapte
pe schelele din Capela Sixtină desăvârşindu-şi opera şi amestecându-şi
supa din blid cu vopselele de pe pensule. Din fericire pentru el, Papa
Sixtus al IV-lea nu l-a invitat niciodată la o masă pentru a-i vedea
mâinile arse de vopsele şi murdare de uleiuri. Cu toate acestea,
pictorul a fost acela care l-a nemurit pe papă, şi nu invers.
Este evident pentru oricine că toate “acuzaţiile” aduse de
semnatari şi pe care le-am citat mai sus – ca şi multe altele care n-au
putut fi citate din lipsă de spaţiu – sunt nişte fleacuri.
Ceea ce nemulţumeşte, de fapt, pe toţi semnatarii din “Dilema”
este “nefericita formulă, poetul naţional”, cum o numeşte dl. N.
Manolescu şi la care se referă, direct sau indirect, toţi autorii.
Sintagma poetul naţional n-a fost lansată de un “obscur
ziarist”, cum crede dl. Z. Ornea, ci de G. Călinescu, cel mai important
exeget al lui Eminescu, dacă nu singurul. În Istoria literaturii…, G.
Călinescu şi-a structurat materialul pe epoci şi personalităţi, dându-le
titluri şi subtitluri mai puţin obişnuite istoricilor literari: Descoperirea
Occidentului, Mesianicii utopici, Romanul gloatei, Filosofia neliniştii
şi a aventurii, Micul romantism etc. Capitolul Eminescu a fost numit
Poetul naţional. Din 1941, când a apărut lucrarea respectivă, titlul
acesta n-a supărat pe nimeni, cum n-au supărat nici celelalte. Acum,
această formulă nu mai place unora. De ce? Argumentele lor sunt
futile: pentru că nici englezii, nici germanii, nici francezii “n-au
această formulă”. Dacă toţi aceştia ar fi avut o asemenea sintagmă,
totul era normal. Asociez această formulă cu una asemănătoare, din
altă literatură. Este vorba de ce spune Thyl Ulenspiegel asupritorilor
spanioli când aceştia îl omoară: “Pe mine nu mă puteţi omorî pentru
că eu nu sunt trup. Sunt numai spirit – spirit al Flandrei şi sunt fără de
moarte!” Eroul lui Charles de Coster devine geniul patriei sale
asuprite de Spania lui Filip al II-lea. El iese din paginile cărţii şi
devine cântăreţul naţional al Flandrei, simbolul ei, iar dl. Coster,
autorul cărţii, devine scriitorul naţional al Flandrei. Despre această
operă, Varhaeren spunea: “Este cea dintâi carte în care ţara noastră se
regăseşte”. Iar Camille Lemonnier: “Este biblia flamandă; este patria
197
întreagă. Este cartea care a creat o ţară”. Spania n-a avut nevoie de
sintagma scriitor naţional (nici Germania, nici Anglia, nici Franţa)
dar a determinat crearea ei în Flandra. Finlanda are şi ea o carte pe
care o numeşte epopee naţională: Kalevala. Suedia (care a asuprit
Finlanda mai mult de şase sute de ani), Rusia (care a asuprit Finlanda
mai mult de o sută de ani) n-au nici ele poeţi sau lucrări naţionale.
În toate cele trei Ţări Româneşti au existat teatre naţionale şi
există şi azi, pentru că, înainte de acestea, existau teatre în alte limbi
decât româna (greacă, franceză etc.), iar acele teatre sau trupe, nici nu
erau româneşti. Nimic mai normal ca atunci când a fost posibil să
apară teatre în limba română, ele să se numească naţionale. Iată câte
antecedente… nefericite!
Călinescu, atunci când a creat sintagma poet naţional, va fi în-
ţeles că sufletul românesc se regăseşte în opera lui Eminescu mai mult
decât în oricare altă operă a oricărui alt scriitor român. Pe de altă
parte, versuri ale poetului au ieşit din paginile cărţii şi au intrat în viaţa
de toate zilele a românilor. Dacă ar fi numai versurile-aforisme din
Glossă şi ar fi destul. Iar dacă ne uităm că limba poeziei eminesciene
a desăvârşit limba română modernă, n-am mai avea motive să-l acu-
zăm pe Călinescu pentru că a creat această… “nefericită formulă”. La
urma urmelor, nimeni n-a obligat pe nimeni să folosească această
“formulă”. Călinescu însuşi nici nu şi-a explicat în vreun fel titlul
respectiv; l-a folosit şi atât, aşa cum s-au folosit formulele “poetul
ţărănimii” pentru Coşbuc (de către alt critic) sau “poetul pătimirii
noastre” pentru Goga sau “poetul florilor” pentru D. Anghel etc.
Francezii l-au supranumit pe Ludovic al XIV-lea “Regele Soare”, iar
Boccaccio “a poreclit” capodopera lui Dante Divina şi de atunci i-a
rămas numele “Divina Comedie”.
În sfârşit, problema cea mai serioasă pusă în discuţie este aceea
a “despărţirii de Eminescu”! Conceptul acesta are mai multe cono-
taţii, după părerea noastră. În primul rând el îi priveşte pe poeţi. Un
poet care nu vrea să rămână epigon al lui Eminescu trebuie, este
obligat să se despartă de Eminescu (fireşte, dacă poate!). Acest lucru
l-a făcut Arghezi, chiar de la începutul carierei sale politice. L-au
198
făcut apoi Blaga, Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. L-
au făcut, în mai mică măsură, şi alţi poeţi.
În al doilea rând trebuie să se despartă cititorii (care n-au făcut-o
încă) de acel Eminescu “propus”, prin anii ’50, de Nicolae Moraru,
esteticianul epocii staliniste, şi de acel Eminescu “propus” de Ion
Vitner, care, în aceeaşi perioadă, preda, la facultatea de litere din
Bucureşti, un “curs special Eminescu”, în timp ce Călinescu, şeful ofi-
cial al catedrei de literatură, nici n-avea voie să intre neînsoţit în
facultate. Bibliotecile nu aveau voie să pună la dispoziţia studenţilor
lucrările călinesciene, fiind interzise, doar medicul stomatolog, Ion
Vitner, altfel om neleneş, îşi făcea cursul după Istoria... şi după
studiile ilustrului profesor. Cei care aveam biblioteci acasă ne amuzam
urmărindu-i cursurile copiate după profesorul interzis şi… “plombate”
pe ici, pe colo, în părţile esenţiale. Ne-am mai despărţit o dată de un
poet – atunci când Sorin Toma “a urzit cabala împotriva lui Arghezi”,
cum a numit Ov. S. Crohmălniceanu, în Amintiri deghizate, 1994,
publicarea în “Scânteia” a serialului, Poezia putrefacţiei sau putre-
facţia poeziei. Fiul (Sorin Toma) dorea să instaleze în scaunul literar
domnesc al marelui poet, pe Tatăl său, A. Toma, poet mediocru şi
total necunoscut. Timp de aproape zece ani, Arghezi a fost scos din
viaţa literară, cărţile lui interzise, iar poetul izolat într-o lungă şi
continuă noapte la “Mărţişor”, trăind din cultivarea şi comercializarea
zarzavaturilor, mai ales a cireşelor. Tot Crohmălniceanu relatează că
“afacerea” s-a încheiat între cei doi Toma şi că atunci când s-a aflat de
posibila publicare a serialului, cineva a avut curajul să spună: “Bine,
înţeleg că vrem să-l detronăm pe Arghezi. Dar atunci ce facem?
Opunem unui cutremur o băşină?” (Op. cit., p. 22). Într-adevăr,
acesta era raportul dintre cei doi poeţi…
În al treilea rând, este vorba de eminescologi. Ei trebuie să se
despartă nu de Eminescu, ci de eminescologii de până acum, atât cât
şi acolo unde vor putea să o facă, pentru a crea exegezele eminesciene
ale timpului nostru. Fiindcă, în afară de contribuţia lui Ion Negoiţescu,
de la G. Călinescu n-a mai apărut nimic notabil în această problemă.
Iar un poet mare cum este Eminescu reprezintă întotdeauna un depozit
viu pentru toate generaţiile.
199
Prin urmare, nu de poet trebuie să ne despărţim, ci de feluritele
interpretări părtinitoare, abuzive şi sărace.
Subscriem cu plăcere la punctul de vedere al d-lui Al. Paleologu
care spunea: “…grav ni se pare faptul că, deşi acum noi avem sufi-
ciente date despre omul real şi despre timpul său – continuăm să
impunem imaginile noastre parţiale, părtinitoare şi fatal abuzive, unui
Eminescu întreg, armonios şi etern.”
(în “Adevărul literar şi artistic”, nr. 417, 12 mai 1998)
201
scriitorilor români, iniţiată de regimul comunist în 1948, unii dintre
hulitorii supravieţuitori aflându-se încă la mare cinste, fie în ţară, fie
în străinătate.
Lipsa de logică şi de bun simţ a unei astfel de atitudini, din
nefericire patronată în taină de personalităţi ce se vor astăzi caris-
matice, o condamnă de la sine oprobriului naţional.
Însă în spatele intransigenţei şi justiţiarismului civic al teribi-
lismului post-modernist, ori al mării ionesciene de contestare şi negare
se ascunde o diversiune periculoasă.
Eminescu, Sadoveanu, Călinescu, Arghezi nu sunt doar mari
scriitori individuali, dar şi instituţii naţionale. Ei nu reprezintă doar o
“valoare” estetică intrinsecă, dar şi un mit, un simbol al spiritualităţii
naţionale.
Lor încearcă să li se aplice în momentul de faţă o reconversie
ideologică perfect similară unui proces economic specific epocii
noastre: privatizarea. Privatizarea înseamnă desacralizarea scriitorului,
scoaterea lui de sub protecţia statală, în ultimă instanţă, dacă acesta nu
mai trăieşte, condamnarea lui la uitare fără drept de recurs. Un vechi
militant comunist, ziarist bine cunoscut, convertit la democraţie şi
apărător “discret” al celor ce-l hulesc pe Eminescu, identifică “repre-
zentativitatea” scriitorului cu un reprobabil act de impostură.
Sintagma de “ambasador” al poporului (“sunt suflet din sufletul
neamului meu” cum rostea Coşbuc) ar face din scriitor un “substitut
titrat al colectivităţii analfabete”, calitate care nu i-ar da dreptul de
eternizare în conştiinţa publică şi universalizare estetică. După opinia
apreciatului ziarist, ar trebui să scape de statutul de “impostor” tocmai
scriitorii nereprezentativi pentru poporul lor, deci cei care nu-i
chintesenţiază trăsăturile. Urmează deci ca scriitorii reţinuţi de istoria
literară să fie doar cei care ies de sub incidenţa determinismului etnic,
devenind un fel de fiinţe fără graniţe, fără origine, fără paşaport, un fel
de hei matloşi sau “iris in aere”. Enunţarea unor astfel de principii
francmasonice nu e întâmplătoare. Într-o epocă când forţe din afara
ţării ne pulverizează industria şi economia, transformând România
într-o piaţă de desfacere şi pe locuitorii ei în slujbaşi ai firmelor
străine, grăbind astfel procesul emigrării intelectualităţii în străinătate,
202
neutralizarea, subevaluarea, demolarea culturii, lovirea valorilor
naţionale se înscriu firesc în politica de internaţionalizare economico-
spirituală prin care anumite cercuri financiar-bancare vor să stă-
pânească lumea, declanşând procesul de pierdere a identităţii
naţionale.
(în “Ultima oră”, nr. 203, 13–19 mai 1998)
Paul EVERAC
203
când avem împrejur atâtea caractere cu adevărat bine-direcţionate,
lucide, mobilizatoare: de bronz.
Pentru mine unul această renaştere şi reformă vin oricum puţin
tardiv. Luciditatea mea s-a tocit mult prea mult ca să-i mai găsesc
ponoase lui Eminescu, necum să i le caut. Contaminat încă de la
început de mărimea neobişnuită a acestui corifeu al literelor româ-
neşti, n-am mai ştiut să-l răstorn la timp şi să-mi bag picioarele în el.
Dimpotrivă, a ieşit bine, chiar strălucit, la toate verificările periodice
făcute de-a lungul vremii, şi la 70 de ani ai mei mi s-a părut la fel de
grandios şi inegalabil ca la 20, semn că am înţepenit în proiect, ca toţi
proştii din România, care sunt destui. Eminescu s-a făcut mistică, apel
la transcendenţă, erou tragic, arc de idei, vifor de patimi, cantilenă, şi
numai gândul (prostesc) la el, secretează la unii ca mine o stare de
exaltare şi plecăciune în faţa unui verb ieşit din comun. El mai este
pentru amărâtul de mine şi un pilon, cel mai important, fix, dar robust,
la acest aşezământ care e cultura românească, o cheie de boltă pentru
ea, o arcadă de duh, ce o transformă în templu. Că a îngheţat şi s-a
solidificat pilonul, nu mi se pare chiar atât de rău, dimpotrivă! Văzând
cu câtă putere ţine bolta, nu-mi prea vine să-l scot, să-l verific la
microscop şi să-l pun înapoi, cum s-a pus şi coloana lui Brâncuşi, pe
principiul “na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o”. Asta e treaba şăcăluţilor,
nu a mea. Vreau să spun că e treaba partidei inteligente, comportative,
impertinente, nu a celor adormiţi în cultul lui Eminescu ca nişte rable
retardate, fără discernământ, ca mine.
Cântarul meu a ruginit, probabil, cu talgerul pe care stă
Eminescu, plecat mult în jos, iar cu talgerul celălalt flotând pe sus
destul de nedecis orice ai pune pe el, oricâţi îi îngrămădi din detrac-
torii şi analiştii lui de astăzi. Când Tolstoi contestă pe Shakespeare şi
se aşază pe cealaltă terezie se mai poate vorbi de un relativ balans. Dar
aici poate să se aşeze întreaga echipă a “Dilemei” şi încă vreo câteva
cooperative paranecrofile, balans nu este, terezia a doua rămâne în aer.
Chiar dacă Eminescu e pilos, iar N. Manolescu spân, chiar dacă
Eminescu e nespălat pe picioare, iar Zigu Ornea miroase a lavandă,
chiar dacă Eminescu a fost internat la Mărcuţa, iar Şerban Foarţă se
plimbă în libertate! Poate veni să se adauge şi întreaga operă filosofică
şi morală a d-lui Andrei Pleşu, cântarul abia se clinteşte. Ce să mai
zic? Intoxicaţia naţională e atât de mare încât faţă de iubitele mai
204
obscure sau mai pempante ale acestor domni, mica provincială de târg
moldav Veronica Micle devine, prin contagiune, o divă ideală în
sufletele noastre, iar iubirea chinuită a celor doi o nobilă legendă lirică
la care şăcăluţii n-au prea avut acces. E adevărat că şi d-nii Pleşu şi
Manolescu iubesc probabil câteodată, şi dl. Foarţă cugetă şi alde
Grigurcu (care de data asta s-a abţinut) scrie poezii, aforisme şi
articole pline de duh, dar eu parcă îl prefer pe Eminescu. Şi alături de
mine alţi spurcaţi, câteva milioane bune!…
Toţi aceştia nu prea se feresc de cultul personalităţii lui
Eminescu. Şi de ce s-ar feri? Personalitate este, şi “nepereche”. Cult
este, spontan şi liber, nu cumpărat sau impus. Eminescu n-a fost poet
de miting, nici parlamentar sau critic în căutare de imagine la şase
posturi T.V. Nici lider, nici senator, nici ministru, nici eminenţă
cenuşie. N-a avut, nefericitul, gustul anticipativ al unei democraţii de
coaliţie, şi s-a războit cu spoliatorii şi detractorii neamului, fiind puţin
mai român decât analiştii lui de azi. El cu neamul lui a avut de lucru,
să-l exalte, să-l sfinţească, să-l apere pe fondul unei viziuni globale
mai degrabă pesimiste. Para-necroforii, tot cu neamul au de lucru, să-l
pună în paranteză şi să-l coroadă cu sofisme, pe fondul unei viziuni
globale mai degrabă optimiste. Visul demolatorilor cultului personali-
tăţii lui Eminescu pare a fi nostalgia unui cult al personalităţii lor
proprii. Să ne despărţim de Eminescu, ca să ţinem mai aproape de ei!
– asta e ceea ce pare că îi mână. Nu eminescieni, ci ziguornişti, şi
grigurcişti şi manolişti plus puiandri-rozători care stând pe lângă
maeştri îşi fac masticaţia, îmbibând-o cu acizi.
Para-şăcăluţii şi para-hienele dilematice ştiu că atunci când
Noica s-a “despărţit” de Goethe ca să-l ia din scurt (adică să citească
52 de volume!) şi să-l îmbrăţişeze din nou, sub altă lumină, cultura
germană, sprijinită de 30–40 de piloni, n-a prea scâncit. Dar dacă ei
umblă la Eminescu şi-l zgâlţâie (fără să fie nici măcar Noica!) şi fac o
restauraţie cederofilă şi o eutanasie pioasă, din grija cine ştie cărui
restaurator nevăzut, bolta micului nostru templu se cutremură. De
aceea noi, neghiobii, stăm strâns lipiţi de pilon, îl îmbrăţişăm cu toată
fiinţa şi-i cântăm litaniile cultului personalităţii sale deosebite, cu
pornirea de a izgoni orice zarafi calpuzani care sub pretextul renovării
îşi expun, nu chiar degeaba, “dilemele”, şi sunt gata să vândă molozul
bolţii templului sub cuvânt că-l reclădesc.
205
(în “Adevărul literar şi artistic”, nr. 419, 28 mai 1998)
Răzvan CODRESCU
Oboseala de Eminescu
Romul MUNTEANU
Eminescu în discuţie
208
tesenţa spiritualităţii româneşti. Dacă în alte culturi au fost acceptaţi
mai mulţi scriitori de geniu, noi ne-am străduit să acredităm unul
singur. De câte ori s-a încercat să fie urcaţi pe acelaşi piedestal alţi
poeţi, ca Arghezi şi Blaga, apărătorii fanatici ai lui Eminescu au con-
siderat asemenea tentative ca nişte acte de pângărire. De aceea, o
abordare mai lucidă, determinată de spiritul timpului şi în acelaşi timp
mai diferenţiată, a fost arareori cu putinţă.
Adevărul este că opera eminesciană trebuie pusă la “încercare”
prin noi modalităţi de lectură, aşa cum s-a întâmplat cu Racine,
Balzac, Hugo, Novalis şi alţii. Citită în acest fel, confruntată cu mai
multe sisteme critice, opera scriitorului român nu are decât de câştigat,
iar ceea ce va apărea ca perimat, poate fi considerat un fenomen firesc.
(în “Cotidianul”, nr. 136, 13–14 iunie 1998)
George MUNTEANU
209
tegice de durată? Fiindcă nu “fenomenul Eminescu”, nu “problema
Eminescu”, nu “ideea Eminescu” (după cum zisese Blaga) era în
cauză, ci anumite “mentaluri” socio-moralo-culturalo-politice bascu-
lând între “sanitas” şi “insanitate”. Toate – acut personalizate. Că
unora sau altora nu le-a plăcut Eminescu nici înainte, nici acum ne-
dându-se în vânt după el, e o chestiune de conformaţie individuală, de
viziune asupra lumii, de antene perceptive cu anume lungimi de undă,
de educaţie estetică ş.a.m.d. Or, dacă-s suficient de sinceri cu ei înşişi,
dintr-atâtea motive greu de unificat s-au năpustit in corpore cei de la
“Dilema” asupra lui Eminescu? Şi, simetric, de aceea tot in corpore
le-au ieşit întru foarte belicoasă întâmpinare ceilalţi: unii dintr-o
confrerie, care se cam dase la fund, iar alţii numai potrivit unei anume
concepţii despre “bunul simţ” şi “bunul gust”? La asemenea întrebări,
suficient de sugestive prin ele însele, orice om cu un pic de minte
întrevede că răspunsurile ce ar fi de dat comportă multe dificultăţi.
Un prim răspuns, încă imprecis, e că urâta dispută “anti” –
“pro” eminesciană a declanşat-o un “mental” colectiv în derivă. Mult
hărtănit e acest “mental”, mult nelimpezit, mult angoasat, mult infla-
mat. Nostalgici de-ai comunismului confundă şi acum latura
elevat-“utopică” a personalităţii şi operei eminesciene cu smintit-gro-
siera utopie a celor ce au schimonosit până în adâncuri fiinţa spirituală
a poporului român vreme de aproape jumătate de secol. Oponenţi ai
celor dinainte confundă stagiul lor de acum, de “alfabetizare” într-ale
democraţiei, cu unicul principiu al “dreptului la opinie”, înţeles într-un
mod tot atât de dictatorial ca al precedenţilor. “Cine nu e cu noi e
împotriva noastră”, gândesc şi acum – mai cu fereală, mai făţiş – cei
dintâi. “Dreptul la opinie” e a se decreta strict egocentric şi brutal, fără
vreo sumară civilitate, (semi)raţionează ceilalţi. E criza maladivă a
societăţii româneşti din vremea de faţă, în aproape toate com-
partimentele ei. Criză “de creştere”? Criză “de disoluţie”? După câte
am văzut şi văd, mie unuia mai că mi-ar veni să răspund; “numai
Dumnezeu ştie!”; asta, dacă nu aş fi convins că avea dreptate
Eminescu, atunci când repeta neobosit că “simţul istoric” de multe ori
ne-a fost şi ne mai poate fi binepovăţuitor în momentele de cumpănă.
Iar “simţul istoric” presupune – tot Eminescu repeta apăsat – să cauţi a
fi “lucid”, să cântăreşti “faţa” şi “reversul” lucrurilor, să rosteşti
curajos “adevărul”, însă numai după ce m-am pătruns şi de felul cum
210
trebuie să le spun, – nu eufemistic, nu diplomaticeşte, ci căutând
cuvinte pe măsura evidenţelor? Dacă – şi unde – voi greşi, voi regreta
mai amarnic decât se vor bucura cei ce-mi vor semnala erori tot de
ordinul evidenţelor.
Prin urmare: de ce monumentala gafă culturală a celor de la
“Dilema”, acum, când parcă nu ne-ar ajunge celelalte bineştiute gafe
săvârşite în destule alte domenii ale vieţii noastre publice? De ce în-
verşunarea lor “antieminesciană” – şi strigător de nedreaptă prin însăşi
concepţia ei, şi de o stângăcie penibilă, echivalentă cu un prost gust
greu de întrecut? Eu unul nu-i văd noima decât în rău inspirata şi plina
de riscuri pornire de “a provoca”. A provoca, în corectă limbă
românească, se ştie că duce cu gândul la “provocator”. Le convine
“desantanţilor” de la “Dilema”, cu ce strânsură de aliaţi au mai sclipuit
şi de pe la alte publicaţii, să le rămână un renume ca acela al “băieţilor
cu ochi albaştri”? Spre a identifica pe cei ce poartă o principală vină în
tabuizarea numelui şi a operei lui Eminescu, puteau să se restrângă la
a recrimina “şcoala” (deşi nu întotdeauna e cazul); sau la a ridiculiza
“comemorările” bianuale concepute stupid (deşi, iarăşi, nu oricând şi
nu peste tot ele-s înfăptuite astfel, incompetent şi a lehamite); sau
puteau reflecta la oportunitatea de a pune în discuţie potrivită faptul
(cum îmi scria în 1989 un spiritual poet de la Iaşi) că “la trei lucruri se
pricepe tot românul: la fotbal, la mărcile de automobile şi… la
Eminescu”. De ar fi procedat aşa, iniţiativa lor ar fi intrat într-o ordine
mai firească a lucrurilor. Dar nu! Resentimentari anapoda (şi se ştie ce
rău sfetnic e “resentimentarismul”), ei – în dispreţul oricărei griji
pentru nuanţe – au aruncat cu scârnă multă şi asupra fiinţei de aievea,
şi asupra operei lui Eminescu. (Ce-i drept, nu chiar toţi; nu, spre
exemplu, de multe încercatul şi lucidul Alexandru Paleologu). Că li
s-a răspuns cu similare împroşcături de materie fetidă, ce “outsider”
străin de scabroasa afacere ar privi cu mirare? Justificarea lor (“à la
Ieremia…”) e – reamintesc – “dreptul la opinie”. Bine, bine, ar gândi
oarecine, în conversaţii particulare (nu o dată frivole) poate să-ţi vină
a susţine că nu-ţi place Blaga, fiindcă prea fabrică în poezia lui
“mituri” cu toptanul; sau că nu-ţi place Arghezi, deoarece cam mi-
roase a opincă subcarpatică nespălată şi alte necurăţenii; ori că Nichita
Stănescu nu-ţi place, fiindcă e un simplu “măscărici al cuvintelor”
(Mi-a fost dat să aud astfel de “evaluări”). De-alde astea, totuşi, – e de
211
admis că gândeşte orice om cu scaun la cap, – nu-s de afirmat prin
reviste, în numele “dreptului la opinie”. Ce are a face?!, se vede că le-a
trecut prin minte “democraţilor” de la “Dilema”, încântaţi într-atât de
“eul” lor scriitoricesc, critic, pamfletaroid, încât l-au substituit fără
probleme celui privegheat de acţiunea pură şi simplă.
Or, sper să se înţeleagă bine: nu din porniri “moralistice”, înre-
gimentat “politice”, “politicianiste” – şi mai ştiu eu care – s-a ivit “de
ce”-ul din aceste însemnări, ci din întrebarea dacă “antiemines-
cianismul” dilematist e unul intrinsec, ori numai conjunctural. Iar
răspunsul e la mintea oricui: un eventual “antieminescianism in-
trinsec” i-ar fi dat ghes cel puţin unuia dintre incriminatori să scrie pe
o pagină întreagă (sau pe mai multe) un studiu la obiect, dezvăluind
argumentat cu toată meticulozitatea de ce este Eminescu desuet,
aberant, lamentabil în cutare poezie ori în cutare articol gazetăresc de-
al său. A făcut-o careva? S-au prefăcut a o face cam toţi, după cum i-a
ajuns mintea, însă unul, care-i pasămite “asistent” universitar, a bătut
orice record, cu asemenea edictare: “Eminescu trebuie contestat şi
demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest
punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect” (cf. “Dilema” nr.
265, 1998, p. 10). În atare caz – vorba directorului publicaţiunii —,
chiar că s-ar fi impus ceva “minima moralia”! O “minima moralia” de
extracţie ştiinţifică, desigur.
Va fi fiind tinerel acest “asistent la FSPA”? Foarte probabil. Iar
faţă de tineri, se ştie de când lumea, e nevoie totuşi de o înţelegere
largă. Dacă nu-şi fac de cap la vârsta tuturor ebuliţiilor şi dacă la
maturitate nu-şi întrebuinţează capul pentru lucruri mai trainice, cu ce
“amintiri” îşi vor mai putea nutri bătrâneţea? Parafrazându-l pe
“f.s.p.a.”-istul Cristian Preda, “din acest punct de vedere” nu se vor
dovedi la cărunteţe “realmente nuli” junii contestatari în gol de acum?
De aceea e poate cazul să fie lăsaţi la o parte aceşti “antieminescieni”
de ocazie, cu năstruşniciile lor cu tot.
O altfel de atenţie li se cuvine însă “antieminescienilor” apar-
ţinând generaţiei acum “mature”, dintre care are de ce să stupefieze
prin luarea lui de atitudine un Mircea Cărtărescu. Şi nu mai puţină
atenţie merită, din generaţia i-aş zice numai “bătrâioară”, nu chiar
“bătrână”, un Nicolae Manolescu (deşi, fie şi numai prin cele ce tot
îngaimă despre Eminescu, se dovedeşte binişor mai “vârstnic” spi-
212
ritualiceşte decât – am precizat mai înainte de ce – Alexandru
Paleologu). Amândoi denigratorii la care mă refer sluţesc chipul
adevăratului Eminescu prin omisiuni, răstălmăciri, ignoranţă pre-
zumţioasă. Şi (cum m-am întrebat mereu în aceste însemnări numai
spre a înţelege, “sine ira et studio”) – de ce procedează aşa? În
contextul unor cauzalităţi mai generice privind lucrurile, o fac tot sub
presiunea “mentalului” subiectiv-obiectiv din această vreme a tuturor
vremuielilor. Unul, Mircea Cărtărescu, riscă să-şi piardă “uzul raţi-
unii”, din cauza aprecierilor mult exagerate pe care le-a recoltat cu
Orbitor-ul său. Cartea nu-i rău scrisă, desigur, însă-i departe de a
inaugura chiar “o nouă epocă” în dezvoltarea romanului românesc,
marcând abia o etapă mai sofisticată a scriturii “sado-masochiste”; a
narativităţii specializate în zugrăvirea “rapănului” existenţial, ca şi
într-a “halucinatoriului” confecţionat din prefabricate “postmoder-
niste”, – curent reţinând în privinţa aceasta “lecţia” lui Sábato şi a
altor sud-americani. Nu e rău să avem şi asemenea produceri, care
amintesc prin câte ceva distorsiunile ce au maleficiat formarea
“generaţiei de mijloc” autohtone (şi nu numai). Dar parcă e prea de tot
să fie proiectate miasmele acestui sfârşit de mileniu şi asupra lui
Eminescu, după cum se va vedea mai încolo. Iar cât îl priveşte pe N.
Manolescu, atât de deprins cu deşertăciunea de a se şti mereu în
“prim-planul” atenţiei publice, – el se simte agresat de presiunea în
repede creştere a emulaţiei “vedetizante” din Agora dâmboviţeană.
Vede cum abia i se mai distinge prezenţa printre acelea ale dezin-
volţilor alcătuitori de “talk-show”-uri şi de alte minunăţii. Îl sperie
vremelnicele eşecuri politice şi – mai grav – avertismentele vizând
diminuarea spiritului său de improvizaţie asupra a orişice. De aceea
forţează atragerea atenţiei asupră-i prin “provocări” mai inocente sau
mai puţin aşa, – dintre care cea cu minimalizarea lui Eminescu i-a
devenit o veritabilă obsesie; după cum iarăşi se va vedea, în cazul
acestui “om oximoronic” prin definiţie.
Ce stupefiază în aşa-zisele Fapte cu privire la înfăţişarea exte-
rioară şi lăuntrică a lui Eminescu, pe care Cărtărescu le etalează în
“Dilema”? E, întâi, din pricină că o face cu un fel de instrument
medical rudimentar, dintre acelea mânuite de asistenţii veterinari. Şi
nu-i de mirare, deoarece optica însuşirii acestor “fapte” e leit aceea cu
care a fost prezentat personajul de referinţă din romanul său Orbitor.
213
Luându-se după spusele lui Matei Eminescu, – singura odraslă dintot-
deauna zănatecă a familiei Eminovicenilor, – Cărtărescu îi reproduce
cu nu ştiu ce voluptate opiniile despre statura scundă a poetului,
despre faptul că “era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi
cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”, că avea “platfus” – şi altele
asemenea. Cum semnifică speciosul portretist improvizat toate
acestea? Şi în ce “stil”? În viziunea şi cu stilul din Orbitor, unde citim
încă de pe la început cum se vede pe sine protagonistul: “M-am dez-
brăcat de tot în faţa toaletei cu oglindă. Ce animal ciudat eram! Ce cap
triunghiular, ca de şarpe (…) Ce torace îngust (…) Părul mi se îndesea
pe pulpe (…) Fesele îmi erau rotunde şi grele, aproape ca de fată, cu
spaţiul dintre ele întunecat de păr ca de o linie groasă trasă cu tuş.
Eram, evident, un animal, un aparat fragil de materie organică”
(Orbitor, p. 25–26). Dintr-o asemenea perspectivă, a “animalităţii”,
comentatorul trebuie să fi regretat că, pe măsura ipotezelor autore-
flexive atribuite în continuare personajului din “sado-masochisticul”
său roman, n-a dat de documente care să-l înfăţişeze şi pe poet ca pe o
“râmă” sau ca pe un “oxiur” (p. 95). Şi iată acum reaua credinţă
patentă, în Faptele pe care penibilul “factolog” le mai adaugă în
“Dilema”: “Nu arăta în nici un fel a poet. Toţi cei care-l cunoşteau din
scris sunt dezamăgiţi când îl întâlneau”. Şi, drept probă, citează apoi
din Mite Kremnitz: “mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu
şi cel care trăise în închipuirea mea… unde-i poezia?” Era, pasămite,
“un om cu totul lipsit de maniere”, umbla “îmbrăcat fără nici o
îngrijire”, îi apăruse “cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai
săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit” etc. Acestei Dalile cu “minte
scurtă, haine lungi”, Eminescu îi dăduse o lecţie pe care glosatorul se
vede că o ignoră. Inde irae! Şi câte alte insanităţi culese de la
observatori de calitate joasă mai convoacă Mircea Cărtărescu, spre a
ne convinge că “toţi” cunoscătorii scrisului eminescian erau decep-
ţionaţi – când îl întâlneau – că “nu arăta în nici un fel a poet”?! Ei,
chiar aşa, – “toţi”? Să vedem ce zice nemilosul scrutător de mutre care
a fost Caragiale: “Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică
încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi
mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;
un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr
coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul
214
căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. «Mă recomand, Mihai
Eminescu». Aşa l-am cunoscut eu”. (În Nirvana). Să mai reproduc
portretul – fizic şi moral – pe care i l-au creionat lui Eminescu un
Slavici, un Haşdeu, Creangă, Iacob Negruzzi, precum şi atâţia alţii din
tagma lui scriitoricească? Ar fi să-i subapreciez pe cei care – fie că s-au
“şcolit” mai temeinic decât Mircea Cărtărescu, fie că el a rămas
străină urâta tendinţă spre mistificare a acestuia, – infatuat şi grotesc
marcată de aserţiunea ulterioară cum că “Sunt foarte mândru că am
participat şi eu la – de pe-acum – faimosul număr despre Eminescu al
“Dilemei”, cu toate că prezenţa mea a fost oarecum secundară, ca şi
miza articolului meu: o imagine neretuşată a poetului” (“Dilema”, nr.
273, 1998, p. 8). O imagine “neretuşată”? Care cititor fără prejudecăţi
de un fel ori de altul, de acum şi de mai târziu, nu va exclama în cel
mai bun caz: “Domnul să-l ierte, că nu ştie ce zice!”?
215
trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact de faptul că nu ne-am
despărţit niciodată de el. Aici e falsul: despărţirea de Eminescu era
obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul
nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toţi naţionaliştii l-
ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumându-mi acest risc, afirm
răspicat: trebuie să avem, mai întâi, curajul de a ne despărţi de
Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem
contemporan”. Pseudoparadoxul cu “despărţirea = apropiere” trebuie
să-i fi amuzat pe mulţi, dacă, într-o conversaţie purtată în troleibuz de
doi călători, l-am auzit pe unul dintre ei observând – cu “Dilema” în
mână: “Câtă băţoşenie! În multe soiuri de «despărţiri» e specializat
tipul ăsta! Şi vede cam prea mulţi “naţionalişti” pe metru pătrat. Nu l-
o fi persecutând vreun «complex al tatălui»? Oricum, dacă nu
preşedinte de republică, dacă nu în parlament, cel puţin îi dă cu tifla
lui Eminescu. Tot e ceva…”. M-am uitat atent la omul cu geantă
“diplomat” şi cu ochelari, stârnit de faptul că, – neumblat prin lumea
literară cum sunt, nu-s la curent cu cancanurile şi nu-i pricepusem
decât foarte vag vorbele ce aduceau a insinuare, la care interlocutorul
său zâmbise complice. Să mă amestec şi eu în vorbă cerându-i să mă
lămurească? Ezitam, căutând o modalitate, până când cei doi au
coborât în staţia Kogălniceanu. Şi aşa, continuându-mi drumul, mă tot
întrebam cât e de recomandabil acest meşteşug al provocărilor, care te
împinge în “gura lumii”? Fiindcă s-a văzut ce tărăboi dezagreabil şi
câte veninoase atacuri la persoană a generat isprava din “Dilema”.
Chiar dacă oameni inteligenţi şi cultivaţi au putut să creadă în bunele
intenţii ale unora dintre cei care, ca N. Manolescu, vor fi presupus că
despărţirea de Eminescu ar fi soluţia forte pentru a ni-l face
“contemporan”.
În realitate, raţionamentul şi atitudinea preconizate de acest
critic nu chiar de toată mâna sunt viciate din start şi într-o multitudine
de feluri. Pregătindu-şi funambulesca încheiere, pe care am citat-o
fără trunchieri, Manolescu se învârteşte în articolul său, intitulat E o
întrebare!, printre felurite inexactităţi şi sofisme. Pe Jan Kott, cel din
Shakespeare, contemporanul nostru, îl invocă simplificator şi pro
domo. Afirmă că pe Eminescu nu îl mai citeşte nimeni din pasiune, nu
face din poeziile sale “o carte de căpătâi!”. După ce “sondaj de
opinie” şi după ce statistici riguroase a ajuns să creadă astfel? Se leagă
216
de felul cum e studiat poetul în şcoală, ca şi cum în ţara asta n-ar mai
fi chiar nicăieri profesori de română cu pregătire la înălţimea misiunii
lor. Ignorant perfect, sau de rea credinţă prost mascată, se dovedeşte a
fi N. Manolescu atunci când susţine că “fragmentele dramatice” emi-
nesciene “nu reprezintă în sine nimic şi nu pot fi citite”. Chiar până la
nivelul de gândire şi de comportament al lui Cristian Preda a ajuns să
se coboare? Oricum, dacă n-a putut citi aceste fragmente dramatice, n-a
avut cum să afle că ele-s o principală “rampă de lansare” a înaltului
lirism eminescian, cum e acela din Melancolie, Peste vârfuri, Se
bate miezul nopţii… şi atâtea alte poeme de excepţie. Cu
binecunoscuta-i uşurătate de a da verdicte chiar şi necunoştinţă de
cauză, N. Manolescu ignoră Fragmentarium-ul şi celelalte însemnări
din manuscrisele eminesciene, numindu-le “maculatoare” (după
Sorescu), deşi ar fi deşi ar fi dovedit un minim “profesionalism” dacă
le citea atent şi, eventual, le compara cu celebrele Fragmente ale lui
Novalis. Articolele politice, – zice, ipocrit, preconizatorul despărţirii
de Eminescu – ar merita şi ele o “nouă lectură critică”. La ce bun? –
pentru confratele lui Cristian Preda. Şi care “nouă lectură critică”? Să
declare în mod public N. Manolescu dacă a efectuat cel puţin o “primă
lectură” a celor cinci volume de publicistică eminesciană, din ediţia
academică, şi s-o dovedească în săptămânile ce vin prin vreun articol-
două, oricât de “critice”. Altminteri, va friza impostura; fie d-sa şi cu
funcţie de prof. univ. dr. în învăţământul superior românesc. Şi, în
fine, să revenim la concluzia cu “despărţirea de Eminescu”, decretată
ca “obligatorie pentru a avea speranţa să facem din el contemporanul
nostru”. Ca argument subsidiar pentru o astfel de aberaţie, “modistul”
şi “învăţatul” urmaş al Ziţei lui Caragiale subînţelege, după Eugen
Lovinescu, că asemenea “despărţire” decurge fatalmente din “mutaţia
valorilor”, adică din prefacerea şi complexitatea “modelor”, şi a
“gusturilor” etc. Numai că, integral, povestea cu “mutaţia valorilor” îi
vizează pe scriitorii mai mărunţi – şi numai superficial pe cei mari.
Lucru pe care Manolescu nu l-a priceput până acum, deşi gafa
lovinesciană cu repedea “inactualizare” a lui Caragiale se cuvenea să-l
fi îndemnat la circumspecţie. Încât, în termeni mai de ultimă analiză,
manolescianismele semnalate trădează o foarte carentă înţelegere a
ceea ce se cheamă legătura dintre “polisemia” marilor opere şi “poste-
ritate”. Cititorii trândavi, cum se arată a fi majoritatea celor ce au scris
217
– cum au scris! – despre Eminescu în “Dilema”, nu-şi pun problema
că îndelunga “posteritate” a operelor mari depinde de capacitatea
cititorilor de la polul dimpotrivă de a descoperi în ele tot alte aspecte
şi înţelesuri, nebănuite de cei ce le-au premers.
În căznita şi încâlcita sa carte Despre poezie, dar mai cu seamă
în articolul Planeta ascunsă, care-i dezvăluie mai limpede tezele
estetice de bază, Manolescu afirmă: “toată poezia tradiţională era mult
mai des categorială decât individuală şi exprima un suflet tipic”. Altfel
se petrec lucrurile în “poezia modernistă”, ne avertizează criticul,
deoarece aceasta “este o formă dificilă şi elitară”, iar “sufletul care se
exprimă în ea (…) departe de a mai fi tipic, generic, ca în poezia
tradiţională, devine individualist, egoist şi straniu ca un duh non-u-
man”. Aşadar: “elitismul”, “individualismul”, “egoismul” reprezen-
tărilor despre lume – iată raţiunea manolesciană a “mutaţiei valorilor”.
Cine ar fi crezut că “purismul” cu alte motivări şi cuprinsuri ale celor
din Şcoala Ardeleană a va reapărea în vremea noastră sub forma unei
astfel de habotnicii estetizoide? A cuprinde cât mai mult sub semnul
“poeticului” autentic e ceea ce au ştiut dintotdeauna – cu lărgime de
spirit – marii autori. Şi au avut o audienţă corespunzătoare. Pe Dante
l-au comentat în for covârşitoare personalităţi italice; trecându-şi unul
altuia ştafeta: de la Leonardo da Vinci şi Michelangelo – până la
Francesco de Sanctis, Croce, Ungaretti, Umberto Saba şi alţii de
acum. Fără să li se pară italienilor că-i vreun exces în asta. Iar noi să
batjocorim – tot în for – pe cel care a rezumat mai cuprinzător modul
românesc de a fi, – cu bunele şi relele sale?
Toate disocierile Manolescului despre “poezia tradiţională” vs.
“poezia modernistă” reprezintă, pentru orice om cu “simţ istoric” (şi
“estetic”) neadulterat de “modisme”, nişte simple arguţii belfereşti.
Autorii mari, luând mereu aminte la “categorial”, la “tipic”, la
“general-uman”, au sfârşit firesc în a-i da expresie prin “individualul”
nemonadic, prin “particularul” ferit de insignifianţă. Numai poeţii (şi
prozatorii! şi criticii!) cu înzestrări şi priceperi firave cred a scoate
produceri nemaipomenite doar din contemplarea propriului ombilic. Şi
sunt ei citiţi ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Bacovia,
Blaga, Arghezi, G. Călinescu? Se citesc doar între ei… Şi se pot ei
compara ca anvergură, densitate polisemică, expresivitate bătând
departe cu un Edgar Poe, care în The Philosophy of Composition
218
dezvăluia a fi căutat pentru Corbul, un subiect care să întrunească
“acordul unanim al omenirii”? Un asemenea “acord”, se ştie în ce mod
“tipic” l-a respectat Poe, după cum ştim şi prin mijlocirea cărui
“subiect” profund personal a făcut-o. În poemul postum Icoană şi
privaz, Eminescu îşi dezvăluia convingerea potrivit căreia poetul
“dator e (…) să fie al veacului copil”, fără să omită a adăuga: “Şi eu,
eu sunt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adânca sete a formelor
perfecte”. În felu-i propriu exprimat, crezul estetic eminescian nu
diferă prin esenţa lui de al lui Poe şi de al oricărui scriitor menit să
înfrunte veacurile. Şi asta, oricât, din picurul lor de vreme, mai mult
năzuroşi decât dotaţi cu forţă creatoare, unor scriptori râvnind la
ieftina notorietate obţinută cu orice preţ li se năzare să-şi “oblige”
concetăţenii la despărţirea de un Prometeu al spiritului ca Eminescu.
Vi se pare vouă, “dilemiştilor”, că sintagma Prometeu al spiritului e
un nou clişeu encomiastic? Atunci vi-l propun pe acela de “lider
spiritual”, mai potrivit prin termenii politicianismului literar “demo-
cratizant”-caricaturistic pe care – cu voie ori fără voie – îl promovaţi.
Mărunţei ce vor să-şi sară peste peticuţul vostru de umbră, e oportun
să vi se amintească, – spre a încheia cu nişte disocieri ce-s, în fond,
pentru cititorii cei mulţi, nu pentru minuscula voastră confrerie, – un
binecunoscut îndemn din Scrisoarea III: “Dar lăsaţi măcar strămoşii
ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel
mult ironici”. Îndemnul-sfat vi se potriveşte excelent; că tot vă
iluzionaţi voi că îl veţi arunca pentru de-a pururi pe Eminescu în
colbul istoriografic.
219
în sufletele cititorilor sau ale ascultătorilor. De aceea, intuind
semiconştient ce este şi ce poate, forţează neîntrerupt şi obstinant
“atenţia” publică prin ciripitura sa foiletonistică şi mai compact
hârţogărească. De aceea, în culegerile sale de gângăneli (multe, ce-i
drept), se vrea mereu paradoxal, epatant, şi nu e decât obositor de
narcisic. Se crede “original”, fără a fi. Nu există în tot ce a scris, vreo
idee memorabilă; o “idee Manolescu”. Pentru câtva timp, s-a hrănit
din ideaţia critică a lui G. Călinescu. Apoi “s-a despărţit” de el şi l-a
luat în folosinţă pe Roland Barthes. Acum, cu “despărţirea de
Eminescu”, îl parafrazează pe un de mult oploşit pe alte meleaguri,
rebarbativul Virgil Nemoianu, care vine periodic în ţară spre a ne da
“sfaturi” şi care în revista “Contrapunct” de mai anii trecuţi ne-a
povăţuit el, primul – inoportun şi bont —, asupra urgenţei de a ne
despărţi de Eminescu. Iniţiativele mai de anvergură ale lui N.
Manolescu, de pildă aceea cu “doricul”, “ionicul”, “corinticul”,
seamănă cu o supă încălzită a nu ştiu câta oară, la noi şi în alte părţi,
oricât termenii-cheie par să difere.
În Istoria critică a literaturii române I, acest autor nu aduce
nimic nou peste ce se ştia din tratatele lui N. Cartojan şi, îndeosebi, G.
Călinescu, din care se extrage cam tot ce era mai inedit şi mai frapant
în sistemul medular de gândire istoriografică. Tot luându-se după G.
Călinescu şi supralicitându-i obişnuinţele, Manolescu ne potopeşte cu
“adjectivita” şi “adverbita” lui, atingând excelenţa când recurge la
superlativizarea gradelor de comparaţie: “absolut extraordinar”, “cel
mai extraordinar”, “cu atât mai extraordinar”, “extraordinare
peripeţii”, “deopotrivă de extraordinare” etc., etc. Epitetele în năvală
glotaşă, precum şi topica vocabularelor, a enunţurilor, sunt şi ele…
cele mai extraordinare, îmbogăţind şi limba română considerată în
genere, dar mai cu seamă gramatica şi stilistica ei. Luăm cunoştinţă
astfel, de câte un “târgoveţ destupat”, de anume “bun simţ bornat”, de
o scrisoare “minunat de clară” şi redactată într-o “românească
adorabilă” etc. (De se va impune cumva, voi spori considerabil recolta
aceasta.) Scriitorii de până la “Junimea” sunt trataţi cu o bine marcată
autoritate paternală – unii recuzaţi prin câte o concisă negaţie de mare
indignare, alţii îs duşi de mână cu indicibile duioşii şi efuziuni
admirative. În interludii, câte un panseu ca acesta ne încremeneşte de
uimire: “Nu e nimic mai fascinant decât să priveşti în puţul timpului şi
220
să cauţi originile” (p. 30). Care origini? Asta se vede că rămâne la
voia cititorului. Vajnic osânditor al “protocronismului”, cândva,
Manolescu s-a trezit – în aceeaşi Istorie critică… – “protocron” şi el
pe la spartul târgului. Fie şi mai mult intra muros, dar nu numai.
Descoperă, spre exemplu, că în cutare versuri de-ale lui Dimitrie
Cantemir e anticipat Ion Barbu. Sau că Ţiganiada e “comparabilă cu
performanţele moderne ale unor Joyce, Borges şi Nabokov” (p. 139).
Într-un loc, parcă-i ceartă pe cei ce s-ar îndoi că “paleta de
memorialist a lui Ghica nu suferă comparaţie cu a nici unui scriitor
român” (p. 236). Lejerul C. A. Rosetti, care-i în notaţiile jurnaliere “ca
şi Flaubert” (p. 265), mai e şi “izbitor” de “minulescian”, sau
anticipează “timbrul din Ce e amorul şi din celelalte meditaţii erotice
eminesciene” (p. 271). Mai înainte, excavatoristul de protocronisme
descoperise că Alecu Văcărescu a anticipat Luceafărul (p. 100). În
schimb, ori de câte ori aduce vorba despre Eminescu (ceea ce se
întâmplă des), nu îl mai minimalizează pe calea insidioasă a
“anticipatorilor” pe care i-i pune în cârcă, ci îl sancţionează satisfăcut
prin etichetări sumare ca, bunăoară, în enunţul unde se referă la
apariţia “reacţiunii junimiste”, “care culminează cu naţionalismul şi
pesimismul lui Eminescu” (p. 173). Încât, spre a încheia, trebuie să
observăm că ceea ce i se reproşează lui Bălcescu, spre exemplu
(“clasicismul de şcoală al epitetelor”, “retorismul hiperbolizant” care[-
i] face “scrierea monotonă” ş.cl.), se potriveşte şi pentru Istoria…
aceasta – nici pe departe “critică”, ci numai diletantă, amatoristică.
Ca destui alţi mânuitori de condei, emulaţi de la o vreme în chip
primejdios de politicieni şi “mass-media”-tişti, N. Manolescu, înde-
osebi prin searbăda sa prestaţie editorialistică din “România literară”,
profesează un “eurrropeism” foarte locvace. În lipsă de profunzime a
ideaţiei, măcar limbuţie. Ca, de altminteri, cum li se întâmplă şi altor
“europeişti” ori “transatlantic”-işti, care par a voi să transforme ţara
asta într-o uzină de fabricat vorbe. Însă cu asemenea “europeism”, ne
vom tot împletici mult şi bine prin mâlurile “tranziţiei”.
(în “Adevărul literar şi artistic”, 16 iunie 1998)
221
Ioan BUDUCA
Dictatura simbolurilor
Motto:
“De-oi urma a scrie versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda;
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.”
(Mihai Eminescu – Scrisoarea III)
229
caracteristică unor personaje încremenite în refuzul de a pune pro-
bleme de teamă ca acestea să nu trebuiască rezolvate.
În fine, orice ins cu oarecare judecată poate observa că în
această bătălie pentru Eminescu despre Eminescu a fost vorba mai
puţin. În multe cazuri s-au reînnoit clişee discursive cunoscute. Ni-
meni nu îi poate nega marelui poet contribuţia esenţială adusă la
crearea limbii şi literaturii române. Dar ar fi timpul să se revină la o
judecată critică atentă şi dezinhibată în locul istoriei idolatre colective
în care cei ostili să fie sacrificaţi. Ca imagine semnificativă a vieţii
culturale româneşti din această perioadă, polemica analizată aici nu
oferă prea multe speranţe. Dar cel puţin de acum ştim fiecare cu cine
avem de-a face.
(în “Dilema”, nr. 285, 17–23 iulie 1998)
Nicolae MANOLESCU
230
Gabriela Omăt. Printre textele nereluate de autorul însuşi în volume, şi
care pot fi citite astăzi în Addenda, există unul – Ploşniţa
eminesciană (1937) – care răspunde campaniei declanşate în epocă
împotriva felului în care poetul naţional era privit în romanul Mite.
Scrie E Lovinescu, repetând o frază dintr-un text anterior, intitulat
Puricele: “O ploşniţă ivită în romanul meu Mite, pe haina lui
Eminescu, a făcut să strâmbe din nas de dezgust pe câţiva critici
subţiri, despre a căror curăţenie nu s-ar putea avea totuşi certitudine;
ploşniţa se suportă cel mult la domiciliu, dar nu se mărturiseşte în
public”. Sarcasmul lui E. Lovinescu are în vedere nu atât “eteria
purificării literaturii române”, declanşată de moralistul N. Iorga, cât
reacţia de fin dezgust exprimată de critici în general lipsiţi de
prejudecata că o insectă ar putea diminua prestigiul eminescian,
ameninţându-i grav cultul personalităţii. Citând din Cugetările
sărmanului Dionis câteva versuri pline de cel mai plastic umor
(“Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!…/ Au ieşit la
promenadă – ce petrecere gentilă! / Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în
mers păşeşte; / Cela-i cavaler… e iute… oare ştie franţuzeşte? / Cea
ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă”), E. Lovinescu adaugă:
“Ploşniţa este, aşadar, un element natural al faunei eminesciene, şi
eram în linia biografiei lui scoţându-i-o la iveală într-o ocazie. Faptul
de a o fi aruncat cu degetul pe covor e un gest reflex – singurul posibil
oricui într-o situaţie identică. Specific eminesciană este numai desă-
vârşita lui nepăsare dinaintea panicii celor prezenţi – nepăsare faţă de
accidentele vieţii (după cum o cunoaştem, de altfel, din toate amă-
nuntele biografiei lui), ce-i dă putinţa de a-şi continua netulburat
expunerea filosofiei sale sociale” (ed. cit., p. 704).
“Ce oroare!”, vor striga probabil iubitorii unui Eminescu nu
doar sfânt şi intangibil, dar de-a binelea necorporal, imaterial şi eteric.
Numai că dreptate are E. Lovinescu: spiritul critic trebuie să arate faţă
de impurităţile de tot soiul, din realităţile vieţii şi artei exact atitudinea
lui Eminescu, cel din romanul Mite, faţă de ploşniţă şi anume o
filosofică netulburare.
(în “România literară”, nr. 29, 22–28 iulie 1998)
231
V
CORESPONDENŢĂ
237
Mihai sau Mihail Eminescu?
240
Replică la replica d-lui Pruteanu
D-le Pruteanu,
Cu toată stima pe care v-o port pentru finul, spumosul stil al
cronicilor Dvs. literare săptămânale daţi-mi voie, totuşi, ca de data
asta, să nu fiu de acord şi să nu mai gust în aceeaşi măsură tonul
scrierii Dvs.
Mă refer, bineînţeles, la comentariul Dvs. dintr-unul din nu-
merele recente ale “Dilemei” (269), referitor la “cazul Eminescu”, în
care am impresia că nu reuşiţi să fiţi într-atât de imparţial precum în
celelalte cronici mai-sus menţionate. După umila mea părere, numărul
în cauză încearcă să abordeze – în buna tradiţie a “Dilemei” –
fenomenul Eminescu mai degrabă din punctul de vedere al impactului
social al acestuia, şi nu neapărat din strictul, specializatul punct de
vedere al criticii literare, ceea ce, de altfel, au făcut-o la modul
exhaustiv adevărate armate de critici literari până acum şi şi-ar găsi
locul în mult mai mare măsură într-o revistă literară, nu de analiză
socială precum “Dilema”.
Iar, din acest punct de vedere, al reprezentării sociale, dar mai
ales a felului în care Establishment-ul literar şi mass-media (dirijate de
cele mai multe ori din umbră – mai ales în perioada comunistă – de
“raţiuni de stat” de întărire a discursului identitar naţional) au modelat
aceste reprezentări sociale, mi se pare mai mult decât reconfortant,
aerisitor aş putea spune, tonul critic, ireverenţios uneori – după cum
cu justeţe remarcaţi şi Dvs. – cu care aceste “persoane”, care nu sunt
nici, citez, “titan(i) al gândirii”, nici “reputat(ţi) director(i) de
conştiinţe”, atacă hiperbolizata imagine oficială. (E interesant de altfel
cum de la bun început vă grăbiţi să diferenţiaţi între obraznicii “tineri
lupi” şi nume respectabile precum, citez, “N. Manolescu, I.B. Lefter,
M. Cărtărescu, Z. Ornea sau (…) Al. Paleologu” – cu toate că
inventarul sec de fapte prezentat de d-nul. Cărtărescu se încadrează
mai degrabă în linia articolelor anti-elogioase, demistificatoare
prezentate de “rebeli”; cu siguranţă d-nul. Cărtărescu nu poate fi
241
zvârlit la groapa cu anonimi, după cum de altfel reiese şi din ilustra
vecinătate cu care îl onoraţi…).
Oricât am vrea noi, şi oricât de stânjenitor ar fi lucrul acesta,
din punctul de vedere al ecoului lui Eminescu, în spaţiul public,
evenimente precum scandări jenante pe stadioane, cântece lacri-
mogen-naive, abuzuri de romanţe şi de statui care dau naştere la valuri
de glume mai mult sau mai puţin fără “ştergar”, ori alte sabinbă-
lăşisme de un mesaj îndoielnic nu pot fi separate – nu au cum! – de
numele poetului. Şi ceea ce istorici de talia unui Lucian Boia au
început, în sfârşit, să facă în privinţa istoriei române – i.e. să o
demistifice de toate excesele naţionalist-populist-demagogice vreme
de mai bine de o jumătate de veac, s-a jucat doar cu prima parte a
citatului din Herodot – cea care gâdila într-un mod plăcut urechile
micului (sau marelui) Rromân Verde din fiecare din noi, urmaş, nu-i
aşa?, ai celor mai… şi mai… traci din împrejurimi, ignorând însă
partea aceea care nu ar da atât de bine efortului de legitimare de la
Burebista, cea cu trândăvia – consider că e vremea să fie făcut şi în
domeniul literaturii române, repunând în drepturile lor fireşti, exclusiv
literare, nume folosite până la saturaţie de ideologia oficială precum
Eminescu, sau Creangă, sau Bălcescu, sau Labiş, sau Nichita, şi
reconsiderând altele minimalizate, sau pur şi simplu îngropate, în
timpul comunismului. (Lista, din păcate, e atât e lungă…).
De altfel, în privinţa aceasta consider că aceeaşi opinie o aveţi
şi Dvs., citez: “4) Critici la adresa “festivismului” şi a manierei
excesiv ceremonios-apologetice în receptarea actuală a operei emines-
ciene. Aici, în linii mari, semnatarii au dreptate. Stilul encomiastic,
închinăciunea, canonizarea etc. nu duc la nimic bun, a spus-o, încă de
acum 60 de ani, Călinescu. (…) Eminescu trebuie citit cu spirit critic
şi respect, nu în transă” (v. de asemenea şi următorul paragraf, 5,
referitor la “dubii asupra etichetei «poetul naţional»”).
Încă o dată: nu vreau să comentez asupra valorii operei lui
Eminescu (nu de alta, dar nu sunt în măsură să o fac decât la acel mod
subiectiv al lui “îmi place” sau “nu îmi place” pe care Dvs. îl criticaţi
în paginile acestei reviste), ci asupra acelui “Eminescu” cu E mare
înfipt de propaganda oficială în minţile noastre (ca o scurtă abatere de
la subiect, nu-mi aduc aminte ca în timpul liceului – nu mai spun de
şcoala generală!; ambele le-am absolvit înainte de ’89 – să-mi fi spus
242
cineva ceva despre, să zicem, Geo Dumitrescu, sau Leonid Dimov,
ambii superbi poeţi, cf. aceleiaşi umile şi subiective păreri personale,
iar ponderea orelor rezervate lui Eminescu era copleşitor de
disproporţionată faţă de a celorlalţi autori. Nu ştiu cum e acum…).
În articolul Dvs. vă întrebaţi retoric: “Sunt oare aceste situaţii
prilej de jale şi revoltă academică? Faptul că ei transferă, iar, asupra
ideii-de-Eminescu, nemulţumirile provocate lor de nişte obiecte
grafice e incorect în plan logic-moral. Chiar dacă respectivele opere
(mă refer la tablouri şi statui) n-ar avea valoare estetică (o au!), ce
vină are Eminescu?!”
Aveţi dreptate: nu are, săracul, nici o vină, fiind mort cu mult
timp înainte de asta! În schimb, în privinţa incorectitudinii acelui
transfer din punct de vedere logic-moral, mă tem că nu mai aveţi
dreptate (mai ales în plan moral!!). Cei care au iniţiat, sau încurajat,
acest jenant val de schimonoseli patriotarde (“Eminesc…”? “uuuu!”.
Imaginaţi-vă scandându-se “Shakespeare!”, “du-du-dum!”, “Shake-
speare!” “du-du-dum!” pe Wembley, în ritm războinic, însoţit de tobe
şi goarne, al corului de suporteri englezi) poartă o grămadă de vină,
laolaltă cu josnicul caz A. Toma, ori cu “înmormântarea” lui Arghezi
şi a lui Blaga, ori, spre a trece din nou cu exemplele în tabăra istoriei,
cu ridicarea în slăvi – în cazul de faţă ad literam, mergându-se până la
canonizarea lui Ştefan cel Mare, ori cu joaca de-a Herodot, sau cu
inventarea unui stat centralizat în mijlocul triburilor trace (exemplele
pot continua până la crearea unei stări de rău, ca să nu fiu şi eu im-
pertinent şi să zic “vomă”).
Şi toate aceste excese idolatre – din păcate făcute nu din
neştiinţă, ori din motive inocente, ci pentru a preamări ceea ce ne
aducem cu toţii aminte (oare?) că era de preamărit în acele vremuri şi
pentru a conferi o spoială de legitimitate unui discurs politic totalitar –
cred că e timpul să fie arătate în adevărata lor lumină, întru iniţierea
unui necesar act de igienă mintală şi morală. Să-l reinventăm, de
vreme ce orice reprezentare socială implică o necesară “inventare” în
mentalul colectiv (după cum ne arată Eric Hobsbawm în a sa expunere
despre “tradiţia inventată”, iar Eminescu a fost “inventat” până acum
doar în maniera “cenaclul Flacăra”), pe acel întârziat poet romantic,
dacă e să ne luăm după ceasurile literare ale Apusului, genial în limba
română, simplu avântat când e vorba să fie tradus în alte limbi, despre
243
care unii zic că a creat limba română modernă (iar hagiografia??), iar
alţii că e cam romanţat uneori, despre care nu ştim chiar cu siguranţă
dacă a murit de sifilis sau intoxicat cu mercur, şi care probabil că a
văzut totuşi marea, de vreme ce a cerut în – totuşi, criticilor! –
frumoase versuri, să fie lăsat să moară la marginea ei. (Iar “totuşi”, iar
“moarte”? E ceva cu cuvintele astea de revin aşa, când nu te aştepţi, în
asocieri nu tocmai trandafirii).
Sau “încă nu e momentul” să-l “dez-inventăm”, vorba d-lui
Mihai Stănescu? Oare încă să mai avem nevoie de această oficială
imagine cu prosop în faţa Ateneului şi cu un ubicuu 15 ianuarie pe
micile ecrane, spre a creşte o altă generaţie de mândri şoimi ai patriei
şi de curajoşi pionieri? Eu, din partea mea, încă îmi duc aminte multe
din cântecele pioniereşti ale acelor vremuri, pe care le-am învăţat în
loc să învăţ “Alunelul”, “My Bony Is Over The Ocean” ori “Frère
Jacques”…
Mirel Palada
Kalamazoo College
Minesotta/SUA
Întrebări şi digresiuni
245
“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată: / Pururi tânăr, înfăşurat
în manta-mi, / Ochii mei nălţau visători la Steaua / Singurătăţii.”
Simţeam poezia. O-nţelegeam. Sens şi sunet, întreţesute, deve-
neau limpezime, linişte, catharsis.
“Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie
iară…”.
Când aud aceste versuri, acum, ca şi atunci, un geniu bun,
învăluitor, se pleacă asupra mea.
Aşa se apleacă Sfânta Ana deasupra pruncului în tabloul lui
Leonardo Da Vinci.
În chipul acesta am receptat lirica lui Eminescu, de când mă
ştiu.
Cum nu i-aş da dreptate lui Nicolae Manolescu atunci când
reclamă “o lectură spontană” şi individuală?
Mai puţin justificată mi se pare punerea în discuţie a formulei
“poet naţional” şi afirmaţia că germanii nu l-ar considera pe Goethe ca
atare.
Chiar dacă formula nu s-ar folosi expressis verbis – dintr-un
motiv uşor de înţeles: ecoul încă strident al naţional-socialismului –
Goethe, pentru germani, este, prin excelenţă, unicul poet naţional.
Heine nu-i poate sta alături, pe soclu, deşi pentru restul lumii,
Goethe şi Heine însemnează, în mod evident, cei doi poeţi naţionali
germani.
Exemplul de mai sus ne arată că putem avea unul sau mai mulţi
poeţi naţionali precum şi “unii mai naţionali decât alţii”, cum sună
celebra vorbă de duh despre egalitate…
Lăsând gluma de-o parte, cred, într-adevăr, că un poet care în-
truneşte un consens mai larg, din partea colectivităţii, poate fi numit
naţional fără teamă că s-ar putea stârni bănuieli de practică a cultului
personalităţii…
Situată la centru – într-o unicitate şi pluralitate – perfect demo-
cratică, sintagma poet naţional, nu văd, de ce ar fi respinsă atât de
categoric, cu verdictul “nefericită formulă”.
Pare-mi-se că folosită cu moderaţie de către persoane “corecte
politic” ar avea şi ea drept de cetate ca oricare alta. Ni se mai atrage
atenţia că noi l-am considerat pe Eminescu mereu la fel “ca şi cum
246
anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi”; şi că am greşit
nedespărţindu-ne niciodată de el.
Opera, ni se spune, ar trebui recitită Zeitgeistlich, şi tot astfel
interpretat. Fără-ndoială. Cum am cerut însă, mai înainte, lui Şerban
Foarţă şi lui Ion Bogdan Lefter, îi solicit şi lui Nicolae Manolescu o
excepţie pentru lirica eminesciană, pentru acea parte clasică în
desăvârşita ei frumuseţe. De proporţii nu mari în ansamblul operei
antume şi postume, destul ca să facă din Eminescu un poet pentru
eternitate.
Spunând aceasta, gândul mă poartă iarăşi la scena de la tele-
vizor. Despre ce eternitate poate fi vorba? Nu suntem oare la apusul
erei Gutenberg? Ce va rămâne din lumea cărţii? Din poezie şi din
cititorii ei?
Îmi imaginez momentul când cei ce vor veni după noi vor trage
în piept mirosul hârtiei de tipar, aşa cum vechii călugări erudiţi, de
după Gutenberg, inspirau nostalgici, cu voluptate, izul pieilor tăbăcite
din pergamentele în curs de dispariţie.
Lectura, receptarea poeziei: o comuniune, un act de dragoste, o
întrepătrundere spirituală şi afectivă. Opera de artă e deschisă. Exe-
geza a proliferat în întreaga lume.
Relaţia intimă, genuină, dintre iubitorul de poezie şi poezia
însăşi a devenit tot mai rară şi mai precară.
Caut să-mi cruţ acest spaţiu interior, să nu-l tulbur cu aerul
timpului.
Bat la Înalta Poartă a criticii şi întreb: chiar credeţi sincer, cu
mâna pe inimă, că, de pe această culme a poeziei, e nevoie să ne
despărţim de Eminescu spre a-l regăsi? Sau, din punctul acesta de
vedere, lucrurile se văd la fel?
Maria Banuş
Paris
247
De ce aţi luat foc, domnilor?
Dragii mei,
248
întrebi care este poetul lor preferat răspund fără să clipească
Eminescu, dar nu pentru că îl iubesc şi îi iubesc opera, ci pentru că
“toată lumea vorbeşte aşa frumos despre el”.
Nu contest faptul că sunt şi excepţii, dar aici mă refer strict la
această categorie nepermis de numeroasă.
“Revoltă antieminesciană”, “complot antinaţional”, “sacri-
legiu”, “acţiune antinaţională şi antimitologică”, “conspiraţie” etc.!
Nimic din toate acestea, de fapt, o rediscutare, o redescoperire a lui
Eminescu, o aerisire binevenită pentru ca poetul să poată respira din
nou, să poată învia. Îngroparea în laude nu-l ridică pe poet în ochii
cititorului. Pentru elevi, Eminescu a devenit un strigoi.
Eu, cel puţin mă consider o victimă a acestui “complot într-ale
linguşelii” ce durează de zeci de ani şi în critica literară şi în învă-
ţământ, în urma căruia – îmi pare rău că o spun şi chiar mi-e ruşine –
eu nu-l pot iubi pe Eminescu!
Sper ca într-o zi să reuşesc să-mi curăţ întru totul creierul şi să
găsesc adevărata bucurie de a-l citi pe Eminescu pentru prima dată.
Marius Chivu
Bd. Pandurilor, bl. A8/1, sc. D, ap. 13
Râmnicu Vâlcea
249
VI
ANEXĂ
Cezar PAUL-BĂDESCU
253
cearcăne. Cum să nu pară un asemenea spectru ca venit de pe o altă
lume?
Cerinţa principală a operei de artă, originalitatea, este trans-
ferată şi asupra vieţii artistului: artistul trebuie să fie el însuşi ieşit din
comun sau să se comporte ciudat pentru a fi asimilat de către ceilalţi
paradigmei artistului. Am cunoscut mulţi aspiranţi la statutul de artist
care au început prin a fi boemi şi “originali”. Numai că, din păcate
pentru ei, aproape nici unul nu a ajuns să fie artist cu adevărat
(explicaţia este simplă: un astfel de start este întotdeauna prost luat,
pentru simplul motiv că alergarea are loc pe o altă pistă). Apoi, masca
de artist damnat este ceva ce ţine astăzi de cel mai gros conformism:
originalitatea a trecut, între timp, în tabăra adversă. Este la îndemâna
oricărui artist să se îngroape în cârciumi; mai greu este să fie familist,
om aşezat şi, până la urmă, firesc.
Gîndirea postmodernistă este cea care a readus firescul în
spaţiul artei şi, în general, al ştiinţelor umane. De exemplu, a fost
posibil ca o ştiinţă cum este istoria să nu se mai ocupe de bătălii şi de
figuri eroice, ci de viaţa omului simplu – aşa cum face istoria men-
talităţilor; a fost posibil ca poezia să nu mai vorbească despre elanuri
patetice şi sentimente înalte, ci despre gesturile banale ale traiului
cotidian; şi, nu în cele din urmă, a fost posibil ca artistul să nu mai fie
un supraom, un semizeu, un alien, ci un om ca toţi ceilalţi, a one of us.
În fond, a fi artist este o meserie ca oricare alta.
Toate acestea par să ducă la concluzia că artistul a încetat să
mai fie, din punct de vedere social, un străin. Nu este, însă, aşa.
Societatea se obişnuise cu vechiul fel de a fi al artistului, iar geniul, cu
toate revoltele şi manifestările lui extravagante, fusese în cele din
urmă asimilat. Exemplul cel mai elocvent este cel al avangardiştilor,
care, deşi erau cel mai violent diferiţi de semenii lor, au sfârşit prin a
fi integraţi, au devenit ceva cu care societatea astăzi se mândreşte.
Ceea ce fusese înainte străin, a devenit acum acceptat, familiar. Pe de
altă parte, societatea însăşi a preluat mitologiile romantice şi felul
cvasi-melodramatic de a privi realitatea. Acum firescul este cel care
nu mai este recunoscut; acum nu revolta romantică este cea
sancţionabilă (ea este o atitudine benignă, faţă de care societatea are
antidot, şi care, până la urmă, face parte din sistem), ci, de exemplu,
punerea în discuţie a mitologiilor romantice.
254
Pentru această din urmă situaţie, cel mai la îndemână îmi este
exemplul personal (şi îmi cer, totodată, scuze că am apelat la el – n-aş
fi făcut-o, dacă nu ar fi fost elocvent). Lucrez la un săptămânal
cultural bucureştean, revista “Dilema”, care tratează, la fiecare apa-
riţie, câte o anumită temă. Numerele tematice sunt realizate, prin
rotaţie, de către redactorii revistei; fiecare membru al redacţiei îşi
propune tema, iar apoi, când îi vine rândul să o pună în practică, îşi
contactează colaboratorii, discută cu ei în privinţa strategiei de abor-
dare a subiectului (pentru a exista o bună coordonare – sau cel puţin o
echilibrare – la nivelul opiniilor expuse în revistă) şi, în cele din urmă,
scrie un argument prin care îşi justifică alegerea temei.
În primăvara acestui an, tema pe care am ales-o la un moment
dat a fost “Eminescu”. Mihai Eminescu, poet romantic din secolul
nouăsprezece, a devenit, în România, mai mult decât un scriitor. El
este omul deplin al culturii româneşti (după o expresie care s-a
consacrat), simbolul geniului românesc şi, până la urmă, al spiritului
naţional în ansamblul lui. Mihai Eminescu este în România un mit şi
totodată o instituţie (şi nu întâmplător el a fost folosit ca stindard de
toate mişcările extremiste româneşti în discursurile lor naţionaliste – şi
de extrema dreaptă din perioada interbelică, de către legionari, şi de
către comunişti, înainte de Revoluţia din decembrie 1989). Numărul
“Dilemei” care a avut ca temă “Eminescu” îşi propunea, desigur, să
pună în discuţie mitul Eminescu, observând de la început că mitizarea
nu i-a făcut decît deservicii poetului: opera lui a fost transformată din
ceva viu, care să poată fi supus interpretărilor, în ceva inert, într-o
statuie. În România, poeziile lui Eminescu nu se mai citesc, ci cel mult
se recită la festivităţi. Cu ocazia acestui număr de revistă, au existat şi
voci – supremă îndrăzneală! – care au afirmat că nu le place poezia lui
Eminescu. Scandalul a fost enorm şi ecourile lui mai continuă în presa
română şi astăzi. Cei care au semnat în revista respectivă au fost
acuzaţi de blasfemie, au fost anatemizaţi şi expuşi oprobriului public.
S-au luat poziţii în presa scrisă, s-au realizat dezbateri televizate pe
aproape toate posturile de televiziune, s-a discutat chestiunea chiar şi
în Parlament. În unele reviste extremiste, dar şi în cadrul unei luări de
poziţii din Parlament, am fost acuzaţi că suntem un comando iudeo-
masonic care urmăreşte să distrugă simbolurile naţionale ale
255
României. Prin urmare, ni s-au promis închisori şi chiar, în unele
cazuri, plutoane de execuţie.
Eu, personal, nu sunt un adept al boemei. Cu atât mai mult, nu
sunt un revoltat romantic, nu sunt nici anarhist, nici nihilist. Am o
soţie şi un copil şi cred în valorile familiei. Îmi repugnă şi violenţa şi
excesele de tot felul. Cu toate acestea, după ce am coordonat numărul
“Dilemei” cu tema “Eminescu”, am devenit un soi de inamic public.
Chiar şi unele rude ale mele m-au privit, de atunci, ca pe un suspect
(nu au citit “Dilema”, revista fiind destul de elitistă, dar au văzut
emisiunile de la televizor). Iar eu, deşi nu concep să trăiesc în altă
parte decât în România, m-am simţit, în propria-mi ţară, mai mult
decât un străin.
(Text citit la reuniunea tinerilor scriitori din Europa,
“Pontes ’98” – care a avut loc în luna august 1998,
în Croaţia – şi publicat în “Monitorul de Iaşi”,
nr. 232 [2212], 2 octombrie 1998)
256
257
Dilemateca, nr. 9 / 2007
MARIUS CHIVU
258
Dacă în anii `20, pe frontispiciul revistei xenofobe Porunca vremii
erau reproduse cele două versuri din „Doină”, citate mai tîrziu într-un celebru
discurs de Ceauşescu însuşi, şi dacă în ultimii ani se publică cărţi în care
Noua dreaptă creditează asasinarea politică a publicistului naţionalist
Eminescu în contextul unor ample şi secrete operaţiuni de spionaj austro-
ungar, urmate de internări şi injecţii forţate cu droguri în spitale psihiatrice, ei
bine, acestea nu sînt decît efectele negative directe ale întreţinerii mitului prin
idolatrie, demagogism şi emfază critică. Căci rediscutarea unui mit literar la
români – încă resimţim puternic nevoia de compensaţie morală pe care o
asigură mitul -, echivalează întotdeauna cu o acţiune obscură de discreditare a
valorilor naţionale. „Revoltă antieminesciană”, „atac al masoneriei”,
„mizerie morală”, „defăimare”, „sacrilegiu”, „acţiune antinaţională şi
antimitologică”, „conspiraţie iudaică”, „crimă de lèse-majestè” sînt cîteva
dintre aprecierile iconoclastului număr dilematic, număr prezentat, aproape
un deceniu mai tîrziu, în Dicţionarului General al Literaturii Române editat
de Academia Română, drept „expresia unui proces mai general, vizibil şi în
domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naţionale, pe motiv că acestea au
fost exagerate şi, în consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel,
acceptaţi în Europa”.
Iată, de cîteva săptămîni România a fost „acceptată în Europa”.
Independent de această realizare, este timpul unei noi evaluări a mitului
eminescian în spaţiul intituţional, precum şi în cel public, dacă şi în ce fel s-a
împrospătat receptatea critică a poetului în instituţiile culturale, în exegezele
de autor şi în percepţia imaginarului cultural colectiv. Altfel spus, cum este
tratat Eminescu în dicţionarele, în manualele alternative, contribuţiile
eminescologice şi în publicistica ultimilor ani.
261
„Luceafărul” i se arată rupt „din Sfintele Scripturi, după Apocalips”. Spăşiţi,
îl aşteptăm pe Eminescu să ne judece!
În chestiunea eminescologiei
Manuale ca la carte
264
Eminescu™
Citate
„Numele său iniţial Mihai Eminescu are exact 14 litere (5 şi 7). Poetul va
debuta în revista Familia – 7 litere – la 25.02.1866, asuma cifrelor 30, adică 3
sau de 5 ori 6, chiar şi anul jucîndu-se iar cu 5 şi 7. dacă mai luăm în
coniderare şi titlul poeziei, aşa cum a fost scris atunci («De-a ave…») vom
266
găsi din nou 7 litere. Recunoaşterea sa ca poet a avut loc la Junimea, care are
iarăşi şi iarăşi 7 litere. Capodopera sa «Luceafărul» (10 litere adică de 2 ori
5) va apărea în revista Convorbiri literare la 7.08.1883, sumă de cifre 35,
adică 8 sau de 5 ori 7. Şi mai evidente sînt aceste «coincidenţe» în opera
eminesciană: time, cuvinte, titluri, toate poartă ca o povară apăsarea acestui
algoritm.” Lucian FILIP în Graiul Maramureşului, februarie 2000
„În Memento mori o metaforă este memorabilă: aceea a timpului mort care se
dilată şi devine eternitate: «Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine
veşnicie».” Eugen Simion şi Mihai Cimpoi în DGLR (vol. 3), 2005
„În Călin, sobrietatea lui Eminescu lasă locul unei complezenţe erotice de un
gust destul de îndoielnic. Farmecul tinerei fete, pe care falsul incub Călin nu
267
se va mulţumi s-o privească prin fereastră, este descris pe un ton excitat. [...]
Cît despre Eminescu, el nu e preocupat de aspectul tulbure al acestui demon
nocturn, fantasmă onirică ce compensează refularea dorinţelor din starea de
veghe, exercitînd totodată asupra victimelor ei presiunea insuportabilă a
remuşcărilor. Ceea ce-l interesează este posibilitatea pe care o are [demonul]
de a intra pe fereastra acelor fete pregătite, psihologic, să-l întîlnească..”
(Ioan Petru Culianu, Fantasmele erosului la Eminescu, în Id., Studii
româneşti, I, Bucureşti, Nemira, 2000, pp. 73-75)
„Dacă Eminescu ar fi trăit încă 33 de ani, mai precis din 1883 încolo..., ar fi
construit şi modernizat, în viziune românească, toate ştiinţele universului,
afirmăm utopia cu o durere gravă îndelung mistuită de gîndirea noastră, şi
Gemenii reprezintă în acest sens una din dovezi.” (Constantin Crişan,
Eminescu versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi, Bucureşti, Eminescu
– Vinea, 1999, p. 50)
268
„Fiecare ieşire peste graniţă, era însoţită în prealabil de o şedinţă de spiritism,
spiritul lui Eminescu asigurîndu-ne că totul va fi bine şi să nu uităm că în
toate călătoriile, spiritul lui şi al Petriei sunt alături de noi tot timpul şi orice
s-ar întîmpla, ne vor scoate din încurcătură. Să ai asemenea garanţii şi să se
îndeplinească absolut toate prezicerile, ne făcea să trăim permanent, miracol
după miracol, un fel de Nirvana, pe care am fi dorit-o s-o trăiască cît mai
mulţi dintre semeni de ai noştri.” (Aurel Constantinescu-Severin, Revelaţii
din lumea de dincolo, Editura asociaţiei Culturale UNESCO „Iulia Haşdeu”,
2003, p. 20)
269