Costache CARAGAŢĂ

Caietele tristeţii
Însemnările unui învăţător
în cătuşe
pentru copiii liberi
Ediţie îngrijită de Prof. Gh. Nadoleanu
Cuvânt introductiv de Lucia Hossu Longin

2010
2
 Pătimirile unui învăţător

Cred că unul dintre efectele difuzării filmelor din seria

“Memorialul Durerii – O istorie care nu se învaţă la
şcoală” a fost apariţia editorială a jurnalelor de
închisoare.

În toţi aceşti ani de post-comunism, n-a existat o instituţie

naţională – fie justiţia, fie parlamentul, fie preşedinţia –
care să împartă dreptatea, să panseze răni şi să-i declare
nevinovaţi pe cei ce au suportat suferinţele temniţelor,
deportările şi lagărele. Doar memoriile individuale au
ţinut locul, singure, unui demers al statului român şi s-au
constituit în adevărate pergamente ale istoriei recente. Şi
cred că au configurat lumea unor elite, a unor repere,
care lipseau vieţii noastre în anii tranziţiei.

Un asemenea jurnal al trăirii în supliciu îl veţi parcurge

în paginile ce urmează.

3
Este pătimirea unui învăţător din Vrancea, teritoriul în
care s-a strigat de multe ori în istorie „Pe aici nu se
trece!”.

Este pătimirea unui om care n-a vrut să fie tăcut, pitit,

ascuns în laşităţile diurne. „Păi dacă am sta toţi în
mutismul acesta, în liniştea asta, am progresa când salcia
ar deveni avion.” – ne mărturisea Petre Ţuţea, vorbind
despre sine şi despre cei care au vorbit liber, au citit cărţi
oprite şi pentru acest delict au plătit cu tinereţea lor.
Toate întâmplările vieţii învăţătorului Costache Caragaţă
sunt aproape trase ca la un tipar după tragediile atâtor
destine.

Întâi era urmărirea, apoi chemarea „politicoasă” la

Securitate spre a colabora cu organele, refuzul de a se
salva în dauna altor semeni, apoi prima arestare
prevenitoare „daţi-i schimburi că dânsul merge cu noi”,
copiii, soţia, treziţi de barbaria percheziţiilor, duba,
anchetele zi şi noapte până la înmuierea vinovatului,
procesul fantomatic, sentinţa disproporţionată, făcută să
distrugă speranţa, expedierea la Canal sau în hrubele
Aiudului.

Amintirile trecutului sunt ca plăcile tectonice. Mereu în

mişcare, le simţi, le auzi, te zdrobesc uneori cu evidenţa
lor.

14 august 1952. Învăţătorul este trimis în lagărul de

muncă forţată de la Coasta Galeş – ticsit cu peste trei mii
de robi, dintre care jumătate erau intelectuali. Domnul
4
învăţător plătea pentru că la 20 de ani se opusese
regimului comunist. Iar contestaţia puterii devenise o
infracţiune, o crimă.

Dacă munca extenuantă, frigul, bătăile erau limitate în

timp, foamea era omniprezentă în lagărele de la Canalul
Dunăre - Marea Neagră. Victimele se preschimbau rapid
în epave umane, obligate să descarce garnituri de tren cu
munţi de piatră, bolnavi, distrofici, aproape muribunzi.

Dimensiunea Canalului Dunăre - Marea Neagră era

impresionantă: opt colonii, 40.000 de persoane, cifră
mereu în creştere, Arestările comandate de Alexandru
Drăghici erau în funcţie de cererea de braţe de muncă din
lagăr. O mie, două mii de oameni erau reţinuţi peste
noapte, uneori fără judecată, doar cu pedepse
administrative, urcaţi în trenuri dubă şi descărcaţi pe
albia Canalului.

După moartea lui Stalin în 5 martie 1953, în închisori se

aştepta o perioadă de destindere. Dar sfârşitul crudului
dictator nu schimbă sistemul represiunii. În România, Dej
rămâne un stalinist convins.

În aprilie 1954, învăţătorul este eliberat dintr-un alt lagăr

de muncă de la Oneşti. Doar patru ani de libertate şi apoi
din nou a doua arestare. Motivul? Incredibil! Învăţătorul
citise şi rezumase o carte: „Bietul Ioanide” a lui George
Călinescu. Fireşte, se reluau vechile acuzaţii.

O detenţie mai sumbră care va dura până în anul 1964 şi

5
în care învăţătorul trece prin operaţia de spălare de creier
din vara anului 1963, de la Aiud. Nu a fost o reeducare
blândă, cum s-a spus.

Marin Jianu, secretar general în Ministerul de Interne

explica cum ofiţerii de Securitate utilizau „metode de
iluminare” pentru a-i determina pe cei închişi să se
autodenunţe.

Iluminarea era egală cu teroarea.

În august 1964 se întoarce acasă. Soţia îl aşteptase, dar

mama murise cu un an înainte.

Venea un om din holocaustul comunist, după nouă ani

de suplicii. Îşi găseşte fetiţele domnişoare, dar el le mai
aude plânsul de când a fost ridicat. Numai una din fiice,
Olga, reuşise să devină studentă. Celeilalte, Cornelia,
elevă eminentă, i-a fost blocat accesul la admitere în
facultatea de Chimie. Ştie că a lipsit atâţia ani din
orizontul lor. Nu şi-a mai regăsit locul la catedră. Era
socotit un inamic al regimului. A dat lecţii de vioară la
copiii satului şi s-a dus în pădure la o muncă foarte grea.

Securitatea îşi întinsese tentaculele atât de departe, încât

în 1971 încep să-i urmărească şi pe alţi membri ai familiei
sale. Ginerele învăţătorului, Gheorghe Nadoleanu,
inspector în cultură, este ameninţat de primul secretar în
termeni fără echivoc: ori divorţezi, ori te dau afară. Iar
câteva luni mai târziu este lăsat pe drumuri, cu întreaga
familie. Securitatea nu glumea. Cei ce trebuiau să
ispăşească, plăteau pentru atitudinea lor.
6
Statura întreagă a învăţătorului o întrezăreşti abia după
ultima filă a manuscrisului. Viforul istoriei n-a putut-o
spulbera, nu i-a afectat integritatea.

Amintirile lui încărcate de tristeţe sunt destinate tinerilor

de azi.

Ei nu mai pot trăi în ignoranţa în care au trăit generaţiile

dinaintea lor. Pentru că, se ştie azi, adevărul despre
crimele săvârşite în gulagul comunist ne-a fost ascuns.
Era o politică de stat.

Suntem în anul când se împlinesc două decenii de la

căderea Cortinei de Fier. Aceste mărturii ne vor ajuta să
ştim, să înţelegem, să reflectăm. ”Să se limpezească
lumea” - cum ar fi spus Elisabeta Rizea.

În fond, învăţătorul Costache Caragaţă şi-a urmat

destinul. Dascălul a rămas, finalmente, un dascăl. Lecţia
lui tipărită azi este o lecţie despre onoare şi nobleţe,
despre încredere în valorile creştine, în virtuţile neamului
său.

Mă aşez într-o bancă şi ascult. Mă simt ucenicul

domnului învăţător.

Dacă stau să cumpănesc bine, dascălul a ieşit învingător

în înfruntarea cu puterile răului.

Lucia Hossu Longin

7
8
 Scurtă prefaţă la chinuitele mele memorii

Aş dori să-i fac atenţi pe cititorii acestor pagini că ele n-au fost
scrise în scopuri de propagandă, nici pentru a fi folosite în ocazii de
petrecere, de bună dispoziţie, de veselie şi cu atât mai puţin pentru a incita
curiozitatea unora care n-au avut niciodată nimic comun cu conţinutul lor.
Faptele descrise au fost căutate şi scormonite în ungherele tainice ale
fenomenului memorial, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi date la
iveală pentru un cerc foarte restrâns de persoane şi, dacă se poate, numai
familial.
Citindu-le, vă veţi da seama că fiecare cuvânt, fiecare propoziţie
exprimă durere. Durerea provocată de temniţă, de cătuşe, de lanţuri şi de
foame. Nimeni n-a putut fi mai aproape de aceste grele suferinţe decât copiii,
soţiile, părinţii şi rudele noastre. La una din arestările mele (fiindcă au fost
mai multe), efectuată la miezul nopţii de către cinci miliţieni, Cornelia, fiica
mea mai mare, care nu avea atunci decât zece ani, la ordinul miliţienilor că
trebuie să merg cu ei, în momentul când am ieşit din casă a izbucnit în
hohote de plâns. Şapte ani mai târziu, la procesul de la Galaţi, unde am fost
condamnat la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, la ieşirea mea din
tribunal, în timp ce eram condus spre dubă de către mai mulţi miliţieni, tot
ea a strigat disperată: “tăticule !”...
Lor le închin aceste triste amintiri, aduse din înfriguratele şi tristele
celule, pentru a le citi atunci când eu nu voi mai fi printre ei.

Costache Caragaţă
Tichiriş (Vrancea), 29 septembrie 1991

9
10
Întâiul contact cu Securitatea. 24 ianuarie 1950

De necrezut! Femeia căreia îi făcusem în trecut un

mare bine, ajunsă acum într-un post important la
conducerea localităţii, îmi trimite veste să mă prezint la
Comitetul Provizoriu al comunei Vidra, la ora 8. Las
înlocuitor la clasă şi plec. Funcţionam pe-atunci la şcoala
din satul Scafari, aparţinător comunei Vidra, raionul
Vrancea (cu sediul la Năruja). Pe drum, zăpadă multă şi
ger. Ajung, bat în uşă, intru. Femeia cu vestea era acolo.
Am avut impresia că mă aştepta. Era tare bucuroasă că
m-am prezentat...
După ce mi-au fost adresate câteva întrebări
banale, a ieşit, lăsându-mă singur. În minutele următoare
a intrat un sergent major care îndreptându-se spre mine
mi-a spus: “dumneavoastră trebuie să mergeţi puţin pe la
noi”…
Acesta a fost deci scopul chemării: să mă dea pe
mâna securiştilor... Mi-am dat seama că de-acum voi
avea de-a face cu ei. Trebuia să-mi vină şi mie rândul...
Mulţi au fost luaţi încă din 1948…
Îl urmez pe subofiţer, care mă conduce spre
clădirea Securităţii aflată nu departe de sediul
Comitetului Provizoriu. Intrăm. Sunt introdus într-o
cameră şi invitat să iau loc. Tăcere. Nu mi se spune nimic.
Tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare, dar nici eu nu
încerc să sparg gheaţa. Le las lor iniţiativa, pentru a le
studia mai bine metodele şi sistemul. Subofiţerul îşi face
de lucru cu focul. Întoarce cu cleştele tăciunii şi pe-o
11
parte şi pe alta. E clar. El n-a avut decât misiunea să mă
ducă acolo. Acum aşteaptă pe cineva mai mare în grad
sau funcţie. Până la sosirea aceluia, are misiunea să mă
păzească. Ce caraghioasă situaţie!.. Să stea într-o cameră
două persoane şi timp de mai bine de-o oră să nu-şi
spună nimic unul altuia!... Nu mi se întâmplase niciodată
aşa ceva.
Nu-mi mai bat capul. Am înţeles totul. Este unul
dintre sutele de mijloace pe care le foloseşte Securitatea: îl
lasă pe om să fiarbă, să se frământe, să-şi pună întrebări,
să presupună, să-şi descopere vreo greşeală mai de
demult, mai recentă, să-şi blesteme soarta, să se-
nvinovăţească, dacă şi-a adus aminte că undeva, cândva,
a scăpat vreun cuvânt nepotrivit. Asta-i totul.
Încerc s-o fac pe nepăsătorul. Pe masa de lângă
mine se află un ziar. Scot ochelarii, pun mâna pe el, fără
să cer voie (nu mă consider încă arestat...) şi-ncep să
citesc. Bineînţeles, nu mă pot concentra. O fac cu totul
dezordonat: o propoziţie de colo, alta de dincolo, apoi un
titlu, alt titlu şi aşa mai departe.
Dar iată, după mai bine de două ore de
“meditaţie” forţată, o uşă laterală se deschide şi-şi face
apariţia o namilă de adjutant care, după câteva întrebări
în legătură cu identitatea mea spuse pe un ton aspru, îmi
pune pe masă câteva coli de hârtie şi-mi cere să-mi fac o
autobiografie amănunţită, în care să insist asupra
activităţii politice din trecut. Mi-am dat seama că tot
trecutul meu politic le era perfect cunoscut. A nu
recunoaşte ceea ce ei ştiau precis, însemna să mă
cramponez zadarnic într-o negaţie care nu ar fi rezistat.
Se făcuse ora 15. Acasă, familia pierduse orice
12
speranţă că m-aş mai putea întoarce. Şi totuşi, după ce
mi-a fost citită cu atenţie autobiografia scrisă pe şase
pagini, mi s-a spus: “Eşti liber. Nu vei spune însă absolut
nimănui unde-ai fost şi ce-ai făcut”...

Aprilie 1951. A doua chemare

Ne bucurăm de o după-amiază de aprilie nespus

de frumoasă. Cerul este acoperit de nori subţiri, atenuând
căldura soarelui. Nu se simte nici cea mai slabă adiere de
vânt. Nu-i nici cald, nici frig. E o temperatură plăcută şi o
lumină a zilei de o culoare cenuşie care predispune
sufletele sensibile la melancolie. Datorită unei presimţiri,
încă de dimineaţă această stare melancolică se instalează
şi în sufletul meu.
Terminasem orele de curs. Stătusem chiar şi la
masă. Vroiam să trec la rezolvarea unei corespondenţe cu
Inspectoratul Şcolar, când aud la poartă glasul a doi
copii. Erau de la şcoala din Vidra, trimişi de bunul meu
prieten şi coleg T. Răducu cu un bileţel pentru mine. Iată
conţinutul bileţelului: “Eşti invitat la raion, la Năruja -
secţia Cadre, de către tovarăşul... (nu-mi mai amintesc
numele). E urgent. Trebuie să pleci imediat. Să-ţi iei şi
livretul militar. Spune tovarăşul “X”... că e ceva neclar în
el”.
Am înţeles imediat. Situaţia era identică cu cea de
anul trecut.
Mă consult cu soţia. Să plec oare pregătit ca pentru
o eventuală arestare ?!... Hotărâm să excludem o astfel de
supoziţie. Dacă mă duc pregătit pentru asta, s-ar putea
să-i irit şi mai mult şi să-i fac să creadă că, simţindu-mă
13
vinovat cu ceva, am aşteptat arestarea. Mă decid să plec,
aşa cum plecam ca de obicei la orice şedinţă.
Este ora 15,30. N-am niciun mijloc de transport.
Sunt nevoit să merg pe jos. Am de parcurs vreo 18 km.
Îmi trebuie patru ore, ca să ajung acolo oarecum pe
lumină. Îmi iau rămas bun de la soţie şi de la cele două
fiice, Cornelia şi Olguţa şi plec, cu sufletul mohorât de
griji şi îndoieli.
Ajung acolo după ora 19. Intru la Secţia Cadre.
Tovarăşul “X” mă aştepta. M-a primit cu o amabilitate
neobişnuită. Mi-a cerut livretul militar, s-a uitat câteva
minute prin el, mi l-a restituit fără a-mi spune nimic,
apoi, la fel ca femeia care mă chemase anul trecut, a ieşit,
lăsându-mă singur.
După vreo zece minute a intrat în camera unde mă
aflam un individ necunoscut mie, în vârstă de
aproximativ 30 de ani, îmbrăcat civil, cu bască pe cap şi
îndreptându-se spre mine mi s-a adresat:
− Sunteţi tovarăşul Caragaţă?
− Da, răspund eu.
− Dumneavoastră trebuie să mergeţi până la noi.
− La cine mă rog să merg?
− La noi, la Securitatea raionului...
Am ieşit. Tovarăşul de la Cadre nu s-a mai întors.
Îşi îndeplinise misiunea. Ca şi anul trecut, am fost chemat
pentru una şi-am dat peste alta...
Se înnoptase. Securistul care mă conducea nu m-a-
ntrebat nimic. N-a vrut poate să mă tulbure. M-a lăsat să-
mi frământ gândurile, să fierb, să mă zbat, să-mi găsesc
singur explicaţia de ce mă aflam acolo.
Sunt introdus într-o cameră foarte slab luminată
14
cu-o lampă de cinci focuri, pusă pe masă. Aşezat pe-un
scaun, în faţa mesei stă un tânăr sublocotenent în
uniformă care la intrarea mea se ridică şi se prezintă:
- „Sublocotenentul Gavrilă. Luaţi loc!". Până să-mi pună-
ntrebări, privesc la tânărul din faţa mea şi constat o totală
nepotrivire între locul pe care-l ocupă şi înfăţişarea lui,
aproape de copil.
− Avem toate datele în legătură cu dumneavoastră. Vă
cunoaştem întreaga activitate politică din trecut, ca şi
activitatea didactică şi culturală pe care o desfăşuraţi
în prezent. Ştim, de asemenea, că vă bucuraţi de
încrederea oamenilor din sat şi a cadrelor didactice de
la şcolile din comună. Şi pe tărâm cultural aveţi
rezultate frumoase, fiind apreciat ca cel mai bun
dirijor de cor din zona Vrancei. Cu corul Căminului
cultural din Vidra v-aţi deplasat la Năruja, Soveja,
Mărăşeşti şi Focşani, stimulând activitatea căminelor
culturale din aceste localităţi. Pe scurt, sunteţi
considerat un om sincer, corect şi muncitor. Până aici
s-ar părea că totul pledează în favoarea
dumneavoastră. Rămâne însă un lucru, poate cel mai
important: încadrarea dumneavoastră ca membru al
societăţii în ritmul actual al activităţii politico-
sociale... Trăim de şapte ani într-un stat socialist.
Dumneavoastră trăiţi încă în afara lui... Sunteţi un
izolat. Pe drept cuvânt ne punem întrebarea: doriţi şi
mai departe să vă menţineţi în această izolare?...
− Nu înţeleg de ce sunt considerat drept un izolat?!...
Dar realizările pe care le-aţi amintit nu contribuie la
bunăstarea statului socialist?... În orele de dimineaţă
lucrez concomitent cu patru clase de elevi, pentru ca
15
 după-amiază să pot merge la Căminul cultural, unde
activitatea durează între 3 şi 4 ore. Venit acasă, mă
aşteaptă alfabetizarea. Am 21 de analfabeţi în sat. În
fiecare seară, între orele 19-21 desfăşor această
activitate şi frecvenţa este bună, potrivit proceselor
verbale ale organelor de control. După câte ştiu, statul
socialist încurajează asemenea preocupări. Cum se
poate să fiu considerat în afara societăţii?!...
− Nu vă daţi seama ce spuneţi. Tânărul stat socialist, în
afară de munca cinstită a fiecăruia dintre noi mai are
nevoie de încă ceva: atât în interior, cât şi în exterior el
are mulţi duşmani. Trebuie deci să fie apărat.
Apărarea o facem noi, cu toţii. Dumneavoastră nu
sunteţi încă încadrat în acest sistem de apărare… De
aceea vă considerăm un izolat de societatea socialistă.
− Şi ce trebuie să fac, ca să pot ieşi din această izolare?...
− Să colaboraţi cu noi. De aceea v-am chemat.
Colaborarea cu un om sincer ca dumneavoastră ne
este mai mult decât necesară. Avem foarte mulţi în
sistemul nostru, dar n-avem încredere în toţi. E
singura cale de a ieşi din izolare şi de a scăpa de
permanenta urmărire de către organele noastre.
Iată-mă candidat la un post sigur de informator...
Până acum nu mi-a făcut nimeni această propunere.
Câteva minute am stat uluit, nu pentru că nu ştiam ce
atitudine să iau, ci pentru a formula un răspuns cât mai
categoric, pentru a-l determina pe tânărul securist să nu
mai insiste.
− Din motive de conştiinţă nu pot primi oferta
dumneavoastră. Îmi dăruiţi şansa de a ieşi din izolare
şi de-a scăpa de urmărire, dar în acelaşi timp îmi
16
 întindeţi o cursă în care, dacă voi intra, n-o să mai
poată nimeni să mă scoată.
Tot aşa de uluit a rămas şi securistul de răspunsul
meu. Fără să-şi piardă calmul, mi-a spus:
− Luaţi aminte: sunteţi cadru didactic. De la omul de
serviciu şi până la ministru toţi colaborează cu noi.
Nimeni nu rămâne în afara sistemului nostru de
organizare. Nu vă daţi seama că prin răspunsul pe
care l-aţi dat v-aţi fixat pe o poziţie primejdioasă,
aceea de duşman al statului socialist?... Şi ce înseamnă
expresia „din motive de conştiinţă”... Cum adică, noi
vă trimitem să ucideţi oameni?...
− Nu, nu de ucideri este vorba, ci de altceva, cu mult
mai grav. Începând cu 1945, sumedenie de oameni
nevinovaţi au fost ridicaţi noaptea, pe baza
denunţurilor ticluite de informatorii dumneavoastră,
numai pe motivul că aceşti oameni erau incomozi
statului socialist. Îmi dau bine seama că aceeaşi soartă
mă aşteaptă şi pe mine, dacă refuz colaborarea cu
Securitatea. Poziţia pe care mă fixez este extrem de
primejdioasă, atât pentru mine, cât şi pentru familia
mea. Dar nu pot face altfel. A colabora cu
dumneavoastră, ar însemna să devin autorul moral al
trimiterii în puşcărie a unor oameni nevinovaţi, care
nu mi-au făcut niciodată niciun rău. Iată motivele de
conştiinţă care mă opresc să primesc colaborarea: nu
pot accepta să mă salvez pe mine, în dauna unor
semeni pe care nu-i socotesc mai vinovaţi decât sunt
eu.
− Vă înşelaţi. Noi nu vom trimite pe nimeni în puşcărie
decât pe baza unor informaţii absolut concrete.
17
 Aceste informaţii le vom primi din mai multe direcţii.
Le vom analiza, le vom confrunta şi numai după o
îndelungată şi atentă chibzuinţă vom stabili dacă
omul este vinovat sau nu. În legătură cu problemele
de conştiinţă pe care vi le faceţi, lucrurile nu stau
chiar aşa. Vor trece ani până să constataţi că cineva a
avut de suferit de pe urma informaţiilor
dumneavoastră. În ce priveşte secretul contactelor
noastre, va fi păstrat cu rigurozitate. De la noi nu va
afla nimeni c-aţi fost chemat sau că v-am încredinţat
vreo misiune, iar dumneavoastră nu veţi destăinui
absolut nimănui, nici chiar familiei, ceea ce am
discutat împreună. Întâlnirile noastre, pentru a nu
stârni bănuieli, nu vor mai avea loc aici, urmând ca
ele să fie stabilite de fiecare dată în alte puncte, în ziua
şi ora, asupra cărora vom cădea împreună de acord.
Ascultam cu atenţie trista soartă ce mi se pregătea.
Soarta lui Iuda, a lui Cain, a lui Golia şi a tuturor
vânzătorilor de neam, de ţară şi de credinţă. Fulgerător
mi-au trecut prin minte următoarele versuri ale unui poet
macedonean:

O, neam al meu bătut cu viscol şi cenuşă,

În lanţuri sub zăvoare ai gemut,
Iar când ai vrut să frângi robie şi cătuşe
Trădarea a venit şi te-a vândut.

Se frânse Horia pe roată,

Pieri Ion Vodă sfârtecat,
Panduri şi Moţi creşteau din flăcări şi din piatră,
Dar Iuda mişeleşte i-a trădat.

18
 S-a-nvolburat Mihai ca un puhoi de munte,
La Turda prin trădare a căzut,
Iar Tudor, când porni Fanarul să-l înfrunte,
Trădarea a venit şi l-a vândut.

Ce greu blestem şi ce osândă

Ţi-a scris pe frunte-nalta Stea,
Mişei şi slugi s-au strâns cu toţii că să vândă
Pe cei ce-ţi vrură mântuirea ta...

Răscolit până-n adâncul sufletului de amintirea

acestor versuri, răspunsul meu a venit fără nicio ezitare:
− Nu domnule sublocotenent, nu sunt omul potrivit
pentru asemenea treburi. Angajarea mea în această
afacere nu va servi cum trebuie nici pe
dumneavoastră şi nici pe mine. Cred că-i suficient
dacă vă voi da o declaraţie scrisă în care să mă
angajez ferm că nu voi unelti în niciun fel împotriva
poporului muncitor şi a Statului socialist.
Uruitul puternic al unui motor I.M.S., în liniştea
desăvârşită a nopţii, a oprit pentru mai multe minute
dialogul nostru. Zgomotul motorului a încetat odată cu
oprirea maşinii la poarta sediului Securităţii.
− „Domnul comandant”, rosteşte cu oarecare grijă
interlocutorul meu. Mă uit la ceas. Trecuse cu puţin
de miezul nopţii. Ce va urma oare?... Aşteptam. Prin
curte se auzea tot mai pronunţat zgomotul cizmelor
comandantului. Lovită ca de furtună, uşa camerei în
care ne aflam se deschide cu zgomot, făcându-şi
apariţia un militar cu gradul de locotenent. De statură
mijlocie, cu faţa roşie parcă înfierbântată în urma unui
scandal, cu părul tuns scurt şi ridicat ca ţepii unui
19
 arici, cu nişte ochi mici şi sfredelitori, am avut în clipa
intrării lui imaginea unui mistreţ gata să-şi devoreze
prada.
Ridicat de pe scaun, săltat parcă de un resort,
sublocotenentul Gavrilă raportează: - “Nu primeşte!”.
− „Nu primeşte?!”... O privire ca de fiară se-ndreaptă
spre mine. „Va primi el când va sta cu o baniţă de
cărbuni aprinşi la cap. Tovarăşe, nu-ţi mai pierde
timpul cu el. Încheie-i actele şi trimite-l acolo unde
trebuie. Clasa muncitoare nu are nevoie de astfel de
elemente”.
Acestea au fost pe scurt cuvintele teribilului
comandant de securitate, Ciolan, care avea pe conştiinţă
oameni împuşcaţi de mâna lui. Înjurând, a ieşit mai
furios de cum intrase, trântind cu zgomot uşa şi
dispărând în întunericul de-afară.
Sublocotenentul Gavrilă a avut totuşi calmul şi
răbdarea să continue dialogul cu mine, până către ora
două noaptea. Fac aici o mărturisire: a fost singurul
securist, între zeci şi zeci cu care am venit în contact în
toată perioada mea de detenţie, care n-a ameninţat, n-a
înjurat, n-a insultat şi care a avut o comportare civilizată
în tot timpul celor şase ore de discuţie între noi. Căci a
fost într-adevăr discuţie şi nu interogare.
Trecuse de ora două şi amândoi dădeam semne de
oboseală. Fără să piardă speranţa de a mă convinge, de a
mă câştiga pentru scopurile lor, s-a ridicat şi mi-a spus:
− Veţi merge acasă şi vă veţi mai gândi. Nu aveţi altă
cale. Ori alături de noi, ori undeva departe, unde vă
veţi pierde identitatea. Mergeţi acum la camera
oficială să vă odihniţi până dimineaţă.
20
− Nu rămân aici. Dacă-mi daţi drumul, plec imediat
spre casă. Familia trebuie să fie foarte îngrijorată de
soarta mea.
− Dar e absurd să plecaţi pe jos noaptea, pe-ntunericul
ăsta. E periculos. Sunt porţiuni de drum pe unde vă
puteţi primejdui viaţa.
− Cunosc bine drumul şi sper să ajung teafăr acasă.
Am ieşit împreună. Eram ameţit de oboseală şi de
aerul din cameră, îmbâcsit de fumul acelei lămpi de cinci
focuri. Aerul proaspăt de-afară m-a înviorat. Ne-
ndreptăm spre poartă, eu înainte, securistul în urma mea.
Din pricina întunericului, aproape bâjbâiam cu tălpile
pantofilor cărăruia îngustă care ne ducea spre portiţă.
Speram că odată ajunşi în şosea, ne vom despărţi. El se va
duce în drumul lui spre casă, iar eu într-al meu. Dar nu s-
a-ntâmplat aşa. El avea locuinţa tot în direcţia în care
mergeam eu. Înaintam prin beznă, fără nicio grabă. Mă
urmărea îndeaproape, fără să scoată un cuvânt. La un
moment dat grăbeşte pasul şi ajunge lângă mine, în
dreapta mea. Se lipeşte de braţul meu. Credeam că vrea
să-mi spună ceva. Îi simţeam respiraţia şi aşteptam din
clipă-n clipă un cuvânt. Dar, nimic! Păşim acum pe-un
pod lung de lemn, podul peste apa Nărujei. Nu-i nici
ţipenie de om, nu se-aude nimic, decât paşii noştri.
Ajungem în dreptul ghiolului. Vuietul apei, adâncimea
ghiolului îmi stârnesc un gând: „Iată locul ideal pentru
un asasinat!”. Dar nu se-ntâmplă nimic. Mergem mai
departe, în cea mai desăvârşită tăcere. Îmi pun o
întrebare: de ce-o fi insistat oare să rămân la camera
oficială?!
Am ajuns la capătul podului. În dreapta şi-n
21
stânga apar din nou case. Mă simt parcă în siguranţă. Pe-
aici nu se mai poate întâmpla nimic. Ajungem în dreptul
clădirii unde este reşedinţa Raionului.
− „Opriţi-vă!”, îmi spune securistul. ”Mergeţi în curte,
unde veţi găsi o căruţă care transportă funcţionari la
autobuzul spre Valea Sării. Spuneţi-i căruţaşului c-am
dat ordin să vă ducă şi pe dumneavoastră până
acolo”.
Fără să mai spună un cuvânt, sublocotenentul
Gavrilă a dispărut în bezna nopţii.
Rămânând singur, am simţit o binefăcătoare
uşurare. Eram din nou liber. M-am dus în curte, am
văzut căruţa care se prea încărcase de oameni şi mi-am
dat seama că nu mai are niciun rost să-i mai transmit
căruţaşului ordinul dat de securist. Simţeam parcă nevoia
de a nu mai depinde de nimeni, de a fi lăsat să mă
descurc singur. M-am bucurat chiar c-am scăpat de
combinaţia cu căruţa care transporta funcţionari raionali.
Printre ei s-ar fi putut afla şi unii care mă cunoşteau.
Fără-ndoială, m-ar fi-ntrebat ce caut prin Năruja la acea
oră.
Am ieşit repede la şosea şi m-am aşternut
drumului. O rezervă de energie, mai curând psihică, a
făcut să dispară din mine orice urmă de oboseală.
Grăbeam pasul ca s-ajung acasă înainte de-a se lumina de
ziuă. Am lăsat în urmă ultimele case ale Nărujei. Pe-o
distanţă de 5-6 km. nu se află nicio locuinţă omenească.
Drumul îşi are traseul aproape paralel cu apa Nărujei.
Nu s-aude decât vuietul apei care, zbătându-se printre
munţi, capătă uneori amploare de tunet. Din când în
când câte-o pasăre de noapte, zburând pe deasupra mea,
22
sparge întunericul cu ţipătul ei sinistru. Pe un poet sau
un compozitor, acest farmec al sălbăticiei naturii i-ar
impresiona poate altfel. Pentru mine însă, abia scăpat din
ghearele Securităţii, toate aceste fenomene nu mă pot
impresiona decât ca nişte prevestiri sumbre, aducătoare
de nenorociri sau de moarte. Din depărtare s-aude
zgomotul unei căruţe. Peste măsură încărcată cu oameni,
ea trece pe lângă mine în trapul forţat al cailor, fără ca
cineva să mă bage în seamă. Ajung la Grumaz. Nu este
un sat, ci locul unde apa Putnei, venind dinspre Bârseşti,
a spart pe dedesubt un masiv de stânci, croindu-şi drum
mai scurt, întâlnindu-se la câteva sute de metri cu apele
Zăbalei şi ale Nărujei. Aici apa clocoteşte ca-ntr-un cazan.
Este locul cel mai periculos de pe traseu. Trecând
noaptea, cineva te poate ataca fără să ai vreo şansă de
scăpare, fiindcă nimeni nu te poate auzi din cauza
zgomotului apei. Se spune că s-au întâmplat multe
dispariţii de oameni în acest loc...
Ajung cu bine în satul Prisaca. E un sat mic, cu
casele adunate ca stupii într-o prisacă. Mai parcurg doi
kilometri şi intru în Valea Sării. Grăbesc pasul, în
speranţa să prind autobuzul. Ajung în staţie, dar acolo nu
mai era nimeni. Încă şapte kilometri şi voi fi acasă. Soţia
şi fetiţele mai nutresc oare vreo speranţă că mă mai
întorc?...
Am trecut şi de Colacu. Balta Colacului îşi are şi ea
legenda ei, de pe vremea turcilor…
Scafari. Satul doarme. Dorm şi ai mei. Bat uşor în
geam. Mă-ntâmpină soţia:
− De cine-ai fost chemat?...
− De Securitate.

23
Arestările

Potrivit adresei nr. 652.923, din 4 iunie 1969, a

Consiliului Securităţii Statului, am fost privat de
libertate în decursul a două perioade: 19 iunie 1952 - 25
aprilie 1954; 17 ianuarie 1958 - 31 iulie 1964.

Prima arestare

Mă aflam în noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, cu

soţia, la Căminul cultural din Vidra, unde făceam
repetiţie cu corul căminului, pentru a participa la un
concurs programat cam pe la sfârşitul lunii iulie la
Focşani. Nu mi-am dat seama din ce motiv, în timpul
repetiţiei un plutonier de miliţie deschidea din când în
când uşa, privea câte un minut două înăuntru, apoi pleca
fără să-ntrebe ceva. După terminarea repetiţiei, cam între
orele 23-24 am ieşit împreună cu soţia să mergem acasă.
În poartă, brusc, un ofiţer de securitate mi-a pus lanterna-
n ochi, spunându-mi să-l urmez. Sub pretext că trebuie să
dau o declaraţie, am fost dus la postul de miliţie din
comună şi introdus într-o cameră fără lumină. Soţia mea,
rămasă în sala Căminului cultural, văzând că nu mă mai
întorc, însoţită de Vasile Ţârdea, directorul căminului, a
venit la postul de miliţie să vadă ce se-ntâmplă cu mine.
În momentul acela am fost scos afară. Fără niciun
document care să dovedească legalitatea acţiunii lor, fără
nicio declaraţie de arestare, trei miliţieni şi doi ofiţeri de
securitate ne-au încadrat, pe mine şi pe soţia mea şi ne-au
spus să mergem la locuinţa noastră.
Trecuse de miezul nopţii când am ajuns acasă.
24
Cele două fetiţe, Cornelia şi Olguţa, prima în clasa a IV-a,
cealaltă în clasa I, dormeau liniştite. La intrarea celor
cinci militari s-au trezit, cu o vădită spaimă pe feţele lor.
Securiştii ne-au spus că vor să facă percheziţie la paturi.
Fetiţele au fost aşezate jos, pe o plapumă, în timp ce ei
scotoceau prin casă. Fiindcă locuiam la şcoală, au intrat şi
în sala de clasă. În sertarul catedrei au dat peste dosarul
cu actele mele personale, pe care le-au luat cu ei. Dosarul
conţinea toate actele din învăţământ (diploma de
capacitate, ordinul de numire în învăţământ, detaşări,
transferări, concedii etc., toate în original). Se mai aflau
acolo şi materiale din timpul campaniilor militare la care
participasem (decoraţii, brevete, precum şi un raport pe 4
pagini al colonelului Totu Elefterie, comandantul
Regimentului 10 Dorobanţi – Focşani, care conţinea
propunerea la decorarea mea cu Ordinul “Mihai
Viteazul”, clasa a III-a, cu Spade, Panglică de “Virtute
Militară”, cu „Frunze de Stejar”, pentru fapte de arme,
deosebite). În treacăt fie spus, aceste documente
importante nu mi-au mai fost înapoiate niciodată,
constituind pentru mine imense dificultăţi la alcătuirea
dosarului de pensie.
La terminarea percheziţiei, sublocotenentul Stoica
(ajuns mai târziu comandantul securităţii din Focşani) s-a
adresat soţiei mele:
− „Daţi-i schimburi şi ce credeţi că-i mai trebuie, fiindcă
dânsul merge cu noi”. La auzul acestor cuvinte, fetiţa
cea mai mare a izbucnit în plâns. Între timp, o maşină
(I.M.S.) sosise la şcoală.
Am plecat şi timp de aproape doi ani nu mi-am
mai văzut familia...
25
 La Focşani, în curtea Securităţii fuseseră aduşi în
cursul nopţii mulţi oameni. Un camion de mare
capacitate staţiona acolo, pregătit pentru un drum lung.
Ni s-a dat ordin să urcăm în el. Au urcat şi câţiva
securişti, cu pistoale mitralieră. Tot ei ne-au pus cătuşe la
mâini. Am fost legaţi doi câte doi. Eu am împărţit
suferinţa cu învăţătorul Vasiliu, din Bârlad. Când totul a
fost gata, ni s-a spus: „Plecăm la un drum mai lung. Să
nu încercaţi să săriţi din maşină că vă rupeţi mâinile şi
picioarele”. Ni s-a atras apoi atenţia asupra cătuşelor. Am
fost “sfătuiţi” să evităm mişcările, fiindcă aceste diabolice
instrumente la orice mişcare se strâng automat.
La prima atenţionare ne-am conformat cu toţii,
deoarece nimeni nu avea intenţia să se sinucidă, sărind
din maşină. Cea de-a doua n-a mai depins de noi.
Întrucât maşina vira într-una, spre stânga sau dreapta, în
depăşiri sau la cotituri, mişcările nu puteau fi evitate. Ne
uitam cu spaimă la aceste blestemate unelte de tortură
care străluceau diabolic în bătaia soarelui şi ale căror colţi
intrau tot mai adânc în carnea noastră şi aşteptam cu
disperare ca maşina să se oprească.
Seara, pe-ntuneric, intram în Bârlad. Acolo era
Regiunea, după ultima împărţire administrativă. În cel
mai desăvârşit secret maşina este băgată cu spatele într-
un fel de gang. Pe rând, am fost împinşi într-o cameră
spaţioasă, unde ni s-au scos cătuşele. Mâinile noastre
erau parcă muşcate de câini. Curgea sânge. Ne-am dat
seama că ne aflam la sediul Securităţii Regionale.
Aici nu s-au făcut anchete.
După trei zile, tot noaptea, am fost încărcaţi în dube şi
transportaţi la o garnitură de tren tras în gară pe-o linie
26
moartă. N-am putut închide un ochi. Nu ştiam unde ne vor
duce. Unii presupuneau că destinaţia va fi Rusia... Eram
mulţi. Din toată regiunea au fost adunaţi 500-600 de oameni.
Numai de la Focşani eram peste 50. Trenul, cu vagoane de
marfă închise cu obloane, fusese special pregătit pentru treaba
asta.
Puţin după miezul nopţii garnitura de tren s-a pus în
mişcare. Ne străduiam să ne orientăm asupra direcţiei de
mers. Dacă avea să meargă spre Nord, soarta noastră era
pecetluită; dacă-şi va lua direcţia spre Sud, sigur vom rămâne
în ţară. Şi, slavă Domnului, ne-am dat seama destul de
repede, după convorbirile de pe peroane, că ne îndreptam
spre Sud. Iată Mărăşeştii, Focşanii, Râmnicu Sărat, Buzău,
Ploieşti, Bucureşti. Trenul a tras din nou pe-o linie moartă şi
dosnică, să nu fim văzuţi de lume.

Lagărul Ghencea

Aici găsim sute şi sute de oameni din toate regiunile

ţării. Lagărul dispune de zeci de barăci, în fiecare putând fi
înghesuite aproximativ două sute de persoane. În aceste
barăci au fost cazate trupele germane în timpul celui de-al
doilea război mondial. Ghencea nu este un loc de ispăşire a
pedepselor penale, ci un lagăr de tranziţie. Chiar de-a doua zi
după instalarea noastră au început anchetele. Ne-am dat
seama că se proceda la nişte cercetări-fulger pentru a fi mutaţi
cât mai repede în alte locuri.
24 iulie 1952. Se dă ordin să intrăm în barăci. Apar
mulţi ofiţeri de securitate. Majoritatea au gradul de
locotenent-major. Intră şi în baraca în care mă aflu eu
vreo zece “băieţi” tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în uniforme

27
luxoase, cu cizmele lustruite ca lacul şi, instalându-se
fiecare la câte-o măsuţă adusă în dimineaţa aceea, încep
să strige numele a câte unui deţinut, pe care îl iau în
primire pentru anchetă. În mai puţin de-o jumătate de
oră atmosfera liniştită de până atunci se transformă în
vacarm. Fiecare anchetator proceda în felul lui, căutând
să scoată de la “clientul” său cât mai mult cu putinţă.
Pentru îndeplinirea scopului, cu toţii s-au folosit
încă de la început de metoda intimidării, a durităţii. Îţi
oferea mai întâi o ţigară şi dacă răspunsurile la întrebările
anchetatorului nu erau pe măsura aşteptărilor, deţinutul
era insultat, înjurat şi lovit.
În ziua următoare mi-a venit şi mie rândul. A
început frumos, manierat. Mi s-a oferit o ţigară. Am spus
că nu sunt fumător. Brusc, am fost crunt lovit. A insistat
să-i spun numele conspirativ din activitatea mea politică.
I-am răspuns că nu am avut niciodată un nume
conspirativ. Ploaie de pumni a-nceput atunci să cadă
peste capul meu. Lovea şi râdea. Că lovea, am desluşit de
ce. Că râdea n-am înţeles nici până azi. Ştiam numai că
bestiile şi criminalii au în firea lor ferocitatea. Dar ca un
om cu instincte de fiară să-şi devoreze prada şi-n acelaşi
timp să şi râdă, asemenea manifestare nu mi-am putut-o
explica niciodată. Am rezistat. Ancheta a durat cam două
ore. În ziua următoare calvarul a reînceput. Cu aceleaşi
metode. După trei zile de chin am fost lăsat în pace. N-
am cunoscut numele anchetatorului şi nici concluziile
sale asupra anchetei. În baracă, în aceleaşi condiţii,
continuau anchetele cu alţi deţinuţi.
Poate e bine de ştiut cum decurgea viaţa noastră
într-o asemenea baracă. Fiind luna lui “cuptor”, se
28
aşezaseră peste noi nişte călduri cu adevărat caniculare.
Noaptea, în baracă, aerul era îmbâcsit de mirosul a două
sute de trupuri nespălate, amestecat cu mirosul urinei şi
fecalelor răspândite pe jos, fiindcă hârdăul pentru
necesităţi se umplea de la prima oră după închidere. Îţi
trebuia o puternică forţă lăuntrică să poţi suporta până
dimineaţa, la deschidere, acea atmosferă pestilenţială
care plutea de la podea până-n tavan. Din cauza mizeriei
şi a hranei proaste, un număr mare de oameni s-au
îmbolnăvit de dizenterie. M-am îmbolnăvit şi eu.
Asistenţa medicală era inexistentă. Aveam febră mare şi
nu mai puteam mânca nimic. O sete înspăimântătoare
îmi chinuia trupul. Buzele şi limba îmi ardeau. O lingură
cu apă introdusă în stomac ar fi însemnat sfârşitul. Mulţi
au murit pentru că nu şi-au putut înfrâna setea.
Timp de trei săptămâni, aşa s-a derulat viaţa
noastră în lagărul de la Ghencea…

14 august 1952. Canalul

O garnitură specială, cu vagoane de clasa a II-a,

transporta un lot de 600 deţinuţi de la Ghencea la Canal.
Trenul a fost oprit în staţia Dorobanţi. În acel lot mă
aflam şi eu.
În gară ne aştepta o companie de securişti înarmaţi
şi câini dresaţi pentru urmărirea oamenilor. Am fost
coborâţi cu bruscări violente şi ni s-a ordonat pe ton răstit
să ne-ncolonăm “pe cinci”. Încolonarea s-a făcut repede şi
compania de securişti ne-a încadrat, păstrând între noi şi
ei distanţa de cinci metri. Coloana, lungă de-o jumătate
de kilometru, s-a pus în mişcare. Paznicii răcneau toţi “să
29
ţinem aproape”. Ne-ndreptam spre o direcţie
necunoscută. Căldura acelui august de foc ne-năbuşea,
praful ne-neca, iar răcnetele paznicilor ne exasperau.
Aveam în faţa ochilor imaginea acelui convoi sinistru din
Rusia: “pohod na Sibir”…

Coasta Galeş

După vreo câteva ore de marş începem să

întrezărim în depărtare siluetele câtorva căsuţe, aruncate
parcă pe-o coastă de deal. Apropiindu-ne, desluşim
conturul unui sat. Trecem prin el, fără să-i cunoaştem
numele. Urcăm coasta. Deasupra ni se-nfăţişează lagărul.
Se deschid porţile. Intrăm. Şi-aici, zeci de barăci model
“Ghencea”. În mijlocul lagărului, un careu mare. Suntem
aşezaţi ca pentru a primi vizita vreunei “mărimi”! Apare
dintr-o baracă mai luxoasă un grup de ofiţeri, în frunte cu
comandantul lagărului (aveam să-i aflăm mai târziu
numele: locotenent major Petrică). Într-o tăcere de
mormânt, începe să vorbească:
− „Luaţi aminte la ceea ce vă voi spune: vă aflaţi aici în
lagărul de la Coasta Galeş. Aţi fost aduşi să munciţi.
De felul cum veţi munci, aşa veţi obţine eliberarea.
Nu uitaţi, din moment ce vă aflaţi aici sunteţi tot ce
are mai rău societatea: scursurile societăţii sunteţi voi.
Veţi lucra la descărcări. Veţi fi repartizaţi câte patru
oameni la vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de
minute. Cine întârzie, va fi pedepsit. Noi nu vom avea
vreo vină, dacă veţi muri în timpul muncii. De veţi
muri 500 într-o zi, încheiem un simplu proces-verbal
şi terminăm cu voi”.
30
 Ne-am dat seama că aici va fi mormântul nostru.
Din această nenorocire nimeni nu ne mai poate salva
decât Dumnezeu.
După cuvântul comandantului a urmat
repartizarea noastră pe brigăzi de câte optzeci de oameni.
Fiecare brigadă a fost dată în primire unui brigadier, tot
deţinut, dar de drept comun. Pe aceştia i-am găsit acolo.
Ei nu aveau nimic comun cu politica. Erau foşti miliţieni
şi securişti condamnaţi pentru diferite infracţiuni la legile
penale. Acum erau scoşi de la muncă şi “unşi” şefi peste
brigăzile de politici. Ce-au însemnat aceşti brigadieri
pentru zilele noastre trăite în lagăr, veţi vedea în cele ce
urmează.
Până seara am aflat că numărul deţinuţilor de la
Coasta Galeş ajunsese în jur de trei mii. Trei mii de
“scursuri” ale societăţii, de “tot ce are mai rău
societatea”, potrivit aprecierii “tovarăşului” locotenent-
major Petrică.
Pe profesiuni, aceşti trei mii de oameni erau ţărani,
muncitori şi intelectuali. Între intelectuali, într-o ordine
numerică, se aflau: ingineri, preoţi, învăţători, profesori,
doctori, avocaţi, militari şi judecători. Iată deci
“scursurile”, „lepădăturile” şi “pleava” societăţii, adunaţi
aici, între sârme ghimpate, pentru osândă şi exterminare.
Fără să am o statistică exactă şi fără să fi cerut
cuiva vreo părere, cred că nu greşesc dacă apreciez că
intelectualii erau peste procentul de 50%. În perioada
celor patruzeci şi cinci de ani de comunism, distrugerea
şi exterminarea intelectualităţii româneşti a fost unul
dintre obiectivele cele mai importante ale politicii
marxiste. Gulagurile şi puşcăriile au răsărit peste tot, la
31
toate popoarele care au avut neşansa să fi căzut în sfera
de influenţă a U.R.S.S-ului.

15 august 1952. Prima zi de robie

Am petrecut o noapte zbuciumată. Azi e

sărbătoare mare: Adormirea Maicii Domnului.
S-a dat deşteptarea la ora 4. Ni s-a servit la
repezeală nişte surogat de ceai cu o felie de pâine. S-a
ordonat încolonarea brigăzilor pe locul de adunare. Eu
eram încadrat la brigada a III-a. Brigadierul nostru avea
un nume unguresc, Gro. Nu era un om din cale-afară de
rău, nu l-am văzut niciodată bătând pe cineva, dar răcnea
tot timpul îngrozitor şi fără motiv. A urmat
numărătoarea care a durat mai bine de-o oră. Vom vedea
mai târziu că aceste “numărători” durau seara la
închidere ore întregi, fiindcă niciodată nu le ieşea
numărul la prima strigare.
E ora cinci şi jumătate. Se dă ordin de ieşire. În
poartă, cu privirea încruntată, însoţit de miliţieni şi câini
poliţişti stă comandantul lagărului. Brigăzile, în pas de
defilare, trec prin faţa lui. Defilăm şi noi. Respirăm
uşuraţi. Am scăpat de strânsoarea lagărului. La ora 6
intrăm pe şantier. Ni se distribuie lopeţi, dar nu lopeţi
obişnuite. Sunt nişte unelte foarte grele, cu cozi de stejar,
pline cu noduri. În timp ce se-mpărţeau uneltele a sosit o
garnitură de tren cu douăzeci de vagoane-platformă,
încărcate cu pământ amestecat cu bolovani şi bucăţi mari
de stânci, vagoane ce fuseseră umplute la capacitatea lor
maximă. Acest amestec de pământ cu bolovani era uneori
ud şi presat, din cauza căderii de la înălţime, din cupa
32
excavatorului. Ni s-a atras atenţia că pentru a câştiga
timp lopata se va mânui “toporăşte” (termen auzit şi
folosit pentru prima oară în acest infern). În pas
alergător, echipe de câte patru am urcat pe vagoane.
După treizeci şi şase de minute garnitura trebuia să iasă
din zonă. Nimeni nu scotea un cuvânt. Numai strigătele
brigadierului, cu înjurături şi ameninţări, sărind de pe un
vagon pe altul, aduceau parcă presimţiri de moarte. Deşi
ritmul de lucru fusese înspăimântător de forţat, nu
reuşiserăm să degajăm garnitura decât după patruzeci şi
cinci de minute. Nebun de furie, brigadierul a ordonat
adunarea. Am fost înşiruiţi de-a lungul movilelor de
pământ descărcat ca să executăm “gabaritul”, adică să
degajăm linia. Din clipă în clipă trebuia să apară o altă
garnitură de vagoane care n-ar fi putut intra, fiindcă
şinele erau complet acoperite. Acest blestemat de
“gabarit” trebuia făcut în timpul cel mai scurt.
La biserica din vale trăgeau clopotele. Ele chemau
pe credincioşi la închinăciune, să aducă Maicii Domnului
prinosul lor de evlavie şi de rugă. Ne gândeam că poate
se rugau şi pentru noi, cum făceam şi noi în anii din
urmă: ne rugam pentru noi şi pentru alţii... Acum ne
zbăteam aici neputincioşi, între viaţă şi moarte, strânşi
zdravăn în ghearele călăilor.
Un şuier strident şi înfiorător de locomotivă
anunţa intrarea pe şantier a celei de-a doua garnituri care
înainta ca un balaur spre trupurile noastre chinuite şi
istovite. În graba cea mai mare am urcat din nou pe
vagoane. Ameninţările şi înjurăturile brigadierului nu
mai foloseau la nimic. Oamenii mânuiau lopeţile cu
ultima picătură de energie. Am văzut în filme galere
33
mânate de condamnaţi care accelerau mişcarea vâslelor
după bătăile de ciocan ale şefului. De pe trupurile lor pe
jumătate goale curgeau şiroaie sudorile. Câte unul dădea
capul pe spate şi vâslele încetau să se mai mişte.
Nenorocitul îşi dăduse suflarea, odată cu ultimul strop
de vlagă. În privinţa efortului, asemănarea este identică.
Noi aveam totuşi un avantaj: lucram în aer liber...
Degajarea celei de a doua garnituri a durat şi mai
mult, peste cincizeci de minute. Fără nicio pauză a urmat
“gabaritul”. Până la sfârşitul programului de lucru am
mai putut descărca doar o garnitură de tren. Norma
pentru brigada noastră era însă de cinci.
La ora 14 brigadierul a ordonat încetarea lucrului.
Sosise schimbul doi. O altă brigadă de năpăstuiţi ne lua
locul. Ne-am încolonat şi în marş forţat am pornit spre
colonie. Hămesiţi de foame şi de oboseală, de cum am
intrat pe poarta lagărului, brigadierul, „colegul nostru de
detenţie” a ordonat: “culcat!” Apoi, “târâş, marş!” Timp
de o oră şi jumătate ne-a purtat prin curtea lagărului, cu
coatele şi cu genunchii târâş, drept pedeapsă pentru
“neîndeplinirea normei!”...
După asta ni s-a dat masa: 250 gr. de pâine şi o
ciorbă de varză. După amiază, program de lucru în
curtea lagărului. Masa de seară, la ora 20. Închiderea şi
stingerea, la ora 22. Între masa de seară şi stingere avea
loc numărătoarea, care putea să dureze ore în şir, dacă nu
le ieşea numărul. De multe ori la aceste “numărători”
eram ţinuţi până către miezul nopţii, în ploaie, vânt,
ninsoare sau viscol. Aşa a decurs prima noastră zi de
muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră…

34
 Trei luni de grea şi cumplită captivitate

16 august 1952. Puternic şi prelung gornistul sună

deşteptarea. Este ora 4. Sărim de pe priciuri. Nu se aude
decât foşnetul îmbrăcămintei şi bocănitul bocancilor pe
podea, deşi suntem peste o sută de oameni în dormitor.
Ni se dă ceaiul şi o feliuţă de pâine, după care în
pas alergător ne-adunăm pe platou pentru numărătoare.
La ora 5 se dă semnalul de ieşire. În poartă, acelaşi
locotenent-major Petrică, însoţit de suita lui, primeşte
defilarea. La ora 6 punct suntem pe şantier.
Astăzi, cum vom lucra oare?... Palmele noastre,
din cauza lopeţilor rău pregătite sunt numai răni. În
timpul mersului, din lagăr până la şantier, ni le-am
înfăşurat cu cârpe. La magazia de unelte, înghesuială
mare: fiecare râvneşte s-apuce o sculă mai bună.
Intrăm în lucru. Până la sosirea unei garnituri
facem “gabarit”. Degajăm repede linia. S-aude şuierul
locomotivei. Descărcăm uşor prima garnitură, fiindcă
pământul este uscat şi mărunţişat. Până la ora
schimbului, slavă Domului, izbutim să mai facem încă
trei garnituri de tren.
Ora 14. N-are nimeni ceas, dar ne dăm seama de
scurgerea timpului, fiindcă în depărtare se vede venind
spre noi lunga coloană a schimbului doi.
Până s-ajungem la colonie brigadierul n-a mai
înjurat, n-a mai răcnit la noi. Am mers ca la
înmormântare, într-o tăcere desăvârşită. Ajunşi “acasă”,
spre surprinderea noastră nu s-a mai ordonat “culcat” şi
nici “târâş-marş” cu burta pe pământ prin curtea
lagărului.
35
 Începem să ne deprindem cu viaţa de rob. După o
săptămână de muncă excesiv de forţată, unul dintre cei
patru coechipieri la descărcarea vagonului nostru se
îmbolnăveşte. Nu-mi mai amintesc numele lui. Mai reţin
doar identitatea celorlalţi doi: Vasile Chiriţă, din
Mărăşeşti şi învăţătorul Constantin Grecu, din Paltin,
judeţul Vrancea. Locul celui bolnav, trimis la spital, este
luat de un medic, arestat pentru activitate politică social-
democrată, membru al partidului condus de Titel
Petrescu. Ne declară, de la început, că n-a pus mâna
niciodată pe-o lopată. Când ne-a văzut în ce ritm lucram,
s-a înspăimântat. În acea zi noi am dus greul muncii. N-
am fost câtuşi de puţin supăraţi pe el. L-am înţeles. Dar şi
el pe noi. Când după opt ore s-a dat încetarea lucrului,
ne-a făcut următoarea mărturisire: “nu vreau să fiu o
povară pentru dumneavoastră. Mâine nu voi mai veni.
Voi cere comandantului lagărului să mă folosească la
infirmerie. Dacă nu-mi va aproba cererea, singura
alternativă va fi plecarea, în timpul nopţii, <în sârme>.
Prezenţa mea aici încă o zi ar însemna căderea
dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru efortul depus
astăzi. Vă rog să primiţi recunoştinţa mea”. Regret din
suflet că n-am reţinut numele acelui medic. Ulterior am
aflat că a fost primit la infirmerie pentru a acorda
asistenţă bolnavilor, alături de ceilalţi medici deţinuţi.

36
 Ploi de toamnă

În Dobrogea ploile de toamnă sunt rare şi de

scurtă durată. Dar anul acesta, parcă spre a mări şi mai
mult chinul nostru, odată cu începutul lunii octombrie
ele s-au ţinut lanţ zi de zi. Regulamentul lagărului
prevedea munca pe şantier şi pe timp de ploaie. În aceste
condiţii norma nu mai poate fi îndeplinită. Se munceşte
extrem de greu, iar randamentul este deosebit de slab. Se
obţine în schimb ceva foarte important: măcinarea
sănătăţii noastre, ceea ce de altfel se şi urmăreşte.
Neavând echipament special pentru munca în
ploaie sau ninsoare, deţinuţii lucrează în hainele şi
încălţămintea cu care au fost luaţi de-acasă. La tot pasul
întâlneşti oameni în haine de vară, în pantofi de vară sau
chiar sandale, având pe cap câte-o batistă sau vreo cârpă
găsită pe undeva. Zilele ploioase au adus nopţi deosebit
de reci şi dimineţi cu brume. Eu am fost prevăzător. Deşi
m-au arestat în iulie, am avut grijă să-mi iau paltonul,
bocancii şi căciula.
Într-una din aceste zile ploioase ne-am întors de pe
şantier uzi până la piele. N-aveam unde şi cum să ne
uscăm hainele. La culcare şi le-a pus fiecare pe pătura cu
care s-a învelit. În timpul nopţii, în dormitorul nostru
pluteşte o duhoare greu de suportat, un amestec de
mirosuri fetide provenite de la îmbrăcămintea udă, de la
trupurile celor peste o sută de oameni înghesuiţi pe
priciuri unul lângă altul, de la încălţămintea, ciorapii şi
obielele, toate ude. Dimineaţa, la deşteptare, le-am luat
pe noi tot ude...

37
 Inspecţie în lagăr

De câteva zile am fost băgaţi în schimbul doi, de la

orele 14 la 22. Era cam pe la mijlocul lunii octombrie. În
curtea lagărului, din cauza ploilor şi mai ales a circulaţiei
oamenilor noroiul ajungea la glezne. Cei ce purtau
pantofi, era vai şi-amar de ei. La unii li se desprinseseră
tălpile şi, ca să nu rămână cu picioarele goale, le
prinseseră de picior cu sfori şi sârme.
În ziua aceea plouase iar pe şantier. Ne-
ntorseserăm obosiţi, flămânzi şi din nou uzi până la piele.
De cum am intrat pe poartă, am observat în curtea
lagărului o agitaţie neobişnuită. Deţinuţi mulţi şi de la
alte brigăzi foiau în toate părţile. Nu ni s-a dat voie să
intrăm în dormitor. Brigadierul nostru ne-a comunicat
ordinul: a doua zi se aşteaptă o inspecţie specială din
partea Ministerului de Interne; nu vom intra, deci, în
dormitor, decât după ce-l „vom face lună”. Dormitorul
nu era pardosit cu scândură, ci cu cărămidă. Aceasta, din
roşie se făcuse neagră. În noaptea respectivă trebuia s-o
facem iar roşie... Ni s-a dat la fiecare câte-o porţiune.
Operaţia trebuia făcută nu prin spălare, ci prin frecare,
tot cu cărămidă.
Trecuse de ora 23, când ne-am apucat de treabă.
Ni s-a spus că nu ni se va da mâncarea decât la
terminarea lucrului. Mergea greu, greu de tot.
Centimetru cu centimetru, cărămidă cu cărămidă,
trudeam pentru îndeplinirea ordinului. Ne-ngheţaseră
picioarele, fiindcă lucram numai în ciorapi care erau uzi,
de pe şantier. Încălţămintea ne era afară. Am terminat
după ora 3. Atunci ni s-a dat şi mâncarea. După ce ne-am
38
curăţat şi încălţămintea, ne-am putut culca. Deşteptarea
s-a dat mai târziu ca de obicei, adică la ora 5. Ieşirea pe
şantier a brigăzii noastre, fiind în schimbul al doilea, a
avut loc la ora 13. Cât priveşte inspecţia, pentru care ne-
am chinuit toată noaptea, ea nu a mai avut loc...

Foamea

Unul dintre cele mai cumplite chinuri din

puşcăriile comuniste a fost foamea. Munca forţată, care
ne distrugea trupul zi de zi, era limitată în timp: opt ore,
din douăzeci şi patru. Schingiuirile, bătăile, erau şi ele
limitate în timp. Le suportam un minut, o oră, o noapte
întreagă şi se terminau atunci când oboseau călăii.
Înjurăturile, umilinţele de tot felul ţineau şi ele un anumit
timp. Dar foamea, acest balaur hidos, această
blestemată născocire a unor oameni de-a-i chinui pe alţi
oameni, era permanentă. De dimineaţă până seara şi de
seara până dimineaţa, clipă de clipă, ceas de ceas.
Dragii mei, cei care veţi citi aceste rânduri, aţi
simţit fiecare, încă din copilărie, această trebuinţă a
trupului de a mânca. Dar la cei liberi ea este dulce,
mângâietoare, uşurătoare chiar. V-a fost foame când v-aţi
aflat pe-un drum lung sau când gospodina a-ntârziat
pregătirea mesei o oră, două sau când aţi ţinut, cu voia
voastră, un post negru. Cât de dulce şi binefăcătoare este
această foame!... Căci, la capătul ei, a urmat îndestularea
şi v-aţi simţit sătui, refăcuţi.
Dar dacă v-aş pune întrebarea: aţi mâncat
vreodată carne de câine sau de pisică sau de şarpe?... Mi-
aţi reproşa cu dezgust, cu scârbă: cum se poate aşa
39
ceva!?... ce rost are această întrebare?... Şi totuşi are...
În lagărele comuniste au fost mâncaţi câini, pisici,
şerpi. De necrezut şi totuşi adevărat! Un câine sau vreo
pisică, având ghinionul să rătăcească prin sectoarele de
lucru, printre stânci şi bolovani, era prins, cojit de piele,
iar carnea imediat împărţită între fericiţii vânători.
La “Capul Midia” erau foarte mulţi şerpi de apă,
mari şi graşi. Cum apăreau, erau vânaţi de oameni
obişnuiţi cu treaba asta, cojiţi, prăjiţi în gamele şi mâncaţi
pe loc. Vă veţi pune întrebarea: cum de-a fost posibil aşa
ceva?... Explicabil! La omul înfometat raţiunea nu mai
funcţionează; doar instinctul de conservare. Să fi fost
oare deţinutul stăpânit de frica morţii prin inaniţie?
Nicidecum. El ar fi dorit mai bine să moară, decât să se
chinuie. Dar moartea nu venea de nicăieri... El era
condamnat să trăiască de la o zi la alta, zbătându-se în
chinurile foamei. Când a observat că şarpele cojit are pe
şira spinării un muşchi atât de frumos şi pe pântece o
grăsime curată şi îmbietoare, în conştiinţa lui n-a mai
rămas decât gândul salvator că peste o jumătate de oră
calvarul foamei va dispărea.
Poate este bine de ştiut cum se manifesta acest
fenomen în timp de douăzeci şi patru de ore: aveam trei
mese pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. În condiţii de
libertate, fără să depună niciun efort, omul are nevoie, la
o alimentaţie normală, de 3200-3500 calorii pe zi. Noi, în
condiţii de muncă forţată, în regim de exterminare,
primeam la cele trei mese doar 1200-1500 de calorii.
Paradoxal, punctul culminant al foamei se manifesta nu
înaintea meselor, ci după servirea lor. În orele dintre
mese stomacul cădea într-o stare de amorţeală, de leşin,
40
pentru ca după masă să se trezească, să răscolească
întreaga fiinţă a omului şi să-l supună cumplitului chin al
foamei. Starea aceasta dura o oră, două, după care cel
chinuit se liniştea, căzând iarăşi în amorţire. Puţina hrană
ce ni se oferea provoca declanşarea adevăratei senzaţii de
foame, când omul ar fi mâncat cantităţi nesăbuite, dacă i
s-ar fi dat.
Continua preocupare a fiecăruia dintre noi de a
râvni la o hrană cât de cât normală, crea în timpul
somnului o stare halucinantă, visându-ne la mese
încărcate cu bucatele cele mai alese din lume... Familia,
libertatea şi hrana erau prezente în visurile noastre în
fiecare noapte. Merită, cred, să consemnez aici trei poezii
dedicate foamei şi dorinţei de libertate, scrise între
zidurile înfricoşătoare ale închisorii Aiudului, transmise
din celulă în celulă cu ajutorul alfabetului Morse şi
păstrate vii în memoria mea:

Foamea (Nichifor Crainic)

De-am fost cândva mustos ciorchine,

Azi sunt boştină stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnaţi-mi zeamă şi renasc.

Priviţi-mi faţa cum se stinge,

Un borş de ştir m-ar încălzi.
Un fir de iarbă de-aş atinge
Fulgerător aş înverzi.

41
 Lăsaţi-mi mâna de fantomă
Din pom să rupă doar un măr,
Să-mi umplu gura cu aromă
Şi voi trăi, în adevăr.

În ţara turmelor şi-a pâinii,

Visez o cină de ciuperci.
Lăsaţi-mă, în rând cu câinii,
La raiul unui blid de terci.

O! Milostivule, Tu care,
Cu doi ciortani şi cinci colaci,
Făcut-ai munte de mâncare
Şi-ai săturat pe cei săraci.

Repetă-o, Bunule, minunea

Şi-ndestulează mii de guri,
Iar mie, ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi coşul cu firimituri.

Foamea (Radu Gyr)

Parcă de veacuri, parcă de cinci ani

N-am mai mâncat, n-am mai şezut la cină.
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani
Am roade fier, am suge bolovani
Şi-am hăpăi moloz şi rogojină.

În foamea noastră vâjâie păduri,

Se cască mări, se crapă munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri,
Parcă de veacuri, parcă din scripturi,
De la-nceputul lumii ne e foame.
42
 Ziua, adulmecăm cu nările în vânt,
Năluca unui abur de mâncare.
Ziua adulmecăm cu nările în vânt,
Poate din cer, din iad sau din pământ
Or să ne-arunce resturi, ca la fiare.

În miez de noapte ne visăm strigoi,

Cum ne-ospătăm din câte-un hoit fierbinte,
În miez de noapte ne visăm strigoi,
Dar numai moartea smulge hălci din noi,
Ea singură înfulecă morminte.

Amăgire (Constantin Caramin*)

Un tren şi-n noaptea asta a plecat,

Ducând cu el în depărtări albastre
Acelaşi vis, de noi mereu purtat,
Prin ocnele şi temniţele noastre.

Înduioşat, priveam în urma lui,

Din staţia umilă şi săracă.
Niciun cuvânt din partea nimănui,
Nicio privire caldă nu mă-mpacă.

Zădarnic aruncam cu pumnii strânşi

Blesteme-n contra nemiloasei soarte,
Zădarnic urmăream cu ochii plânşi
Năluca trenului pierdută-n noapte.

43
 Căci vis a fost, ca orice vis fugar,
Şi staţie şi tren şi libertate.
Când m-am trezit din visul meu amar,
Eram în temniţă şi era noapte.

*(pseudonim al autorului acestor însemnări - n.n.)

Distrofia

Am căutat în dicţionar cuvântul “distrofie” şi-am

găsit următoarea definiţie: “stare patologică, constând în
alterarea structurii unui ţesut, a unui organ, a unui sistem
sau a organismului, în urma tulburărilor de nutriţie”.
Poate alcătuitorul dicţionarului ar mai fi trebuit să
adauge: fenomen ce se produce în timpul unei perioade
de înfometare, concomitent cu munca forţată. Iar eu aş
mai spune că distrofia a fost o boală a lagărelor şi
puşcăriilor comuniste.
Ne aflam pe la-nceputul lunii noiembrie a anului
1952. Se-mplineau în curând trei luni de când ne găseam
în lagărul Coasta Galeş. Timpul se răcise simţitor, iar
ploile se transformau destul de des în lapoviţă şi
ninsoare. Prin curtea lagărului se vedeau tot mai mulţi
oameni umflaţi la faţă. Şi eu mă aflam într-o fază
avansată a bolii. Nu trecusem niciodată printr-o astfel de
stare. Faţa-mi era buhăită, ca-n urma unei beţii sau a unui
somn îndelungat, iar mâinile şi mai ales picioarele mi-
erau atât de umflate, încât nu-mi mai încăpeau în
bocanci. Trebuia să renunţ la ciorapii de lână şi să mi le-
nfăşor în cârpe subţiri. Zilnic în faţa infirmeriei, după ce
veneam de pe şantier, vedeam zeci de oameni scoşi la

44
vizita medicală.
Eu nu cerusem niciodată să fiu dus la un consult
medical. Simţindu-mă însă peste măsură de epuizat, am
solicitat brigadierului permisiunea să mă prezint şi eu la
medic. Am găsit în faţa infirmeriei mai bine de o sută de
oameni înşiruiţi unul după altul. Am intrat în rând şi,
după o aşteptare de câteva ore, am putut să pătrund
înăuntru. Şase medici, deţinuţi şi ei, consultau fiecare
câte un om. Eu am fost luat în primire de-un medic
slăbuţ, pe care mi s-a părut că-l mai văzusem cândva la
lucru, pe şantier. Acum reuşise să se plaseze la
infirmerie. Văzându-mă în ce stare mă aflam, m-a-ntrebat
pe un ton ce mi s-a părut compătimitor:
− De cât timp lucrezi pe şantier?...
− De-aproape trei luni.
− La ce lucrezi?...
− La descărcări.
− Ai mai trecut vreodată pe la noi?
− Nu.
− Sărăcuţul de el (i se adresează altui medic, aflat
alături); de trei luni lucrează pe şantier, fără să fi
trecut niciodată pe-aici!...
Apoi, bucuros că poate contribui prin intervenţia
sa la refacerea sănătăţii unui om care mai poate fi
recuperat, îmi spune:
− Vei primi o carte poştală. Să scrii familiei să-ţi trimită
vitamina C, o sticlă cu vin tonic, zahăr, miere şi alte
medicamente pentru întărire...
Ieşind de-acolo, o rază de speranţă mi-a lăcrimat
sufletul. Voi trimite celor de-acasă un semn că încă mai
trăiesc. Medicamentele mă interesau mai puţin.
45
 A doua zi ni s-a dat la fiecare câte o carte poştală.
Brigadierul ne-a instruit ce trebuie să scriem. Ni s-a atras
atenţia că nu avem voie să cerem nimic altceva, decât
trimiterea medicamentelor recomandate de medic şi
unele obiecte de îmbrăcăminte de care aveam neapărată
nevoie. Ni s-a mai spus că nu aveam voie să scriem mai
mult de 8-10 rânduri, iar rândurile să fie complete, de la
un capăt la altul. Cine nu va respecta aceste dispoziţii va
fi pedepsit, iar cartea poştală va fi ruptă. Toţi trebuia să
scriem că suntem sănătoşi.
Reproduc mai jos textul acelei scrisori, care avea să
fie primul mesaj primit de o familie îndurerată de la cel
plecat, poate, pe-un drum fără întoarcere:

Coasta – Galeş, 20 sept.1952

Dragă Leană şi scumpele mele fetiţe,
Mai întâi vă comunic vestea cea mai bună, aceea că sunt
sănătos. Aş vrea să aflu şi despre voi toţi, la fel. Dragă Leană,
n-aş dori să pun pe umerii tăi o nouă povară: grija pentru
mine. Ni s-a dat voie să primim îmbrăcăminte de-acasă. De
aceea, numai dacă poţi, trimite-mi prin poştă, următoarele: o
pereche de bocanci nr. 42, pantalonii făcuţi de Constantin
Chilian, flanela cu mâneci, un schimb de rufe, 3 batiste, săpun
de rufe, aţă neagră şi albă, ace, petice pentru haine, iar de-ale
mâncării, nimic.
Vă îmbrăţişează pe toţi,
Const. Caragaţă

De medicamente, n-am mai scris. Aveam parcă o

presimţire că nu voi primi pachetul. De-acasă a fost
trimis, din lagăr însă a fost returnat, îndurerând mult
familia, făcând-o să creadă că nu mai sunt în viaţă.
46
 16 noiembrie 1952. Peninsula

Un lung convoi de deţinuţi, mai bine-zis nişte

umbre, încadraţi de securişti, miliţieni şi câini fioroşi, se
pune în mişcare în orele de după amiază, de la Coasta
Galeş spre o direcţie necunoscută. Ce se-ntâmplase?... Cei
ce-au lucrat în acest lagăr timp de trei luni ajunseseră
nişte epave. Nu numai că nu mai puteau îndeplini
“norma”, dar nu mai rezistau nici la muncile mai uşoare.
Se efectua deci o mutare a acestor oameni dărâmaţi, într-
o altă colonie de muncă. Unde anume, nu ştiam. Cu ce
scop, iar nu ştiam.
După mai multe ore de mers, un mers ca la o
înmormântare, am trecut pe lângă un şantier unde o
brigadă de deţinuţi descărcau o garnitură de tren
încărcată cu pământ. Pentru prima dată, după trei luni,
am văzut oameni care munceau normal. Le era îngăduit
să şi vorbească între ei!... Dădeau câteva lopeţi, apoi
schimbau câte un cuvânt, două, ceea ce la Galeş nu se
pomenise...
− Uitaţi-vă, spune unul dintre noi, aici e un alt
Dumnezeu...
Se-nnoptase, când am intrat într-un sat.
− Satul Valea Neagră, spun câţiva dintre noi, pe şoptite.
Aici se află colonia de muncă “Peninsula”.
Iată şi lagărul. Am ajuns în faţa porţilor. Ni se
deschide şi intrăm. Zeci şi zeci de barăci, ca şi la Galeş.
Suntem repede repartizaţi pe dormitoare. Nimeresc într-
o brigadă pe care o ia în primire un brigadier din noua
colonie. Este un bărbat în jur de 40-45 de ani. Îl cheamă
Agarici. Am aflat mai târziu că nu avea nimic comun cu
47
vestitul aviator Agarici, care doborâse în război zeci de
avioane sovietice băgând spaima în inamici. Agarici al
nostru nu părea să fie un om rău, un bătăuş, un
înduşmănit. Avea însă o fire închisă, iar chipul său îţi
inspira încă de la început o oarecare teamă, anunţându-te
că-i mai bine să te fereşti.
Trecuse cred de ora douăzeci, când ni s-a adus
mâncarea. Mare surpriză: un sfert de pâine (250 g.) şi o
gamelă plină cu cartofi şi carne... “Ce-o fi însemnând
asta!?”, ne-ntrebam între noi. Am luat-o cu toţii drept un
semn bun. Peste opt ani, la Aiud, aveam să vedem ce se
urmărea de fapt prin acest sistem. Oamenii erau trecuţi
printr-o perioadă de înfometare, timp de trei, patru luni,
uneori chiar o jumătate de an, devenind distrofici, după
care timp de două, trei zile li se distribuia o hrană pe care
niciun om liber n-ar fi putut s-o consume. Sistemul se
numea “mâncarea în şocuri”. Scopul era îmbolnăvirea
ficatului, după care-şi făcea loc boala care nu iartă: ciroza.
Mulţi dintre noi, dându-şi seama de scopul urmărit, nu
consumau toată mâncarea, aruncând restul la tineta cu
murdării.
Dar “mâncarea în şocuri” urmărea şi un scop
psihologic, creând aşteptări, iluzii şi mai ales speranţa că
ceva s-a schimbat în ţară şi, în curând ar putea veni şi
eliberarea noastră. În realitate, însă, nu se schimba nimic.
După două, trei zile de supraîndestulare, urma din nou o
altă perioadă de înfometare, mai bine pusă la punct, mai
lungă şi mai înspăimântătoare…
Să revenim acum la “noul domiciliu”. După luarea
mesei oamenii se simţeau parcă mai bine. Aveam
impresia c-am fost aduşi aici pentru refacere. Şi trebuie să
48
recunoaştem că-ntr-o oarecare măsură aşa a şi fost. Ţin
minte că brigadierul ne-a ţinut în seara aceea un scurt
discurs, în care ne-a spus, printre altele:
- Ştim de unde veniţi. Să nu vă-nchipuiţi că aici va fi
altfel. Veţi munci tot la pământ şi la piatră. Şi aici sunt
norme de îndeplinit. Mâine dimineaţă nu veţi merge nici
la pământ şi nici la piatră. Veţi fi duşi la grădina de
zarzavat a coloniei, la cules de roşii, ardei, castraveţi,
conopidă, varză, morcovi ş.a. Aveţi voie să mâncaţi cât
vreţi, dar trebuie să-ndepliniţi şi norma. Drumul este cam
lung până acolo. Să păstraţi disciplina pe parcurs şi să nu
intraţi în conflict cu soldaţii care vă escortează; la cea mai
mică abatere, au ordin să tragă!...
Când a terminat de vorbit, a-ntrebat dacă cineva
dintre noi are ceva de spus. Am ridicat mâna şi,
urmărindu-i privirea, mi-am dat seama de la-nceput că
cele ce-i voi spune nu-i vor fi nicidecum pe plac. Încurajat
de privilegiul oferit, m-am adresat atât camarazilor de
detenţie cât şi noului nostru şef de brigadă:
− Ne bucurăm că după aproape patru luni avem acum
posibilitatea să vorbim. Faptul că domnul brigadier,
după cum a spus domnia sa, ştie de unde venim, de
asemenea ne bucură. Am fi dorit totuşi să ştim de ce
am fost strămutaţi de la Coasta Galeş, la Peninsula:
pentru că suntem mai buni, pentru că suntem mai răi,
pentru că suntem apţi spre a realiza “norme” mai mari
sau pentru că regimul de lucru de-acolo a reuşit să
facă din noi nişte epave, nişte oameni dărâmaţi, nişte
fantome?... Uitaţi-vă bine la noi, domnule brigadier,
nu mai semănăm a oameni. Vă veţi convinge mai bine
mâine dimineaţă. Cu noi nu se vor mai putea obţine
49
 “norme”. Suntem nişte fiinţe aproape epuizate, nu
ştim nici măcar dacă vom putea ajunge până la noul
punct de lucru. Venind astăzi spre Peninsula, am
văzut o brigadă din această colonie muncind la
descărcări. Oamenii lucrau normal. Lucrând, puteau
să şi vorbească între ei. La Galeş a fost cu totul altfel…
Am spus aceste lucruri pentru a vă face atent că
brigada pe care aţi luat-o în primire în seara aceasta nu
vă va putea aduce vreun merit. Nu pentru că nu vrem,
ci pentru că starea în care ne aflăm e aceea a unor
muribunzi...
Cum era şi de aşteptat, puţinele cuvinte pe care le-
am rostit au stârnit o puternică reacţie în întreaga fiinţă a
brigadierului. În replica ce-a urmat, ni s-a atras atenţia ca
nimeni să nu mai pună vreodată asemenea probleme
“de-a dreptul periculoase şi huliganice”... Era furios şi
părea foarte nemulţumit. N-a mai permis nimănui să-şi
spună păsurile. Mi-am dat seama că, invitându-ne să
vorbim, a dorit de fapt să facă un sondaj în starea psihică
a oamenilor cu care va lucra.
După ce-a plecat dintre noi, lăsându-ne singuri,
am încercat să observ reacţia oamenilor şi m-am bucurat:
mă priveau cu simpatie. Unul dintre preoţi (fiindcă erau
mai mulţi) s-a apropiat de mine şi mi-a strâns mâna. Un
gest destul de riscant, pentru că printre noi s-ar fi putut
afla şi turnători... Efectul celor spuse de mine asupra
brigadierului Agarici, l-am simţit tot timpul cât am stat
împreună. Fără să fiu persecutat făţiş, am fost
supravegheat riguros, zi şi noapte.

50
 17 noiembrie 1952

Zi posomorâtă. Încadraţi ca de obicei de soldaţi şi

de câini lunga coloană de prizonieri politici se pune în
mişcare. După vreo jumătate de oră intrăm pe artera
principală de circulaţie. Mergem ca după mort. Soldaţii
nu se grăbesc. Întâlnim maşini încărcate cu varză. Vin de
la grădinăria Canalului. Din loc în loc cade din ele câte o
varză. Fără a se teme nici de câini, nici de soldaţi, un
înfometat sare din coloană, o înşfacă repede, revine la
locul lui şi o rupe în bucăţi pentru a o împărţi şi celor din
jurul lui. Soldaţii privesc uimiţi la năpăstuiţii care
devorează ca animalele bucăţile crude de varză. Nu-i
ceartă şi nici nu-i opresc pe cei ce încalcă regulamentul.
Observăm pe chipurile lor uimire şi compătimire, în loc
de răutate. Li s-a spus probabil că suntem dintre cei aduşi
de la Coasta Galeş...
După vreo două ore de marş mortuar, ajungem la
grădinărie. Nu suntem primii. Găsim acolo alte brigăzi,
sosite înaintea noastră. Ni s-a dat un sector de lucru:
culegem roşii, ardei, morcovi, ceapă ş.a. Bieţii oameni, c-o
mână adună-n coşuri, cu cealaltă mănâncă. Nu-i ţine
nimeni de rău... Mănâncă fiecare ce-i place! Până la ora
încetării lucrului, oamenii au mâncat tot timpul...

8 decembrie 1952. Anrocament

Cele trei săptămâni de lucru la grădinăria

Canalului au trecut repede. Oarecum refăcuţi, odată cu
efectuarea unei munci mai uşoare, cu acumularea de
vitamine în organism, urmarea consumului a tot felul de
51
crudităţi, legume şi zarzavaturi, suntem iarăşi “buni” de
muncă grea. Brigadierul ne-a anunţat că astăzi, la ora 22,
vom fi duşi pe-un alt şantier, la Ovidiu, acolo unde se
face “anrocament”. Aici se afla montat un concasor, un
fel de instalaţie în pământ, unde se măcina piatra pe care
o spărgeam noi. În limbajul deţinuţilor i se spunea
“moara dracilor”, pentru că în timpul funcţionării
producea nişte zgomote infernale. Cei ce lucrau înăuntru
păreau nişte stafii albe, din cauza prafului de piatră ce se
depunea pe ei. În timpul lucrului aceşti oameni nu se
puteau înţelege decât prin semne.
Capacitatea de măcinare a concasorului era
formidabilă. Deschizătura acestei hidoase instalaţii,
asemenea unei guri de balaur, se afla la nivelul suprafeţei
pământului, pentru ca vagoneţii încărcaţi cu piatră să
poată fi cu uşurinţă basculaţi de către 2-3 oameni. Un
vagonet încărcat cu vârf era “înghiţit” în două, trei
minute.
Să zăbovim puţin asupra semnificaţiei cuvântului
“anrocament”, poate mai puţin cunoscut cititorilor
acestor rânduri. Excavatoarele, scormonind pământul
pentru adâncirea Canalului, scoteau la iveală fragmente
mari de stânci, ce trebuiau sfărâmate în bucăţi mai mici,
de două până la cinci kilograme, ca să poată fi prelucrate
de concasor. Aceste sfărmări se făceau uneori cu ajutorul
explozibililor, dar mult mai mult se efectuau manual,
oamenii folosind ciocane de 2, de 5 şi 12 kg. Piatra astfel
mărunţită se aduna apoi în grămezi. Fiecare om avea
mormanul lui. Norma era de 4,5 m.c. La sfârşitul
timpului de lucru venea normatorul, măsura grămada şi,
dacă norma era îndeplinită, piatra era încărcată în
52
vagoneţi şi transportată la concasor. Dar nu întotdeauna
reuşeam. Dacă aveai norocul să cazi într-un “front de
lucru” bun, cu multă piatră, norma putea fi realizată, dar
cu mare efort. Uneori însă, pentru a descoperi piatra
eram nevoiţi să scormonim pământul cu târnăcopul. În
acest caz treceam la vecini şi lucram acolo pentru
“îndeplinirea normei”.
Astăzi nu avem program fix. Ni se rezervă o bună
parte din timp odihnei. Schimbul trei, în care sunt
programat, este foarte greu. Odihna de zi nu poate fi
comparată cu cea de noapte. Ca să fim totuşi încadraţi
într-un program, ni se ordonă ca până la ora mesei să ne
scuturăm saltelele, să facem curat în dormitor şi să ne
coasem hainele. După ora 14 avem voie să dormim.
Vremea este foarte rece. Iarna s-a instalat de-a binelea. De
aceea şi lucrările la grădinărie s-au închis. Este ora 21. Se
dă ordin de ieşire. La 22 trebuie să ne aflăm pe şantier.
Ieşim pe poarta lagărului toate brigăzile din schimbul
trei. Viscoleşte. Înaintăm greu prin crivăţul care ne
biciuie feţele. Din depărtare se aud tot mai clar urletele
concasorului. Le-aş asemăna cumva cu răcnetele leilor
din junglă, dar acestea, cred, au proporţii mult mai
reduse. Ajungem. Schimbul doi se pregăteşte pentru a
merge în colonie. Regretăm că nu suntem în locul lor. Ei
scapă acum de concasor, de vagoneţi şi de ciocane. La
lumina foarte slabă a becurilor, muşcaţi de crivăţul care
vâjâie printre stâncile ce ne-nconjoară, intrăm la lucru.
Pentru prima dată luăm contact cu o astfel de muncă. Îţi
trebuie o anumită dibăcie ca să loveşti cum trebuie cu
ciocanul. Sar zeci de aşchii pe lângă capul nostru. Mulţi
şi-au pierdut vederea, neştiind cum să lovească piatra…
53
Luptăm cu viscolul, cu lipsa de antrenament, cu
nedibăcia noastră, dar mai ales cu oboseala. Rezultatul
este foarte slab. Nu credem că până la 7 dimineaţa să ne
putem face norma. La ora 24 se dă o pauză de
cincisprezece minute. Adăpostiţi pe după o stâncă pentru
a ne feri de viscol, oamenii cad ca buştenii şi adorm
imediat. Adorm şi eu. Vise profunde şi frumoase îmi
mângâie fruntea. Timp de cincisprezece minute am
evadat din iad. Sunetul unui clopoţel ne trezeşte, însă,
repede la realitate. Tremurând de frigul care ne răcise
trupurile, ne ridicăm gemând, încordându-ne muşchii
pentru a lovi mai departe cu ciocanele. Spre dimineaţă
am văzut oameni care dormeau în picioare, sprijiniţi de
cozile ciocanelor. Către ora 7 se ordonă încolonarea.
Norma n-a putut nimeni s-o îndeplinească. N-am aflat
cum a justificat brigadierul, la administraţia lagărului,
nerealizarea planului din acea noapte. Timp de o
săptămână am lucrat numai în schimbul trei. Apoi, am
fost trecuţi în schimbul unu.

15 decembrie 1952

Primim dreptul să trimitem a doua carte poştală.

Iată textul:
15 decembrie 1952 – Colonia de muncă Peninsula
Dragă Leană,
Trimite-mi, cât mai urgent, îmbrăcăminte şi alimente, în două
pachete, separat. În pachetul cu îmbrăcăminte poţi pune: o
pereche de bocanci nr. 42, pantaloni bazonaţi, flanelă cu
mâneci, 2 cămăşi şi 2 p. izmene, 3 batiste, 2 p. ciorapi lână, 1 p.
mănuşi (urmează un rând tăiat, probabil, de către cenzura
lagărului, şi nu se poate descifra ce-am scris). În pachetul cu
54
alimente poţi pune: untură, slănină, brânză, carne, miere,
zahăr, usturoi, sare de bucătărie şi ce mai crezi tu. Pachetele,
atât cel cu îmbrăcăminte, cât şi cel cu alimente, să nu
depăşească 5 kg., fiecare. Ai dreptul şi la o c. p. pe lună.
Vă sărută pe toţi, Const. Caragaţă.

Această epistolă am scris-o cuprins fiind de o mare

mâhnire şi tristeţe. Soţia mea nu era încadrată în muncă,
nu avea niciun venit de nicăieri, iar salariul meu de
învăţător fusese suspendat, odată cu arestarea mea.
Fetiţele (cea mică avea 7 ani, iar cea mare doar 11 ani)
trebuiau hrănite, îmbrăcate, trebuiau bani pentru cărţi şi
rechizite şcolare şi pentru alte cheltuieli legate de
întreţinerea lor în şcoală. De unde să ia aceşti bani?!...
Pentru cele cerute de mine ar fi fost necesare cel puţin 2-3
salarii. Mă gândeam dacă n-ar fi mai bine să refuz cartea
poştală, deoarece ei ne obligau să cerem aceste lucruri de
la familiile noastre, pentru a arunca şi acolo disperarea şi
îngrijorarea. Dar cartea poştală era singurul mijloc de
comunicare cu cei rămaşi acasă fără niciun sprijin din
partea nimănui. În treacăt fie spus, chiar dacă ar fi existat
oameni de bine care ar fi dorit să ajute familiile noastre,
frica de Securitate îi oprea s-o facă; ar fi riscat o
condamnare de 10-15 ani. Mai mult decât atât, chiar şi cei
mai buni prieteni se fereau de familiile noastre, iar când
întâmplarea făcea să se întâlnească cu ei, soţiile şi copiii
celor condamnaţi îi ocoleau de la distanţă. Eram
consideraţi atât de periculoşi, încât nimeni nu cuteza să
spună un singur cuvânt de bine despre noi. Deveniserăm
“bandiţii” cei mai înverşunaţi ai poporului. Şi cum să nu
se ferească lumea de noi, când şi un inspector şcolar, care până
55
atunci constatase şi menţionase în procesele-verbale de
inspecţie numai cuvinte de laudă pentru realizările mele în
munca de la catedră, la câteva zile după arestare a putut semna
decizia de excludere din învăţământ ca “necorespunzător în
muncă?!”...
Revenind la cartea poştală, ea era mai mult decât
orice o veste bună în sânul familiei, un semn că încă mai
eram în viaţă...

Marea surpriză de “Anul Nou” 1952

Aflăm de la cei care aveau acces la magazia

lagărului că au sosit sute de pachete pentru deţinuţi şi
continuă să sosească în fiecare zi. Un subofiţer trece pe la
fiecare brigadă şi citeşte lista celor cărora le-au sosit mult-
aşteptatele pachete. Îndeamnă la răbdare, deoarece
distribuirea lor este anevoioasă, fiecare colet trebuind să
fie desfăcut în faţa destinatarului, spre a se constata că nu
conţine lucruri sau obiecte interzise de regulamentul
lagărului.
O mare bucurie se răspândeşte printre deţinuţi. O
rază de speranţă ne mângâie sufletele şi ne dă curajul de
a rezista mai departe. Printre cei strigaţi îmi aud şi
numele meu. Nu-mi pot stăpâni lacrimile. Cum a putut!
Cine a ajutat-o să facă asta, când nici ei nu aveau acasă
alimentele pe care le cerusem eu?... Mă consideram
vinovat şi-mi reproşam nesăbuinţa de a le fi smuls de la
gură bucăţica de zahăr sau picătura de miere pe care le-ar
fi dorit şi ele, dar nu-şi puteau îngădui luxul să le aibă.

56
 8 ianuarie 1953

Sunt anunţat să mă prezint la magazie pentru a

primi pachetul cu alimente. Câţiva deţinuţi lucrează cu
subofiţerul administraţiei la desfacerea coletelor. Observ
că din unele pachete, parte din lucruri sunt date
deoparte. Este desfăcut şi pachetul meu. Nu mi se reţine
nimic!... Primesc conţinutul, semnez de primire şi plec la
baracă. Le-ntind pe toate pe pat. Nu le vine ochilor să
creadă... Iată, zahăr cubic, pâine prăjită, biscuiţi, miere,
untură cu carne prăjită, miez de nucă, prune uscate şi
câteva mere. Numai bunătăţi!... Câţiva dintre cei ce se
aflau în baracă se-apropie cu sfială. Unii au primit
pachete, alţii nu. Ofer la fiecare câte ceva. Şi ei mi-au dat
mie. În condiţiile vieţii de-aici, spiritul de într-ajutorare a
rămas treaz. Bucuria de a da este mai mare decât cea de a
primi. Solidaritatea şi frăţietatea este mai strânsă aici
decât în libertate.
La opt zile după primirea pachetului cu alimente,
mai precis în ziua de 16 ianuarie sunt anunţat să mă
prezint la magazie pentru a ridica cel de-al doilea colet,
de data asta cu îmbrăcăminte. La desfacerea pachetului,
privesc cu uimire la toate câte mi s-au trimis: bocanci noi,
pantaloni, flanelă, bundiţă, fular, mănuşi, ciorapi, cămăşi,
izmene, prosoape, batiste şi săpun de rufe. Toate erau
necesare, dar bundiţa pe care n-o cerusem a fost în iarna
aceea salvarea sănătăţii mele, mai cu seamă că paltonul
începuse să mă lase. Se tocise pe deasupra, iar căptuşeala,
din cauza ploilor şi a muncii, se rupsese peste tot şi nu
mai putea fi reparată, deşi în pachet am găsit aţă şi ace de
cusut.

57
 A treia scrisoare expediată familiei, de la Canal

1 februarie 1953 – Colonia de muncă Peninsula

Dragă Leană şi scumpele mele fetiţe,
Am primit, în foarte bune condiţii, amândouă pachetele.
Alimentele le-am primit pe data de 9 ianuarie, iar
îmbrăcămintea pe 16 ianuarie. Mi-e tare dor de copii. Într-un
viitor pachet cu alimente, trimite-mi o fotografie cu toţi cei
şapte copii la un loc. Nu veniţi la vorbitor, fiindcă nu avem
dreptul, deocamdată. Cornelia şi Olguţa sunt sănătoase?... Au
rezultate bune la învăţătură?... Avem dreptul, în fiecare lună,
la un pachet cu alimente de 5 kg. şi la o carte poştală. Trimite-
mi, dacă poţi, vitamina C, alifie pentru faţă şi mâini, slănină,
untură cu jumări, brânză, miere, minciunele, pâine uscată,
ardei iuţi, miez de nucă. Să nu puneţi în pachet alimente de
lux, căci acestea nu vor fi primite. Vă sărută şi vă îmbrăţişează
pe toţi,
Costică

8 februarie 1953

Iarnă grea. Suntem pe alt şantier. Facem tot

“anrocament”, dar mărunt, pentru calea ferată. Lucrăm
cu ciocane mici. Norma este de 1,5 m.c. Ninge cu fulgi
mari şi bate un vânt aspru dinspre Lacul Siutghiol.
Aşezaţi pe câte-o bucată de stâncă, batem necontenit cu
ciocanele. Ninsoarea ne udă hainele, încălţămintea şi
mănuşile. La anrocamentul mare lucram în picioare,
putându-ne mişca dintr-un loc în altul, înfruntând mai
uşor frigul. Anrocamentul mic nu-l puteam face decât în
poziţia “aşezat”. Neputându-ne mişca, frigul şi umezeala
ne cuprindeau din toate părţile. Ce m-aş fi făcut, dacă nu

58
aş fi primit îmbrăcămintea şi încălţămintea de acasă?!...

5 martie 1953

Deşi de-o săptămână lucrăm în schimbul unu,

astăzi nu suntem scoşi la lucru. Ora ieşirii este depăşită.
Nimeni nu ştie ce se-ntâmplă. Brigadierii, chemaţi la
ordin, se-ntorc şi ne comunică dispoziţiile
comandantului: toate brigăzile rămân în interior şi
execută program administrativ.
Dincolo de drum, paralel cu încăperile deţinuţilor,
se află barăcile companiei de securişti. Privind din
interiorul lagărului observăm, mai ales la corpul de
gardă, multe drapele roşii îndoliate. Descoperim şi câteva
tablouri mari ale lui Stalin, tot îndoliate. Aflăm adevărul:
autorul crimelor şi înrobirii multor popoare, temutul Iosif
Vissarionovici Stalin, încetase din viaţă în noaptea de 4 spre 5
martie 1953. Un coşmar înspăimântător, la scară
planetară, încetase. Asasinul a peste zece milioane de ruşi
nu mai era. Constructorul diabolic a sute de puşcării şi
gulaguri, “genialul inginer” al trasării pe harta României
a Canalului Dunăre – Marea Neagră, această sinistră
creatură apocaliptică dispăruse de pe faţa pământului.
Întreaga lume a răsuflat uşurată…
Timp de mai multe săptămâni, după acest
eveniment, activitatea de pe Canal a intrat într-o fază de
lâncezeală. Erau semne că autorităţile lagărului nu mai
urmăreau exterminarea noastră prin muncă forţată.
Brigadierii încetaseră să se mai comporte agresiv. Teama
de anchete dispăruse. Despre faimoasele brigăzi
studenţeşti, 13 şi 14, de la Peninsula, nu se mai auzea
59
nimic. Ceva dătător de speranţă, de speranţa eliberării,
plutea parcă prin văzduh. Aşteptam de la o zi la alta să
se-ntâmple ceva...

A patra scrisoare expediată, de la Canal, familiei

Peninsula, 13 martie 1953

Dragele mele fetiţe şi soţie,
Am primit două c. p.: prima la 1 martie şi a doua la 11 martie.
Pachetul, expediat la 10 martie, nu l-am primit. Probabil că a
depăşit greutatea. M-am întristat mult de Olguţa că a fost
bolnavă. Imi pare nespus de rău că scrisorile Corneliei şi ale
Olguţei nu le-am primit. Mă bucur tare mult că mergeţi bine
cu şcoala. Mi-e dor de toţi: de voi, de mămica, de Luli, de Cati,
de Mihai şi Gabriela şi de toţi ceilalţi mai mari. Aştept
fotografiile.
Vă sărută şi vă îmbrăţişează pe toţi,
Costică.

15 martie 1953. Operaţie fără anestezie

Ne aflăm într-un beci lung şi răcoros, unde sunt

depozitate mai multe vagoane de cartofi. Mai bine de
jumătate sunt stricaţi. Trebuie să-i alegem pe cei buni. Eu
lucrez numai c-o mână, cu cea stângă. Dreapta îmi este
infectată de o furunculoză.
Trece brigadierul Agarici pe lângă mine:
− De ce lucrezi numai c-o mână?!...
Ii arăt mâna dreaptă, umflată până-n cot; se uită
încruntat la ea şi mă-ntreabă:
− De ce n-ai raportat să fii scos la medic?...

60
− Fiindcă sunt alţii, cu boli mai grave decât mine, care
aşteaptă să poată intra la o consultaţie medicală.
Sunt scos din lucru şi dat în primire unui om de
încredere al brigadierului, care mă duce la infirmeria
lagărului. Am văzut acolo foarte mulţi bolnavi. Cei mai
mulţi erau distrofici. Un procent semnificativ îl formau
accidentaţii de pe diferite şantiere, care lucrau la
“anrocament” în carierele de piatră.
Personalul medical, destul de numeros, era
alcătuit din medici deţinuţi, având ca şef un medic
oficial. Sunt luat în primire de un chirurg care mă duce în
aşa-zisa “sală de operaţii”. Îmi spune de la început că,
neavând anestezic, mă va opera “pe viu”. Am acceptat
bucuros, numai să se termine mai repede. Chirurgul care
urma să mă opereze a mai chemat câţiva colegi să asiste.
Am întins mâna. Într-o clipă bisturiul a intrat adânc în
carnea infectată. Coptura a ţâşnit, inundând mâna
chirurgului şi masa. Rana este palpată pentru scurgerea
lichidului. Dar această primă incizie făcută la încheietura
mâinii nu degajează complet infecţia. Doctorul mă-
ndeamnă să suport până la capăt operaţia. Mi se fac încă
patru incizii de-a lungul antebraţului. După aproape o
jumătate de oră, intervenţia chirurgicală “pe viu” a fost
gata... Am văzut pe faţa medicului mulţumirea că, în
condiţii extrem de vitrege, a putut să facă bine unui om.
Mi-a spus că, de nu m-aş fi dus în ziua aceea, altă soluţie
pentru a scăpa de o infecţie generală nu era decât
amputarea mâinii!... Mulţumindu-i, mi-am luat rămas
bun. La plecare medicul oficial mi-a acordat o scutire de
la muncă de trei zile. A fost singurul privilegiu de care
am beneficiat pe toată perioada detenţiei mele la Canalul
61
Dunăre – Marea Neagră. Astăzi, după mai bine de
patruzeci de ani, încă se mai cunosc cicatricele acelei
teribile operaţii fără anestezie prin care am trecut.
După moartea lui Stalin, din 5 martie 1953,
evenimente mai importante nu s-au mai produs în viaţa
noastră. Parcurgem o perioadă de lâncezeală, de apatie
generală, ceea ce ne măreşte încrederea într-o salvare
apropiată.

18 iulie 1953. Închiderea lucrărilor la Canalul

Dunăre - Marea Neagră

După moartea lui Stalin, lucrările la Canalul

Dunăre – Marea Neagră au intrat într-o perioadă de
stagnare, cu un final previzibil: închiderea lor. Au fost
mai multe cauze. Prima – de ordin economic: timp de trei
ani uriaşa lucrare a secătuit finanţele ţării, fără să se fi
ajuns nici măcar la jumătate din dimensiunea
programată. O altă cauză a fost de ordin politic: lumea-
ntreagă se-ngrozise de mulţimea lagărelor de muncă
forţată din România şi de puşcăriile din această ţară,
pline până la refuz de sutele de mii de oameni
nevinovaţi, torturaţi şi supuşi unui diabolic regim de
exterminare. Aşa că, ziua de 18 iulie 1953 a venit ca o
lovitură de trăsnet. Liniştită, senină şi însorită, ea avea să
ne aducă suprema bucurie a salvării noastre din ghearele
robiei.
Zeci de brigăzi aliniate într-o ordine desăvârşită,
fiecare cu şeful în faţă, aşteaptă semnalul gornistului de
ieşire pe poarta lagărului, pentru a se îndrepta spre
şantiere. Trecuseră mai bine de două ore, soarele se

62
ridicase mult, dar semnalul de plecare nu mai venea.
Zgomotul surd şi confuz de voci se înteţeşte, dar nimeni
nu ştie ce se-ntâmplă. Într-un târziu auzim semnalul. Dar
nu de ieşire, ci de chemare la ordin a brigadierilor. Zeci
de “şefi” ţâşnesc din faţa brigăzilor şi, în pas alergător,
se-ndreaptă spre grupul de ofiţeri unde se afla şi
comandantul. Doar zece minute au durat comunicările.
Cu aceeaşi grabă, brigadierii se reîntorc.
- “Astăzi nu ieşim pe şantier” – ne comunică şeful nostru.
Se va executa “program administrativ”. Veţi scoate toate
saltelele, păturile, pernele, le veţi scutura bine de praf,
apoi veţi trece la curăţenia din dormitor”... Nimic mai
mult. Niciun cuvânt despre cauza întreruperii lucrului...
Trei zile nu am mai ieşit pe şantier. În cea de a
patra, brigăzile scoase din lagăr n-au mai fost duse la
sfărâmat piatră, ci la grădinărie. Trei săptămâni am lucrat
numai la grădinărie...

Prizonier în lagărul de la Borzeşti

Pe data de 17 august o bună parte dintre deţinuţii

de la Peninsula, aproape nouă sute, am fost îmbarcaţi
într-un tren cu vagoane de transportat animale şi
debarcaţi în gara Rădeana, pentru Combinatul Borzeşti.
Aici lucrurile erau cu totul altfel. Ne aflam tot sub
pază, tot în lagăr, dar tratamentul era omenesc. Munca
forţată dispăruse. Brigadierii nu mai erau dintre cei de
drept comun, ci de-ai noştri, politici. Puşi în subzistenţa
Întreprinderii “Energo – Construcţii”, primeam ca hrană
peste 3200 de calorii, zilnic. Barăcile erau bine construite,
încălzite şi curate. Masa n-o mai luam în bătaia vântului,
a ploii şi ninsorii, ci într-o sală de mese imensă, în care
63
încăpeau peste o mie de oameni. La fiecare masă
primeam câte două feluri de mâncare. Cu un astfel de
regim alimentar, norma, care nu era prea mare, o puteam
realiza cu uşurinţă. Un alt mare avantaj era acela că nu se
mai lucra în schimburi, ci numai într-unul singur, de la
ora 7 la 15. Deci, aveam timp suficient de odihnă.
Duminica nu eram scoşi niciodată la lucru. Ne bucuram
de regimul de muncă al tuturor muncitorilor liberi.
Chiar în prima săptămână ni s-a dat câte o carte
poştală să scriem familiilor să vină la vorbitor şi să ne
aducă alimente, medicamente, haine. Brigadierul nostru
era un inginer tânăr, din Ploieşti, pe nume Cepoiu
Constantin. Era necăsătorit. Cu o temeinică pregătire
profesională, cu o cultură generală ce impunea respect,
un povestitor neîntrecut de nimeni dintre noi, tânărul
Cepoiu mi-a rămas până la eliberare cel mai bun prieten.
Peste câţiva ani, în 1957, am trăit bucuria să particip
împreună cu soţia la nunta lui, la Ploieşti, undeva, pe str.
Apelor, la nr. 16.
Dintre colegii de suferinţă, un alt prieten faţă de
care am avut întotdeauna un deosebit respect a fost
institutorul Ion Anghel, din Focşani. Cu zece ani mai în
vârstă decât mine, era de un optimism molipsitor. Fost
revizor şcolar, pentru munca şi experienţa lui la catedră
Ion Anghel devenise foarte apreciat de către cadrele
didactice din oraş si judeţ, A funcţionat la Şcoala Primară
Nr. 1 din Focşani (lângă Tribunal). Eliberat în aprilie
1954, a murit după câţiva ani, regretat de toată
învăţătorimea din oraş şi din întreg cuprinsul judeţului.
Nu-l pot uita nici pe Ion Zăgan, consăteanul meu
din Tichiriş, care, deşi făcea parte din personalul de pază
64
al lagărului, cu gradul de sergent-major, nu s-a temut să
mă contacteze şi să mă-ntrebe dacă am ceva de transmis
acasă. Dacă-ar fi fost descoperit, gestul lui, curajul de care
a dat dovadă îl puteau costa foarte scump: degradarea pe
loc şi aruncarea în închisoare pentru mulţi, mulţi ani...
Teodor Crişan venea din Munţii Apuseni. Se
mândrea cu originea lui de “moţ”. Mic de statură, slab,
mai tuciuriu decât un ţigan, era un ins foarte vioi şi
vorbea aproape tot timpul. Ori de câte ori avea prilejul,
se lua de caralii. Fără să pară că-şi bate joc de ei, le găsea
la fiecare câte un mic cusur, pe care-l invoca atunci când
gardianul respectiv încerca să fie mai autoritar. Într-o
duminică ceţoasă şi c-o burniţă măruntă de-ţi sfredelea
oasele, nefiind scoşi pe şantier - la Borzeşti duminicile
erau respectate - ne aflam cu toţii îngrămădiţi în baracă,
fiecare la patul lui. Paturile fiind suprapuse, Crişan avea
locul sus. Deşi eram acolo peste o sută de oameni, la un
moment dat se aşternuse în dormitorul nostru o linişte
suspectă. Această lipsă de zgomot a atras atenţia
gardianului care se plimba printre barăci. Uşa se
deschide brusc, gardianul intră şi face câţiva paşi, având
pe faţă o pronunţată nedumerire, neştiind ce anume se
întâmplase. Cocoţat în patul de sus, Crişan, cu talentul
lui de narator înnăscut, povestea întâmplări din viaţa lui.
− Ce faci acolo, bă?...
− Clocesc, răspunse Crişan.
− Ai scos pui?
− Eu la primăvară-i scot...
Baraca s-a cutremurat de râsetele celor peste o sută
de oameni. Mă împrietenisem cu el. Pe şantier, în timpul
lucrului, aflasem multe despre familia sa care se afla la
65
Târnăveni, lângă Turda. Avea o fetiţă pe care o chema
Diana, „Diuţa”, cum îi spunea el. Când îl arestase, abia
împlinise 5 anişori. Soţia lucra la o întreprindere, la
contabilitate. La arestare fusese şi el şef contabil la o altă
întreprindere din Târnăveni. Îmi vorbea deseori cu
duioşie despre satul lui din zona Moţilor, unde se
născuse şi unde-şi lăsase părinţii bătrâni să-şi trăiască
viaţa din greu. Îmi destăinuise că de va scăpa din
închisoare va cere soţiei lui, când va fi să plece ”dincolo”,
să-l ducă la Poşaga (aşa se numea satul în care se
născuse) şi să-l înmormânteze acolo. Peste zece ani, când
am scris la Târnăveni să aflu veşti despre el, soţia mi-a
răspuns că murise şi, aşa cum şi-a dorit, a fost
înmormântat la Poşaga, printre moţii lui dragi. De-atunci
n-am mai aflat nimic despre familia lui. Mă ataşasem de
acest om, în primul rând pentru că era din „Ţara
Moţilor”. Pe toată durata detenţiei, ori de câte ori am
întâlnit macedoneni şi moţi, le-am căutat şi le-am acordat
prietenia mea. Erau cei mai curajoşi şi mai neîmpăcaţi
luptători anticomunişti. Prin toate închisorile şi lagărele
pe unde am trecut, n-am întâlnit nicăieri vreun turnător
macedonean sau moţ. Deşi ţara nu le-a oferit întotdeauna
ocrotire, erau buni patrioţi şi buni români.
Timpul trecea şi viaţa noastră din lagărul de la
Borzeşti se desfăşura normal. Nu mai aveam de înfruntat
nici foamea, nici anchetele, nici munca forţată. Numai
sârmele ghimpate, gardienii şi câinii poliţişti ne aminteau, la
fiecare pas, că viaţa noastră se afla încătuşată între nişte
mijloace draconice de confiscare a libertăţii omului.

66
 Vorbitorul

Într-una din duminicile lunii octombrie, zi

frumoasă, cu soare cald, mă aflam afară în curtea
lagărului, de vorbă cu un grup de oameni din Ardeal. Un
gardian cu o listă în mână striga numele celor chemaţi la
vorbitor. Îmi aud şi numele meu. Vorbitorul era la mai
puţin de o sută de metri de locul unde mă aflam. Alerg şi
mă-ncolonez printre cei chemaţi. Eram mulţi, vreo 20-30.
În vorbitor, zeci de voci dădeau impresia unei încăierări.
Fiecare se trudea să fie auzit, dar mai ales să fie înţeles.
Când mi-a venit şi mie rândul, intrând, dintr-o privire
mi-am dat seama cum arată un vorbitor: mai întâi, un
culoar lung de vreo 15 m. şi lat de circa 2 m., având la
mijloc două garduri de sârmă împletită, unul la interior,
pentru deţinuţi, celălalt la exterior, pentru cei veniţi de-
acasă. Înălţimea gardurilor depăşea 2 m. Între ele era un
spaţiu gol, de aproximativ 0,75 m., prin care circulau 2-3
gardieni care asistau la discuţii. Nu aveam voie să
discutăm decât despre familia respectivă. Convorbirea
nu trebuia să depăşească 15 minute. Când am intrat, mi-a
fost dat să văd un spectacol nemaiîntâlnit până atunci: la
gardul de sârmă dinspre lagăr ne aflam noi, deţinuţii; la
celălalt, dinspre exterior, erau în majoritate femei: mame,
soţii şi copii. Printre ele şi câţiva bărbaţi mai în vârstă.
Pentru fiecare dintre noi veniseră din fiecare familie câte
3-4 persoane, să-i vadă pe cei pe care nu-i mai întâlniseră
de ani şi ani… Strigăte, mâini întinse, lacrimi. Vacarmul
era aşa de mare, că nu se-nţelegea mai nimic. Cei care-şi
terminaseră convorbirea se retrăgeau spre capetele
culoarului să-şi primească, în prezenţa unui gardian,

67
alimentele sau hainele aduse de-acasă. Ni s-a permis să
dăm acasă, rudelor, hainele şi încălţările uzate.
Mă întorc acum la momentul când le-am
descoperit, cam pe la mijlocul culoarului, pe soţia mea,
alături de cumnata Elena C. Dumitrescu, din Tichiriş. Nu
ne mai văzuserăm de aproape doi ani. Întrebările şi
răspunsurile noastre, nu ştiu dacă-au fost pe jumătate
înţelese. Mulţumirea cea mai mare a fost că ne-am putut
vedea…
La sfârşitul convorbirii, am mers în capătul
culoarului să-mi primesc cele aduse de-acasă. Cu acest
prilej am mai schimbat câteva priviri, apoi ne-am
despărţit. A fost singurul ”vorbitor” pe care l-am avut în
toată perioada de detenţie. Când ni s-a dat prima carte
poştală să scriem acasă, ni s-a spus să comunicăm
familiilor că vom avea „vorbitor” în fiecare lună. În baza
acestei promisiuni, familiile au venit şi în luna
următoare, dar dispoziţia iniţială fusese între timp
anulată. În ziua programată pentru „vorbitor”,
nimerindu-mă afară, mi-am văzut soţia împreună cu
cumnata Elena Dumitrescu, îndepărtându-se de lagăr,
spre gara Rădeana. N-am aflat nici până astăzi motivul
întreruperii „vorbitorului”…

Dar de Crăciun

Sărbătorile „Crăciunului” şi ale „Anului Nou”,

1954, au trecut fără evenimente deosebite pentru noi. A
fost totuşi ceva: în prima zi de Crăciun şi de Anul Nou n-
am fost scoşi la muncă. În baraca noastră, şeful
şantierului (un inginer, tot deţinut politic) a adus un
tânăr, cu o voce de bariton frumos cultivată, care s-a
68
urcat pe unul din paturile de sus şi a început să cânte
melodia compusă de Gheorghe Bozenovici: „Dor de
libertăţi”. A fost cel mai frumos dar de Crăciun.
Gardienii, aflaţi prin curtea lagărului pentru menţinerea
ordinii, atraşi de melodia tânărului, au intrat înăuntru şi,
nu numai că nu l-au oprit să mai cânte, dar au ascultat cu
noi până la urmă, furaţi de frumuseţea melodiei şi mai
ales a textului. Merită să rămână între aceste amintiri
versurile tânărului Bozenovici. Atunci, în prima zi de
Crăciun, acest tânăr (îmi pare nespus de rău că nu-i mai
reţin numele) ne-a transportat pe toţi acasă, cu ochii
înotând în lacrimi. Inginerul, un om voinic, de-abia
încăpând pe uşa barăcii, plângea ca un copil.
Iată textul acestui cântec:
Departe de lume viaţa o trec,
Curg lacrimi din ziduri şi-n ele mă-nec.
Iubiri şi dorinţi
Şi lacrimi fierbinţi,
Fericirea avut-am mai ieri.

Refren:
Dor de libertăţi,
Pierdute-n ziduri de cetăţi.
Anii grei mereu se cern
Şi peste noi s-aştern.

Acasă o mamă cu ochi lăcrămaţi

Îşi plânge feciorii luaţi.
Nu spune-un cuvânt,
Îi crede-n mormânt
Şi-i plânge pe cei deportaţi.

69
 Refren:...

Departe de tine, mamino, sunt eu

Simt dorul ce-apasă pe inima-ţi greu.
Dar voi reveni,
Amândoi vom fi,
Fericirea iar ne va uni.

Refren:…

Prea Sfântă Fecioară ai grijă de noi,

Ne scapă din lanţuri, dureri şi nevoi,
Ai milă de-ai Tăi,
Fă-i buni pe cei răi,
Te rugăm să Te rogi pentru noi.

Refren: …

Tânărul a încheiat cu “Colindul prizonierilor

români din Rusia”, cunoscut şi sub numele de “Colindul
prizonierilor de la Cotul Donului”. A fost conceput de
învăţătorul Ştefan Tumurug, pe versuri de Aurel
Ciopone, într-un ajun de Crăciun, într-unul din
îndepărtatele lagăre siberiene unde speranţa de a mai
supravieţui era definitiv pierdută:

La fereastra amintirii ne-adunăm,

Cântecul de altădată-l colindăm.
Şi-a cernut un ger, iar, florile-i tiptil
Peste fruntea mea senină de copil.
Refren:
Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,
Cad pe gene flori de gheaţă, Velerim!
70
 Răbufneşte-n vaier stepa către cer,
Brazii-şi leagănă în vârfuri, Lerui-ler!
Trec în caravane magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.

Refren:
Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim,
Fără ţară, fără nume, Velerim!

Brazii ard în focul micului cătun,

Noi cântăm colindul unui nou Crăciun,
Doamne, pune-n focul inimii zăpezi,
Fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

Refren:
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim,
Flori de măr într-o cunună, Velerim!

Celelalte sărbători le-am petrecut pe şantier,

purtând în suflet nostalgia dorului de libertate şi
fredonând din când în când „Dor de libertăţi” al lui
Gheorghe Bozenovici.
În interiorul lagărului lucrau din când în când
civili, cu autorizaţie specială de intrare şi ieşire. Ei
executau lucrări de specialitate şi de amenajare, lagărul
fiind construit cu maximă urgenţă în vederea aducerii
noastre de la Canal. Aceşti lucrători nu erau folosiţi la
întâmplare, ci riguros “cernuţi” şi bine aleşi de către
organele M.A.I., pentru a nu cădea în plasa vreunui
deţinut şi a-i înlesni eventuale legături cu cei „de-

71
afară”!...
Într-o zi, după ce fuseserăm aduşi de pe şantier şi
luaserăm masa, întâmplător mă aflam singur lângă o
baracă. La un moment dat un lucrător civil, un băiat
tânăr, s-a îndreptat spre mine cu intenţia de a mă întreba
ceva. Am tresărit, pentru că ştiam că ei nu aveau voie să
stea de vorbă cu noi. Privindu-mă scurt, s-a apropiat şi
simulând că încearcă ceva pe peretele barăcii m-a
întrebat: “ce faceţi, părinte?” … Surprins de întrebare, i-
am răspuns: „faceţi probabil o confuzie, nu sunt preot”…
Descumpănit de greşeala săvârşită, tânărul s-a oprit,
neştiind ce să facă. Greşeala lui poate că n-a fost atât de
mare, pe cât a fost a mea. Intuind la repezeală situaţia, m-
am gândit că băiatul era sincer şi ne compătimea. Mizând
pe-acest greşit raţionament, am încercat să-i fac o
propunere: să pună la poştă un plic cu un bileţel de
câteva rânduri, nesemnat, cu textul: cel ce se află la
Borzeşti este sănătos şi aşteaptă să fie eliberat. Indicându-
i şi adresa pe care trebuia s-o treacă pe plic, tânărul mi-a
răspuns, cu o sinceritate în glas pe care nu i-am uitat-o
nici astăzi: mi-e frică!... Până la eliberarea mea, pe acel
tânăr nu l-am mai văzut niciodată prin curtea lagărului…

11 februarie 1954

Iarnă grea. Ne întorseserăm de pe şantier şi

aşteptam să fim chemaţi la masă. Cum am mai amintit,
masa o luam într-o sală imensă, la adăpost de viscol,
ploaie sau ninsoare. Pentru că eram prea mulţi, intram în
două serii. În ziua aceea am nimerit în seria a doua. Încă
de la prima serie a început viscolul. Un viscol năprasnic,
cu ceaţă şi ninsoare. Când am intrat, am văzut ceea ce nu
72
mai văzusem vreodată: stoluri de vrăbii năvăleau pe uşă,
aşezându-se peste tot. Nu se mai fereau de oameni. Pe
fiecare masă erau 10-20 de vrăbii care ciuguleau
firimiturile lăsate de cei care luaseră masa în seria I. La
bucătărie nu se vedea om cu om, din cauza aburilor de la
cazanele cu mâncare. Şi acolo vrăbiile au năvălit cu
sutele. Nevăzând unde să se aşeze, cele mai multe au
căzut în cazane. Bucătarii n-aveau cum să le-nlăture. Aşa
se face că mulţi dintre ai noştri au primit în acea zi în
castronul cu mâncare şi câte o vrăbiuţă...
Când am ieşit din sala de mese, vântul ne lua
răsuflarea. Nu era vânt, erau nişte vârtejuri gata să ne ia
pe sus. Părea că stihiile naturii se dezlănţuiseră asupra
lumii. Cu mare greutate am ajuns la baracă. Nimeni nu
mai îndrăznea să iasă afară. Toată noaptea a ţinut-o aşa.
Dimineaţa am aşteptat ordinul comandantului lagărului.
Nici vorbă de muncit pe şantier. Viscolul se dezlănţuia cu
aceeaşi furie, ca-n prima zi. Depunerea de zăpadă
ajunsese la aproape 1 metru. Trei zile nu s-a lucrat atunci,
până s-au deszăpezit fronturile de lucru. Zăpada căzută
în acele zile a ţinut până către sfârşitul lunii aprilie.

Eliberarea. 25 aprilie 1954

Când în 1952 am fost dus la Canal şi internat în

lagărul de la Coasta-Galeş mi s-a comunicat că aveam o
condamnare “administrativă” de 24 de luni. Trecuseră
doi ani de la prima arestare. În 1954, cu o săptămână
înainte de Paşti, un lot de câteva sute de oameni am fost
scoşi din lagărul de la Borzeşti şi transportaţi pe jos într-
un mic lagăr din Oneşti. A doua zi am aflat că venise
acolo o comisie de triere, având ca preşedinte un general.
73
 Chiar de a doua zi au fost chemaţi în faţa Comisiei
câte 5-6 oameni, care, în urma unui scurt interogatoriu şi
a semnării unor formulare, reveneau în baracă.
Mi-a venit rândul, cam pe la mijlocul săptămânii.
Mi-am dat seama că erau aduşi la Oneşti pentru triere
numai cei cu „condamnări administrative” de 24 de luni.
Când am ajuns în faţa Comisiei, am înţeles că totul
se reducea la nişte formalităţi uşoare, care nu angajau
conştiinţa omului la compromisuri. Am răspuns şi eu la
acel interogatoriu, am semnat formularele ce mi-au fost
prezentate şi m-am întors la baracă. Eram în data de 22
aprilie 1954.
În noaptea de 24-25 aprilie un plutonier umbla din
dormitor în dormitor cu o listă în mână, strigând numele
multora dintre noi, îndemnându-i să-şi ia „bagajul” şi să
iasă afară. Mai pe la urmă mi-am auzit şi numele meu.
Mi-am luat repede ce-aveam cu mine, am ieşit afară, m-
am încolonat lângă ceilalţi şi-am aşteptat să văd ce se mai
întâmplă. Un gardian era lângă noi şi aştepta şi el să vină
toţi cei chemaţi. Cei douăzeci şi cinci care au fost strigaţi,
am fost conduşi la o baracă de lângă poartă. Acolo am
petrecut noaptea Învierii Domnului. Dimineaţa ne-am
spus unul altuia “Hristos a Înviat!”...
Cam pe la ora prânzului am fost scoşi afară, ne-am
încolonat, apoi câte unul am trecut pe la grefă, am mai
semnat câte un formular, ni s-a dat biletul de tren, hrana
rece pentru o zi şi-am fost scoşi din lagăr. Afară nu ne-am
mai încolonat. Am mers în grupuri de câte 3-4 inşi,
discutând. Ni s-a dat şi un gardian, care ne-a însoţit până
la gară. Cum biserica era aproape şi slujba Învierii nu se
terminase, am intrat înăuntru. De doi ani nu mai
74
intraserăm în biserică. Lumea se uita cu multă curiozitate
la noi. Eram zdrenţăroşi, slabi şi tunşi. Şi-au dat repede
seama că fuseserăm eliberaţi din lagăr. Afară, femeile ne-
au oferit cozonac şi ouă roşii.
La ora 14 ne-a sosit trenul. Gardianul încă se mai
afla pe peron. Un ultim salut şi trenul s-a pus în mişcare.
M-am aşezat lângă un călător care tocmai lăsase un ziar
din mână. După câteva schimburi de cuvinte, i-am cerut
permisiunea să mă informez şi eu asupra ultimelor
evenimente din ziar şi călătorul a încuviinţat cu politeţe.
Dar, când am pus mâna pe ziar, am avut o puternică
reacţie. Uitasem pentru o clipă că eram liber... Am privit
îngrijorat în jurul meu să văd dacă nu cumva se afla
vreun gardian pe-aproape. Fără să-mi dau seama, ziarul
mi-a căzut din mână. Călătorului de lângă mine nu i-a
scăpat neobservată schimbarea comportamentului meu...
Am căzut pe gânduri ca într-o transă. M-am
pomenit faţă-n faţă, la Canal, cu un coleg învăţător cu
faţa plină de sânge, bătut cu cruzime de-un gardian
pentru că-i descoperise la percheziţie un petecuţ de ziar
cât palma, găsit de el pe şantier.
Mi-am revenit după mai multe minute. Călătorul a
îndrăznit să mă-ntrebe: “veniţi de departe” ? “Nu”, i-am
răspuns eu. “Vin de la Borzeşti”. “Aţi lucrat cumva
acolo?” “Da”, i-am răspuns scurt. Aspectul
îmbrăcămintei şi mai ales înfăţişarea mea l-au determinat
pe omul de lângă mine să nu-mi mai pună întrebări
ocolitoare, ci să meargă de-a dreptul:
- Aţi fost cumva eliberat din lagărul de-acolo?...
- Da, i-am răspuns din nou.
- Ce condamnare aţi avut?
75
- Am avut o condamnare de 24 de luni, cu caracter
administrativ.
Omului nu i-au mai trebuit alte detalii, ca să
capete încredere în mine. Mi-a povestit că are şi el un
frate, arestat din 1948 şi că în momentul de faţă se află
într-o mină din Maramureş... Povestea cu fratele lui s-a-
ntrerupt, în momentul când mi-am dat seama că trenul
se-apropia de staţia Mărăşeşti. Mi-am luat rămas bun, i-
am urat călătorie plăcută, îndreptându-mă spre uşa de la
coborâre.
Trenul cu care trebuia să-mi continui drumul îl
aştepta pe cel cu care venisem. Era un personal care
mergea spre Galaţi. Am urcat repede, am mers doar zece
minute şi la prima staţie, Doaga, am coborât. Până în
satul Străjescu, acolo unde locuia mama mea, era o
distanţă de 4 km. În mai puţin de o oră am ajuns. Am
intrat în curte, apoi în casă. Mama, neavizată, a rămas
nemişcată câteva clipe. Au urmat sărutări, îmbrăţişări şi
lacrimi. Întrebările mamei nu mai conteneau. În noaptea
ceea de 25-26 aprilie am dormit la mama. Dimineaţa am
convins-o să meargă cu mine în Vrancea, acolo unde trăia
soţia mea, cu cele două fiice, Cornelia şi Olguţa. Tot acolo
locuiau şi socrii mei, Ion şi Olga Dumitrescu.
Când am intrat în Vidra, un grup de tineri cu care
lucrasem la Căminul cultural, ei făcând parte din corul
căminului, s-au arătat foarte sensibili la revederea
noastră, însoţindu-ne până la intrarea în satul Tichiriş. Pe
drum mi-au povestit cum, deseori, s-au certat cu
securiştii locali, reproşându-le că, după ce-am fost
arestat, activitatea la căminul cultural încetase pe tot
parcursul absenţei mele din comună. Bineînţeles că
76
securitatea locală nu avea vreo vină, ordinul de arestare
venind mult mai de “sus”, dar în felul ăsta îşi mai
răcoreau şi ei sufletele...
Se-nserase binişor, când am intrat în satul Scafari,
situat între Vidra şi Tichiriş. M-am oprit câteva minute în
dreptul şcolii. De-aici fusesem arestat cu doi ani în
urmă...
Se întunecase bine când am ajuns la Tichiriş. În
curte, nicio mişcare. Nici câinii nu ne simţiseră. În casă,
numai într-o cameră se-auzeau voci multe. I-am spus
mamei să intre în camera unde se-auzeau vocile şi să-i
ţină de vorbă. Eu am intrat într-o încăpere alăturată,
unde nu se afla nimeni şi nu era nici luminată. Între timp,
mama le spusese că eram şi eu acolo. Unul după altul,
veneau să mă vadă. Primele au fost Cornelia şi Olguţa.
Camera s-a umplut repede cu toţi ai familiei. Au fost
clipe emoţionante. Până noaptea târziu ne-am povestit
întâmplările prin care trecusem fiecare, în cei doi ani în
care lipsisem de-acasă.
Primăvara şi vara lui 1954 au trecut repede, fără să
găsesc undeva vreo slujbă. În preajma datei de 1
septembrie am fost chemat la Inspectoratul Şcolar al
Raionului Năruja, pentru a fi reîncadrat în învăţământ şi
a primi o repartiţie. Spre norocul meu, am găsit acolo în
funcţia de inspector şcolar un om de mare omenie:
domnişoara Paula Sfeteţu. Din primele cuvinte pe care le-
am schimbat, mi-am dat seama că avea nu numai
bunăvoinţă, dar şi respect, unit cu o sinceră compătimire,
pentru cei întorşi din închisori. Aşa că reîncadrarea mea
s-a făcut uşor, fără probleme. La repartiţie, din nou un
mare noroc: inspectorul şcolar care se ocupa cu asemenea
77
treburi, Vasile Călin îmi fusese până la arestare cel mai
bun prieten dintre toate cadrele didactice din regiune.
Aşa se face că am fost repartizat tot la şcoala cu un singur
post din satul Scafari, de lângă Vidra.
Şcoala avea şi locuinţă pentru director. Aşa că m-
am reinstalat cu toată familia acolo de unde fusesem scos
în urmă cu doi ani.
Şi a mai fost şi-al treilea noroc care m-a favorizat
în acel an: conducerea Liceului din Vidra m-a reîncadrat
cu o jumătate de normă, ca profesor suplinitor la catedra
de muzică, cu obligaţia de a face şi două ore de cor pe
săptămână.
Se părea că soarta şi-a întors din nou faţa către
mine să mă răsplătească pentru chinurile îndurate în
timpul celor doi ani de detenţie. Eram mulţumit de viaţa
modestă, dar liniştită, pe care o duceam, gândindu-mă
zilnic la dictonul: „cea mai înţeleaptă filozofie este munca
tăcută, într-un colţ de ogor”.
Dar această perioadă de linişte şi viaţă tihnită în
sânul familiei nu avea să dureze prea mult. Patru ani au
trecut fără ca nimeni să mă-ntrebe sau să-mi ceară ceva.
Credeam că totul s-a terminat, că am plătit destul cu ceea
ce am pătimit în cursul celor doi ani de detenţie.

A doua arestare, a doua perioadă de detenţie

În seara zilei de 16 ianuarie 1958 terminasem de

citit romanul lui George Călinescu “Bietul Ioanide”. Cum
cartea nu era a mea şi în ziua următoare trebuia s-o
înapoiez persoanei de la care o împrumutasem, făcusem
un rezumat al romanului. Proprietara cărţii era
78
domnişoara Paula Sfeteţu, fosta inspectoare şcolară de la
Năruja, cea care cu patru ani în urmă îmi făcuse
reîncadrarea în învăţământ. Acum era directoarea
Liceului Teoretic din Vidra şi locuia în casa colegului
învăţător Vasile Macovei. Fiicele mele, Cornelia şi Olguţa
urmau şi ele cursurile liceului din Vidra: Cornelia era în
clasa a XI-a, iar Olguţa în clasa a VII-a. Negăsindu-le
gazdă, doamna directoare s-a oferit să le primească în
camera dumneaei. Masa o luau la cantina liceului. Pentru
a doua oara această minunată fiinţă îşi arăta bunăvoinţa
să ne-ajute. Şi o făcea cu o sinceritate desăvârşită care nu
putea fi pusă la îndoială. N-am vrut totuşi să abuzăm
prea mult de amabilitatea dânsei şi după câteva luni am
găsit fetelor o gazdă foarte bună, peste drum de casa
colegului Macovei. Deci, de la domnişoara directoare
Paula Sfeteţu aveam cartea “Bietul Ioanide”, primită cu
prilejul găzduirii fiicelor mele.
Dar să revenim la seara zilei de 16 ianuarie 1958.
Mă aflam în locuinţa din incinta şcolii din Scafari. Cartea
şi rezumatul ei se aflau pe masă. Fetele se găseau în
gazdă, la Vidra. Soţia plecase în după-amaiza acelei zile
la Tichiriş, la părinţi, să tragă la maşina de cusut nişte
lenjerii pentru fete.
Mă pregăteam să mă culc, ora fiind foarte
înaintată. Nu începusem să mă dezbrac, când la uşa din
faţă aud bătăi insistente. N-am aşteptat ca ele să se mai
repete. Am ieşit şi, fără să întreb “cine-i”, am deschis. În
faţă şi foarte apropiaţi de mine a apărut un grup de
militari: un căpitan, un locotenent şi trei subofiţeri
miliţieni. Prima mea reacţie a fost să mă-ntreb: eram oare
aşa de periculos ca să vină la mine atât de întăriţi?!... Fără
79
să fie agresiv, căpitanul m-a întrebat: “ne permiteţi să
intrăm?” Nu m-am lăsat surprins de apariţia lor şi i-am
invitat politicos înăuntru. Prima preocupare a fost să afle
câte încăperi are localul şcolii, inclusiv sala de clasă. Apoi
s-au împărţit câte doi în fiecare cameră şi-au început
percheziţia. Întâi în bucătărie, apoi în sala de clasă.
Căpitanul a mers cu mine în camera de dormit. A tras
întins la masă.
− “Ce lucraţi ?”, m-a întrebat.
− Tocmai terminasem rezumatul acestei cărţi, i-am
răspuns. A lăsat manuscrisul pe masă şi a luat cartea.
Intr-un colţ de filă se afla consemnată data
cumpărării, iar dedesubt semnătura indescifrabilă a
persoanei care mi-o împrumutase.
− Cine este proprietarul cărţii?...
− Directoarea liceului, tovarăşa Paula Sfeteţu.
− Aţi citit-o în întregime?...
− “Da”, i-am răspuns.
− Puteţi să ne spuneţi de ce aţi ţinut să-i faceţi
rezumatul?!...
− Pentru că prima ediţie s-a epuizat. Aş fi cumpărat
cartea, dacă aş mai fi găsit-o.
Trebuie să-i lămuresc pe cititorii acestor însemnări
că puţine exemplare din romanul “Bietul Ioanide” s-au
vândut la apariţie, cartea fiind imediat retrasă din
circulaţie. Motivul? Este necesară aici o detaliere a
conţinutului cărţii respective: Eroul romanului – Paul
Ioanide - un arhitect renumit, este tatăl a doi copii: un
băiat şi o fată. Fără ştirea lui, ambii copii devin membrii
unei “Frăţii de Cruce” din Bucureşti. Acţiunea romanului
se petrece în perioada anilor 1938-1940, când în ţară se
80
derula o fierbinte activitate politică dirijată şi impusă cu
cinism de către regele Carol al II-lea şi aliatul său
Armand Călinescu. În perioada respectivă, prin închisori
şi lagăre a fost lichidată floarea tineretului universitar
care îndrăznise să-şi afirme idealurile creştine şi
naţionale. Arhitectul Ioanide, implicat cu pasiune în
planurile lui profesionale, uită cu desăvârşire că mai are
şi obligaţia de a veghea la creşterea şi îndrumarea
copiilor săi. Scăpaţi de sub controlul tatălui, copiii, valori
strălucite în şcoală, participau la şedinţele “Frăţiei de
Cruce” din care făceau parte. Cum întrunirile se ţineau
clandestin, poliţia i-a urmărit, i-a descoperit şi, încercând
să-i reţină, a deschis focul împuşcând pe unii dintre ei.
Printre victime se afla şi fiica arhitectului Ioanide. În ziua
înmormântării acesteia, Paul Ioanide n-a ieşit din casă.
Durerea pierderii fiicei i-a schimbat brusc viaţa. În acea zi
a stat nemişcat în biroul lui, cu privirea pierdută în gol,
repetând cuvintele care-i erau pe buze ori de câte ori îi
apărea în faţă fiica lui dragă: “ce frumoasă fată are
tata!...” Începând cu acea tragică zi, arhitectul îşi număra
zilele plimbându-se singur pe străzi, nemaiinteresându-l
nimic. Vorbea puţin, lua masa când îşi aducea aminte,
arhitectura devenindu-i o ocupaţie plictisitoare şi fără
sens. Din remuşcările şi suferinţele pe care avea să le
poarte până la sfârşitul vieţii, autorul romanului a dat
operei sale titlul atât de potrivit: “Bietul Ioanide”
Căpitanul echipei de percheziţie şi-a dat seama că
a pus mâna pe un „document” pe baza căruia mă putea
inculpa. Nici nu-i mai trebuiau altele... În consecinţă, a
dat ordin celorlalţi însoţitori să înceteze percheziţia,
spunându-le: “gata tovarăşi, mergem!”... Adresându-se
81
către mine, mi-a spus: “dumneavoastră mergeţi cu noi;
vă luaţi îmbrăcăminte groasă, încălţăminte pentru iarnă,
rufărie de corp, iar cartea şi rezumatul le luăm noi”. Am
protestat: “rezumatul îl puteţi lua, fiind al meu; cartea,
însă, vă rog s-o lăsaţi, să-i fie restituită persoanei de la
care am împrumutat-o”. Răspunsul a fost tăios şi scurt:
“fiţi fără grijă, i-o vom restitui noi”.
În 1952, la prima arestare, mi-au luat dosarul cu
toate actele personale (peste o sută). Tot aşa au promis şi
atunci, că-mi vor restitui dosarul imediat după ce vor
verifica conţinutul lui... Dar niciun act din acel dosar nu
mi-a mai fost înapoiat. Când am ieşit la pensie, cu foarte
mare greutate mi-am putut aduna câteva documente ca
să-mi poată fi stabilită vechimea în muncă. Aşa s-a
întâmplat şi cu cartea domnişoarei Paula Sfeteţu: luată şi
pierdută a fost pentru totdeauna...
Înainte de a ieşi din casă, i-am spus căpitanului să
trimită pe cineva după femeia de serviciu a şcolii, care să
rămână în casă până dimineaţă, când va veni soţia.
Rugămintea a fost acceptată, iar eu, cu ce-am putut lua cu
mine, încadrat între cei cinci militari, sub privirile
înspăimântate ale femeii de serviciu am ieşit din curtea
şcolii, despărţindu-mă de aceste locuri dragi pentru mai
bine de şase ani...

Anchetat în arestul Securităţii din Vidra

Trecuse de miezul nopţii când am ajuns lângă un

I.M.S. tras mai deoparte, să nu se observe. Fără să-mi
pună cătuşe, nici ochelari, am intrat în maşină. Şoferul a
dat drumul motorului şi în cinci minute am ajuns în
Vidra. S-a oprit în faţa unei case mai arătoase. Acolo era
82
sediul Securităţii. Am coborât şi în minutele următoare
am fost introdus într-o cameră bine luminată şi suficient
de încăpătoare. La deschiderea uşii căpitanul a strigat cu
voce autoritară: “nimeni nu-ntoarce capul, nimeni n-are
voie să vorbească!”. Jos pe duşumea, în poziţia şezut cu
faţa la perete, un grup de 20-25 de oameni înghesuiţi cot
la cot stăteau într-o nemişcare impresionantă. Mi s-a
făcut semn să m-aşez lângă ei. Dintr-o privire fugară
asupra întregului grup i-am recunoscut pe părintele
Căloianu, preot la Voloşcani, pr. Tincu, de la Nereju, pr.
Andronescu, de la Colacu, Simion Popa, de la Ireşti şi pe
directorul şcolii din Răcoasa, Ion Bejan. Ceilalţi, deşi de
prin împrejurimi, îmi erau necunoscuţi. Toţi fuseseră
aduşi în cursul nopţii, începând cu cei mai de departe.
Eu, fiind de lângă Vidra, am fost lăsat la urmă. Spun asta,
pentru că după mine n-au mai adus pe nimeni.
La o jumătate de oră de la sosirea mea am fost
strigat de un miliţian şi introdus într-o cameră mai mică,
luminată cam pe jumătate prin fereastra încăperii unde se
aflau ceilalţi. Lângă o masă mică, stând în picioare şi
având în mâna dreaptă un baston de poliţist pe care-l
plimba ameninţător prin faţa sa, un alt căpitan pe care
nu-l văzusem niciodată mă întrebă scurt şi tăios:
− Ce organizaţie clandestină ai condus în această
comună?...
− Organizaţia mea, căreia m-am dedicat cu tot sufletul a
fost şcoala.
− Ce legături ai avut cu oamenii care sunt adunaţi aici?
− N-am avut nici timpul, nici posibilitatea să-i cunosc,
fiindu-mi interzis acest lucru.
− Ai să-i cunoşti cât de curând... Ia spune-mi te rog ce

83
 legătură are romanul “Bietul Ioanide” cu preocupările
dumitale didactice?... Ce te-a determinat să citeşti
această carte?...
− Autorul cărţii este un eminent critic literar, un
important scriitor şi un mare om de cultură.
− Cred c-ai să răspunzi mai sincer la o viitoare
anchetă!...
Dintr-o cameră vecină, la chemarea căpitanului a
apărut un plutonier de miliţie care m-a luat în primire şi
m-a dus către ceilalţi. Acolo se afla un alt plutonier, care
veghea ca nimeni să nu se mişte şi nimeni să nu
vorbească. Aproape patru ore am stat aşa, încremeniţi, în
aşteptarea unei dispoziţii, meditând la ce-aveau de gând
să facă. În tot acest timp nimeni n-a mai fost interogat.
După cântatul cocoşilor, ne-am dat seama că ne aflam
cam în jurul orei cinci. Să stai atâta vreme în nemişcare,
între atâţia oameni, fără să auzi altceva decât răsuflarea şi
câte-un oftat adânc de uşurare în care răstălmăceai nu
numai tragedia celui ce oftase, ci a unui neam întreg,
însemna să accepţi resemnat destinul către care ne
îndreptam.
Liniştea desăvârşită care domnea în toată clădirea
a fost brusc şi puternic întreruptă de pufniturile unui
motor de camion. Am înţeles că se pregătea transportarea
noastră mai departe. În curte se auzeau voci. Se dădeau
ordine. Şi în camerele de lângă noi se produceau mişcări
de “du-te-vino”. Deşi secretul acestei operaţiuni, de
transportare a unui număr de deţinuţi mai mare decât
posibilităţile de pază ale unui post de miliţie, trebuia
păstrat cu stricteţe, anumite mişcări, anumite zgomote
neprevăzute, ordine, enervări nu puteau fi evitate. La un
84
moment dat uşa camerei în care ne aflam se deschide
brusc şi în prag apare căpitanul care mă interogase.
− “Fiţi atenţi! Vă ridicaţi, vă luaţi bagajul şi în cea mai
desăvârşită ordine, câte unul, ieşiţi în curte”. De la
uşă până la camionul care ne aştepta, pe dreapta şi pe
stânga, erau postaţi miliţieni cu pistoale-mitralieră
întinse spre noi, gata de a acţiona la cea mai mică
încercare de evadare.
− “Urcaţi”!, a ordonat căpitanul. Urcuşul n-a fost deloc
uşor. Unii erau bolnavi, iar alţii, în vârstă, nu puteau
să se urce pe platforma camionului, prea înaltă pentru
nişte oameni mai în vârstă. Până la urmă, ajutaţi de
cei mai tineri au urcat şi cei neputincioşi. Ni s-a spus
să stăm jos, aşa cum stătuserăm şi în cameră, pentru a
nu fi văzuţi de lumea liberă. Ni s-a atras din nou
atenţia că nu aveam voie să ne ridicăm, să strigăm sau
să vorbim în timpul mersului. La urmă au intrat
printre noi vreo opt miliţieni, pe laterale câte trei, iar
lângă oblonul din spate, doi.
Totul fiind gata, maşina a pornit. Eram totuşi
favorizaţi faţă de alţi deţinuţi, de prin alte părţi,
transportaţi cu lanţuri la picioare, cu cătuşe la mâini sau
ochelari negri pe ochi. Începuse să ne fie frig. Platforma
camionului, rece ca gheaţa, contribuia şi ea la
înfrigurarea noastră. Pentru a nu pierde din căldura
trupurilor ne înghesuiam tot mai tare unul într-altul.
Oboseala începuse şi ea să pună stăpânire pe noi. Nu
dormiserăm toată noaptea. Ochii ni se-nchideau şi unii
dintre noi, mai slabi, căzuseră chiar într-un somn adânc.
Maşina înainta greu prin întuneric, dar mai ales prin
ceaţa groasă care se lăsase. Drumul era deteriorat şi din
85
când în când roţile camionului nimereau în câte o
hârtoapă, săltând platforma pe care eram aşezaţi,
aruncându-ne când într-o parte, când în alta.

În arestul Securităţii din Focşani. 17 ianuarie

1958

Cu chiu, cu vai, am ajuns la Focşani. Prin ceaţa

densă se întrezăreau luminile oraşului. Mi-am putut da
mai bine seama, când am intrat în oraş. Am observat că
maşina înainta tot pe străzi lăturalnice. Explicaţia era
simplă: să nu fim văzuţi de populaţie.
Nu se luminase bine, când maşina s-a oprit în faţa
unor porţi mari de metal. Porţile s-au deschis imediat şi
am intrat înăuntru. Miliţienii care ne-au adus ne-au dat în
primire şi s-au retras. Mă aflam în incinta închisorii unde
mai stătusem cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Era
dimineaţa zilei de 17 ianuarie 1958. Am fost introduşi,
toţi cei aduşi de la Vidra, într-o cameră mare, aşa-zisă de
“tranziţie”. Acolo se aflau şi cei adunaţi de la Odobeşti,
Panciu şi Adjud. Arestaţii din Focşani fuseseră depuşi la
sediul Securităţii. Mult mai târziu am aflat că numai în
noaptea aceea au fost strânşi peste 600 de oameni. În
încăperea în care mă aflam eram 50-60, din diferite părţi
ale judeţului.
În câteva zile camera de “tranziţie” s-a golit. Unii
au fost trimişi la Canal, deşi lucrările fuseseră închise din
1953. Mai funcţionau totuşi câteva colonii, unde se
spărgea piatră pentru concasoare. Alţii au fost expediaţi
la Bucureşti, având situaţii speciale.
Eu şi încă 7 am fost reţinuţi şi băgaţi în celularul
penitenciarului din Focşani. Iată cum se prezenta acest
86
celular: mai întâi, un coridor lung de vreo 20 de metri;
de-a lungul coridorului se înşirau 8 celule, numerotate
de la intrarea pe coridor. La celula nr. 1 a fost introdus
părintele Tincu, de la Nereju, la 2 şi 3, nişte necunoscuţi,
iar la celula 4 am fost introdus eu. În celula nr. 6 fusese
băgat Popa Simion, din Ireşti. În restul celulelor, oameni
necunoscuţi. Încăperile erau vechi, igrasioase şi fără sobe.
Exista o singură sobă, de metal, pe coridor, care funcţiona
cu rumeguş, căldura pătrunzând în cele 8 celule prin
micile ferestruici de 25 pe 35 cm. de deasupra uşilor. În
interior, un singur pat de fier pe care se afla o saltea
murdară, o pătură tocită şi o pernă umplută cu paie
fărămiţate, băgată într-o faţă de pernă neschimbată cu
lunile. Într-un colţ al celulei se afla tineta, nelipsitul WC
al permanentelor noastre locuinţe. Lumina venea de pe
coridor, de la singurul bec aşezat pe tavan. Celulele de la
capetele coridorului erau foarte slab luminate. Acestea
erau deci condiţiile de vieţuire ale celor opt oameni
înmormântaţi de vii, pentru singura greşeală de a-şi
petrece existenţa într-un stat socialist. Am aflat mai
târziu că celule respective erau folosite de administraţia
închisorii pentru pedepsirea deţinuţilor de drept comum,
când aveau abateri de la regulament.
Programul zilnic nu era diferit de cel al deţinuţilor
de drept comun. Hrana era la fel. Pe toată perioada
deţinerii noastre, aici nu ne-am putut plânge de foame.
Ba mai mult: gardienii ştiau de noi că suntem politici şi
când se împărţea mâncarea eram întrebaţi dacă mai vrem
cumva supliment. Erau doi gardieni, unul din Suraia, cu
numele Crăciun şi altul, al cărui nume nu mi-l mai
amintesc, din Soveja. Aceştia ne favorizau, atât cât
87
puteau şi cu ce puteau: la mâncare, cu supliment pentru
cine mai dorea, iar la plimbare, lăsându-ne peste timpul
prevăzut în regulament uneori şi câte o oră, în loc de zece
minute. Numai că spaţiul în care ne mişcam la
“plimbare” era foarte îngust. De jur împrejur, închis de
un zid de 4 m. înălţime, acest “ţarc” avea dimensiunea de
doar 5 pe 10 m.
Celulele noastre mai aveau aici un avantaj: nu erau
supravegheate. Uşile nu aveau vizete, nici acel “ochi
magic” cu care gardienii de la Aiud, cum vom vedea mai
departe, ne ţineau clipă de clipă sub observaţie. Aici
gardianul nici nu stătea pe coridor. Avea camera lui, în
afara spaţiului de supraveghere, dincolo de uşa de la
intrare. Nu apărea decât la aducerea mâncării, scoaterea
la plimbare şi la aşa-zisul “program” cu tinetele. În rest,
în celule aveam un program “de voie”: puteam vorbi
(convorbirile putând fi interceptate pe coridor, prin acele
mici ferestruici de deasupra uşilor), puteam dormi,
puteam cârpi etc. Discutam ore întregi cu toţi cei opt.
Aflasem şi numele celorlalţi, pe care nu-i cunoşteam, dar
din cauza celor mai bine de patruzeci de ani care s-au
scurs de-atunci nu-mi amintesc numele niciunuia dintre
ei. Cele mai dese şi mai întreţinute discuţii le aveam cu
părintele Tincu şi cu Popa Simion, de la Ireşti.
Necunoscându-i pe ceilalţi cinci şi temându-ne ca nu
cumva să se afle printre ei vreun “turnător”, nu abordam
niciodată în discuţiile noastre subiecte cu caracter politic.
Aici trebuie să mă opresc puţin şi, cu sentimentul
de a fi săvârşit o eroare în descrierea interiorului celulelor
închisorii din Focşani, mă văd obligat să fac o rectificare:
e-adevărat că uşile celulelor nu erau prevăzute cu vizete
88
care să se deschidă, ca la alte închisori, dar în locul
acestor vizete se aflau nişte goluri în uşi, cu dimensiuni
mai mici, acoperite cu sârmă groasă, împletită, prin care
se putea vedea de pe coridor şi invers. Lângă aceste
“goluri” ne apropiam gura şi urechea ca să stăm de vorbă
cu vecinii noştri.
Cu anchetele, aproape că nici n-am fost deranjaţi.
O singură dată am fost chemat la o anchetă de către cpt.
de securitate Creţu Ilie, comandantul Securităţii din
Vidra. Subiectul a fost tot romanul “Bietul Ioanide”, iar
scopul, să descopere legături politice între mine şi
directoarea Liceului din Vidra, ca să ne poată implica
într-un viitor proces politic de participare la organizaţii
subversive clandestine pentru “subminarea statului
socialist”. Cum aceste “legături clandestine” n-au existat,
declaraţia mea a fost fermă, fără niciun echivoc, până la
sfârşit. Vom vedea mai târziu, cam peste un an, că
această anchetă a fost reluată cu maximă duritate, de
către acelaşi anchetator.
În zilele care-au urmat, adică pe la începutul lunii
martie au fost chestionaţi atât Popa Smion, cât şi
părintele Tincu. Din cauza celorlalţi cinci colegi de celulă,
extrem de rezervaţi în discuţii, n-am putut să aflăm nimic
despre anchetele fiecăruia dintre noi. Aici nu ne mai
temeam de gardieni, ci de turnători.

Buna Vestire. 25 martie 1958

Am amintit la descrierea celularului din Focşani că

încălzirea era asigurată de o singură sobă, din metal,
alimentată cu rumeguş. Era instalată la mijlocul
coridorului şi căldura emanată se răspândea mai întâi în
89
tot holul şi de aici, prin micile ferestruici de deasupra
uşilor, în cele opt celule. După ce soba era înfundată până
sus, se aprindea focul, care ardea mocnit până se termina
tot combustibilul. Arderea ţinea cam 5-6 ore. Odată
aprins focul, nimeni nu se mai interesa de sobă, nimeni n-
o mai controla, gardianul retrăgându-se în camera lui,
dinafara coridorului. Evacuarea fumului se făcea prin
nişte burlane care porneau din sobă şi ajungeau în tavan,
pe o distanţă de circa 2,50 m. şi, de-acolo, afară.
În noaptea aceea spre marea sărbătoare a “Bunei
Vestiri”, am avut un somn adânc. De obicei somnul
nostru se desfăşura cu multe întreruperi, la interval de
ore sau chiar mai des. Acum, ca după o muncă grea din
timpul zilei, n-am mai avut acele întreruperi. Dormeam,
de parcă fusesem cuprins de somnul morţii. Cred că era
trecut de miezul nopţii, când, în timpul acelui neobişnuit
somn, am simţit nişte senzaţii ciudate de sufocare, de
oprire a respiraţiei, ceva care îmi năvălea pe nas, pe gură,
fără să-mi pot da seama ce anume era. M-am trezit
buimac, zăpăcit, în ţipetele disperate ale celorlalţi oameni
din celulele învecinate: “Ajutor! Murim, deschideţi!...”.
Strigătele au fost urmate de bătăi puternice în uşă, cu ce
aveau oamenii la îndemână: cu pumnii, cu bocancii, cu
alte obiecte. Am sărit şi eu la uşă, am strigat, am bătut cu
bocancul, dar fumul devenise atât de dens încât nu mai
puteam respira. M-am repezit cu gura şi nasul într-o
spărtură a saltelei să pot trage puţin aer fără fum. Dar şi
acolo fumul devenise stăpân. Celulele 4 şi 5 erau mai
pline de fum, fiindcă soba era chiar lângă ele. Intuiam
clar că viaţa noastră atârna de un minut, două...
Ce se întâmplase?... Burlanul care evacua fumul
90
din soba cu rumeguş se desprinsese de tavanul
coridorului şi tot fumul se împrăştia în interior. După ce
năpădise coridorul, umpluse şi celulele. Gardian de
serviciu era cel de la Soveja, care ne favoriza. El însă nu
auzise strigătele noastre. Alarma a dat-o un paznic de pe
turela de-afară, care auzise ţipetele şi bătăile în uşă. În
sfârşit, uşa coridorului se deschide şi apare îngrozit
gardianul nostru. A deschis în mare grabă mai întâi
geamurile holului, apoi uşile celor opt celule. Cu spaima
întipărită pe faţă, bietul om nu ştia ce să ne mai spună, de
bucurie că ne salvase vieţile. Dacă ar mai fi întârziat cinci
minute, în acea sfântă zi a “Bunei Vestiri” gardienii ar fi
scos, din cele opt celule, opt cadavre făcute plocon, fără
niciun efort, “măreţului stat socialist”.

Plecarea din Focşani. 8 mai 1958

O zi splendidă: 8 mai. Ziua înfiinţării Partidului

Comunist din România, în anul 1921. Terminasem
“plimbarea”, cea mai lungă şi mai plăcută de până
atunci. Gardian de serviciu era simpaticul nostru
Crăciun. Am avut convingerea că mă făcuse “uitat” în
“ţarcul” acela strâmt, unde ne mai împrospătam
plămânii cu aerul curat al primăverii.
Abia fusesem introdus în celulă, când uşa s-a
deschis din nou. Gardianul Crăciun, în privirea căruia se
putea citi compătimirea, cu glas blând şi reţinut îmi
spune: “luaţi-vă bagajul şi veniţi după mine”... Am fost
singurul scos, dintre cei opt!.. Luat imediat în primire de
câţiva securişti, am fost introdus într-o dubă. Am simţit
când am părăsit închisoarea şi când maşina a intrat în
inima oraşului. Mi-am dat seama şi când s-a oprit în faţa
91
unei porţi. Am intrat înăuntru şi motorul s-a oprit. Eram
convins că ajunsesem la sediul Securităţii. Aşteptam din
clipă în clipă ca uşa dubei să se deschidă şi să fiu băgat în
vreo celulă, pentru anchete mai dure. Dar nu s-a
întâmplat aşa. Aşteptarea s-a prelungit vreo câteva ore.
Într-un târziu, în curtea Securităţii s-au auzit voci. Uşa
dubei s-a deschis şi-au început să urce mai mulţi oameni:
în total opt. Uşa s-a închis din nou, o dată cu urcarea a
trei securişti care s-au plasat printre noi, pentru a putea
curma orice contact verbal între cei care urcaseră.
Motorul maşinii a fost pornit din nou, porţile s-au
redeschis şi am plecat la drum lung. Printr-o foarte mică
spărtură a prelatei dubei mi-am dat seama că ne
apropiam de sfârşitul acelei zile. Începuse a se înnopta,
când duba s-a oprit la postul de miliţie din Lieşti, jud.
Galaţi. Acolo au fost urcaţi încă doi deţinuţi şi maşina a
pornit din nou. Ştiam acum că ne îndreptam spre Galaţi.
Aproximativ după vreo oră şi jumătate am ajuns.
Maşina a fost oprită în faţa unei clădiri mari. Am făcut
aici un popas de câteva ore. În acest timp au fost scoşi din
dubă trei oameni şi au fost aduşi alţi cinci. Am dedus că
locul unde ne aflam nu putea fi decât sediul Securităţii
din Galaţi. M-am bucurat, în sinea mea, că n-am fost dat
jos aici.

În lagărul “Noua Culme”, de la Canal

Târziu, după miezul nopţii, maşina şi-a continuat

drumul. Eram acum 13 şi, împreună cu cei 3 securişti, 16.
Stăteam foarte înghesuiţi. Nu cunoşteam pe nici unul
dintre ei. Nu mi-am dat seama în ce direcţie ne duceau.
Remarcasem doar că ieşiserăm din oraş. După vreo două
92
ore maşina s-a oprit din nou. “Dunărea”! a şoptit cineva
dintre ai noştri. Eram acum sigur că ne vor transporta în
Dobrogea, la Canal. Am simţit cum maşina a fost trasă pe
nişte pontoane. Traversam Dunărea. Înghesuiala şi lipsa
de aer din dubă mi-au provocat o criză cardiacă. De
cincisprezece ore nu mai coborâsem din maşină. Am
simţit o moleşeală, apoi o cădere într-o inconştienţă
totală. Unul dintre securişti a observat zbaterea mea şi m-
a târât înspre uşa din spatele maşinii. A întredeschis-o
puţin în timpul mersului şi aerul curat şi răcoros al acelei
dimineţi a pătruns înăuntru. Încet, încet mi-am revenit.
Se întrevedeau zorile.
Pe la ora prânzului duba s-a oprit din nou în faţa
unor porţi, care s-au deschis numaidecât. Împrejurul
maşinii se-auzeau voci. Uşa din spate a fost larg deschisă,
au coborât mai întâi securiştii, apoi am coborât noi, unul
câte unul. Ne aflam în lagărul “Noua Culme”, de la
Canal. Această colonie n-a fost desfiinţată. Fusese
menţinută şi funcţionase cu deţinuţi de drept comun, iar
acum reînfiinţată pentru politici. Cei de drept comun
fuseseră mutaţi în altă parte.
Am fost introduşi într-o baracă în care erau deja
20-30 de oameni, aduşi în cursul nopţii din diferite
localităţi din ţară. Nu ne-a fost interzis să vorbim.
Oamenii se grupau câte 3-4, făceau cunoştinţă şi se
prindeau în discuţii. Cei veniţi de la Focşani ne-am
ocupat fiecare câte un pat şi ne-am aşezat. În baracă era
ordine şi curăţenie. Pe paturi se aflau saltele, bine
umplute cu paie, pături noi, cearşafuri curate. Pernele, la
fel, sistem cazon, umplute cu paie, cu feţe de pernă albe
şi curate. Baraca fusese pregătită în vederea sosirii
93
noastre. Nu ne-a fost interzis să ieşim afară. Curtea
lagărului era destul de mare şi, dacă n-ar fi fost gardurile
cu sârmă ghimpată şi posturile fixe de pază spre interior,
am fi putut spune că ne aflam într-o cazarmă militară.
În după-amiaza acelei zile am fost scoşi în curte,
făcându-se organizarea muncii pentru a doua zi. A fost
constituită o brigadă formată din 80 de oameni, comanda
fiind dată unui brigadier dintr-ai noştri. Menţionez că,
până la ora când s-a constituit brigada noastră, mai
sosiseră câteva loturi din alte judeţe, care au fost incluse
în aceeaşi brigadă. În baraca în care încăpeau aproape o
sută de oameni, am avut bucuria să întâlnesc doi buni
prieteni: Buţi Ciocârlan, învăţător din Panciu şi Simion
Lefter, avocat şi poet din Galaţi. Primul a fost încadrat
chiar în brigada din care făceam şi eu parte. Am avut
noroc unul de altul, amândoi putându-ne destăinui
reciproc necazurile de până atunci şi cele care aveau să
mai vină până la despărţirea noastră.
A doua zi am intrat în program normal de colonie
de muncă. S-a dat deşteptarea la ora cinci, ceaiul de
dimineată la cinci şi jumătate, încolonarea şi plecarea la
lucru la cinci şi patruzeci şi ieşirea pe poarta lagărului la
ora şase. Distanţa până la locul de muncă, de vreo 5 km.,
am parcurs-o într-o oră. Ca şi în perioada anilor 1952-
1954, eram escortaţi de cordoane de gardieni şi însoţiţi de
nelipsiţii câini poliţişti, nişte dulăi mari, bine hrăniţi.
Am ajuns pe şantier cu puţin înainte de ora şapte.
Ni s-a spus că vom face anrocament pentru concasor.
Norma stabilită era de 4 m.c., în 8 ore. Ne-au fost
împărţite ciocane de câte 10 şi 5 kg. Frontul de lucru era
pe Canalul început în 1948, dar care rămăsese neterminat,
94
din cauza încetării lucrărilor, în 1953. Scopul muncii
noastre nu era continuarea construirii Canalului, ci
exploatarea zăcămintelor de rocă stâncoasă, aflate din
belşug pe tot cuprinsul Canalului Dunăre–Marea Neagră.
Ca să reuşim să ne facem norma, eu şi prietenul
Ciocârlan ne-am înţeles să lucrăm împreună şi să dăm pe
zi 8 m.c. de piatră sfărâmată. Acest “anrocament” era
obţinut prin spargerea stâncilor de către artificieri, cu
ajutorul explozivilor. Rolul nostru era să sfărâmăm
bucăţile de stâncă dislocate. Bucăţile, potrivite pentru
concasor, nu trebuia să depăşească 1-2 kg. Am reuşit, în
prima zi de muncă, să îndeplinim norma. Normator era
tot un deţinut politic. La ora 15 am fost încolonaţi, pentru
înapoierea în colonie. În poartă am fost percheziţionaţi.
Aşa s-au derulat zilele şi săptămânile care-au urmat, fără
să se-ntâmple nimic deosebit.
Cam pe la-nceputul lunii august, abia sosiţi de pe
şantier, după ce ni s-a împărţit mâncarea, am primit
ordin să intrăm în baracă şi ni s-a închis uşa. Am bănuit
că o nouă perioadă de persecuţii este pe cale să se
dezlănţuie. Seara târziu, uşa s-a deschis şi ni s-a dat voie
să ieşim la W.C. Deschid aici o paranteză: closetul se afla
cam la 50 m. de baraca noastră şi era alcătuit din vreo 10-
12 cabine. Se deosebea mult de cel din 1952, format dintr-
o groapă comună, peste care se pusese nişte dulapi lungi
pe care oamenii se aşezau la rând, unul lângă altul. Jena
care-l cuprinde în astfel de condiţii pe orice om civilizat,
aici în scurt timp dispăruse cu desăvârşire. Între noi şi
animale nu mai era nicio deosebire. Trăiam doar pentru
ca să robim şi să ne hrănim cu ceea ce primeam din
“dărnicia” celor ce ne munceau. Lăsând jena la o parte,
95
trebuie să spun că acele W.C.-uri erau nişte focare de
infecţie permanentă. Muştele roiau puzderie pe deasupra
lor, se aşezau pe fecale şi de-acolo îşi luau zborul către
bucătăriile coloniei, unde se puneau pe toate alimentele.
De aici îmbolnăvirile de tot felul, între care predomina
dizenteria. De altfel, procentul cel mai mare de morţi l-au
dat cei ce au contactat această boală. În afară de
îmbolnăvirile provocate de lipsa totală de igienă, oamenii
mureau şi din pricina deselor accidente, pe şantier sau în
interiorul coloniei. Şi, ca o batjocură a fiinţei umane, au
fost cazuri de deţinuti, total slăbiţi de munca forţată şi de
foame, care s-au prăbuşit în acele latrine improvizate, de
unde au fost scoşi cu mare greutate şi aproape morţi.
Dar să revin la ziua când ni s-a dat ordin să intrăm
repede în baracă şi ni s-a închis uşa. N-a fost însă ceea ce-
am bănuit: o nouă înăsprire a regimului de detenţie. A
fost ceva cu mult mai important: se introducea în lagăr
un lot de 5 femei. Dar nu femei oarecare, ci soţii ale unor
importanţi oameni politici: soţia mareşalului Antonescu,
soţia lui Octavian Goga, soţiile lui Corneliu Zelea
Codreanu, Ion Moţa, Vasile Marin. Cu toată grija
administraţiei lagărului, secretul nu a putut fi păstrat. E-
adevărat că, după sosirea lor, au fost atât de meticulos
izolate încât orice legătură cu grupul de femei a rămas
pentru toată colonia o mare enigmă. N-am mai aflat
niciodată nimic despre aceste distinse doamne.
Evenimentul din ziua aceea, ca şi alte întâmplări de mai
mare sau mai mică importanţă din perioada respectivă,
au fost înghiţite de timp şi uitare. O întrebare a stăruit
totuşi în mintea noastră, un timp: de ce oare autorităţile
comuniste au preferat să plaseze aici, în mijlocul unor
96
pustietăţi, aceste doamne ale căror soţi, la timpul lor, au
fost la cârma sau în atenţia naţiunii române, în loc să le fi
transportat la una dintre cunoscutele închisori pentru
femei: Mislea, Târgşor, Târgu Mureş ş.a. Întrebarea nu şi-
a găsit pentru noi, nici până astăzi, dezlegarea...

Plecarea din lagărul “Noua Culme”

3 octombrie 1958. Intraserăm aproape în normal,

cu munca, cu viaţa zilnică din lagăr, cu prieteniile
acumulate în timpul celor cinci luni care s-au scurs de la
plecarea din Focşani. Drumul pe care-l făceam zilnic, din
lagăr până la locul de lucru, cam 10 km. dus-întors,
munca de 8 ore, spaţiul în care ne mişcam, preocuparea
permanentă de a ne îndeplini norma ne formase
convingerea că era de preferat viaţa aceasta, celei de
celulă, unde eram expuşi în fiecare secundă privirii
necruţătoare, prin “ochiul magic”, a gardianului de
serviciu. Dar nu era numai atât. Cea mai tensionantă şi
şocantă clipă a vieţii noastre de celulă (mă refer la
celulele de la Securitate) era momentul când vizeta se
deschidea brusc şi în cadrul ei apărea faţa unui securist
care timp de un minut îşi plimba ochii răutăcioşi şi
vicleni asupra fiecăruia dintre noi, apoi arăta cu degetul
pe cel căutat, îi întindea ochelarii negri şi hidoşi,
poruncindu-i: “pune-ţi ochelarii!”... Grelele zăvoare erau
trase, uşa se deschidea cu zgomot şi omul, cu ochelarii
negri puşi pe faţă, dispărea dintre noi, uneori pentru
cinci minute, alteori pentru ceasuri întregi şi, nu rareori,
pentru o noapte întreagă. Voi mai reveni asupra acestui
amănunt, când mă voi referi la cea mai dură anchetă prin
care am trecut, în viaţa de detenţie, în primăvara anului
97
1959.
Dar să plecăm acum din lagărul “Noua Culme”,
spre o destinaţie necunoscută.
Ziua de 3 octombrie 1958: o zi cu soare, caldă şi cu
speranţe din ce în ce mai bune. Ne întorseserăm de pe
şantier, luaserăm masa, când în faţa administraţiei
lagărului am văzut trasă o dubă. “A mai adus pe cineva”,
am zis noi. Dar, n-a fost să fie aşa. Un plutonier umbla
prin curtea lagărului cu o listă în mână. Printre cei căutaţi
mă aflam şi eu... Prezentându-mă, mi-a poruncit scurt:
“Ia-ţi bagajul şi în cel mult cinci minute să fii pe locul de
adunare a brigăzii”. Când am ajuns, mai erau adunaţi
acolo vreo 11 oameni. Securistul a verificat lista, ne-a
încolonat “în rând pe doi” şi ne-a ordonat să ne oprim în
faţa administraţiei. Lângă dubă se aflau trei gardieni. Ne-
au deschis uşa din spate, poruncindu-ne să urcăm. După
ce-au urcat şi ei între noi, uşa s-a închis, motorul a pornit
şi maşina, părăsind lagărul, s-a aşternut drumului.

Calvarul arestului din Galaţi

Începuse a se însera. La un ceas din noapte am

ajuns la Dunăre. Maşina a urcat pe pontoane. Am trecut
dincolo. Peste alte două ore intram în Galaţi, cu viteza
mult redusă. Apoi s-a oprit în faţa aceleiaşi porţi, ca în
urmă cu cinci luni. Nu-mi mai amintesc cum am coborât.
Revăd numai camera de la intrare, din acea imensă
clădire în care ni s-a făcut primirea. A urmat procedeul
obişnuit al Securităţii: identitatea fiecăruia, obiecte de
valoare (bani, ceasuri, inele, bricege etc.), apoi cureaua de
la pantaloni, bretelele, şireturile de la bocanci şi, în final,
98
percheziţia corporală până la piele.
Un gardian mi-a aşezat pe faţă obişnuiţii ochelari
negri, de care nu scăpa nimeni dintre cei ce intrau acolo.
În clipa următoare am fost înhăţat cu brutalitate de braţul
stâng şi condus cu paşi repezi pe un coridor cam de vreo
douăzeci de metri, apoi ne-am oprit. O uşă s-a deschis şi
gardianul s-a adresat, pe ton răstit, celui care se afla
înăuntru: „întoarce-te cu faţa la perete!”... Mi-am dat
seama că am ajuns la intrarea într-o celulă. Am păşit
înăuntru, apoi acelaşi glas, tot pe tonul obişnuit al
securiştilor, mi-a poruncit: „scoate-ţi ochelarii!”.
Eliberându-mă de ei, uşa grea din stejar masiv s-a închis.
M-am aflat în clipele următoare faţă-n faţă cu un
tânăr foarte plăcut la înfăţişare, slăbuţ, blond, căruia nu-i
puteam da mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Părea
foarte bucuros de prezenţa mea. Viaţa de unul singur în
celulele Securităţii se suporta greu. Primul gest pe care l-
a făcut, când ne-am aflat faţă-n faţă, a fost să-şi ducă
degetul la gură, semn că nu trebuie să vorbesc. Am
înţeles numaidecât. Securistul se putea afla lângă uşă, ca
să prindă primul schimb de cuvinte dintre noi. În acea
seară am vorbit numai prin semne. Cum celula avea
două paturi suprapuse, tânărul fiind singur îl ocupase pe
cel de jos. Urma ca eu să ocup patul de sus. Tânărul însă,
om de bun simţ, văzându-mă mai în vârstă mi-a oferit
patul de jos. M-am aşezat şi, cum eram prea obosit, am
adormit imediat. Nu m-am mai trezit decât a doua zi, la
ora 5, când s-a dat deşteptarea. Aici semnalul de
deşteptare nu era anunţat, ca în lagăre sau închisori, prin
sunete de goarnă sau bătăi cu ciocanul în obiecte sonore.
Securistul de serviciu mergea din celulă în celulă, se
99
oprea în dreptul fiecărei uşi, deschidea vizeta şi spunea
încet: „deşteptarea!”. De altfel, întreaga clădire a
Securităţii din Galaţi era cufundată într-o linişte de
mormânt. Deşi zecile de celule, de la parter până la
ultimul etaj, erau toate ocupate cu deţinuţi politici aduşi
pentru anchete, zgomotele erau suprimate cu deosebită
grijă. Coridoarele aveau pe jos preşuri groase, iar
gardienii care scoteau oamenii la anchete purtau în
picioare nişte papuci (pâslari), care în timpul mersului nu
scoteau nici un fel de zgomot. În celule era o linişte
desăvârşită.
După deşteptare a urmat „programul”, apoi ceaiul
de dimineaţă. La Securitatea din Galaţi nu existau tinete
în celule. Fiecare celulă era prevăzută cu un W.C. turcesc
şi apă curentă.
După luarea ceaiului, colocatarul meu a fost
chemat la anchetă. Peste mai puţin de zece minute a fost
readus. Era bine dispus şi, fără să se mai teamă că vreun
securist ascultă la uşă, mi-a spus că avusese parte de o
confruntare uşoară. Primise şi vreo câteva ţigări, lucru ce
se-ntâmpla rar în anchete.
Să derulăm acum povestea acestui tânăr. După
revenirea în celulă, după ce l-am pus la curent cu situaţia
mea, pe care a apreciat-o ca fiind destul de uşoară, a
căpătat încredere şi timp de mai bine de-o oră mi-a
povestit ce se-ntâmplase cu el. Se numea Turcu
Constantin şi era student în anul IV la Facultatea de
Medicină. Pe la mijlocul lunii mai 1948, de-acolo fusese
arestat şi dus la închisoarea din Piteşti. La 6 decembrie
1949, la Piteşti a început îngrozitoarea „reeducare”, sub
conducerea deţinutului Eugen Ţurcanu, care devenise
100
instrumentul docil al sinistrului general de securitate
Nikolski. Reeducarea a durat până în august 1952.
Ce era de fapt această „reeducare”? Era un
experiment. O experienţă teribilă, importată din Rusia şi
aplicată „româneşte”, pe oameni cărora li se confiscase,
fără niciun drept, libertatea. Ea se baza pe principiul
„Poemului pedagogic” al lui Anton Makarenko:
reeducarea prin aplicarea torturii neîntrerupte. În acest
scop au fost arestaţi peste 400 de studenţi de la diferite
facultăţi şi încarceraţi în închisoarea Piteşti. Aici avea să
se producă „fenomenul”, nemaiîntâlnit în nicio
închisoare din lume. Programul a fost pregătit cu
minuţiozitate şi la data mai sus menţionată a început
punerea în aplicare. Iată fazele desfăşurării acestui teribil
procedeu de „reeducare”, aşa cum mi le-a povestit
tânărul coleg de celulă şi care, din păcate, avea să-i aducă
Securităţii „deplina reuşită”:
a) demascarea externă, în care deţinutul trebuia să-
şi arate încrederea şi ataşamentul faţă de partid; să spună
tot ce ascunsese la anchetele Securităţii. Declaraţiile erau
luate sub ameninţări şi schingiuiri, verificate apoi de
Ţurcanu şi numai după aceea trecute pe hârtie şi trimise
„sus”, la Interne.
b) demascarea internă, care consta în
constrângerea deţinutului pentru a-i denunţa pe cei cu
care stătuse la închisoare şi care-l încurajaseră să se
menţină demn, să nu facă jocul Securităţii sau al
Administraţiei închisorii. Arestatul era obligat să-i
denunţe pe oricare dintre anchetatorii sau gardienii care
se purtaseră mai blând cu el, în tot timpul executării
pedepsei.
101
 c) După cele două „demasacări”, urma a treia, cea
mai grea: demascarea morală publică, în care cel anchetat
şi torturat ajungea la disperare şi la gândul sinuciderii;
deţinutul era pus să-şi bată joc de tot ce avea mai sfânt în
viaţa lui: Dumnezeu, familie, părinţi, fraţi, surori,
prieteni şi chiar de el însuşi. Victima era obligată să
inventeze batjocoriri de neînchipuit minţii omeneşti. Dar
oricâte ar fi spus, oricâte ar fi inventat, Ţurcanu nu se
arăta niciodată mulţumit. - „Banditule, ascunzi încă
multe, nu vrei să mărturiseşti totul!”... Şi tortura începea
de la capăt…
d) Trecut prin aceste trei etape, cel în care mai
licărea doar un pic de viaţă este introdus în ultima fază, a
patra, din care avea să iasă torţionarul cel mai feroce,
omul fără niciun pic de personalitate, a cărui memorie
trecută prin operaţiunea de „spălare a creierului”
dispăruse cu desăvârşire, „omul nou” de care avea atâta
nevoie Ţurcanu şi ai lui. Acest om este pus acum să
conducă el însuşi operaţiunea de reeducare asupra altuia,
„nereeducat”. Este omul lui Nikolski, transformat din
victimă în călău. De-acum înainte, el nu va şti să facă
nimic altceva decât să tortureze. Iată deci, îndeplinit
matematic, principiul lui Anton Semionovici Makarenko:
reeducarea prin aplicarea torturii neîntrerupte.
Dragi cititori ai acestor modeste însemnări, am
relatat pe scurt tot ceea ce-am mai putut reţine din
povestirea studentului Turcu Constantin, în legătură cu
„fenomenul Piteşti”. Recomand, celor ce doresc să afle
mai multe despre ororile petrecute acolo, să citească două
lucrări apărute după anul 1989: „Fenomenul Piteşti” de
Virgil Ierunca şi „Piteşti” de Dumitru Baciu.
102
 Să revin acum cu câteva date despre studentul
Turcu. Pentru faptul că nu avusese nicio legătură cu
legionarii şi nici cu alte partide politice, în cursul anului
1949, înainte de a se începe reeducarea de la Piteşti, a fost
trimis la Canal. Acolo, la Peninsula, a putut intra în
contact cu studenţii „reeducaţi”, care făceau parte din
brigăzile 13-14, transferaţi aici în vara anului 1952, după
ce printr-un ordin al Ministerului de Interne reeducarea a
fost oprită. De la acei studenţi aflase Turcu ceea ce se
petrecuse la Piteşti. El primise o condamnare
administrativă de 62 de luni şi fusese eliberat la termen.
Dar, pentru că în vara lui 1952 a început un alt val de
arestări, a fost reţinut din nou şi trimis în D. O. (domiciliu
obligatoriu), în Bărăgan, în apropiere de comuna Cuza-
Vodă, unde s-a şi căsătorit. Obţinuse un serviciu de felcer
şi, datorită cunoştinţelor acumulate în anii studenţiei şi
unei comportări calde şi prietenoase cu pacienţii, reuşise
să-şi facă o clientelă numeroasă. Deşi originar din Slatina,
se instalase aici şi ducea o viaţă liniştită şi plină de
speranţe pentru viitorul familiei lui. Dar nu peste mult
timp aceste speranţe aveau să se năruie şi pentru el. În
ianuarie 1958 se dezlănţuia o nouă prigoană politică, mai
crudă, mai violentă, mai sălbatică. În noaptea de 16-17
ianuarie dubele, I.M.S.-urile şi jeepurile funcţionau cu
maximă intensitate. Atunci fusese rearestat şi Turcu.
Plimbat prin mai multe închisori, ajunsese la Securitatea
din Galaţi, pentru confruntări.
La o săptămână după anchetarea lui, mi-a venit şi
mie rândul. M-aşteptam să fiu întrebat despre Turcu,
dacă mi-a povestit ceva despre detenţia pe care o
îndurase în trecut sau alte amănunte din viaţa lui.
103
Temerea mea s-a dovedit neîntemeiată. Nimic despre
colegul de celulă. Anchetator, tot vechea cunoştinţă: cpt.
Creţu Ilie. Ne-ntâlneam pentru a doua oară, după zece
luni de la prima anchetă.
De data asta revederea avea să fie mult mai dură.
Mi-am dat seama, prin reluarea discuţiilor despre
romanul „Bietul Ioanide”, că se urmărea stabilirea şi
incriminarea unor prezumtive legături politice şi
organizatorice. Asemenea relaţii neexistând, anchetatorul
n-a putut scoate mai mult de la mine, decât ceea ce
declarasem prima oară, la Focşani. Am fost ameninţat că-
mi va aduce soţia şi socrii la confruntări; de asemenea,
pe directoarea Liceului din Vidra. Îndeplinirea acestor
ameninţări ar fi însemnat pentru mine o mare lovitură
morală, în condiţiile de detenţie şi-aşa destul de grele în
care mă găseam. Să aflu că doi oameni bătrâni şi
neputincioşi sunt purtaţi pe drumuri, că pe soţie o va sili
prin ameninţări să spună nişte neadevăruri, iar pe
directoarea Sfeteţu s-o scoată pentru mai multe zile din
programul ei de la şcoală, ar fi însemnat pentru mine
suferinţe mult mai aspre decât cele pe care le înduram în
mod permanent în celulele Securităţii. Dar a vrut
Dumnezeu ca aceste nenorociri să nu se întâmple.
Anchetatorul a renunţat să-şi ducă la îndeplinire
ameninţările.
Readus în celulă, l-am găsit pe Turcu foarte
îngrijorat. Ancheta durase mai bine de-o oră. Când i-am
spus că n-am fost întrebat nimic despre el, s-a înseninat şi
s-a liniştit. Două săptămâni n-am mai fost deranjaţi. În tot
acest timp auzeam zilnic, pe coridorul nostru, paşii
gardienilor şi zăvoarele uşilor, când cei din celulele
104
vecine erau scoşi la anchete.
Într-o zi, pe neaşteptate, au băgat în celula noastră
un deţinut adus de departe. Era foarte slăbit, iar de pe
hainele lui curgeau peticele. De cum a intrat, ne-a făcut o
bună impresie. Nu era de loc înfricoşat. Părea a fi fost
învăţat cu de toate. N-a apucat nici măcar să-şi spună
numele şi, în minutele următoare, apropiindu-se de
vizetă a bătut în uşă. Vizeta s-a deschis şi în cadrul ei a
apărut capul blond al unui tânăr securist, a cărui faţă
arăta atâta seninătate şi blândeţe, încât acea apariţie
angelică ni s-a părut a fi a unui om din altă lume...
− Cine a bătut?... , întreabă cu blândeţe securistul.
− Eu, domnule sergent major, răspunde deţinutul de
curând introdus între noi.
− Ce doriţi?
− Vă rog să vă uitaţi la hainele mele. Sunt numai petice
care de-abia se mai ţin unul de altul. Daţi-mi, vă rog,
ac şi aţă să mi le cos, să le prind la loc...
Tânărul securist îl priveşte cu blândeţe şi-l
întreabă:
− De unde aţi venit?
− De la Aiud, domnule sergent major.
− Câţi ani de închisoare aţi făcut, până acum?
− 11 ani, răspunde deţinutul.
− Vai, vai, vai!... îl compătimeşte tânărul securist!...
Am rămas uimiţi. Asemenea cuvinte din gura
securiştilor nu mai auziserăm!... Vizeta s-a închis. După
cinci minute tânărul a revenit, a deschis vizeta şi, dându-i
noului nostru coleg de celulă un mosor cu aţă neagră şi
un ac, i-a spus să-şi ia cât are nevoie... Dar atâta i-a
trebuit: un turnător „vigilent”, dintre ai lui sau dintre ai
105
noştri, l-a scos urgent din circulaţie. A doua oară nu l-am
mai văzut pe tânărul şi blândul securist… Numele noului
nostru coleg de celulă nu mi-l mai amintesc. El fusese
adus de la Aiud să compară ca martor într-un proces al
unui lot de organizaţie politică anticomunistă.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, am fost scos din
celula în care convieţuisem cu Turcu. Cu ochelarii bine
fixaţi pe faţă, mi-am luat un scurt rămas bun de la
minunatul băiat cu care timp de trei luni împărţisem
necazurile de celulă. Cu aceleaşi brutalităţi, folosite în
mod permanent de securişti, am fost înhăţat de braţ,
purtat prin mai multe coridoare, izbit cu capul de pereţi
şi balustrade. Căzând uneori în genunchi, împiedicându-
mă de câte ceva, am simţit la un moment dat că
începuserăm să coborâm. Obosisem. Respiram greu şi
răsuflarea îmi era întreruptă. „Oare unde mă va duce?!”...
După parcurgerea unui coridor destul de lung, ne-
am oprit. Zăvoarele au fost trase cu zgomot. Uşa s-a
deschis şi securistul a strigat cu asprime:
− Întoarceţi-vă cu faţa la perete! Iar mie:
− Scoate-ţi ochelarii!.
Obosit, ameţit, m-am pomenit într-o celulă de la
subsol, luminată slab de un bec atârnat în tavan. Mi-am
dat seama că, fiind la subsol, lumina trebuia să ardă zi şi
noapte. În minutele următoare mi-am plimbat fugar
privirea peste cei trei colocatari cu care aveam să-mi
împart mai departe necazurile de captiv politic. Se aflau
acolo: Ion Buliga, muncitor din Galaţi, părintele Totolici,
preotul unei parohii din judeţul Galaţi şi Florin Marin,
student în medicină, fratele mai mic al unui vestit
specialist în afecţiuni de nas, gât şi urechi. M-am
106
prezentat şi le-am spus că fusesem scos dintr-o celulă de
la parter, unde stătusem aproape trei luni cu un student
medicinist, cu care mă împăcasem cum nu se poate mai
bine.
Încă de la început, din instinctul de a cunoaşte
repede oamenii m-am apropiat mai mult de Florin.
Semăna mult la caracter cu Turcu. Părintele Totolici, mai
în vârstă ca mine, era un om foarte blând, aşa cum ar
trebui să fie toţi preoţii. Era însă atât de reţinut, încât nu
îndrăzneam să-l provocăm la discuţii prea lungi. Faţă de
cel de-al treilea aveam incertitudini. Comportamentul
acestuia în celulă ne-a determinat să fim prudenţi cu el.
Faptul că la una din anchetele avute mai de demult
primise ţigări de la anchetator, ne-a dat de gândit.
Observam că se simţea rău, izolat, dar nu puteam face
altfel. Ne feream ca nu cumva să-l provocăm sau să-l
jignim cu ceva. Adoptasem numai metoda tăcerii, care nu
putea să dea greş.
Încet, încet, începuserăm să ne obişnuim cu
atmosfera apăsătoare a tăcerii în celula noastră şi timpul
se scurgea greu. Pentru mine, dacă n-ar fi fost Florin,
scurgerea timpului ar fi fost şi mai grea. La câteva zile
după ce ne-am cunoscut, mi-a povestit că şi fratele său,
medicul, fusese arestat. A avut însă noroc. Guvernul
român primise invitaţia să-l trimită pe doctorul Marin la
un important congres mondial al medicilor ORL-işti,
organizat la Paris. Puterea comunistă n-a avut încotro, l-a
scos din închisoare şi i-a dat drumul. De la plecarea în
Franţa, Florin nu mai aflase nimic despre fratele său şi
asta îi apăsa greu sufletul.
Trecuseră câteva săptămâni bune de la mutarea
107
mea la subsol şi evenimente mai importante nu s-au mai
petrecut.
Pe la sfârşitul lunii ianuarie 1959, am fost luat iar
la anchetă. Dus din nou cu aceleaşi metode barbare de la
subsol la etajul 4, când am intrat în camera de anchetă m-
am văzut iarăşi faţă-n faţă cu căpitanul Creţu Ilie. Părea
foarte mânios. Cu glas răstit, mi-a poruncit să scot
ochelarii. Apoi, pe-acelaşi ton, manifestând parcă
nerăbdarea de a se dezlănţui, mi-a ordonat să mă aşez pe
scaun. Era un taburet mic, pus într-un colţ al încăperii
respective, pe care se-aşezau toţi năpăstuiţii sorţii după
ce-şi scoteau ochelarii. Obosit, emoţionat, eram
nerăbdător să văd cu ce va începe. Nu m-aşteptam deloc
să pornească iar cu „Bietul Ioanide”... După furia pe care
o manifesta, trebuia să fie vorba de cu totul altceva...
− Vorbeşte-mi despre activitatea duşmănoasă pe care ai
desfăşurat-o în lagărul de la Borzeşti...
− Nu aveam timp pentru o astfel de preocupare,
domnule căpitan. Programul administraţiei lagărului
era aşa de încărcat, încât ne mai rămânea timp doar
pentru odihna de noapte şi pentru masă.
− Ce persoane mai importante ai cunoscut acolo şi ce
discuţii ai purtat cu acele persoane ?
− Dormind în camere mari şi muncind pe şantier la un
loc, am cunoscut mulţi oameni. Dar de-atunci s-au
scurs peste şase ani şi nu-mi mai amintesc de numele
lor.
− În curând îţi vei aminti de toţi. Chiar şi de laptele pe
care l-ai supt de la maică-ta...
Îmi dădeam bine seama că ancheta se va termina
cu durităţi. Eram convins că anchetatorul se baza pe
108
informaţii primite în timpul detenţiei mele.
− Vorbeşte-mi despre activitatea legionară pe care a-i
desfăşurat-o în acel lagăr...
− Cu Mişcarea Legionară am întrerupt orice fel de
legături, încă de la sfârşitul lunii ianuarie 1941, când a
intrat în ilegalitate.
Anchetatorul s-a ridicat brusc, repezindu-se la
mine cu pumnii strânşi, gata să mă lovească.
− Pe cine vrei să prosteşti?... De-atunci nu te-ai mai
întâlnit nicăieri, cu niciun legionar?... La Canal sau la
Borzeşti, nu te-ai întâlnit cu legionari?...
− M-am întâlnit cu mulţi. Dar puteam noi discuta
politică, în condiţii de constrângere şi de teamă?
Turnătorii mişunau peste tot. Cine-ar fi fost atât de
inconştient, încât să-şi complice şi mai mult situaţia?
− Nu vrei să-ţi trădezi „camarazii”, aşa-i?!... Te opreşte
jurământul pe care l-ai depus!... Te previn că avem
noi puterea şi mijloacele să te dezlegăm de el...
− Ştiu, puterea dumneavoastră este nelimitată. Toate
posibilităţile vă stau la dispoziţie. Eu sau altul suntem
nişte „jucării” în mâinile dumneavoastră. Oricând
puteţi să ne curmaţi viaţa. Mâine s-ar putea ca nimeni
să nu mai ştie dacă mai existăm. Sunteţi atât de tari,
faţă de bietele noastre fiinţe, încât ar fi ridicol să
încercăm să ne apărăm. Nu putem face nimic altceva,
decât să protestăm împotriva minciunii...
Sărind a doua oară de pe scaun, cu glasul
sugrumat de mânie, a urlat către mine:
− A cui minciună, banditule?...
− A informatorilor dumneavoastră!..
Ca ieşit din fire, dintr-o săritură a ajuns în faţa
109
mea, lipindu-şi pumnii de obrajii mei.
− Te strivesc sub picioare, nenorocitule! Nu mai apuci
ziua de mâine. Noi umblăm cu minciuni, hai?!...
− Nu dumneavoastră, ci informatorii dumneavoastră.
Nemaiputându-şi stăpâni mânia, a bătut de trei ori
din palme şi imediat a apărut în uşă caraliul care ducea
deţinuţi la anchetă.
− Ia-l şi du-l la celulă.
A fost ultima mea întâlnire cu căpitanul Creţu.
Merită aici o scurtă caracterizare a acestui zelos
anchetator. S-a folosit, în toată perioada anchetelor lui, de
cele mai înfricoşătoare ameninţări, de cele mai triviale
înjurături, de cele mai ordinare expresii. A jonglat la
maximum cu metoda intimidării. A făcut tot ce mintea
omenească poate descoperi. Un singur lucru n-a făcut:
bătaia... Anchetatorul Creţu pe mine nu m-a lovit. Când toţi
ceilalţi colegi de-ai lui se întreceau în bătăi şi-n
schingiuiri, anchetatorul meu a avut tăria să-şi
stăpânească pumnii... I se poate atribui un merit? Din
partea mea, da!... S-a petrecut ceva în conştiinţa lui?... E
posibil! Poate s-a gândit că în faţă-i se afla un om ca şi
el... Era greu de afirmat că, în vremea aceea, în
năprasnica prigoană care se dezlănţuise în ţara noastră,
ar mai fi putut exista securişti cu un pic de omenie în ei.
Şi totuşi, în fiinţa căpitanului Creţu am putut descoperi,
în ziua aceea, acel strop curat de omenie!...
După patruzeci de ani de la acele întâmplări, am
aflat, într-un autobuz, că fostul securist Creţu locuieşte la
Galaţi şi că cetăţeanul cu care călătoream alături era chiar
vecinul său de apartament. L-am rugat pe acel om să-şi
întrebe vecinul dacă-şi mai aminteşte de mine, din timpul
110
anchetelor şi să-i transmită salutări din partea celui ce n-a
fost lovit de anchetatorul său. Mai mult, că aş dori să ne
reîntâlnim, fie la Galaţi, fie în Vrancea şi să ne
reconsiderăm poziţiile pe care ne aflam atunci şi acum.
Din păcate, încercarea mea n-a avut ecoul scontat…
Ajuns în celula de la subsol, ameţit şi obosit după
două ore de anchetă extrem de tensionată, m-am întins
pe pat. Când mi-am recăpătat liniştea, i-am povestit
numai lui Florin, în şoaptă, cum a decurs ancheta.
În ultima parte a lunii februarie ne-a vizitat la
celulă şeful anchetelor, maiorul Octavian Aronescu.
Auzisem de el, dar nu-l văzusem până atunci. Asemenea
vizite nu erau anunţate. În ziua respectivă zăvoarele au
fost trase ca de obicei cu mare zgomot, uşa s-a deschis
brusc şi în prag s-a oprit statura masivă a maiorului
Aronescu. Era un bărbat cam de 40-50 de ani, blond, cu
figura încruntată. Auzisem că era de naţionalitate evreu.
De altfel, la majoritatea închisorilor şi lagărelor
anchetatorii şi şefii de anchete erau evrei. În spatele lui,
pe coridor, se afla suita care-l însoţea, formată din câţiva
locotenenţi majori. Îngrămădiţi în fundul celulei,
încremeniţi în poziţie de drepţi, noi, cei patru, aşteptam.
Niciun cuvânt, nicio întrebare. Maiorul şi-a plimbat
privirea când spre unul, când spre altul, oprindu-se mai
îndelung asupra mea. Din clipa aceea am simţit că mi se
pregăteşte ceva. Apoi uşa s-a închis, cu zgomotul
obişnuit al zăvoarelor, punând capăt acelei inopinate
vizite care n-a durat mai mult de cinci minute.
Pe la începutul lui martie am fost luat din nou la
anchetă. Când mi-am scos ochelarii, m-am aflat în faţa
unui alt căpitan ce părea foarte liniştit. Era de statură
111
mijlocie, blond şi simpatic. Întrebările lui nu aveau nicio
legătură cu cercetările anterioare. Ancheta a avut mai
mult un caracter ideologic şi comportamentul căpitanului
a fost civilizat. Peste mai puţin de o jumătate de oră am
revenit în celulă. După descrierea ce i-am făcut-o lui
Florin, acesta mi-a spus că-l cunoştea pe anchetator. Era
venit de la Ministerul de Interne şi avea cu totul altă
misiune decât aceea a Securităţii din Galaţi.
Au urmat trei săptămâni de linişte absolută. A
două zi după sărbătoarea „Bunei Vestiri”, am fost din
nou dus la etajul 4. Cu aceleaşi îmbrânceli şi căderi pe
trepte, epuizat fizic şi psihic, am fost introdus în camera
de anchetă. La masă se afla un tânăr locotenent major
care m-a invitat să iau loc. Vorbea încet şi mi s-a părut
foarte manierat. Mi-a spus că în curând procesul meu va
intra pe rol şi, dacă voi fi sincer în anchetă, voi scăpa
uşor. Mai târziu aveam să aflu că noul meu anchetator se
numea Avădanei Ilie şi avea pe conştiinţa lui multe
victime. Învăţător fiind, părăsise în anii din urmă
învăţământul, înscriindu-se în Şcoala Militară de
pregătire a ofiţerilor de securitate.
Ancheta n-a durat mai mult de zece minute, fiind
trimis la celulă.
A doua zi, după masa de seară, am fost din nou
dus la etajul 4. De data asta, anchetatorul a trecut brusc la
un limbaj agresiv:
− Te-ai hotărât să vorbeşti?...
− In afară de cele declarate la anchetele anterioare, nu
mai am nimic de adăugat.
Furios a deschis uşa, dându-mă în primire
caraliului. De data asta însă n-am mai fost dus la celulă,
112
ci într-o cameră mică, mobilată şi luminată slab de o
veioză. După mine a intrat un militar înalt, cu mantaua
pe umeri, care m-a invitat politicos să iau loc pe scaun. Pe
epoleţi am văzut gradul de colonel. Mult mai târziu am
aflat că-l chema Aramă. Redau mai jos dialogul scurt şi
civilizat pe care l-am purtat împreună:
− Ce profesie ai practicat, până la arestare?...
− Am fost învăţător..
− Frumoasă şi nobilă profesie, zise colonelul.
− Frumoasă, domnule colonel, dar apostolii neamului
au dus în toate timpurile o viaţă foarte grea.
Sacrificiul lor nu a impresionat niciodată pe nimeni.
Singurul ministru al învăţământului, Spiru Haret, s-a
ocupat mai îndeaproape de ei. Dar singur fiind, n-a
putut nici el să facă mai mult.
− Ai citit „Învăţătorii” de B. Iordan?
− Da, am citit tot ce-am întâlnit în legătură cu greaua
misiune de „apostol al neamului”. Aş menţiona
numai două importante lucrări care au constituit o
adevărată hrană sufletească pentru tinerii absolvenţi
ai şcolilor normale: un roman foarte bun, apărut în
timpul lui Spiru Haret, „Străin în ţara lui”, de
Rădulescu-Niger şi „Apostol” de Cezar Petrescu,
unde eroul principal, Nicolae Apostol, îşi sacrifică
viaţa într-un sat uitat de Dumnezeu şi de lume.
− Vezi, domnule învăţător, dumneata dacă te-ai fi
ocupat numai de nobila misiune pe care ai avut-o,
astăzi nu te-ai fi aflat aici. Noi îţi dăm totuşi o şansă,
şansa de a-ţi recăpăta libertatea. Uite, dosarul
dumitale se află în mâinile noastre. Acest dosar, care
în curând va trebui să te însoţească la proces, mâine
113
 nu va mai fi.. Îl vom distruge chiar în noaptea asta,
dacă... dacă... ne vom înţelege!... Depinde numai de
dumneata. Iar dacă vrei să rămâi martir, tot
dumneata-ţi hotărăşti soarta...
Înţelegându-i gândul, deşi nu şi l-a exprimat, i-am
răspuns:
− Domnule colonel, decât să-mi recapăt libertatea cu
meseria de turnător, mă voi simţi mai liniştit mergând
pe calea adevărului, împreună cu toţi ceilalţi pe care-i
aveţi aici, în mâinile dumneavoastră.
La auzul răspunsului meu, colonelul Aramă a
chemat caraliul şi i-a ordonat:
− Du-l în celulă şi vezi cum îl duci!..
Acesta a înţeles consemnul şefului şi m-a dus
„cum trebuia!”, cu aceleaşi metode barbare: lovituri,
îmbrânceli, înjurături, folosite de fiecare dată, cu fiecare
deţinut în parte.

Noaptea fatală. 30-31 martie 1959

În timp ce se împărţea masa de seară, uşa celulei

noastre s-a deschis brusc, mi s-au întins hidoşii ochelari
negri, i-am fixat în grabă, am fost înhăţat brutal de braţul
stâng şi, îmbrâncit, am început să urc treptele de la
subsol, întocmai ca-ntr-un marş forţat. Obosisem şi
gâfâiam, dar până la camera de anchetă mai aveam încă
multe trepte de urcat. Căzut de mai multe ori în
genunchi, ridicat de braţ cu ocări şi înjurături, trăiam în
acele clipe cele mai înfiorătoare suplicii din viaţa mea.
Niciodată până atunci nu fusesem dus la anchetă cu atâta
ură şi sete de răzbunare. În sfârşit, iată-ne opriţi. Uşa
114
camerei de anchetă de la ultimul etaj s-a deschis şi pentru
a treia oară m-am aflat în faţa locotenentului-major
Avădanei Ilie.
− Te-ai hotărât să vorbeşti?...
Am tăcut. Anchetatorul repetă întrebarea:
− Te-ai hotărât să vorbeşti?...
Am tăcut din nou. Caraliul, chemat prin bătăi din
palme, se prezintă în poziţia de drepţi.
− Du-l la celulă să mănânce şi peste zece minute să mi-l
aduci înapoi.
În celulă, ceilalţi trei stăteau încremeniţi. Mi-au
arătat mâncarea, dar nu m-am atins de ea. Mă gândeam
la anchetatorul care, la a doua chemare, mă avertizase că
voi fi pus „pe rangă”, dacă nu voi recunoaşte învinuirile
ce mi se aduceau. Nu ştiam ce însemna „punerea pe
rangă”. Auzisem de la alţii că era una dintre metodele de
tortură. Acum îmi venise şi mie rândul...
Înainte de a trece la derularea întâmplărilor
cumplite din acea noapte, doresc să fac o precizare: mă
obişnuisem cu aprecierea scurgerii timpului. Am amintit
şi-am fixat de multe ori, în descrierea acestor întâmplări,
durata de timp în anchete, în deplasări, în chinuitoarele
aşteptări, în lungile ceasuri de muncă forţată la Canal, pe
ploaie, viscol sau ninsoare. Am scris: ancheta a durat
„cinci minute” sau „două ore” sau „zece minute”.
Evident, referirile la aceste perioade de timp sunt
aproximative, neputând fi măsurate cu precizie, fiindcă
toţi cei ce intrau pe poarta lagărului, închisorii,
Securităţii, erau deposedaţi de ceasuri.
Cele „zece minute” fixate de anchetator s-au scurs
repede. Uşa celulei s-a deschis cu zgomotul obişnuit al
115
zăvoarelor, am primit ochelarii şi din nou am început să
urc blestematele trepte ale celor patru etaje. Anchetatorul
mă aştepta.
− Ţi-am dat timp de gândit. Te-ai hotărât?...
Pentru a treia oară, am tăcut. Eram conştient că
soarta mea fusese deja stabilită. A fost chemat caraliul şi
i s-a dat ordin să mă ducă la camera „X”, aflată pe acelaşi
coridor la câţiva metri de camera de anchetă. Introdus
fără ochelari în încăpere, dintr-o fugară privire mi-am dat
seama că mă aflam în camera de tortură. Aspectul acelei
camere era înfricoşător: pereţii murdari, duşumeaua
pătată de sânge, pingele de bocanci şi de pantofi
împrăştiate pe jos, în dezordine. În mijloc, două mese de
dimensiuni egale. De jur-împrejurul pereţilor stăteau
rezemate vergele, ghioage, răngi de fier. Primul a apărut
anchetatorul, după el un locotenent-major, purtând nişte
ochelari mari, negri, care-i făcea figura de nerecunoscut.
Au mai intrat încă doi locotenenţi-majori şi şeful
anchetelor, maiorul Octavian Aronescu. Niciun cuvânt
din partea nimănui. Se „lucra” într-o tăcere desăvârşită.
Cel cu ochelarii negri s-a apropiat de mine, având o
sfoară groasă-n mâini şi-a început să-mi lege picioarele
de la genunchi în jos, înfăşurându-le strâns, de zeci de
ori, până la călcâie. În timpul „operaţiunii” mă îndemna
în mod repetat, pe şoptite, să vorbesc. Apoi, mi-a legat
mâinile la încheieturi. Strâns legate, mi le-a băgat pe sub
genunchi. În dreptul coatelor s-a format un gol, prin care
au introdus o rangă. Doi dintre cei prezenti au apucat de
capetele răngii. Cele două mese din încăpere au fost
aşezate în aşa fel ca între ele să rămână un spaţiu liber de
aproximativ o jumătate de metru. M-au ridicat şi m-au
116
aşezat în spaţiul gol, capetele răngii fiind sprijinite pe
mesele respective. Învârtit, am ajuns cu capul în jos şi
picioarele în sus. Călăul cu ochelarii negri a apucat o
rangă dintre cele sprijinite de pereţi, s-a aşezat în faţa
mea şi aştepta. La comanda maiorului, a-nceput să
lovească. Lovea puternic, aşa cum un om voinic, având în
mâini un topor greu, îşi crapă lemnele. Mă hotărâsem să
nu reacţionez în niciun fel. Primele 5-6 izbituri am avut
tăria să le suport. Dar loviturile începeau să devină din ce
în ce mai dureroase. Mă dureau mai ales călcâiele. După
mai bine de douăzeci de plesnituri, n-am mai putut
suporta şi-am început să răcnesc. Cred c-am trecut şi prin
momente de leşin, fiindcă la un moment dat m-am
pomenit cu un cofer cu apă rece turnat peste faţă. După
asta, am auzit glasul maiorului: „Lasă-l!” Am fost coborât
dintre cele două mese şi pus pe duşumea. Cel ce mă
lovise mi-a dezlegat mai întâi picioarele, apoi mâinile. La
un ordin, doi subofiţeri s-au prezentat imediat, m-au luat
unul de-un braţ, altul de celălalt braţ, coborându-mă la
parter. Acolo m-au dat în primire altui subofiţer. Acela
imediat m-a dus într-o cameră cu ciment pe jos şi cu
scaune lungi pe lângă pereţi. Mi-a poruncit să-mi lepăd
bocancii şi ciorapii. Am rămas cu picioarele goale pe
ciment. Tot el a adus de la un robinet de pe coridor vreo
cincisprezece găleţi cu apă, pe care le-a vărsat pe
cimentul camerei în care mă aflam. Fără ton poruncitor
sau răutăcios, mi-a spus că sunt obligat să merg cu
picioarele goale prin apă.
Era un sfârşit de martie foarte friguros şi apa
aproape îngheţase. Explicaţia acestei metode de tortură,
finalizată cu o „plimbare” prin apă rece, am aflat-o mult
117
mai târziu de la cei care trecuseră şi ei prin aceleaşi
chinuri: torţionarii erau preocupaţi să nu ni se umfle
picioarele din pricina loviturilor de rangă, semne ce le-ar
fi putut trăda sălbăticia mijloacelor folosite în anchete...
Dar, deşi apa rece a atenuat mult efectul loviturilor,
picioarele tot s-au umflat...
Sub supravegherea strictă a subofiţerului care, de
pe coridor, prin uşa deschisă urmărea executarea
ordinului, am început să mă deplasez de colo-colo, prin
băltoaca a cărei răceală mi se răspândise în tot corpul.
Dacă n-ar fi fost acele scaune lungi, pe lângă pereţi, pe
care le puteai folosi pentru a te mai rezema, n-aş fi reuşit
să mă menţin pe picioare. Aproape toată greutatea
corpului se sprijinea în mâini. Cu ajutorul lor am putut să
fac, de sute de ori, înconjurul camerei inundată cu apă
rece. Mai mult de două ore a durat acest chin. La capătul
lor am auzit glasul subofiţerului spunându-mi să ies pe
coridor, să-mi trag ciorapii şi bocancii. Am reuşit să fac
acest lucru cu mare greutate, fiindcă picioarele îmi
înţepeniseră. Fără să mă bruscheze, m-a luat de braţul
stâng, spunându-mi că trebuie să mă ducă „sus”.
Comportamentul acestui om mi-a uşurat mult chinul...
Am descoperit în el picătura de omenie care, în asemenea
momente, aduce alinare şi încurajare. Cu multă atenţie ca
să nu mă împiedic, luând asupra sa aproape întreaga
greutate a corpului meu, am ajuns din nou la etajul 4. Ce
va mai urma, oare?!... Bănuiam că o nouă anchetă... Dar,
nu, nu asta aveau ei de făcut în această noapte.
Am fost introdus într-o nouă cameră, în mijlocul
căreia se afla o masă lungă. După mine au intrat
anchetatorul şi doi dintre ofiţerii care asistaseră la tortura
118
de „pe rangă”. Mi-au cerut să pun braţele pe masă. Mi-au
legat iar mâinile, de la încheieturi până la cot, cu o sfoară
groasă, iar capetele sforii le-au înnodat de masă.
Imobilizat astfel, nu mai puteam face nicio mişcare. Unul
dintre ofiţeri ţinea în mână un cauciuc lung de vreun
metru, prin mijlocul căruia erau trecute mai multe sârme
de cupru. La semnalul anchetatorului, cel cu cauciucul a
început să mă lovească cu sete. Lovea peste tot. De la cap,
pe toată suprafaţa spatelui, până la picioare. Răcnetele
mele n-au impresionat pe niciunul dintre ei. Călăul a
lovit până a obosit. Ca şi „pe rangă”, am căzut în
nesimţire. Şi aici mi s-a turnat apă pe cap, după care m-
au lăsat. Mi-au dezlegat mâinile, apoi m-au împins cu
brutalitate către un colţ al camerei. Acolo am fost luat în
pumni şi-n palme de către celălalt ofiţer, care asistase la
bătaia cu cauciucul.
Trecuse demult miezul nopţii, când cei trei au
ieşit, lăsându-mă singur. Eram extenuat şi simţeam
trebuinţa să m-aşez pe ceva. Dar în camera respectivă nu
se afla decât masa cea lungă pe care, în urmă cu o oră,
fusesem torturat. M-am rezemat de un perete şi stăteam
în aşteptarea unor alte metode de schingiuire. După mai
bine de două ore, timp în care m-am luptat cu
vălmăşagul a tot felul de gânduri, uşa camerei s-a deschis
şi înăuntru au intrat doi subofiţeri. Am fost înşfăcat de
subsuori şi târât cu brutalitate către treptele de coborâre.
Astfel, am ajuns pe coridorul subsolului. Eram
încredinţat că mă vor duce la celula din care fusesem
scos de cu seară. Aşa s-a şi întâmplat. Zăvoarele au fost
trase şi cei doi mi-au făcut vânt înăuntru. Când m-au
văzut, înspăimântaţi de felul cum arătam, colocatarii mei
119
s-au retras în capătul opus al celulei...
Deschid aici o paranteză, încercând să fac o
mărturie greu de evocat: alături de sediul Securităţii, în
partea de Est, la numai 50 de metri se afla clădirea
Liceului Pedagogic „Costache Negri”. La acest liceu, cu
un an în urmă fiica mea mai mică, Olguţa, dăduse
examen de admitere şi reuşise. Obţinuse o medie foarte
bună. Dar, fiind copil de deţinut politic, având deci
„dosarul pătat”, înainte de începerea cursurilor fusese
ameninţată cu excluderea din liceu. Numai intervenţia
unor membri din comisia de admitere care, riscându-şi
cariera profesională, s-au opus acestei măsuri nedrepte, a
făcut ca fiica mea să poată fi admisă să urmeze cursurile
prestigiosului liceu gălăţean. Fără să ştim nimic unul de
celălalt, acum, în această cumplită noapte când eu
treceam prin chinurile iadului, într-o cămăruţă a
internatului Liceului Pedagogic, aflată la numai câţiva
paşi de locul unde eram torturat, se odihnea fetiţa mea,
visând poate la tezele pe care avea să le dea a doua zi...
De unde să ştie, bietul copil, că-n noaptea aceea tatăl ei
era atât de aproape de ea, zbătându-se în mâinile călăilor,
între viaţă şi moarte?!... După ani şi ani, urmând şi
absolvind Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din
Bucureşti, Olguţa s-a întors la şcoala care-o pregătise, la
Liceul Pedagogic „Costache Negri” din Galaţi, de data
asta ca profesoară de muzică...
Îi rog pe cititorii acestor însemnări să-mi ierte
paranteza de mai sus, dar nu puteam trece peste
coincidenţa stranie a unei atât de nefericite întâmplări
din viaţa mea.
Revenit în celulă, inimosul student în medicină,
120
Marin Florin, a sărit să m-ajute. M-a aşezat pe pat cu faţa
în jos şi scoţându-mi îmbrăcămintea mi-a spus că tot
spatele este negru. Mi-a aplicat cu grijă comprese pe toate
locurile învineţite, sfătuindu-mă să mă mişc încet şi cât
mai puţin. În tot acest timp m-a încurajat, spunându-mi
că părţile vătămate se vor reface, iar tot ce este învineţit
va dispărea în câteva săptămâni, prin resorbţie. Timp de
o săptămână, zilnic, a fost nevoie să-mi pună şi să-mi
schimbe compresele.
La câteva zile după noaptea fatală din 30-31 martie
1959 au fost introduşi în celulă doi civili, care mi-au
înmânat actul de punere sub acuzare pentru a-l semna.
Am avut o ezitare. Dar cei doi m-au avertizat că, de nu-l
voi semna, voi fi chemat din nou „sus”... Am avut
slăbiciunea să-l semnez. M-am gândit atunci la ceea ce-mi
spusese într-o anchetă un securist: „zadarnic te
încăpăţânezi, fiindcă de la noi nu pleacă nimeni cu
„problema nerezolvată”... Cu acea semnătură, mi-am
pecetluit soarta. După proces, aveam să aflu că libertatea
îmi va fi confiscată pentru douăzeci şi cinci de ani...

Procesul

Pe data de 17 iulie 1959 am fost chemat din nou în

camera de anchetă. Eram timorat. Nu cumva „noaptea
albă” din 30-31 martie se va repeta?!... Dar, nu.
Anchetatorul Avădanei a dorit să-mi comunice
următoarele: „pe 21 iulie va fi procesul; vom fi şi noi
acolo. Dacă vei declara altfel decât ceea ce cuprinde actul
de punere sub acuzare, te vom aduce înapoi. Sper că ne-
am înţeles!”... A chemat apoi caraliul şi am fost
121
„expediat” la celulă. Ancheta nu durase mai mult de trei
minute...
21 iulie 1959. O dubă de mărime mijlocie se afla
trasă lângă o scară secretă, în curtea Securităţii din Galaţi.
Încă de dimineaţă am fost anunţaţi că vom merge la
Tribunal. Grupul nostru, care urma să fie judecat, avea
următoarea componenţă: Jean N. Voinea (avocat,
Focşani), Caragaţă Costache (învăţător, Vidra - Vrancea),
Vasile Popa (contabil, Vidra - Vrancea), Chiriţă Vasile
(cântăreţ bisericesc, Mărăşeşti), Lovin Alexandru şi
Chiriţă Alexandru (agricultori, sat Străjescu, Vrancea) şi
doi ţărani din Răcoasa (Vrancea), pe care nu i-am
cunoscut. Toţi cei opt am urcat în dubă şi am luat drumul
spre Tribunal. Acolo ne-au aşteptat mai mulţi gardieni.
Ne-au luat în primire şi ne-au băgat într-o aşa-zisă „sală
de aşteptare”, poruncindu-ne că nu avem voie să vorbim
între noi. În jurul orei 10 am fost scoşi şi introduşi în sala
de judecată, ocupând locuri în boxa acuzaţilor.
Completul de judecată era format din membri ai
Tribunalului Militar - Constanţa.
Procesul a început cu citirea rechizitoriului, pentru
întreg grupul, de către un procuror militar cu gradul de
căpitan, lectură care a durat mai bine de o oră. A urmat
apărarea. Fiecare dintre noi aveam câte un apărător din
oficiu. Aleşi şi numiţi de către Securitate, aceşti apărători
n-au făcut altceva decât să confirme, într-o formă mai
abilă, cele spuse de procuror. În timpul pledoariilor, care
nu mă mai interesau, am întors capul, gândindu-mă că
poate voi descoperi şi pe careva dintre ai mei, printre
civilii din sală.. I-am zărit repede; erau cinci, din familie:
soţia cu cele două fetiţe, Cornelia şi Olguţa şi doi
122
cumnaţi, Costel Dumitrescu şi Cornelia Dumitrescu.
Îndrăzneala de a întoarce capul spre cei din sală am
plătit-o cu câteva lovituri cu patul armei, de la gardianul
care se afla în spatele nostru. Am primit cu bucurie acele
lovituri, fiindcă privirile celor dragi s-au întâlnit, preţ de
câteva clipe, cu ale mele…
Merită să fie menţionat aici efortul disperat pe care
l-a făcut familia mea, ca să ajungă la timp în ziua
procesului. Un nepreţuit ajutor l-a dat avocatul Titel
Hănţoiu din Focşani, care în mod discret a transmis
familiei înştiinţarea că procesul lotului nostru a fost fixat
pe data de 21 iulie. Vestea a ajuns acasă în după amiaza
zilei de 20 iulie. Cum mijloacele de transport în comun la
vremea aceea erau extrem de precare, cei cinci membri ai
familiei s-au urcat, de la Tichiriş, pe un camion încărcat
cu buşteni, pe care şoferul îi transporta la Odobeşti. Aşa
au străbătut, bieţii de ei, o distanţă de 30 de kilometri.
Şoferul i-a lăsat în gara Odobeşti, în speranţa că în seara
aceea vor avea vreun tren spre Focşani. Necirculând însă
nicio cursă în această direcţie, până dimineaţa la ora 6, cei
cinci au fost nevoiţi să plece noaptea, pe jos, cale de 12
km. Ca să scurteze drumul şi să ajungă direct în gara
Focşani, au luat-o pe calea ferată. În jurul orei 22 au
plecat cu un personal spre Mărăşeşti. Acolo au aşteptat
câteva ore, până să vină un tren dinspre Suceava pentru
Galaţi. Cu trenul personal, plecat pe la ora 2,30 din
Mărăşeşti, au ajuns în zorii zilei de 21 iulie la Galaţi.
Astfel, la ora începerii procesului ne aflam
împreună în aceeaşi sală, „cei de-acasă”, cu „cei din
temniţă”. După pledoariile „avocaţilor” au urmat
concluziile Tribunalului, apoi ultimul cuvânt al
123
acuzaţilor. Personal, nu-mi mai amintesc ce-am spus. În
atmosfera de teroare în care se desfăşura procesul, cu
Securitatea de faţă, cele câteva propoziţii pe care le-am
rostit au fost formale şi nesemnificative. La fel au făcut şi
ceilalţi. Singurul din lotul nostru, care a bravat şi a avut
un curaj aproape nebunesc, a fost avocatul Jean Voinea
din Focşani. În ultimul său cuvânt, a declarat: „Nimic nu
este adevărat din ceea ce cuprinde actul de punere sub
acuzare. Declar aici, să afle întreaga lume, că am semnat
acel act, după ce am trecut prin groaznice torturi”…
Aşa s-au „construit” zecile şi zecile de mii de
procese cu care puterea politică diavolească de atunci a
umplut, până la refuz, toate închisorile din ţară cu
oameni absolut nevinovaţi.
Nu pot trece mai departe, fără a lăsa câteva date în
legătură cu viaţa zbuciumată a celui mai curajos dintre
cei judecaţi atunci, avocatul Jean Voinea. S-a născut în
orăşelul Panciu. Tatăl său, Nicolae Voinea, podgorean
din Panciu, a fost arestat în 1939, imediat după asasinarea
lui Armand Călinescu. Odată cu el au mai fost arestaţi
încă doi: P. Marin, din Suraia, handicapat fizic, băiat
tânăr, de-o cuminţenie rară, cu liceul abia terminat,
urmând să se-nscrie la facultate şi comerciantul Vasile
State, din Adjud, om de asemenea liniştit şi apreciat în
orăşelul său. Toţi trei au avut parte de-un sfârşit tragic.
După ce-au fost executaţi prin împuşcare, trupurile lor au
fost spânzurate în pieţele publice, în locurile cele mai
frecventate de lume şi ţinute acolo trei zile. Aceşti oameni
n-au avut nicio legătură cu atentatul. A fost o măsură
arbitrară, luată la nivelul întregii ţări. În fiecare judeţ,
printr-un ordin telefonic, au căzut victime câte trei
124
legionari, luaţi la întâmplare, în miez de noapte. Numai
într-un singur judeţ, din Ardeal, ordinul nu a fost
executat, fiindcă prefectul, un colonel, a solicitat ordin
scris, ceea ce nu i s-a dat. Astfel, în aşa-zisa „noapte a
cuţitelor lungi” au căzut victime, în aproape toată ţara,
peste două sute de oameni nevinovaţi. Tot în acea noapte
au fost scoşi pe poarta unor închisori (Braşov, Vaslui ş.a.)
grupuri compacte de legionari, duşi la câteva sute de
metri în afara închisorii şi mitraliaţi. A pierit atunci elita
studenţimii române, tot ce aveau mai select universităţile
din România. Vinovaţi de aceste masacre au fost mai
mulţi, dar principalul vinovat rămâne Regele Carol al II-
lea. Lui îi aparţine şi vina asasinării prin ştrangulare a lui
Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu cei treisprezece
camarazi ai lui, Nicadorii şi Decemvirii. A fost un rege
imoral, care a patronat cu cinism crimele şi blăstămăţiile
din perioada anilor 1938-1939, lăsând în istoria neamului
românesc o pagină neagră, care nu va putea fi niciodată
uitată.
Menţionam mai sus că avocatul Jean Voinea a avut
o viaţă zbuciumată. După asasinarea tatălui lor, cei doi
fraţi, Jean şi Octavian, cu greu şi-au făcut liceul şi
facultatea. Când s-a instalat puterea comunistă, amândoi
au fost arestaţi. Octavian a trecut prin infernul de la
Piteşti, iar Jean şi soţia sa, închişi la puţin timp după
căsătorie, au avut soarta tuturor celor prigoniţi şi
aruncaţi în temniţe. Este cutremurător faptul că soţia lui,
condamnată la 12 ani temniţă grea, a născut primul copil
în închisoare.
Revenind la proces, el s-a terminat cam în trei ore,
fără a ne fi fost comunicate sentinţele... După grupul
125
nostru a urmat alt lot care trebuia să fie şi el terminat
repede. Afară, duba cu care veniserăm la Tribunal, ne
aştepta. Am fost încadraţi între mai mulţi gardieni şi
conduşi spre „duba noastră”. Când am trecut printre
civilii care participaseră la proces, un strigăt disperat al
unei fetiţe din mulţime m-a cutremurat: „Tăticule!... Era
fetiţa mea cea mare, Cornelia. Am avut în momentul
acela o descumpănire şi o mare teamă. Civilii nu aveau
voie să scoată niciun cuvânt. Dacă o va aresta?..., mă
gândeam eu. Strigătul fetiţei ar fi putut fi interpretat ca o
încercare de comunicare, ca un anunţ, ca ceva foarte
important. Dar, din fericire, temerile mele s-au dovedit
neîntemeiate. Civilii s-au întors cu toţii, la casele lor.

La Penitenciarul din Galaţi

Noi, condamnaţii, am urcat în dubă şi ne-am

urmat destinul. Duba s-a oprit în faţa porţii
penitenciarului din Galaţi care, în mai puţin de un minut,
s-a deschis. Am fost repede luaţi în primire de gardienii
închisorii şi introduşi într-o cameră mai mare ca o celulă.
Eram bucuroşi că scăpaserăm de Securitate. Ştiam de la
alţii că de-acum înainte s-a terminat cu anchetele şi cu
bătăile. Toţi cei care se aflau în anchete aşteptau
nerăbdători procesul, să se vadă odată la penitenciar, să
nu mai audă de anchete şi schingiuiri. Între cei opt, care
ne aflam acum la un loc, numai cei doi ţărani din Răcoasa
ne erau străini. Ceilalţi şase ne cunoşteam mai demult.
Aici, deci, aveam să ne petrecem viaţa, până la o nouă
schimbare!
Dar după vreo 5-6 zile contabilul Popa Vasile din

126
Vidra, avea să ne părăsească. A fost scos din cameră şi
mutat în altă parte. Până la terminarea detenţiei, nu vom
mai auzi de el. Între cei şapte rămaşi, doar cinci ne
simţeam mai apropiaţi şi discutam mai deschis între noi.
Cei doi ţărani din Răcoasa se izolau de toţi,
neamestecându-se în discuţiile noastre. Cu unul dintre ei
era chiar greu de convieţuit, fiind pornit la tot pasul pe
harţă. De altfel, aproape în fiecare celulă se nimerea câte
un astfel de om, care făcea viaţa celorlalţi şi mai grea de
cum ne era dată de soartă.
După plecarea din camera noastră a lui Popa
Vasile, ni s-au adus la cunoştinţă condamnările: eu, Jean
Voinea şi Vasile Chiriţă, din Mărăşeşti, încadraţi la art.
209 din Codul penal, pentru „crimă de uneltire împotriva
Statului Socialist”, câte 25 de ani muncă silnică; Lovin
Alexandru, din Străjescu – Vrancea, 23 de ani, Chiriţă
Alexandru, tot din Străjescu – Vrancea, 20 de ani. Vasile
Popa, cel plecat dintre noi, a primit înştiinţarea acolo
unde a fost mutat. Cei doi ţărani din Răcoasa au primit,
unul, 23 de ani, celălalt, 20. „Problema” de care ne tot
aminteau anchetatorii fusese „rezolvată”. Nu ne-am
speriat, nici nu ne-am mirat. Pedeapsa dată o consideram
încă modestă, în comparaţie cu zelul depus de
anchetatori ca să ne-ngroape-n pământ. Eram conştienţi
că anii de condamnare pe care-i primiserăm nu-i vom
face, din două motive:
1) ori vom muri înainte de împlinirea acestora (era
alternativa cea mai probabilă);
2) ori bunul Dumnezeu le va lua puterea acestor
călăi şi-atunci vom fi şi noi descătuşaţi şi redaţi
libertăţii. Creatorul ne-a binecuvântat cu cea de-a
127
 doua alternativă...
Timpul trecea şi viaţa noastră în Penitenciarul
Galaţi se desfăşura în aşteptarea, zi de zi, a unor
schimbări. Nu ştiu de ce şi cum, dar aşteptam cu
convingere grabnice evenimente. Nu la eliberare mă
gândeam, ci pur şi simplu la schimbări care să ne scoată
din situaţia în care ne aflam, fie ea chiar mai rea. Să fi
fost oare înştiinţări ale văzduhurilor că asemenea
schimbări vor veni?!...

Plecarea din Galaţi. 28 noiembrie 1959

Pe la sfârşitul lunii noiembrie, în după amiaza zilei

de 28, ne-am întâlnit cu peste o sută de condamnaţi, scoşi
din celule şi din camere speciale şi aduşi pe un hol, unde
ni s-au distribuit hainele şi obiectele personale reţinute la
intrarea în arestul Securităţii. Iată deci, presimţirile
noastre că ceva trebuie să se-ntâmple, s-au adeverit...
“Operaţiunea” n-a durat mai mult de trei ore, timp
suficient însă pentru noi să ne revedem şi să comunicăm.
O mare animaţie, care nu mai putea fi oprită, s-a produs
pe hol. De mai bine de un an nu ne mai văzuserăm aşa de
mulţi oameni la un loc. S-au întâlnit aici feciori cu părinţi,
fraţi cu fraţi, rude apropiate, prieteni, cunoscuţi şi foarte
mulţi necunoscuţi. Eu m-am întâlnit cu naşul meu de
cununie, preotul Ştefan Marcu, de la Nistoreşti –
Vrancea, cu care am avut o lungă convorbire. Fusese
arestat din 1948 şi era acum în al doisprezecelea an de
puşcărie. A fost adus de la Aiud pentru a depune
mărturie, ca martor, în procesul nostru. A avut o
condamnare de 15 ani şi mai avea de executat trei până la
expirarea pedepsei. Tot aici l-am întâlnit, prima oară, pe
128
Paul Păltănea, profesor de istorie din Galaţi, care a dorit
să mă cunoască. Soarta avea să ne apropie şi mai mult, în
următorii ani de detenţie.
Atenţionarea unui ofiţer ne-a trezit însă la
realitate. Cele trei ore de animaţie şi bună dispoziţie
luaseră sfârşit. Dubele se aflau trase în dreptul unei uşi
mai puţin expusă privirilor. Începea să se înnopteze. Într-
o tăcere desăvârşită şi în mare secret am început să ne
înghesuim în cele patru dube care urmau să ne
transporte la gară. Aici am fost urcaţi în nişte vagoane
speciale de transportat deţinuţi şi condamnaţi, ataşate la
urma garniturii care avea să plece chiar în acea seară.
Erau prevăzute cu carcere şi celule pentru recalcitranţi şi-
aveau geamurile vopsite.

Aiudul

Absolut nimic nu-mi mai amintesc, în legătură cu

călătoria de la Galaţi la Aiud. Ştiu doar atât, că am plecat
în seara când am fost îmbarcaţi în acele vagoane speciale
şi c-am sosit la Aiud în seara următoare, a zilei de 29
noiembrie 1959. Se poate să fi fost o călătorie monotonă,
lipsită de evenimente. Gardienii nu ne-au deranjat. La
sosirea trenului în gara Aiudului tras pe o linie moartă,
am văzut un mare număr de gardieni şi securişti care ne
aşteptau. Au coborât din vagoane, pe rând, atâţia cât
puteau fi transportaţi în două dube care făceau naveta
gară – penitenciar. Operaţia a durat câteva ore, deoarece
luarea şi darea în primire a deţinuţilor cerea timp. Am
plecat din gară cu ultimul transport. Ajuns în faţa
imensei porţi a penitenciarului, toată din metal, mi-am
129
adus aminte de „Infernul” lui Dante, pe frontispiciul
căruia cineva a scris cu litere mari: „Lăsaţi orice speranţă,
voi cei ce intraţi aici!”...
Când am coborât din dubă, amintirea acestei
inscripţii şi celebritatea închisorii în care intram m-au
cutremurat şi mi-am zis: douăzeci şi cinci de ani, de-i voi
mai trăi, va trebui să mi-i petrec aici...
Am fost conduşi de-un gardian în camera de la
intrare, unde ni s-au făcut obişnuitele formalităţi. Apoi
am fost luaţi pe rând şi introduşi în celule.
O descriere sumară a penitenciarului Aiud o
socotesc utilă. Clădirea nouă (Celularul) a fost construită
de unguri în 1912, la câţiva zeci de metri de celebra
„Zarcă”. Imensa clădire, putând primi în corpul ei până
la 3000 de oameni, avea forma unui „T”, cu patru etaje.
Pe fiecare etaj erau câte 80 de celule. Eu am intrat într-o
celulă de pe etajul II, unde se mai aflau trei oameni.
Fiecare celulă era prevăzută, pe dreapta şi pe stânga, cu
câte două paturi suprapuse. În colţ, lângă uşă, era fixată
tineta pentru necesităţi. Sub fereastra cu jaluzele se afla
caloriferul. Pe uşă, în partea de sus, era fixată vizeta pe
care o deschidea gardianul de pe coridor, ori de câte ori i
se părea că ceva se întâmplă înăuntru. Lumina din celulă
era slabă, din cauza jaluzelei.
M-am acomodat repede. Am făcut apoi cunoştinţă
cu proaspeţii mei colegi de temniţă: Dr. Nedelcu Nicolae,
din Bucureşti, Frunză Alexandru, ţăran de prin părţile
Tecuciului şi Filimon Constantin, profesor de pedagogie,
din Bucureşti. M-am bucurat nespus de oamenii cu care
urma să convieţuiesc de-acum încolo. Era o componenţă
ideală. Aveam ce culege de la fiecare dintre ei. Doctorul
130
Nedelcu cunoştea atâtea lucruri importante în legătură
cu păstrarea sănătăţii, încât nu ştiam ce să-l întreb mai
întâi. Cu profesorul Filimon eram în domeniu. Fiind
amândoi cadre didactice, ne împărtăşeam reciproc
experienţa de la catedră. De la Frunză Alexandru aveam
multe de aflat, din domeniul agriculturii. Deci, o
potrivire cum nu se putea mai bună.
Am ocupat patul de sus, de pe partea stângă. Sub
mine, pe patul de jos, dormea profesorul Filimon. Din
cauza călătoriei, eram frânt de oboseală. Patul avea pe el
saltea, pătură, o pernă umplută cu paie şi cearşaf aşternut
peste saltea. Toate erau vechi şi uzate.
M-am întins pe pat şi-am dormit dus până
dimineaţa când s-a dat deşteptarea. Nu-mi mai amintesc
dacă semnalul deşteptării s-a dat din interiorul
celularului sau din afara lui. Cert este că m-am trezit
imediat şi am sărit de pe pat. Dar ceea ce a contribuit mai
mult la trezirea mea au fost nişte zgomote infernale,
însoţite de tropăituri puternice, pe toate coridoarele celor
patru etaje ale celularului. Nu eram deloc iniţiat cu
receptarea acestor zgomote pornite din senin. De-aceea l-
am întrebat pe colegul meu Filimon:
− Ce se-ntâmplă, ce sunt zgomotele astea?...
− Se execută „programul de dimineaţă”. Din fiecare
celulă doi oameni pleacă cu tineta, în pas alergător, să
o verse în WC-ul din capătul coridorului. Cei care duc
tineta nu trebuie să se vadă cu alţi deţinuţi, din alte
celule. Operaţiunea trebuie terminată în minimum de
timp. Fiecărei celule i se acordă două minute. În
curând ne vine şi nouă rândul. Mâine veţi face şi
dumneavoastră cunoştinţă cu acest „program”.
131
 Profesorul Filimon era un om blând, aşa cum i se
cere unui pedagog să fie. De la el voi învăţa, pe parcursul
a luni de zile, alfabetul Morse. Ce a însemnat acest mijloc
de comunicare pentru zecile de mii de întemniţaţi, vom
vedea când mă voi referi la izolările pe care le-am trăit pe
parcursul anilor, atât în Celular, cât şi în „Zarcă”.
Chiar de-a doua zi începusem să mă acomodez
uşor la viaţa de temniţă a penitenciarului Aiud. În acest
furnicar de lume, în care nu s-auzeau decât murmure şi
şoapte, programul se desfăşura matematic, cu tainele şi
rigorile lui. Era o lume aparte, neştiută de cealaltă lume,
liberă, care-şi ducea existenţa spre un viitor incert şi
sumbru.
La ora cinci se dădea deşteptarea prin sunetele
unui clopot instalat la parter. Urma aşa-zisul „program
de dimineaţă”, cu zgomotoasele lui tropăituri pe toate
coridoarele, după care se aducea ceaiul sau terciul. Ne
simţeam mai „hrăniţi”, când în loc de ceai primeam terci.
Parcurgeam apoi lungile ceasuri de aşteptare până
la servirea mesei de prânz, între orele 13 – 14, considerat
evenimentul cel mai important al fiecărei zile.
Intensitatea maximă a foamei o simţeam când auzeam pe
coridor apropierea hârdăului cu mâncare, târât de
bucătari şi zgomotele vizetelor deschise de gardian
pentru introducerea în celule a gamelelor şi turtoaielor.
Mâncarea obişnuită era alcătuită dintr-un polonic cu
ciorbă de zarzavat (de multe ori „zeamă chioară”) şi
„turtoiul” de 300 g., pe care trebuia să-l împărţim în
două, jumătate pentru masa de prânz şi cealaltă pentru
seară. O dată sau de două ori pe săptămână, în locul
ciorbei primeam un polonic cu arpacaş, considerat ca cea
132
mai consistentă mâncare.
Mă aflam în a patra zi de la sosirea în Aiud,
luasem ceaiul şi ca de obicei ne pregăteam să dialogăm.
Deodată, prin calorifer, răzbate o atenţionare. Expertul
celulei noastre în „Morse” se repede la „ţeavă” şi
confirmă primirea mesajului. I se răspunde:
„percheziţie”... Grijulii, cei trei colegi îşi iau imediat
măsuri de ascundere a obiectelor interzise. Îl întreb pe
„morsistul” nostru, Filimon, ce trebuie să fac. Îmi
răspunde: să faci ceea ce-am făcut şi noi; adică să ascunzi
repede obiectele interzise: vârf de creion, aţă, ac, cuţitaş.
Un ac şi puţină aţă neagră am avut şi eu. Acul l-am
ascuns într-o cusătură a pantalonilor, iar aţa într-un colţ
întunecat al celulei. Se ştia că percheziţia se făcea
simultan la câte zece celule. Echipe de câte 2-3 gardieni
năvăleau în încăperile indicate de ofiţerul politic şi-
ncepeau „operaţia”. Cam la un sfert de oră de la
atenţionare au intrat şi în celula noastră trei gardieni. Ne-
au poruncit să ne dezbrăcăm de haine până la piele şi
toată îmbrăcămintea să ne-o punem pe patul respectiv.
Pe noi ne-au scos afară, pe coridor, ordonându-ne să
stăm cu faţa la perete. Percheziţia n-a durat mai mult de
cinci minute. În căutarea lor de a găsi ceva
compromiţător, au dat peste o sticluţă cu un lichid în ea.
Când ne-au băgat înăuntru, au întrebat a cui este sticluţa.
− Este a mea, a răspuns Filimon.
− De ce-ai păstrat-o ?...
− Am în ea un medicament de la infirmerie.
− Bine, vom verifica...
Dacă sticluţa era goală, Filimon ar fi fost pedepsit
cu 10-15 zile de izolare.
133
 Dar treaba cu sticluţa era altfel de cum o
prezentase Filimon. El primise de la infirmerie
medicamentul, însă pentru a putea păstra recipientul,
fără riscul de a-i fi fost confiscat la percheziţie, nu
consumase acel medicament. Sticluţa mai rezistase la
câteva percheziţii. Filimon o folosea la înregistrările cu
Morse. O ungea cu un strat de săpun, apoi presăra pe ea
un strat subţire de praf de var, ras de pe un perete mai
dosnic, din celulă. Sticluţa devenea albă. Cu un vârf de ac
se puteau scrie acum pe ea pagini întregi de texte:
matematică, fizică, chimie, limbi străine, texte religioase,
poezii.
Aşa au circulat, prin cele 320 de celule, versurile
lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ale altor poeţi care s-au
format la Aiud. Aşa am reţinut, după ce-am învăţat
alfabetul Morse, peste 5500 de versuri, aducându-le în
memorie acasă, după eliberarea noastră, în 1964.

Crăciunul lui 1959

Deşi ne petreceam viaţa într-o cruntă izolare faţă

de lumea liberă, în celularul Aiudului, în săptămâna
pregătitoare Crăciunului a-nceput o activitate febrilă:
transmiterea, prin alfabetul Morse, a ştirilor şi mai ales a
colindelor şi diferitelor texte legate de evenimentul
„Naşterii Domnului”. Profesorul Filimon era eroul celulei
noastre. Transmitea şi primea veşti, fără încetare. Pentru
a nu fi descoperit de gardianul de pe coridor, în dreptul
vizetei se aşeza curajosul ţăran de prin părţile Tecuciului,
Frunză Alexandru. De câteva ori vizeta s-a deschis, dar
Frunză i-a explicat gardianului că are dureri de cap pe
care le mai ameliorează dacă se plimbă prin mijlocul
134
celulei. Astfel, morsistul nostru a scăpat de câteva
„izolări” la „neagra”, ori dincolo, la „gheaţă”, cumplite
locuri de pedeapsă, despre care vom mai vorbi.
Trebuie să mă opresc puţin, pentru a face câteva
aprecieri asupra ţăranului aflat în detenţie. Pe unde am
trecut, am văzut ţărani cu mai mult caracter decât la
mulţi intelectuali. Ţăranii au rezistat mai bine ca
intelectualii la anchete şi la perioadele de înfometare.
După câţiva ani de temniţă, mulţi intelectuali au căzut în
deznădejde, fiind o pradă bună pentru Securitate, aceasta
reuşind cu uşurinţă să recruteze dintre ei informatorii de
care avea nevoie. În schimb, n-am auzit nicăieri de ţărani
„ciripitori”. Ţăranul român şi-a păstrat tăria şi
demnitatea. El ştia una şi bună: cei care l-au băgat în
temniţă, l-au deposedat şi de pământ şi de casă şi de
familie. Nu mai avea nimic de pierdut. În temniţă, el a
devenit eroul lui Aron Cotruş din poemul „Horia”:
„Ţăran de cremene, cum n-a fost altul să-ţi semene,
Horia”.
Să depănăm mai departe amintirile din viaţa de
celular, acum, când mai sunt câteva zile până-n
sărbătorile Crăciunului. În celula noastră, Filimon
reuşeşte să capteze cel mai frumos colind al lui Radu
Gyr:

Steaua prinde să lucească

Peste ieslea-mpărătească.
Şi din nou trei magi
Varsă din desagi,
Smirnă şi tămâie.
Dumnezeu de sus

135
 Magilor le-a pus
Cerul sub călcâie.
Lumea-n cântec se deşteaptă
Pe Mesia îl aşteaptă.
Cântece cereşti
Intră pe fereşti,
Intră-n orice casă.
Şi în orice gând
Arde tremurând
Câte-o stea sfioasă.
Numai temniţa posacă
A-ngheţat sub promoroacă.
Stăm în beznă grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Îngerii grăbiţi,
Pentru osândiţi
Nu aduc colinde…

Maica Domnului, curată,

Adă-o veste minunată.
Zâmbetul tău drag,
Înflorească-n prag,
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul tău drag,
Îl aşteaptă-n prag,
Cei din închisoare.

136
 Ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1959. Macedonenii

În lungul timp de detenţie pe care l-am străbătut,

am ajuns la concluzia că cei mai buni români sunt
macedonenii şi mai ales cei de pe Valea Timocului.
Obligaţi să trăiască în mijlocul mai multor naţionalităţi
(bulgari, greci, albanezi), supuşi la tot felul de persecuţii,
când din partea unora, când a altora, macedonenii au
rezistat tuturor încercărilor de asimilare, păstrându-şi cu
sfinţenie credinţa, obiceiurile şi limba. Veacuri de-a
rândul au tânjit după o patrie a lor, care să-i ocrotească,
având ochii aţintiţi mereu spre România. De-aceea,
puţinii la număr, dintre cei mai înstăriţi, îşi trimiteau
copiii la studii în ţara pe care o visau şi o slăveau în
cântecele lor. Nemuritor rămâne cântecul aromânilor
„Parinteasca dimandare”...
Aşa se face că cei mai mulţi macedoneni care şi-au
făcut studiile în România nu s-au mai întors pe Valea
Timocului, ci au rămas în ţara pe care şi-o doreau încă
din copilărie. Aici i-au prins evenimentele care s-au
succedat între anii 1930-1940. Cum Mişcarea Legionară
era în acei ani la apogeul ei, cei mai mulţi dintre studenţii
macedoneni au aderat la ea. Sângeroasa prigoană
antilegionară declanşată în perioada anilor 1938-1939 de
Carol al II-lea, ajutat de sfetnicul său Armand Călinescu,
a băgat în pământ o-ntreagă generaţie de studenţi.
Printre cei masacraţi s-au aflat şi foarte mulţi
macedoneni. Amintesc doar câteva nume, ale acelora
care făceau parte din grupurile „Nicadorilor” şi
„Decemvirilor”: Caranica Ion şi Doru Belimace (Nic.) şi
Caratănase C. (Dec.).
137
 Am făcut aceste scurte precizări pentru a realiza
legătura cu-un eveniment petrecut în noaptea de ajun a
Crăciunului anului 1959. În lunga şi dura perioadă a
anchetelor Securitatea a avut mare bătaie de cap cu
macedonenii. Mai întâi, din rândurile lor n-a putut să-şi
recruteze informatori. Apoi, la anchete, macedonenii erau
foarte rezistenţi şi nu colaborau cu anchetatorii.
Cunoscându-le aceste însuşiri, conducerea închisorii
Aiud a iniţiat un plan de izolare a lor, care s-a dovedit a fi
total neinspirat: ca să nu-i contamineze şi pe ceilalţi
deţinuţi cu dârzenia lor, i-a masat pe macedoneni pe
aripa stângă a celularului, la etajele 3 şi 4, în aproximativ
80 de celule.
Se-ntunecase şi glasuri de copii se-auzeau pe
străzi. O linişte de mormânt domnea pe întregul celular.
Nici ţăcăniturile la calorifer nu se mai auzeau. Morse îşi
încetase, suspect, activitatea. Glasurile copiilor străbăteau
tot mai insistent zăbrelele temniţei. Deşi nu ştiam nimic,
presimţeam că ceva se va întâmpla. Era liniştea dinaintea
furtunii.
Deodată, o melodie cunoscută, de mai multe
glasuri, venită dinspre celulele macedonenilor, sparge
liniştea celularului. Tropăituri, în pas alergător, se-
ndreaptă spre locul de unde venea melodia. Gardianul,
alarmat, deschide vizeta la celula cu pricina. Melodia
încetase înainte de a se deschide vizeta...
− Ce se petrece aici, întreabă răstit gardianul.
− La noi ?... Nimic! Totul este în ordine...
Din partea opusă a celularului izbucneşte o altă
melodie. Gardianul aleargă într-acolo. Dar melodia
încetase şi aici. De la etajul 3, din mai multe celule
138
izbucnesc alte cântece. Paznicii de la etajele 3 şi 4 dau
alarma generală. Zeci de gardieni se adună în grabă pe
toate coridoarele. Se deschid uşi, se aud voci răstite. Dar
cântecele se-nmulţesc. Pe toate etajele şi din toate celulele
răsună „Florile dalbe” şi „Astăzi s-a născut Hristos”.
Întreg celularul este în fierbere. Uşile nu se mai închid,
fiindcă nimeni nu iese din celule. Gardienii nu se mai
tem, fiindcă nu este revoltă. Este cu totul altceva. Este
ceea ce ei n-au văzut şi n-au auzit niciodată. În fiecare
celulă nu văd decât oameni liniştiţi, cu feţele
transfigurate, cu privirile îndreptate spre cer, cântând cu
evlavie Colindele Domnului... De unde a venit
porunca?... De nicăieri, decât numai din Duh Sfânt!
Forţele răului au venit asupra noastră cu armele. Noi am
venit cu blândeţea şi cu supuşenia. Niciunui gardian nu i
s-a întâmplat nimic. Noaptea asta a fost a Domnului. Din
mii de guri a răsunat „Leru-i Ler!”...
Anul Nou – 1960 a trecut peste noi tăcut şi
posomorât. Administraţia închisorii îşi luase măsuri să
nu se mai repete ceea ce se întâmplase de Crăciun. Pe
fiecare etaj, la fiecare coridor instalaseră posturi duble, cu
consemn de maximă supraveghere. Nici deţinuţii n-au
mai încercat să se mai aventureze în vreo altă acţiune.
Erau mulţumiţi de reuşita din noaptea Crăciunului. În
schimb, vigilenţa gardienilor devenise sâcâitoare: din
cinci în cinci minute, un gardian privea discret, prin
„ochiul magic” instalat deasupra vizetei, să vadă
comportamentul oamenilor.
Despre comunicările la „Morse” nu mai putea fi
vorba, deoarece ţăcăniturile pe calorifer se auzeau foarte
bine pe coridor. Cei închişi îşi dădeau prea bine seama că
139
administraţia era pornită să sancţioneze drastic orice
abatere de la regulament.
Dar după vreo săptămână vigilenţa a mai slăbit
din intensitate şi caloriferele au început din nou să intre
în funcţiune. Filimon, „morsistul” nostru, a-ncercat o
atenţionare la etajul 1. A primit confirmarea de la etajul 3.
Frunză Alexandru şi-a luat locul „în dispozitiv”, cu
plimbările lui pe interval. Dialogul între Filimon şi etajul
3 se-nfiripase bine. Frunză se plimba liniştit, când
deodată vizeta se deschide brusc.
− Cine-a bătut în calorifer?...
− “Nimeni”, fu răspunsul nostru.
− De ce-ai stat pe interval, se adresează gardianul către
Frunză.
− Sunt bolnav şi am nevoie să mă mişc.
− O să te mişti mai bine-n altă parte. Cum te cheamă?
− Frunză Alexandru.
− Data naşterii...
După completarea raportului cu datele cerute de
regulament, gardianul n-a mai cercetat cine bătuse la
calorifer. El se asigurase de un document care să-i
justifice activitatea din acea zi, iar Frunză urma să aştepte
scoaterea grabnică din celula noastră şi băgarea la
izolare, pentru cel puţin două săptămâni.
Zilele se scurg triste şi monotone. Paleta de la
„ochiul magic” se mişcă des, semn că supravegherea este
continuă.
A doua zi, încă de dimineaţă, uşa celulei se
deschide brusc:
− Cine este Frunză Alexandru?...
− Eu!

140
− Ia-ţi bagajul şi treci pe coridor.
Aşa a plecat dintre noi vrednicul ţăran de prin părţile
Tecuciului, pe care nu aveam să-l mai întâlnim niciodată.

Din nou anchetat pentru „Bietul Ioanide”...

În după amiaza aceleiaşi zile, uşa celulei s-a

deschis din nou. Un gardian foarte grăbit întreabă din
pragul uşii:
− Este cineva aici cu numele de Caragaţă?...
− Da, eu sunt.
− Pune-ţi mantaua pe cap şi ieşi pe coridor, fără bagaj.
Am coborât la parter, am trecut printr-o curte
lungă, apoi am intrat într-o clădire, separată de celular.
„Ia-ţi mantaua de pe cap”, mi-a poruncit gardianul. Am
fost introdus într-un birou curat, cu o masă mare pe care
se aflau mai multe dosare. Împrejurul mesei, câteva
scaune. Pe unul dintre ele aştepta un căpitan. La vederea
ofiţerului, o uşoară emoţie a pus stăpânire pe mine. „Nu
scap nici aici de anchete!”, am gândit eu. Ofiţerul, luând
un scaun şi punându-l mai deoparte, m-a invitat să iau
loc. „Pare a fi politicos”, mi-am zis. „N-are chip de
brută!”Apoi, luând un dosar de pe masă, îmi spune:
− Aţi citit o carte care v-a adus mult bucluc în anchete...
− Da, „Bietul Ioanide”.
− Aţi putea să-mi faceţi aici un scurt rezumat şi să-mi
explicaţi de ce aţi ales totuşi această carte?...
− Vă răspund mai întâi la ultima întrebare: Cartea este
scrisă de George Călinescu, un om de mare cultură,
profesor universitar, prozator, poet, istoric şi critic
literar. Anii 1937, '38, '39, '40 au fost ani foarte tulburi,
141
 de mari frământări politice. Autorul romanului şi-a
luat tema din vâltoarea acestor evenimente. Apariţia
cărţii a stârnit mari controverse. La numai două zile
ea a fost retrasă din circulaţie. Puţinii care au
cumpărat-o din prima zi, au fost atraşi de prestigiul şi
faima numelui autorului. Eu n-am fost printre aceştia.
Ca s-o pot citi, a trebuit s-o caut la cei care o
procuraseră.
Romanul începe prin descrierea unei reuniuni la care
participă mai multe familii de armeni bogaţi. Ioanide, un
arhitect renumit, asistă şi el din când în când la acele
reuniuni. Este foarte apreciat de către membrii clanului
armenesc, datorită inteligenţei, comportamentului,
modestiei şi mai ales tactului cu care ia parte la discuţii.
Este căsătorit şi are doi copii, Pica şi Tudorel, de educaţia
cărora se ocupă mai ales mama lor. Tatăl, ocupat mai
mult de profesie, nu reuşeşte să-şi vadă copiii decât rar şi
atunci doar pentru a-i mângâia şi încuraja la învăţătură.
Între timp se-ntâmplă un eveniment în viaţa tulbure a
Capitalei: Dan Bogdan, un profesor universitar din clanul
armenesc, este asasinat de către membrii unei Mişcări
politice. Tudorel şi Pica sunt bănuiţi c-ar avea legături cu
această organizaţie. Arhitectul intuieşte ceva, dar nu are
informaţii clare. Pe copii nu îndrăzneşte să-i întrebe.
Dar nu se încheiaseră comentariile în jurul cazului
profesorului Dan Bogdan, că un alt eveniment, ieşit din
comun, tulbură şi mai mult viaţa Bucureştiului. De data
asta este asasinat un ministru, de către membrii aceleiaşi
Mişcări. De teama represaliilor, câţiva prieteni din
anturajul grupului armenesc îl sfătuiesc pe Ioanide să-şi
ascundă copiii. Aceştia însă sunt urmăriţi de către agenţii
142
Siguranţei: fata este ucisă într-un cavou din cimitir, unde
se-ascunsese împreună cu un coleg de organizaţie,
încercând să-l ajute, iar fratele ei este arestat şi
condamnat la moarte. Ioanide trăieşte o cumplită
tragedie: nu poate participa la înmormântarea fetei. Se
izolează brusc, devine apatic, nu-l mai interesează nimic,
nici măcar profesia. Scena reîntâlnirii cu fiul său, la
închisoare, chiar în ziua când acesta urma să fie executat,
este emoţionantă. Încerc s-o reconstitui cât pot mai bine,
pentru că aici se află, cred, cheia romanului:
Tatăl îşi îmbrăţişă fiul, puternic şi scurt; venise
hotărât să nu-i aducă niciun reproş. Se aşeză pe pat şi
începu să-i vorbească:
− Nu ni s-a permis decât unuia dintre noi să te vedem.
Mama ţi-a trimis ceva (şi-i întinse lui Tudorel o
iconiţă miniaturală imprimată în argint şi legată cu
şnur). După un timp, fiul întrebă:
− Tată, ai citit caietul?...
− Da, răspunse Ioanid.
− Sper să te fi convins că nu sunt un delicvent ordinar,
de drept comun...
− Mi-a plăcut, Tudore, referirile la asemănarea dintre
noi. Amândoi ne-am născut pentru a face cât mai
mult bine altora... Soarta însă ni s-a împotrivit: tu ai
eşuat brusc, eu... mai lent! Dar intenţia ta a fost de
bună credinţă...
− Şi, cu caietul, ce-ai făcut?...
− L-am ars...
− De ce? Erau în el toate gândurile mele bune...
− Ca să nu existe dovezi împotriva ta, de va fi găsit la
vreo percheziţie.
143
− Tată, îţi dezvălui o taină şi-ţi adresez o rugăminte: am
refăcut caietul! L-am pus în cutia mesei. Pe acesta să
nu-l arzi... Va interesa poate pe alţii, mai târziu, care
vor putea înţelege…
− Îţi promit, Tudore. Îl voi păstra întru memoria ta.
Ioanide îşi strânse în braţe fiul, aruncându-i pe furiş o
privire înlăcrimată: îţi spun la revedere, pentru mine
şi pentru mama ta…
− Îţi mulţumesc, tată!...
− Te las. Fii calm. Ţi-am adus, cu învoirea
comandantului, o sticlă de coniac. Are să ţi-l dea...
(arhitectul îşi reprimă restul frazei: “cu puţin timp,
înainte de execuţie”...). Apoi, îmbrăţişându-şi încă o
dată fiul, ieşi repede din celulă.
Acesta este, foarte pe scurt, rezumatul romanului
„Bietul Ioanide”. Autorul a sintetizat, doar în două
cuvinte din titlu, toată tragedia unei familii în care
părinţii îşi pierd, într-un mod atât de nefericit, doi copii
ajunşi aproape de pragul realizării lor depline.
Căpitanul a ascultat cu atenţie şi interes, fără să
mă întrerupă nici măcar o singură dată. Mult mai târziu
am aflat că era venit din Ministerul de Interne şi că
problemele lui erau cu totul altele decât ale Securităţii.
Totuşi, când am terminat mi-a pus următoarea întrebare:
− În rezumatul pe care l-aţi făcut, destul de succint, aţi
pomenit de o „mişcare politică”, fără să precizaţi
denumirea ei...
− Pe tot cuprinsul celor peste 650 de pagini ale cărţii nici
autorul nu face, măcar o singură dată, această
precizare. Cu atât mai puţin am voie s-o fac eu.
− Aş vrea totuşi să cunosc părerea dumneavoastră. Dacă

144
 acţiunea se petrece între anii 1938-1940, despre ce
„mişcare politică” poate fi vorba?... Dumneavoastră aţi
trăit şi aţi trecut prin acei ani…
− Asta e cu totul altceva. Dacă este vorba de părerea
mea, am tot dreptul să mi-o spun deschis şi fără nicio
constrângere: este vorba despre „Mişcarea Legionară”.
− Mulţumesc!
Satisfăcut de răspuns, anchetatorul a chemat
gardianul, care m-a condus la celulă. Doctorul Nedelcu şi
Filimon aşteptau cu nerăbdare reîntoarcerea mea. Le-am
povestit cu lux de amănunte cum decursese ancheta şi
despre iscusitele întrebări ale anchetatorului, însă nici
până azi n-am înţeles ce scop a avut această ciudată
investigare, legată iar de romanul „Bietul Ioanide”!…

Schimbări pe celular

Cam la trei săptămâni după anul nou, se-ntâmplă

ceva pe celular, cu totul neobişnuit pentru mine: la
calorifer Filimon înregistrează: „atenţiune” şi confirmă
imediat: „primit”. Este transmisă următoarea înştiinţare:
„se fac schimbări pe tot celularul”. Întreb pe Filimon: „ce-
nseamnă asta?...”. Îmi răspunde precipitat: „ne
despărţim; ne mută în alte celule; nu vom mai fi
împreună. De-ar da Dumnezeu să cădem cu oameni
buni, căci multe celule au şi inşi nătângi, nervoşi,
ocărâtori, unii chiar violenţi, care fac viaţa celorlalţi şi
mai amară. Pregătiţi-vă bagajul, pentru că vor sosi
numaidecât gardienii. E posibil să ne mute la alt etaj. Să
nu vă uitaţi nimic aici. Să ne luăm rămas bun, acum, cât
mai avem timp...”.
145
 Nu trecuseră nici zece minute de la atenţionare şi
coridoarele încep să duduie: alergări, tropăituri, voci şi
ordine ale gardienilor. Apare şi la celula noastră un
gardian. Deschide brusc uşa în lături şi pe un ton răstit şi
răguşit porunceşte: „luaţi-vă bagajul personal şi în trei
minute să fiţi pe coridor, cu mantaua pe cap. Nu aveţi
voie să vorbiţi cu nimeni. Cine este prins va fi pedepsit”.
Îşi fac apariţia trei gardieni şi fiecare dintre noi este luat
de câte unul. Pe mine mă scoate de pe etajul 2 şi mă urcă
la 3. Cam pe la mijlocul coridorului, deschide o uşă şi-mi
face vânt înăuntru. Îmi iau mantaua de pe cap, stau
câteva clipe să mă dezmeticesc şi număr trei oameni în
noua celulă. Mă uit repede la fiecare să văd dacă vreunul
dintre ei mă cunoaşte. De pe un pat de sus sare un tânăr
înalt şi zvelt şi-mi spune pe nume. Îl recunosc imediat.
Am vorbit amândoi la Galaţi, cu două ore înainte de a fi
îmbarcaţi pentru Aiud.
− A!, domnul profesor Păltănea!... Ce fericită întâlnire!...
Împreună, vom suporta mai uşor nenorocirile
închisorii. Cum le aranjează Dumnezeu pe toate!...
Mă-ndrept apoi către ceilalţi doi. Primul se
prezintă:
− Constantinescu Ionel.
− De unde sunteţi?...
− Din comuna Ţepu, judeţul Galaţi.
− Suntem vecini cu judeţele. Am auzit de
dumneavoastră. Aţi fost dirijorul unui cor vestit
alcătuit din peste o sută de persoane… Trec la al
treilea. Se prezintă:
− Grecu Gheorghe, din Galaţi.
− Şi de dumneavoastră am auzit. Aţi fost şeful „Frăţiilor

146
 de Cruce” din oraşul de la Dunăre. În timp ce
vorbeam, Nelu Constantinescu duce degetul arătător
la gură. Observase mişcarea paletei de la „ochiul
magic” de pe uşă. Gardianul, aflat pe coridor, auzise
discuţia din celulă şi era grăbit să prindă pe cineva,
pentru a-l trimite la izolare.
Acum, noua echipă de pe etajul 3 era la fel de bună
ca şi cea pe care o părăsisem, cu Filimon, Frunză şi dr.
Nedelcu. Morsistul nostru, în noua formaţie, era Nelu
Constantinescu. Şi pentru că mai tânărul Paul Păltănea
era înalt, avea peste 1,80 m., s-a oferit el să facă
acoperirea, pe centru. Era riscant, dar n-aveam încotro.
Fără informaţii, nu puteam sta. Trebuia neapărat să ştim,
după schimbările care s-au făcut, pe cine aveam în stânga
şi-n dreapta noastră. Ne interesau în primul rând
„turnătorii”. Dacă în vecinătate s-ar fi aflat vreunul,
activitatea noastră la Morse ar fi fost redusă şi chiar
blocată.
Nelu trece la peretele din stânga şi provoacă o
„atenţionare”. Ni se răspunde târziu, fiindcă acum
trebuia, din toate părţile, prudenţă maximă. Scopul
urmărit de administraţie, cu prilejul schimbărilor, era
acela de a-şi introduce „turnătorii”. Operaţia le aducea
oarecare avantaj, aceştia fiind la început necunoscuţi.
Cine erau turnătorii? Tot oameni, ca şi noi. Îndurau
aceleaşi necazuri: frig, foame, boli. De-un singur lucru
erau scutiţi: de bătăi şi schingiuiri. Din când în când,
dintre ei, cei care fumau mai căpătau de la anchetator
câte-o ţigară şi când se-ntorceau printre noi păreau foarte
bine dispuşi. Dacă-i întrebam cum a decurs ancheta, cum
s-a comportat anchetatorul, ce probleme mai grele le-au
147
fost puse, se eschivau, nu spuneau niciodată adevărul,
fiind evident obligaţi să păstreze secretul. Cu nefumătorii
procedeul era mai simplu: ori de câte ori erau chemaţi li
se repeta acelaşi lucru: vor beneficia de o eliberare mult
mai grabnică decât a celorlalţi. Până la urmă n-a fost să
fie aşa. Au fost eliberaţi toţi, la aceeaşi dată, atunci când a
apărut în Monitorul Oficial „decretul de amnistie” pentru
deţinuţii politici.
Să vedem acum ce se-ntâmplă cu celula din stânga
noastră. După mai bine de-o oră (spun asta cu
aproximaţie, fiindcă nimeni dintre noi nu avea ceas),
auzim uşoare ciocănituri în perete. Nelu lipeşte urechea
pe locul unde s-a produs sunetul şi confirmă primirea.
Ne-nghesuim pe pat, fără zgomot, ca să-l camuflăm. Mă
alătur cât mai aproape de el, poate prind şi eu ceva.
Învăţasem puţin de la Filimon, dar „experţii” în Morse
băteau repede şi eu nu aveam încă experienţa necesară ca
să înţeleg totul. Convorbirea n-a durat mai mult de-o
jumătate de minut. I se transmisese lui Nelu că în celula
respectivă erau patru persoane şi că au printre ei un
suspect. Obţinuserăm ce era mai important: cu cei din
stânga noastră trebuie să fim foarte atenţi. „Cu cei din
dreapta voi lua legătura mâine” - ne spune Nelu. Nu
trebuie să riscăm prea mult chiar din prima zi. Eram
mulţumiţi că “sistemul nostru informaţional” funcţiona
bine.
Convorbirile prin alfabetul Morse, atât la perete
cât şi la calorifer, se dovedeau a fi mai puţin riscante în
timpul meselor. Atunci, gardianul de serviciu pe coridor
era obligat să se ţină după hârdăul cu mâncare, ca nu
cumva bucătarii care serveau masa să transmită
148
deţinuţilor din celule cine ştie ce informaţii. Circula
zvonul că la bucătăria închisorii, unde se gătea mâncare
pentru trei mii de oameni, fiind deservită de vreo
douăzeci şi cinci de bucătari, aceştia se mişcau liberi prin
curtea închisorii şi puteau afla veşti, de multe ori chiar de
la gardienii care circulau pe-acolo cu diferite treburi.
Legătura cu cei din dreapta n-a trebuit s-o
aşteptăm până a doua zi, căci în timp ce se distribuia
masa de seară şi hârşietura hârdăului cu mâncare s-auzea
la celalalt capăt al coridorului, semn că şi gardianul care
însoţea bucătarii se afla acolo, interceptăm o atenţionare
pe peretele din dreapta. Ni se comunică: suntem patru,
nu avem printre noi „ciripitori”, fiţi fără grijă. Li se mai
spunea şi aşa turnătorilor. Cât erau de dispreţuiţi aceşti
bieţi oameni pe care soarta i-a aruncat în băltoaca celor
care, pe un preţ de nimic, îşi vindeau sufletele!...
Ne asiguraserăm, deci, cu celulele stânga-dreapta.
Mai aveam să rezolvăm cu cele de pe verticală, adică de
la parter, până la etajul 4, prin care trecea caloriferul,
lucru foarte greu de înfăptuit. Greu, fiindcă acesta era
fixat pe mijloc, în bătaia vizorului gardianului care,
mişcând doar puţin paleta, prindea într-o fracţiune de
secundă pe cel care se aventura la calorifer. Şi mai era un
inconvenient: caloriferul răsuna tare şi se-auzea pe
coridor, atrăgând repede atenţia supraveghetorului.
Trebuia ca cineva să se plimbe pe interval, ca să-l acopere
pe morsist, ceea ce era tot atât de periculos, iar
„plimbăreţul” risca pe puţin două săptămâni de izolare.
Şi totuşi, cu asemenea mari riscuri au fost
transmise şi memorate mii de poezii, mii de texte
religioase; astfel s-a învăţat matematică, chimie, limbi
149
străine şi filozofie.
Regulamentul închisorii pentru politici era
deosebit de aspru. Deţinutul era obligat să stea la
marginea patului, cu mâinile pe genunchi, de la 5
dimineaţa, când se anunţa deşteptarea, până la orele 22,
când se dădea stingerea. Gardienii erau instruiţi, sub
aplicare de sancţiuni, să vegheze cu stricteţe la
respectarea regulamentului. Dar, a sta 17 ore în poziţia
cerută de regulament, ar fi fost o imposibilitate. Oamenii
s-ar fi neurastenizat, şi-ar fi pierdut minţile. De fapt, asta
şi urmăreau administraţiile închisorilor.
Nu este mai puţin adevărat că se întâmpla ca
uneori vigilenţa să fie mai slabă. Au fost perioade lungi,
de ordinul săptămânilor, când supravegherea de pe
coridor era total absentă. Apoi, gardienii nu erau toţi la
fel, cu tot instructajul care li se făcea. Erau unii foarte
zeloşi în a întocmi rapoarte de pedepsire pentru cel mai
neînsemnat lucru. Cu cât aveau mai multe rapoarte, cu
atât erau mai bine văzuţi de conducerea închisorii. Dar
erau şi alţii, puţini la număr, care, chiar dacă auzeau ceva
suspect în celulă, se mulţumeau doar să deschidă vizeta,
să strige răstit la noi şi apoi să plece să-şi vadă de treburi.
Pe aceştia îi numeam „oameni ai lui Dumnezeu”.
În perioadele calme, deţinuţii căutau să-şi
îmbunătăţească ocupaţiile: unul dorea să-nveţe o poezie,
altul o rugăciune, altul un psalm; unii erau interesaţi să ia
primele noţiuni de limbă engleză, franceză ori italiană,
alţii, folosindu-se de prezenţa în celulele lor a vreunui
medic, urmăreau să se iniţieze în tainele medicinii, a
bolilor de tot felul de care niciun muritor nu este scutit.
Fiecare căuta ceva, după pregătirea ce-o avea când
150
plecase de-acasă.
Erau mulţi care, dorind ca timpul să treacă mai
uşor, fără a-şi chinui mintea cu probleme de ştiinţă sau
de memorie, se interesau de parteneri de jucat şah. Dar
pentru asta le trebuia tabla şi piesele. Şi le confecţionau
singuri. Tabla o improvizau dintr-o bucată de pânză,
dintr-o cămaşă ruptă, iar piesele, din raţia de pâine de o
sută de grame, primită dimineaţa, la ceai. Pentru
scurgerea mai uşoară a timpului, jocul de şah era cum nu
se poate mai bun. Prezenta însă două mari inconveniente:
1. Eram foarte vulnerabili; partenerii aveau nevoie de un
pat liber şi, în timpul jocului, fiind amândoi
concentraţi la evoluţia acestuia, puteau fi uşor
descoperiţi.
2. Se făceau din când în când, prin sondaj, percheziţii
inopinate; ne puteam oricând trezi că ni se deschide
uşa, că suntem scoşi pe coridor şi 2 sau 3 gardieni ne
percheziţionează celula. De obicei, oamenii îşi
ascundeau şahul în saltele. Dar la o percheziţie
instantanee, nu mai aveau timp să ascundă nimic.
Prinşi asupra faptului, primeau pedeapsă dublă: întâi,
pentru jocul nepermis de regulament şi al doilea,
pentru confecţionarea de obiecte interzise. Jocul era
confiscat, iar nefericiţii jucători mergeau direct la
izolare, fără să mai aştepte aprobarea raportului făcut
de gardian.
− „Astăzi parcă-i mai multă lumină-n celulă!”, îi spun lui
Nelu. Privim amândoi printre jaluzelele de la fereastră.
Încercăm să înjghebăm un dialog. Paul şi cu Grecu se
întreţineau pe patul de-alături.
− „Da”, zise Nelu. „Azi, Dumnezeu luminează cerul şi

151
 pământul şi luminează şi celulele noastre”.
Era pe la sfârşitul lunii ianuarie. Din celulă ne
dădeam seama că era o zi splendidă. Un soare luminos şi
strălucitor îşi revărsa din belşug razele deasupra
Aiudului. Cerul era de-un albastru curat, cum parcă
demult nu mai văzuserăm. Regretăm că nu suntem afară,
să ne săturăm de razele soarelui, de priveliştea acelei
minunate zile. Avuseserăm până atunci numai vreme
închisă, posomorâtă, întunecată, întunecând şi mai mult
celulele şi bietele noastre suflete încătuşate de sistemul
diabolic de confiscare a libertăţii omului. Gânduri
nostalgice, de altădată, pun stăpânire pe noi…
Mă pregăteam să-l întreb pe Nelu despre
activitatea lui didactică, despre modul cum a reuşit să
organizeze acel cor mixt de peste o sută de persoane, care
devenise cunoscut nu numai în judeţul Galaţi, ci şi în cele
învecinate, Brăila, Bacău, Vrancea, când, deodată, sună la
calorifer o atenţionare discretă, abia perceptibilă. Nelu
sare sprinten din pat şi confirmă: „primit”. Ni se
transmite următorul mesaj, neobişnuit: „pregătiţi-vă să
ieşiţi afară; etajul 3 iese la plimbare”. Nu trecu niciun
sfert de oră şi pe coridorul nostru se auziră tropăituri şi
vocea gardianului, strigând: „mai repede, mai repede”. O
celulă trebuia să se încadreze în timpul de 10 minute, cu
ieşire, plimbare şi revenire. Pentru tot etajul, cu 80 de
celule, gardianul avea nevoie de 12 ore. Curând a venit şi
rândul celulei noastre: un gardian deschise vizeta şi
spuse repede: „pregătiţi-vă de plimbare”... Ne-am luat
fiecare mantaua, pe care trebuia să ne-o punem pe cap şi
aşteptam. În minutele următoare uşa se deschise şi
gardianul ne-a luat în primire. Am fost coborâţi la parter,
152
am ieşit în curte, apoi am fost introduşi într-un „ţarc”,
înconjurat cu ziduri înalte de 3 m. „Ţarcul”, în forma
unui cerc, avea un diametru nu mai mare de 20 de m. În
mijloc exista un stâlp de beton în jurul căruia trebuia să
ne „plimbăm”. Ajunşi în acel minunat „parc” al
plimbărilor noastre, ni s-a ordonat să ne luăm mantalele
de pe cap şi să ne îmbrăcăm cu ele.
Nu ştiam la ce să mă uit mai întâi. Totul îmi părea
nou. Cele două luni petrecute în celulă îmi întunecase
privirea. Am încercat să privesc împrejur, dar n-am văzut
decât ziduri: zidurile „parcului plimbărilor noastre” şi
cele ale puşcăriei, înalte de 12 m. Apoi m-am uitat spre
Cer, acolo unde se uită toţi deznădăjduiţii. Şi-acolo, mi s-
a părut c-am văzut cel mai frumos albastru din viaţa
mea. Şi, minune: în mijlocul acelui ireal albastru, am
văzut mâna Creatorului a toate câte sunt pe pământ şi în
Cer. Am căutat Soarele. Dar el se ascunsese vederii
noastre. Zidul înalt al celularului îi acoperise faţa...
Cu aceste câteva gânduri, plimbarea luase sfârşit.
Un ordin scurt şi tăios ne scoase brusc din scurta noastră
călătorie spre neant.
Intram din nou în cruda realitate. Păşind în celulă,
trăgeam încă pe nări aerul proaspăt de afară.

Colegi de celulă

Ne-aşezăm fiecare pe locurile de pe care

plecaserăm. Eram cu toţii într-o bună dispoziţie. Mi-am
propus să-i cunosc mai bine pe noii mei colegi. Am
început cu Ionel Constantinescu.
− Dragă Nelule, să continuăm dialogul început cu o

153
 jumătate de oră în urmă. Te întrebam de activitatea
didactică pe care-ai desfăşurat-o la şcoala din comuna
Ţepu, dar mai ales aş fi vrut să ştiu mai multe despre
cum ai reuşit să organizezi acel valoros cor mixt de
peste o sută de persoane, ce greutăţi ai întâmpinat, ce
rezultate ai obţinut.
− Mă voi referi la activitatea mea până la instaurarea
dictaturii comuniste, în 1948, an de tristă amintire,
când am fost nevoit să plec din comună şi să iau
drumul închisorilor. M-am născut la 18 iulie 1923, în
comuna Gohor, satul Ireasca din fostul judeţ Tecuci.
La 1 octombrie 1923 părinţii s-au mutat în com. Ţepu,
jud. Galaţi (mama fiind din această localitate). Am
obţinut diploma de învăţător în 1944, la Şcoala
Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. La 15 iulie 1944 am
fost încorporat pentru satisfacerea serviciului militar şi
trimis la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă din Ineu
– Arad. În anul 1946 am susţinut examenul de
absolvire la Sibiu, primind gradul de sublocotenent în
rezervă. Am dat apoi examen la Conservatorul de
Muzică din Iaşi, urmând cursurile anului I. La 1
septembrie 1946 am primit numirea în învăţământul
primar, dar nu mă voi prezenta la post decât la 1
septembrie 1947, în satul Mălureni, comuna Nicoreşti,
jud. Galaţi, la o şcoală cu 4 clase. Aici mi-am
desfăşurat activitatea până la 15 mai 1948, organizând
cu tineretul din comună un cor mixt pe 4 voci, cu care
am luat parte la toate manifestările culturale şi
concursurile organizate în comună şi-n judeţ. Din
păcate această plăcută activitate mi-a fost întreruptă la
15 mai 1948, când a avut loc prima arestare. Am fost
154
 dus la Securitatea din Tecuci, de-acolo la Ocnele Mari,
apoi, în 1950, la Canalul Dunăre – Marea Neagră
(Capul Midia), cu o condamnare administrativă de 5
ani. De la Canal am fost eliberat la 15 februarie 1953. În
toamna lui 1954, cu ajutorul conducerii locale din Ţepu
am fost reprimit în învăţământ, activând atât la
catedră, cât şi la Căminul Cultural, ca dirijor de cor.
Aici am înfiinţat şi condus un cor mixt de 150 de
persoane cu care am câştigat de mai multe ori premiul
I . Tot aici am organizat un taraf de lăutari, alcătuit din
săteni care cântau la instrumente muzicale făurite de
ei: ţambal, contrabas, fluiere, caval. Cu aceste două
formaţii am participat la diferite manifestări artistice
din Galaţi, la concursul inter-regional din Brăila, la
spectacole organizate în Slănic Moldova, Panciu, Iaşi,
Tecuci şi în comunele de prin împrejurimi. Toată
această bogată şi frumoasă activitate mi-a fost iarăşi
întreruptă, pe neaşteptate, la 17 ianuarie 1958, când am
devenit pentru a doua oară clientul puşcăriilor
comuniste, condamnat la 23 de ani muncă silnică, în
baza art. 29 din Codul Penal, pentru delictul: „crimă
de uneltire împotriva ordinii sociale”. Am lăsat acasă
soţia cu doi copii mici, Vasilică de 4 ani, Margareta de
7 luni şi doi bătrâni neputincioşi, tatăl paralizat şi
mama bolnavă şi ea, neputând s-o ajute cu nimic pe
biata mea soţie. Am urmat soarta celorlalţi deţinuţi
politici, fiind trecut prin închisorile: Colonia Culmea
(de la Canal), Securitatea din Galaţi, Jilava şi, ultima,
Aiudul în care mă aflu acum”.
Aceasta a fost povestea, succint relatată, a mult
îndrăgitului nostru camarad Nelu Constantinescu.
155
Ulterior am obţinut de la familia sa şi alte informaţii în
legătură cu situaţia lui, după eliberare. Iată ce mi-a
declarat soţia, doamna Elena Constantinescu: prin
rejudecarea procesului, la 27 martie 1963, bolnav de
T.B.C., Nelu este pus în libertate; se internează într-un
spital din Tecuci, refăcându-şi oarecum sănătatea; revine
acasă şi, fără a avea vreun serviciu, reuşeşte să-şi adune
coriştii şi să reînvie activitatea cultural-artistică din
comuna Ţepu; de-abia după trei ani, la 1 septembrie 1966,
cu sprijinul autorităţilor locale este reîncadrat în muncă;
reluându-şi activitatea la catedră, întreruptă în 1958, o
continuă până în anul 1985, când este scos la pensie. Se
cuvine menţionat faptul că, în perioada de la eliberarea
din închisoare până la reîncadrarea în învăţământ, s-a
aflat în permanenţă sub supravegherea Securităţii. A fost
des chemat în comună sau la Tecuci, sub pretextul luării
de declaraţii, propunându-i-se de fiecare dată să
colaboreze cu Securitatea. Cu toate ameninţările, spre
cinstea lui, a rămas integru şi n-a primit să intre în tagma
informatorilor.
Prezint în continuare, succint, biografiile celorlalţi
doi camarazi de celulă, cu care am convieţuit până la
sfârşitul anului 1962.
Grecu Gheorghe s-a născut în 1913, în comuna
Cudalbi, jud. Galaţi. Urmează şcoala primară în
localitatea natală, apoi Liceul „Vasile Alecsandri”, din
Galaţi. Este căsătorit şi are 4 copii. A fost arestat în 1948 şi
eliberat în 1954. Rearestat în 1958, a fost judecat şi
condamnat la 23 de ani, pentru delictul de „crimă de
uneltire împotriva ordinii sociale”, conform art. 29 din
Codul penal. În 1964 este eliberat, cu Decretul de
156
amnistie pentru toţi deţinuţii politici.
A intrat în Mişcarea Legionară în 1930 şi în Frăţia
de Cruce „Dunărea” din Galaţi, în 1933. În 1935 este ales
şeful acestei „frăţii”. În 1934 a făcut parte din Consiliul de
judecată a lui Mihail Stelescu. În 1937, împreună cu Gh.
Istrate participă la reorganizarea „frăţiilor de cruce”, pe
ţară, continuând această muncă până în 1947.
Paul Păltănea, alt coleg de suferinţă aflat cu noi, în
temniţele Aiudului. Prin comportamentul său desăvârşit
şi prin multiplele cunoştinţe în domeniul istoriei, Paul
Păltănea a contribuit mult la menţinerea moralului şi
curajului nostru de a rezista în faţa tuturor încercărilor
diabolice de exterminare prin foame, frig şi torturi.
Născut în Bucureşti, la 25 iunie 1924, este adus de
părinţii săi în oraşul Galaţi (1926), unde urmează cursul
primar (1931-1935) şi Liceul „Vasile Alecsandri” (1935-
1943). Se înscrie la Universitatea din Bucureşti şi urmează
Facultatea de Litere şi Filozofie, secţia Istorie (1943-1947).
În perioada 1947-1948 activează ca profesor suplinitor de
istorie. La 17 mai 1948 este arestat, reţinut fără
condamnare juridică (la fel ca ceilalţi deţinuţi politici) şi
eliberat la 31 decembrie 1952. Rearestat, la 17 aprilie 1959,
condamnat la 18 ani, este eliberat la 30 iulie 1964. Între
cele două detenţii, munceşte în cadrul unei cooperative
meşteşugăreşti, iar între 1957-1959 este profesor de istorie
în comuna Văcăreni, jud. Tulcea. În perioada 1965-1974
lucrează la Muzeul de Istorie Galaţi. Transferat abuziv, în
1974, la Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi, pe
motivul imaginar că în cadrul Muzeului ar fi făcut
educaţie anticomunistă grupurilor de vizitatori, activează
aici ca bibliotecar, până la pensionare (1 aprilie 1990).
157
Este doctor în Istorie, autorul monumentalei lucrări
„Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, a altor
valoroase şi numeroase volume, studii şi articole de
Istorie. În perioada de detenţie a convieţuit cu următorii
colegi de celulă: Ion Ageu, student în biologie (Cluj),
Vasile Pohrib (Tecuci), Nelu Constantinescu, învăţător
(Ţepu), Vasile Stoicescu (Tecuci), învăţătorii Sevastre şi
Frunză (Tecuci), învăţătorul Costache Caragaţă (Tichiriş,
Vrancea).

Baia

Am văzut cum decurgeau „plimbările” noastre,

scoaterea la aer. Ele depindeau mai întotdeauna de
toanele administraţiei. Erau perioade când aveau loc
zilnic şi perioade când nu se făceau cu săptămânile sau
chiar cu lunile. Totul atârna de „vântul politic”. Aşa se-
ntâmpla şi cu băile. Un timp, se făceau săptămânal.
Alteori, ca şi scoaterile la aer… E-adevărat că închisoarea
avea instalaţie adecvată pentru baie, pe fiecare etaj, cu
câte zece duşuri, cu apă caldă şi rece, dar „scoaterea la
baie” depindea tot de conjunctura politică.
Deşi condiţiile tehnice erau bune, mă refer la
instalaţie, felul cum decurgea „îmbăierea” merită să fie
cunoscut. Operaţia avea loc pe celule. În timp ce deţinuţii
dintr-o celulă erau scoşi şi introduşi în camera de baie,
următorii erau anunţaţi să se pregătească. Deţinutul
trebuia să se dezbrace la piele, în celula lui şi să-şi ia cu el
numai bocancii şi mantaua cu care era obligat să-şi
acopere capul.
Când gardianul venea şi deschidea uşa, oamenii,
158
cu pieile goale şi mantalele pe cap, o luau în pas alergător
spre camera de baie. Ajunşi acolo, îşi lăsau bocancii şi
mantalele pe coridor şi intrau sub duşuri care curgeau
continuu. Trebuia să ne încadrăm în timpul de cinci
minute, uneori nici atât. Apucam să ne udăm pielea, ne
ungeam cu săpun şi, când urma să ne limpezim, auzeam
strigătul gardianului: „gata!”. Ieşeam imediat, cu săpunul
pe noi, ne puneam mantalele pe cap şi, tot în pas
alergător, intram în celulă, unde ştergeam corpul cu
rufăria de zi şi de noapte.
Cu bărbieritul se-ntâmpla şi mai rău. Frizerii erau
tot gardieni. Cu aceleaşi apucături şi aceeaşi sălbatică ură
cu care erau înveninaţi de superiorii lor să se poarte cu
noi. Rar se-ntâmpla să fim bărbieriţi o dată pe
săptămână. De cele mai multe ori, acest lucru se-ntâmpla
la două-trei săptămâni şi atunci înduram un adevărat
supliciu. Aveau mâini neîndemânatice şi instrumente
proaste, neascuţite. Trebuia să ne considerăm mulţumiţi,
când ieşeam din mâinile lor cu gâtul netăiat. „Neciupiţi”
nu scăpam niciodată.
Când se anunţa însă câte o inspecţie de la
Ministerul de Interne, atunci ni se făcea baie şi eram
bărbieriţi peste programare...

Hrana noastră cea de toate zilele

În celular se serveau trei mese pe zi:

1. Dimineaţa, un surogat cu pâine (75-100 g.)
2. La prânz, turtoiul (300 g.), făcut la tavă, din mălai, de
multe ori ars pe două părţi, rămânând doar mijlocul
(cca. 200 g.) care se putea mânca. Din acesta, jumătate

159
 trebuia păstrat pentru masa de seară (cine n-avea
răbdare, majoritatea, îl termina la prânz...). Odată cu
turtoiul primeam şi un polonic cu ciorbă de aşa-zis
„zarzavat”, având o foarte slabă consistenţă
hrănitoare.
3. Seara, tot un polonic cu ciorbă, ca la prânz.
O dată sau de două ori pe săptămână, dimineaţa,
în locul acelui nesuferit surogat ni se servea un polonic
cu terci din mălai. La fel, o dată sau de două ori pe
săptămână, în locul ciorbei de la prânz primeam un
polonic cu arpacaş şi marmeladă. În mod cu totul
excepţional şi doar atunci când se anunţa vreo inspecţie,
primeam la prânz un polonic de paste cu brânză.
Carnea era o raritate. Când apărea totuşi, ori erau
resturi de pe la abatoare, pe care nimeni nu le cumpăra,
ori era carne de cal, dintre gloabele sacrificate de pe la
gospodăriile colective, care ajunseseră ori prea bătrâne,
ori prea slabe şi nu mai erau bune de nicio treabă.
Trebuie menţionat faptul că mâncarea care ne-a
salvat de la pieire, în temniţele Aiudului, a fost terciul şi
arpacaşul.
Şi totuşi, hrana din celular era acceptabilă, faţă de
cea din Zarcă, aşa cum vom vedea mai departe, când ne
vom referi la regimul de exterminare prin care am trecut
în prima jumătate a anului 1964.

Mâncarea în şocuri

Pentru distrugerea lentă, dar sigură a foştilor

deţinuţi politici, s-a adoptat o tactică diabolică. După o
înfometare de 5-6 luni, într-o anumită perioadă, hotărâtă

160
de administraţia închisorii, deţinuţii se pomeneau brusc,
2-3 zile la rând, atât la prânz cât şi seara, cu gamela plină
cu mâncare foarte consistentă, din care jumătate era
numai carne!...
Ce urmăreau şi realizau cu această mare
„surpriză”? Două lucruri: a) îmbolnăvirea ficatului,
ducând la apariţia cirozei şi b) provocarea la discuţii în
celule, că poate ceva s-a întâmplat pe plan intern sau
extern şi eliberarea noastră este iminentă. Cu acest prilej,
„ciripitorii”, care erau răspândiţi peste tot, aveau ce
culege şi ce raporta stăpânilor lor…
De întâmplat, nu se întâmpla nimic. Treburile
mergeau ca şi până atunci, cu singura deosebire că mai
bine de jumătate dintre cei care mâncaseră întreaga
cantitate de carne în cele trei zile de „şoc” perfid, se
îmbolnăviseră, dacă nu toţi de ciroză - de diaree sau
dizenterie, cu siguranţă. Bineînţeles că au fost şi
oameni prudenţi care, cu toată tentaţia potolirii
năprasnicei foame, au mâncat numai atât cât au crezut că
pot suporta stomacurile lor.
După această dezamăgitoare încercare, urma o
nouă perioadă de înfometare şi mai grea, care dura mai
bine de jumătate de an, apoi din nou „şocul” cu cele 2-3
zile de hrană îmbelşugată. Cumplită perfidie!

Preoţii

În lupta dusă de poporul român împotriva

comunismului, o nespus de mare contribuţie au avut-o
preoţii. Ortodocşi, catolici şi greco-catolici, deopotrivă au
fost expuşi celor mai diabolice persecuţii şi chinuri.
La Piteşti, studenţii teologi au fost închişi separat
161
într-o cameră specială, pentru a fi supuşi nu numai celor
mai sălbatice schingiuiri, dar şi batjocoririlor
neînchipuite.
La Peninsula a fost constituită o brigadă numai din
preoţi, pentru a li se mări norma de lucru de la o zi la
alta.
La Aiud, aproape că nu exista celulă în care să nu
se fi aflat şi un preot. Ei erau purtătorii Duhului Sfânt, iar
cei ce-au avut norocul să-şi petreacă detenţia împreună
cu un preot, suferinţa o suportau mai uşor, timpul se
scurgea mai repede, iar nădejdea în mântuirea noastră
era mai aproape. De la ei am învăţat tot felul de texte
religioase, între care: acatiste, epistole ale Sfinţilor
Apostoli, zeci de psalmi şi nenumărate alte rugăciuni, cu
care ne-am hrănit sufletele. Redau aici, din memorie, una
dintre cele mai căutate şi cuprinzătoare rugăciuni, adusă
din Zarca Aiudului: „Rugăciunea Sfântului Toma
d'Aquino”:

1. Dumnezeul meu, eu cred întru Tine, dar te rog

întăreşte credinţa mea.
Nădăjduiesc întru Tine, dar fă să crească a mea
nădejde.
Te iubesc, dar fă să sporească dragostea mea.
Căinţă am de păcatele mele, dar fă să-mi prisosească a
mea căinţă.

2. Te slăvesc ca pe începutul meu cel dintâi. Te doresc, ca

pe cea mai de preţ dorinţă a vieţii mele. Te chem, ca pe
puternicul meu apărător. Te îmbrăţişez, ca pe
binefăcătorul meu cel veşnic.

162
3. Dumnezeule, binevoieşte a mă povăţui cu înţelepciunea
Ta, a mă călăuzi cu dreptatea Ta, a mă mângâia cu
milostenia Ta şi a mă apăra cu puterea Ta.

4. Ţie îţi închin gândurile mele, vorbele mele, faptele

mele, suferinţele mele.

5. Ajută-mă ca şi în viitor să mă gândesc la Tine, să

vorbesc despre Tine, să lucrez după voia Ta şi să sufăr
pentru Tine.

6. Doamne, eu voiesc ceea ce Tu voieşti şi fiindcă Tu

voieşti să mă supun voii Tale, făgăduiesc să fac ceea ce
Tu voieşti.

7. Dar mă rog cu umilinţă, luminează-mi mintea, oţeleşte-

mi voia, curăţeşte-mi
trupul şi sfinţeşte-mi sufletul.

8. Dumnezeule prea bun, ajută-mă să mă curăţ de

păcatele trecute, să biruiesc ispitele viitoare şi să urmez
cuvenitele virtuţi.

9. Umple inima mea de dragoste pentru bunătatea Ta, de

ură pentru păcatele mele, de râvnă pentru binele şi
dragostea aproapelui şi de defăimare a deşertăciunii
lumii acesteia.

10. Fă-mă supus mai marilor mei, cu dragoste faţă de cei

mici, credincios prietenilor şi iertător duşmanilor mei.

163
 11. Dumnezeule Atotputernice, ajută-mă să biruiesc cele
şapte păcate de moarte care sunt pricina tuturor
păcatelor şi să le înlocuiesc prin virtuţile creştine, după
cum urmează: 1). Mândria prin smerenie, 2) Iubirea
de arginţi, prin milostenie, 3) Invidia, prin dragoste
şi bucurie pentru binele aproapelui, 4) Desfrânarea,
prin înfrânare şi curăţenie, 5) Lăcomia, prin
cumpătare, 6) Mânia, prin răbdare şi 7) Lenea, prin
bărbăţie creştinească.

12. Fă-mă înţelept în lucrările mele, curajos în primejdii,

răbdător în nenorociri şi smerit în bune norociri.

13. Ajută-mă, Doamne, să fiu cu luare aminte la rugăciuni

în Sfintele Biserici şi la rugăciunile mele zilnice, să fiu
cumpătat la masă, repede în îndeplinirea datoriilor şi
statornic în hotărâri.

14. Insuflă-mi grija de a avea conştiinţa dreaptă, înfăţişarea

cuviincioasă, vorbirea folositoare şi purtarea după buna
rânduială.

15. Dă-mi Harul Tău să mă deprind a-mi stăpâni patimile,

să păzesc poruncile Tale, să mă învrednicesc de darurile
Tale şi să merit mântuirea.

16. Fă-mă să înţeleg cât de mici sunt bunătăţile pământeşti

şi cât de mari sunt cele cereşti, cât de scurt este
timpul acestei vieţi şi cât de nemărginită este
veşnicia.

164
 17. Ajută-mă, Doamne, să fiu gata oricând de moarte, să
mă cutremur de judecăţile Tale, să scap de focul cel
veşnic şi să dobândesc raiul prin Domnul nostru Iisus
Hristos, că a Ta este împărăţia şi mărirea şi puterea şi
slava şi cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
Cu ajutorul rugăciunilor şi poeziilor lui Radu Gyr
şi Nichifor Crainic am putut supravieţui.
Între nenumăraţii preoţi cu care am venit în
contact, doi dintre ei au lăsat o impresie deosebită asupra
sufletelor noastre chinuite: Ştefan Marcu, din Nistoreşti
şi Toma Andronescu din Colacu, amândoi din judeţul
Vrancea. Prin trăirea adânc religioasă, prin calmul şi
blândeţea în relaţiile cu semenii din jur, prin întreg
comportamentul lor, ei au salvat zeci de oameni aflaţi pe
pragul disperării.
În condiţii de cruntă teroare, spre a le uşura
sufletele celor prigoniţi în celule, preoţii i-au mărturisit şi
împărtăşit pe cei care doreau acest lucru. Pentru Sfânta
Împărtăşanie, preoţii (desigur, puţini dintre ei) primeau
din afară, prin persoane de mare încredere, Sfântul
Agneţ, fără de care Sfânta Taină nu s-ar fi putut săvârşi.
În loc de vin, se folosea apa.
Rămânem recunoscători miilor şi miilor de preoţi
români, care la fel ca şi noi au îndurat şi au suportat toate
prigoanele, pentru biruinţa Crucii şi a Neamului
Românesc.
Celor decedaţi în chinuri şi teroare, Dumnezeu să
le ierte păcatele şi să-i primească în Marea Lui Împărăţie.

165
 Reeducarea

Această acţiune de „spălare a creierului” a început

la Aiud în vara anului 1963, sub conducerea şi
supravegherea directă a colonelului Crăciun Gheorghe,
comandantul închisorii. Înainte însă de a intra în
amănunte, consider utile unele referiri la contextul politic
din perioada respectivă. În ultimii zece ani situaţia
internaţională evoluase mult. După moartea lui Stalin, în
1953, ţările comuniste au fost nevoite să-şi modifice
politica în domeniul drepturilor omului, adaptându-se
încet, încet la una mai relaxată, mai elastică, deşi toate
închisorile din ţară gemeau de sutele de mii de deţinuţi
politici.
Încep contactele între Est şi Vest, mai întâi
economice, apoi cele politice şi culturale. Se fac schimburi
de experienţă, au loc conferinţe internaţionale la care se
dezbat probleme ale drepturilor omului. România, ca şi
alte ţări comuniste, nu se mai putea prezenta la aceste
reuniuni cu închisorile pline de deţinuţi politici. Trebuia
să facă ceva. Asasinate în masă, ca pe timpul lui Stalin,
nu mai puteau avea loc.
„Cortinele de fier” încep să se clatine. Soluţia nu
era alta decât să se deschidă porţile închisorilor. Dar
cum?... Să le dea drumul acestor sute de mii de oameni,
cu mentalităţile lor vechi de „duşmani ai clasei
muncitoare!?”... Trecuţi prin atâtea suferinţe, aceşti
oameni, în condiţii de libertate, ar fi devenit pentru
puterea comunistă mai periculoşi ca înainte de arestare…
Şi atunci au adoptat ideea reeducării. Adică
indivizii respectivi să fie „ajutaţi” să iasă din închisoare
166
cu „creierul spălat” de toate reziduurile vechi de
„politicieni”, de „capitalişti”, de „moşieri”, de
„naţionalişti”, de „chiaburi” etc. Cel ieşit din închisoare
trebuia să fie un „om nou”, debarasat de toate
convingerile anterioare, un om devotat trup şi suflet
comunismului. În acest fel, regimul opresor putea să
împuşte doi iepuri dintr-un foc: să golească închisorile,
asigurându-se de loialitatea celor pe care i-au chinuit şi
să aibă relaţii normale cu statele libere. Planul li se părea
cum nu se poate mai potrivit. Mizau pe faptul că, fiind
epuizaţi de anii grei de închisoare, dar mai cu seamă
dornici de libertate, deţinuţii vor accepta compromisul şi
reeducarea va fi o simplă formalitate.
Trebuia să se stabilească numai modul cum va fi
aplicată reeducarea. Căci aşa cum fusese experimentată
la Piteşti, în urmă cu 13 ani, cu bande de bătăuşi şi
schingiuitori, cu organizatori bestiali de tipul lui
Ţurcanu, acţiunea risca să se termine cu un final tragic.
Acum nu se mai putea pretinde o „spălare a creierului”
prin negarea lui Dumnezeu, prin batjocorirea părinţilor,
fraţilor şi surorilor, a prietenilor celor mai buni, ci se
cerea numai să te dezici de orice politică din trecut, ostilă
comunismului, să blamezi fără discernământ oameni
politici, să consideri „socialismul” drept cel mai bun
sistem politic din lume şi din toate timpurile. Aşa s-ar
putea explica de ce mai bine de 80% dintre deţinuţii de la
Aiud au considerat oferta ca salvatoare şi au acceptat cu
destulă uşurinţă compromisul...
Începutul a fost frumos şi promiţător. Personalităţi
marcante, ca Nichifor Crainic, Părintele Stăniloae, Petre
Tuţea, Petre Pandrea, Petre Ţocu, Prinţul Ghica ş.a., au
167
fost scoşi din celule, urcaţi într-un jeep deschis şi
„plimbaţi” prin tot oraşul Aiud şi prin împrejurimi,
arătându-li-se zecile de blocuri de locuinţe şi alte clădiri
şi întreprinderi, zidite în perioada cât noi fuseserăm
ţinuţi între gratii, explicându-li-se că toate acestea erau
realizări ale „socialismului constructiv”.
Cam la o lună după „plimbările” celor mari, s-a
organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din
celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o
sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei
scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelul
Crăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind
intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta
condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al
armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi
să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul
la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la
realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor
muncii”.
Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză
şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan,
duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi.
Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin
încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin
multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de
colonelul Crăciun.
Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani,
după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea
Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea
atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în
168
acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în
chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.
După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se
strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de
suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea
sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau
să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.
În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în
comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu
se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate
acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.
Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de
reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.
Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să
discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă
sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan,
folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ
şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am
primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi
sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu
părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune.
În a doua parte a şedinţei, după pauză, colonelul
Crăciun a cerut să se întocmească o listă cu înscrierile la
cuvânt. S-au înscris mulţi. Vorbitorii s-au întrecut în
laude la adresa regimului, preamărind realizările pe care
nu le văzuseră decât doar vreo câţiva, cei ale căror
articole din „Glasul Patriei” fuseseră scrise cu atât de
mult entuziasm.
Pentru cei mai mulţi, această şedinţă avea să fie
dătătoare de speranţă, crezând că în curând porţile
închisorilor se vor deschide şi gratiile temniţelor se vor
169
prăbuşi.
Dar n-a fost să fie aşa...
Iar eu, la a doua şedinţă de reeducare n-am mai
participat, întrucât aveam să trec printr-o întâmplare cât
se poate de ciudată…
Este necesară aici o nouă paranteză. Aveam 20 de
ani, când l-am cunoscut pe Constantin Teofănescu din
Focşani. Ne-am întâlnit în casele părintelui Stoenescu,
din acest oraş. Părintele avea patru feciori: Emil, Nicu,
Pompilian şi Valeriu. Toţi aderaseră la Mişcarea
Legionară. Teofănescu făcea şi el parte din aceeaşi „Frăţie
de Cruce” cu feciorii părintelui. M-am împrietenit repede
cu ei. Erau entuziaşti, serioşi, cu deprinderi dintre cele
mai bune, căpătate în familie. Se deosebeau mult de alţi
tineri, amatori de distracţii, de aventuri sau alte
asemenea preocupări. În casa părintelui Stoenescu n-am
văzut şi n-am auzit decât lucruri frumoase care înalţă
sufletele şi cuceresc inimile. Ori de câte ori ne întâlneam,
se cântau cântece patriotice, dar mai ales doine.
Ajunsesem să-i preţuiesc nespus de mult pe aceşti
tineri. Toţi mi-erau dragi. De la un timp însă, observasem
că prietenia mea înclină mai mult spre Teofănescu. Era
un tânăr bine legat, frumos, respectuos, cu un caracter
ferm, cu o voce plăcută de bariton, care cucerea pe
oricine când începea să cânte.
Cânta mai ales doine. Când am auzit pentru prima
dată „Doina” lui Şt. O. Iosif, emoţia mi-a cuprins întreaga
fiinţă şi nu l-am lăsat până nu m-a învăţat şi pe mine:

„Se tânguiesc
Tălăngi pe căi
170
 Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi...”

Au trecut treizeci de ani şi nu l-am mai întâlnit pe

Teofănescu.
Pe la începutul lui septembrie 1963, uşa celulei în
care mă aflam se deschide brusc şi apare în prag un
maior însoţit de un deţinut. Pe maior nu-l mai văzusem,
dar pe deţinut am avut impresia că-l cunosc...
− „Cine este Caragaţă?”, întrebă maiorul.
− „Eu!”, îi răspund.
− „Ia-ţi bagajul şi treci pe coridor”.
I-am salutat pe cei cu care convieţuisem până
atunci şi am ieşit. Maiorul nu mi-a mai cerut să-mi pun
mantaua pe cap, iar deţinutul mi-a adresat un salut foarte
respectuos…
Uitându-mă mai atent la el, mi-am amintit de
„Doina” lui Şt. O. Iosif. Era Teofănescu!...
N-am putut vorbi nimic în prezenţa maiorului.
Gânduri, cărora nu le-am putut da nicio dezlegare, mă
frământau. Ştiam că maiorul era adjutantul
comandantului închisorii, colonelul Crăciun Gheorghe,
dar nu puteam înţelege ce legături putea să aibă vechiul
meu prieten Teofănescu cu adjutantul colonelului
Crăciun!... Enigma avea să se dezlege puţin mai târziu.
Am fost scos din Celular şi dus într-o curte, lungă
de circa 50 de metri şi lată de vreo treizeci, prin care
mulţi deţinuţi umblau liberi, de colo colo, după treburi.
Am fost dat în primire unui plutonier care
controla activitatea din acea curte. De jur-împrejur,
171
numai ziduri. Spre miază-noapte se afla Celularul. Spre
răsărit, bucătăria închisorii. Mi-am dat seama de asta,
deoarece afară erau hârdaie în care ni se aducea
mâncarea la celule, erau cazane şi foarte multe marmite,
scoase afară ca să fie spălate. În partea dinspre miază-zi
exista o clădire hidoasă, lungă de vreo 40 de metri, cu un
etaj şi cu ferestre foarte mici, acoperite cu jaluzele.
Ferestrele de la parter se situau la nivelul pământului.
La câteva zile am aflat că aici se afla faimoasa
Zarcă. Clădirea fusese construită de unguri, în 1812,
pentru românii din Transilvania care manifestau
sentimente anti-maghiare. Aici erau deci „înmormântate”
cele peste 150 de cadavre vii, sortite exterminării, despre
care se tot vorbea în Celular!...
Plutonierul care mă luase în primire a chemat pe
cineva de la bucătărie. Un bărbat cam de cincizeci de ani,
în halat alb şi cu bonetă pe cap, a sosit în pas alergător şi
s-a oprit în poziţie de drepţi în faţa plutonierului. Era
bucătarul şef Fetiţaru.
− „Ţi-a mai venit un ajutor la bucătărie!... Du-l în
camera voastră să-şi lase bagajul, arată-i patul, apoi
ia-l la bucătărie şi dă-i de lucru”. Şi, către mine:
− „Vei asculta de ordinele d-lui bucătar-şef. Ai voie să
mănânci cât vrei şi ce vrei, dar să nu duci în altă
parte”...
Am fost condus în camera bucătarilor, mi s-a
arătat patul etajat, mi-am lăsat acolo puţinele lucruri cu
care venisem de la celulă, apoi am fost dus în sala mare a
bucătăriei. Aici, în cinci cazane enorme, clocotea
mâncarea pentru masa de seară. La fiecare cazan, câte doi
oameni vânjoşi învârteau mâncarea, cu lopeţi mari de
172
lemn. Se fierbea arpacaş. Am fost dat la curăţatul
zarzavatului pentru masa de a doua zi. La ora 21 am fost
trecuţi la dormitor.
Deschid iarăşi o paranteză. Anul 1962 a fost cel
mai fructuos pentru mine. Învăţasem bine să comunic
prin Morse, ajutat de Filimon şi Nelu Constantinescu,
„dascălii” mei. Ajunsesem să stăpânesc în mod corect
acest minunat alfabet acustic, putând comunica singur cu
toate etajele şi cu toţi vecinii. Este perioada când am
putut învăţa cele peste 5500 de versuri pe care le-am adus
în memorie, acasă, după eliberarea noastră din temniţa
Aiudului.
Ajuns acasă, cu tot riscul la care mă expuneam, ca
să nu le pierd m-am apucat imediat de scris. Scriam
numai noaptea, cu teamă şi mare atenţie. Dacă aş fi fost
descoperit, aş fi primit pentru a doua oară încă douăzeci
şi cinci de ani de temniţă grea. Cu ajutorul lui Dumnezeu
am reuşit să le trec într-un caiet de peste două sute de
pagini, „caietul cu coperte roşii”, care a stat adăpostit în
pământ până la Revoluţia din 1989.
Pe lângă zecile şi zecile de poezii de câte 7 - 8
strofe, am adus în memorie 5 balade ale lui Radu Gyr şi
Nichifor Crainic, fiecare având între 100 - 160 de strofe.
Iată titlurile: „Balada clopotarului din stele” (104 strofe),
„Balada ucenicului cu ochii albaştri” (128 strofe), „Balada
codrului fără haiduc” (160 strofe), Balada iconarului”
(128 strofe) - de Radu Gyr; „Baldovin şi Mădălina” (115
strofe) - de Nichifor Crainic.
Concepute în întunecimea temniţelor de către
Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţi poeţi martiri, poeziile
respective au circulat prin toate cele 320 de celule ale
173
Aiudului, transmise “la ţeava caloriferului” sau ”la
perete” cu ajutorul alfabetului Morse. Scrise iniţial pe
sticlele cu medicamentele celor bolnavi, pe săpun sau pe
pereţi, folosindu-se un vârf de ac, versurile erau repede
memorate, să nu fie găsite la o percheziţie inopinată.
După memorare, scrisul de pe sticlă, săpun sau perete era
imediat şters. Riscul era deosebit de mare, atât pentru
cine recepţiona, cât şi pentru cel ce scria, paza fiind
deosebit de vigilentă. La cea mai mică mişcare în celulă,
gardianul de pe coridor privea discret prin „ochiul
magic” fixat pe uşă, surprinzându-l adesea pe cel care
primea mesajul sau îl transmitea vecinilor. Celui prins i
se făcea pe loc un “raport”, prin care i se cerea pedepsirea
cu 10-15 zile de „izolare”.
Regimul de izolare era drastic: deţinutul era scos
din celula sa şi dus ori la „neagra”, ori în altă celulă, la
„rece”, construite special pentru pedeapsă. Personal, am
trecut de patru ori prin „izolare”: o dată la „neagra” şi de
trei ori la “celula rece”, ca gheaţa.
La “rece”, pedeapsa se executa în nişte celule
special amenajate, fără pat şi fără scaun; doar ciment de
jur-împrejur. Într-un colţ se afla tineta, WC-ul celulei.
Patul era rabatabil. Seara la orele 22, când se dădea
stingerea, gardianul de pe coridor apăsa un buton şi de
pe un perete, pe dreapta sau stânga, se desprindea un pat
de fier, gol. De pe coridor gardianul arunca o pătură
tocită şi jegoasă cu care deţinutul se acoperea în timpul
nopţii. Dimineaţa, la deşteptare, patul îşi relua locul în
perete. În timpul zilei pedepsitul nu avea pe ce să se
aşeze, decât doar jos, pe ciment sau pe tineta cu urină şi
fecale. Aşa că, de la 5 dimineaţa, până la 22 seara, trebuia
174
să se mişte tot timpul sau să se prăbuşească pe ciment,
când puterile l-ar fi părăsit. Aceasta era „celula rece”,
unde omul tremura de frig şi în luna cea mai fierbinte de
vară.
Un alt sistem de pedeapsă era aşa-zisa „celulă
neagră”. I se spunea aşa fiindcă nu avea nicio fereastră.
Încăperea era luminată zi şi noapte de un bec foarte slab,
iar uşa, atât de bine închisă, încât niciun pic de aer nu se
putea strecura de afară. Dacă în „celula rece” omul
tremura de frig şi în timpul verii, la „neagra” puteai muri
de căldură în cea mai friguroasă zi de iarnă… Celula nu
era încălzită în mod special. Căldura excesivă se datora
faptului că printr-unul dintre pereţi trecea hornul de
evacuare de la instalaţia de încălzire a închisorii.
În iarna lui '62-'63 am fost şi eu pedepsit la
„neagra”, împreună cu alţi cinci deţinuţi de la alte celule,
toţi pentru aceeaşi vinovăţie: comunicări la „Morse”.
La „neagra” nu existau paturi. Se dormea jos, pe
duşumea, pe nişte saltele nenorocite. Becul electric ardea
fără întrerupere şi niciodată nu puteam şti când s-a făcut
ziuă sau când a venit noaptea. Camera, neavând
fereastră, iar uşa fiind capitonată, aerul devenea
insuficient şi irespirabil. În timpul zilei pe care noi n-o
vedeam, adică de la ora deşteptării până seara la
închiderea programului, nu aveam voie să stăm jos.
Căldura era aşa de mare încât nu puteam suporta
cămăşile. Le scoteam şi rămâneam dezgoliţi până la brâu.
Sudoarea curgea pe noi, şiroaie. Cel mai greu de suportat
era însă lipsa de aer. Câte-un gardian mai omenos mai
deschidea uşa, cinci minute şi aerul curat năvălea cu
putere înăuntru. Mai beneficiam de aer când ni se aducea
175
mâncarea, dimineaţa, la prânz şi seara. Atunci gardianul
deschidea larg uşa, ieşea zăpuşeala din timpul nopţii şi
camera se umplea cu aerul proaspăt de afară.
Hrana era cea stabilită de regulament, pentru
pedepsiţi, adică o zi primeam şi o zi, nu; mai precis, din
două-n două zile şi atunci raţia pe jumătate. Din cauza
lipsei de aer, de multe ori n-o puteam mânca nici pe asta
şi o aruncam la tinetă. Aşa că, după două săptămâni,
când s-au terminat zilele de pedeapsă şi-am fost scoşi
afară ca să fim duşi în Celular, eram atât de slăbiţi, încât
părea că înviaserăm din morţi.
S-ar fi cuvenit ca după o astfel de pedeapsă omul
să nu mai aibă niciodată curajul să se apropie de perete
sau calorifer. Dar nevoia de a comunica, de a afla veşti,
era mai puternică decât teama de pedeapsă.
După izolarea de la „neagra” mi-au trebuit câteva
săptămâni să-mi pot veni în fire. Şi cum aminteam mai
sus, în primăvara lui 1963 am mai avut de îndurat încă
trei izolări, dar numai la “celula rece”, unde regimul de
detenţie era mai suportabil.
Pentru perioada anilor 1959-1964 merită să fie
menţionat numele de tristă amintire al comandantului
închisorii Aiud, colonelul Crăciun Gheorghe, care, cu
toată Securitatea ce-o avea la îndemână, n-a putut opri
circulaţia poeziilor izvorâte din amarnicele suferinţe. Ele
au fost memorate cu riscuri foarte mari. Pentru a nu le
pierde, le repetam în fiecare zi. Era singurul procedeu de
scurgere mai uşoară a timpului. Pe drept cuvânt, autorii
acestor versuri au fost salvatorii noştri. Cu versurile lor
ne-am hrănit sufletele, zi şi noapte. Cu ajutorul lor am
putut supravieţui.
176
 Am considerat necesară această paranteză
referitoare la izolările din temniţă, înaintea încheierii
capitolului dedicat reeducării.
Rămăsesem la momentul primului contact cu
bucătăria închisorii. Chiar din prima zi bucătarul-şef
Fetiţaru mi-a făcut o bună impresie. Mai întâi că nu-şi
dădea aere de şef. Împărţea dispoziţiile fără să se simtă,
deşi am observat că avea o mare răspundere. Nu era
lucru uşor să pregăteşti mâncarea pentru trei mii de
persoane.
Ceilalţi 25 de bucătari erau oameni cu experienţă
în serviciul bucătăriei şi fiecare ştia ce are de făcut. În
afară de asta, fuseseră puşi la punct şi cu reeducarea, mai
înainte de a fi aduşi acolo. Eu însă am fost scos din
Celular şi băgat în mijlocul lor, fără să mă-ntrebe nimeni,
nimic!…
Mă tot gândeam că intenţia celui care m-a adus
aici să fi fost bună: să mă scoată din întunecimea
temniţei, la aer, la soare; să mă scape de spectrul foamei.
Iată, atâtea argumente care puteau justifica gestul acestui
binefăcător! Dar oare cu ce preţ!?... Desigur, în cazul când
m-ar fi întrebat dacă vreau să merg acolo, cu condiţia
„capitulării”, a acceptării „spălării creierului” de toate
vechile „reziduuri”, aş fi răspuns categoric: nu! Dar
acum, ce puteam să mai fac?... Eram prizonierul lor,
obligat să accept această situaţie stupidă, în pofida
voinţei mele. În dormitor, toţi se uitau curioşi la mine şi
nimeni nu mă-ntreba nimic. Eram ca un lup între oi. Cred
chiar că le-am părut suspect. Aveau dreptate bieţii
oameni să se teamă. Cu-atâţia turnători prin celule, nu
era deloc de mirare să le bage unul printre ei.... Numai
177
Fetiţaru, bucătarul şef, plimbându-se printre paturi, când
a ajuns în dreptul patului meu, m-a întrebat:
− De unde v-a adus?
− Din celular, dintr-o celulă de la etajul trei.
A doua zi, încă de dimineaţă fiecare a mers la locul
lui de muncă. Eu am fost repartizat la curăţatul
zarzavatului. După masa de prânz mi s-au dat marmitele
şi hârdaiele să le curăţ şi să le spăl, pentru masa de seară.
Zilele au început să se scurgă, oamenii parcă nu
mă mai priveau cu suspiciune şi încet, încet m-am
încadrat în ritmul vieţii de la bucătărie. Când şi când, mi
se alătura la lucrul meu câte unul dintre bucătarii care
munceau în interior. Parcurgeam destul de des distanţa
de la bucătărie la beciul unde se afla depozitat zarzavatul
şi legumele. De-acolo ne luam cantităţile necesare pentru
mâncarea ce se pregătea în ziua respectivă. În trecere,
aruncam pe furiş priviri spre zidurile fioroase ale
“Zărcii” şi-mi spuneam, reproşându-mi, că în temniţele
acelea întunecoase şi înspăimântătoare zac oameni ce se
zbat în chinurile foamei şi ale celei mai crunte terori, în
timp ce eu mă bucur de aer, de soare, de o hrană
îndestulătoare, de libertatea de a mă mişca într-un spaţiu
mult mai larg decât într-o celulă… Auzisem, din Celular,
că în Zarcă erau închişi vârfurile politicienilor, ale
naţionaliştilor şi, mai ales, cei refractari reeducării. Mai
aflasem că aici se afla şi naşul meu de cununie, preotul
Ştefan Marcu, din Nistoreşti-Vrancea, arestat din 1948 şi
condamnat la 15 ani, tot pentru „crimă de uneltire
împotriva ordinii sociale”.
Apariţia zilnică în faţa mea a acelor ziduri cu
ferestrele mici, îmi producea nelinişte şi momente de
178
cruntă mustrare a conştiinţei, reproşându-mi că locul
meu n-ar fi trebuit să fie aici, unde mă aflam, ci acolo,
unde suferinţa era mai grea. Şi astfel, zi de zi acumulam
în mine remuşcări tot mai apăsătoare, petrecându-mi
zilele şi nopţile în tot felul de gânduri şi frământări
sufleteşti.
Trecuseră aproape două luni de când lucram la
bucătărie. Pe la sfârşitul lunii octombrie, într-o zi ca de
primăvară, după amiază, suntem anunţaţi să trecem într-
o sală mare din incinta Celularului, unde urma să se ţină
ora de reeducare. Ca şi rândul trecut, şedinţa a început cu
lecturi din ziarele care preamăreau realizările regimului.
A urmat apoi o pauză de o jumătate de oră. Câţiva au
rămas în sală. Am rămas şi eu. Doi dintre deţinuţi
discutau despre muzică. I-am rugat să-mi permită să asist
şi eu. M-am prezentat, la fel au făcut şi ei. Unul se numea
Nicolae Goga, iar pe celălalt, un armean, îl chema
Acterian. Tema discuţiei era Beethoven. La un moment
dat, Goga îl întreabă pe Acterian:
− Ai auzit vreodată de „Sonata lunii”?...
− „Nu”, răspunse Acterian.
− Ia ascultă puţin!.
Şi Goga începe să-i fluiere încet melodia. Era aşa de
dulce, de clară şi senină, de parcă aş fi văzut pe cerul
întunecat al nopţii o splendidă lună plină.
− Dar ştii în ce împrejurări a compus Beethoven
„Sonata lunii”?
− „Nu”, îi răspunse armeanul.
− Se spune că într-o minunată noapte cu lună plină,
Beethoven se plimba liniştit şi îngândurat pe una
dintre străzile nefrecventate de lume ale Vienei. La un
179
 moment dat, de la o casă cu balcon aude o femeie
plângând. „De ce plângeţi, doamnă?”, întrebă
compozitorul. „Plâng, răspunse femeia, fiindcă cineva
din casă mi-a spus că afară e o noapte cu o minunată
lună plină şi eu nu pot s-o văd. Sunt oarbă...”. „Aveţi
în casă un pian”? „Da!”. „Pot să intru?”. „Poftiţi!”.
Beethoven a intrat, s-a aşezat la pian şi a cântat
„Sonata lunii”. „Mulţumesc, domnule, am văzut
luna!...”, a exclamat cutremurată de emoţie femeia
oarbă...
Când Goga termină povestirea, cineva de-afară
intră precipitat în sală şi spuse grăbit: „Ieşiţi repede...
Vorbeşte Ţuţea!...”
Am ieşit şi l-am văzut!... În mijlocul a peste
cincizeci de oameni, înalt şi maiestuos, capul său
descoperit domina deasupra tuturor. Vorbea înflăcărat,
ca un apostol al lui Hristos. Nu vorbea nici de comunism,
nici de marxism, nici de legionarism, nici de
politicianism...
Vorbea despre filozofia tuturor timpurilor, despre
marii dascăli care i-au călăuzit viaţa, răspunzând cu
multă bunăvoinţă tuturor celor care-i puneau întrebări.
Explicaţiile şi răspunsurile lui erau presărate cu citate din
toţi marii gânditori ai lumii, în limbile germană, latină,
engleză sau franceză. În timp ce vorbea, încercam cu greu
să-mi fac loc, strecurându-mă printre oameni ca să m-
apropii cât mai mult de el.
La un moment dat, cineva care era lângă mine
exclamă cu entuziasm: „Este extraordinar! Omul ăsta are
vagoane de cărţi în mintea sa!...”.
După pauză, şedinţa s-a desfăşurat ca de obicei cu
180
lecturi din ziare şi luări de cuvânt. N-a participat nici
colonelul Crăciun şi nici vreun alt ofiţer din personalul
închisorii; doar comitetul de reeducare, alcătuit din patru
persoane, alese cu grijă de cei din conducerea
penitenciarului.
Pentru mine, ziua aceea s-a terminat cu un mare
folos: îl văzusem în carne şi oase pe Ţuţea şi, mai cu
seamă, îl auzisem vorbind...
În a doua jumătate a lunii noiembrie, tot într-o
după amiază, pe o vreme urâtă cu burniţă rece şi deasă,
suntem chemaţi în sala cea mare pentru o nouă şedinţă
de reeducare. „Astăzi ce va mai fi, oare?!”, m-am
întrebat. Grupuri, grupuri de oameni, din Celular, din
secţiile de lucru, veneau în curtea cea mare a închisorii,
îndreptându-se spre sala de şedinţe. Grupul nostru, de la
bucătărie, aflându-ne mai aproape de sală am ajuns
printre cei dintâi şi am luat loc în primele rânduri de
bănci. În mai puţin de un sfert de oră sala se umpluse cu
câteva sute de oameni.
Când nu mai era nimeni de aşteptat, uşa se
deschise şi apăru un grup de vreo opt persoane, care se
îndreptă spre o masă lungă aşezată pe un podium în faţa
noastră. Datorită vremii închise de afară, în sală se făcuse
deja semiîntuneric. Când grupul de la „prezidiu” a luat
loc pe scaune, s-au aprins luminile. Privind mai atent, în
mijlocul celor opt mi s-a părut că se afla un om pe care-l
cunoscusem cândva... Nu mă-nşelam!... Era Petre Ţocu,
din Galaţi, fostul prefect legionar de Vrancea, din 1940...
care apărea acum ca ... preşedinte al Comitetului de
reeducare!... La dreapta lui, stupoare, se afla bunul meu
prieten Teofănescu, cel care împreună cu maiorul mă
181
scosese din Celular, cu trei luni în urmă... De-abia atunci
am înţeles misterul mutării mele la bucătăria închisorii!...
Şedinţa a început cu interogările. Primul am fost
chiar eu. Ezitând să mă privească în ochi, preşedintele
Comitetului, fostul prefect legionar, cu un glas uşor
tremurat îmi adresează prima întrebare:
− Domnule Caragaţă, este ştiut de toată lumea că şeful
Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a fost şi
rămâne în istoria politică a ţării noastre un criminal.
Dumneata ce ai de spus în această privinţă?...
În sală se făcuse o tăcere de mormânt. Nu se
simţea nicio mişcare, niciun foşnet. M-am ridicat şi, fără
nicio ezitare, am răspuns:
− Vă referiţi la cazul Manciu, nu-i aşa?...
− „Da”, răspunse preşedintele Comitetului de
reeducare.
− Un om care se află în legitimă apărare nu poate fi
considerat criminal… La acel proces de la Iaşi,
Corneliu Zelea Codreanu se găsea în sala
Tribunalului ca apărător al unui student, în proces cu
prefectul de poliţie, Manciu. Acesta avea de partea lui
douăzeci de poliţişti. Codreanu era singur. El rămâne
pentru mine, şi pe mai departe, tot „Căpitanul”.
− Întreaga asistenţă din sală amuţise. Nicio replică de
nicăieri. După câteva clipe de descumpănire pentru
cei din Comitet, interogările au fost reluate.
Următorul a fost avocatul Ion Barbu, un bărbat cam
de 40 de ani, bine legat, curajos şi tot aşa de scund ca
şi mine. I s-a pus şi lui aceeaşi întrebare, la care Barbu
a răspuns:
− Şi Ştefan cel Mare a pedepsit cu mâna lui un hatman,

182
 pentru trădare, dar istoria nu i-a pus pe frunte
stigmatul de “criminal”, ci l-a consacrat ca pe „cel mai
mare” şi „cel mai viteaz” voievod al neamului
românesc...
După aceste două interogări s-a dat o pauză, apoi
şedinţa din ziua respectivă a fost suspendată. Aparent,
nu s-a luat nicio măsură împotriva celor doi interogaţi.
Fiecare a trecut la locul lui de muncă, fără să se-ntâmple
nimic deosebit.
Câteva zile în şir, atât bucătarul-şef Fetiţaru cât şi
plutonierul care răspundea de sectorul nostru de muncă
au depus stăruinţă asupra mea să revin asupra
declaraţiei de la şedinţă. Mi-au promis că nimic nu mi se
va întâmpla, dacă voi accepta. Îmi cereau doar o simplă
declaraţie scrisă, de dezavuare a celor rostite şi voi fi
iertat. Altfel, voi avea necazuri... Am avut un timp
impresia că plutonierul chiar mă simpatiza. Spunea
tuturor că eu sunt „japonezul” lui.
A trecut o săptămână fără să mai fiu întrebat
nimic. Într-o seară, înainte de a se da stingerea, a venit un
gardian, m-a scos din dormitorul bucătarilor şi m-a băgat
într-o cameră mai mare ca o celulă, unde mai erau cinci
oameni. Din puţinele lămuriri pe care mi le-au dat, am
înţeles că fuseseră aduşi acolo de două zile, invocându-se
„situaţii speciale”. Le-am spus că şi eu am fost adus tot
cu o „situaţie specială”, fără să intru în amănunte.
Nu-mi mai amintesc numele niciunuia dintre cei
cinci. După vreo câteva zile, seara, cu puţin înainte de a
se da stingerea, a intrat în cameră un plutonier cu o
înfăţişare răutăcioasă, întrebând de numele meu.
− Da, eu sunt!...

183
− Ia-ţi bagajul şi urmează-mă!
Eram în curtea cea mare, unde se afla Celularul.
De-acolo, trecând în curtea mică, ne-am îndreptat spre
fioroasele ziduri pe care le vedeam zilnic în timpul celor
trei luni cât am lucrat la bucătărie.
Plutonierul a deschis o uşă grea, de afară, apoi
încă una, introducându-mă pe un coridor lung, puţin
luminat, oprindu-ne în cele din urmă în faţa unei uşi pe
care am citit din fugă: nr. 11. Zăvoarele au fost trase cu
zgomotul obişnuit, am fost împins din spate de
însoţitorul meu şi astfel, în ziua de 6 decembrie 1963, am
ajuns în celula nr. 11 din faimoasa închisoare „Zarca”.

Zarca

Un nume predestinat. Un loc cu adevărat infernal,

unde foamea a atins apogeul. A fost construită de unguri
în 1882, în scopul întemniţării românilor care încercau să
lupte pentru eliberarea de sub opresiunea maghiară.
Această clădire joasă şi întunecoasă, parcă îngropată în
pământ, avea pereţii groşi de aproape un metru,
construiţi numai din piatră, pentru ca orice încercare de
evadare să fie exclusă. O schemă a acestei clădiri o
întâlnim în volumul II al cărţii lui Ioan Ioanid
„Închisoarea noastră cea de toate zilele”. La p. 5. sunt
numerotate celulele de la 1-29. Eu am stat timp de opt
luni, de la 6 decembrie 1963, până la 15 iulie 1964, în
celula nr. 11.
În Zarcă încăpeau aproximativ 100-120 deţinuţi.
Celulele erau mici, prevăzute cu uşi din material greu, de
stejar, cu zăvoare teribile, iar ferestrele şi ele mici, situate
184
aproape de nivelul pământului, aveau gratii groase de
oţel care descuraja orice fel de dorinţă de evadare.
Încerc să descriu în continuare viaţa amarnică,
peste măsură de chinuită, dusă dincolo de limita oricărei
răbdări omeneşti, în îngheţatele şi întunecatele celule din
Zarca Aiudului, pregătite în mod special pentru cei care
n-au putut să-şi prostitueze conştiinţele.
Aruncat în acea noapte de decembrie în celula nr.
11, m-am pomenit în mijlocul a încă trei oameni. De cum
am intrat, unul dintre ei a dus degetul la gură, făcându-
mi semn să nu vorbesc. Bucurie mare!... Era camaradul
meu drag Grecu Gheorghe, din Galaţi, cu care
convieţuisem în Celular aproape doi ani. Fusese adus
înaintea mea, tot pentru atitudine potrivnică reeducării.
Din păcate, numele celorlalţi doi nu mi le-am mai
putut aminti. Am reţinut doar că unul era preot greco-
catolic, de prin părţile Maramureşului, iar celălalt un
ţăran din Banat, condamnat la moarte în urma unei
răzvrătiri locale, când li s-a impus cu forţa să semneze
aderarea la colectivizare. După proces a fost dus la Jilava
şi introdus în „camera zero”, unde se aflau mai mulţi
condamnaţi la moarte, aşteptându-şi fiecare ziua şi ceasul
execuţiei. Ţăranul din celula noastră a aşteptat doi ani, zi
de zi, clipă de clipă, să fie dus pe locul de execuţie. După
acei doi ani, trăiţi în coşmaruri greu de suportat mai ales
noaptea, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe
viaţă şi trimis la Aiud. La fel ca în cazul poetului Radu
Gyr, condamnat la moarte pentru poezia „Manifest”, cu
celebrul îndemn: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
După comutarea pedepsei, şi Radu Gyr a intrat în rândul
„vieţaşilor”, lăsându-ne acele nemuritoare versuri de un
185
tragism zguduitor, din poezia „Vieţaşul”, pe care încerc
s-o reproduc aici, din memorie:

De mult, de mult, pe la-nceput de osândă,

Mai întreba şi de noi, la poarta de-afară,
Câte-o nălucă de mamă plăpândă,
Sau câte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei, patru şi din lumea cealaltă

Mai sosea câte-un răvaş mirosind a grădini,
Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai 'naltă,
Cum Cozia peste ruini.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Şi lumea celeilalte vieţi
Căzu de pe noi măcinată,
Ca tencuiala de pe pereţi.

Iar noi ne-am retras în timp ca o zgură.

Afară, părinţii bătrâni,
Poate de ani şi de ani se făcură
Pâine, zumzet, fântâni.
Nevestele noastre or fi având lacrimi tot mai puţine,
Şi-n păr tot mai multe zăpezi înţelepte
Şi vor fi învăţat să nu mai suspine
Şi să nu mai aştepte.

Feciorii noştri vor fi crescut mai departe,

Mai frumoşi, tot mai departe de noi
Şi-or fi purces spre oraşe streine, la carte,
De n-or fi murit undeva în război.
186
 Iar fetele noastre, cu boiuri în floare,
Or fi plecat demult mirese-n caleşti,
Alături de miri rupţi din soare,
Ca feţii frumoşi din poveşti.

Şi-acolo-n căminuri albastre or coase,

Cu mâna subţire şi moale,
Plecate sub lampă, madone duioase,
Scutece albe ca nişte petale

Pentru odrasle bălaie ca spicul,

Care mâine vor râde-n iatac,
Departe de moarte şi de bunicul
Pierdut fără urme în piatră, în veac.

Celula nr. 11 era prevăzută cu două paturi, tinetă

şi o sobă de tablă pentru încălzit. Avea o ferestruică în
partea de Nord, bine camuflată cu jaluzele, încât în
timpul celei mai luminoase zile ni se părea că ne aflam
într-un permanent amurg de seară. Avea două paturi,
fiind în mod obişnuit ocupată de doi oameni. Acum însă,
în perioada reeducării, administraţia era nevoită să
populeze celulele cu câte patru oameni. Eram deci
obligaţi să dormim câte doi într-un pat îngust de 80 cm.
Ca să încăpem, trebuia ca unul să se aşeze la un capăt şi
al doilea la celălalt capăt.
Am dormit în prima noapte împreună cu Grecu
Gh., fiindcă al doilea loc în patul lui era liber. Eram
amândoi fericiţi în nenorocirea noastră, văzând că soarta
a fost bună cu noi, adunându-ne din vălmăşagul atâtor

187
mii de oameni, să fim împreună, să suportăm mai uşor
regimul de exterminare impus de colonelul Crăciun celor
ce nu se lăsau să fie „bolşevizaţi”.
Acest comandant de tristă amintire îşi găsise şi
omul potrivit: o brută de plutonier ungur, cu numele de
Biro. El avea în sarcină toate problemele din Zarcă. De la
pază şi supraveghere, care era cea mai drastică, până la
ultima lingură de mâncare, totul trecea prin controlul lui
Biro. Îşi avea şi un număr de informatori care-l ajutau cu
multă slugărnicie.
În celulele Zărcii nu puteai vorbi nici măcar în
şoaptă. De „Morse” nici nu putea fi vorba. Mai întâi că
aici nu erau calorifere, iar la perete ar fi fost un risc inutil.
Pereţii fiind atât de groşi, nici cel mai puternic zgomot de
ciocan nu putea fi auzit. Trăiam izolaţi ca-ntr-un
mormânt.

Prima noapte în Zarca

La ora 22 clopoţelul a sunat stingerea. Ne-am

dezbrăcat zeghea şi pantalonii şi ne-am înghesuit unul în
altul pe patul îngust, de fier. Să mai amintim de saltea?...
Era atât de uzată şi subţire, încât simţeam fiarele patului
sub coaste. Ne-am acoperit cu pătura sură. Era şi ea
subţire, din cauza uzurii şi pe alocuri ruptă. Se lăsase un
ger năprasnic. Simţeam frigul ca pe nişte suliţe care ne-
mpungeau peste tot. Am pus peste pătură şi
îmbrăcămintea de puşcărie, dar n-am realizat mare lucru.
Frigul a continuat să ne chinuie până la ziuă. Când s-a
dat deşteptarea, un planton de-al lui Biro ne-a împins pe
vizetă vreo 3 kg. de lemne umede, ca să facem focul la
188
soba de tablă. Un alt planton, în urma celui cu lemne, ne-
a introdus tot prin vizetă un mic şomoiog îmbibat în
motorină şi aprins. Şomoiogul a ars câteva minute, dar
lemnele nu s-au aprins, fiind umede. În schimb, celula s-a
umplut de fum: un fum înecăcios şi greu, de motorină.
Aceasta a fost raţia noastră de căldură pentru 24
de ore.

7 decembrie 1963. Prima zi de vieţuire în Zarca

Frig, întuneric şi permanenta grijă de a nu cădea

cu ceva sub supravegherea lui Biro şi a plantoanelor sale.
Ni s-a adus nesuferitul surogat, care nu avea în el decât
apa puţin călduţă şi culoarea cafenie. Feliuţa de pâine,
care nu cântărea mai mult de 75. de gr., împreună cu
surogatul ne-au încălzit puţin lihnitele noastre stomacuri.
Până la masa de prânz mai avem de aşteptat şapte ore.
Lungi, cât şapte veacuri.
Ce facem până atunci?... Ne luptăm cu foamea şi
cu frigul. Dar mai ales cu frigul. Afară-i un ger de crapă
pietrele şi noi ne-am încălzit celula cu-n şomoiog de
motorină şi cu-n nor negru de fum...
Poetul detenţiei noastre, magnificul Radu Gyr, ne-
a lăsat o cutremurătoare poezie intitulată „Frig”. În toată
opera lui, în toate poeziile de revoltă, n-ai să întâlneşti
vreuna în care să apară înjurătura. În poezia „Frig”,
chinul a fost atât de puternic, încât a trecut peste limitele
răbdării firii omeneşti. Reproduc strofa în care poetul-
deţinut, nemaiputând îndura, a trecut peste aceste limite
şi înjură:

189
 Mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig,
Vreau să urlu, să zbier,
Mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig!
Aş scrie pe ziduri crunt testament:
„Grijania mă-si de frig!”...
Sângele scheaună: mi-e frig, mi-e frig,
Apoi se scurge jos, în ciment...

E ora două. S-aud zgomote şi voci pe coridor. Vin

bucătarii cu marmitele cu mâncare. S-aude şi vocea lui
Biro. Vizetele se deschid una după alta. Bucătarii ajung şi
în dreptul celulei noastre. Ni se vâră la repezeală patru
bucăţi de turtoi şi patru gamele cu zeamă chioară,
strecurată cu grijă, la bucătărie, de zelosul Biro. Zeama n-
are altă calitate decât că-i fierbinte. O sorbim repede şi
simţim că trupurile noastre, îngheţate de frig, se mai
încălzesc. Dar stomacurile se-agită nemulţumite şi
foamea cea cumplită de-abia acum începe. Până seara
mai sunt încă multe ore de chin.
Turtoaiele au fost mâncate pe nerăsuflate, ca nişte
veritabile felii de cozonac…

Finalul „mărturiilor”

Aşa s-a desfăşurat viaţa noastră în Zarca Aiudului,

timp de opt luni: cu foame, frig şi supraveghere
diabolică.
Pe la sfârşitul lunii iulie '64, de unde până atunci
fuseserăm ţinuţi într-un secret desăvârşit, să nu ne ştim
unii de alţii, iată-ne deodată peste 150 de oameni scoşi
din întunecatele celule ale Zărcii şi aduşi în curtea mare a

190
închisorii, la aer şi la lumina soarelui. Nu mai semănam a
oameni. Păream nişte vietăţi scoase din străfundurile
pământului, care nu mai aveam nimic comun cu cei din
jur.
Ca să nu ne preocupe comentarea noii situaţii în
care ne aflam, am fost puşi „la treabă”: să mutăm nişte
cărămizi dintr-un loc în altul. Printre noi se aflau şi câţiva
gardieni. De la ei am aflat adevărul: „vi se pregăteşte
eliberarea!”...
La o săptămână de la acest eveniment, ni s-au dat
hainele civile şi-au fost făcute formele de eliberare.
Apăruse Decretul de amnistie pentru politici...
Într-o seară, toată puşcăria a fost evacuată de cei
aproape trei mii de deţinuţi. Am fost încolonaţi şi duşi la
gară, unde ne aştepta un tren personal cu zeci de
vagoane, care s-au umplut până la refuz. Mulţi dintre noi
am rămas pe scări, nemaiavând loc în vagoane. Aceeaşi
soartă am avut-o şi eu.
M-am fixat pe-o scară, mi-am încolăcit un braţ pe-
o bară de fier şi trenul s-a pus în mişcare în plină noapte.
Toate scările vagoanelor erau înţesate de oameni. Aşa am
mers până la Războieni. Acolo trenul s-a golit, mulţi
oameni luând alte trenuri, spre alte destinaţii. Al nostru,
cu care plecaserăm din Aiud, şi-a continuat drumul spre
Moldova.
După multe opriri prin staţii, în zorii zilei am
ajuns la Mărăşeşti. Am coborât s-aştept un tren spre
Galaţi. După mai multe ore de aşteptare, am urcat în
personalul Comăneşti-Galaţi. Am coborât în staţia
Doaga, cu gândul să ajung în satul Străjescu, să-mi văd
mama pe care o lăsasem cu sănătatea şubredă şi fără
191
niciun sprijin. După ce-am trecut de Doaga, m-am
întâlnit faţă-n faţă cu-n om din Străjescu, care s-a
apropiat de mine şi m-a-ntrebat:
− Nu cumva sunteţi domnul Caragaţă?...
− Da, eu sunt!
− Veniţi de la închisoare, nu-i aşa?...
− Da, de la Aiud.
Omul s-a întors din drumul lui, mi s-a alăturat şi,
privindu-mă cu multă compătimire, mi-a spus: „Au
murit şi tata şi mama dumneavoastră... Ţaţa Catrina a
murit anul trecut, la Paşti”...
La auzul acestei triste veşti, mi-am luat rămas bun
de la consăteanul meu şi m-am aşezat pe marginea unui
şanţ să plâng în tăcere pe aceea care-mi dăduse viaţă.
Eram convins că ultimul ei gând, înainte de moarte, a fost
la singurul băiat pe care-l avea şi care, cu opt ani în urmă,
o lăsase neajutorată şi bolnavă. M-am ridicat cu greu şi
ajungând în sat am aflat de la vecini cum s-a sfârşit biata
mea mamă...
Era o zi de duminică. Începuse slujba în biserică.
Am intrat, am cumpărat câteva lumânări şi le-am aprins
pe mormântul ei. Apoi am plecat la gară, s-ajung până-n
seară în Vrancea, la Tichiriş, unde-mi era familia: soţia,
chinuita mea soţie, cu cele două fiice, Cornelia şi Olguţa.
Ajuns în Focşani, am luat trenul de Odobeşti, iar
de-acolo un mic tren de munte („Mocăniţa”, cum îi spun
vrâncenii) avea să m-aducă până la ultima gară, Burca,
lângă Vidra. În acest trenuleţ am întâlnit două persoane
din Tichiriş, un bărbat şi o femeie, care au avut
bunăvoinţa să-mi ia puţinul bagaj şi să mi-l lase acasă.
Tot ei au anunţat sosirea mea.
192
 Se-nserase bine, când am intrat în sat. La o cotitură
a drumului mă întâlnesc faţă-n faţă cu o fetişcană, bine
crescută, care se repede la mine şi-mi strigă:
- „Tăticule!”...
− „Care eşti tu, Cornelia sau Olguţa?!...”. Anii care
trecuseră peste noi au făcut să nu le mai pot deosebi
una de alta!...
− „Tăticule, nu mă cunoşti?!... Sunt Olguţa…Să ştii,
tăticule, că mă duc la Conservator”…
Am păşit în curte, apoi în casă. Toţi erau în
aşteptarea mea: soţia, fiica mai mare, Cornelia, socrii,
cumnate şi nepoate. Luli, una dintre nepoatele mai mici,
a apreciat, cu sinceritatea ei de copil, că semănam la faţă
cu un şoarece...
Întâlnirea cu toţi membrii familiei a fost atât de
emoţionantă, încât cuvintele au amuţit...

Concluzii

Un calvar de aproape nouă ani se sfârşise.

Suferinţele descrise în aceste „mărturii”, trebuie să
recunosc, au fost mult mai mici decât ale altora. Mii de
familii au fost distruse în întregime, în acest holocaust
comunist. Zeci de mii de oameni au rămas pe tot întinsul
ţării prin gropi comune sau în morminte neştiute de
nimeni. Cei cărora le-a ajutat Dumnezeu să se întoarcă şi
să-şi revadă familiile, să îngenuncheze în faţa icoanelor şi
să se roage pentru cei care nu s-au mai întors...

4 septembrie 2003

193
194
Addenda la „Caietele tristeţii”…

195
196
Autobiografie1

M-am născut în com. Făurei, raionul Focşani, la

data de 1 octombrie 1910. Părinţii mei, Vasile şi Catrina
locuiau la naşterea mea în satul Bizigheşti, comuna
Făurei. Aici aveau 15 ari loc de grădinărie şi 0,50 ha. teren
arabil, din care-şi scoteau cele de trebuinţă.
Nu împlinisem încă 6 ani, când războiul din 1916
ne sileşte să ne strămutăm domiciliul. Tatăl meu a fost
chemat sub arme, iar mama, numai cu ce a putut încărca
într-o căruţă, a fost nevoită să se refugieze departe de
zona periculoasă a frontului. Acolo, în comuna Poiana
raionul Tecuci, am stat până la sfârşitul războiului.
În primăvara anului 1916, înapoindu-ne din
refugiu, ne-am stabilit în satul Străjescu, raionul Focşani,
locul de naştere al mamei mele, deoarece casa părintească
din satul Bizigheşti fusese complet distrusă de război.
În satul Străjescu am urmat şcoala primară, între
anii 1919-1924, cu învăţătorul Costache Verdeş. Tot aici
tatăl meu, întorcându-se de pe front, a fost împroprietărit
cu 2 ha. teren arabil. Adăugându-se la această suprafaţă
şi partea de moştenire a mamei, de aproximativ 1 ha.,
părinţii mei puteau de acum înainte să facă faţă
greutăţilor vieţii. Cele patru surori, două mai mici şi
două mai mari decât mine, au murit pe când locuiam la
Bizigheşti. Alţi copii, în afară de mine, nu mai aveau
acum.

1 Autobiografia învăţătorului Costache Caragaţă, Şcoala elementară de 4 ani,

comuna Vidra, satul Scafari, întocmită la data de 1 mai 1955 (după prima
perioadă de detenţie n.n.).

197
 Am terminat şcoala primară la vârsta de 14 ani. În
toamna anului 1924 părinţii m-au dat la Şcoala Normală
din Focşani, pe care am urmat-o între anii 1924-1930. Ca
să le pot veni în ajutor părinţilor, am reuşit să obţin în
fiecare clasă o medie de trecere care să-mi dea dreptul la
bursă. Examenul de diplomă l-am dat în sesiunea iunie
1930, reuşind cu media 8,20, fiind clasificat al 11-lea
dintre 68 de candidaţi. La terminarea examenului mi s-a
înmânat Diploma de capacitate cu numărul 200.
În timpul celor şase ani de şcoală, cu toată
străduinţa de a obţine în fiecare an bursă, cheltuielile
erau totuşi mari. Părinţii au fost nevoiţi să vândă o parte
din pământul ce-l aveau, ca să mă poată întreţine. Astfel,
la moartea tatălui meu, în 1929, mama nu mai stăpânea
decât 1,20 ha.
Ultimul an de şcoală, din punct de vedere al
condiţiilor materiale, a fost deosebit de greu. Începusem
să-mi dau seama că lumea nu-i alcătuită numai din
oameni necăjiţi. Că o parte dintre ei trăiesc fără să
cunoască lipsurile, că au tot ce le trebuie, fără eforturi
deosebite. Că pentru o categorie de oameni viaţa este un
prilej de desfătare, de huzur. Aceştia profitau de pe urma
muncii celor năpăstuiţi, învârteau tot felul de afaceri,
mânuind capitaluri şi împrăştiind peste tot necinstea şi
imoralitatea. Mulţi dintre ei erau înregimentaţi în
partidele care se perindau pe la cârma ţării, făcând parte
şi din diferite consilii de administraţie ale unor
întreprinderi, încasând şi de acolo venituri mari.
Partidele politice tolerau toate păcatele acelor vremuri. În
goana după putere, ele împărţiseră poporul în zeci de
tabere care se sfâşiau între ele.
198
 Aveam 20 de ani şi-mi dădeam seama de toate
acestea. Consideram că este o datorie să m-avânt în lupta
politică. Nu aveam însă încredere în partidele politice
existente. Vedeam într-însele instrumentele de
destrămare a neamului. Invitaţiile unora şi altora dintre
politicieni de a mă înregimenta în partidele lor, nu m-au
convins. Locul meu nu era acolo. Simţeam că trebuie să
duc lupta împotriva lor, iar nu alături de ei. Această
posibilitate mi-a oferit-o Mişcarea Legionară. Şi, în vara
anului 1930, după susţinerea examenului de diplomă m-
am înscris în această organizaţie. Era singura formaţiune
politică pe care o cunoşteam la acea vreme care nu
promitea nimic membrilor săi şi care se opunea
politicianismului venal şi corupt.
Ca o consecinţă imediată a acestei aderări, în
toamna anului 1930 nu am fost primit în învăţământ.
Persecuţia a durat şi în anii următori. Colegii mei dădeau
definitivatul şi eu nu fusesem numit nici măcar cu titlu
provizoriu. În aceşti ani grei, ca să mă pot întreţine şi s-o
pot ajuta şi pe mama am fost nevoit să lucrez uneori cu
ziua, ca pălmaş, la construcţia unor poduri de pe Şuşiţa,
fiind plătit cu 34 lei pe zi.
În acest timp a crescut şi mai mult în sufletul meu
revolta împotriva nedreptăţilor şi asupririlor.
În cursul anilor 1931-1932 mi-am făcut stagiul
militar, urmând cursurile Şcolii Militare Ofiţeri Rezervă
Infanterie Nr. 2, Bacău.
În luna decembrie 1933, Garda de Fier fiind
dizolvată, am fost arestat împreună cu alţi camarazi,
închis la penitenciarul din Focşani, de unde am fost
eliberat în ajunul Crăciunului. La o săptămână după asta,
199
urmând asasinarea lui I. Gh. Duca, pe atunci prim-
ministru, am fost arestat din nou şi depus la acelaşi
penitenciar. În februarie 1934 am fost transferat
împreună cu alţi camarazi la închisoarea militară Jilava.
De-aici am fost eliberat la 18 martie 1934.
La 1 septembrie a aceluiaşi an, în baza Ordinului
Nr. 139.311 din 1 septembrie 1934, al Ministerului
Învăţământului Public, sunt numit în învăţământul
elementar, cu titlu provizoriu, la şcoala din satul
Rădoaia, comuna Drăguşani, raionul Adjud. Dar nu
funcţionez aici. Obţin detaşarea în comuna Tichiriş,
judeţul Putna, funcţionând la această şcoală de la 1
septembrie 1934 până la 1 septembrie 1935.
Pentru anul şcolar 1935-1936 sunt utilizat la Şcoala
din satul Verdea, comuna Răcoasa, jud. Putna. La 1
septembrie 1936 sunt nevoit să mă prezint la postul meu
din satul Rădoaia, deoarece nu mi s-a mai aprobat
detaşarea pe care o cerusem. Pentru anul şcolar 1937-1938
obţin detaşarea la şcoala din satul Paltin – Poduri, jud.
Putna. La 1 septembrie 1938 obţin transferul în comuna
Tichiriş, dar n-am funcţionat aici decât două luni, la 22
octombrie 1938 fiind suspendat din învăţământ.
În urma unei anchete făcută de un inspector
general din Ministerul Învăţământului, dovedindu-se
netemeinicia acuzaţiilor care mi-au fost aduse, acuzaţii
de natură politică, am fost reintegrat în învăţământ, cu
obligaţia de a cere un loc de muncă în altă localitate. La 1
ianuarie 1939 am fost numit la Şcoala de băieţi din
comuna Popeşti – Râmnicu Sărat, unde am funcţionat
până la sfârşitul anului şcolar.

200
 La 1 septembrie 1939 am fost transferat disciplinar
la şcoala din satul Umbrăreşti – Tg. Bujor, jud. Covurlui.
Înainte de a pleca la post, m-am căsătorit cu Elena
I. Dumitrescu, fiica lui Ion Dumitrescu, din comuna
Tichiriş. Din căsătoria noastră au rezultat următorii copii:
Cornelia, născută în Focşani la data de 28 mai 1941, în
prezent elevă în clasa a VII-a la Şcoala medie de 10 ani
din comuna Vidra; Mihail, născut în comuna Tichiriş la
data de 23 martie 1943, decedat la 19 martie 1944; Olga,
născută în comuna Tichiriş la 1 iunie 1945, în prezent
elevă în clasa a IV-a la Şcoala elementară de 4 ani din
satul Scafari, comuna Vidra.
La Umbrăreşti n-am funcţionat decât 10 zile.
Evenimentele internaţionale din toamna anului 1939
impuneau statului român măsuri grabnice, în vederea
apărării teritoriului patriei. Se fac concentrări masive. Pe
data de 11 septembrie mă prezint şi eu la unitate.
Regimentul 10 Dorobanţi, din care făceam parte, se
deplasează din Focşani şi ocupă o poziţie în jurul
localităţii Darabani, jud. Dorohoi. Aici sunt instruite
cadrele de rezervă ale regimentului şi se fac lucrări de
organizarea terenului. Totul, pentru a preîntâmpina un
eventual atac din partea trupelor sovietice.
În aprilie 1940 sunt chemat la Focşani pentru
instruirea tinerilor recruţi din contingentul 1940. În luna
iulie sunt încadrat la o companie care avea misiunea să
execute lucrări anticar în jurul podului de peste Siret, în
comuna Cosmeşti – Tecuci.
În septembrie 1940 vine la cârma ţării generalul
Antonescu, dimpreună cu Mişcarea Legionară. În luna
decembrie sunt numit subinspector şcolar de control în
201
plasa Vidra. Am funcţionat în această calitate până la 1
februarie 1941. În acest timp se produce rebeliunea din
21-23 ianuarie. Ea sapă între generalul Antonescu şi
Mişcarea Legionară o prăpastie peste care nu se va mai
putea trece. Din nou, ca şi pe timpul lui Armand
Călinescu şi a celorlalte partide, mii de legionari sunt
aruncaţi în închisori. De data aceasta eu n-am mai fost
arestat, fiindcă n-am luat parte la rebeliune. Mă găseam
în acel timp, împreună cu inspectorul şcolar judeţean
Viorel Ciocârlan, în comunele din plasa Vidra, făcând
inspecţii speciale învăţătorilor care trebuiau să meargă la
examenele de definitivat şi gradul II.
La 1 februarie 1941 sunt rechemat la catedră. Mă
prezint la postul meu din satul Umbrăreşti, unde
fusesem transferat disciplinar în toamna anului 1939. În
cursul lunii aprilie am susţinut la Galaţi examenul de
definitivat, reuşind cu media 8,30.
Pe data de 4 mai 1941 sunt din nou chemat la
concentrare. Se pregătea începutul războiului împotriva
Uniunii Sovietice. Mă prezint la Focşani, unde mi se dă
comanda unui pluton de rezervişti, proaspăt chemaţi.
După o perioadă scurtă de instrucţie, de două luni, la 21
iunie unitatea noastră se îmbarcă şi pleacă pe front.
Făceam parte din Batalionul 35 Mitraliere aparţinând
corpului vânătorilor de munte.
Prima ciocnire a unităţii noastre cu trupele
sovietice a fost în ziua de 3 iulie 1941, pe linia de
demarcaţie de la punctul zis „Pârâul Negru”. Atacul a
început la ora 14, pe un timp ploios şi s-a soldat cu
pierderi mari pentru noi. De la Pârâul Negru n-am mai
avut lupte cu trupele sovietice decât la trecerea Nistrului,
202
prin punctul Koslovo, în noaptea de 20 iulie. Trupele
sovietice n-au opus în acest loc o rezistenţă prea dârză.
Lupte deosebit de grele am avut la trecerea Niprului prin
punctul Berislav-Kakhovka, în zilele de 10-16 septembrie.
Pierderile cele mai mari suferite de Brigada a 2-a Mixtă-
Munte, din care făcea parte şi batalionul nostru şi care s-
au ridicat la aproximativ trei mii de oameni morţi şi
răniţi, au fost în luptele de la Malaja-Belosjorka, dincolo
de Nipru şi care au durat mai bine de două săptămâni.
La sfârşitul acestor lupte unitatea noastră a trecut pentru
câtva timp în refacere, pe malul Mării de Azov, în
comuna Obitocino, la vreo 10 km. Nord de oraşul
Nogaisk. Acolo am stat trei săptămâni.
La 6 noiembrie Brigada a 2-a Mixtă-Munte
primeşte ordin să se întoarcă în ţară. Cu aceasta se
încheie pentru mine campania din Uniunea Sovietică la
care am luat parte în anul 1941. În toată perioada acestei
campanii am avut comanda plutonului 4, din compania a
2-a Mitraliere. Pentru fapte de arme am fost decorat cu
Ordinul „Coroana României”.
Ajuns în ţară, am reuşit să obţin detaşarea din jud.
Covurlui în jud. Putna, la şcoala din satul Balan, comuna
Tichiriş. Aici am funcţionat până în luna noiembrie 1942,
când am fost chemat iarăşi la concentrare. De data asta n-
am mai fost trimis pe front, ci la un centru de instrucţie
din Tecuci, mutat ulterior la Cetatea Albă. În martie 1943
am fost chemat la Focşani pentru instruirea
contingentului de recruţi 1944, care a durat până în vară.
După un scurt concediu, de câteva săptămâni, am fost
trimis la Făgăraş la un alt centru de instrucţie pentru
perfecţionarea şi cunoaşterea armamentului greu
203
infanteristic. Întorcându-mă de-acolo, am fost încadrat la
compania 210 armament greu, administrativ, aparţinând
de Regimentul 10 Dorobanţi, iar operativ, la dispoziţia
Marelui Stat Major. În noiembrie 1943 am fost
desconcentrat. M-am prezentat la şcoala Balan, unde am
funcţionat până la 19 martie 1944.
În acest timp trupele sovietice trecuseră Prutul. Se
fac din nou concentrări masive. Primesc iarăşi ordin de
chemare. Pe data de 25 martie 1944 sunt avansat la
gradul de locotenent. În cadrul companiei 210 mi se dă
funcţia de comandant al bateriei de tragere. În dimineaţa
de 9 aprilie compania noastră porneşte în marş spre front
în direcţia Paşcani. Ajungem pe ziua de 16 aprilie.
Ocupăm o poziţie de apărare în satul Cosmeşti, la 10 km.
Sud de Paşcani. Aici se fac amplasamentele pentru
branduri şi adăposturile pentru muniţie şi oameni. În faţa
noastră, la 2 km se aflau cele două linii de cazemate
ocupate de infanteriştii noştri. Poziţiile sovietice se
găseau la 2-3 km în faţa linilor noastre. În afară de
obişnuitele dueluri de artilerie, acţiuni mai deosebite nu
s-au înregistrat în acest sector în tot cursul verii. În a
doua jumătate a lunii iulie compania noastră primeşte
ordinul să se deplaseze în sectorul din stânga, la 25 km.
Vest de Cosmeşti. Ne oprim în satul Soci. Intrăm sub
comanda directă a Regimentului 4 Artilerie Grea. Poziţia
pe care trebuie s-o organizăm se află în pădurea de la 3
km. Nord de satul Soci. Aici ne prind evenimentele din
23 August 1944.
În după-amiaza zilei de 19 august, trupele
sovietice, susţinute de unităţi masive de artilerie,
declanşează atacul împotriva poziţiilor noastre. După
204
patru zile de lupte crâncene liniile noastre sunt peste tot
străpunse. Primim ordinul de ruperea luptei şi repliere
pe noi poziţii. Dar aceste replieri nu au mai fost posibile,
deoarece retragerea s-a transformat în scurt timp într-o
renunţare dezorganizată şi până la urmă dezastruoasă.
Astfel se încheie pentru mine şi a doua campanie din
Moldova, care pe parcursul ei s-a arătat a fi liniştită, dar
care, la sfârşit, numai în răstimp de câteva zile a devenit
atât de bogată în evenimente.
Întors acasă, la un interval de numai două
săptămâni primesc ordin să mă prezint la unitate. În
Focşani se organiza partea sedentară a regimentului
nostru. Oamenii împrăştiaţi prin toate colţurile ţării de
furtuna evenimentelor începeau să se-adune din nou.
La 29 octombrie 1944 sunt chemat, printr-un ordin
urgent, la Comandamentul Diviziei a VI-a care se afla la
Potcoava-Olt. Primesc acolo un detaşament de 62 de
oameni cu care trebuia să mă prezint pe front. În ziua de
16 noiembrie 1944 am debarcat la Câmpia Turzii. Frontul
era în Ungaria, aproape de graniţa Cehoslovaciei. De la
Câmpia Turzii nu se mai putea merge cu trenul, fiindcă
toate podurile fuseseră aruncate în aer de către inamic în
retragere. Eram nevoiţi să facem un marş lung, de 500-
600 km., numai pe jos.
Plecaţi la 9 noiembrie din Câmpia Turzii, am ajuns
pe front la 29 noiembrie 1944, în sectorul Regimentului 10
Dorobanţi. La sosirea noastră acolo regimentul ocupase
satul Megyozu. S-au dat lupte grele şi unitatea noastră a
avut pierderi în morţi şi răniţi. Se simţea mare nevoie de
oameni pentru înlocuirea golurilor. Ostaşii din
detaşamentul cu care am venit au fost repartizaţi imediat
205
pe companii. Eu am trecut la comanda companiei 1,
deoarece fostul comandant, cpt. Liţă, se îmbolnăvise.
Linia frontului se afla la circa 1 km. Nord de sat. Pe
înserat, condus de agentul de legătură am intrat pe linia
frontului, în dispozitivul de apărare, preluând comanda
companiei. Comandantul Batalionului 1 era cpt. Botescu.
Comandantul Regimentului 10 Dorobanţi era col. Totu
Elefterie.
Au urmat zile grele. Atacurile se ţineau lanţ,
schimbările de pe o poziţie pe alta se făceau zi şi noapte,
iar odihna noastră se reducea la câteva zeci de minute
într-o groapă plină de noroi sau de zăpadă.
Războiul de mişcare în timpul iernii este deosebit
de greu. La o săptămână de la sosirea noastră pe front,
intrând pe teritoriul Cehoslovaciei compania 1 a atras
atenţia comandamentului Diviziei, prin ocuparea a două
sate alăturate: Hym şi Pereny. În urma acestei acţiuni
regimentul este citat prin ordin de zi pe Divizie şi Corp
de armată. Gradaţii şi ostaşii companiei 1, care s-au
distins în luptă, au fost decoraţi cu „Virtutea Militară”,
iar comandantul ei, cu Ordinul „Steaua României”.
Urmează de-aici înainte lupta în munţi, o noutate
pentru ostaşii noştri deprinşi să ducă lupta mai mult în
teren deschis. Misiuni dificile şi deosebit de grele îi sunt
încredinţate companiei 1. Ea rămâne, până la căderea
mea în prizonierat, pivotul de rezistenţă, unitatea de
efort a Regimentului 10 Dorobanţi.
Dar cea mai importantă şi mai îndrăzneaţă acţiune
a ei a fost ocuparea cotei 1302 din Munţii Tatra2 şi

2 Episod evocat şi în lucrarea memorialistică „Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei”

206
salvarea din încercuire a unui detaşament de partizani al
cărui comandant era căpitanul rus Galicenco. În ziua de
18 februarie 1945, pe când mă îndreptam cu compania
pentru a ocupa locul în dispozitivul de atac, m-am
întâlnit cu comandantul Diviziei, generalul Marinescu
Gh., însoţit de câţiva ofiţeri de stat major. Veneau dintr-o
recunoaştere. Generalul m-a oprit şi mi-a spus:
− „M-aştept astăzi la foarte mult de la dumneata!... ”
N-am înţeles în acel moment despre ce era vorba.
Comandantul regimentului mi-a explicat apoi că se
referea la smulgerea din mâinile inamicului a cotei
1302, punctul dominant al întregului sector. Dar
cucerirea cotei nu s-a putut face în ziua aceea. Până seara
de-abia am reuşit să ne ocupăm locul în dispozitiv. Luna
lumina ca ziua. Era ger şi zăpada scârţâia sub picioarele
noastre. Poziţia care ne-a fost indicată s-o ocupăm era
dificilă şi prezenta un mare dezavantaj atât pentru
apărare, cât şi pentru atac: se afla pe coama unui munte,
perpendiculară pe linia frontului. Nici n-am apucat să ne
instalăm că am şi primit focuri din dreapta şi din stânga.
Nu puteam să rămânem pe această poziţie. Trebuia ori să
ne retragem, ori să găsim o altă soluţie. În faţa noastră şi
puţin spre dreapta se deschidea o vale fără pădure.
Dincolo de ea se înălţa cota 1151. Pe versantul de Est al
acestei cote terenul prezenta bune condiţii de apărare.
Am trimis pe direcţia respectivă o patrulă de cercetare.
Patrula s-a întors, raportându-mi că n-a întâlnit inamic.
Din proprie iniţiativă şi în cea mai desăvârşită ordine,
mi-am luat compania, traversând valea şi urcând pe

(1941-1945), Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, vol. 5, Bucureşti, Editura

„Vasile Cârlova”, 1997, p. 655-658.
207
versantul cotei 1151. Nu mai aveam decât 40-50 de metri,
până să atingem punctul trigonometric al ei, când
deodată suntem primiţi de un foc viu al câtorva arme
automate. Aflându-ne într-un unghi mort nu am avut
nicio pierdere. Au deschis şi ai noştri focul. Treptat,
treptat am împins tot mai sus. Inamicul nu mai acţiona.
Ne-am dat seama că erau elemente înaintate care s-au
retras după câteva schimburi de focuri. La ora 11 noaptea
am raportat batalionului ocuparea cotei 1151 de către
compania 1. Comandantul de batalion s-a arătat supărat
la început că am acţionat fără ordin. Explicându-i însă că
această înălţime vitală pentru cucerirea cotei 1302 nu s-ar
fi putut ocupa în niciun caz în timpul zilei, iar dacă s-ar fi
încercat am fi avut pierderi mari, comandantul s-a
domolit. Poziţia se preta bine unei apărări. Ne-am
instalat pe ea făcând chiar în noaptea aceea adăposturile
şi amplasamentele pentru armele automate. Dimineaţa
mi-am dat mai bine seama cât de importantă şi cât de
necesară mai ales a fost acţiunea noastră din cursul
nopţii. Priveliştea era splendidă. În spatele nostru se
deschidea valea prin care trecuserăm, iar în faţă se ridica,
întocmai ca o căciulă ţuguiată, cota 1302 acoperită de jur
împrejur cu păduri, atât de râvnită de comandamentul
român şi sovietic din acel sector. Atacul şi ocuparea acelei
înălţimi dominante nu se puteau face decât de pe cota
1151. Vedeam acum limpede că lupta în munţi se dă
numai pentru câştigarea înălţimilor, după cum lupta la
şes se dă pentru câştigarea localităţilor. Un singur cusur
prezenta poziţia noastră: nu aveam legătura cu ai noştri,
nici la dreapta, nici la stânga. Ne simţeam izolaţi, ceea ce
ne făcea să fim foarte atenţi pentru a nu fi surprinşi de
208
inamic. Un atac era posibil din orice direcţie. De altfel,
lupta în munţi prezintă şi această particularitate: linia
frontului nu-i întotdeauna continuă. Ea are uneori
întreruperi, goluri, datorită formei variate a terenului. Cu
regimentul stabilisem legătura încă de dimineaţă,
primind hrană caldă şi alte raţii speciale de alimente
pentru toţi ostaşii şi ofiţerii, ca recompensă pentru
reuşita acţiunii noastre din timpul nopţii. Moralul era
bun. Astfel se prezentau lucrurile, când, pe la ora 9,30-10,
ne pomenim atacaţi violent. Atacul venea dinspre cota
1302. Ostaşii noştri, bine apăraţi în adăposturile lor, nu
dau voie inamicului să se apropie. Focul armelor
automate se revarsă pe deasupra capetelor noastre ca un
torent ce pare că nu se mai sfârşeşte. Pădurea clocoteşte şi
duce până departe de tot ecoul ţăcănitului de mitraliere.
Avem norocul că nu ne bate şi artileria. Comandantul
regimentului, col. Totu, îngrijorat de violenţa focurilor,
mă întreabă mereu la telefon:
- Care-i situaţia, cum staţi?
- Inamicul atacă puternic, dar nu ne poate scoate din
poziţie, chiar de-ar avea tăria uni batalion.
După o oră şi jumătate totul se linişti. Soarele
strălucea şi răspândea o căldură binefăcătoare, dar nu
reuşea încă să topească zăpada care atingea la acele
înălţimi aproape doi metri. În aer a continuat să persiste
în tot cursul zilei mirosul prafului de puşcă. Bilanţul
luptei: atacul inamicului nu reuşise; cu moralul şi mai
ridicat, noi stăpâneam ferm poziţia cucerită.
Acţiunile de pe 1151 au uşurat în mod simţitor
operaţiunile de ocupare a cotei 1302. De asemenea, dârza

209
rezistenţă a detaşamentului cpt. Galicenco l-a obligat pe
inamic să cedeze şi să ne lase calea deschisă spre 1302.
În dimineaţa zilei de 20 februarie 1945, pe la ora 9-
9,30 am părăsit înălţimea 1151, urcând cu întreaga
companie pe 1302. Atingând punctul trigonometric, am
luat în grabă toate măsurile de pază, instalând pe poziţie
de jur împrejur cele 4 mitraliere şi 12 puşti-mitraliere,
apoi am raportat regimentului ocuparea cotei de către
compania 1. Niciodată până atunci comandantul
regimentului n-a pus la îndoială sinceritatea rapoartelor
mele. Acum însă nu mai credea. A trimis în grabă la faţa
locului pe ofiţerul cu informaţiile, locotenentul Tulai,
care, ajungând la noi, a raportat la telefon:
− Domnule colonel, vorbesc de pe cota 1302!...
Ajunsă la Regiment, vestea a fost transmisă
numaidecât la Divizie, apoi la Comandamentul sovietic.
Comandantul regimentului era în culmea fericirii. În
timp ce unităţile vecine n-au putut face un pas măcar,
Regimentul 10 Dorobanţi înregistra în fiecare zi noi
victorii. Au urmat felicitări, laude, decorări. Eu am fost
propus la decorarea cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În
raportul regimentului, în legătură cu această propunere,
se scria printre altele: „N-a existat nicio acţiune mai
importantă a regimentului la care locotenentul în rezervă
Caragaţă Costache să nu fi luat parte. El este sufletul
batalionului întâi şi mândria Regimentului 10 Dorobanţi. De-
ar fi fost ofiţer de carieră, ar fi ajuns fără îndoială în fruntea
marilor comandamente”.
Dar ocuparea acestei importante înălţimi
presupunea numaidecât organizarea apărării ei. În acest
scop, primul lucru care se cuvenea făcut era stabilirea
210
contactului cu inamicul. Trebuia să ştim la ce distanţă se
găseşte de noi şi mai ales în ce situaţie se află. La Vest de
1302 urmau la câte 500-600 m. una de alta încă două cote:
1240 şi 1226.
Primesc ordin să trimit pe acea direcţie o patrulă
de recunoaştere. Întorcându-se după vreo două ore,
patrula a adus un prizonier ungur cu gradul de sergent.
El mi-a spus că făcea parte dintr-un detaşament de
partizani care se afla într-o situaţie foarte grea.
Detaşamentul era comandat de căpitanul rus Galicenco.
Erau încercuiţi de unităţi maghiare şi germane. De câteva
zile nu mai aveau hrană, iar muniţia le era pe sfârşite. Mă
ruga insistent să luăm cât mai repede măsuri pentru
stabilirea legăturilor noastre cu detaşamentul respectiv.
Raportând regimentului situaţia, am primit ordin
să trimit o altă patrulă întărită, comandată de un
subofiţer, care să meargă dimpreună cu sergentul ungur
acolo unde erau partizanii. La plecare i-am spus
subofiţerului să fie foarte atent, ca nu cumva să fie atras
în vreo cursă. Pe ungur l-am prevenit că, la cea dintâi
încercare de a fugi sau de a induce în eroare patrula, va fi
împuşcat. Potrivit indicaţiilor date de prizonier, patrula
trebuia să se întoarcă în cel mai rău caz după patru ore de
la plecare. Misiunea ei era de a lua legătura cu căpitanul
Galicenco şi a-l ruga, dacă era posibil, să se deplaseze pe
poziţia noastră.
E ora 18. Telefonul zbârnâie. Regimentul mă
întreabă dacă patrula s-a întors. Răspund că suntem în
aşteptare. Minutele trec greu de tot. Se face ora 19,… 20,
…, 21, … nimic! Telefonul mă terorizează. Comandantul
regimentului devenise nervos. Pierduse nădejdea că
211
patrula se va mai întoarce. De altfel nici eu nu mai
nutream vreo speranţă. Îmi părea rău că dădusem
subofiţerul cel mai bun şi oamenii cei mai buni. Cu
siguranţă că ungurul i-a atras într-o cursă.
Către ora 22, după opt ore de aşteptare, auzim pe
direcţia pe care plecase patrula strigătul santinelei: stai!...
În câteva minute, împrejurul nostru, lângă telefon şi
lângă focul slab care pâlpâia într-o scorbură se-adună
vreo 12 partizani, femei şi bărbaţi în uniforme militare, cu
pistoalele automate atârnate de gât. Comandantul
patrulei, subofiţerul Stoica, nu ştia ce să ne spună mai
întâi. Căpătase nişte cadouri de la câteva partizane şi
obiectele acestea îl făceau nespus de fericit. Comunic
regimentului sosirea patrulei. Ni se dă imediat legătura
cu Divizia a 6-a. Maiorul Perian, ofiţerul sovietic de
legătură de la Divizia a 6-a, stă de vorbă cu căpitanul
Galicenco. Acesta îi arată împrejurările care au favorizat
luarea contactului cu noi şi-i raportează situaţia grea în
care se afla detaşamentul. Maiorul Perian îi spune să mai
reziste măcar vreo 4-5 zile.
Dar, în dimineaţa de 24 februarie, sub presiunea
atacurilor inamice, detaşamentul s-a retras. Toţi
partizanii s-au scurs prin sectorul companiei 1, arătându-
şi faţă de ostaşii noştri recunoştinţa că au putut face
legătura cu noi, salvându-se astfel de la o pieire sigură.
Pentru regimentul nostru, legătura făcută cu
detaşamentul de partizani a fost cea mai importantă
acţiune din câte săvârşise până atunci.
Împrejurul cotei 1302 ocupaseră acum poziţii
ambele batalioane ale Regimentului 10 Dorobanţi.
Compania 1 a rămas pe poziţia iniţială. În faţa companiei
212
1, la circa 200 m. se afla compania a 2-a, comandată de
sublocotenentul Chioveanu. Batalionul 2, comandat de
căpitanul Ştefănescu ocupa versantul de Nord al cotei.
În după amiaza zilei de 25 februarie, inamicul,
care forţase poziţia detaşamentului căpitanului
Galicenco, atacă puternic liniile noastre. Atacul însă nu
reuşeşte. Se iau apoi toate măsurile pentru a zădărnici şi
alte încercări ce eventual le-ar mai face.
Noaptea de 25-26 februarie 1945 a trecut liniştită.
Se părea că inamicul nu va mai încerca un alt atac. În
dimineaţa de 26 februarie se porneşte un vifor năprasnic.
Zăpada viscolită, dimpreună cu ceaţa care se lăsase şi ea,
făcea ca vizibilitatea să fie extrem de redusă. Nu se putea
zări nici la zece metri. Urletul furtunii şi geamătul
copacilor aduceau parcă presimţiri de moarte. Pe o astfel
de vreme inamicul a atacat din nou poziţiile noastre.
Compania a 2-a este dată peste cap. Ostaşii ei vin val-
vârtej peste noi, împrăştiind panica. Nu-i mai poate opri
nimeni. Fug soldaţii, fug şi ofiţerii, lăsând armamentul şi
echipamentul pe poziţie. Compania 1 rămâne pe loc.
Rezistă. Inamicul este însă foarte aproape. Se aud şi
comenzile în limba germană. Situaţia este extrem de
critică. Ostaşii care nu mă văd şi nu-i pot vedea fug şi ei.
Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de
rezistenţă, care mai număra doar 14-15 oameni, soldaţi şi
gradaţi ce se mai aflau în jurul meu, cad prizonieri. Cota
1302 se umple în câteva minute cu soldaţi inamici care
coboară în grabă după fugari. Lupta n-a durat mai mult
de o jumătate de oră. În acest timp un regiment întreg
fusese dat peste cap de un inamic care avea doar tăria a
două companii…
213
 Primul lot de prizonieri în ziua aceea l-au format
cei 15 oameni din compania 1. Până seara ne-au ajuns din
urmă încă nouăzeci de soldaţi şi şapte ofiţeri, printre care
se afla şi comandantul Batalionului 1, căpitanul Botescu.
Ziua de 26 februarie 1945 a fost cea mai nenorocită zi din
viaţa regimentului nostru.
Cu căderea mea în prizonierat se încheie şi a treia
campanie de luptă, campania din Vest, la care am luat
parte începând cu luna noiembrie 1944 şi sfârşind cu ziua
de grea încercare a Regimentului 10 Dorobanţi. Spre
deosebire de celelalte două campanii, ultima a fost
neînchipuit de grea.
Ca prizonier am fost transportat din lagăr în lagăr,
pe măsură ce frontul se deplasa către interiorul
Germaniei. În Cehoslovacia am trecut prin şapte lagăre
(mi-amintesc doar de Mezdi-Bros şi Banska-Bistricza), iar
în Germania prin trei: Zwickau, Oschatz şi Mulberg.
Ultimul era un lagăr central, cu zeci de mii de prizonieri
din toate naţionalităţile. Avea denumirea de „Stalag 4 B”
şi se găsea la aproximativ 60-70 km. Est de Berlin. Am
avut şi tăbliţa cu numărul de prizonier, dar cu prilejul
percheziţiilor de mai târziu la domiciliu mi-a fost
confiscată, împreună cu foarte multe alte documente
importante.
În drum spre oraşul Zwickau am văzut marile
centre Dresda şi Leipzig. Dar ele nu mai erau decât
mormane de ruine. Dresda mai ales nu mai avea nicio
casă în stare de a putea fi locuită. Două mii de avioane
engleze făcuseră această ispravă în două ore. O sută
optzeci de mii de suflete pieriseră acolo, cu ocazia acelui
bombardament. Populaţia, în toate părţile, era îngrozită.
214
Sirenele nu mai încetau alarmele, nici zi, nici noapte.
Avioanele de bombardament anglo-americane nu
acţionau niciodată în număr mai mic de cinci sute. Ele
erau pe deplin stăpâne pe cerul Germaniei.
În ziua de 23 aprilie 1945, ora 9 dimineaţa, porţile
grele ale lagărului de la Mulberg au fost deschise de
primii motociclişti sovietici care au ajuns la noi. Lupte nu
s-au dat în preajma lagărului, deoarece trupele germane
se retrăseseră în timpul nopţii, lăsând lagărul intact.
Zecile de mii de prizonieri se revărsau acum către
libertate, către viaţă.
După două săptămâni de drum, timp în care am
parcurs peste 500 km. pe jos, am fost opriţi în oraşul
Bunzlau unde am trecut în subzistenţa armatei sovietice.
Aici, timp de trei luni ne-am bucurat de cea mai deplină
libertate. Atât hrana, cât şi cazarea le-am avut în condiţii
optime.
În ziua de 31 iulie 1945 am primit din partea
comandamentului sovietic din Bunzlau hrană rece pentru
zece zile, precum şi formele de repatriere, părăsind
Germania. Aveam sub comandă un grup de o sută
douăzeci de oameni pe care trebuia să-i prezint la Arad
Comandamentului Etapelor pentru a le face formele de
lăsare la vatră.
În ziua de 10 august, prin punctul de frontieră
Curtici am intrat în ţară. La Cercul Teritorial Focşani mi-
am clarificat situaţia militară, cerând să fiu scos din
poziţia de dispărut şi reintrodus în cadrele de rezervă ale
armatei.
În cursul lunii septembrie m-am dus la Bucureşti,
pentru a cere Ministerului Învăţământului să fiu
215
transferat din judeţul Covurlui în judeţul Putna, unde
aveam familia. Am obţinut transferarea la Şcoala
elementară cu un singur post din satul Scafari, comuna
Vidra, judeţul Putna, unde am funcţionat până la data de
18 iulie 1952, când s-a produs o întrerupere de doi ani.
Înfiinţându-se gimnaziul unic din Vidra, am
primit şi acolo ore suplimentare, predând obiectele:
muzica şi ştiinţele naturii, în primul an, apoi muzica şi
matematica, în al doilea an. În al treilea an am predat
muzica, desenul şi fizica.
În cadrul activităţilor extraşcolare, ne-am deplasat
cu elevii în comunele din plasa Vidra, dând serbări cu
conţinut ales.
În 1948, desfiinţându-se gimnaziile unice, am
rămas să funcţionez numai la şcoala din Scafari. În 1949
am organizat corul căminului cultural din Vidra, cu care
în cursul lunii iulie am câştigat întrecerea pe judeţ, la
Focşani. Activitatea mea la căminul cultural din Vidra s-a
desfăşurat şi în anii următori, fără nicio întrerupere, până
în noaptea de 18 iulie 1952.
Întrucât concursurile echipelor artistice se ţineau
în fiecare an numai vara, în perioada 1945-1952 eu n-am
putut beneficia niciodată de concediu de odihnă.
Repetiţiile corale se făceau cu regularitate de două – trei
ori pe săptămână, în tot cursul verii.
În noaptea de 18 iulie 1952 mă găseam la căminul
cultural, împreună cu soţia. După patru ore de muncă
încordată, ieşind din sala de repetiţie pentru a mă
îndrepta spre casă am fost oprit şi condus la postul de
miliţie din comună, unde mi s-a făcut cunoscut că sunt
arestat. A doua zi am fost transportat din localitate,
216
despărţindu-mă de ai mei pentru o perioadă de aproape
doi ani.
Arestarea mea s-a produs, fără nicio judecată, în
urma unei „decizii speciale” a Ministerului de Interne.
Nu adusesem nici un prejudiciu statului român.
Făcusem politică legionară când aveam doar 20 de ani.
La arestare mi-a fost confiscat şi dosarul cu toate
actele personale, printre care se afla diploma de învăţător
în original. Am intervenit în dese rânduri pentru a mi se
restitui dosarul, care conţinea circa 100 file, dar n-am
primit până în prezent nici un răspuns.
Ca „internat politic” am trecut prin mai multe
închisori, lagăre şi colonii de muncă. Le voi arăta pe
toate, în ordinea datelor: la 19 iulie 1952 am fost depus la
penitenciarul din Focşani, având regim celular. De aici,
pe data de 26 iulie am fost transportat la Bârlad, la
securitate, unde am fost ţinut o zi. Pe data de 27 iulie am
fost depus în lagărul de la Ghencea – Bucureşti. La 13
august am fost dus la Canal. Prima colonie de muncă în
care am intrat a fost Galeş. Aici am lucrat numai la
descărcări de pământ, timp de nouăzeci de zile, pe
şantierul „A.C. Descărcare. Cordonul 3”.
La 16 noiembrie 1952 am fost dus în colonia de
muncă Peninsula, din comuna Valea Neagră, raionul
Medgidia, regiunea Constanţa. Aici am lucrat numai în
piatră, timp de trei sute de zile fără nicio întrerupere.
Am trecut, pe rând, prin toate şantierele:
„Grădina” (45 de zile), „Concasoare mari” (40 de zile),
„Concasoare mici” (30 de zile), „Mustaţa” (30 de zile),
„Postul 3” (20 de zile), „Staţia Siutghiol” (25 de zile),
„Transbordări 1” (35 de zile), „C.F.” (20 de zile),
217
„Transbordări 2” (25 de zile) şi „Diguri şi Dragaje” (30
de zile).
La 31 august 1953 am fost scos din colonia de
muncă „Peninsula” şi transportat la Borzeşti, raionul Tg.
Ocna, regiunea Bacău. La Borzeşti am lucrat 150 de zile,
fără nicio întrerupere, numai la săpături de pământ. Se
construia un canal pe o lungime de 7 km., pe care avea să
fie îndreptată apa din râul Trotuş spre uzina electrică,
aflată în curs de construcţie. Şantierul nostru se numea
„Punctul 6 Aducţiuni”.
La 1 februarie 1954 am fost scos din regimul de
muncă, dându-ni-se, la toţi legionarii, regim de
penitenciar. În ziua de 16 martie am fost mutat din
lagărul de la Borzeşti, în lagărul Oneşti din acelaşi raion.
Aici funcţiona o comisie de triere.
În ziua de 26 aprilie 1954, ora 8 dimineaţa, cu
biletul de liberare Nr. 8874 al Formaţiunii 0665 Oneşti am
fost eliberat din lagăr.
Trecuseră numai doi ani şi parcă veneam acum
din altă lume. În staţie, încercând să intru în vorbă cu un
civil avui parcă în primele clipe o strângere de inimă.
Uitasem că sunt liber. Era primul civil cu care vorbeam,
după doi ani de detenţie. Restricţia de a nu vorbi cu
civilii persista încă în mintea mea.
Ce scumpă-i libertatea! Omul n-ar trebui să-şi
dorească decât două lucruri: să fie sănătos şi să se bucure
de sănătate în libertate.
La 1 septembrie 1954, Secţia de Învăţământ a
raionului Vrancea, în urma unui memoriu pe care l-am
înaintat, a avut bunăvoinţa să mă încadreze în
învăţământ, tot în postul pe care l-am avut şi mai înainte.
218
 În momentul de faţă funcţionez la Şcoala
elementară, cu un singur post, din satul Scafari, raionul
Vrancea.

1 mai 1955
Costache Caragaţă

Alte scrisori trimise familiei ( în prima detenţie)

Căsuţa poştală Nr. 90 - Detaşamentul K 2 – 1 iunie 1953

Fetiţele tatei, dragi,
scumpă şi devotată soţie,
Zi şi noapte sunt cu gândul numai la voi. Scrisoarea voastră
din 17 aprilie mi-a umplut sufletul de bucurie. Nu puteaţi
trimite tăticului vostru o veste mai bună, decât aceea că
mergeţi bine cu şcoala. Mă gândesc însă mereu şi cu multă
grijă la sănătatea voastră şi a mămicii voastre. Căutaţi, cu
purtarea voastră, să nu-i măriţi suferinţele. Scrieţi-mi des. La
pachet avem dreptul. La vorbitor însă, nu. Trimiteţi scrisorile
pe adresa de pe verso. Pachetele tot pe vechea adresă.
Vă sărută şi vă îmbrăţişează pe toţi,
Costică

Colonia Borzeşti – 30 septembrie 1953

Draga mea soţie,
De la 17 aprilie nu mai ştiu nimic de voi. Scrie-mi imediat dacă
aţi fost şi sunteţi cu toţii sănătoşi. De mine nu duce grijă.
Toată atenţia ta să fie îndreptată asupra fetelor: hrană,
îmbrăcăminte şi mai ales educaţie. Să aibă oricând şi peste tot
purtări bune. Spune-le că tăticul lor doreşte mult acest lucru.

219
Eu sunt sănătos şi m-am apropiat de voi. Simt în plămâni
aerul Vrancei. Avem dreptul la pachete de 5 kg., cu: pâine,
brânză, şuncă, fructe, carne, miere, nuci. Trimite-mi fotografii.
De mama ce mai ştii? Vă sărută pe toţi,
Const. Caragaţă

Colonia Borzeşti – 16 ianuarie 1954

Dragă Leană,
Sunt atât de impresionat de grija şi devotamentul tău, pentru
tot ceea ce ai făcut până acuma, încât mă gândesc să te rog,
încă o dată, ca toată atenţia ta să fie îndreptată numai asupra
fetelor. Eu am acum tot ce-mi trebuie. Hrana s-a îmbunătăţit
mult şi îmbrăcămintea o am completă. Nu-mi mai trebuie
nimic. Vorbitorul să fie numai un prilej de-a ne vedea şi de-a
putea vorbi. Nădăjduiesc ca la vorbitorul viitor să pot sta de
vorbă şi cu fetele.
Vă sărută şi vă îmbrăţişează,
Costică

Colonia Borzeşti – 8 februarie 1954

Leană dragă,
Astă noapte am visat-o pe scumpa şi micuţa Lorelai. Am luat-o
în braţe, am sărutat-o şi am vorbit îndelung cu ea. Semăna
mult de tot cu Cornelia când avea vârsta de 3 ani. Spune-i că
mă gândesc la ea, aşa cum mă gândesc în fiecare clipă la
Cornelia şi la Olguţa. De asemenea mă gândesc şi la copiii
Mentei. Pe cât vă stă în putinţă, ajutaţi-o pe Menta. Până la
primirea unei alte c. p. de la mine, nu-mi mai trimiteţi scrisori,
nici pachete şi nu mai veniţi la vorbitor. Sunt sănătos. Pe-aici
avem iarnă grea.
Vă doresc la toţi sănătate,
Costică
220
Colonia 0665 Oneşti – 6 aprilie 1954
Dragii mei,
Sunt sănătos. Până la primirea unei alte c. p. nu-mi mai
trimiteţi scrisori, nici pachete şi nu mai veniţi la vorbitor.
Comunicaţi şi mamei că aţi primit veşti de la mine. Cornelia şi
Olguţa, tăticu vă trimite sărutări şi vă urează „Sărbători
fericite”. Fiţi vesele, că tăticul vostru e sănătos şi aşteaptă în
curând să vă vadă.
Costică

Cuvânt de lămurire3

Doresc să-i informez pe cititorii acestor versuri că

ele n-au fost scrise după nici un text.
Concepute în întunecimea temniţelor, de către
poeţii martiri Radu Gyr, Nichifor Crainic şi alţii, au
circulat prin toate cele 320 de celule ale Aiudului,
transmise prin pereţi sau la calorifer cu ajutorul
alfabetului Morse.
Scrise iniţial pe sticle cu medicamente pentru cei
bolnavi, pe săpun sau pe pereţi, erau repede memorate,
apoi şterse, pentru a nu fi găsite la o percheziţie
inopinată. Sticla, peretele sau săpunul erau hârtia, iar
vârful de ac era creionul.
Paza era foarte vigilentă. La cea mai mică mişcare
în celulă, gardianul de pe coridor privea discret prin

3 Prefaţă la „Caietul cu coperte roşii” – cuprinzând „Poezii din închisori:: 1948-1964,

memorate de fostul deţinut politic Costache Caragaţă, învăţător din Tichiriş – Vrancea”.

221
„ochiul magic” fixat pe uşă, prinzând adesea pe cel ce
primea sau transmitea vecinilor. Celui prins i se făcea pe
loc un raport, prin care i se cerea pedepsirea cu 10-15 zile
izolare.
Regimul de izolare era groaznic. Deţinutul era scos
din celula sa şi dus ori la „neagra”, ori în „celula rece”,
construită numai din ciment, fără pat şi foarte friguroasă.
Hrana era distribuită o dată la două zile şi atunci raţia
numai pe jumătate.
Personal, am trecut de patru ori prin izolare: una
la „neagra” şi trei la celula rece ca gheaţa, unde omul
tremura ca varga, chiar şi în timpul celei mai călduroase
zile de vară. La „neagra”, în timpul celei mai geroase zile
de iarnă era o temperatură de peste 300C, încât nu se
putea suporta cămaşa. Celula neavând nicio fereastră,
uşa fiind ermetic închisă, aerul devenea insuficient. După
izolarea de la „neagra” mi-au trebuit câteva săptămâni
să-mi vin în fire…
Pentru perioada anilor 1959-1964 merită
menţionat numele de tristă amintire al comandantului
închisorii Aiud, colonelul Crăciun Gheorghe, care, cu
toată securitatea ce-o avea la îndemână, nu a putut opri
circulaţia creaţiilor izvorâte din amarnicele suferinţe. Ele
au fost memorate cu riscuri foarte mari. Pentru a nu le
pierde, le repetam în fiecare zi. Era singurul procedeu de
scurgere mai uşoară a timpului.
Pe drept cuvânt, autorii acestor versuri au fost
salvatorii noştri. Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi
şi noapte şi cu ajutorul lor am putut supravieţui.
Ajuns acasă, după eliberarea de la Aiud, pe la
sfârşitul lui iulie 1964, m-am apucat de scris. Scriam
222
numai noaptea, cu mare teamă şi cu mare atenţie. Cu
ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să scot din memorie cele
peste 5500 de versuri, să le fixez în caietul de faţă, caiet
care a stat ascuns timp de douăzeci şi cinci de ani.

Costache Caragaţă

Interviu nepublicat
Puterea rugăciunii
şi contribuţia poeziei orale la supravieţuirea, în temniţele
comuniste, a foştilor deţinuţi politici din România, în
perioada anilor 1947-19644
Întrebare: În ce perioadă aţi fost închis, prin ce închisori aţi
trecut şi când aţi revenit la libertate?
Răspuns: Detenţia mea nu a fost prea lungă, în
comparaţie cu a altora, care a durat 10, 15 sau chiar 25 de ani.
Ea s-a petrecut în două perioade: prima, între anii 1952-1954, la
Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu „condamnare
administrativă” de 2 ani, iar a doua, între anii 1958-1964,
condamnat de către Tribunalul Militar Constanţa la 25 de ani
muncă silnică, pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii
sociale” şi eliberat, din închisoarea Aiudului, în luna iulie 1964.
În cele două perioade am trecut prin mai multe închisori: la
Canal, prin lagărele Galeş, Peninsula şi Culmea-Nouă, fiind
eliberat, la sfârşitul celor doi ani, din lagărul de la Borzeşti.
Începând cu 1958 am trecut prin închisorile: Focşani, Galaţi şi
Aiud.

4 Interviu pentru revista ”Călăuză ortodoxă”, rămas în fază de manuscris, din motive necunoscute

223
 Întrebare: Unde aţi îndurat cel mai dur regim de viaţă?
Răspuns: Cel mai greu mi-a fost la Securitatea din
Galaţi, unde-am trecut prin 33 de anchete, timp de 9 luni,
încheind cu ultima, din noaptea fatală de 30-31 martie 1959,
când am fost torturat groaznic. Părintele Totolici, din Galaţi, cu
care eram în celulă, a putut să vadă în dimineaţa zilei de 31
martie, când m-au readus de la camera de tortură, un om de
nerecunoscut, aproape terminat… După această ultimă
anchetă mi s-a întocmit actul de punere sub acuzare, am fost
dus în faţa Tribunalului Militar, care a dat sentinţa de
condamnare la 25 de ani muncă silnică. A doua închisoare, în
care am simţit din plin duritatea regimului de opresiune, a fost
Aiudul. Aici se aplicau două feluri de privaţiuni: una în
celularul cu peste două mii de deţinuţi, a doua în Zarca, unde
încăpeau doar vreo 200. La Zarca se găseau cei scoşi din
Celular (unde viaţa era oarecum mai suportabilă), pentru că au
refuzat reeducarea începută în toamna lui 1963. Cei două sute
de deţinuţi au fost supuşi unui regim de exterminare, prin
foamete şi alte măsuri draconice, aplicate de colonelul Crăciun
Gheorghe, comandantul închisorii. Pentru acelaşi motiv am
fost şi eu scos din Celular, pe data de 6 decembrie 1963 şi
introdus în Zarca, la celula nr. 11. Am ieşit de-acolo, la lumină,
pe la mijlocul lunii iulie anul următor, după apariţia decretului
de amnistie pentru toţi deţinuţii politici.

Întrebare: Fără îndoială că grelele încercări prin care aţi trecut,

au putut fi depăşite cu ajutorul unui puternic suport moral. Vă
rugăm să ne spuneţi ce anume v-a ajutat cel mai mult să
supravieţuiţi?
Răspuns: Rugăciunea. Rugăciunea sinceră şi fierbinte,
pornită din inimă curată, adresată zi de zi, clipă de clipă
224
Atotputernicului nostru Stăpân, Domnul nostru Iisus Hristos şi
Prea Curatei Sale Maici, Sfânta Fecioară Maria. În întunecatele
şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai
rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi,
ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan,
de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele
degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…

Întrebare: Fiindcă veni vorba de părintele Ioan, vă rugăm să

ne spuneţi câte ceva despre preoţi, în general, despre comportarea
acestora în perioada detenţiei, să ne daţi exemple de preoţi model a
căror prezenţă în mijlocul dumneavoastră v-a putut fi de folos.
Răspuns: Nu pot vorbi de preoţi model. Toţi am trecut
prin aceleaşi încercări şi fiecare dintre noi am fost la un pas de
moarte. „Prin moarte-am trecut, nu prin viaţă”, spune Radu
Gyr, într-o minunată poezie a sa. Este adevărat însă că în lupta
dusă de poporul român împotriva comunismului o nespus de
mare contribuţie au avut-o preoţii. Ortodocşi, catolici, greco-
catolici, deopotrivă au fost expuşi persecuţiilor şi chinurilor
celor mai diabolice. La Piteşti studenţii teologi au fost închişi
separat într-o cameră specială, pentru a fi supuşi nu numai
schingiuirilor celor mai sălbatice, dar şi batjocurilor celor mai
neînchipuite. La Peninsula (Canalul Dunăre-Marea Neagră) a
fost constituită o brigadă numai din preoţi, pentru a li se mări
norma de lucru de la o zi la alta. La Aiud aproape că nu exista
celulă în care să nu se fi aflat un preot. Preoţii au fost purtătorii
Duhului Sfânt şi cei ce-au avut norocul să-şi petreacă detenţia
cu ei suportau suferinţa mai uşor, timpul se scurgea mai
repede, iar nădejdea în mântuirea noastră era mai aproape. De
la preoţi am învăţat tot felul de texte religioase, între care:
acatiste, epistolele Sfinţilor Apostoli, zeci de psalmi şi

225
nenumărate alte rugăciuni cu care ne-am hrănit sufletele. Multe
dintre aceste texte se transmiteau, de la o celulă la alta, cu
ajutorul alfabetului Morse. Una dintre cele mai căutate şi mai
cuprinzătoare rugăciuni a fost aceea a Sfântului Toma
d’Aquino, care pătrundea în inimile noastre ca picătura de
balsam peste o rană veche şi dureroasă. Cu ajutorul acestor
texte şi a versurilor poeţilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic am
putut supravieţui. În decursul detenţiei mele am avut fericirea
să intru în contact cu mulţi preoţi. Voi menţiona aici numele
unora dintre ei care, prin trăirea lor adânc religioasă, prin
calmul şi blândeţea în relaţiile cu semenii din jur, prin întreg
comportamentul de care au dat dovadă, au salvat mulţi
oameni ajunşi în pragul disperării. Astfel au fost: Părintele Ioan,
preot la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, pr. Ştefan Marcu din
comuna Nistoreşti, jud. Vrancea, pr. Andronescu din satul
Colacu, jud. Vrancea, pr. Pogan din comuna Spulber, jud.
Vrancea, pr. Caloianu din satul Voloşcani, judeţul Vrancea, pr.
Tincu din comuna Nereju, jud. Vrancea, pr. Totolici din jud.
Galaţi, pr. Ţibrea din comuna Vrâncioaia, jud. Vrancea, pr.
Graur din Focşani ş.a. În condiţii de cruntă teroare, prin celule,
spre a le uşura sufletele celor prigoniţi, preoţii au mărturisit şi
au împărtăşit pe cei care cereau acest lucru. Pentru Sfânta
Împărtăşanie, preoţii (desigur, puţini dintre ei) primeau din
afară Sfântul Agneţ, fără de care Sfânta Taină nu s-ar fi putut
săvârşi. În loc de vin, se folosea apa. Rămânem recunoscători
miilor de preoţi români care, la fel ca şi noi, au îndurat şi au
suportat toate asupririle, pentru biruinţa Crucii şi a Neamului
Românesc. Celor decedaţi în chinuri şi prigoane, Dumnezeu să
le ierte păcatele şi să-i primească în Marea Lui Împărăţie.

Întrebare: Aţi amintit, în treacăt, de poeţii Radu Gyr şi

226
Nichifor Crainic. În ce măsură creaţiile acestor doi mari poeţi au
contribuit la ameliorarea suferinţelor dumneavoastră?
Răspuns: Înainte de a vorbi despre Gyr şi Crainic,
trebuie să fac o precizare: în anul 1993 au apărut la Bucureşti
două volume de poezii cu titlul „Poeţi după gratii”. Aici au fost
adunate toate creaţiile izvorâte din cruntă şi îndelungată
prigoană, iar numărul acestor autori trece de 150. Creatori au
fost şi în domeniul muzicii. Nemuritor rămâne „Colindul
prizonierilor români din Rusia”, al învăţătorului Ştefan Tumurug,
compus într-unul din lagărele siberiene, în ajunul unui
Crăciun, când barăcile erau acoperite aproape total de troiene:
„Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim / Fără ţară, fără nume,
Velerim”… Sau „Dor de libertăţi” al tânărului Gheorghe
Bozenovici: „Prea Sfântă Fecioară ai grijă de noi / Ne scapă din
lanţuri dureri şi nevoi / Ai milă de-ai Tăi, fă-i buni pe cei răi / Te
rugăm să Te rogi pentru noi”… La fel, imnul „Zori de zi”,
conceput în temniţele Aiudului de învăţătorul Ionel
Constantinescu, din comuna Ţepu, jud. Galaţi. Revenind însă
la poeţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic, sunt multe de spus.
Creaţiile lor au circulat prin cele 320 de celule ale Aiudului,
cum circulă seva în plante sau sângele în organismul omului.
Multe dintre ele au caracter religios: „Iisuse-nsângerate”,
„Identitate”, „Balada Cetăţii fără icoane” ş.a. „Iisus în celulă” a lui
Gyr era cunoscută şi de securişti, folosindu-se de ea în
nenumăratele anchete pe care le făceau ziua şi noaptea. Pentru
semnificaţia şi frumuseţea lui deosebită, voi menţiona o strofă
dintr-un colind al lui Radu Gyr: „O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi
şi păcate / Vin s-alini uşor / Rănile ce dor / Cerul ni-l descuie / Noi Te-
om aştepta / Căci pe Crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie”. Sau în alt
colind: „A venit şi-aici Crăciunul / Să ne mângâie surghiunul / Cade
albă nea / Peste viaţa mea / Peste suflet ninge / Cade albă nea / Peste
227
viaţa mea / Care-aici se stinge / Maica Domnului curată / Adă-o veste
minunată / Zâmbetul Tău drag / Înflorească-n prag / Ca o zi cu soare /
Zâmbetul Tău drag / Îl aşteaptă-n prag / Cei din închisoare”. Iată
câteva exemple şi din Nichifor Crainic: „Rugă pentru pace”,
„Tu”, Imnul Potirului”, „Balada doinei”, pe care o consider o
capodoperă a literaturii române ş.a. Cu prilejul unei vizite la
Palatul Episcopal din Galaţi, în ziua de 14 iunie 1996, P.S.
Casian Crăciun, în timpul cuvântării Prea Sfinţiei Sale, a recitat
în faţa tinerilor candidaţi la preoţie ”Imnul Potirului”. Calm şi cu
vocea blândă a unui adevărat păstor de suflete, a cucerit, cu
textul acestei poezii, inimile acelor tineri. Atunci, am rostit şi eu
două poezii ale lui Radu Gyr: „Iisus în celulă” şi „Identitate”.

Întrebare: Şi acum, când ne aflăm către finalul acestui

interviu, aţi putea să ne oferiţi câteva consideraţii generale asupra
temei dialogului nostru?
Răspuns: Concepute în întunecatele şi înfriguratele
celule, în condiţii de tiranică supraveghere, aceste creaţii literare
şi muzicale au circulat tot timpul, ziua şi noaptea, cu toată
vigilenţa gardienilor, instruiţi în mod special să urmărească şi
să raporteze nerespectarea regulamentului. Riscurile erau
foarte mari, pentru cei ce transmiteau prin Morse: îi aşteptau
carcera şi izolarea. În temniţele comuniste se aplica un regim de
distrugere totală a omului. De patru ori, câte două săptămâni,
am trecut şi eu prin aceste încercări. Şi totuşi, după cincizeci de
ani de încleştare apocaliptică în lupta dintre Bine şi Rău,
poporul român a ieşit la lumină şi libertate. S-a câştigat o
bătălie. Dar biruinţa asupra răului nu ne aparţine. Noi n-am
luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo
de limitele omeneşti. Şi am putut răbda, pentru că am
nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de

228
sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate
armele lumii. Nu este oare o minune că porţile zecilor de
închisori, de pe tot cuprinsul ţării, s-au deschis ca la o
comandă!?... N-a fost o minune să vezi cum sutele de mii de
năpăstuiţi, zăvorâţi în temniţe, se revarsă ca torentele spre
soare, lumină şi libertate, fără niciun fel de violenţă !?... Cine a
fost salvatorul?... Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ceilalţi au fost
numai aleşii Creatorului, care au menţinut în permanenţă
moralul şi nădejdea în mântuirea neamului. Le datorăm foarte
mult!... Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi şi noapte şi
cu ajutorul lor am putut supravieţui. Dar cea mai mare
minune care s-a petrecut în istoria României, nu este oare
Decembrie ’89!?... Cine l-a înfricoşat aşa de tare pe cel care, deşi
deţinea o putere absolută, avea o armată politică bine pusă la
punct şi tot felul de arme sofisticate, a trebuit să părăsească
totul şi să fugă!?...
Sunt fenomene petrecute sub ochii noştri, care nu-şi pot
găsi explicaţia decât în planul Divinităţii, mai dinainte stabilit.
Închei cu cea mai frumoasă strofă din poezia lui Nichifor
Crainic „Imnul Potirului”: „Şi iată Potirul, la gură Te duce / Iisuse
Hristoase, Tu, jertfă pe cruce, / Hrăneşte-mă, carne de Sfânt
Dumnezeu, / Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine / Eşti Totul în
toate şi toate-s prin Tine, / Tu, pâinea de-a-pururi a Neamului meu”.

23 noiembrie 1997

229
230
 „Păstrez o amintire
extraordinară omului care a
fost Costache Caragaţă”

Horia Ţurcanu

231
232
 Preţuire

„ …Aţi fost cu adevărat revelaţia şi bucuria oraşului

Galaţi!... Simţiţi-vă întotdeauna acasă, aici, la Galaţi,
domnule învăţător Costache Caragaţă şi fiţi modelul
învăţătorilor de care avem nevoie astăzi în toate satele, ca să
renască ţăranul român”…
16 mai 1996
P.S. Casian
Episcopul Dunării de Jos

(din discursul rostit la „Seara muzeală” organizată de

Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi, cu tema „Poezia
temniţelor comuniste”)

Am întâlnit un „om frumos”…

La 16 mai 1996 am avut deosebita plăcere de a mă afla,

ca invitată de onoare, la simpozionul organizat la Galaţi de
către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, cu binecuvântarea P.S.
Episcop Casian, prezent de asemenea printre participanţi,
ocazie cu care l-am întâlnit şi cunoscut şi pe domnul Costache
Caragaţă.
S-au depănat triste amintiri, printre cei aflaţi în sală
numărându-se mulţi dintre foştii deţinuţi politici; s-au recitat
poezii – multe aparţinând tatălui meu, poetul Radu Gyr –

233
precum şi multe altele ale unor autori, îndurători ai terorii
comuniste, privaţi de libertate.
A fost o zi tulburătoare, încărcată de readuceri în
memorie ale unor destine tragice, „realizări măreţe” ale unui
regim politic care prin teroare a decimat, nu numai zeci de mii
de fiinţe umane, victime ale închisorilor comuniste şi ale
deportărilor abuzive, dar şi familiile acestora excluse din noua
societate socialistă. O ordine aparentă, o moralitate fără formă
şi conţinut, această nouă orânduire s-a dorit a fi
atotbinefăcătoare şi plină de dreptate; şi a reuşit să
“dobândească legal“ proprietăţi ale oamenilor cinstiţi,
pământuri şi gospodării întregi, locuinţe şi bunuri de toate
felurile, trecând ca un tăvălug incandescent de lavă, arzând şi
pustiind tot ceea ce a însemnat specific naţional românesc;
valoare şi tradiţie au fost eradicate; iar locul demnităţii, al
credinţei şi al iubirii de neam a fost luat de impostură,
decadenţă şi mediocritate. Un mediu ideal pentru naşterea şi
dezvoltarea omului nou, slab, fricos şi păgân.
Am plecat de la această întâlnire pe de o parte marcată
de durere, pentru mine rămânând o amintire pioasă care îmi
dăinuie şi astăzi în memorie, iar pe de altă parte puţin mai
234
bogată; l-am întâlnit atunci, pentru prima dată, pe domnul
Caragaţă; ca mai apoi, să-l cunosc îndeaproape cu prilejul unei
vizite ce mi-a făcut-o la locuinţa mea din Bucureşti. Şi m-am
bucurat sincer întâlnind un om de modă veche, un “om
frumos”, cum ar spune Dan Puric. Un om în care “valorile
regimului comunist“ nu au reuşit să găsească fertilitate; au fost
combătute vehement şi anihilate total de un sol îmbibat cu
credinţă, demnitate şi iubire de semeni. Dăunători fatali de
altfel, pentru seminţele otrăvite ale comunismului. Însă flori
minunate, rod al pământului sănătos şi bun, au răsărit şi
inundat într-o splendidă grădină de poveste de pe plaiuri
vrâncene de baladă; poartă în ele tot ceea ce a fost domnul
Caragaţă: delicateţe, devotament şi smerenie. Şi s-au împletit
într-o cunună vie, multicoloră, punte către veşnicie, pe care
domnul Costache lin coboară, pe neştiute, în inimile celor care
l-au iubit.

Simona Popa - Gyr

235
 Scrisoare de la un consătean

Domnule Caragaţă,

Am petrecut, lecturând aceste amintiri, un episod

dintr-un film de groază, care pentru noi, cei mai tineri,
poate părea imposibil să fi fost chiar aşa, deşi realitatea,
cruntă fiind, este totuşi realitate…
Nu ştiu cum şi de ce, dar privind încă o dată caietul
dumneavoastră, astăzi 23 decembrie 1996, la prima oră a
dimineţii, m-am simţit îndemnat să reiau totul de la capăt,
să recitesc fiecare cuvânt şi să încerc o înţelegere a faptelor
şi fenomenelor descrise în aceste zguduitoare pagini; după
care am stat, m-am gândit, am chibzuit şi m-am
cutremurat, punându-mi unele întrebări de genul:
− „oare cu ce au greşit aceşti oameni şi în faţa cui?”
− „cât de drepţi au fost judecătorii care au dispus asemenea
pedepse?”, „aveau ei tot chip de oameni sau erau cu altă
înfăţişare?”
− „cui au adus foloase sau mulţumiri, satisfacţii sau
mângâiere, aceste fărădelegi?”
− „oare făptaşii direcţi sau indirecţi ai ororilor la care v-au
supus, vor avea ei loc în mormânt, oare după experienţele
lor odioase cu viaţa şi trupurile semenilor, îi va primi
pământul ţării; oare or fi fost ei botezaţi, măcar!?”...
− „oare de ce?”, „oare cum?”… întrebări cu sau fără
răspunsuri… vai Doamne, multe şi felurite pot fi chipurile
oamenilor!...
Trecând peste asemenea întrebări retorice, sunt convins
că şi Dumneavoastră aţi spus: „judecă-i Doamne, după Marea
şi Sfânta Dreptate a Ta, care eşti mai presus de noi toţi” – şi
cred că este bine că aţi gândit aşa!…
236
 Din punctul meu de vedere, prin tot ceea ce aţi îndurat
în acei ani de detenţie şi cumplită persecuţie, dumneavoastră,
inclusiv familiile şi cei apropiaţi completaţi, neîndoielnic, lista
martirilor şi eroilor acestui neam şi ai ţării, mai mult sau mai
puţin cunoscuţi sau pomeniţi. Sunt convins că filele caietului
sunt prea puţine şi cuprind doar frânturi din tot ce-a fost şi-aţi
pătimit! Vă rog să mă credeţi, un om simplu ca mine se bucură
nespus de mult c-a aflat asemenea grozăvii pe care le-aţi trăit şi
mă consider privilegiat că v-am cunoscut. Aşa cum mă
consider avantajat c-am reuşit să cunosc şi să discut cu alţi
asemenea oameni condamnaţi la exterminare, din Panciu, din
satul meu natal Poiana, printre care la loc de cinste îl aşez pe
preotul Ştefan Marcu, una dintre cele mai luminoase figuri ale
Bisericii prigonite, renumit şi iubit în tot ţinutul Vrancei.
Consider că trebuie să continuaţi cu ce mai aveţi de
scris, să completaţi eventual unele episoade uitate sau de care
poate nici nu doriţi să vă mai amintiţi, să lăsaţi, pentru noi şi
pentru cei de după noi, acele pagini de tristă amintire, de
început de stăpânire comunistă şi antireligioasă din România,
de care avem, azi, atât de multă nevoie (…)

Vidra - 23 decembrie 1996

Cu toată stima şi consideraţia,

Fam. Raţă Ştefan

237
Ecouri de glorie voievodală la „Poarta Vrancei”

Duminică, la Vidra, aproape de ora prânzului, în

prezenţa unui public de 3000-4000 de persoane, a
invitaţilor din rândul oficialităţilor şi instituţiilor de stat,
a mass-media, a slujitorilor bisericii, s-a dezvelit bustul
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (…).
Cel mai răscolitor ni s-a părut a fi „cuvântul”
veteranului aproape nonagenar Costache Caragaţă, un fel
de patriarh al… mirenilor Vrancei. Domnia sa n-a făcut
decât să citească din volumu-i de manuscrise, alcătuit în
timpul detenţiei politice şi imediat după ieşirea din
închisoare, cu o migală caligrafică în stare să răscolească
orgoliile celor mai consacraţi hagiografi de la Muntele
Athos. Venerabilul decan de vârstă a citit superbul poem
„Ştefan Vodă şi Tudora Vrâncioaia”, scris în temniţă de
cel ce a fost profesorul Ion Paragină şi cu care dl.
Caragaţă a fost părtaş de suplicii (…).

Gh. Prodan
Radu Borcea

(Milcovul liber, nr. 1493, 3 iulie 1998, p. 3)

238
Dacă mi-ar îngădui, ar trebui să-i sărut mâinile…

(…) Nici nu vă puteţi închipui ce inimă de aur are

acest Om, mic de stat, ca şi Ştefan cel Mare!...
Am avut marele noroc, esenţial pentru devenirea
mea, să stau un an şi jumătate în închisoarea din Aiud,
într-o celulă de pe etajul al III-lea, cu Domnia sa.
Un creştin până-n ultima fibră a existenţei umane,
un om de o smerenie de neînchipuit şi de umilinţă, în
sensul creştin al cuvântului, faţă de toţi ceilalţi câţi eram
acolo.
Un exemplu extraordinar de probitate morală, de
blândeţe, de încurajare, de trăire profundă, de
transformare a suferinţei într-o stare de entuziasm şi,
pentru cei mai înzestraţi, chiar de revelaţie, fiindcă
această poezie scrisă de Radu Gyr şi pe care a rostit-o
adineauri domnul Caragaţă („Iisus în celulă” n.n.), a fost
într-adevăr o realitate: aşa s-a întâmplat prin 1945, într-o
celulă din închisoarea Văcăreşti, fosta mănăstire a
Văcăreştilor, distrusă apoi de Ceauşescu.
Mai devreme, domnia sa îmi mulţumea mie!...
Dacă mi-ar îngădui, ar trebui să-i sărut mâinile, fiindcă,
dacă într-o primă detenţie am început, în puşcărie, să
devin altfel, întâlnirea din 1959 cu domnul Costache
Caragaţă a fost o totală transformare, o adevărată
redevenire a mea. Datorită felului de a fi pe care l-am
mărturisit eu şi alţii ca mine, care au fost în detenţie în
preajma domniei sale, am devenit mai buni, mai smeriţi,
mai umili. Poate de la dânsul, în ceea ce mă priveşte,
printre altele, am învăţat să nu mai fiu un om orgolios!...
L-aţi văzut cât de liniştit, cât de calm, cât de
239
frumos şi, am rămas uimit când l-am reîntâlnit în seara
asta, cât de tânăr este la faţă, la 90 de ani! (...)

Galaţi, 13 decembrie 2001

Prof. dr. Paul Păltănea

(Fragment din cuvântul rostit la Liceul Pedagogic „C.

Negri”, Galaţi, la masa festivă, după concertul de colinde
al coralei „Camerata Juventus”, dirijată de prof. Olga
Nadoleanu, fiica învăţătorului Costache Caragaţă)

Scrisoare de la un fost comandant de regiment

Bucureşti, 26 ianuarie 1958
Iubite Caragaţă, de mai multe zile îmi făgăduiesc aţi
răspunde, însă frământările zilnice din ultima lună mi-au pus
oprelişti. Cu scrisul tău ai făcut să renască în amintire un
noian de zile frumoase petrecute împreună, într-o colaborare
atât de fructuoasă ca aceea prilejuită cu ocazia campaniei din
Vest.
Lupt pentru întreţinerea tonicităţii fizice; numai astfel
poţi înfrunta greutăţile morale. Dragul meu, mulţumesc
pentru bunele urări şi gânduri frumoase ce ai pentru mine. La
rându-mi, doresc să te păstrez mereu cu soare şi lumină în
suflet. Prietenia mea pentru tine găseşte totdeauna poarta
sufletului deschisă.
Cu iubire,
Col. Totu Elefterie
(fost comandant al Regimentului 10 Dorobanţi, pe frontul de
Vest, în al doilea război mondial - n.n.)

240
Un consilier pe care alegătorii îl merită.
Costache Caragaţă

Este modest. Modest mai mult decât ar trebui. Dar

aşa e felul domniei sale: să fie modest şi cu mult bun
simţ. La alegerile din februarie 1992, consătenii din Vidra
l-au votat şi ales în Consiliul local. Prin votul consilierilor
locali din municipiu, cele 4 oraşe şi 59 de comune, a fost
ales, apoi, în Consiliul judeţean. Printre cei 39 de
consilieri judeţeni care sunt aleşii aleşilor vrânceni.
Domnul Costache Caragaţă este nu numai un om
modest şi cu bun simţ. Este o întruchipare a suferinţei.
Unul dintre acei deţinuţi politici care a suferit şi a iertat.
Pentru că iertarea a fost şi este pentru el o rugă, un crez.
Să nu-i fie altuia viaţa grea, chinuită, cum a fost a sa.
Cu vreun an de zile în urmă, dl. Caragaţă mi-a
arătat însemnările din închisoare. Tulburătoare! După ce
le parcurgi, gândurile, frământările nu te părăsesc câteva
ceasuri. Şi te întrebi: Doamne, cât poate duce un om pe
umerii şi în sufletul său! Mi-a arătat un caiet cu poezii
aduse, în memorie, din temniţă. Are un scris de caligraf.
Multe poezii le ştie pe dinafară.
Când domnul Costache Caragaţă vorbeşte în
Delegaţia Permanentă – şi o face rar – în sală se lasă o
linişte ca în biserică. Vorbeşte clar, puţin, concis. Ultima
intervenţie a fost în această toamnă. A vorbit în numele
locuitorilor din Vidra şi a cerut sprijinul Delegaţiei
Permanente şi pe cel al F. R. E. Focşani pentru finalizarea
investiţiei – alimentarea cu apă la Tichiriş (…)
Radu Borcea
(Milcovul liber, nr. 933, 10 noiembrie 1994, p. 5)

241
Eternitate pentru doi

Costache Caragaţă a trăit multă vreme în iad, pedepsit

pentru convingerile sale politice. La 92 de ani, bătrânul
din Tichiriş nu regretă însă nimic şi nu urăşte pe nimeni,
convins că suferinţa i-a fost rânduită de Dumnezeu -

Există oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit un

destin special. Şi, poate, o inimă altfel decât a multora
dintre noi. O stirpe care, se pare, aparţine altor timpuri, o
rasă de oameni pe cale de dispariţie, pentru care
idealurile sunt lucrul cel mai important, oameni pentru
care cuvinte ca "ţară", "adevăr", "istorie" sau "Dumnezeu"
au o rezonanţă uitată în zilele noastre. Oameni de felul
acesta nu se îndoiesc niciodată, nu ezită, nu dau înapoi,
nu renunţă, pentru că nu pot, pentru că nu cunosc
drumul "înapoi". Ei traversează talazurile istoriei cu
firescul cu care noi traversăm strada, pentru ca, după ani,
să-ţi povestească senini şi modeşti întâmplări ce astăzi ni
se par inimaginabile.
Costache Caragaţă este unul dintre oamenii aceştia
speciali, unul dintre cei a căror biografie ar putea fi
subiectul unui roman. El a trăit cu adevărat într-o viaţă
cât alţii în şapte. Astăzi are 92 de ani şi pe faţa sa nu poţi
citi nimic din iadul prin care a trecut, torturile la care a
fost supus nu au lăsat nici o urmă, ochii săi sunt senini şi
calmi, ridurile vârstei sale nu cunosc umbra
resentimentelor, a urii, a duşmăniei faţă de cei care l-au
prigonit în tulburi vremuri ce aparţin astăzi istoriei.
Domnul Costache, cum îl alintă prietenii, trăieşte într-o
superbă serenitate, printre amintiri grele, de culoarea şi
242
consistenţa norilor de ploaie. Această trăsătură a inimii
sale, care l-a ajutat să supravieţuiască în lagăre şi puşcării
comuniste, această credinţă absolută că Dumnezeu ştie ce
face şi că nimic nu rămâne nerăsplătit îl ajută să
depăşească bariera urii şi a revanşei, îl ajută să fie senin şi
lucid, îl ajută să-şi vadă amintirile ca şi cum ar vedea un
film. Uneori, e adevărat, lăcrimează blând, cu mâinile
strângând bastonul. Nu, nu la amintirea suferinţelor sale
lăcrimează, privind în zare către munţi, ci mai curând la
amintirea suferinţelor familiei, Doamne, a soţiei sale, care
l-a aşteptat ca o sfântă ani şi ani, a fetelor sale.
Lăcrimează la amintirea fricii pe care nu, nu el a trăit-o,
ci... ele, fetele lui, familia lui. Costache Caragaţă locuieşte
sus, pe o măgură, la marginea cerului. Din curtea lui se
văd Munţii Vrancei. Prin ochii lui poţi arunca o privire în
trecut, poţi adulmeca istoria. Costache Caragaţă a fost
legionar, da, şi spune lucrul acesta cu o privire
iscoditoare, să vadă ce cred, ce... gândesc despre... sunt
vremuri acum când poate că nu e bine să... Eu nu cred
nimic, toate acestea sunt istorie, şi bătrânul domn
Costache este pentru mine nu un legionar, ci un om care
nu a putut fi înfrânt, un om a cărui credinţă a învins
tortura. Într-un secol în care adevărul, patria şi credinţa
sunt cuvinte ce stârnesc zâmbetul, domnul Costache le
rosteşte ca şi cum le-ar citi din Biblie. Aceste cuvinte
conţin sensul, motivaţia, justificarea întregii sale vieţi.
Dacă ar crede că ele nu valorează nimic, ar însemna că
toate suferinţele au fost în zadar, că viaţa sa şi a familiei
sale au fost un fum.

243
 La umbra amintirilor

Dincolo de porţile mari, de lemn, se află imperiul

memoriei lui Costache Caragaţă. Bat şi aştept. Suntem în
satul Tichiriş, comuna Vidra, judeţul Vrancea. Munţii
sunt aproape, arşi deja de peceţile toamnei. Dincolo de
poartă, se aud paşi, paşi lenţi. El trebuie să fie. Iată-l. Un
bătrânel mărunt de statură, ca toţi muntenii. Merge în
baston. Cel mai uimitor lucru la omul acesta este privirea,
expresia feţei, de o linişte absolută, absenţa oricărei
încruntări. Se spune că viaţa lasă urme pe feţele
oamenilor, că teama, dezastrul, disperarea, duşmănia se
lasă încrustate în frunţile noastre. În cazul omului
acestuia, toate umbrele lipsesc. Se bucură că mă vede. În
spatele său se află o casă frumoasă în care Costache
Caragaţă locuieşte împreună cu cumnaţii săi. Oameni în
vârstă, despre care aveam să aflu că au fost mereu alături
de el, pas cu pas, despre care aveam să aflu că s-au
împărtăşit din cupa suferinţei odată cu el. Au fost uniţi.
Mai ştiu că în spatele marii case se află livada cea verde şi
stupii pe care el îi iubeşte, printre care se plimbă uneori,
mursecând amintiri nerostite. Stăm undeva, pe un
şopron. El povesteşte într-un fel anume, ca şi cum nu el
ar povesti, ci memoria singură s-ar turna în cuvinte, s-ar
scurge dinlăuntrul său. Eu nu vreau să las memoria să se
scurgă impersonal, vreau să-l aud pe el, pe Costache
Caragaţă. Atac. "Aţi fost legionar", zic, lăsându-l pe el să
completeze punctele de suspensie. El coboară din norii
memoriei pentru a mă privi în ochi. "Da", zice. Eu ştiu că
e un subiect delicat în zilele noastre, ca şi în zilele
defunctului comunism, să vorbeşti despre una ca asta.

244
Călcăm pe un teren minat, îmi spun, trăim vremuri care
poartă încă un anume complex al istoriei, al unor fapte, al
unor personaje, sunt istorii pentru care nişte zeci de ani
nu sunt suficienţi pentru a fi înţelese sau şterse.
Ne ridicăm. Costache Caragaţă merge încet.
Trecem dincolo, în livada verde a amintirilor sale,
mergem să ne plimbăm puţin prin umbra memoriei sale
ameţitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care
el nu le vede din pricina faptelor de care îşi aminteşte. Eu
îl urmez discret, pentru a nu tulbura emoţia care îl
copleşeşte, el are părul scurt şi alb, ochii rotunzi şi
păstrează aceeaşi mustaţă pe care a avut-o în tinereţe.
Cumnata lui îl priveşte de undeva, din spate,
depărtându-se în trecut, printre meri.

Erou de război

Povestea lui Costache Caragaţă curge ca un film

de aventuri în umbra merilor şi a amintirilor sale
nesfârşite. Suntem în 1944, pe front. El, Costache
Caragaţă a devenit din învăţătorul satului sublocotenent.
Se simte deja bătrân după patru ani de război. A luptat
pe frontul de răsărit, apoi, din 41, pe cel din apus. S-au
schimbat multe, căci acum luptă împotriva nemţilor.
Sovieticii au devenit aliaţi, el îşi face datoria. Conducea
un pluton de 64 de oameni şi au mers pe jos de la Câmpia
Turzii până în inima Ungariei, dormeau prin sate - satele
cucerite de ei, distruse, dărâmate, el se gândea nu la
eroism, ci mai curând acasă. A învins şi el odată cu
trupele române în marea bătălie de la Megyozu, din 8
decembrie 1944, apoi a mărşăluit şi el, cu oamenii lui,
245
până în adâncurile Cehoslovaciei, prin gerurile de sfârşit
de lume ale Munţilor Tatra. A trecut prin cele mai grele
bătălii fără nici o ezitare, dar nu fără teamă. Ştia că numai
Dumnezeu e deasupra şi că ceea ce trebuie să se întâmple
se va întâmpla. Şi-a făcut datoria de român. La Banska
Bistricza a devenit erou de război, în mijlocul iernii şi al
zăpezilor de doi metri şi...
Domnul Costache trece printre crengile merilor
încet, numai vorbele curg repede. Într-o noapte cu lună
plină, după ce ei ocupaseră satele Hym şi Pereny,
generalul Marinescu, care comanda trupele române, i-a
spus aşa, într-o doară: "Domnule locotenent, astăzi mă
aştept la multe din partea dumitale". Sublocotenentul a luat-
o în serios. Aceste vorbe scurte l-au făcut pe Costache
Caragaţă ca în aceeaşi noapte, pe 20 februarie 1945, să
atace cu compania lui imposibila cotă 1302 şi s-o
cucerească. Nu ştia că acest punct strategic trebuia cucerit
de sovietici, şi l-a cucerit el, învăţătorul din Vidra, pentru
că generalul... Aşa a ajuns el erou de război. Omul acesta,
îmi spun, s-a luat mereu în serios, poate că de aceea a
crezut atât de mult în idealurile unei mişcări politice,
poate că această inflexibilitate a sa în faţa realităţii l-a
făcut să fie aşa cum e, neînvins, l-a ajutat să treacă de
infernurile succesive care i-au fost hărăzite. "Şi?" El nu
bagă de seamă întrebările mele. "Cota 1302 am ţinut-o o
săptămână, apoi Compania Ss a faimosului Friski a recucerit-o
şi noi am căzut prizonieri la nemţi. Un an şi jumătate am
trecut din lagăr în lagăr, mai întâi in Cehoslovacia, apoi în
Germania, am trecut prin Leipzig şi Dresda, care erau rase de
pe faţa pământului, 180 de mii de oameni muriseră numai în
Dresda, în urma bombardamentelor anglo-americane şi eu mă
246
întrebam cum de lasă Dumnezeu pe lume toate acestea, cum de
pământul nu înghite omenirea." A făcut foamea, a traversat
Europa pe bicicletă, pentru a se întoarce acasă, a fost
eliberat de ruşi pentru a fi luat din nou prizonier, a fost
salvat de la deportarea în Siberia de un ofiţer sovietic,
care avea figura Arhanghelului Mihail. "O lungă şi
extraordinară aventură" zic, el priveşte cu ochi rotunzi,
nevăzându-mă, scufundat în amintiri ce-ar ajunge altora
pentru o întreagă viaţă. Eu ştiu că toate acestea nu erau
decât începutul, că Ordinul "Mihai Viteazul" pentru fapte
de arme nu avea să conteze deloc acasă, pentru că în
România lucrurile se schimbau în timpul cât el credea că
e datoria lui să fie erou. "Cum a fost întoarcerea acasă?",
întreb. El priveşte tulbure. Acasă era Elena, soţia lui, al
cărei destin era să aştepte mereu întoarcerea lui Costache
şi, ca un blestem, Costache avea să fie mereu împiedicat
să ajungă acasă. Şi totuşi, atunci, la întoarcerea din
război, din prizonierat, din cutreierarea prin Europa, ea
alerga acolo, călare, pe când el venea din război. "Cum
adică... venea călare?", întreb, încercând să-mi imaginez.
"Da, domnu Horea", zice el, "era în august 1945, când eu mă
întorceam, ea ştia şi aştepta, şi am văzut-o din tren călărind
nebuneşte în lumina soarelui, călărind la întâlnirea cu soldatul
venit de pe front." Vocea îi tremură pentru întâia dată de
când îl cunosc pe omul de fier şi dintr-o dată am
imaginea alb-negru, ca într-un film de epocă, a femeii
sale coborâte din munţi, galopând până la uciderea
calului la întâlnirea cu acest om care are vocaţie de soldat
etern. Îl văd coborând din trenul războiului sau, în
mulţime, cu mantaua cârpită, cu mândria lui de erou care
a luat cota 1302, cu glasul tremurând ca şi acum, neştiind
247
cum să se poarte cu ea, cu frumoasa femeie a vieţii sale,
pe care abia o cunoaşte, dar pe care în schimb o visează
în fiecare noapte. Îi văd îmbrăţişaţi în mijlocul mulţimii
din gara Focşani, muţi, el are deasupra umbrele
războiului, ea - pe cele ale aşteptării. Îl privesc pe domnul
Costache, el are ochii mijiţi, suntem mereu sub merii lui,
în anul 2002 de la Hristos, însă el are această putere
halucinantă de a da viaţă amintirilor... Eu ştiu că femeia
lui, Elena inimii lui, s-a stins de curând, şi felul în care el
vorbeşte despre ea, acel tremur imperceptibil din vocea
sa, îmi spune că asist la epilogul unei niciodată sfârşite
poveşti de iubire. O poveste de dragoste zguduitoare,
tocmai pentru că timpurile, istoria, idealurile lui, ceva a
făcut ca ei să fie mereu despărţiţi, să se aştepte şi să se
viseze mereu unul pe altul, să nu fie alături decât hăituiţi
de teama că se vor despărţi din nou. "Ai iubit-o mult, nene
Costache", zic în şoaptă. "Am iubit-o mult", zice el,
închizând ochii, pentru a ascunde ceva. Un tip ca el nu
plânge niciodată, îmi spun, el merge de-o viaţă pe
frontiera subţire ca o lamă de sabie, dintre datorie şi
iubire, ca un erou de tragedie antică.

Coborârea în infern

Costache Caragaţă este scăldat în lumina

crepusculară a unei după-amiezi de toamnă. Suntem pe
terasa marii case din vârful dealului. Soarele va apune în
curând după munţii care se întind până la orizont. Se va
scufunda cumva printre ceţuri. În 45, după întoarcerea
acasă, el spera că totul s-a terminat, redevenise învăţător,

248
era chiar directorul şcolii, cânta cu copiii în coruri,
primise Steaua României pentru fapte de arme. Apoi,
viaţa lui s-a făcut pulbere şi cioburi, într-o seară din 1952.
Era 19 iulie şi în noaptea aceea, cinci militari şi securişti
au intrat cu forţa în casă, înarmaţi. Fetiţa lui, Cornelia,
avea numai zece ani şi urla în întuneric, toţi erau
înspăimântaţi, şi soldaţii au răsturnat totul, căutând
documente, i-au luat chiar şi propunerea de decorare din
timpul războiului. Era începutul coborârii în infernurile
Securităţii, trecutul său legionar îl prindea din urmă, deşi
el... Aşa erau vremurile, el nu putea da înapoi acum, nu
putea să se dezică, să trădeze, nu putea. Era prins în
menghina datoriei morale, a drumului său de erou şi
singura scăpare era să reziste sau să moară.
Au urmat patru luni de anchete la Focşani.
Devenise deja "duşman al clasei muncitoare", alături de
tot felul de oameni, de la preoţi până la chiaburi de prin
satele Vrancei. Apoi a făcut o escală în beciurile
Securităţii din Bucureşti, în Ghencea, în nişte blocuri care
aparţinuseră armatei germane. De-acolo nu-şi mai
aminteşte nimic decât bătaia nesfârşită şi râsul unui
locotenent care-l lovea. Sunt din nou numai amintiri care
se spun singure. Memorie care curge în lumina
asfinţitului.
"13-14 august 1952. E noapte, suntem într-un tren de
marfă, e foarte cald, sunt acolo câini şi securişti înarmaţi.
Mergem la canal, la spart de piatră. Ne vor extermina, au
misiunea să ne ucidă. Ajungem într-un sat, la Coasta Galeş.
Acolo este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de
oameni în zdrenţe, care vor fi ucişi. Iată-l pe lt. major Petrică.
Urlă la noi: sunteţi duşmanii poporului, pleava societăţii, nişte
249
lepădături. 500 dintre voi vor muri în prima fază şi după voi
va rămâne un proces verbal. Fiecare vagon de piatră va fi
descărcat în maximum 36 de minute. Suntem în iad. Mâinile-
mi sunt carne vie. Vom muri cu toţii, numai Dumnezeu ne
mai poate salva." Costache Caragaţă vorbeşte ca în transă,
ca şi cum ar fi încă acolo. "Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi
vreo veste?" Clipeşte des: "De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic,
acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care... N-
aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă
tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi
spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să..."
Marile idealuri, ţara, dreptatea, morala creştină,
viitorul neamului, toate acestea pentru care fostul
legionar şi erou de război ajunsese acolo mai existau încă
pentru el? Era el oare în pericol să-şi piardă credinţa
acolo, în adâncurile unui infern pe care abia îl cunoscuse?
Aveam să aflu că nu. El considera toate acestea ca pe un
purgatoriu, ca pe o încercare de la Dumnezeu a credinţei.
Era condamnat la 24 de luni de pedeapsă administrativă,
şi de la Coasta Galeş avea să fie dus în lagărul de la Valea
Neagră, în "Peninsula". Acolo avea să trăiască momentul
morţii lui Stalin şi teroarea celor două brigăzi de
"reeducaţi" veniţi de la Piteşti, care schingiuiau oamenii
în nopţile fără lună, pentru ca apoi să se laude în faţa
flămânzilor morţi de foame cu bucatele pe care le
primeau în schimbul ticăloşiei lor. El era mereu singur,
neamestecat cu ceilalţi, mereu scufundat în gânduri şi în
amintiri, până într-o zi extraordinară, în care - era într-o
puşcărie de lângă Bacău -, după ce şi-a luat angajamentul
că nu va pune piedici statului socialist, a putut să
primească vizita Elenei, soţia lui. După încă doi ani. Abia
250
şi-au vorbit, nu ştiau ce să spună, ea era frumoasă şi
tristă, împietrită, el era ţeapăn şi se simţea străin dincolo
de gratii. Tace. Eu ascult această tăcere şi-mi revine în cap
imaginea stranie a ei, călare, alergând, el tot străin, după
anii de război, o priveşte încremenit prin fereastra unui
vagon.
"In 1954 m-am întors acasă, am redevenit învăţător la
clasele 1-4, iar seara, făceam coruri la Căminul Cultural. Am
învăţat să scrie 21 analfabeţi în 1954. Unii erau securişti.
Aveam deja multe amintiri." Omul acesta era deja bătrân în
1954, îmi spun şi, cred, căuta deja liniştea.

Tortura

Numai că liniştea era departe. Costache Caragaţă

vorbeşte fără ca eu să mai pun întrebări. Orice întrebare e
inutilă. Povesteşte valuri de orori. Patru ani a stat acasă,
fiindu-i frică mereu de întoarcerea în infern. În 1958,
coşmarul o ia de la capăt. În ianuarie este arestat din nou,
dus la Focşani, anchetat din nou, bătut, torturat. Apoi
este trimis la Securitatea din Galaţi şi internat în lagărul
de la Culmea. Din nou la canal, la sfărâmat de piatră. În
octombrie, sistemul decide să afle, cu orice preţ, ceea ce
ştie Costache Caragaţă despre mişcarea legionară, cine
erau camarazii săi, cu cine se întâlnea, totul. "Mă duceau
la anchetă cu ochelari negri pe faţă, mă loveau în permanenţă,
mă prăbuşeam pe scări, era teroarea aşteptării loviturii din
orice direcţie. Credeam că bătaia e lucrul cel mai îngrozitor,
până în ziua în care m-au trimis în camera X, adică în camera
de tortură, fără ochelari, ca să văd ghioagele de lovit, cleştii de
smuls unghii, sângele de pe pereţi şi toate instrumentele de
caznă pe care le aveau. Aronescu, şeful anchetatorilor, nu mă
251
mai întreba nimic. M-au pus "la rotisor", legat cu capul în jos
şi cu picioarele în sus, şi m-au lovit la tălpi până am leşinat.
Apoi dădeau cu apă şi o luau de la capăt şi asta a durat zile
întregi. În pauze mă aruncau la subsol şi peste mine aruncau
câteva găleţi cu apă rece ca gheaţa. M-au bătut apoi cu sârme
groase, de la ceafă până la tălpi, eu pierdusem noţiunea
timpului şi amintirile, nu mai ştiam nimic, nu-mi mai
aminteam de nimic. Au trecut zile şi zile şi nu voiam decât să
mor, să mă sinucid, să scap de tortură. Intr-o zi, mi-au adus
actul de punere sub acuzare şi mi-au spus că, dacă nu semnez,
tortura va continua. Am semnat tot ce-au vrut. Pe 19 iulie
1959, m-am pomenit în fata tribunalului, eu eram ameţit şi, în
timp ce procurorul rostea rechizitoriul, Doamne-Dumnezeule,
le-am recunoscut în sală pe fetele mele, copiii mei, şi pe ea,
Elena, care plângea, şi pe cumnatul meu, Costel Dumitrescu, şi
pe Nela, şi tocmai atunci cineva m-a lovit cu patul armei în
cap, tocmai când... fetiţa mea, Cornelia, plângea cu sughiţuri şi
ţipa de-mi rupea inima în bucăţi. Unul dintre noi, un avocat
din Focşani, Voinea, al cărui tată fusese tot legionar, spânzurat
în 39, a strigat ceva despre torturi, despre... Cornelia urla din
toate puterile: <<Tăticule, tăticule!>>, cu disperare, cu..."
Costache Caragaţă are ochii împăienjeniţi sub
povara acestei amintiri, mâna sa tremură pe baston,
apusul nu poate să-i mai încapă privirea tulbure. Nu
amintirea torturii, nici cea a condamnării la 25 de ani de
muncă silnică îl fac să tremure, ci amintirea Corneliei,
strigându-l cu disperare, plânsul lor, al fetelor lui, pe care
nici n-a apucat să le vadă crescând, care au crescut în
teroarea percheziţiilor şi a anchetelor, cărora li se spune
mereu că tăticul lor este un duşman al poporului, care nu
apucă niciodată să-l cunoască măcar...
Îl ajut. "Şi?" "Şi am ajuns la Aiud, fără nici o
252
speranţă, sfârşit, crezând că nu mă voi mai întoarce niciodată
acasă."

Fluturi de noapte

Adulmec amintirile acestui om cu o strângere de

inimă, pentru că ştiu, simt că dincolo de vorbele sale este
ceva ce nu voi înţelege niciodată, ceva ce-mi este interzis
pentru totdeauna, ca tuturor acelora care n-au trăit ei
înşişi asemenea împrejurări, la marginea morţii. Sunt
lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte, sunt trăiri care
rămân pentru totdeauna în posesia proprietarului lor,
pentru simplul motiv că el nu va reuşi niciodată să spună
"totul", sentimente care scapă cuvintele, genuni adânci ce
nu pot fi tulburate. De aceea, îmi spun, mă voi mulţumi
cu imagini pe care vorbele sale le pot zugrăvi, cu
povestea grozăviilor pe care el le-a trăit, fără să încerc să-
mi explic.
Tac. Costache Caragaţă mă priveşte cu
recunoştinţă, soarele s-a scufundat deja în spatele
munţilor şi s-a făcut răcoare. Suntem mereu pe terasă.
Îmi povesteşte despre cel mai teribil Crăciun al vieţii sale,
la Aiud, în 1959. El era în celulă cu un medic, cu un
profesor de filosofie şi cu un ţăran, unul Frunză, de prin
împrejurimile Tecuciului. Macedonenii cântau colinde şi
toată puşcăria a cântat cu ei, asta îşi aminteşte el,
înfiorarea care l-a cuprins atunci când toată puşcăria
cânta colinde la ferestrele zăbrelite, cu voci de bărbaţi
încarceraţi, de ţi se zburlea părul de pe mâini.
"Macedonenii erau bărbaţi tari, nu glumă, nu trădau, nu
ciripeau, erau români de pe Valea Timocului, dar li se spunea
macedoneni. Erau mai români decât românii. Era aşa, o
253
atmosferă ciudată de Crăciunul acela, se transmiteau poeziile lui
Radu Gyr, care şi el era acolo, între ziduri, se transmiteau prin
morse, băteam în ziduri, în ţevi... Când am venit acasă, după mulţi
ani, am transcris pe hârtie peste 5500 de versuri de ocnă, pe care le
ştiam pe de rost."
Costache Caragaţă scoate din adâncurile memoriei
fotograme de la Aiud, clipe doar, în afara oricărei cronologii,
sunt fotogramele pe care nu memoria, ci inima sa le-a reţinut.
Vorbeşte despre mândrie şi despre trădare, despre
Dumnezeu şi despre Neagra, cea mai teribilă formă de
recluziune care era la Aiud, în care celula era lipită de peretele
hornului, despre "cei mari" şi despre... Cum adică "cei mari?",
întreb . "Păi, adică Crainic, Ţuţea, Stăniloaie, ei erau cei mari. Noi
eram cei mici. Reeducarea nu mergea ca la Piteşti, comuniştii se
făcuseră mai vicleni. I-au scos pe cei mari din celule, i-au urcat într-
un Ims şi i-au plimbat prin Aiud, ca să vadă blocurile şi marile
înfăptuiri şi să scrie despre ele. Ei au scris şi s-au publicat în
<<Glasul Armatei>> şi ni le-au citit de Crăciun, ca să vedem că
<<cei mari>> s-au dat pe brazdă. Asta era prin 63,
<<reeducarea>>. Odată, a luat legătura cu mine unul pe care-l
cunoşteam de 30 de ani. Fusese cu mine în Frăţiile de Cruce,
Teofănescu îl chema. M-a dus la bucătărie şi m-a ajutat să rămân
acolo, că era mai uşor. Nu ştiam că trebuie să plătesc ceva pentru
asta. El credea că sunt ciripitor. Era mai bine acolo, eram mai liberi,
umblam prin curte şi aveam mâncare la discreţie, dar eu nu puteam
mânca deloc, pentru că în aceeaşi curte era Zarca, cel mai groaznic
loc de la Aiud. Acolo şi ciorba se strecura pentru ca deţinutul să
moară de foame şi de epuizare. Noi, în celular, puteam vorbi,
ascultam prelegerile lui Ţuţea despre filosofie, era altceva, dar la
Zarca nici morse nu mergea. Ei, şi cât am fost la bucătărie, au fost
câteva şedinţe de reeducare. Eu nu vorbeam. Şi, la o şedinţă de
reeducare, mă ridică în picioare preşedintele comitetului, care, spre
254
stupefacţia mea, era tocmai fostul prefect legionar de Vrancea, Ţocu.
La dreapta lui era Teofănescu, tot legionar, omul care mă ajutase să
stau la bucătărie. Şi zice: <<Codreanu este un criminal. Ce-ai de
spus?>>. Şi eu am spus că, după mine, Codreanu este un erou care
n-a trădat niciodată. Era în noiembrie 1963. Într-o săptămână, eram
la Zarca şi-mi aşteptam sfârşitul zilelor. Am stat şapte luni la Zarca,
care nu mai contează, pentru că eram atât de slăbit, încât deliram,
călătoream de fapt prin alte lumi, îi vedeam pe ai mei de acasă, visam
cu ochii deschişi şi probabil că aş fi murit, dacă în 64 n-ar fi venit
decretul de eliberare. Eu am ieşit direct de la Zarca, de la
exterminare, de la -15*C, unde ne ţineau în cămaşă. Când am ieşit şi
am văzut fluvii de oameni... Plecam din puşcărie ca fluturii de
noapte, roiuri negre, pluteam tăcuţi, nimeni nu spunea nici o vorbă
măcar..."

40 de ani de tăcere

"Şi-apoi?" "Şi-apoi nimic", spune el. Răsfoim în tăcere

sutele de pagini de poezii, mii şi mii de versuri pe care el le-a
transcris după întoarcerea acasă, poezii ale lui Nichifor
Crainic şi Radu Gyr şi ale altora, anonimi. Privesc încremenit
camera sa, celula amintirilor sale, pe pereţii căreia sunt două
fotografii înrămate. Una îl reprezintă pe el şi pe soţia lui,
Elena, o fotografie stranie. Sunt tineri, el e mândru şi puternic,
ea e frumoasă şi puţin tristă, un zâmbet subţire îi alungeşte
faţa. Ce ascunde această fotografie, ce gândeau, ce simţeau
oamenii aceştia încremeniţi pentru totdeauna în fotografie,
încremeniţi ca nişte insecte în chihlimbarul destinului lor?
Suferiseră ei deja sau era numai presimţirea a ceea ce avea să
vină? Aş putea să-l întreb pe bătrânul, pe bunul meu
Costache, dar e suficient să-i văd privirea ca să înţeleg că o
asemenea întrebare nu poate fi pusă. Cealaltă fotografie este
255
a Căpitanului, a lui Codreanu, o fotografie celebră, pe care el
nu o va da jos niciodată de pe peretele său. E prea târziu, şi-
apoi un asemenea gest ar fi inutil, ar fi ridicol, ar fi... Bântui
la braţ cu omul acesta prin cotloanele memoriei sale, în
surdină se aud cântece străvechi pe care nu le cunosc şi care
vorbesc despre patrie şi despre Dumnezeu, el tace mult sau
povesteşte lucruri mărunte, fără importanţă, ca şi cum
spunerea acestei lungi istorii l-ar fi secătuit. Cum vede omul
acesta lumea, ce înţelege din prezent? "Ştii - îmi spune - după
‘64 nu m-au mai primit în învăţământ, eram primejdios, şi am
devenit forestier. Seara, dădeam lecţii de vioară pe la şcolile din sate
şi pe la Căminul cultural. Am păstrat distanţa faţă de politică şi
tăcerea." "Şi după Revoluţie, sau ce-a fost?" "Şi după..."
Patruzeci de ani de tăcere, deci. Vechii camarazi s-au stins
sau au trădat, el a rămas, cumva, singur. S-a îndepărtat, s-a
însingurat în mijlocul amintirilor sale, al medaliilor sale de
război, al caietelor sale cu poezii sfâşietoare, de ocnă. Ba nu,
nu singur, a rămas cu ai lui, cu fetele inimii sale, Cornelia şi
Olguţa, şi cu Elena, cu femeia lui care l-a aşteptat mereu, "ca
o sfântă", şi care îl aşteaptă şi acum... în ceruri.

Horia Ţurcanu

(Formula As, nr. 535, 30 sept. – 7 oct. 2002, p. 12-13)

256
Patimile din lagăr şi rezistenţa prin dragoste

S-au scris, până acum, nenumărate pagini despre

şi de către cei care au suferit, în anii comunismului,
ororile represiunii. Prea puţine dintre acestea au vorbit
însă, cel mai probabil dintr-un soi de pudoare, de un
element esenţial al supravieţuirii – şi anume rezistenţa
prin dragoste.
Viaţa în lagărele comunismului, trăită zilnic la
frontiera morţii, a lăsat urme adânci printre
supravieţuitori, iar societatea noastră, care nu este
pregătită nici să-şi asume crimele comunismului şi să le
pedepsească, cu atât mai puţin este gata să analizeze şi să
înţeleagă resursele care au dat putere celor suferinzi şi i-
au alinat pe cei vii şi cei morţi, deopotrivă: credinţa în
Dumnezeu şi dragostea. Cele două repere fundamentale
ale rezistenţei în faţa cruzimii sunt relevate de
documentul pe care îl prezentăm astăzi cititorilor.
Scrisoarea pe care o publicăm mai jos cu
încuviinţarea atât a autorului ei, Costache Caragaţă, cât şi
a destinatarilor, Monica şi Dinu Popa, ne-a fost pusă la
dispoziţie de către prof. Petre Diaconu, şi se află în arhiva
Academiei Civice. Autorul ei, arestat şi închis în coloniile
de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră este
unul dintre cei care au trecut prin infern fără a-şi pierde
dragostea şi credinţa. Mărturia sa zguduitoare este un
semn al nesfârşitei puteri omeneşti care a făcut ca ororile
să pălească în faţa iubirii nesfârşite a soţiei, izvorând de
pildă din pachetul cu alimente desfăcut pe genunchi, pe
un pat de lagăr. Costache Caragaţă vorbeşte în mărturia
sa mai mult despre această lumină a dragostei şi mai

257
puţin despre chinurile îndurate în înfruntarea zilnică cu
moartea pe care a trăit-o în lungii ani de detenţie politică.
Tocmai de aceea, pentru a înţelege mai bine valoarea
mărturiei sale, încercăm să vorbim acum, înfruntând
literele sterpe ale documentelor, despre viaţă şi moarte în
lagărele Canalului.
“S-au sfârşit şi în ceea ce priveşte regimul de
detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară”, consemna sec
un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968,
cu privire la unităţile şi coloniile de muncă, ororile pe
care tot Securitatea le patronase nu cu mulţi ani înainte.
Viaţa de lagăr o descrie bogata literatură memorialistică a
supravieţuitorilor. În lagărele comuniste “toate erau
dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau
barbare, vânturile năprasnice şi neobosite, hrana
insuficientă, cazarea improvizată”, îşi amintea un fost
deţinut din colonia de muncă de la Periprava. Bolile
făceau ravagii printre “oameni adunaţi de prin toate
închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig,
de umezeala acelor saivane în care locuiam, obosiţi de
munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre
aceştia din urmă au fost destui cei care au alunecat în
caşexie – ultima fază de slăbire generală a organismului,
din care cu greu se mai putea redresa cineva”, nota un alt
deţinut din coloniile de muncă în memoriile sale acea
fază a foamei fără întoarcere, în care organismul omenesc
ajunge, din lipsa hranei, să se hrănească din sine însuşi,
alunecând în moarte.
Dar poate că mai greu de suportat decât foamea au
fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau
la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de
258
cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple mii de
pagini. Ororile au impresionat până şi inimile reci ale
funcţionarilor comunişti. Rapoartele în urma unor
controale făcute în coloniile de muncă în anul 1953, când
Procuratura Generală a investigat mai multe crime
petrecute în acestea, - relevă scene de o violenţă excesivă
care s-au petrecut în lagăre şi care au avut darul să
impresioneze şi au influenţat probabil decizia de
închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii
arată cruzimi deosebite petrecute aici. Numai în luna
ianuarie a anului 1953, au murit în coloniile de muncă de
la Canalul Dunăre – Marea Neagră un număr de 133
deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele
mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula
(unde a fost deţinut Costache Caragaţă) şi Poarta Albă
(46, respectiv 30 morţi).
În coloniile de muncă se practica pe scară largă
bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci
grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană
neîndestulătoare au făcut ca moartea să vină pur şi
simplu din foame şi istovire, izbăvindu-i astfel pe mulţi.
În unele perioade, în anumite lagăre regăsim puternice
accente de sadism chiar şi în aplicarea acestui tratament
inuman. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului
Dunăre – Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a
mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună, iar dintre
aceştia unii îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar
fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi
greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un
deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare
cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste
259
“cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost
adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi
talpa picioarelor, care putrezise”. Medicul coloniei
penitenciare i-a făcut trimitere pentru a fi îngrijit în
spital, dar comandantul lagărului nu a aprobat-o.
Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri
cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului.
In sadismul lor, unii comandanţi de lagăr
obişnuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele
munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţându-i la muncă
în ger, desculţi şi numai în cămăşi.
Neîndeplinirea normelor de lucru era sancţionată
cu muncă neîntreruptă, fără hrană, timp de 24 de ore,
urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la
desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Un proces verbal
din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui
deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă:
“În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de
la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la
dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă
afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a
dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat.
După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a
pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore.
Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că
nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în
Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri
şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu
trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la
infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus:
„ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori”.
260
Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă
bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă
pe viaţă şi desfigurându-mă”. Deţinutul a fost băgat din
nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi
în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de
la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să
fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum
declara comandantul acestuia, nu şi-au încheiat
pedeapsa.
Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din
1953 în coloniile de muncă de la Canal de către medici
deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi
foamea le provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în
lunile de iarnă. “Deţinutul a fost adus pe targă din
carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără
puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la
infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a
încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite
rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical.
Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat
şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot
timpul în care a fost încarcerat”. Un alt deţinut “a încetat
din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în
timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu
am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi
nici nu a fost vizitat de noi acolo. Nu s-a ţinut seama de
către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi,
chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru,
aducându-i seara pe braţe, iar alţii îngheţaţi complet şi
chiar morţi”. Astfel, un deţinut “distrofic gradul 3, a fost
adus în agonie, îngheţat, de pe un şantier şi a murit, după
261
câteva ore, în infirmerie”, iar un altul „a fost adus mort,
îngheţat pe şantier”. Toate cazurile, afirma medicul,
înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi
februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: “în afară
de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi
îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma
îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe
şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai
aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului,
fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi şi unii chiar cu
picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de
lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi
sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să
înduioşeze şi inimile de piatră”, nota acelaşi medic al
coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a
păstrat în arhivele Securităţii.
Cum spuneam, până şi funcţionari ai regimului
comunist nu au putut rămâne de piatră în faţa unor atare
cruzimi. Chiar Procuratura Generală sintetiza condiţiile
de deţinere în lagărele Canalului în fraze sugestive: „Au
fost cazuri când deţinuţii au fost asasinaţi prin
împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să
intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în
carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii
chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos. În
timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi
muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate
continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre,
neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau
profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că
torturile n-au fost îndeajuns de aspre”.
262
 Pentru atrocităţile descrise mai sus, care s-au
petrecut în colonia penitenciară Salcia, au fost trimişi în
judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost găsiţi
vinovaţi şi au fost condamnaţi în 1954 la pedepse de până
la 25 de ani închisoare. Un an mai târziu însă, ministrul
de Interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi
le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca
majoritatea lor să fie reîncadraţi în M.A.I. Printr-un
decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, “acestor
cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în M.A.I. pe
toată durata detenţiei, iar conducerea Ministerului de
Interne le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu
salariul pe trei luni şi câte o lună de zile de concediu la
casele de odihnă ale M.A.I. pentru refacerea stării fizice”.
Procurorul care ordonase anchetele din 1953 şi
descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost
retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea
ordonase crimele produse în lagăre şi nu era dispusă să
accepte pedepsirea celor care au executat aceste ordine.
Cei vii şi cei morţi erau în lagăr, în egală măsură,
subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o
zi din iarna anului 1952 “au fost mai mulţi morţi. Pentru
a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le
scria numele”. Un deţinut a fost adus de la lucru mort,
“cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost
deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile,
din lipsă de scândură”.
Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni
biblice. După ce un brigadier l-a bătut până la moarte pe
un deţinut, acesta “a fost pus pe o targă în care bătuse
piroane de fier. Când l-a dus la infirmerie, mort, corpul
263
lui era în întregime perforat”.
Acestui Iisus de la Salcia scrisoarea de alături,
despre viaţa de dincolo de sârma ghimpată, despre
supravieţuirea prin dragoste şi patimile unei soţii de
deţinut, îi este o umilă închinare. Puterea dragostei a
învins teama în faţa morţii, iar lacrimile durerii şi fierea
spaimei s-au stins în faţa iubirii.

Marius Oprea

Tichiriş, 5 X, 2001
Stimată doamnă Monica şi dragă domnule Dinu,

A trecut mai bine de-un an, de la decesul soţiei mele şi nu

pot încă să-mi revin din durerea care m-a copleşit.
Nu pot crede c-a plecat pentru totdeauna şi că n-am s-o mai
văd niciodată. Mă uit în jurul meu şi peste tot dau cu ochii peste
lucruri care-i aparţineau.
Aici este patul în care a decedat, după o noapte de veghe şi de
tăcere adâncă. În cuier, atârnă îmbrăcămintea pe care o-mbrăca în
fiecare dimineaţă. Într-un colţ al camerei, un dulap modest cu tot
felul de mărunţişuri, între care şi ochelarii cu care trudea aproape în
fiecare zi la maşina de cusut. Nu lucra pentru nimeni, decât numai
pentru familie. Caut în şifonier şi dau peste pijamale şi cămăşi
reparate de dânsa. Într-o seară, îmbrăcând o pijama pe care a reparat-
o, aplicându-i cu multă dibăcie mai multe petice, le-am spus celor
două fiice, care se aflau în seara aceea la mine:
- “Voi purta pijamaua asta până vor curge zdrenţele de pe
ea”. Eram foarte emoţionat şi cu greu mi-am putut stăpâni lacrimile.
La ora 3,10, am fost trezit de glasul uimitor de clar al soţiei: “De ce
te-mbraci cu pijamaua asta, ai pijamale bune în şifonier!”
Uluit şi profund surprins de claritatea vocii, am răspuns
264
grăbit şi descumpănit: “De-acum n-o să mă mai îmbrac niciodată cu
ea”.
Aş fi dorit mult să mai vorbească, să-mi mai spună ceva, dar
cuvintele ei s-au stins, au dispărut, ca un ecou prelung, care se
îndreaptă spre undeva, departe, spre veşnicie...
Am rămas la marginea patului, în perfectă stare de trezie, cu
lacrimile inundându-mi obrajii.
Primul gând mi-a fost să-mi trezesc fiicele, dar dormeau prea
frumos şi profund şi nu m-am îndurat. Am rămas până la ziuă
treaz, cufundat în vălmăşagul a tot felul de gânduri.
De-atunci, am mai avut încă trei întâlniri, pe calea nevăzută
a celor de dincolo. Sunt acum încredinţat, după aceste întâmplări, că
sufletul omului este nemuritor şi că cei de dincolo ne veghează, ne
conduc, ne văd în fiecare clipă, ziua şi noaptea, oprindu-ne la timp de
a săvârşi răul şi îndemnându-ne necontenit să mergem numai pe
calea binelui.
“Mari şi minunate sunt lucrările mâinilor Tale Doamne,
toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin Pământul de Făptura
Ta.”(Aşa zice Psalmistul).
În continuare, mă voi referi la pătimirile chinuitei mele soţii,
în toată perioada detenţiei mele.
Avea două fiice de întreţinut la şcoală. Avea un soţ, despre
care nu mai ştia nimic cu anii, aruncat undeva, departe, în
subsolurile închisorilor. Cum a putut rezista oare?... Mergea pe
drum năpădită de gânduri, iar când se-ntâlnea cu vreun prieten de-
al meu, (acela n.n.) o ocolea de la distanţă.
După ani şi ani, iată ce-mi povestea uneori soţia:
- „După arestarea ta, salariul ţi-a fost din prima zi oprit. Nimeni nu
mă putea sprijini. Şi chiar de-ar fi vrut cineva să m-ajute, se temea s-
o facă. Nu aveam altă ieşire, decât să mă ajut singură. Aveam în casă
o maşină de cusut a mamei. Lucram zi şi noapte la această maşină,
lucruri mici pentru copii: cămăşuţe, chiloţei, boneţele, dar ceea ce
265
realizam, nu-mi ajungea. Aveam ambiţia ca fetelor mele să nu le
lipsească nimic la şcoală. Nu vroiam să cerşească de la colegii lor,
creion, cerneală, peniţă, caiet sau carte. Când am văzut că numai cu
degetele mele nu reuşesc, am început să vând. Am vândut mai întâi
stupii. Apoi, o bucată de pământ. Vara, în timpul vacanţei, le luam
pe fetele mele la lucru, la Fruct - export, unde fratele meu,
Costel Dumitrescu, era responsabil cu aceste lucrări. Şi aşa, an de
an, am trecut prin toate greutăţile”.
Dar iată că nici pe mine nu m-a dat uitării. Arestat prima
dată la 20 iulie 1952, am făcut cunoştinţă cu munca forţată de la
Canal. Se muncea în condiţii foarte grele. Nu ne-au dat echipament
pentru astfel de munci. Lucram în hainele în care-am fost luaţi. Ca
niciodată până atunci, toamna lui 1952 a fost foarte ploioasă. Foarte
mulţi oameni au venit acolo în sandale şi în haine de vară.
Ploile, începute încă din septembrie, au adus brume timpurii
şi foarte reci. Se vedeau oameni pe şantiere cu batiste pe cap în loc de
căciuli, iar în picioare cu sandale sau pantofi de vară, înfăşurate în
cârpe şi prinse cu sârme ca să nu le iasă din picioare.
Prevăzător, eu mi-am luat de-acasă, la arestare, căciula,
paltonul şi bocancii. Dar în cele trei luni de munci supraomeneşti, la
Coasta Galeş, se deterioraseră că aproape nu se mai puteau folosi. În
bocanci intra apă, paltonul se rupsese în mai multe părţi, iar prin
căciulă treceau picuri de ploaie. În plus, foamea punea vârf la toate
celelalte suferinţe.
Administraţia Canalului, văzând că la Galeş nu se mai pot
obţine norme, a dispus transferarea deţinuţilor de-acolo în lagărul de
la Peninsula (Valea Neagră). Astfel, în ziua de 16 noiembrie, la orele
14, deţinuţii de la Galeş, în număr de 3000, au format un convoi
lung de un kilometru şi au pornit spre Peninsula. Era un convoi de
fantome, nu de oameni.
Despre comandantul lagărului de la Coasta Galeş am auzit
mult mai târziu că fusese condamnat la 25 de ani muncă silnică,
266
pentru acte inumane.
Avea gradul de locotenent-major şi numele lui era Petrică.
La intrarea noastră în lagărul de la Galeş, la 14 august 1952, ne-a
ţinut următoarea cuvântare:
- „Aţi fost aduşi aici ca să munciţi. De felul cum veţi munci,
vă veţi recăpăta libertatea. Să nu uitaţi, că voi sunteţi tot ce are
societatea mai rău, pleava societăţii, scursurile, lepădăturile lumii
sunteţi voi. Veţi munci la descărcări. Veţi fi repartizaţi câte patru
oameni la vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine
întârzie va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor
muri. Dacă într-o zi veţi muri cinci sute, încheiem un proces-verbal
şi terminăm cu voi”.
Mi-am zis atunci în gând: din nenorocirea asta, numai
Dumnezeu ne mai poate scoate.
Menţionez că printre acele „scursuri ale societăţii”, cel puţin
50% erau intelectuali: ingineri, doctori, profesori, preoţi, avocaţi,
învăţători.
Convoiul celor trei mii de deţinuţi, în drum spre Peninsula,
nu mai părea a fi un convoi de oameni, ci de stafii. Distanţa dintre
Galeş şi Peninsula era numai de 5 km. Am parcurs-o în 3 ore. Se
mergea ca după mort. Seara, pe-nnoptat, am ajuns în lagărul de la
Peninsula, comandat de evreul Lazăr, unde regimul de muncă şi cel
alimentar era mai suportabil.
Pe la-nceputul lunii decembrie, ni s-a dat c. p. (carte poştală
– n.n.) să scriem acasă ca să ne trimită urgent îmbrăcăminte de
iarnă, medicamente şi alimente de primă necesitate.
Se vedea clar că, după ce ne-au distrus pe noi, erau porniţi să
ne distrugă şi familiile. Cu ce era să cumpere bietele noastre familii
îmbrăcăminte de iarnă, medicamente şi alimente de strictă necesitate,
când şi lor le lipseau aceste lucruri?...
Şi totuşi, pe la-nceputul lunii ianuarie 1953, printre cei care
erau strigaţi să vină să-şi ridice pachetele s-a aflat şi numele meu.
267
 O aspră mustrare de cuget mi-a înnegurat sufletul. Nu
trebuia să le scriu. Mă mângâiam însă şi încercam să-mi potolesc
această mustrare, gândindu-mă că scrisoarea era totuşi un semn că
încă mai eram în viaţă. Mai ales că un pachet, trimis la Galeş, fusese
returnat de administraţia lagărului, ca familia să creadă că nu mai
sunt printre cei vii.
Când am desfăcut pachetul cu alimente, am găsit: şuncă,
pesmet, zahăr cubic, miere, carne afumată (în total 5 kg., atât cât
aprobase conducerea lagărului).
În cel cu îmbrăcăminte am găsit: căciulă, bocanci nou nouţi,
2 p. ciorapi lână, 2 p. mănuşi lână, 2 cămăşi, 2 p. izmene, flanelă de
lână, fular de lână şi, ceea ce mi-a salvat viaţa, o bundă nou-nouţă.
Când le-am văzut pe toate astea, am zis: „Doamne, cu ce le-o fi
cumpărat?”...
Când, după închiderea lucrărilor Canalului (18 iulie 1953),
am fost transferaţi la Borzeşti, unde se lucra la un mare combinat,
dându-mi-se c. p., ni s-a spus să scriem acasă, fiindcă avem drept la
vorbitor. (Era după moartea lui Stalin, 5 martie 1953).
Împreună cu cumnata sa, Elena Dumitrescu, devotata mea
soţie a venit la Borzeşti, la vorbitor, de două ori, încărcată cu de toate.
Aceasta a fost soţia mea. Şi-a neglijat viaţa, ca să ne-o salveze
pe-a noastră: pe-a mea şi pe-a celor două fiice, la care ţinea ca la ochii
ei din cap.
În acei ani grei şi-a ruinat sănătatea. Viaţa ei a fost un
calvar. N-a ştiut ce-i mângâierea şi nici ocrotirea.
Când boala a-nceput s-o neliniştească şi s-o supună
suferinţelor, timp de-un an şi jumătate a fost purtată pe la doctori şi
prin spitale.
Când la una din consultările medicilor, la un spital din
Galaţi, a fost descoperită prezenţa celulelor atipice, cu toţii ne-am dat
seama că sfârşitul îi era aproape. În ea se instalase cruda şi
neiertătoarea ciroză.
268
 În ultimele două săptămâni cerea cu insistenţă să fie dusă la
Bucureşti, pentru operaţie. Dorea să mai trăiască. Ultima ei speranţă
şi-a pus-o în doctorul Racoviţă de la Vidra. Doctorul a venit, a
ascultat-o cu multă bunăvoinţă şi atenţie, dar nu i-a putut spune
decât cuvinte de încurajare. O jumătate de oră i-a vorbit doctorului,
descriindu-i amănunţit suferinţele ei.
La sfârşit, l-a implorat pe doctor: „Salvaţi-mă, domnule
doctor, salvaţi-mă”.
Era cu trei zile înainte de a se pierde…
În ultima zi, în marea sărbătoare a Adormirii Maicii
Domnului, a cerut să fie mutată într-o cameră din spate, unde era
mai multă răcoare. Acolo, repeta mereu: „Ce bine-i aici, ce bine-i
aici!”. Seara, a cerut să fie mutată din nou în patul ei.
În timpul nopţii, a eliminat prin colţurile gurii un lichid
roziu. Nu mai vorbea.
În zorii zilei de 16 august, la orele cinci, s-a stins uşor şi
încet, ca o candelă în care untdelemnul s-a terminat.
A fost o soţie vrednică, a fost o martiră în toată perioada
detenţiei mele, a fost un caracter plăcut oamenilor şi lui Dumnezeu.

Cu cele mai bune gânduri,

Const. Caragaţă
Tichiriş, 5 octombrie 2001

(Aldine, Nr. 313, 20 aprilie 2002, p. 4)

269
Cuvânt de preţuire, la slujba de prohodire
a învăţătorului Costache Caragaţă

Se întoarce „acasă” un creştin şi un dascăl,

plin de roade duhovniceşti şi umane

La începutul Sfântului Post al Paştilor, în timpul de

pregătire pentru orice creştin Domnul învăţător Costache
Caragaţă şi-a încheiat călătoria pământească, la capătul a 96
de ani de vieţuire plină de vrednicie, de responsabilitate, de
multă demnitate şi de aleasă trăire sufletească.
Călătoria vieţii sale omeneşti ne invită la multă
reflecţie creştinească şi omenească aici, în spaţiul mioritic,
numit de mulţi „picior de plai” şi „gură de rai”.
De mic a respirat aerul pur al credinţei şi s-a hrănit cu
„mierea” învăţăturii şi a cunoaşterii mergând la şcoli înalte
pentru timpul său, alegând cea mai frumoasă şi cea mai grea
misiune, aceea de dascăl. A ales să crească odată cu ucenicii
săi, elevii, să se bucure cu ei, să desluşească împreună de pe
buchiile Abecedarului şi ale cărţii de rugăciuni, Ceaslovul,
tainele vieţuirii curate ţărăneşti, bucuriile tradiţiilor
împărăteşti ale portului popular şi ale neîntrecutelor balade,
cântece bătrâneşti, de dor şi de jale. A fredonat, toată viaţa, de
aproape un secol, suferinţa, asuprirea, băjenia şi oprimarea
neamului mai ales de către cei fără de Dumnezeu.
Domnul învăţător Costache Caragaţă a cunoscut
personal şcoala suferinţei, a absolvit „Academia” temniţei
întunecate şi s-a luminat cu rugăciunea cea fără de graniţă,
imprimând pe „coala” imaculată a minţii sale agere mii de
versuri, de poeme şi de rugăciuni, încât la eliberare din
închisoare chipul lui îmbunătăţit şi nerevoltat purta luminile
bucuriei suferinţei, cu Domnul, pe crucea neamului românesc.
270
 Dumnezeu l-a învrednicit să vadă şi lacrimi de bucurie,
cu tot poporul român, după 1989 şi astfel să-şi poată continua
lecţia sa, către toţi cei ce l-au ascultat, o lecţie a bunătăţii!
Nu a vorbit pe nimeni de rău, nu s-a răzbunat pe
chinuitori şi nu a lăsat loc urii şi mâniei să-i tulbure cugetul şi
să-i întineze inima sa.
A împărtăşit tuturor, de aproape şi de departe, speranţă
şi iubire şi îndeosebi credinţă în puterea iertării, după
îndemnul Domnului Hristos, Cel ce Şi-a iertat răstignitorii.
Astăzi merge cu această agoniseală la Domnul iubirii,
chiar în ziua pomenirii morţilor. Se întâlneşte cu iubita sa
consoartă, cu toţi cei ce au suferit în temniţe, cu tot neamul său
şi este întâmpinat de Domnul cu înmiresmata chemare: „Bine
slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului
Tău!”
L-am cunoscut! Mi-a scris! I-am răspuns. Ne-am
bucurat de prietenie curată şi am învăţat multe de la acest
Dascăl al iertării, al pocăinţei şi al bunătăţii. Scrisul său
inconfundabil, drept, rotund, descifrabil, ca cel al cancelariilor
domneşti, îmi rămâne ca o relicvă şi îl voi mângâia, ca pe o
icoană. Îi va prelungi prezenţa sa în inima mea!
Las şi eu o lacrimă caldă să se prelingă ca o ofrandă şi-l
însoţesc cu rugăciunea către Domnul, spre a-i ierta toate
păcatele şi a-l primi în ceata aleşilor Săi.
Familiei îndoliate condoleanţe, consătenilor
îmbărbătare şi pomenire neştearsă din neam în neam.
Veşnica lui pomenire!

P.S. Casian
Episcopul Dunării de Jos

Galaţi, 10 martie 2006

271
În loc de postfaţă

Cuvânt ales pentru domnul învăţător Costache Caragaţă

Vrancea legendară, Vrancea mioritică, dar şi eroică

a plămădit din seva ei milenară oameni aleşi de Domnul,
spre pildă semenilor, aidoma spuselor cronicarului: „nasc
şi la Moldova oameni!”
Un asemenea Om a fost şi alesul învăţător,
Costache Caragaţă!
Născut în Câmpia Siretului la 1 oct. 1910, în satul
Bizigheşti – Făurei, în casă modestă de plugari – care
astăzi nu mai există, domnul Costache Caragaţă pleacă în
calea vieţii, devenind cu trudă şi dârzenie învăţător, în
1930, după ce a absolvit Şcoala Normală din Focşani.
În întreaga lui existenţă, nu s-a bucurat de
protecţie, a luat viaţa pieptiş, astfel că va deveni apostol,
dascăl la şcoliţe modeste, precum cele din Tichiriş-Putna,
Verdea-Răcoasa, Rădoaia–Drăguşani, Paltin–Poduri,
Popeşti–Rm. Sărat, Umbrăreşti–Covurlui sau Scafari–
Vidra, pe care le-a înnobilat cu harul său, cu truda sa
apostolică.
Mic la stat acest învăţător, dar în fapt un munte de
omenie ce radia blândeţe, dragoste de oameni, încredere,
voinţă dusă până la sacrificiu. Învăţătorul Costache
Caragaţă a moştenit şcoala lui Haret, a aplicat-o întocmai
cu osârdie şi respect în lumea satului, devenind la locul
lui de trudă un adevărat arhitect al sufletelor tinere.
Generaţii de copii îi vor purta numele pe buze, pentru
grija cu care i-a învăţat buchile alfabetului, scrisul şi
cititul, socotitul, pentru felul în care le-a croit drumul
272
spre viaţă. Nu-şi vor uita niciodată educatorul, pentru
modul în care i-a plămădit în spiritul credinţei
strămoşeşti, al tradiţiei româneşti, al dragostei de ţară şi
istorie, al normelor morale sănătoase în care a trăit
neamul nostru românesc.
Învăţătorul de ţară, de odinioară, reprezenta în
viaţa satului modelul educativ. Prin tot ce a făcut, în
scurtul răgaz al vieţii sale libere, dar tensionate, cu slova
dar şi cu arcuşul viorii, dascălul Caragaţă a păstrat
tradiţia şi datinile satului românesc regăsite în cântec şi
dans, iar prin şezătorile săteşti, de altădată, a cultivat
printre concetăţenii săi dragostea de pământ, dragostea
de familie, de credinţă şi neam.
Familia i-a fost cea mai mare iubire, copilele
Cornelia şi Olguţa i-au fost mângâierea în ceasurile grele
ale vieţii. Pentru toţi cei ce l-au cunoscut, familia sa a fost
modelul demn de urmat.
Intrat între rudele bătrânului notar Ion
Dumitrescu, „o adevărată arhivă vie a Vrancei”, tânărul
învăţător s-a acomodat repede cu normele de viaţă ale
vrânceanului, cinstea şi demnitatea, unde primau
cuvintele „Dumnezeu”, „ţară”, „adevăr” şi „istorie”.
Soţia sa, Leana Dumitrescu i-a fost cel mai devotat
prieten, cumnatul Costel Dumitrescu şi cumnatele sale
Nela, Gina, Menta i-au fost suportul de rezistenţă în anii
de restrişte şi suferinţă.
Învăţătorul Costache Caragaţă a dovedit o
neobosită dragoste de carte, cultivând cu pasiune ştiinţa
dobândirii cunoştinţelor prin studiu, îndrumând şi
ajutând mulţi oameni tineri în devenirea lor. S-a ocupat
cu râvnă de frumosul tradiţiei noastre româneşti,
273
conducând câţiva ani buni corul Căminului cultural din
Vidra, remarcat ca una dintre cele mai valoroase formaţii
artistice de pe Valea Putnei.
În anii grei ai Războiului Doi Mondial, Costache
Caragaţă s-a transformat din paşnicul dascăl, în omul
armelor, sublocotenent, chemat în slujba ţării. Se ştie că
învăţătorii, în cele două războaie mondiale, au fost
sufletul moral al trupei, exemplul de dăruire şi sacrificiu,
modelul pentru ostaşul de rând, căruia i-a încălzit inima
în numele lui Dumnezeu, al dragostei de familie şi de
pământul strămoşesc.
Printre sutele de ofiţeri români, pătrunşi de iubirea
de ţară, se numără la loc de onoare şi numele
sublocotenentului - învăţător Costache Caragaţă,
pecetluit spre vecie în documentele de arhivă ale
timpului!
Astfel, a luptat pe frontul de răsărit, apoi din 1944
pe cel de apus. A luptat la Câmpia Turzii pentru
eliberarea ţării de hortişti, a luptat pentru eliberarea
Ungariei, fiind evidenţiat prin Ordin de front în luptele
de la Megyozu, din 8 decembrie 1944. Alături de sutele
de ofiţeri şi soldaţi, a luptat cu credinţă în Cehoslovacia,
în cele mai grele şi dificile zone încredinţate de sovietici
armatei române, în Munţii Tatra. S-a evidenţiat a doua
oară, în luptele eroice de la Banska Bistricza. Timp de o
săptămână, cu plutonul său a stăpânit cota 1302 din
Munţii Tatra, permiţând camarazilor să se replieze. În
final a căzut prizonier la nemţi, cunoscând drama
pierderii temporare a libertăţii. A cunoscut
înfricoşătoarele lagăre nemţeşti din Cehoslovacia, apoi pe
cele de lângă Leipzig şi Dresda. Cu sprijinul lui
274
Dumnezeu a reuşit să supravieţuiască, a scăpat de a fi
trimis de ruşi prizonier în Siberia, a traversat Europa pe
jos, ajungând cu bine în ţară. Naţiunea i-a fost
recunoscătoare: i-a acordat Ordinul „Coroana României”,
Ordinul „Steaua României”, a fost propus la Ordinul
„Mihai Viteazul”.
După o scurtă acalmie, vremuri tulburi se abat
asupra ţării, prigoana comunistă loveşte din plin
intelectualitatea, „nervul naţiunii”. Între 1948 – 1964,
viaţa fostului dascăl, fostului erou Costache Caragaţă s-a
transformat într-un adevărat calvar. Se număra şi el
printre sutele de mii de arestaţi, pentru credinţa sa
nestrămutată în dragostea de neam, ortodoxie şi
moralitate. Plăteşte cu ani grei de temniţă în Gulagul
românesc, trecând pe rând prin temniţele închisorilor
Galaţi, Ghencea, Aiud – cu înspăimântătoarea Zarcă, prin
lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră, trăind
vremuri de iad, pedepsit pentru convingerile sale
politice. În temniţă a cunoscut o pleiadă de intelectuali,
precum Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Radu Gyr,
părintele Stăniloae, Petre Pandrea, Paul Păltănea, mulţi
preoţi, ofiţeri, medici, profesori şi învăţători.
La cei 96 de ani, bătrânul învăţător, erou dar şi
deţinut politic, declara cu linişte în suflet “că nu regretă
nimic, nu urăşte pe nimeni, convins că suferinţa i-a fost
rânduită de Dumnezeu”.
Evenimentele din 1989 i-au dat speranţe, încredere
în viitor. Societatea, în drumul ei spre democratizare, l-a
preţuit, fiind ales consilier în Consiliul Judeţean Vrancea
în două legislaturi. Pentru onestitatea sa, cinstea şi
verticalitatea sa, timp de cinci ani a îndeplinit funcţia de
275
vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din
judeţul Vrancea. S-a bucurat de prietenia lui Ticu
Dumitrescu, Corneliu Coposu, Gheorghe Cătuneanu şi a
altor luptători anticomunişti.
Înzestrat de natură cu darul condeiului, bunul
învăţător Costache Caragaţă lasă posterităţii caietul cu
însemnări din închisoare. Este singurul intelectual,
deţinut politic din Vrancea, care şi-a rememorat calvarul
trăit de la arestare până la eliberarea din detenţie,
prezentând drama şi suferinţa din închisorile comuniste.
Aducerea „Caietelor tristeţii”, pe masa cititorului liber,
prin grija fiicelor sale Cornelia şi Olguţa şi a ginerelui
său, profesorul Gheorghe Nadoleanu, este un act de
dreptate, de cunoaştere a fostei temniţe comuniste, iar
din punct de vedere literar va îmbogăţi memorialistica
românească. Lucrarea va fi o reuşită, un fragment
zguduitor din istoria noastră contemporană.
Dacă vor fi editate şi cele peste 5500 de versuri ale
lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi altor poeţi martiri,
memorate de dascălul Costache Caragaţă în anii grei de
temniţă şi transcrise, la întoarcerea acasă, în „caietul cu
coperte roşii”, intitulat „Poezii din închisori: 1948-1964”, şi
acest demers editorial ar putea deveni o meritată
împlinire morală şi literară.
Pentru tot ce a făcut şi lăsat în cei 96 de ani de
viaţă trăită în smerenie şi demnitate, Costache Caragaţă
ne rămâne cu adevărat un om ales, un învăţător model
pentru viitorime.

Focşani - 15 martie 2009

Prof. Cezar Cherciu

276
 ANEXE
Anexa 1: pagini reproduse în facsimil, din caietul cu
memorii din detenţie

Anexa 2: pagini în facsimil, din caietul cu poezii din

temniţele comuniste

Anexa 3: fotografii

277
278
Anexa 1

279
280
281
282
283
284
Anexa 2

285
286
287
288
289
290
291
292
293
294
295
296
297
298
299
300
 Anexa 3

O familie: Costache, Elena, Cornelia, Olga (iulie 1956)

301
 Cu Elena I. Dumitrescu, în anul căsătoriei (august 1939)

.
Împreună cu soţia sa, Elena, înainte de plecarea în a doua
concentrare (mai 1941)
302
Ostaşul Costache Caragaţă, chemat la prima concentrare (aprilie
1940)

Pe front, la Cosmeşti-Paşcani, cu camarazii de luptă (iulie 1944)

303
 Învăţătorul Costache Caragaţă, la Tichiriş, înaintea plecării pe
frontul de Est (martie 1944)

Soţia sa, Elena, aşteptându-şi soţul plecat pe frontul de Vest

(septembrie 1944)
304
Elena, în braţe cu fiica lor, Cornelia, pe prispa casei familiei Ion
Dumitrescu (Tichiriş 1942)

305
 Alături de mama Catrina, înainte de prima detenţie
(Străjescu 1951)

Învăţătorul Costache Caragaţă, la întoarcerea din Zarca Aiudului

(august 1964)
306
Olguţa şi Cornelia, bucuroase că tăticul lor s-a întors de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră (mai 1954)

307
 Cele două fiice, Olguţa şi Cornelia, împreună cu verişorii, Mihai,
Luli, Gabi, Cati, după întoarcerea tatălui şi unchiului lor de la Canal
(august 1956)

308
Cornelia şi Olguţa, cu gândul la tăticul lor, închis la Aiud
(septembrie 1961)

309
 Acasă, la Tichiriş, împreună cu o parte din familia Ion şi Olga
Dumitrescu (octombrie 1967)

310
La Tichiriş, soţia şi cei doi nepoţi: Dănuţ şi Daniela (iulie 1973)

Împreună cu Elena şi „moţata lui Dănuţ” (Tichiriş iunie 1976)

311
 În prisaca din faţa casei (Tichiriş 1975)

La o lecţie de vioară (Vidra 1980)

312
Înconjurat de rude, la intrarea în biserica din Tichiriş (august 1985)

Într-o rară clipă de bucurie, cu nepoţica sa, Daniela (mai 1968)

313
 În straie vrânceneşti, în faţa casei, soţia sa - înconjurată de fraţi,
cumnaţi şi nepoţi (Tichiriş 1986)

314
 Reîntâlnire, după 37 de ani, cu fostul coleg de celulă din
închisoarea Aiud, prof. dr. Paul Păltănea (Galaţi, decembrie
2001)

Recitând “Iisus în celulă”, la Liceul Pedagogic „C. Negri” Galaţi

(decembrie 2001)
315
 La vârsta senectuţii (Tichiriş 2002)

316
 Popas printre rude, la cimitirul din Tichiriş

Alături de soţia sa, Elena, în cimitirul din Tichiriş

317
318