Caietele Tristetii Costache Caragata
Caietele Tristetii Costache Caragata
Caietele Tristetii Costache Caragata
Caietele tristeţii
Însemnările unui învăţător
în cătuşe
pentru copiii liberi
Ediţie îngrijită de Prof. Gh. Nadoleanu
Cuvânt introductiv de Lucia Hossu Longin
2010
2
Pătimirile unui învăţător
3
Este pătimirea unui învăţător din Vrancea, teritoriul în
care s-a strigat de multe ori în istorie „Pe aici nu se
trece!”.
Aş dori să-i fac atenţi pe cititorii acestor pagini că ele n-au fost
scrise în scopuri de propagandă, nici pentru a fi folosite în ocazii de
petrecere, de bună dispoziţie, de veselie şi cu atât mai puţin pentru a incita
curiozitatea unora care n-au avut niciodată nimic comun cu conţinutul lor.
Faptele descrise au fost căutate şi scormonite în ungherele tainice ale
fenomenului memorial, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi date la
iveală pentru un cerc foarte restrâns de persoane şi, dacă se poate, numai
familial.
Citindu-le, vă veţi da seama că fiecare cuvânt, fiecare propoziţie
exprimă durere. Durerea provocată de temniţă, de cătuşe, de lanţuri şi de
foame. Nimeni n-a putut fi mai aproape de aceste grele suferinţe decât copiii,
soţiile, părinţii şi rudele noastre. La una din arestările mele (fiindcă au fost
mai multe), efectuată la miezul nopţii de către cinci miliţieni, Cornelia, fiica
mea mai mare, care nu avea atunci decât zece ani, la ordinul miliţienilor că
trebuie să merg cu ei, în momentul când am ieşit din casă a izbucnit în
hohote de plâns. Şapte ani mai târziu, la procesul de la Galaţi, unde am fost
condamnat la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, la ieşirea mea din
tribunal, în timp ce eram condus spre dubă de către mai mulţi miliţieni, tot
ea a strigat disperată: “tăticule !”...
Lor le închin aceste triste amintiri, aduse din înfriguratele şi tristele
celule, pentru a le citi atunci când eu nu voi mai fi printre ei.
Costache Caragaţă
Tichiriş (Vrancea), 29 septembrie 1991
9
10
Întâiul contact cu Securitatea. 24 ianuarie 1950
18
S-a-nvolburat Mihai ca un puhoi de munte,
La Turda prin trădare a căzut,
Iar Tudor, când porni Fanarul să-l înfrunte,
Trădarea a venit şi l-a vândut.
23
Arestările
Prima arestare
Lagărul Ghencea
27
luxoase, cu cizmele lustruite ca lacul şi, instalându-se
fiecare la câte-o măsuţă adusă în dimineaţa aceea, încep
să strige numele a câte unui deţinut, pe care îl iau în
primire pentru anchetă. În mai puţin de-o jumătate de
oră atmosfera liniştită de până atunci se transformă în
vacarm. Fiecare anchetator proceda în felul lui, căutând
să scoată de la “clientul” său cât mai mult cu putinţă.
Pentru îndeplinirea scopului, cu toţii s-au folosit
încă de la început de metoda intimidării, a durităţii. Îţi
oferea mai întâi o ţigară şi dacă răspunsurile la întrebările
anchetatorului nu erau pe măsura aşteptărilor, deţinutul
era insultat, înjurat şi lovit.
În ziua următoare mi-a venit şi mie rândul. A
început frumos, manierat. Mi s-a oferit o ţigară. Am spus
că nu sunt fumător. Brusc, am fost crunt lovit. A insistat
să-i spun numele conspirativ din activitatea mea politică.
I-am răspuns că nu am avut niciodată un nume
conspirativ. Ploaie de pumni a-nceput atunci să cadă
peste capul meu. Lovea şi râdea. Că lovea, am desluşit de
ce. Că râdea n-am înţeles nici până azi. Ştiam numai că
bestiile şi criminalii au în firea lor ferocitatea. Dar ca un
om cu instincte de fiară să-şi devoreze prada şi-n acelaşi
timp să şi râdă, asemenea manifestare nu mi-am putut-o
explica niciodată. Am rezistat. Ancheta a durat cam două
ore. În ziua următoare calvarul a reînceput. Cu aceleaşi
metode. După trei zile de chin am fost lăsat în pace. N-
am cunoscut numele anchetatorului şi nici concluziile
sale asupra anchetei. În baracă, în aceleaşi condiţii,
continuau anchetele cu alţi deţinuţi.
Poate e bine de ştiut cum decurgea viaţa noastră
într-o asemenea baracă. Fiind luna lui “cuptor”, se
28
aşezaseră peste noi nişte călduri cu adevărat caniculare.
Noaptea, în baracă, aerul era îmbâcsit de mirosul a două
sute de trupuri nespălate, amestecat cu mirosul urinei şi
fecalelor răspândite pe jos, fiindcă hârdăul pentru
necesităţi se umplea de la prima oră după închidere. Îţi
trebuia o puternică forţă lăuntrică să poţi suporta până
dimineaţa, la deschidere, acea atmosferă pestilenţială
care plutea de la podea până-n tavan. Din cauza mizeriei
şi a hranei proaste, un număr mare de oameni s-au
îmbolnăvit de dizenterie. M-am îmbolnăvit şi eu.
Asistenţa medicală era inexistentă. Aveam febră mare şi
nu mai puteam mânca nimic. O sete înspăimântătoare
îmi chinuia trupul. Buzele şi limba îmi ardeau. O lingură
cu apă introdusă în stomac ar fi însemnat sfârşitul. Mulţi
au murit pentru că nu şi-au putut înfrâna setea.
Timp de trei săptămâni, aşa s-a derulat viaţa
noastră în lagărul de la Ghencea…
Coasta Galeş
34
Trei luni de grea şi cumplită captivitate
36
Ploi de toamnă
37
Inspecţie în lagăr
Foamea
41
Lăsaţi-mi mâna de fantomă
Din pom să rupă doar un măr,
Să-mi umplu gura cu aromă
Şi voi trăi, în adevăr.
O! Milostivule, Tu care,
Cu doi ciortani şi cinci colaci,
Făcut-ai munte de mâncare
Şi-ai săturat pe cei săraci.
43
Căci vis a fost, ca orice vis fugar,
Şi staţie şi tren şi libertate.
Când m-am trezit din visul meu amar,
Eram în temniţă şi era noapte.
Distrofia
44
vizita medicală.
Eu nu cerusem niciodată să fiu dus la un consult
medical. Simţindu-mă însă peste măsură de epuizat, am
solicitat brigadierului permisiunea să mă prezint şi eu la
medic. Am găsit în faţa infirmeriei mai bine de o sută de
oameni înşiruiţi unul după altul. Am intrat în rând şi,
după o aşteptare de câteva ore, am putut să pătrund
înăuntru. Şase medici, deţinuţi şi ei, consultau fiecare
câte un om. Eu am fost luat în primire de-un medic
slăbuţ, pe care mi s-a părut că-l mai văzusem cândva la
lucru, pe şantier. Acum reuşise să se plaseze la
infirmerie. Văzându-mă în ce stare mă aflam, m-a-ntrebat
pe un ton ce mi s-a părut compătimitor:
− De cât timp lucrezi pe şantier?...
− De-aproape trei luni.
− La ce lucrezi?...
− La descărcări.
− Ai mai trecut vreodată pe la noi?
− Nu.
− Sărăcuţul de el (i se adresează altui medic, aflat
alături); de trei luni lucrează pe şantier, fără să fi
trecut niciodată pe-aici!...
Apoi, bucuros că poate contribui prin intervenţia
sa la refacerea sănătăţii unui om care mai poate fi
recuperat, îmi spune:
− Vei primi o carte poştală. Să scrii familiei să-ţi trimită
vitamina C, o sticlă cu vin tonic, zahăr, miere şi alte
medicamente pentru întărire...
Ieşind de-acolo, o rază de speranţă mi-a lăcrimat
sufletul. Voi trimite celor de-acasă un semn că încă mai
trăiesc. Medicamentele mă interesau mai puţin.
45
A doua zi ni s-a dat la fiecare câte o carte poştală.
Brigadierul ne-a instruit ce trebuie să scriem. Ni s-a atras
atenţia că nu avem voie să cerem nimic altceva, decât
trimiterea medicamentelor recomandate de medic şi
unele obiecte de îmbrăcăminte de care aveam neapărată
nevoie. Ni s-a mai spus că nu aveam voie să scriem mai
mult de 8-10 rânduri, iar rândurile să fie complete, de la
un capăt la altul. Cine nu va respecta aceste dispoziţii va
fi pedepsit, iar cartea poştală va fi ruptă. Toţi trebuia să
scriem că suntem sănătoşi.
Reproduc mai jos textul acelei scrisori, care avea să
fie primul mesaj primit de o familie îndurerată de la cel
plecat, poate, pe-un drum fără întoarcere:
50
17 noiembrie 1952
15 decembrie 1952
56
8 ianuarie 1953
57
A treia scrisoare expediată familiei, de la Canal
8 februarie 1953
58
aş fi primit îmbrăcămintea şi încălţămintea de acasă?!...
5 martie 1953
60
− Fiindcă sunt alţii, cu boli mai grave decât mine, care
aşteaptă să poată intra la o consultaţie medicală.
Sunt scos din lucru şi dat în primire unui om de
încredere al brigadierului, care mă duce la infirmeria
lagărului. Am văzut acolo foarte mulţi bolnavi. Cei mai
mulţi erau distrofici. Un procent semnificativ îl formau
accidentaţii de pe diferite şantiere, care lucrau la
“anrocament” în carierele de piatră.
Personalul medical, destul de numeros, era
alcătuit din medici deţinuţi, având ca şef un medic
oficial. Sunt luat în primire de un chirurg care mă duce în
aşa-zisa “sală de operaţii”. Îmi spune de la început că,
neavând anestezic, mă va opera “pe viu”. Am acceptat
bucuros, numai să se termine mai repede. Chirurgul care
urma să mă opereze a mai chemat câţiva colegi să asiste.
Am întins mâna. Într-o clipă bisturiul a intrat adânc în
carnea infectată. Coptura a ţâşnit, inundând mâna
chirurgului şi masa. Rana este palpată pentru scurgerea
lichidului. Dar această primă incizie făcută la încheietura
mâinii nu degajează complet infecţia. Doctorul mă-
ndeamnă să suport până la capăt operaţia. Mi se fac încă
patru incizii de-a lungul antebraţului. După aproape o
jumătate de oră, intervenţia chirurgicală “pe viu” a fost
gata... Am văzut pe faţa medicului mulţumirea că, în
condiţii extrem de vitrege, a putut să facă bine unui om.
Mi-a spus că, de nu m-aş fi dus în ziua aceea, altă soluţie
pentru a scăpa de o infecţie generală nu era decât
amputarea mâinii!... Mulţumindu-i, mi-am luat rămas
bun. La plecare medicul oficial mi-a acordat o scutire de
la muncă de trei zile. A fost singurul privilegiu de care
am beneficiat pe toată perioada detenţiei mele la Canalul
61
Dunăre – Marea Neagră. Astăzi, după mai bine de
patruzeci de ani, încă se mai cunosc cicatricele acelei
teribile operaţii fără anestezie prin care am trecut.
După moartea lui Stalin, din 5 martie 1953,
evenimente mai importante nu s-au mai produs în viaţa
noastră. Parcurgem o perioadă de lâncezeală, de apatie
generală, ceea ce ne măreşte încrederea într-o salvare
apropiată.
62
ridicase mult, dar semnalul de plecare nu mai venea.
Zgomotul surd şi confuz de voci se înteţeşte, dar nimeni
nu ştie ce se-ntâmplă. Într-un târziu auzim semnalul. Dar
nu de ieşire, ci de chemare la ordin a brigadierilor. Zeci
de “şefi” ţâşnesc din faţa brigăzilor şi, în pas alergător,
se-ndreaptă spre grupul de ofiţeri unde se afla şi
comandantul. Doar zece minute au durat comunicările.
Cu aceeaşi grabă, brigadierii se reîntorc.
- “Astăzi nu ieşim pe şantier” – ne comunică şeful nostru.
Se va executa “program administrativ”. Veţi scoate toate
saltelele, păturile, pernele, le veţi scutura bine de praf,
apoi veţi trece la curăţenia din dormitor”... Nimic mai
mult. Niciun cuvânt despre cauza întreruperii lucrului...
Trei zile nu am mai ieşit pe şantier. În cea de a
patra, brigăzile scoase din lagăr n-au mai fost duse la
sfărâmat piatră, ci la grădinărie. Trei săptămâni am lucrat
numai la grădinărie...
66
Vorbitorul
67
alimentele sau hainele aduse de-acasă. Ni s-a permis să
dăm acasă, rudelor, hainele şi încălţările uzate.
Mă întorc acum la momentul când le-am
descoperit, cam pe la mijlocul culoarului, pe soţia mea,
alături de cumnata Elena C. Dumitrescu, din Tichiriş. Nu
ne mai văzuserăm de aproape doi ani. Întrebările şi
răspunsurile noastre, nu ştiu dacă-au fost pe jumătate
înţelese. Mulţumirea cea mai mare a fost că ne-am putut
vedea…
La sfârşitul convorbirii, am mers în capătul
culoarului să-mi primesc cele aduse de-acasă. Cu acest
prilej am mai schimbat câteva priviri, apoi ne-am
despărţit. A fost singurul ”vorbitor” pe care l-am avut în
toată perioada de detenţie. Când ni s-a dat prima carte
poştală să scriem acasă, ni s-a spus să comunicăm
familiilor că vom avea „vorbitor” în fiecare lună. În baza
acestei promisiuni, familiile au venit şi în luna
următoare, dar dispoziţia iniţială fusese între timp
anulată. În ziua programată pentru „vorbitor”,
nimerindu-mă afară, mi-am văzut soţia împreună cu
cumnata Elena Dumitrescu, îndepărtându-se de lagăr,
spre gara Rădeana. N-am aflat nici până astăzi motivul
întreruperii „vorbitorului”…
Dar de Crăciun
Refren:
Dor de libertăţi,
Pierdute-n ziduri de cetăţi.
Anii grei mereu se cern
Şi peste noi s-aştern.
69
Refren:...
Refren:…
Refren: …
Refren:
Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim,
Fără ţară, fără nume, Velerim!
Refren:
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim,
Flori de măr într-o cunună, Velerim!
71
afară”!...
Într-o zi, după ce fuseserăm aduşi de pe şantier şi
luaserăm masa, întâmplător mă aflam singur lângă o
baracă. La un moment dat un lucrător civil, un băiat
tânăr, s-a îndreptat spre mine cu intenţia de a mă întreba
ceva. Am tresărit, pentru că ştiam că ei nu aveau voie să
stea de vorbă cu noi. Privindu-mă scurt, s-a apropiat şi
simulând că încearcă ceva pe peretele barăcii m-a
întrebat: “ce faceţi, părinte?” … Surprins de întrebare, i-
am răspuns: „faceţi probabil o confuzie, nu sunt preot”…
Descumpănit de greşeala săvârşită, tânărul s-a oprit,
neştiind ce să facă. Greşeala lui poate că n-a fost atât de
mare, pe cât a fost a mea. Intuind la repezeală situaţia, m-
am gândit că băiatul era sincer şi ne compătimea. Mizând
pe-acest greşit raţionament, am încercat să-i fac o
propunere: să pună la poştă un plic cu un bileţel de
câteva rânduri, nesemnat, cu textul: cel ce se află la
Borzeşti este sănătos şi aşteaptă să fie eliberat. Indicându-
i şi adresa pe care trebuia s-o treacă pe plic, tânărul mi-a
răspuns, cu o sinceritate în glas pe care nu i-am uitat-o
nici astăzi: mi-e frică!... Până la eliberarea mea, pe acel
tânăr nu l-am mai văzut niciodată prin curtea lagărului…
11 februarie 1954
83
legătură are romanul “Bietul Ioanide” cu preocupările
dumitale didactice?... Ce te-a determinat să citeşti
această carte?...
− Autorul cărţii este un eminent critic literar, un
important scriitor şi un mare om de cultură.
− Cred c-ai să răspunzi mai sincer la o viitoare
anchetă!...
Dintr-o cameră vecină, la chemarea căpitanului a
apărut un plutonier de miliţie care m-a luat în primire şi
m-a dus către ceilalţi. Acolo se afla un alt plutonier, care
veghea ca nimeni să nu se mişte şi nimeni să nu
vorbească. Aproape patru ore am stat aşa, încremeniţi, în
aşteptarea unei dispoziţii, meditând la ce-aveau de gând
să facă. În tot acest timp nimeni n-a mai fost interogat.
După cântatul cocoşilor, ne-am dat seama că ne aflam
cam în jurul orei cinci. Să stai atâta vreme în nemişcare,
între atâţia oameni, fără să auzi altceva decât răsuflarea şi
câte-un oftat adânc de uşurare în care răstălmăceai nu
numai tragedia celui ce oftase, ci a unui neam întreg,
însemna să accepţi resemnat destinul către care ne
îndreptam.
Liniştea desăvârşită care domnea în toată clădirea
a fost brusc şi puternic întreruptă de pufniturile unui
motor de camion. Am înţeles că se pregătea transportarea
noastră mai departe. În curte se auzeau voci. Se dădeau
ordine. Şi în camerele de lângă noi se produceau mişcări
de “du-te-vino”. Deşi secretul acestei operaţiuni, de
transportare a unui număr de deţinuţi mai mare decât
posibilităţile de pază ale unui post de miliţie, trebuia
păstrat cu stricteţe, anumite mişcări, anumite zgomote
neprevăzute, ordine, enervări nu puteau fi evitate. La un
84
moment dat uşa camerei în care ne aflam se deschide
brusc şi în prag apare căpitanul care mă interogase.
− “Fiţi atenţi! Vă ridicaţi, vă luaţi bagajul şi în cea mai
desăvârşită ordine, câte unul, ieşiţi în curte”. De la
uşă până la camionul care ne aştepta, pe dreapta şi pe
stânga, erau postaţi miliţieni cu pistoale-mitralieră
întinse spre noi, gata de a acţiona la cea mai mică
încercare de evadare.
− “Urcaţi”!, a ordonat căpitanul. Urcuşul n-a fost deloc
uşor. Unii erau bolnavi, iar alţii, în vârstă, nu puteau
să se urce pe platforma camionului, prea înaltă pentru
nişte oameni mai în vârstă. Până la urmă, ajutaţi de
cei mai tineri au urcat şi cei neputincioşi. Ni s-a spus
să stăm jos, aşa cum stătuserăm şi în cameră, pentru a
nu fi văzuţi de lumea liberă. Ni s-a atras din nou
atenţia că nu aveam voie să ne ridicăm, să strigăm sau
să vorbim în timpul mersului. La urmă au intrat
printre noi vreo opt miliţieni, pe laterale câte trei, iar
lângă oblonul din spate, doi.
Totul fiind gata, maşina a pornit. Eram totuşi
favorizaţi faţă de alţi deţinuţi, de prin alte părţi,
transportaţi cu lanţuri la picioare, cu cătuşe la mâini sau
ochelari negri pe ochi. Începuse să ne fie frig. Platforma
camionului, rece ca gheaţa, contribuia şi ea la
înfrigurarea noastră. Pentru a nu pierde din căldura
trupurilor ne înghesuiam tot mai tare unul într-altul.
Oboseala începuse şi ea să pună stăpânire pe noi. Nu
dormiserăm toată noaptea. Ochii ni se-nchideau şi unii
dintre noi, mai slabi, căzuseră chiar într-un somn adânc.
Maşina înainta greu prin întuneric, dar mai ales prin
ceaţa groasă care se lăsase. Drumul era deteriorat şi din
85
când în când roţile camionului nimereau în câte o
hârtoapă, săltând platforma pe care eram aşezaţi,
aruncându-ne când într-o parte, când în alta.
Procesul
126
Vidra, avea să ne părăsească. A fost scos din cameră şi
mutat în altă parte. Până la terminarea detenţiei, nu vom
mai auzi de el. Între cei şapte rămaşi, doar cinci ne
simţeam mai apropiaţi şi discutam mai deschis între noi.
Cei doi ţărani din Răcoasa se izolau de toţi,
neamestecându-se în discuţiile noastre. Cu unul dintre ei
era chiar greu de convieţuit, fiind pornit la tot pasul pe
harţă. De altfel, aproape în fiecare celulă se nimerea câte
un astfel de om, care făcea viaţa celorlalţi şi mai grea de
cum ne era dată de soartă.
După plecarea din camera noastră a lui Popa
Vasile, ni s-au adus la cunoştinţă condamnările: eu, Jean
Voinea şi Vasile Chiriţă, din Mărăşeşti, încadraţi la art.
209 din Codul penal, pentru „crimă de uneltire împotriva
Statului Socialist”, câte 25 de ani muncă silnică; Lovin
Alexandru, din Străjescu – Vrancea, 23 de ani, Chiriţă
Alexandru, tot din Străjescu – Vrancea, 20 de ani. Vasile
Popa, cel plecat dintre noi, a primit înştiinţarea acolo
unde a fost mutat. Cei doi ţărani din Răcoasa au primit,
unul, 23 de ani, celălalt, 20. „Problema” de care ne tot
aminteau anchetatorii fusese „rezolvată”. Nu ne-am
speriat, nici nu ne-am mirat. Pedeapsa dată o consideram
încă modestă, în comparaţie cu zelul depus de
anchetatori ca să ne-ngroape-n pământ. Eram conştienţi
că anii de condamnare pe care-i primiserăm nu-i vom
face, din două motive:
1) ori vom muri înainte de împlinirea acestora (era
alternativa cea mai probabilă);
2) ori bunul Dumnezeu le va lua puterea acestor
călăi şi-atunci vom fi şi noi descătuşaţi şi redaţi
libertăţii. Creatorul ne-a binecuvântat cu cea de-a
127
doua alternativă...
Timpul trecea şi viaţa noastră în Penitenciarul
Galaţi se desfăşura în aşteptarea, zi de zi, a unor
schimbări. Nu ştiu de ce şi cum, dar aşteptam cu
convingere grabnice evenimente. Nu la eliberare mă
gândeam, ci pur şi simplu la schimbări care să ne scoată
din situaţia în care ne aflam, fie ea chiar mai rea. Să fi
fost oare înştiinţări ale văzduhurilor că asemenea
schimbări vor veni?!...
Aiudul
135
Magilor le-a pus
Cerul sub călcâie.
Lumea-n cântec se deşteaptă
Pe Mesia îl aşteaptă.
Cântece cereşti
Intră pe fereşti,
Intră-n orice casă.
Şi în orice gând
Arde tremurând
Câte-o stea sfioasă.
Numai temniţa posacă
A-ngheţat sub promoroacă.
Stăm în beznă grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Îngerii grăbiţi,
Pentru osândiţi
Nu aduc colinde…
136
Ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1959. Macedonenii
140
− Ia-ţi bagajul şi treci pe coridor.
Aşa a plecat dintre noi vrednicul ţăran de prin părţile
Tecuciului, pe care nu aveam să-l mai întâlnim niciodată.
144
acţiunea se petrece între anii 1938-1940, despre ce
„mişcare politică” poate fi vorba?... Dumneavoastră aţi
trăit şi aţi trecut prin acei ani…
− Asta e cu totul altceva. Dacă este vorba de părerea
mea, am tot dreptul să mi-o spun deschis şi fără nicio
constrângere: este vorba despre „Mişcarea Legionară”.
− Mulţumesc!
Satisfăcut de răspuns, anchetatorul a chemat
gardianul, care m-a condus la celulă. Doctorul Nedelcu şi
Filimon aşteptau cu nerăbdare reîntoarcerea mea. Le-am
povestit cu lux de amănunte cum decursese ancheta şi
despre iscusitele întrebări ale anchetatorului, însă nici
până azi n-am înţeles ce scop a avut această ciudată
investigare, legată iar de romanul „Bietul Ioanide”!…
Schimbări pe celular
146
de Cruce” din oraşul de la Dunăre. În timp ce
vorbeam, Nelu Constantinescu duce degetul arătător
la gură. Observase mişcarea paletei de la „ochiul
magic” de pe uşă. Gardianul, aflat pe coridor, auzise
discuţia din celulă şi era grăbit să prindă pe cineva,
pentru a-l trimite la izolare.
Acum, noua echipă de pe etajul 3 era la fel de bună
ca şi cea pe care o părăsisem, cu Filimon, Frunză şi dr.
Nedelcu. Morsistul nostru, în noua formaţie, era Nelu
Constantinescu. Şi pentru că mai tânărul Paul Păltănea
era înalt, avea peste 1,80 m., s-a oferit el să facă
acoperirea, pe centru. Era riscant, dar n-aveam încotro.
Fără informaţii, nu puteam sta. Trebuia neapărat să ştim,
după schimbările care s-au făcut, pe cine aveam în stânga
şi-n dreapta noastră. Ne interesau în primul rând
„turnătorii”. Dacă în vecinătate s-ar fi aflat vreunul,
activitatea noastră la Morse ar fi fost redusă şi chiar
blocată.
Nelu trece la peretele din stânga şi provoacă o
„atenţionare”. Ni se răspunde târziu, fiindcă acum
trebuia, din toate părţile, prudenţă maximă. Scopul
urmărit de administraţie, cu prilejul schimbărilor, era
acela de a-şi introduce „turnătorii”. Operaţia le aducea
oarecare avantaj, aceştia fiind la început necunoscuţi.
Cine erau turnătorii? Tot oameni, ca şi noi. Îndurau
aceleaşi necazuri: frig, foame, boli. De-un singur lucru
erau scutiţi: de bătăi şi schingiuiri. Din când în când,
dintre ei, cei care fumau mai căpătau de la anchetator
câte-o ţigară şi când se-ntorceau printre noi păreau foarte
bine dispuşi. Dacă-i întrebam cum a decurs ancheta, cum
s-a comportat anchetatorul, ce probleme mai grele le-au
147
fost puse, se eschivau, nu spuneau niciodată adevărul,
fiind evident obligaţi să păstreze secretul. Cu nefumătorii
procedeul era mai simplu: ori de câte ori erau chemaţi li
se repeta acelaşi lucru: vor beneficia de o eliberare mult
mai grabnică decât a celorlalţi. Până la urmă n-a fost să
fie aşa. Au fost eliberaţi toţi, la aceeaşi dată, atunci când a
apărut în Monitorul Oficial „decretul de amnistie” pentru
deţinuţii politici.
Să vedem acum ce se-ntâmplă cu celula din stânga
noastră. După mai bine de-o oră (spun asta cu
aproximaţie, fiindcă nimeni dintre noi nu avea ceas),
auzim uşoare ciocănituri în perete. Nelu lipeşte urechea
pe locul unde s-a produs sunetul şi confirmă primirea.
Ne-nghesuim pe pat, fără zgomot, ca să-l camuflăm. Mă
alătur cât mai aproape de el, poate prind şi eu ceva.
Învăţasem puţin de la Filimon, dar „experţii” în Morse
băteau repede şi eu nu aveam încă experienţa necesară ca
să înţeleg totul. Convorbirea n-a durat mai mult de-o
jumătate de minut. I se transmisese lui Nelu că în celula
respectivă erau patru persoane şi că au printre ei un
suspect. Obţinuserăm ce era mai important: cu cei din
stânga noastră trebuie să fim foarte atenţi. „Cu cei din
dreapta voi lua legătura mâine” - ne spune Nelu. Nu
trebuie să riscăm prea mult chiar din prima zi. Eram
mulţumiţi că “sistemul nostru informaţional” funcţiona
bine.
Convorbirile prin alfabetul Morse, atât la perete
cât şi la calorifer, se dovedeau a fi mai puţin riscante în
timpul meselor. Atunci, gardianul de serviciu pe coridor
era obligat să se ţină după hârdăul cu mâncare, ca nu
cumva bucătarii care serveau masa să transmită
148
deţinuţilor din celule cine ştie ce informaţii. Circula
zvonul că la bucătăria închisorii, unde se gătea mâncare
pentru trei mii de oameni, fiind deservită de vreo
douăzeci şi cinci de bucătari, aceştia se mişcau liberi prin
curtea închisorii şi puteau afla veşti, de multe ori chiar de
la gardienii care circulau pe-acolo cu diferite treburi.
Legătura cu cei din dreapta n-a trebuit s-o
aşteptăm până a doua zi, căci în timp ce se distribuia
masa de seară şi hârşietura hârdăului cu mâncare s-auzea
la celalalt capăt al coridorului, semn că şi gardianul care
însoţea bucătarii se afla acolo, interceptăm o atenţionare
pe peretele din dreapta. Ni se comunică: suntem patru,
nu avem printre noi „ciripitori”, fiţi fără grijă. Li se mai
spunea şi aşa turnătorilor. Cât erau de dispreţuiţi aceşti
bieţi oameni pe care soarta i-a aruncat în băltoaca celor
care, pe un preţ de nimic, îşi vindeau sufletele!...
Ne asiguraserăm, deci, cu celulele stânga-dreapta.
Mai aveam să rezolvăm cu cele de pe verticală, adică de
la parter, până la etajul 4, prin care trecea caloriferul,
lucru foarte greu de înfăptuit. Greu, fiindcă acesta era
fixat pe mijloc, în bătaia vizorului gardianului care,
mişcând doar puţin paleta, prindea într-o fracţiune de
secundă pe cel care se aventura la calorifer. Şi mai era un
inconvenient: caloriferul răsuna tare şi se-auzea pe
coridor, atrăgând repede atenţia supraveghetorului.
Trebuia ca cineva să se plimbe pe interval, ca să-l acopere
pe morsist, ceea ce era tot atât de periculos, iar
„plimbăreţul” risca pe puţin două săptămâni de izolare.
Şi totuşi, cu asemenea mari riscuri au fost
transmise şi memorate mii de poezii, mii de texte
religioase; astfel s-a învăţat matematică, chimie, limbi
149
străine şi filozofie.
Regulamentul închisorii pentru politici era
deosebit de aspru. Deţinutul era obligat să stea la
marginea patului, cu mâinile pe genunchi, de la 5
dimineaţa, când se anunţa deşteptarea, până la orele 22,
când se dădea stingerea. Gardienii erau instruiţi, sub
aplicare de sancţiuni, să vegheze cu stricteţe la
respectarea regulamentului. Dar, a sta 17 ore în poziţia
cerută de regulament, ar fi fost o imposibilitate. Oamenii
s-ar fi neurastenizat, şi-ar fi pierdut minţile. De fapt, asta
şi urmăreau administraţiile închisorilor.
Nu este mai puţin adevărat că se întâmpla ca
uneori vigilenţa să fie mai slabă. Au fost perioade lungi,
de ordinul săptămânilor, când supravegherea de pe
coridor era total absentă. Apoi, gardienii nu erau toţi la
fel, cu tot instructajul care li se făcea. Erau unii foarte
zeloşi în a întocmi rapoarte de pedepsire pentru cel mai
neînsemnat lucru. Cu cât aveau mai multe rapoarte, cu
atât erau mai bine văzuţi de conducerea închisorii. Dar
erau şi alţii, puţini la număr, care, chiar dacă auzeau ceva
suspect în celulă, se mulţumeau doar să deschidă vizeta,
să strige răstit la noi şi apoi să plece să-şi vadă de treburi.
Pe aceştia îi numeam „oameni ai lui Dumnezeu”.
În perioadele calme, deţinuţii căutau să-şi
îmbunătăţească ocupaţiile: unul dorea să-nveţe o poezie,
altul o rugăciune, altul un psalm; unii erau interesaţi să ia
primele noţiuni de limbă engleză, franceză ori italiană,
alţii, folosindu-se de prezenţa în celulele lor a vreunui
medic, urmăreau să se iniţieze în tainele medicinii, a
bolilor de tot felul de care niciun muritor nu este scutit.
Fiecare căuta ceva, după pregătirea ce-o avea când
150
plecase de-acasă.
Erau mulţi care, dorind ca timpul să treacă mai
uşor, fără a-şi chinui mintea cu probleme de ştiinţă sau
de memorie, se interesau de parteneri de jucat şah. Dar
pentru asta le trebuia tabla şi piesele. Şi le confecţionau
singuri. Tabla o improvizau dintr-o bucată de pânză,
dintr-o cămaşă ruptă, iar piesele, din raţia de pâine de o
sută de grame, primită dimineaţa, la ceai. Pentru
scurgerea mai uşoară a timpului, jocul de şah era cum nu
se poate mai bun. Prezenta însă două mari inconveniente:
1. Eram foarte vulnerabili; partenerii aveau nevoie de un
pat liber şi, în timpul jocului, fiind amândoi
concentraţi la evoluţia acestuia, puteau fi uşor
descoperiţi.
2. Se făceau din când în când, prin sondaj, percheziţii
inopinate; ne puteam oricând trezi că ni se deschide
uşa, că suntem scoşi pe coridor şi 2 sau 3 gardieni ne
percheziţionează celula. De obicei, oamenii îşi
ascundeau şahul în saltele. Dar la o percheziţie
instantanee, nu mai aveau timp să ascundă nimic.
Prinşi asupra faptului, primeau pedeapsă dublă: întâi,
pentru jocul nepermis de regulament şi al doilea,
pentru confecţionarea de obiecte interzise. Jocul era
confiscat, iar nefericiţii jucători mergeau direct la
izolare, fără să mai aştepte aprobarea raportului făcut
de gardian.
− „Astăzi parcă-i mai multă lumină-n celulă!”, îi spun lui
Nelu. Privim amândoi printre jaluzelele de la fereastră.
Încercăm să înjghebăm un dialog. Paul şi cu Grecu se
întreţineau pe patul de-alături.
− „Da”, zise Nelu. „Azi, Dumnezeu luminează cerul şi
151
pământul şi luminează şi celulele noastre”.
Era pe la sfârşitul lunii ianuarie. Din celulă ne
dădeam seama că era o zi splendidă. Un soare luminos şi
strălucitor îşi revărsa din belşug razele deasupra
Aiudului. Cerul era de-un albastru curat, cum parcă
demult nu mai văzuserăm. Regretăm că nu suntem afară,
să ne săturăm de razele soarelui, de priveliştea acelei
minunate zile. Avuseserăm până atunci numai vreme
închisă, posomorâtă, întunecată, întunecând şi mai mult
celulele şi bietele noastre suflete încătuşate de sistemul
diabolic de confiscare a libertăţii omului. Gânduri
nostalgice, de altădată, pun stăpânire pe noi…
Mă pregăteam să-l întreb pe Nelu despre
activitatea lui didactică, despre modul cum a reuşit să
organizeze acel cor mixt de peste o sută de persoane, care
devenise cunoscut nu numai în judeţul Galaţi, ci şi în cele
învecinate, Brăila, Bacău, Vrancea, când, deodată, sună la
calorifer o atenţionare discretă, abia perceptibilă. Nelu
sare sprinten din pat şi confirmă: „primit”. Ni se
transmite următorul mesaj, neobişnuit: „pregătiţi-vă să
ieşiţi afară; etajul 3 iese la plimbare”. Nu trecu niciun
sfert de oră şi pe coridorul nostru se auziră tropăituri şi
vocea gardianului, strigând: „mai repede, mai repede”. O
celulă trebuia să se încadreze în timpul de 10 minute, cu
ieşire, plimbare şi revenire. Pentru tot etajul, cu 80 de
celule, gardianul avea nevoie de 12 ore. Curând a venit şi
rândul celulei noastre: un gardian deschise vizeta şi
spuse repede: „pregătiţi-vă de plimbare”... Ne-am luat
fiecare mantaua, pe care trebuia să ne-o punem pe cap şi
aşteptam. În minutele următoare uşa se deschise şi
gardianul ne-a luat în primire. Am fost coborâţi la parter,
152
am ieşit în curte, apoi am fost introduşi într-un „ţarc”,
înconjurat cu ziduri înalte de 3 m. „Ţarcul”, în forma
unui cerc, avea un diametru nu mai mare de 20 de m. În
mijloc exista un stâlp de beton în jurul căruia trebuia să
ne „plimbăm”. Ajunşi în acel minunat „parc” al
plimbărilor noastre, ni s-a ordonat să ne luăm mantalele
de pe cap şi să ne îmbrăcăm cu ele.
Nu ştiam la ce să mă uit mai întâi. Totul îmi părea
nou. Cele două luni petrecute în celulă îmi întunecase
privirea. Am încercat să privesc împrejur, dar n-am văzut
decât ziduri: zidurile „parcului plimbărilor noastre” şi
cele ale puşcăriei, înalte de 12 m. Apoi m-am uitat spre
Cer, acolo unde se uită toţi deznădăjduiţii. Şi-acolo, mi s-
a părut c-am văzut cel mai frumos albastru din viaţa
mea. Şi, minune: în mijlocul acelui ireal albastru, am
văzut mâna Creatorului a toate câte sunt pe pământ şi în
Cer. Am căutat Soarele. Dar el se ascunsese vederii
noastre. Zidul înalt al celularului îi acoperise faţa...
Cu aceste câteva gânduri, plimbarea luase sfârşit.
Un ordin scurt şi tăios ne scoase brusc din scurta noastră
călătorie spre neant.
Intram din nou în cruda realitate. Păşind în celulă,
trăgeam încă pe nări aerul proaspăt de afară.
Colegi de celulă
153
jumătate de oră în urmă. Te întrebam de activitatea
didactică pe care-ai desfăşurat-o la şcoala din comuna
Ţepu, dar mai ales aş fi vrut să ştiu mai multe despre
cum ai reuşit să organizezi acel valoros cor mixt de
peste o sută de persoane, ce greutăţi ai întâmpinat, ce
rezultate ai obţinut.
− Mă voi referi la activitatea mea până la instaurarea
dictaturii comuniste, în 1948, an de tristă amintire,
când am fost nevoit să plec din comună şi să iau
drumul închisorilor. M-am născut la 18 iulie 1923, în
comuna Gohor, satul Ireasca din fostul judeţ Tecuci.
La 1 octombrie 1923 părinţii s-au mutat în com. Ţepu,
jud. Galaţi (mama fiind din această localitate). Am
obţinut diploma de învăţător în 1944, la Şcoala
Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. La 15 iulie 1944 am
fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar şi
trimis la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă din Ineu
– Arad. În anul 1946 am susţinut examenul de
absolvire la Sibiu, primind gradul de sublocotenent în
rezervă. Am dat apoi examen la Conservatorul de
Muzică din Iaşi, urmând cursurile anului I. La 1
septembrie 1946 am primit numirea în învăţământul
primar, dar nu mă voi prezenta la post decât la 1
septembrie 1947, în satul Mălureni, comuna Nicoreşti,
jud. Galaţi, la o şcoală cu 4 clase. Aici mi-am
desfăşurat activitatea până la 15 mai 1948, organizând
cu tineretul din comună un cor mixt pe 4 voci, cu care
am luat parte la toate manifestările culturale şi
concursurile organizate în comună şi-n judeţ. Din
păcate această plăcută activitate mi-a fost întreruptă la
15 mai 1948, când a avut loc prima arestare. Am fost
154
dus la Securitatea din Tecuci, de-acolo la Ocnele Mari,
apoi, în 1950, la Canalul Dunăre – Marea Neagră
(Capul Midia), cu o condamnare administrativă de 5
ani. De la Canal am fost eliberat la 15 februarie 1953. În
toamna lui 1954, cu ajutorul conducerii locale din Ţepu
am fost reprimit în învăţământ, activând atât la
catedră, cât şi la Căminul Cultural, ca dirijor de cor.
Aici am înfiinţat şi condus un cor mixt de 150 de
persoane cu care am câştigat de mai multe ori premiul
I . Tot aici am organizat un taraf de lăutari, alcătuit din
săteni care cântau la instrumente muzicale făurite de
ei: ţambal, contrabas, fluiere, caval. Cu aceste două
formaţii am participat la diferite manifestări artistice
din Galaţi, la concursul inter-regional din Brăila, la
spectacole organizate în Slănic Moldova, Panciu, Iaşi,
Tecuci şi în comunele de prin împrejurimi. Toată
această bogată şi frumoasă activitate mi-a fost iarăşi
întreruptă, pe neaşteptate, la 17 ianuarie 1958, când am
devenit pentru a doua oară clientul puşcăriilor
comuniste, condamnat la 23 de ani muncă silnică, în
baza art. 29 din Codul Penal, pentru delictul: „crimă
de uneltire împotriva ordinii sociale”. Am lăsat acasă
soţia cu doi copii mici, Vasilică de 4 ani, Margareta de
7 luni şi doi bătrâni neputincioşi, tatăl paralizat şi
mama bolnavă şi ea, neputând s-o ajute cu nimic pe
biata mea soţie. Am urmat soarta celorlalţi deţinuţi
politici, fiind trecut prin închisorile: Colonia Culmea
(de la Canal), Securitatea din Galaţi, Jilava şi, ultima,
Aiudul în care mă aflu acum”.
Aceasta a fost povestea, succint relatată, a mult
îndrăgitului nostru camarad Nelu Constantinescu.
155
Ulterior am obţinut de la familia sa şi alte informaţii în
legătură cu situaţia lui, după eliberare. Iată ce mi-a
declarat soţia, doamna Elena Constantinescu: prin
rejudecarea procesului, la 27 martie 1963, bolnav de
T.B.C., Nelu este pus în libertate; se internează într-un
spital din Tecuci, refăcându-şi oarecum sănătatea; revine
acasă şi, fără a avea vreun serviciu, reuşeşte să-şi adune
coriştii şi să reînvie activitatea cultural-artistică din
comuna Ţepu; de-abia după trei ani, la 1 septembrie 1966,
cu sprijinul autorităţilor locale este reîncadrat în muncă;
reluându-şi activitatea la catedră, întreruptă în 1958, o
continuă până în anul 1985, când este scos la pensie. Se
cuvine menţionat faptul că, în perioada de la eliberarea
din închisoare până la reîncadrarea în învăţământ, s-a
aflat în permanenţă sub supravegherea Securităţii. A fost
des chemat în comună sau la Tecuci, sub pretextul luării
de declaraţii, propunându-i-se de fiecare dată să
colaboreze cu Securitatea. Cu toate ameninţările, spre
cinstea lui, a rămas integru şi n-a primit să intre în tagma
informatorilor.
Prezint în continuare, succint, biografiile celorlalţi
doi camarazi de celulă, cu care am convieţuit până la
sfârşitul anului 1962.
Grecu Gheorghe s-a născut în 1913, în comuna
Cudalbi, jud. Galaţi. Urmează şcoala primară în
localitatea natală, apoi Liceul „Vasile Alecsandri”, din
Galaţi. Este căsătorit şi are 4 copii. A fost arestat în 1948 şi
eliberat în 1954. Rearestat în 1958, a fost judecat şi
condamnat la 23 de ani, pentru delictul de „crimă de
uneltire împotriva ordinii sociale”, conform art. 29 din
Codul penal. În 1964 este eliberat, cu Decretul de
156
amnistie pentru toţi deţinuţii politici.
A intrat în Mişcarea Legionară în 1930 şi în Frăţia
de Cruce „Dunărea” din Galaţi, în 1933. În 1935 este ales
şeful acestei „frăţii”. În 1934 a făcut parte din Consiliul de
judecată a lui Mihail Stelescu. În 1937, împreună cu Gh.
Istrate participă la reorganizarea „frăţiilor de cruce”, pe
ţară, continuând această muncă până în 1947.
Paul Păltănea, alt coleg de suferinţă aflat cu noi, în
temniţele Aiudului. Prin comportamentul său desăvârşit
şi prin multiplele cunoştinţe în domeniul istoriei, Paul
Păltănea a contribuit mult la menţinerea moralului şi
curajului nostru de a rezista în faţa tuturor încercărilor
diabolice de exterminare prin foame, frig şi torturi.
Născut în Bucureşti, la 25 iunie 1924, este adus de
părinţii săi în oraşul Galaţi (1926), unde urmează cursul
primar (1931-1935) şi Liceul „Vasile Alecsandri” (1935-
1943). Se înscrie la Universitatea din Bucureşti şi urmează
Facultatea de Litere şi Filozofie, secţia Istorie (1943-1947).
În perioada 1947-1948 activează ca profesor suplinitor de
istorie. La 17 mai 1948 este arestat, reţinut fără
condamnare juridică (la fel ca ceilalţi deţinuţi politici) şi
eliberat la 31 decembrie 1952. Rearestat, la 17 aprilie 1959,
condamnat la 18 ani, este eliberat la 30 iulie 1964. Între
cele două detenţii, munceşte în cadrul unei cooperative
meşteşugăreşti, iar între 1957-1959 este profesor de istorie
în comuna Văcăreni, jud. Tulcea. În perioada 1965-1974
lucrează la Muzeul de Istorie Galaţi. Transferat abuziv, în
1974, la Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi, pe
motivul imaginar că în cadrul Muzeului ar fi făcut
educaţie anticomunistă grupurilor de vizitatori, activează
aici ca bibliotecar, până la pensionare (1 aprilie 1990).
157
Este doctor în Istorie, autorul monumentalei lucrări
„Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, a altor
valoroase şi numeroase volume, studii şi articole de
Istorie. În perioada de detenţie a convieţuit cu următorii
colegi de celulă: Ion Ageu, student în biologie (Cluj),
Vasile Pohrib (Tecuci), Nelu Constantinescu, învăţător
(Ţepu), Vasile Stoicescu (Tecuci), învăţătorii Sevastre şi
Frunză (Tecuci), învăţătorul Costache Caragaţă (Tichiriş,
Vrancea).
Baia
159
trebuia păstrat pentru masa de seară (cine n-avea
răbdare, majoritatea, îl termina la prânz...). Odată cu
turtoiul primeam şi un polonic cu ciorbă de aşa-zis
„zarzavat”, având o foarte slabă consistenţă
hrănitoare.
3. Seara, tot un polonic cu ciorbă, ca la prânz.
O dată sau de două ori pe săptămână, dimineaţa,
în locul acelui nesuferit surogat ni se servea un polonic
cu terci din mălai. La fel, o dată sau de două ori pe
săptămână, în locul ciorbei de la prânz primeam un
polonic cu arpacaş şi marmeladă. În mod cu totul
excepţional şi doar atunci când se anunţa vreo inspecţie,
primeam la prânz un polonic de paste cu brânză.
Carnea era o raritate. Când apărea totuşi, ori erau
resturi de pe la abatoare, pe care nimeni nu le cumpăra,
ori era carne de cal, dintre gloabele sacrificate de pe la
gospodăriile colective, care ajunseseră ori prea bătrâne,
ori prea slabe şi nu mai erau bune de nicio treabă.
Trebuie menţionat faptul că mâncarea care ne-a
salvat de la pieire, în temniţele Aiudului, a fost terciul şi
arpacaşul.
Şi totuşi, hrana din celular era acceptabilă, faţă de
cea din Zarcă, aşa cum vom vedea mai departe, când ne
vom referi la regimul de exterminare prin care am trecut
în prima jumătate a anului 1964.
Mâncarea în şocuri
160
de administraţia închisorii, deţinuţii se pomeneau brusc,
2-3 zile la rând, atât la prânz cât şi seara, cu gamela plină
cu mâncare foarte consistentă, din care jumătate era
numai carne!...
Ce urmăreau şi realizau cu această mare
„surpriză”? Două lucruri: a) îmbolnăvirea ficatului,
ducând la apariţia cirozei şi b) provocarea la discuţii în
celule, că poate ceva s-a întâmplat pe plan intern sau
extern şi eliberarea noastră este iminentă. Cu acest prilej,
„ciripitorii”, care erau răspândiţi peste tot, aveau ce
culege şi ce raporta stăpânilor lor…
De întâmplat, nu se întâmpla nimic. Treburile
mergeau ca şi până atunci, cu singura deosebire că mai
bine de jumătate dintre cei care mâncaseră întreaga
cantitate de carne în cele trei zile de „şoc” perfid, se
îmbolnăviseră, dacă nu toţi de ciroză - de diaree sau
dizenterie, cu siguranţă. Bineînţeles că au fost şi
oameni prudenţi care, cu toată tentaţia potolirii
năprasnicei foame, au mâncat numai atât cât au crezut că
pot suporta stomacurile lor.
După această dezamăgitoare încercare, urma o
nouă perioadă de înfometare şi mai grea, care dura mai
bine de jumătate de an, apoi din nou „şocul” cu cele 2-3
zile de hrană îmbelşugată. Cumplită perfidie!
Preoţii
162
3. Dumnezeule, binevoieşte a mă povăţui cu înţelepciunea
Ta, a mă călăuzi cu dreptatea Ta, a mă mângâia cu
milostenia Ta şi a mă apăra cu puterea Ta.
163
11. Dumnezeule Atotputernice, ajută-mă să biruiesc cele
şapte păcate de moarte care sunt pricina tuturor
păcatelor şi să le înlocuiesc prin virtuţile creştine, după
cum urmează: 1). Mândria prin smerenie, 2) Iubirea
de arginţi, prin milostenie, 3) Invidia, prin dragoste
şi bucurie pentru binele aproapelui, 4) Desfrânarea,
prin înfrânare şi curăţenie, 5) Lăcomia, prin
cumpătare, 6) Mânia, prin răbdare şi 7) Lenea, prin
bărbăţie creştinească.
164
17. Ajută-mă, Doamne, să fiu gata oricând de moarte, să
mă cutremur de judecăţile Tale, să scap de focul cel
veşnic şi să dobândesc raiul prin Domnul nostru Iisus
Hristos, că a Ta este împărăţia şi mărirea şi puterea şi
slava şi cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
Cu ajutorul rugăciunilor şi poeziilor lui Radu Gyr
şi Nichifor Crainic am putut supravieţui.
Între nenumăraţii preoţi cu care am venit în
contact, doi dintre ei au lăsat o impresie deosebită asupra
sufletelor noastre chinuite: Ştefan Marcu, din Nistoreşti
şi Toma Andronescu din Colacu, amândoi din judeţul
Vrancea. Prin trăirea adânc religioasă, prin calmul şi
blândeţea în relaţiile cu semenii din jur, prin întreg
comportamentul lor, ei au salvat zeci de oameni aflaţi pe
pragul disperării.
În condiţii de cruntă teroare, spre a le uşura
sufletele celor prigoniţi în celule, preoţii i-au mărturisit şi
împărtăşit pe cei care doreau acest lucru. Pentru Sfânta
Împărtăşanie, preoţii (desigur, puţini dintre ei) primeau
din afară, prin persoane de mare încredere, Sfântul
Agneţ, fără de care Sfânta Taină nu s-ar fi putut săvârşi.
În loc de vin, se folosea apa.
Rămânem recunoscători miilor şi miilor de preoţi
români, care la fel ca şi noi au îndurat şi au suportat toate
prigoanele, pentru biruinţa Crucii şi a Neamului
Românesc.
Celor decedaţi în chinuri şi teroare, Dumnezeu să
le ierte păcatele şi să-i primească în Marea Lui Împărăţie.
165
Reeducarea
„Se tânguiesc
Tălăngi pe căi
170
Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi...”
182
pentru trădare, dar istoria nu i-a pus pe frunte
stigmatul de “criminal”, ci l-a consacrat ca pe „cel mai
mare” şi „cel mai viteaz” voievod al neamului
românesc...
După aceste două interogări s-a dat o pauză, apoi
şedinţa din ziua respectivă a fost suspendată. Aparent,
nu s-a luat nicio măsură împotriva celor doi interogaţi.
Fiecare a trecut la locul lui de muncă, fără să se-ntâmple
nimic deosebit.
Câteva zile în şir, atât bucătarul-şef Fetiţaru cât şi
plutonierul care răspundea de sectorul nostru de muncă
au depus stăruinţă asupra mea să revin asupra
declaraţiei de la şedinţă. Mi-au promis că nimic nu mi se
va întâmpla, dacă voi accepta. Îmi cereau doar o simplă
declaraţie scrisă, de dezavuare a celor rostite şi voi fi
iertat. Altfel, voi avea necazuri... Am avut un timp
impresia că plutonierul chiar mă simpatiza. Spunea
tuturor că eu sunt „japonezul” lui.
A trecut o săptămână fără să mai fiu întrebat
nimic. Într-o seară, înainte de a se da stingerea, a venit un
gardian, m-a scos din dormitorul bucătarilor şi m-a băgat
într-o cameră mai mare ca o celulă, unde mai erau cinci
oameni. Din puţinele lămuriri pe care mi le-au dat, am
înţeles că fuseseră aduşi acolo de două zile, invocându-se
„situaţii speciale”. Le-am spus că şi eu am fost adus tot
cu o „situaţie specială”, fără să intru în amănunte.
Nu-mi mai amintesc numele niciunuia dintre cei
cinci. După vreo câteva zile, seara, cu puţin înainte de a
se da stingerea, a intrat în cameră un plutonier cu o
înfăţişare răutăcioasă, întrebând de numele meu.
− Da, eu sunt!...
183
− Ia-ţi bagajul şi urmează-mă!
Eram în curtea cea mare, unde se afla Celularul.
De-acolo, trecând în curtea mică, ne-am îndreptat spre
fioroasele ziduri pe care le vedeam zilnic în timpul celor
trei luni cât am lucrat la bucătărie.
Plutonierul a deschis o uşă grea, de afară, apoi
încă una, introducându-mă pe un coridor lung, puţin
luminat, oprindu-ne în cele din urmă în faţa unei uşi pe
care am citit din fugă: nr. 11. Zăvoarele au fost trase cu
zgomotul obişnuit, am fost împins din spate de
însoţitorul meu şi astfel, în ziua de 6 decembrie 1963, am
ajuns în celula nr. 11 din faimoasa închisoare „Zarca”.
Zarca
187
mii de oameni, să fim împreună, să suportăm mai uşor
regimul de exterminare impus de colonelul Crăciun celor
ce nu se lăsau să fie „bolşevizaţi”.
Acest comandant de tristă amintire îşi găsise şi
omul potrivit: o brută de plutonier ungur, cu numele de
Biro. El avea în sarcină toate problemele din Zarcă. De la
pază şi supraveghere, care era cea mai drastică, până la
ultima lingură de mâncare, totul trecea prin controlul lui
Biro. Îşi avea şi un număr de informatori care-l ajutau cu
multă slugărnicie.
În celulele Zărcii nu puteai vorbi nici măcar în
şoaptă. De „Morse” nici nu putea fi vorba. Mai întâi că
aici nu erau calorifere, iar la perete ar fi fost un risc inutil.
Pereţii fiind atât de groşi, nici cel mai puternic zgomot de
ciocan nu putea fi auzit. Trăiam izolaţi ca-ntr-un
mormânt.
189
Mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig,
Vreau să urlu, să zbier,
Mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig!
Aş scrie pe ziduri crunt testament:
„Grijania mă-si de frig!”...
Sângele scheaună: mi-e frig, mi-e frig,
Apoi se scurge jos, în ciment...
Finalul „mărturiilor”
190
închisorii, la aer şi la lumina soarelui. Nu mai semănam a
oameni. Păream nişte vietăţi scoase din străfundurile
pământului, care nu mai aveam nimic comun cu cei din
jur.
Ca să nu ne preocupe comentarea noii situaţii în
care ne aflam, am fost puşi „la treabă”: să mutăm nişte
cărămizi dintr-un loc în altul. Printre noi se aflau şi câţiva
gardieni. De la ei am aflat adevărul: „vi se pregăteşte
eliberarea!”...
La o săptămână de la acest eveniment, ni s-au dat
hainele civile şi-au fost făcute formele de eliberare.
Apăruse Decretul de amnistie pentru politici...
Într-o seară, toată puşcăria a fost evacuată de cei
aproape trei mii de deţinuţi. Am fost încolonaţi şi duşi la
gară, unde ne aştepta un tren personal cu zeci de
vagoane, care s-au umplut până la refuz. Mulţi dintre noi
am rămas pe scări, nemaiavând loc în vagoane. Aceeaşi
soartă am avut-o şi eu.
M-am fixat pe-o scară, mi-am încolăcit un braţ pe-
o bară de fier şi trenul s-a pus în mişcare în plină noapte.
Toate scările vagoanelor erau înţesate de oameni. Aşa am
mers până la Războieni. Acolo trenul s-a golit, mulţi
oameni luând alte trenuri, spre alte destinaţii. Al nostru,
cu care plecaserăm din Aiud, şi-a continuat drumul spre
Moldova.
După multe opriri prin staţii, în zorii zilei am
ajuns la Mărăşeşti. Am coborât s-aştept un tren spre
Galaţi. După mai multe ore de aşteptare, am urcat în
personalul Comăneşti-Galaţi. Am coborât în staţia
Doaga, cu gândul să ajung în satul Străjescu, să-mi văd
mama pe care o lăsasem cu sănătatea şubredă şi fără
191
niciun sprijin. După ce-am trecut de Doaga, m-am
întâlnit faţă-n faţă cu-n om din Străjescu, care s-a
apropiat de mine şi m-a-ntrebat:
− Nu cumva sunteţi domnul Caragaţă?...
− Da, eu sunt!
− Veniţi de la închisoare, nu-i aşa?...
− Da, de la Aiud.
Omul s-a întors din drumul lui, mi s-a alăturat şi,
privindu-mă cu multă compătimire, mi-a spus: „Au
murit şi tata şi mama dumneavoastră... Ţaţa Catrina a
murit anul trecut, la Paşti”...
La auzul acestei triste veşti, mi-am luat rămas bun
de la consăteanul meu şi m-am aşezat pe marginea unui
şanţ să plâng în tăcere pe aceea care-mi dăduse viaţă.
Eram convins că ultimul ei gând, înainte de moarte, a fost
la singurul băiat pe care-l avea şi care, cu opt ani în urmă,
o lăsase neajutorată şi bolnavă. M-am ridicat cu greu şi
ajungând în sat am aflat de la vecini cum s-a sfârşit biata
mea mamă...
Era o zi de duminică. Începuse slujba în biserică.
Am intrat, am cumpărat câteva lumânări şi le-am aprins
pe mormântul ei. Apoi am plecat la gară, s-ajung până-n
seară în Vrancea, la Tichiriş, unde-mi era familia: soţia,
chinuita mea soţie, cu cele două fiice, Cornelia şi Olguţa.
Ajuns în Focşani, am luat trenul de Odobeşti, iar
de-acolo un mic tren de munte („Mocăniţa”, cum îi spun
vrâncenii) avea să m-aducă până la ultima gară, Burca,
lângă Vidra. În acest trenuleţ am întâlnit două persoane
din Tichiriş, un bărbat şi o femeie, care au avut
bunăvoinţa să-mi ia puţinul bagaj şi să mi-l lase acasă.
Tot ei au anunţat sosirea mea.
192
Se-nserase bine, când am intrat în sat. La o cotitură
a drumului mă întâlnesc faţă-n faţă cu o fetişcană, bine
crescută, care se repede la mine şi-mi strigă:
- „Tăticule!”...
− „Care eşti tu, Cornelia sau Olguţa?!...”. Anii care
trecuseră peste noi au făcut să nu le mai pot deosebi
una de alta!...
− „Tăticule, nu mă cunoşti?!... Sunt Olguţa…Să ştii,
tăticule, că mă duc la Conservator”…
Am păşit în curte, apoi în casă. Toţi erau în
aşteptarea mea: soţia, fiica mai mare, Cornelia, socrii,
cumnate şi nepoate. Luli, una dintre nepoatele mai mici,
a apreciat, cu sinceritatea ei de copil, că semănam la faţă
cu un şoarece...
Întâlnirea cu toţi membrii familiei a fost atât de
emoţionantă, încât cuvintele au amuţit...
Concluzii
4 septembrie 2003
193
194
Addenda la „Caietele tristeţii”…
195
196
Autobiografie1
197
Am terminat şcoala primară la vârsta de 14 ani. În
toamna anului 1924 părinţii m-au dat la Şcoala Normală
din Focşani, pe care am urmat-o între anii 1924-1930. Ca
să le pot veni în ajutor părinţilor, am reuşit să obţin în
fiecare clasă o medie de trecere care să-mi dea dreptul la
bursă. Examenul de diplomă l-am dat în sesiunea iunie
1930, reuşind cu media 8,20, fiind clasificat al 11-lea
dintre 68 de candidaţi. La terminarea examenului mi s-a
înmânat Diploma de capacitate cu numărul 200.
În timpul celor şase ani de şcoală, cu toată
străduinţa de a obţine în fiecare an bursă, cheltuielile
erau totuşi mari. Părinţii au fost nevoiţi să vândă o parte
din pământul ce-l aveau, ca să mă poată întreţine. Astfel,
la moartea tatălui meu, în 1929, mama nu mai stăpânea
decât 1,20 ha.
Ultimul an de şcoală, din punct de vedere al
condiţiilor materiale, a fost deosebit de greu. Începusem
să-mi dau seama că lumea nu-i alcătuită numai din
oameni necăjiţi. Că o parte dintre ei trăiesc fără să
cunoască lipsurile, că au tot ce le trebuie, fără eforturi
deosebite. Că pentru o categorie de oameni viaţa este un
prilej de desfătare, de huzur. Aceştia profitau de pe urma
muncii celor năpăstuiţi, învârteau tot felul de afaceri,
mânuind capitaluri şi împrăştiind peste tot necinstea şi
imoralitatea. Mulţi dintre ei erau înregimentaţi în
partidele care se perindau pe la cârma ţării, făcând parte
şi din diferite consilii de administraţie ale unor
întreprinderi, încasând şi de acolo venituri mari.
Partidele politice tolerau toate păcatele acelor vremuri. În
goana după putere, ele împărţiseră poporul în zeci de
tabere care se sfâşiau între ele.
198
Aveam 20 de ani şi-mi dădeam seama de toate
acestea. Consideram că este o datorie să m-avânt în lupta
politică. Nu aveam însă încredere în partidele politice
existente. Vedeam într-însele instrumentele de
destrămare a neamului. Invitaţiile unora şi altora dintre
politicieni de a mă înregimenta în partidele lor, nu m-au
convins. Locul meu nu era acolo. Simţeam că trebuie să
duc lupta împotriva lor, iar nu alături de ei. Această
posibilitate mi-a oferit-o Mişcarea Legionară. Şi, în vara
anului 1930, după susţinerea examenului de diplomă m-
am înscris în această organizaţie. Era singura formaţiune
politică pe care o cunoşteam la acea vreme care nu
promitea nimic membrilor săi şi care se opunea
politicianismului venal şi corupt.
Ca o consecinţă imediată a acestei aderări, în
toamna anului 1930 nu am fost primit în învăţământ.
Persecuţia a durat şi în anii următori. Colegii mei dădeau
definitivatul şi eu nu fusesem numit nici măcar cu titlu
provizoriu. În aceşti ani grei, ca să mă pot întreţine şi s-o
pot ajuta şi pe mama am fost nevoit să lucrez uneori cu
ziua, ca pălmaş, la construcţia unor poduri de pe Şuşiţa,
fiind plătit cu 34 lei pe zi.
În acest timp a crescut şi mai mult în sufletul meu
revolta împotriva nedreptăţilor şi asupririlor.
În cursul anilor 1931-1932 mi-am făcut stagiul
militar, urmând cursurile Şcolii Militare Ofiţeri Rezervă
Infanterie Nr. 2, Bacău.
În luna decembrie 1933, Garda de Fier fiind
dizolvată, am fost arestat împreună cu alţi camarazi,
închis la penitenciarul din Focşani, de unde am fost
eliberat în ajunul Crăciunului. La o săptămână după asta,
199
urmând asasinarea lui I. Gh. Duca, pe atunci prim-
ministru, am fost arestat din nou şi depus la acelaşi
penitenciar. În februarie 1934 am fost transferat
împreună cu alţi camarazi la închisoarea militară Jilava.
De-aici am fost eliberat la 18 martie 1934.
La 1 septembrie a aceluiaşi an, în baza Ordinului
Nr. 139.311 din 1 septembrie 1934, al Ministerului
Învăţământului Public, sunt numit în învăţământul
elementar, cu titlu provizoriu, la şcoala din satul
Rădoaia, comuna Drăguşani, raionul Adjud. Dar nu
funcţionez aici. Obţin detaşarea în comuna Tichiriş,
judeţul Putna, funcţionând la această şcoală de la 1
septembrie 1934 până la 1 septembrie 1935.
Pentru anul şcolar 1935-1936 sunt utilizat la Şcoala
din satul Verdea, comuna Răcoasa, jud. Putna. La 1
septembrie 1936 sunt nevoit să mă prezint la postul meu
din satul Rădoaia, deoarece nu mi s-a mai aprobat
detaşarea pe care o cerusem. Pentru anul şcolar 1937-1938
obţin detaşarea la şcoala din satul Paltin – Poduri, jud.
Putna. La 1 septembrie 1938 obţin transferul în comuna
Tichiriş, dar n-am funcţionat aici decât două luni, la 22
octombrie 1938 fiind suspendat din învăţământ.
În urma unei anchete făcută de un inspector
general din Ministerul Învăţământului, dovedindu-se
netemeinicia acuzaţiilor care mi-au fost aduse, acuzaţii
de natură politică, am fost reintegrat în învăţământ, cu
obligaţia de a cere un loc de muncă în altă localitate. La 1
ianuarie 1939 am fost numit la Şcoala de băieţi din
comuna Popeşti – Râmnicu Sărat, unde am funcţionat
până la sfârşitul anului şcolar.
200
La 1 septembrie 1939 am fost transferat disciplinar
la şcoala din satul Umbrăreşti – Tg. Bujor, jud. Covurlui.
Înainte de a pleca la post, m-am căsătorit cu Elena
I. Dumitrescu, fiica lui Ion Dumitrescu, din comuna
Tichiriş. Din căsătoria noastră au rezultat următorii copii:
Cornelia, născută în Focşani la data de 28 mai 1941, în
prezent elevă în clasa a VII-a la Şcoala medie de 10 ani
din comuna Vidra; Mihail, născut în comuna Tichiriş la
data de 23 martie 1943, decedat la 19 martie 1944; Olga,
născută în comuna Tichiriş la 1 iunie 1945, în prezent
elevă în clasa a IV-a la Şcoala elementară de 4 ani din
satul Scafari, comuna Vidra.
La Umbrăreşti n-am funcţionat decât 10 zile.
Evenimentele internaţionale din toamna anului 1939
impuneau statului român măsuri grabnice, în vederea
apărării teritoriului patriei. Se fac concentrări masive. Pe
data de 11 septembrie mă prezint şi eu la unitate.
Regimentul 10 Dorobanţi, din care făceam parte, se
deplasează din Focşani şi ocupă o poziţie în jurul
localităţii Darabani, jud. Dorohoi. Aici sunt instruite
cadrele de rezervă ale regimentului şi se fac lucrări de
organizarea terenului. Totul, pentru a preîntâmpina un
eventual atac din partea trupelor sovietice.
În aprilie 1940 sunt chemat la Focşani pentru
instruirea tinerilor recruţi din contingentul 1940. În luna
iulie sunt încadrat la o companie care avea misiunea să
execute lucrări anticar în jurul podului de peste Siret, în
comuna Cosmeşti – Tecuci.
În septembrie 1940 vine la cârma ţării generalul
Antonescu, dimpreună cu Mişcarea Legionară. În luna
decembrie sunt numit subinspector şcolar de control în
201
plasa Vidra. Am funcţionat în această calitate până la 1
februarie 1941. În acest timp se produce rebeliunea din
21-23 ianuarie. Ea sapă între generalul Antonescu şi
Mişcarea Legionară o prăpastie peste care nu se va mai
putea trece. Din nou, ca şi pe timpul lui Armand
Călinescu şi a celorlalte partide, mii de legionari sunt
aruncaţi în închisori. De data aceasta eu n-am mai fost
arestat, fiindcă n-am luat parte la rebeliune. Mă găseam
în acel timp, împreună cu inspectorul şcolar judeţean
Viorel Ciocârlan, în comunele din plasa Vidra, făcând
inspecţii speciale învăţătorilor care trebuiau să meargă la
examenele de definitivat şi gradul II.
La 1 februarie 1941 sunt rechemat la catedră. Mă
prezint la postul meu din satul Umbrăreşti, unde
fusesem transferat disciplinar în toamna anului 1939. În
cursul lunii aprilie am susţinut la Galaţi examenul de
definitivat, reuşind cu media 8,30.
Pe data de 4 mai 1941 sunt din nou chemat la
concentrare. Se pregătea începutul războiului împotriva
Uniunii Sovietice. Mă prezint la Focşani, unde mi se dă
comanda unui pluton de rezervişti, proaspăt chemaţi.
După o perioadă scurtă de instrucţie, de două luni, la 21
iunie unitatea noastră se îmbarcă şi pleacă pe front.
Făceam parte din Batalionul 35 Mitraliere aparţinând
corpului vânătorilor de munte.
Prima ciocnire a unităţii noastre cu trupele
sovietice a fost în ziua de 3 iulie 1941, pe linia de
demarcaţie de la punctul zis „Pârâul Negru”. Atacul a
început la ora 14, pe un timp ploios şi s-a soldat cu
pierderi mari pentru noi. De la Pârâul Negru n-am mai
avut lupte cu trupele sovietice decât la trecerea Nistrului,
202
prin punctul Koslovo, în noaptea de 20 iulie. Trupele
sovietice n-au opus în acest loc o rezistenţă prea dârză.
Lupte deosebit de grele am avut la trecerea Niprului prin
punctul Berislav-Kakhovka, în zilele de 10-16 septembrie.
Pierderile cele mai mari suferite de Brigada a 2-a Mixtă-
Munte, din care făcea parte şi batalionul nostru şi care s-
au ridicat la aproximativ trei mii de oameni morţi şi
răniţi, au fost în luptele de la Malaja-Belosjorka, dincolo
de Nipru şi care au durat mai bine de două săptămâni.
La sfârşitul acestor lupte unitatea noastră a trecut pentru
câtva timp în refacere, pe malul Mării de Azov, în
comuna Obitocino, la vreo 10 km. Nord de oraşul
Nogaisk. Acolo am stat trei săptămâni.
La 6 noiembrie Brigada a 2-a Mixtă-Munte
primeşte ordin să se întoarcă în ţară. Cu aceasta se
încheie pentru mine campania din Uniunea Sovietică la
care am luat parte în anul 1941. În toată perioada acestei
campanii am avut comanda plutonului 4, din compania a
2-a Mitraliere. Pentru fapte de arme am fost decorat cu
Ordinul „Coroana României”.
Ajuns în ţară, am reuşit să obţin detaşarea din jud.
Covurlui în jud. Putna, la şcoala din satul Balan, comuna
Tichiriş. Aici am funcţionat până în luna noiembrie 1942,
când am fost chemat iarăşi la concentrare. De data asta n-
am mai fost trimis pe front, ci la un centru de instrucţie
din Tecuci, mutat ulterior la Cetatea Albă. În martie 1943
am fost chemat la Focşani pentru instruirea
contingentului de recruţi 1944, care a durat până în vară.
După un scurt concediu, de câteva săptămâni, am fost
trimis la Făgăraş la un alt centru de instrucţie pentru
perfecţionarea şi cunoaşterea armamentului greu
203
infanteristic. Întorcându-mă de-acolo, am fost încadrat la
compania 210 armament greu, administrativ, aparţinând
de Regimentul 10 Dorobanţi, iar operativ, la dispoziţia
Marelui Stat Major. În noiembrie 1943 am fost
desconcentrat. M-am prezentat la şcoala Balan, unde am
funcţionat până la 19 martie 1944.
În acest timp trupele sovietice trecuseră Prutul. Se
fac din nou concentrări masive. Primesc iarăşi ordin de
chemare. Pe data de 25 martie 1944 sunt avansat la
gradul de locotenent. În cadrul companiei 210 mi se dă
funcţia de comandant al bateriei de tragere. În dimineaţa
de 9 aprilie compania noastră porneşte în marş spre front
în direcţia Paşcani. Ajungem pe ziua de 16 aprilie.
Ocupăm o poziţie de apărare în satul Cosmeşti, la 10 km.
Sud de Paşcani. Aici se fac amplasamentele pentru
branduri şi adăposturile pentru muniţie şi oameni. În faţa
noastră, la 2 km se aflau cele două linii de cazemate
ocupate de infanteriştii noştri. Poziţiile sovietice se
găseau la 2-3 km în faţa linilor noastre. În afară de
obişnuitele dueluri de artilerie, acţiuni mai deosebite nu
s-au înregistrat în acest sector în tot cursul verii. În a
doua jumătate a lunii iulie compania noastră primeşte
ordinul să se deplaseze în sectorul din stânga, la 25 km.
Vest de Cosmeşti. Ne oprim în satul Soci. Intrăm sub
comanda directă a Regimentului 4 Artilerie Grea. Poziţia
pe care trebuie s-o organizăm se află în pădurea de la 3
km. Nord de satul Soci. Aici ne prind evenimentele din
23 August 1944.
În după-amiaza zilei de 19 august, trupele
sovietice, susţinute de unităţi masive de artilerie,
declanşează atacul împotriva poziţiilor noastre. După
204
patru zile de lupte crâncene liniile noastre sunt peste tot
străpunse. Primim ordinul de ruperea luptei şi repliere
pe noi poziţii. Dar aceste replieri nu au mai fost posibile,
deoarece retragerea s-a transformat în scurt timp într-o
renunţare dezorganizată şi până la urmă dezastruoasă.
Astfel se încheie pentru mine şi a doua campanie din
Moldova, care pe parcursul ei s-a arătat a fi liniştită, dar
care, la sfârşit, numai în răstimp de câteva zile a devenit
atât de bogată în evenimente.
Întors acasă, la un interval de numai două
săptămâni primesc ordin să mă prezint la unitate. În
Focşani se organiza partea sedentară a regimentului
nostru. Oamenii împrăştiaţi prin toate colţurile ţării de
furtuna evenimentelor începeau să se-adune din nou.
La 29 octombrie 1944 sunt chemat, printr-un ordin
urgent, la Comandamentul Diviziei a VI-a care se afla la
Potcoava-Olt. Primesc acolo un detaşament de 62 de
oameni cu care trebuia să mă prezint pe front. În ziua de
16 noiembrie 1944 am debarcat la Câmpia Turzii. Frontul
era în Ungaria, aproape de graniţa Cehoslovaciei. De la
Câmpia Turzii nu se mai putea merge cu trenul, fiindcă
toate podurile fuseseră aruncate în aer de către inamic în
retragere. Eram nevoiţi să facem un marş lung, de 500-
600 km., numai pe jos.
Plecaţi la 9 noiembrie din Câmpia Turzii, am ajuns
pe front la 29 noiembrie 1944, în sectorul Regimentului 10
Dorobanţi. La sosirea noastră acolo regimentul ocupase
satul Megyozu. S-au dat lupte grele şi unitatea noastră a
avut pierderi în morţi şi răniţi. Se simţea mare nevoie de
oameni pentru înlocuirea golurilor. Ostaşii din
detaşamentul cu care am venit au fost repartizaţi imediat
205
pe companii. Eu am trecut la comanda companiei 1,
deoarece fostul comandant, cpt. Liţă, se îmbolnăvise.
Linia frontului se afla la circa 1 km. Nord de sat. Pe
înserat, condus de agentul de legătură am intrat pe linia
frontului, în dispozitivul de apărare, preluând comanda
companiei. Comandantul Batalionului 1 era cpt. Botescu.
Comandantul Regimentului 10 Dorobanţi era col. Totu
Elefterie.
Au urmat zile grele. Atacurile se ţineau lanţ,
schimbările de pe o poziţie pe alta se făceau zi şi noapte,
iar odihna noastră se reducea la câteva zeci de minute
într-o groapă plină de noroi sau de zăpadă.
Războiul de mişcare în timpul iernii este deosebit
de greu. La o săptămână de la sosirea noastră pe front,
intrând pe teritoriul Cehoslovaciei compania 1 a atras
atenţia comandamentului Diviziei, prin ocuparea a două
sate alăturate: Hym şi Pereny. În urma acestei acţiuni
regimentul este citat prin ordin de zi pe Divizie şi Corp
de armată. Gradaţii şi ostaşii companiei 1, care s-au
distins în luptă, au fost decoraţi cu „Virtutea Militară”,
iar comandantul ei, cu Ordinul „Steaua României”.
Urmează de-aici înainte lupta în munţi, o noutate
pentru ostaşii noştri deprinşi să ducă lupta mai mult în
teren deschis. Misiuni dificile şi deosebit de grele îi sunt
încredinţate companiei 1. Ea rămâne, până la căderea
mea în prizonierat, pivotul de rezistenţă, unitatea de
efort a Regimentului 10 Dorobanţi.
Dar cea mai importantă şi mai îndrăzneaţă acţiune
a ei a fost ocuparea cotei 1302 din Munţii Tatra2 şi
206
salvarea din încercuire a unui detaşament de partizani al
cărui comandant era căpitanul rus Galicenco. În ziua de
18 februarie 1945, pe când mă îndreptam cu compania
pentru a ocupa locul în dispozitivul de atac, m-am
întâlnit cu comandantul Diviziei, generalul Marinescu
Gh., însoţit de câţiva ofiţeri de stat major. Veneau dintr-o
recunoaştere. Generalul m-a oprit şi mi-a spus:
− „M-aştept astăzi la foarte mult de la dumneata!... ”
N-am înţeles în acel moment despre ce era vorba.
Comandantul regimentului mi-a explicat apoi că se
referea la smulgerea din mâinile inamicului a cotei
1302, punctul dominant al întregului sector. Dar
cucerirea cotei nu s-a putut face în ziua aceea. Până seara
de-abia am reuşit să ne ocupăm locul în dispozitiv. Luna
lumina ca ziua. Era ger şi zăpada scârţâia sub picioarele
noastre. Poziţia care ne-a fost indicată s-o ocupăm era
dificilă şi prezenta un mare dezavantaj atât pentru
apărare, cât şi pentru atac: se afla pe coama unui munte,
perpendiculară pe linia frontului. Nici n-am apucat să ne
instalăm că am şi primit focuri din dreapta şi din stânga.
Nu puteam să rămânem pe această poziţie. Trebuia ori să
ne retragem, ori să găsim o altă soluţie. În faţa noastră şi
puţin spre dreapta se deschidea o vale fără pădure.
Dincolo de ea se înălţa cota 1151. Pe versantul de Est al
acestei cote terenul prezenta bune condiţii de apărare.
Am trimis pe direcţia respectivă o patrulă de cercetare.
Patrula s-a întors, raportându-mi că n-a întâlnit inamic.
Din proprie iniţiativă şi în cea mai desăvârşită ordine,
mi-am luat compania, traversând valea şi urcând pe
209
rezistenţă a detaşamentului cpt. Galicenco l-a obligat pe
inamic să cedeze şi să ne lase calea deschisă spre 1302.
În dimineaţa zilei de 20 februarie 1945, pe la ora 9-
9,30 am părăsit înălţimea 1151, urcând cu întreaga
companie pe 1302. Atingând punctul trigonometric, am
luat în grabă toate măsurile de pază, instalând pe poziţie
de jur împrejur cele 4 mitraliere şi 12 puşti-mitraliere,
apoi am raportat regimentului ocuparea cotei de către
compania 1. Niciodată până atunci comandantul
regimentului n-a pus la îndoială sinceritatea rapoartelor
mele. Acum însă nu mai credea. A trimis în grabă la faţa
locului pe ofiţerul cu informaţiile, locotenentul Tulai,
care, ajungând la noi, a raportat la telefon:
− Domnule colonel, vorbesc de pe cota 1302!...
Ajunsă la Regiment, vestea a fost transmisă
numaidecât la Divizie, apoi la Comandamentul sovietic.
Comandantul regimentului era în culmea fericirii. În
timp ce unităţile vecine n-au putut face un pas măcar,
Regimentul 10 Dorobanţi înregistra în fiecare zi noi
victorii. Au urmat felicitări, laude, decorări. Eu am fost
propus la decorarea cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În
raportul regimentului, în legătură cu această propunere,
se scria printre altele: „N-a existat nicio acţiune mai
importantă a regimentului la care locotenentul în rezervă
Caragaţă Costache să nu fi luat parte. El este sufletul
batalionului întâi şi mândria Regimentului 10 Dorobanţi. De-
ar fi fost ofiţer de carieră, ar fi ajuns fără îndoială în fruntea
marilor comandamente”.
Dar ocuparea acestei importante înălţimi
presupunea numaidecât organizarea apărării ei. În acest
scop, primul lucru care se cuvenea făcut era stabilirea
210
contactului cu inamicul. Trebuia să ştim la ce distanţă se
găseşte de noi şi mai ales în ce situaţie se află. La Vest de
1302 urmau la câte 500-600 m. una de alta încă două cote:
1240 şi 1226.
Primesc ordin să trimit pe acea direcţie o patrulă
de recunoaştere. Întorcându-se după vreo două ore,
patrula a adus un prizonier ungur cu gradul de sergent.
El mi-a spus că făcea parte dintr-un detaşament de
partizani care se afla într-o situaţie foarte grea.
Detaşamentul era comandat de căpitanul rus Galicenco.
Erau încercuiţi de unităţi maghiare şi germane. De câteva
zile nu mai aveau hrană, iar muniţia le era pe sfârşite. Mă
ruga insistent să luăm cât mai repede măsuri pentru
stabilirea legăturilor noastre cu detaşamentul respectiv.
Raportând regimentului situaţia, am primit ordin
să trimit o altă patrulă întărită, comandată de un
subofiţer, care să meargă dimpreună cu sergentul ungur
acolo unde erau partizanii. La plecare i-am spus
subofiţerului să fie foarte atent, ca nu cumva să fie atras
în vreo cursă. Pe ungur l-am prevenit că, la cea dintâi
încercare de a fugi sau de a induce în eroare patrula, va fi
împuşcat. Potrivit indicaţiilor date de prizonier, patrula
trebuia să se întoarcă în cel mai rău caz după patru ore de
la plecare. Misiunea ei era de a lua legătura cu căpitanul
Galicenco şi a-l ruga, dacă era posibil, să se deplaseze pe
poziţia noastră.
E ora 18. Telefonul zbârnâie. Regimentul mă
întreabă dacă patrula s-a întors. Răspund că suntem în
aşteptare. Minutele trec greu de tot. Se face ora 19,… 20,
…, 21, … nimic! Telefonul mă terorizează. Comandantul
regimentului devenise nervos. Pierduse nădejdea că
211
patrula se va mai întoarce. De altfel nici eu nu mai
nutream vreo speranţă. Îmi părea rău că dădusem
subofiţerul cel mai bun şi oamenii cei mai buni. Cu
siguranţă că ungurul i-a atras într-o cursă.
Către ora 22, după opt ore de aşteptare, auzim pe
direcţia pe care plecase patrula strigătul santinelei: stai!...
În câteva minute, împrejurul nostru, lângă telefon şi
lângă focul slab care pâlpâia într-o scorbură se-adună
vreo 12 partizani, femei şi bărbaţi în uniforme militare, cu
pistoalele automate atârnate de gât. Comandantul
patrulei, subofiţerul Stoica, nu ştia ce să ne spună mai
întâi. Căpătase nişte cadouri de la câteva partizane şi
obiectele acestea îl făceau nespus de fericit. Comunic
regimentului sosirea patrulei. Ni se dă imediat legătura
cu Divizia a 6-a. Maiorul Perian, ofiţerul sovietic de
legătură de la Divizia a 6-a, stă de vorbă cu căpitanul
Galicenco. Acesta îi arată împrejurările care au favorizat
luarea contactului cu noi şi-i raportează situaţia grea în
care se afla detaşamentul. Maiorul Perian îi spune să mai
reziste măcar vreo 4-5 zile.
Dar, în dimineaţa de 24 februarie, sub presiunea
atacurilor inamice, detaşamentul s-a retras. Toţi
partizanii s-au scurs prin sectorul companiei 1, arătându-
şi faţă de ostaşii noştri recunoştinţa că au putut face
legătura cu noi, salvându-se astfel de la o pieire sigură.
Pentru regimentul nostru, legătura făcută cu
detaşamentul de partizani a fost cea mai importantă
acţiune din câte săvârşise până atunci.
Împrejurul cotei 1302 ocupaseră acum poziţii
ambele batalioane ale Regimentului 10 Dorobanţi.
Compania 1 a rămas pe poziţia iniţială. În faţa companiei
212
1, la circa 200 m. se afla compania a 2-a, comandată de
sublocotenentul Chioveanu. Batalionul 2, comandat de
căpitanul Ştefănescu ocupa versantul de Nord al cotei.
În după amiaza zilei de 25 februarie, inamicul,
care forţase poziţia detaşamentului căpitanului
Galicenco, atacă puternic liniile noastre. Atacul însă nu
reuşeşte. Se iau apoi toate măsurile pentru a zădărnici şi
alte încercări ce eventual le-ar mai face.
Noaptea de 25-26 februarie 1945 a trecut liniştită.
Se părea că inamicul nu va mai încerca un alt atac. În
dimineaţa de 26 februarie se porneşte un vifor năprasnic.
Zăpada viscolită, dimpreună cu ceaţa care se lăsase şi ea,
făcea ca vizibilitatea să fie extrem de redusă. Nu se putea
zări nici la zece metri. Urletul furtunii şi geamătul
copacilor aduceau parcă presimţiri de moarte. Pe o astfel
de vreme inamicul a atacat din nou poziţiile noastre.
Compania a 2-a este dată peste cap. Ostaşii ei vin val-
vârtej peste noi, împrăştiind panica. Nu-i mai poate opri
nimeni. Fug soldaţii, fug şi ofiţerii, lăsând armamentul şi
echipamentul pe poziţie. Compania 1 rămâne pe loc.
Rezistă. Inamicul este însă foarte aproape. Se aud şi
comenzile în limba germană. Situaţia este extrem de
critică. Ostaşii care nu mă văd şi nu-i pot vedea fug şi ei.
Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de
rezistenţă, care mai număra doar 14-15 oameni, soldaţi şi
gradaţi ce se mai aflau în jurul meu, cad prizonieri. Cota
1302 se umple în câteva minute cu soldaţi inamici care
coboară în grabă după fugari. Lupta n-a durat mai mult
de o jumătate de oră. În acest timp un regiment întreg
fusese dat peste cap de un inamic care avea doar tăria a
două companii…
213
Primul lot de prizonieri în ziua aceea l-au format
cei 15 oameni din compania 1. Până seara ne-au ajuns din
urmă încă nouăzeci de soldaţi şi şapte ofiţeri, printre care
se afla şi comandantul Batalionului 1, căpitanul Botescu.
Ziua de 26 februarie 1945 a fost cea mai nenorocită zi din
viaţa regimentului nostru.
Cu căderea mea în prizonierat se încheie şi a treia
campanie de luptă, campania din Vest, la care am luat
parte începând cu luna noiembrie 1944 şi sfârşind cu ziua
de grea încercare a Regimentului 10 Dorobanţi. Spre
deosebire de celelalte două campanii, ultima a fost
neînchipuit de grea.
Ca prizonier am fost transportat din lagăr în lagăr,
pe măsură ce frontul se deplasa către interiorul
Germaniei. În Cehoslovacia am trecut prin şapte lagăre
(mi-amintesc doar de Mezdi-Bros şi Banska-Bistricza), iar
în Germania prin trei: Zwickau, Oschatz şi Mulberg.
Ultimul era un lagăr central, cu zeci de mii de prizonieri
din toate naţionalităţile. Avea denumirea de „Stalag 4 B”
şi se găsea la aproximativ 60-70 km. Est de Berlin. Am
avut şi tăbliţa cu numărul de prizonier, dar cu prilejul
percheziţiilor de mai târziu la domiciliu mi-a fost
confiscată, împreună cu foarte multe alte documente
importante.
În drum spre oraşul Zwickau am văzut marile
centre Dresda şi Leipzig. Dar ele nu mai erau decât
mormane de ruine. Dresda mai ales nu mai avea nicio
casă în stare de a putea fi locuită. Două mii de avioane
engleze făcuseră această ispravă în două ore. O sută
optzeci de mii de suflete pieriseră acolo, cu ocazia acelui
bombardament. Populaţia, în toate părţile, era îngrozită.
214
Sirenele nu mai încetau alarmele, nici zi, nici noapte.
Avioanele de bombardament anglo-americane nu
acţionau niciodată în număr mai mic de cinci sute. Ele
erau pe deplin stăpâne pe cerul Germaniei.
În ziua de 23 aprilie 1945, ora 9 dimineaţa, porţile
grele ale lagărului de la Mulberg au fost deschise de
primii motociclişti sovietici care au ajuns la noi. Lupte nu
s-au dat în preajma lagărului, deoarece trupele germane
se retrăseseră în timpul nopţii, lăsând lagărul intact.
Zecile de mii de prizonieri se revărsau acum către
libertate, către viaţă.
După două săptămâni de drum, timp în care am
parcurs peste 500 km. pe jos, am fost opriţi în oraşul
Bunzlau unde am trecut în subzistenţa armatei sovietice.
Aici, timp de trei luni ne-am bucurat de cea mai deplină
libertate. Atât hrana, cât şi cazarea le-am avut în condiţii
optime.
În ziua de 31 iulie 1945 am primit din partea
comandamentului sovietic din Bunzlau hrană rece pentru
zece zile, precum şi formele de repatriere, părăsind
Germania. Aveam sub comandă un grup de o sută
douăzeci de oameni pe care trebuia să-i prezint la Arad
Comandamentului Etapelor pentru a le face formele de
lăsare la vatră.
În ziua de 10 august, prin punctul de frontieră
Curtici am intrat în ţară. La Cercul Teritorial Focşani mi-
am clarificat situaţia militară, cerând să fiu scos din
poziţia de dispărut şi reintrodus în cadrele de rezervă ale
armatei.
În cursul lunii septembrie m-am dus la Bucureşti,
pentru a cere Ministerului Învăţământului să fiu
215
transferat din judeţul Covurlui în judeţul Putna, unde
aveam familia. Am obţinut transferarea la Şcoala
elementară cu un singur post din satul Scafari, comuna
Vidra, judeţul Putna, unde am funcţionat până la data de
18 iulie 1952, când s-a produs o întrerupere de doi ani.
Înfiinţându-se gimnaziul unic din Vidra, am
primit şi acolo ore suplimentare, predând obiectele:
muzica şi ştiinţele naturii, în primul an, apoi muzica şi
matematica, în al doilea an. În al treilea an am predat
muzica, desenul şi fizica.
În cadrul activităţilor extraşcolare, ne-am deplasat
cu elevii în comunele din plasa Vidra, dând serbări cu
conţinut ales.
În 1948, desfiinţându-se gimnaziile unice, am
rămas să funcţionez numai la şcoala din Scafari. În 1949
am organizat corul căminului cultural din Vidra, cu care
în cursul lunii iulie am câştigat întrecerea pe judeţ, la
Focşani. Activitatea mea la căminul cultural din Vidra s-a
desfăşurat şi în anii următori, fără nicio întrerupere, până
în noaptea de 18 iulie 1952.
Întrucât concursurile echipelor artistice se ţineau
în fiecare an numai vara, în perioada 1945-1952 eu n-am
putut beneficia niciodată de concediu de odihnă.
Repetiţiile corale se făceau cu regularitate de două – trei
ori pe săptămână, în tot cursul verii.
În noaptea de 18 iulie 1952 mă găseam la căminul
cultural, împreună cu soţia. După patru ore de muncă
încordată, ieşind din sala de repetiţie pentru a mă
îndrepta spre casă am fost oprit şi condus la postul de
miliţie din comună, unde mi s-a făcut cunoscut că sunt
arestat. A doua zi am fost transportat din localitate,
216
despărţindu-mă de ai mei pentru o perioadă de aproape
doi ani.
Arestarea mea s-a produs, fără nicio judecată, în
urma unei „decizii speciale” a Ministerului de Interne.
Nu adusesem nici un prejudiciu statului român.
Făcusem politică legionară când aveam doar 20 de ani.
La arestare mi-a fost confiscat şi dosarul cu toate
actele personale, printre care se afla diploma de învăţător
în original. Am intervenit în dese rânduri pentru a mi se
restitui dosarul, care conţinea circa 100 file, dar n-am
primit până în prezent nici un răspuns.
Ca „internat politic” am trecut prin mai multe
închisori, lagăre şi colonii de muncă. Le voi arăta pe
toate, în ordinea datelor: la 19 iulie 1952 am fost depus la
penitenciarul din Focşani, având regim celular. De aici,
pe data de 26 iulie am fost transportat la Bârlad, la
securitate, unde am fost ţinut o zi. Pe data de 27 iulie am
fost depus în lagărul de la Ghencea – Bucureşti. La 13
august am fost dus la Canal. Prima colonie de muncă în
care am intrat a fost Galeş. Aici am lucrat numai la
descărcări de pământ, timp de nouăzeci de zile, pe
şantierul „A.C. Descărcare. Cordonul 3”.
La 16 noiembrie 1952 am fost dus în colonia de
muncă Peninsula, din comuna Valea Neagră, raionul
Medgidia, regiunea Constanţa. Aici am lucrat numai în
piatră, timp de trei sute de zile fără nicio întrerupere.
Am trecut, pe rând, prin toate şantierele:
„Grădina” (45 de zile), „Concasoare mari” (40 de zile),
„Concasoare mici” (30 de zile), „Mustaţa” (30 de zile),
„Postul 3” (20 de zile), „Staţia Siutghiol” (25 de zile),
„Transbordări 1” (35 de zile), „C.F.” (20 de zile),
217
„Transbordări 2” (25 de zile) şi „Diguri şi Dragaje” (30
de zile).
La 31 august 1953 am fost scos din colonia de
muncă „Peninsula” şi transportat la Borzeşti, raionul Tg.
Ocna, regiunea Bacău. La Borzeşti am lucrat 150 de zile,
fără nicio întrerupere, numai la săpături de pământ. Se
construia un canal pe o lungime de 7 km., pe care avea să
fie îndreptată apa din râul Trotuş spre uzina electrică,
aflată în curs de construcţie. Şantierul nostru se numea
„Punctul 6 Aducţiuni”.
La 1 februarie 1954 am fost scos din regimul de
muncă, dându-ni-se, la toţi legionarii, regim de
penitenciar. În ziua de 16 martie am fost mutat din
lagărul de la Borzeşti, în lagărul Oneşti din acelaşi raion.
Aici funcţiona o comisie de triere.
În ziua de 26 aprilie 1954, ora 8 dimineaţa, cu
biletul de liberare Nr. 8874 al Formaţiunii 0665 Oneşti am
fost eliberat din lagăr.
Trecuseră numai doi ani şi parcă veneam acum
din altă lume. În staţie, încercând să intru în vorbă cu un
civil avui parcă în primele clipe o strângere de inimă.
Uitasem că sunt liber. Era primul civil cu care vorbeam,
după doi ani de detenţie. Restricţia de a nu vorbi cu
civilii persista încă în mintea mea.
Ce scumpă-i libertatea! Omul n-ar trebui să-şi
dorească decât două lucruri: să fie sănătos şi să se bucure
de sănătate în libertate.
La 1 septembrie 1954, Secţia de Învăţământ a
raionului Vrancea, în urma unui memoriu pe care l-am
înaintat, a avut bunăvoinţa să mă încadreze în
învăţământ, tot în postul pe care l-am avut şi mai înainte.
218
În momentul de faţă funcţionez la Şcoala
elementară, cu un singur post, din satul Scafari, raionul
Vrancea.
1 mai 1955
Costache Caragaţă
219
Eu sunt sănătos şi m-am apropiat de voi. Simt în plămâni
aerul Vrancei. Avem dreptul la pachete de 5 kg., cu: pâine,
brânză, şuncă, fructe, carne, miere, nuci. Trimite-mi fotografii.
De mama ce mai ştii? Vă sărută pe toţi,
Const. Caragaţă
Cuvânt de lămurire3
221
„ochiul magic” fixat pe uşă, prinzând adesea pe cel ce
primea sau transmitea vecinilor. Celui prins i se făcea pe
loc un raport, prin care i se cerea pedepsirea cu 10-15 zile
izolare.
Regimul de izolare era groaznic. Deţinutul era scos
din celula sa şi dus ori la „neagra”, ori în „celula rece”,
construită numai din ciment, fără pat şi foarte friguroasă.
Hrana era distribuită o dată la două zile şi atunci raţia
numai pe jumătate.
Personal, am trecut de patru ori prin izolare: una
la „neagra” şi trei la celula rece ca gheaţa, unde omul
tremura ca varga, chiar şi în timpul celei mai călduroase
zile de vară. La „neagra”, în timpul celei mai geroase zile
de iarnă era o temperatură de peste 300C, încât nu se
putea suporta cămaşa. Celula neavând nicio fereastră,
uşa fiind ermetic închisă, aerul devenea insuficient. După
izolarea de la „neagra” mi-au trebuit câteva săptămâni
să-mi vin în fire…
Pentru perioada anilor 1959-1964 merită
menţionat numele de tristă amintire al comandantului
închisorii Aiud, colonelul Crăciun Gheorghe, care, cu
toată securitatea ce-o avea la îndemână, nu a putut opri
circulaţia creaţiilor izvorâte din amarnicele suferinţe. Ele
au fost memorate cu riscuri foarte mari. Pentru a nu le
pierde, le repetam în fiecare zi. Era singurul procedeu de
scurgere mai uşoară a timpului.
Pe drept cuvânt, autorii acestor versuri au fost
salvatorii noştri. Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi
şi noapte şi cu ajutorul lor am putut supravieţui.
Ajuns acasă, după eliberarea de la Aiud, pe la
sfârşitul lui iulie 1964, m-am apucat de scris. Scriam
222
numai noaptea, cu mare teamă şi cu mare atenţie. Cu
ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să scot din memorie cele
peste 5500 de versuri, să le fixez în caietul de faţă, caiet
care a stat ascuns timp de douăzeci şi cinci de ani.
Costache Caragaţă
Interviu nepublicat
Puterea rugăciunii
şi contribuţia poeziei orale la supravieţuirea, în temniţele
comuniste, a foştilor deţinuţi politici din România, în
perioada anilor 1947-19644
Întrebare: În ce perioadă aţi fost închis, prin ce închisori aţi
trecut şi când aţi revenit la libertate?
Răspuns: Detenţia mea nu a fost prea lungă, în
comparaţie cu a altora, care a durat 10, 15 sau chiar 25 de ani.
Ea s-a petrecut în două perioade: prima, între anii 1952-1954, la
Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu „condamnare
administrativă” de 2 ani, iar a doua, între anii 1958-1964,
condamnat de către Tribunalul Militar Constanţa la 25 de ani
muncă silnică, pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii
sociale” şi eliberat, din închisoarea Aiudului, în luna iulie 1964.
În cele două perioade am trecut prin mai multe închisori: la
Canal, prin lagărele Galeş, Peninsula şi Culmea-Nouă, fiind
eliberat, la sfârşitul celor doi ani, din lagărul de la Borzeşti.
Începând cu 1958 am trecut prin închisorile: Focşani, Galaţi şi
Aiud.
4 Interviu pentru revista ”Călăuză ortodoxă”, rămas în fază de manuscris, din motive necunoscute
223
Întrebare: Unde aţi îndurat cel mai dur regim de viaţă?
Răspuns: Cel mai greu mi-a fost la Securitatea din
Galaţi, unde-am trecut prin 33 de anchete, timp de 9 luni,
încheind cu ultima, din noaptea fatală de 30-31 martie 1959,
când am fost torturat groaznic. Părintele Totolici, din Galaţi, cu
care eram în celulă, a putut să vadă în dimineaţa zilei de 31
martie, când m-au readus de la camera de tortură, un om de
nerecunoscut, aproape terminat… După această ultimă
anchetă mi s-a întocmit actul de punere sub acuzare, am fost
dus în faţa Tribunalului Militar, care a dat sentinţa de
condamnare la 25 de ani muncă silnică. A doua închisoare, în
care am simţit din plin duritatea regimului de opresiune, a fost
Aiudul. Aici se aplicau două feluri de privaţiuni: una în
celularul cu peste două mii de deţinuţi, a doua în Zarca, unde
încăpeau doar vreo 200. La Zarca se găseau cei scoşi din
Celular (unde viaţa era oarecum mai suportabilă), pentru că au
refuzat reeducarea începută în toamna lui 1963. Cei două sute
de deţinuţi au fost supuşi unui regim de exterminare, prin
foamete şi alte măsuri draconice, aplicate de colonelul Crăciun
Gheorghe, comandantul închisorii. Pentru acelaşi motiv am
fost şi eu scos din Celular, pe data de 6 decembrie 1963 şi
introdus în Zarca, la celula nr. 11. Am ieşit de-acolo, la lumină,
pe la mijlocul lunii iulie anul următor, după apariţia decretului
de amnistie pentru toţi deţinuţii politici.
225
nenumărate alte rugăciuni cu care ne-am hrănit sufletele. Multe
dintre aceste texte se transmiteau, de la o celulă la alta, cu
ajutorul alfabetului Morse. Una dintre cele mai căutate şi mai
cuprinzătoare rugăciuni a fost aceea a Sfântului Toma
d’Aquino, care pătrundea în inimile noastre ca picătura de
balsam peste o rană veche şi dureroasă. Cu ajutorul acestor
texte şi a versurilor poeţilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic am
putut supravieţui. În decursul detenţiei mele am avut fericirea
să intru în contact cu mulţi preoţi. Voi menţiona aici numele
unora dintre ei care, prin trăirea lor adânc religioasă, prin
calmul şi blândeţea în relaţiile cu semenii din jur, prin întreg
comportamentul de care au dat dovadă, au salvat mulţi
oameni ajunşi în pragul disperării. Astfel au fost: Părintele Ioan,
preot la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, pr. Ştefan Marcu din
comuna Nistoreşti, jud. Vrancea, pr. Andronescu din satul
Colacu, jud. Vrancea, pr. Pogan din comuna Spulber, jud.
Vrancea, pr. Caloianu din satul Voloşcani, judeţul Vrancea, pr.
Tincu din comuna Nereju, jud. Vrancea, pr. Totolici din jud.
Galaţi, pr. Ţibrea din comuna Vrâncioaia, jud. Vrancea, pr.
Graur din Focşani ş.a. În condiţii de cruntă teroare, prin celule,
spre a le uşura sufletele celor prigoniţi, preoţii au mărturisit şi
au împărtăşit pe cei care cereau acest lucru. Pentru Sfânta
Împărtăşanie, preoţii (desigur, puţini dintre ei) primeau din
afară Sfântul Agneţ, fără de care Sfânta Taină nu s-ar fi putut
săvârşi. În loc de vin, se folosea apa. Rămânem recunoscători
miilor de preoţi români care, la fel ca şi noi, au îndurat şi au
suportat toate asupririle, pentru biruinţa Crucii şi a Neamului
Românesc. Celor decedaţi în chinuri şi prigoane, Dumnezeu să
le ierte păcatele şi să-i primească în Marea Lui Împărăţie.
226
Nichifor Crainic. În ce măsură creaţiile acestor doi mari poeţi au
contribuit la ameliorarea suferinţelor dumneavoastră?
Răspuns: Înainte de a vorbi despre Gyr şi Crainic,
trebuie să fac o precizare: în anul 1993 au apărut la Bucureşti
două volume de poezii cu titlul „Poeţi după gratii”. Aici au fost
adunate toate creaţiile izvorâte din cruntă şi îndelungată
prigoană, iar numărul acestor autori trece de 150. Creatori au
fost şi în domeniul muzicii. Nemuritor rămâne „Colindul
prizonierilor români din Rusia”, al învăţătorului Ştefan Tumurug,
compus într-unul din lagărele siberiene, în ajunul unui
Crăciun, când barăcile erau acoperite aproape total de troiene:
„Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim / Fără ţară, fără nume,
Velerim”… Sau „Dor de libertăţi” al tânărului Gheorghe
Bozenovici: „Prea Sfântă Fecioară ai grijă de noi / Ne scapă din
lanţuri dureri şi nevoi / Ai milă de-ai Tăi, fă-i buni pe cei răi / Te
rugăm să Te rogi pentru noi”… La fel, imnul „Zori de zi”,
conceput în temniţele Aiudului de învăţătorul Ionel
Constantinescu, din comuna Ţepu, jud. Galaţi. Revenind însă
la poeţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic, sunt multe de spus.
Creaţiile lor au circulat prin cele 320 de celule ale Aiudului,
cum circulă seva în plante sau sângele în organismul omului.
Multe dintre ele au caracter religios: „Iisuse-nsângerate”,
„Identitate”, „Balada Cetăţii fără icoane” ş.a. „Iisus în celulă” a lui
Gyr era cunoscută şi de securişti, folosindu-se de ea în
nenumăratele anchete pe care le făceau ziua şi noaptea. Pentru
semnificaţia şi frumuseţea lui deosebită, voi menţiona o strofă
dintr-un colind al lui Radu Gyr: „O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi
şi păcate / Vin s-alini uşor / Rănile ce dor / Cerul ni-l descuie / Noi Te-
om aştepta / Căci pe Crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie”. Sau în alt
colind: „A venit şi-aici Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul / Cade
albă nea / Peste viaţa mea / Peste suflet ninge / Cade albă nea / Peste
227
viaţa mea / Care-aici se stinge / Maica Domnului curată / Adă-o veste
minunată / Zâmbetul Tău drag / Înflorească-n prag / Ca o zi cu soare /
Zâmbetul Tău drag / Îl aşteaptă-n prag / Cei din închisoare”. Iată
câteva exemple şi din Nichifor Crainic: „Rugă pentru pace”,
„Tu”, Imnul Potirului”, „Balada doinei”, pe care o consider o
capodoperă a literaturii române ş.a. Cu prilejul unei vizite la
Palatul Episcopal din Galaţi, în ziua de 14 iunie 1996, P.S.
Casian Crăciun, în timpul cuvântării Prea Sfinţiei Sale, a recitat
în faţa tinerilor candidaţi la preoţie ”Imnul Potirului”. Calm şi cu
vocea blândă a unui adevărat păstor de suflete, a cucerit, cu
textul acestei poezii, inimile acelor tineri. Atunci, am rostit şi eu
două poezii ale lui Radu Gyr: „Iisus în celulă” şi „Identitate”.
228
sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate
armele lumii. Nu este oare o minune că porţile zecilor de
închisori, de pe tot cuprinsul ţării, s-au deschis ca la o
comandă!?... N-a fost o minune să vezi cum sutele de mii de
năpăstuiţi, zăvorâţi în temniţe, se revarsă ca torentele spre
soare, lumină şi libertate, fără niciun fel de violenţă !?... Cine a
fost salvatorul?... Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ceilalţi au fost
numai aleşii Creatorului, care au menţinut în permanenţă
moralul şi nădejdea în mântuirea neamului. Le datorăm foarte
mult!... Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi şi noapte şi
cu ajutorul lor am putut supravieţui. Dar cea mai mare
minune care s-a petrecut în istoria României, nu este oare
Decembrie ’89!?... Cine l-a înfricoşat aşa de tare pe cel care, deşi
deţinea o putere absolută, avea o armată politică bine pusă la
punct şi tot felul de arme sofisticate, a trebuit să părăsească
totul şi să fugă!?...
Sunt fenomene petrecute sub ochii noştri, care nu-şi pot
găsi explicaţia decât în planul Divinităţii, mai dinainte stabilit.
Închei cu cea mai frumoasă strofă din poezia lui Nichifor
Crainic „Imnul Potirului”: „Şi iată Potirul, la gură Te duce / Iisuse
Hristoase, Tu, jertfă pe cruce, / Hrăneşte-mă, carne de Sfânt
Dumnezeu, / Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine / Eşti Totul în
toate şi toate-s prin Tine, / Tu, pâinea de-a-pururi a Neamului meu”.
23 noiembrie 1997
229
230
„Păstrez o amintire
extraordinară omului care a
fost Costache Caragaţă”
Horia Ţurcanu
231
232
Preţuire
233
precum şi multe altele ale unor autori, îndurători ai terorii
comuniste, privaţi de libertate.
A fost o zi tulburătoare, încărcată de readuceri în
memorie ale unor destine tragice, „realizări măreţe” ale unui
regim politic care prin teroare a decimat, nu numai zeci de mii
de fiinţe umane, victime ale închisorilor comuniste şi ale
deportărilor abuzive, dar şi familiile acestora excluse din noua
societate socialistă. O ordine aparentă, o moralitate fără formă
şi conţinut, această nouă orânduire s-a dorit a fi
atotbinefăcătoare şi plină de dreptate; şi a reuşit să
“dobândească legal“ proprietăţi ale oamenilor cinstiţi,
pământuri şi gospodării întregi, locuinţe şi bunuri de toate
felurile, trecând ca un tăvălug incandescent de lavă, arzând şi
pustiind tot ceea ce a însemnat specific naţional românesc;
valoare şi tradiţie au fost eradicate; iar locul demnităţii, al
credinţei şi al iubirii de neam a fost luat de impostură,
decadenţă şi mediocritate. Un mediu ideal pentru naşterea şi
dezvoltarea omului nou, slab, fricos şi păgân.
Am plecat de la această întâlnire pe de o parte marcată
de durere, pentru mine rămânând o amintire pioasă care îmi
dăinuie şi astăzi în memorie, iar pe de altă parte puţin mai
234
bogată; l-am întâlnit atunci, pentru prima dată, pe domnul
Caragaţă; ca mai apoi, să-l cunosc îndeaproape cu prilejul unei
vizite ce mi-a făcut-o la locuinţa mea din Bucureşti. Şi m-am
bucurat sincer întâlnind un om de modă veche, un “om
frumos”, cum ar spune Dan Puric. Un om în care “valorile
regimului comunist“ nu au reuşit să găsească fertilitate; au fost
combătute vehement şi anihilate total de un sol îmbibat cu
credinţă, demnitate şi iubire de semeni. Dăunători fatali de
altfel, pentru seminţele otrăvite ale comunismului. Însă flori
minunate, rod al pământului sănătos şi bun, au răsărit şi
inundat într-o splendidă grădină de poveste de pe plaiuri
vrâncene de baladă; poartă în ele tot ceea ce a fost domnul
Caragaţă: delicateţe, devotament şi smerenie. Şi s-au împletit
într-o cunună vie, multicoloră, punte către veşnicie, pe care
domnul Costache lin coboară, pe neştiute, în inimile celor care
l-au iubit.
235
Scrisoare de la un consătean
Domnule Caragaţă,
237
Ecouri de glorie voievodală la „Poarta Vrancei”
Gh. Prodan
Radu Borcea
238
Dacă mi-ar îngădui, ar trebui să-i sărut mâinile…
240
Un consilier pe care alegătorii îl merită.
Costache Caragaţă
241
Eternitate pentru doi
243
La umbra amintirilor
244
Călcăm pe un teren minat, îmi spun, trăim vremuri care
poartă încă un anume complex al istoriei, al unor fapte, al
unor personaje, sunt istorii pentru care nişte zeci de ani
nu sunt suficienţi pentru a fi înţelese sau şterse.
Ne ridicăm. Costache Caragaţă merge încet.
Trecem dincolo, în livada verde a amintirilor sale,
mergem să ne plimbăm puţin prin umbra memoriei sale
ameţitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care
el nu le vede din pricina faptelor de care îşi aminteşte. Eu
îl urmez discret, pentru a nu tulbura emoţia care îl
copleşeşte, el are părul scurt şi alb, ochii rotunzi şi
păstrează aceeaşi mustaţă pe care a avut-o în tinereţe.
Cumnata lui îl priveşte de undeva, din spate,
depărtându-se în trecut, printre meri.
Erou de război
Coborârea în infern
248
era chiar directorul şcolii, cânta cu copiii în coruri,
primise Steaua României pentru fapte de arme. Apoi,
viaţa lui s-a făcut pulbere şi cioburi, într-o seară din 1952.
Era 19 iulie şi în noaptea aceea, cinci militari şi securişti
au intrat cu forţa în casă, înarmaţi. Fetiţa lui, Cornelia,
avea numai zece ani şi urla în întuneric, toţi erau
înspăimântaţi, şi soldaţii au răsturnat totul, căutând
documente, i-au luat chiar şi propunerea de decorare din
timpul războiului. Era începutul coborârii în infernurile
Securităţii, trecutul său legionar îl prindea din urmă, deşi
el... Aşa erau vremurile, el nu putea da înapoi acum, nu
putea să se dezică, să trădeze, nu putea. Era prins în
menghina datoriei morale, a drumului său de erou şi
singura scăpare era să reziste sau să moară.
Au urmat patru luni de anchete la Focşani.
Devenise deja "duşman al clasei muncitoare", alături de
tot felul de oameni, de la preoţi până la chiaburi de prin
satele Vrancei. Apoi a făcut o escală în beciurile
Securităţii din Bucureşti, în Ghencea, în nişte blocuri care
aparţinuseră armatei germane. De-acolo nu-şi mai
aminteşte nimic decât bătaia nesfârşită şi râsul unui
locotenent care-l lovea. Sunt din nou numai amintiri care
se spun singure. Memorie care curge în lumina
asfinţitului.
"13-14 august 1952. E noapte, suntem într-un tren de
marfă, e foarte cald, sunt acolo câini şi securişti înarmaţi.
Mergem la canal, la spart de piatră. Ne vor extermina, au
misiunea să ne ucidă. Ajungem într-un sat, la Coasta Galeş.
Acolo este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de
oameni în zdrenţe, care vor fi ucişi. Iată-l pe lt. major Petrică.
Urlă la noi: sunteţi duşmanii poporului, pleava societăţii, nişte
249
lepădături. 500 dintre voi vor muri în prima fază şi după voi
va rămâne un proces verbal. Fiecare vagon de piatră va fi
descărcat în maximum 36 de minute. Suntem în iad. Mâinile-
mi sunt carne vie. Vom muri cu toţii, numai Dumnezeu ne
mai poate salva." Costache Caragaţă vorbeşte ca în transă,
ca şi cum ar fi încă acolo. "Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi
vreo veste?" Clipeşte des: "De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic,
acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care... N-
aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă
tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi
spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să..."
Marile idealuri, ţara, dreptatea, morala creştină,
viitorul neamului, toate acestea pentru care fostul
legionar şi erou de război ajunsese acolo mai existau încă
pentru el? Era el oare în pericol să-şi piardă credinţa
acolo, în adâncurile unui infern pe care abia îl cunoscuse?
Aveam să aflu că nu. El considera toate acestea ca pe un
purgatoriu, ca pe o încercare de la Dumnezeu a credinţei.
Era condamnat la 24 de luni de pedeapsă administrativă,
şi de la Coasta Galeş avea să fie dus în lagărul de la Valea
Neagră, în "Peninsula". Acolo avea să trăiască momentul
morţii lui Stalin şi teroarea celor două brigăzi de
"reeducaţi" veniţi de la Piteşti, care schingiuiau oamenii
în nopţile fără lună, pentru ca apoi să se laude în faţa
flămânzilor morţi de foame cu bucatele pe care le
primeau în schimbul ticăloşiei lor. El era mereu singur,
neamestecat cu ceilalţi, mereu scufundat în gânduri şi în
amintiri, până într-o zi extraordinară, în care - era într-o
puşcărie de lângă Bacău -, după ce şi-a luat angajamentul
că nu va pune piedici statului socialist, a putut să
primească vizita Elenei, soţia lui. După încă doi ani. Abia
250
şi-au vorbit, nu ştiau ce să spună, ea era frumoasă şi
tristă, împietrită, el era ţeapăn şi se simţea străin dincolo
de gratii. Tace. Eu ascult această tăcere şi-mi revine în cap
imaginea stranie a ei, călare, alergând, el tot străin, după
anii de război, o priveşte încremenit prin fereastra unui
vagon.
"In 1954 m-am întors acasă, am redevenit învăţător la
clasele 1-4, iar seara, făceam coruri la Căminul Cultural. Am
învăţat să scrie 21 analfabeţi în 1954. Unii erau securişti.
Aveam deja multe amintiri." Omul acesta era deja bătrân în
1954, îmi spun şi, cred, căuta deja liniştea.
Tortura
Fluturi de noapte
40 de ani de tăcere
Horia Ţurcanu
256
Patimile din lagăr şi rezistenţa prin dragoste
257
puţin despre chinurile îndurate în înfruntarea zilnică cu
moartea pe care a trăit-o în lungii ani de detenţie politică.
Tocmai de aceea, pentru a înţelege mai bine valoarea
mărturiei sale, încercăm să vorbim acum, înfruntând
literele sterpe ale documentelor, despre viaţă şi moarte în
lagărele Canalului.
“S-au sfârşit şi în ceea ce priveşte regimul de
detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară”, consemna sec
un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968,
cu privire la unităţile şi coloniile de muncă, ororile pe
care tot Securitatea le patronase nu cu mulţi ani înainte.
Viaţa de lagăr o descrie bogata literatură memorialistică a
supravieţuitorilor. În lagărele comuniste “toate erau
dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau
barbare, vânturile năprasnice şi neobosite, hrana
insuficientă, cazarea improvizată”, îşi amintea un fost
deţinut din colonia de muncă de la Periprava. Bolile
făceau ravagii printre “oameni adunaţi de prin toate
închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig,
de umezeala acelor saivane în care locuiam, obosiţi de
munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre
aceştia din urmă au fost destui cei care au alunecat în
caşexie – ultima fază de slăbire generală a organismului,
din care cu greu se mai putea redresa cineva”, nota un alt
deţinut din coloniile de muncă în memoriile sale acea
fază a foamei fără întoarcere, în care organismul omenesc
ajunge, din lipsa hranei, să se hrănească din sine însuşi,
alunecând în moarte.
Dar poate că mai greu de suportat decât foamea au
fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau
la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de
258
cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple mii de
pagini. Ororile au impresionat până şi inimile reci ale
funcţionarilor comunişti. Rapoartele în urma unor
controale făcute în coloniile de muncă în anul 1953, când
Procuratura Generală a investigat mai multe crime
petrecute în acestea, - relevă scene de o violenţă excesivă
care s-au petrecut în lagăre şi care au avut darul să
impresioneze şi au influenţat probabil decizia de
închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii
arată cruzimi deosebite petrecute aici. Numai în luna
ianuarie a anului 1953, au murit în coloniile de muncă de
la Canalul Dunăre – Marea Neagră un număr de 133
deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele
mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula
(unde a fost deţinut Costache Caragaţă) şi Poarta Albă
(46, respectiv 30 morţi).
În coloniile de muncă se practica pe scară largă
bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci
grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană
neîndestulătoare au făcut ca moartea să vină pur şi
simplu din foame şi istovire, izbăvindu-i astfel pe mulţi.
În unele perioade, în anumite lagăre regăsim puternice
accente de sadism chiar şi în aplicarea acestui tratament
inuman. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului
Dunăre – Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a
mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună, iar dintre
aceştia unii îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar
fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi
greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un
deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare
cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste
259
“cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost
adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi
talpa picioarelor, care putrezise”. Medicul coloniei
penitenciare i-a făcut trimitere pentru a fi îngrijit în
spital, dar comandantul lagărului nu a aprobat-o.
Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri
cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului.
In sadismul lor, unii comandanţi de lagăr
obişnuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele
munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţându-i la muncă
în ger, desculţi şi numai în cămăşi.
Neîndeplinirea normelor de lucru era sancţionată
cu muncă neîntreruptă, fără hrană, timp de 24 de ore,
urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la
desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Un proces verbal
din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui
deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă:
“În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de
la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la
dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă
afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a
dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat.
După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a
pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore.
Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că
nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în
Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri
şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu
trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la
infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus:
„ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori”.
260
Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă
bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă
pe viaţă şi desfigurându-mă”. Deţinutul a fost băgat din
nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi
în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de
la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să
fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum
declara comandantul acestuia, nu şi-au încheiat
pedeapsa.
Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din
1953 în coloniile de muncă de la Canal de către medici
deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi
foamea le provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în
lunile de iarnă. “Deţinutul a fost adus pe targă din
carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără
puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la
infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a
încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite
rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical.
Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat
şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot
timpul în care a fost încarcerat”. Un alt deţinut “a încetat
din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în
timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu
am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi
nici nu a fost vizitat de noi acolo. Nu s-a ţinut seama de
către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi,
chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru,
aducându-i seara pe braţe, iar alţii îngheţaţi complet şi
chiar morţi”. Astfel, un deţinut “distrofic gradul 3, a fost
adus în agonie, îngheţat, de pe un şantier şi a murit, după
261
câteva ore, în infirmerie”, iar un altul „a fost adus mort,
îngheţat pe şantier”. Toate cazurile, afirma medicul,
înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi
februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: “în afară
de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi
îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma
îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe
şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai
aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului,
fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi şi unii chiar cu
picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de
lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi
sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să
înduioşeze şi inimile de piatră”, nota acelaşi medic al
coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a
păstrat în arhivele Securităţii.
Cum spuneam, până şi funcţionari ai regimului
comunist nu au putut rămâne de piatră în faţa unor atare
cruzimi. Chiar Procuratura Generală sintetiza condiţiile
de deţinere în lagărele Canalului în fraze sugestive: „Au
fost cazuri când deţinuţii au fost asasinaţi prin
împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să
intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în
carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii
chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În
timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi
muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate
continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre,
neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau
profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că
torturile n-au fost îndeajuns de aspre”.
262
Pentru atrocităţile descrise mai sus, care s-au
petrecut în colonia penitenciară Salcia, au fost trimişi în
judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost găsiţi
vinovaţi şi au fost condamnaţi în 1954 la pedepse de până
la 25 de ani închisoare. Un an mai târziu însă, ministrul
de Interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi
le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca
majoritatea lor să fie reîncadraţi în M.A.I. Printr-un
decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, “acestor
cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în M.A.I. pe
toată durata detenţiei, iar conducerea Ministerului de
Interne le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu
salariul pe trei luni şi câte o lună de zile de concediu la
casele de odihnă ale M.A.I. pentru refacerea stării fizice”.
Procurorul care ordonase anchetele din 1953 şi
descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost
retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea
ordonase crimele produse în lagăre şi nu era dispusă să
accepte pedepsirea celor care au executat aceste ordine.
Cei vii şi cei morţi erau în lagăr, în egală măsură,
subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o
zi din iarna anului 1952 “au fost mai mulţi morţi. Pentru
a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le
scria numele”. Un deţinut a fost adus de la lucru mort,
“cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost
deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile,
din lipsă de scândură”.
Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni
biblice. După ce un brigadier l-a bătut până la moarte pe
un deţinut, acesta “a fost pus pe o targă în care bătuse
piroane de fier. Când l-a dus la infirmerie, mort, corpul
263
lui era în întregime perforat”.
Acestui Iisus de la Salcia scrisoarea de alături,
despre viaţa de dincolo de sârma ghimpată, despre
supravieţuirea prin dragoste şi patimile unei soţii de
deţinut, îi este o umilă închinare. Puterea dragostei a
învins teama în faţa morţii, iar lacrimile durerii şi fierea
spaimei s-au stins în faţa iubirii.
Marius Oprea
Tichiriş, 5 X, 2001
Stimată doamnă Monica şi dragă domnule Dinu,
269
Cuvânt de preţuire, la slujba de prohodire
a învăţătorului Costache Caragaţă
P.S. Casian
Episcopul Dunării de Jos
271
În loc de postfaţă
Anexa 3: fotografii
277
278
Anexa 1
279
280
281
282
283
284
Anexa 2
285
286
287
288
289
290
291
292
293
294
295
296
297
298
299
300
Anexa 3
301
Cu Elena I. Dumitrescu, în anul căsătoriei (august 1939)
.
Împreună cu soţia sa, Elena, înainte de plecarea în a doua
concentrare (mai 1941)
302
Ostaşul Costache Caragaţă, chemat la prima concentrare (aprilie
1940)
305
Alături de mama Catrina, înainte de prima detenţie
(Străjescu 1951)
307
Cele două fiice, Olguţa şi Cornelia, împreună cu verişorii, Mihai,
Luli, Gabi, Cati, după întoarcerea tatălui şi unchiului lor de la Canal
(august 1956)
308
Cornelia şi Olguţa, cu gândul la tăticul lor, închis la Aiud
(septembrie 1961)
309
Acasă, la Tichiriş, împreună cu o parte din familia Ion şi Olga
Dumitrescu (octombrie 1967)
310
La Tichiriş, soţia şi cei doi nepoţi: Dănuţ şi Daniela (iulie 1973)
311
În prisaca din faţa casei (Tichiriş 1975)
312
Înconjurat de rude, la intrarea în biserica din Tichiriş (august 1985)
314
Reîntâlnire, după 37 de ani, cu fostul coleg de celulă din
închisoarea Aiud, prof. dr. Paul Păltănea (Galaţi, decembrie
2001)
316
Popas printre rude, la cimitirul din Tichiriş
317
318