CUPRINS

I. Introducere.................................................................................................1
II. Capitolul I : Mijloace de probă................................................................5
1. Definiţie....................................................................................5
2. Asigurarea
dovezilor.................................................................8
III. Capitolul al II lea : Expertiza
judiciară....................................................9
I.
Evoluţie...............................................................................................9
II. Definiţia, natura juridică şi obiectul expertizei.................................12
A.
Definiţie..................................................................................12
B. Natură
juridică........................................................................15
C. Obiectul expertizei.................................................................16
III.Rolul activ al judecătorului în dispunerea expertizei.......................17
IV. Capitolul al III lea : Clasificarea expertizei judiciare..........................19
I. Expertiza judiciară obligatorie.................................................21
A. Expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie....................21
B. Expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei în cazul
înregistrării tardive a naşterii şi căsătoria cu dispensă de vârstă.................24
C. Expertiza privind valoarea bunurilor imobiliare supuse exproprierii
pentru cauză de utilitate publică...................................................................26
D. Expertiza preţuitoare a bunului dat în gaj, în situaţia în care, în caz
de neplată, creditorul gajist doreşte să dispună de bunul respectiv.............27

1
 E. Expertiza preţuitoare a lucrurilor ce urmează a fi vândute pentru
lichidarea activului falimentului.....................................................................29
II. Expertiza facultativă...............................................................31
1. Expertiza medico-legală.................................................................31
2. Expertiza contabilă.........................................................................35
3.Expertiza tehnică.............................................................................38
4. Expertiza criminalistică a scrisului..................................................40
V. Capitolul al IV lea : Efectuarea expertizei..........................................43
I. Expertul............................................................................................43
1.Capacitatea de a fi expert.......................................................43
2. Numirea expertului.................................................................45
3. Recuzarea expertului.............................................................51
4. Onorariul expertului...............................................................54
5. Drepturile şi obligaţiile experţilor............................................57
6. Deosebirea activităţii expertului de activitatea martorului şi a
judecătorului..................................................................................................5
8
II. Efectuarea
expertizei.......................................................................62
1. Efectuarea expertizei în cadrul instanţei................................64
2. Efectuarea expertizei în afara
instanţei..................................65
3. Desfăşurarea expertizei.........................................................67
VI. Capitolul al V lea : Raportul de expertiză............................................70
1. Noţiunea de raport de expertiză............................................70
2. Cuprinsul raportului de expertiză...........................................72
3. Termenul de depunere a raportului de expertiză...................75
4. Suplimentul de expertiză.......................................................78
5. Contraexpertiza.....................................................................80
6. Puterea doveditoare a raportului de expertiză......................82
VII. Capitolul al VI lea : Expertiza judiciară în căile de atac...................86
2
 1. Expertiza judiciară în apel.....................................................86
2. Expertiza judiciară în recurs..................................................88
3. Expertiza judiciară în revizuire...............................................89
VIII.
Concluzii...............................................................................................91

Mijloace de probă. Expertiza.

INTRODUCERE

Dictonul latin „ubi societas, ibi jus” ( „unde este societate, acolo este şi drept”)s-ar
traduce prin faptul că omul, trăind în societate, alături de viaţa individuală, are o viaţă
socială, o viaţă a colectivităţii din care face parte, astfel societatea urmăreşte ca între
membrii săi să domnească armonia, drept pentru care, aceştia sunt obligaţi să respecte
fiecare drepturile celorlalţi; stabilindu-se sancţiuni pentru cei care se abat de la acestea.
Cu alte cuvinte normele juridice garantează drepturi pentru membrii societăţii, dar
stabilesc şi obligaţii în sarcina acestora, determinându-i să-şi desfăşoare activităţile şi să-
şi urmărească interesele într-un cadru legal, echilibrând interesul individual cu cel public.
Actele normative de drept material recunosc persoanelor fizice şi juridice, drepturi
civile ( aici încadrându-se nu numai drepturile recunoscute prin legislaţia civilă, dar şi cele
care intră în conţinutul raporturilor de dreptul familiei, muncii, comerţului, mediului)în
scopul satisfacerii intereselor materiale şi de altă natură în acord cu interesul public,
potrivit legilor şi regulilor de convieţuire socială. De obicei, drepturile sunt valorificate de
titularii lor potrivit legii şi sunt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu
face nimic care să stânjenească exercitarea lor normală.
În situaţia în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea
reglementează modul de apărare şi valorificare a acestora prin instituţii juridice
specializate în soluţionarea conflictelor apărute. Deşi, în cazul în care se iveşte un
conflict între două persoane, acesta ar putea fi soluţionat pe cale amiabilă, fără a se mai
apela la judecată, în majoritatea situaţiilor se ajunge în faţa instanţei .

1. Etapa scrisă.

3
 Procesul civil începe într-o primă etapă, prin procedura scrisă, ce constă în
introducerea cererii de chemare în judecată, prin intermediul căreia o persoană fizică sau
juridică supune judecăţii o pretenţie, declanşând procesul civil. Cererea de chemare în
judecată îşi găseşte justificarea în două principii – primul potrivit căruia nimeni nu-şi
poate face dreptate singur, iar al doilea, priveşte principiul disponibilităţii – conform căruia
instanţa nu poate trece la judecata unei cauze, fără să fi fost sesizată de partea
interesată. Cererea făcută în faţa instanţei competente constituie baza raporturilor ce se
nasc între reclamant şi pârât, cât şi dintre instanţa de judecată şi părţi. Pentru ca părţile
să cunoască în ce constă litigiul, întinderea pretenţiilor reclamantului, mijloacele de
dovadă pe care partea le are pentru apărarea sa; au la îndemână mijloace de
încunoştiinţare reciprocă: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi cererea
reconvenţinală. Cererea de chemare în judecată este forma de manifestare prin care se
investeşte instanţa de judecată sau mijlocul procedural prin care cel vătămat într-un drept
civil solicită concursul organelor specializate ale statului în vederea restabilirii situaţiei de
drept încălcate.
Dacă pârâtul doreşte să obţină un alt avantaj decât simpla respingere a
pretenţiilor reclamantului trebuie să formuleze o cerere reconvenţională. Prin
intermediul acesteia pârâtul adoptă o poziţie ofensivă pretinzând, de obicei, tot ceea ce
ar putea solicita şi printr-o cerere de chemare în judecată. În lipsa acestei cereri, instanţa
nu poate obliga pe reclamant la efectuarea prestaţiilor ce le are faţă de pârât, chiar dacă
ele există şi au fost dovedite. Cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea
sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. În cazul în care s-a formulat o cerere
reconvenţională, instanţa nu trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii ei în principiu, ci
o va rezolva prin hotărâre, împreună cu cererea principală sau va dispune, prin
încheiere, disjungerea ei şi o va judeca separat.
După prima etapă, în care instanţa a fost sesizată şi părţile au luat cunoştinţă de
pretenţiile şi apărările lor, urmează etapa dezbaterilor contradictorii între părţi şi
administrarea probelor.

2. Etapa dezbaterilor.

Şendinţa de judecată este o fază hotărâtoare în cadrul căreia se clarifică faptele

care au dus la naşterea litigiului dintre părţi, prin administrarea şi cercetarea probelor şi a
mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile care au fost încălcate sau
constatate, instanţa urmând ca apoi să pună concluzii1. Dezbaterile vor fi încheiate de

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil - Teoria generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 236.
4
preşedintele completului de judecată, după ce părţile au pus concluzii şi instanţa a fost pe
deplin lămurită potrivit art. 147 cod procedură civilă „ dezbaterile urmate în şedinţă se vor
trece în încheierea de şedinţă care va fi semnată de judecător şi grefier.Încheierile de
şedinţă trebuie să cuprindă toate cele trei părţi ale unei hotărâri: practicaua ( unde se
trece compunerea instanţei, părţile prezente, probele administrate şi concluziile puse),
motivele pentru care s-a luat o anumită dispoziţie şi dispozitivul ce cuprinde măsura luată
de instanţă.

3. Etapa deliberării.
Deliberarea este operaţiunea prin care se stabileşte soluţia finală, fiind marcată de
stabilirea faptelor cauzei şi de aplicarea normelor de drept. Etapa deliberării este
prevăzută în art.265 C. proc. civ., care face referire la ceea ce se petrece după
încheierea dezbaterilor, când judecătorii chibzuiesc, în secret, fie în şedinţă, fie în camera
de consiliu. Astfel preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cea a celui mai
nou judecător în funcţie, el pronuntându-se cel din urmă.
Această etapă este marcată de următoarele caracteristici, hotărârea este
pronunţată doar de către judecătorii care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, în
situaţia contrară hotărârea fiind casată, judecătorii deliberează în secret, pentru a se evita
orice intervenţie din partea părţilor implicate în proces; această etapă desfăşurându-se fie
în camera de consiliu, fie direct în şedinţa de judecată când cauza nu necesită discuţii
mai ample. De asemenea hotărârea trebuie să fie opera întregului complet de judecată,
iar în situaţia în care unii dintre membrii completului nu sunt de acord cu soluţia
majorităţii, opinia lor va fi consemnată aparte. Pronunţarea hotărârii va avea loc fie în
aceeaşi zi, fie la o dată ulterioară, care nu poate depăşi termenul de 7 zile; cu toate
acestea nerespectarea acestui termen nu afectează valabilitatea hotărârii, ci poate atrage
doar sancţiuni disciplinare pentru judecător.
În cazul în care nu se formează majoritatea de opinii necesară stabilirii soluţiei
finale, cauza se va judeca din nou în complet de divergenţă2.

2
Gh. Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, p. 296.
5
 CAPITOLUL I
Mijloace de probă.

1. Definiţie.
În soluţionarea pricinii cu care a fost sesizată instanţa civilă, o importanţă
deosebită o au probele prin intermediul cărora se dovedesc afirmaţiile făcute de către
părţi.
În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau a
inexistenţei unui anumit raport juridic; fie mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic
ce trebuie dovedit; fie rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă; adică măsura
în care acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorului cu privire la existenţa sau
inexistenţa raportului juridic dedus judecăţii3.
În sens restrâns, noţiune de probă este utilizată în două accepţiuni: prima
accepţiune este aceea de mijloc de probă, adică mijlocul prevăzut de lege prin care se
poate dovedi un raport juridic. În acest sens art. 1170 C.civ. prevede că dovada se poate
face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisirea uneia dintre părţi, iar C.proc.civ. mai
reglementează expertiza şi cercetarea la faţa locului. A doua accepţiune, în sens restrâns
este aceea de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de
probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în
soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere faptele sunt de două categorii: fapte
principale care constituie raportul juridic dedus judecăţii şi care trebuie dovedite, precum
şi fapte probatorii care nu constituie raportul litigios, dar care au un rol în dovedirea
existenţei sau inexistenţei acestuia4.

3
G.Boroi, V.M.Ciobanu, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.242.
4
Idem.
6
 Subiectul probei este judecătorul, având în vedere că probele sunt administrate
pentru a lămuri cauza şi a-l ajuta pe acesta să-şi formeze convingerea în legătură cu
faptele cercetate.
Obiectul probei îl constituie faptele şi actele juridice care au dat naştere, au
modificat sau stins raportul juridic ce a dat naştere litigiului. Faptele ce trebuie dovedite
pot fi materiale (infirmitatea unei persoane ca urmare a unui accident)şi psihologice
( dolul, reaua credinţă), pozitive şi negative ( determinate prin dovedirea faptelor pozitive
contrare); faptele pozitive şi negative nedefinite sunt greu de dovedit ( este inadmisibilă
cererea prin care reclamantul solicită instanţei să constate că nu are nici o datorie faţă de
pârât). De asemenea probele trebuie admise şi în situaţia în care judecătorul cunoaşte
personal faptele care formează obiectul litigiului, pentru că hotărârea judecătorească se
pronunţă numai în baza probelor ce au fost administrate în cauză. Acest lucru este
necesar şi pentru exercitarea controlului de către instanţa superioară, atunci când s-a
contestat temeinicia hotărârii.
În mod excepţional, conform art.7 din Legea 105/1992, normele juridice pot
constitui obiect al probei „conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească
prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau
un alt mod adecvat”, „ partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei”.
Nu este necesară dovedirea faptelor constatate, legea însăşi considerându-le
existente. Este suficientă dovedirea unui fapt vecin şi conex pe care se sprijină o
prezumţie legală, nemaifiind necesară administrarea de dovezi pentru stabilirea situaţiei
de fapt pe care legea o prevede. Conform art. 22 C.proc. pen., hotărârea penală are în
civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei persoanei care a săvârşit-o şi
vinovăţia acesteia, prin urmare, faptele stabilite în materialitatea lor în instanţa penală nu
mai pot forma obiect de probă în instanţa civilă.
Sarcina probei5 revine celui care face o afirmaţie înaintea judecăţii deoarece
trebuie să o dovedească. Din momentul în care reclamantul a făcut dovada afirmaţiilor
sale, dreptului pe care îl pretinde, pârâtul este obligat să iasă din starea pasivă în care s-
a aflat şi să se apere să facă contradovada, adică să răstoarne probaţiunea făcută de
reclamant. Aşa de exemplu, dacă într-o acţiune în revendicare reclamantul şi a dovedit
titlul de proprietate, el nu poate fi obligat să dovedească şi lipsa de titlu a pârâtului.
Totodată, sarcina probei revine celui care face o propunere în faţa instanţei de
judecată, pentru început reclamantul este cel care trebuie să-şi dovedească pretenţia

5
C.S.J., Secţ.com., Decizia nr. 163/1993, în Revista Dreptul nr. 8/1994, p.89; P.Perju, Sinteză a jurisprudenţei
instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani, în domeniul dreptului civil şî procesual civil, în Revista
Dreptul nr 9/1996, p. 101-102.
7
dedusă judecăţii, apoi pârâtul se apără dovedind netemeinicia pretenţiei. Dacă părâtul
invocă o excepţie procesuală, iniţiativa probei îi aparţine, fiind obligat să facă dovada
excepţiei. De asemenea aceeaşi regulă intervine când pârâtul formulează cererei
reconvenţionale sau cereri de chemare în garanţie. În cazul prezumţiilor legale relative
cel însărcinat cu proba va fi tot pârâtul. Astfel se spune că sarcina probei este răsturnată;
este situaţia prezumţiilor legale relative, care deplasează obiectul probei beneficiarului
prezumţiei, de la faptul de dovedit la faptul vecin şi conex pe care se bazează prezumţia.
De exemplu, soţul reclamant care invocă calitatea de bun comun, beneficiază de
prezumţia de la art. 30 C.fam. şi va trebui să dovedească că bunul a fost dobândit în
timpul căsătoriei; dacă soţul pârât contestă calitatea de bun comun va trebui să o
dovedească. Sarcina probei este răsturnată şi în cazul contestării recunoaşterii de
paternitate de către mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, când dovada
paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi, - art. 58 alin. 2
C.fam6.
Orice mijloc de probă, pentru a fi admis, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
• Să fie legală, în sensul că aceasta trebuie să fie recunoscută de legea materială sau
procesuală; astfel art. 612 alin. 6 C.proc.civ. interzice folosirea interogatorului pentru
dovedirea motivelor;
• Să fie verosimilă, adică să urmărească dovedirea unor fapte reale posibile;
• Să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului, altfel, ar conduce la
tulburarea soluţionării pricinii, întârziind pronunţarea unei hotărâri;
• Să fie concludentă – să contribuie la soluţionarea cauzei.
 Administrarea probelor implică următorii paşii:
• Propunerera;
• Încuviinţarea;
• Administrarea propriu-zisă.
Conform art. 112 pct. 5 şi 115 pct. 3 C.proc.civ., propunerea probelor se face de
către reclamant prin cererea de chemare în judecată şi apoi de către pârât prin
întâmpinare, iar dacă formulează cererea reconvenţională, va arăta dovezile pe care îşi
întemeiază pretenţiile.
Probele vor fi încuviinţate sau respinse, după dezbaterile contradictorii de către
instanţă printr-o încheiere preparatorie şi motivată.
Dovezile se administrează înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului;
instanţa fiind obligată să administreze dovada încuviinţată chiar şi în situaţia în care
6
F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. All Beck, 2004, p. 264.
8
partea lipseşte. Probele vor fi administrate de către instanţa care judecă procesul,
exceptând situaţiile expres prevăzute de lege, când administrarea probelor se face prin
comisie rogatorie - art. 169 C.proc.civ., de către o instanţa necompetentă – art. 160
C.proc. civ. sau de o instanţă la care a fost strămutată art. 40 C.proc.civ. şi administrarea
probelor de către avocaţi. La administrarea probelor de către avocaţii care reprezintă şi
asistă, se apelează în cazul litigiilor patrimoniale şi numai dacă acestea nu au ca obiect
drepturi asupra cărora legea nu permite tranzacţia. Procedura administrării probelor de
către avocaţi este facultativă şi presupune consimţământul părţilor, exprimat în faţa
instanţei de judecată, la prima zi de înfăţişare, personal sau prin mandatar în baza
împuternicirii speciale. Pentru administrarea probelor de către avocaţi, instanţa va stabili
un termen până la 6 luni, luând în considerare complexitatea şi întinderea acestora. În
termen de 15 zile de la încuviinţarea probelor, avocaţii părţilor vor prezenta instanţei
programul de administrare a acestora, programul se încuviinţează de instanţă în camera
de consiliu şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor. Nerespectarea nejustificată a
programului atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă7.
După administrarea probelor, judecătorul le va examina, iar în funcţie de forţa şi
valoarea probantă va pronunţa o hotărâre.

2. Asigurarea dovezilor .

Atunci când un mijloc de probă, ce ar putea servi la soluţionarea pricinii, poate

dispărea înainte de începerea sau în cursul procesului se poate cere asigurarea acestuia.
Această procedură e prevăzută de art. 235-241 C.proc.civ. fiind cunoscută în literatură
sub denumirea de „ancheta in futurum”, procedură ce are ca scop conservarea unei
probe necesare într-un proces, chiar pendente.
Art. 235 alin.1 prevede că „oricine are interes să constate de urgenţă mărturia
unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri sau să dobândescă
recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea
acestor dovezi, dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în
viitor”. Asigurarea probelor se poate face şi atunci când nu este „primejdie ca ele să
dispară”, cu condiţia ca pârâtul să îşi dea consimţământul pentru aceasta.
Acestă procedură poate fi solicitată atât pe cale principală, atunci când nu există o
judecată asupra fondului, cât şi pe cale incidentală, în timpul judecăţii, când nu s-a ajuns
la faza administrării probelor. Instanţa se pronunţă printr-o încheiere cu privire la
admiterea sau respingerea asigurării dovezii, urmând ca în situaţia admiterii să dispună

7
G.Boroi, V.M.Ciobanu, op. cit. , 2005, p.250.
9
administrarea dovezii de îndată sau la un termen ulterior. Încheierea poate fi atacată cu
recurs dacă asigurarea s-a făcut pe cale principală, în 5 zile de la pronunţare sau de la
comunicare; iar dacă asigurarea s-a făcut pe cale incidentală, va putea fi atacată numai
odată cu fondul pricinii. Dovezile conservate prin această procedură pot fi utilizate şi de
partea care nu a cerut administrarea lor, conform art.241 alin.1 şi art. 168 alin 3
C.proc.civ. ce consacră principiul conform căruia dovezile nu aparţin părţilor, ci cauzei.

CAPITOLUL AL II LEA
Expertiza judiciară

I. Evoluţie.

De-a lungul timpului, aplicarea în toate sectoarele vieţii economice şi sociale a

rezultatelor oferite de cercetările ştiinţifice şi tehnice au constituit, chiar şi pentru justiţie,
un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale. Numai pe baza stabilirii exacte a
împrejurărilor unei fapte, organul judiciar poate să soluţioneze cauza prin aplicarea
corespunzătoare a normelor de drept. Prin pronunţarea de hotărâri în spijinul temeiurilor
legale, convingătoare atât pentru părţile din proces cât şi pentru cei din afară, organul
judiciar asigură respectarea legalităţii şi întărirea ordinii de drept.
Aici intervine rolul deosebit al probaţiunii, în desfăşurarea căreia faptul probat sau
obiectul probaţiunii va fi dedus prin dovedirea unor fapte probatorii sau obiectul
probaţiunii va fi dedus prin dovedirea unor fapte probatorii sau probe care, la rândul lor,
sunt aduse la cunoştinţa organului judiciar prin intermediul unor mijloace de probaţiune.
Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită de către organele judiciare în acele
cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele,
sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii sau artei8.
Există cazuri în care lămurirea faptelor deduse judecăţii reclamă cunoştinţe de
specialitate din domeniul ştiinţelor, al tehnicii, al artelor; în toate aceste situaţii,
descoperirea adevărului obiectiv şi soluţionarea litigiului depinde de apelul la specialişti
din diverse domenii. Pe de altă parte şi părţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a fi

8
N.Bobiţan, Expertiza contabilă în România, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, p.74.
10
lămurite de specialişti cu privire la aspecte deosebite şi de a-şi exprima părerea relativ la
ceea ce formează obiectul procesului civil aflat în curs de desfăşurare.
Între mijloacele de probaţiune judiciară, expertiza ocupă un prim loc datorită
combinării unor date şi metode ştiinţifice care conduc la stabilirea unor fapte din diverse
domenii, ce vor motiva anumite concluzii. Teoretic judecătorul nu are obligaţia de a apela
la experţi, el poate fi îndeajuns pregătit pentru soluţionarea problemelor ce s-ar putea ivi
pe parcursul judecăţii, însă unele situaţii reclamă numirea unor experţi, care în baza
cunoştinţelor de specialitate vor întocmi rapoarte ce vor lămuri situaţiile care nu erau de
competenţa judecătorului.
În funcţie de natura şi conţinutul faptei, împrejurării, problemei, situaţiei, cauzei
sau litigiului ce se cercetează, precum şi de domeniul de activitate în care se dispune sau
se solicită efectuarea expertizei, aceasta se prezintă sub mai multe tipuri: tehnică, de
navigaţie civilă, merceologică, medico legelă, criminalistică, grafologică, artistică,
filatelică, comercială, agricolă, contabilă.
Originea expertizei judiciare este foarte îndepărtată încă din anchitate, întâlnindu-
se diferite aspecte ale unora dintre formele expertizei.
Expertiza medicală datează din cele mai vechi timpuri, încă de la începutul
sclavagismului, documentele vremii ( codul lui Hamurabi)atestă consultarea medicilor şi a
moaşelor în calitate de specialişti în cursul desfăşurării activităţii judiciare. De asemenea
şi în Egipt, cât şi la grecii antici se folosea expertiza, un exemplu elocvent îl constituie
constatarea asemănării dintre părinţi şi copii ( expertiza filiaţiei).
În procesul civil roman, în cauzele de divorţ era folosită expertiza obstretică
potrivit „leges regiae” examinarea cadavrelor se făcea de către medicii, consideraţi a fi
mai importanţi decât martorii ( Digestele lui Iustinian); datorită explicaţiilor acestora
mărturiile obişnuite deveneau secundare, judecătorul soluţionând cauza după concluziile
stabilite de specialişti.
Primele reglementări în ceea ce priveşte expertiza medico-legală la noi în ţară se
regăsesc în cronicile lui Matei Basarab (1625) şi Vasile Lupu (1646), unde experţii erau
vracii, doctorii, descântătorii, care trebuiau să-şi îndeplinească sarcinile după o procedură
prevăzută expres în aceste pravile. În România prima expertiză oficială datează din anul
1832, fiind vorba despre o expertiză medico-legală efectuată de Atanasie Bekeri, într-un
caz de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectată de intoxicaţie cu un sublimat.
Mult mai târziu, modul de efectuare a expertizei medico-legale a fost reglementat
amănunţit prin instrucţiuni, de exemplu instucţiunile din anul 1895 pentru autopsiile
medico-legale; cele din 1940 pentru expertize şi examinări medico-legale, autopsii şi
expertiza capacităţii de muncă. În 1953, prin Decretul nr. 345, sectorul de medicină legală

11
a fost transformat în sectorul de medicină judiciară, format din serviciile medico-judiciare,
în acest timp organizându-se Institul de cercetări medico judiciare, cu sediul în Bucureşti,
urmând ca în 1966 prin Decretul nr. 446 să fie schimbată din nou denumirea, revenindu-
se la cea anterioară de medicină legală.
Expertiza psihiatrică a fost cunoscută de pe vremea romanilor, prin Legea celor
12 table, unde era cuprinsă o parte ce reglementa tutela „smintiţilor”, caz în care era
obligatorie stabilirea gradului de iresponsabilitate a individului de către un om de ştiinţă şi
nu de judecător. În secolul I î.e.n., în lex Cornelia, edictată sub consulatul lui Sull, se
defineşte noţiunea de iresponsabilitate din cauză de boală, această lege cuprinzând şi
prevederi referitoare la atenuarea şi chiar inexistenţa responsabilităţii în caz de tulburare
a facultăţilor mintale.
Tot din perioada romanilor datează şi expertiza tehnică folosită pentru rezolvarea
problemelor de împărţire a teritoriilor, prevăzute de legea a-8-a din Digeste. În sistemul
nostru de drept, primele referiri privind expertiza tehnică, le întâlnim în Codul lui Ipsilanti
unde art. 6 şi 7 se refereau la hotărnicii; Codul lui Caragea – cu privire la facerea morilor ;
Pravila lui Vasile Lupu şi Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei. În evoluţia
sa expertiza tehnică a cunoscut reglementări succesive, până s-a ajuns la emiterea
Decretului nr. 79/1971, modificat prin O. G. nr. 2 din 21.02.2000.
Expertiza contabilă este cunoscută din a doua jumătatea secolului al XVI lea, în
Anglia, când utilizarea unui număr tot mai mare de acte scrise, a sporit falsurile. Atunci au
apărut primele corporaţii de experţi contabili şi grafici. Expertiza contabilă era o
profesiune liberă, asemenea celei de avocat. Titlul de expert a fost recunoscut ptintr-un
decret regal, primele institute de experţi contabili fiind înfiinţate în 1880. Cu toate acestea
în Franţa s-au creat primele oficii de experţi contabili în 1769, care au fost suprimate în
1790; urmând ca în anul 1912 să se formeze Compania Experţilor Contabili. Cea mai
veche organizaţie de experţi contabili datează din 1874 în Italia – purtând denumirea de
„collegium dei ragioneri”. În România, ca şi în alte state europene ( Germania, Belgia)
reglementarea expertizei contabile s-a făcut relativ târziu în secolul al XX lea.
Expertiza criminalistică îşi începe istoria încă din vremea romanilor, prin
expertiza scrisului, din cauza nenumăratelor litigii ce aveau ca obiect autenticitatea
documentelor. În anul 539 Iustinian se referă la expertiza unui act care iniţial a fost
declarat de experţi fals, ca ulterior să se dovedească, că a fost autentic 9. În România, ca
şi în Franţa şi Italia au existat trei curente în expertiza scrisului: caligrafic, grafologic şi
grafometric. Un alt gen de expertiză este cea dactiloscopică, în România, primul care s-a
ocupat cu studiul impresiunilor digitale a fost profesorul Nicolae Minovici, lui datorându-se

9
N. Bobiţan , op. cit., p. 76.
12
şi primele descoperiri a autorilor după urmele digitale lăsate la locul faptei. În Italia
expertiza dactiloscopică a apărut o dată cu preocupările lui Macello Malpighi, în 1866,
fiind specificate două etape : una empirică şi una ştiinţifică.
Expertiza artistică la noi în ţară, cât şi în alte ţări nu a fost reglementată în mod
special. Însă timpul a demonstrat necesitatea luării unor măsuri speciale de reglementare
a expertizei artistice. O primă categorie de experţi a fost constituită din persoane care
făceau parte din anturajul artistului, sau chiar membri ai familiei. Cele mai multe expertize
artistice au fost executate de pictori, muzeografi, dar şi de critici de artă sau istorici care
prin cunoştinţele deţinute despre opera unui artist pot certifica autenticitatea sau falsul
unei opere de artă.
Expertiza sanitar-veterinară datează din evul mediu, odată cu constituirea
breslelor, mai ales cele ale măcelarilor, unde examinarea animalelor sacrificate trebuia
efectuată de medici. În Franţa, acest gen de expertiză a fost folosită pentru prima dată în
descoperirea fraudelor practicate în comerţul cu îngrăşăminte, în baza regulamentului din
1889. În România un moment important este cel al apariţiei în 1915, a unui regulament
general al poliţiei sanitar-veterinare, ce prevede constituirea unei comisii pentru preţuirea
animalelor moarte.
Cât priveşte expertiza filatelică, aceasta nu a cunoscut o reglementare deosebită
în statele europene, din cauza lipsei unor experţi în acest domeniu. Cu toate acestea au
apărut metode noi de cercetare ştiinţifică în special în S.U.A, unde există o instituţie
distinctă, special destinată acestui gen de expertiză.

II. Definiţia, natura juridică şi obiectul expertizei.

A. Definiţie.

Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită de către organele judiciare în acele

cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele
sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul sţiinţei, tehnicii sau artei10 .
În literatura juridică a celor mai multe ţări, studiul expertizei, - ca mijloc de probă -
a format de multă vreme obiect de preocupare deosebită. Astfel, în Franţa, expertiza a
fost definită ca „cercetarea prin mijloace sţiinţifice, de către un specialist, a unor situaţii de
fapt în legătură cu un proces a cărui natură solicită unele lămuriri speciale, verificare

10
E.Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Stiinţifică, 1971, p. 18.
13
inseparabilă de ideea de litigiu". Ansamblul abordărilor conceptuale accentuează
îmbinarea laturii procedurale cu cea probatorie, definind expertiza astfel:
• „o operaţie încredinţată unor persoane, pe baza cunoştiinţelor lor speciale, asupra
faptelor pe care judecătorii nu le ar putea aprecia ei însişi”11;
• „operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de
a verifica, de a examina, de a măsura, şi de a evalua anumite lucruri12;
• „mijlocul special destinat de a transmite sau a aduce în proces noţiuni tehnice sau
obiecte de probă pentru relevarea cărora se cer cunoştiinţe speciale sau abilitate
tehnică”13;
• „procedura care are ca scop să folosească cunoştintele unui tehnicean pentru a
lămuri o cauză a cărei soluţie cere o competenţă tehnică de care judecătorul este
lipsit”14
• ,, o cercetare care constă din diferite operaţii specifice oricărei specialităti”15;
• „ constatarea, verificarea, preţuirea unor stări de fapt, de către oamenii de ştiinţă sau
de artă, când judecătorii găsesc de cuviinţă să fie luminaţi prin cunoştinţe speciale”16.
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la
cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt
pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe
baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor informaţii de
specialitate de către persoanele competente desemnate de organele judiciare.
Definiţia conturează următoarele trăsături: în primul rând faptul că expertiza
reflectă o anumită teză stiinţifică confirmată în practică, neaducând organului judiciar o
părere interceptată pe calea simţurilor, ci un raţionament ipotetic general. În al doilea
rând, expertiza reprezintă o concluzie la care se ajunge prin aplicarea legilor stabilite de
ştiinţă la un anumit caz particular. Astfel expertiza îndeplineşte o funcţie dublă:
descoperirea – prin aplicareaunor metode tehnice - a unor date faptice interesante pentru
obiectul procesului şi expunerea unor concluzii argumentate ştiinţific asupra unor lucrări
evenimente sau persoane.
Potrivit art. 201 C.proc.civ. „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt,
instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea
părţilor sau din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora
ei urmează să se pronunţe şi termenul în care urmează să se efectueze expertiza”.
11
E.Glasson, Precis theoretique et practique de procedure civile, vol. I, Paris, 1902, p.16.
12
A.Dejan, Tratat theoretique des expertises en matrites civiles, administratives et comerciales, Paris, 1981, p. 1.
13
T.Tănoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ed. Ştiiţifică, Bucureşti ,1927, p. 628.
14
G.Olănescu, Perfecţionarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii de expertiză financiar- contabilă, Teză de
doctorat, Bucureşti, 1984.
15
Gr.Gh.Teodoroiu, Curs de drept procesual penal, Ed. Lito, Iaşi, 1959, p. 446.
16
M.Boulescu, M.Ghiţă, Expertiza contabilă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p. 119.
14
Textul citat consacră posibilitatea folosirii expertizei pentru lămurirea problemelor de
specialitate, dar nu ne dă o definiţie. De asemenea şi Codul de procedură francez nu
cuprinde o definiţie, ci face referire la experţi „nu se desemnează decât o singură
persoană cu titlu de expert, afară de cazul în care judecătorul crede de cuviinţă să
numească mai mulţi experţi”17.
Expertiza este un mijloc de probă prin care în baza unei activităţi de cercetare care
implică date, metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţă instanţei judecătoreşti,
concluziile motivate ştiinţific, cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare
cunoştinţe de specialitate. Importanţa acordată, în prezent, expertizei rezultă din
obligativitatea recurgerii la expertiză în anumite situaţii, obligaţie prevăzută de lege care
cuprinde şi reglementări cu privire la înfiinţarea de instituţii specialitate, pentru efectuarea
expertizelor. Deşi din analiza art. 201, s-ar putea deduce că expertiza este o operaţiune
strict legată de un litigiu, trebuie specificat că sunt situaţii în care efectuarea unor
expertize nu are legătură cu un proces. Sunt aşa-zisele expertize extrajudiciare, care se
dispun şi se efectuează în afara cadrului procesual. Trăsătura generală a expertizelor
extrajudiciare o constituie faptul că ele nu se efectuează în cadrul activităţii organelor
judiciare şi nici după normele prevăzute în legile procesuale. Specialiştii folosiţi pentru
efectuarea lor sunt – ca şi experţii judiciari - persoane care posedă cunoştinţe de
specialitate ştiinţifice, tehnice, sau artistice.
Experţii din diverse domenii de activitate pot da un aviz competent într-o anumită
materie ( fiind chemaţi uneori să facă parte din diverse delegaţii diplomatice, comerciale),
să acorde ( în alte împrejurări, dar tot în afara activităţii judiciare)consultanţă de
specialitate în legătură cu probleme tehnice, financiare, militare. Astfel, experţii maritimi
sunt aleşi dintre inginerii de construcţii navale, căpitanii de cursă lungă, ofiţerii mecanici
sau ofiţerii de marină comercială, cu experienţă recunoscută, însărcinaţi să
supravegheze construcţia unei nave de comerţ. Experţii şi activitatea de expertiză o
regăsim în toate domeniile de activitate, de exemplu: pentru avariile avioanelor sau ale
materialului rulant de cale ferată, se efectuează expertize tehnice pentru a se determina
cauzele care le-au produs. De asemenea, se cunosc, expertizele efectuate extrajudiciar
pentru verificarea calităţii unor produse; expertize în legătură cu anumite măsurători de
teren, expertiza arhivistică a materialelor documentare, care constă în studierea
amănunţită a conţinutului unor acte pentru a se determina importanţa lor ştiinţifică,
politică şi practică; expertiza pietrelor preţioase.
Expertiza medicală a capacităţii de muncă este şi ea de multe ori o expertiză
extrajudiciară, dacă pe această cale se stabileşte, în afara unui litigiu, capacitatea de

17
Nouveau code de procedure civile, Paris, 1986, Dalloz.
15
muncă a unui bolnav sau accidentat . Cu ajutorul acestei expertize se poate stabili dacă
incapacitatea de muncă este definitivă sau temporară şi totodată, se pot indica măsurile
de tratament în anumite cazuri, pentu recuperarea totală sau parţială a capacităţii de
muncă. Totodată, în afara procesului judiciar, mai pot fi efectuate şi expertize particulare,
folosite de către cei interesaţi, fără intervenţia unui anume organism. Astfel de expertize
pot fi cerute chiar de managerii unei întreprinderi în scopul cunoaşteriiactivităţii
economice sau în vederea analizării poziţiei financiare a societăţii.
În ceea ce priveşte expertiza judiciară, aceasta prezintă următoarele caracteristici:
a) pentru efectuarea unei expertize este necesară dispoziţia instanţei competente,
expertul având calitatea de mandatar al justiţiei;
b) expertiza este dispusă, în general, pentru a prezenta o opinie ştiinţifică;
c) este interzisă dispunerea unei expertize care să aibă ca obiect judecarea fondului
procesului, pentru că expertiza are misiunea să dea un simplu aviz asupra faptelor ce-i
sunt prezentate sau cu a căror constatare a fost însărcinat.
În general, împrejurările de fapt pe care trebuie să le aibă în vadere expertul sunt
stabilite prin afirmaţiile părţilor litigante sau prin alte mijloacede probă administrate în
dosarul cauzei18.
Nu pot fi considerate expertize încheierile şi procesele-verbale, pentru că acestea
nu au fost întocmite de specialişti numiţi de instanţă acestea sunt simple acte
administrative, care constituie probe scrise. Astfel, din această categorie fac parte:
constatările medicale cuprinse într-un certificat ( nedispuse de către organul judiciar),
rapoarte, procese verbale sau alte acte administative întocmite de funcţonari specialişti în
cadrul atribuţiilor lor de serviciu, fără a fi cerute de instanţă.

B. Natura juridică.

Atât în dreptul procesual român, cât şi în majoritatea lagislaţiilor procesuale din

lume, expertiza este reglementată ca mijloc de probă, lăsat la libera apreciere a
judecătorului. Caracterul de mijloc de probă rezultă din faptul că expertiza constituie
rezultatul obţinut în urma unei cercetări ştiinţifice efectuate de un specialist a cărui
pregătire ştiinţifică şi experienţă îi permit să sesizeze în detaliu, faptele din domeniul
respectiv şi să le prelucreze pentru a obţine un rezultat accesibil actiivităţii judiciare.
În contradictoriu, sunt autori care susţin că expertiza nu poate fi un mijloc de
probă cu o existenţă proprie, ea apărând ca un auxiliar de informare a organului judiciar.

18
A. Leik, Expertiza judiciară-mijloc de probă în procesul civil, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998, p. 151.
16
Astfel, juristul brazilian Celso Agricola Barbi îşi motivează susţinerea pe faptul că în
dreptul brazilian, expertiza este reglementată în Codul de procedură civilă într-un capitol
distinct consacrat auxiliarilor justiţiei19. Un alt reputat doctrinar latino-american remarcă că
expertiza la fel ca şi prezumţiile, nu constituie un mijloc de probă, ci doar unul din
multiplele elemente care integrează un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce sunt
necesare a fi realizate în scopul pronunţării unei sentinţe.20
Alţi autori consideră că expertul este un martor ştiinţific, iar raportul de expertiză
ar fi o depoziţie ştiinţifică de martor. De asemenea au mai fost formulate şi alte opinii cu
privire la natura juridică a expertizei, afirmându-se că ar fi o forma a cercetării la faţa
locului, sau că expertiza reprezintă un mijloc de verificare a probelor. În afara acestor
opinii s-a mai susţinut că expertul ar fi un judecător ştiinţific, iar raportul de expertiză
considerat ca o sentinţă sau o hotărâre ştiinţifică.
Opus părerilor menţionate, expertiza este un mijloc de probă, deosebit de util
pentru judecător, dar şi pentru părţi.

C. Obiect.

Obiectul expertizei îl pot constitui acele fapte, chestiuni, lucruri, pentru a căror
cunoaştere este necesară o competenţă specială pe care judecătorul apreciază că nu o
are şi de aceea apelează la un expert. Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 201 C.proc.civ.,
obiectul expertizei este constituit numai din împrejurările de fapt pentru a căror dovedire
sunt necesare cunoştiinţele de specialitate ale unei persoane numite expert şi pe care
judecătorul nu le posedă. De aici se poate trage concluzia că judecătorul nu va putea
numi un expert pentru lămurirea unor împrejurări pe care el este capabil să le rezolve.
Împrejurările de fapt pentru a căror lămurire este necesară expertiza pot fi foarte
variate, mai frecvente sunt expertizele în materie de construcţii, servituţii, delimitări de
poprietate, punerea sub interdicţie, partajale succesorale, accidentele de circulaţie,
accidente de muncă, stabilirea paternităţii. Obiectul expertizei este limitat, în sensul că
orice fapt sau chestiune controversată poate fi supusă expertizei. Nu se poate recurge la
expertiză pentru rezolvarea problemelor juridice, şi aceasta pentru că judecătorii în
probleme juridice nu au nevoie de experţi fiind prezumaţi a cunoaşte legea: jura novit
curia. Limitarea obiectului expertizei derivă din lipsa cunoştinţelor speciale a judecătorului
pentru chestiuni de natură tehnică sau ştiinţifică, în care caz judecătorul nu-şi poate
asuma cunoaşterea, lămurirea sau constatarea lor.

19
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 246.
20
E.I.Couture,”Fundamentos del derecho” Procesal civil, ed. a III a, Depalma-Buenos Aires, 1981, p. 30.
17
 Referitor la cunoaşterea legilor străine nu li se poate cere judecătorilor să devină
specialişti în această materie, motiv pentru care s-a susţinut că legea străină poate fi
obiectul probei sau al expertizei; aceasta fiind o chestiune de fapt şi nu de drept.

III. Rolul activ al judecătorului în dispunerea expertizei.

Principiul libertăţii probelor, potrivit căruia pentru descoperirea adevărului şi

formarea convingerii judecătorilor nu se impune administrarea unui anumit mijloc de
probă, ci este îngăduită folosirea oricăruia dintre mijloacele prevăzute de lege, este
aplicabil în general şi în privinţa expertizei. Dispunerea unei expertize de către instanţa
de judecată în temeiul facultăţii sale de apreciere sau în baza prevederilor obligatorii ale
legii, nu înseamnă însă că activitatea judecătorului în procesul civil, în ce priveşte
administrarea acestui mijloc de dovadă este oarecum limitată.
Expertiza se dispune în cursul procesului, în general odată cu celelalte probe ale
cauzei, la primul termen de judecată sau înainte de începerea dezbaterilor asupra
fondului. Dacă în materie civilă în mod obişnuit, expertiza se dispune şi se administrează
în cursul unui proces pendinte, este însă posibilă efectuarea expertizei judiciare şi în alte
condiţii; conform art. 235 C.proc.civ. în situaţia asigurării dovezilor când există obiectul
dispariţiei unei probe. Expertiza se încuviinţează la cererea unuia sau a ambelor părţi sau
se odonă din oficiu de către instanţa de judecată prin încheiere, „ când pentru lămurirea
unor împrejurăti de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor
specialişti” -art. 201 C.proc. civ.. Încuviinţarea expertizei propuse de părţi este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată care trebuie să aprecieze necesitatea administrări
acestui mijloc de probă în funcţie de concludenţa acestuia, dacă dispunerea ei este de
natură să ducă la dezlegarea pricinei.
În practica instanţei din Franţa s-a statuat că la judecarea în fond a pricinii,
judecătorii au autoritatea deplină pentru a aprecia oportunitatea de a dispune efectuarea
unei expertize, chiar dacă faptele oferite ca mijloc de probă, presupunând că acestea
sunt certe, au drept consecinţă admiterea cereri21.
Atât în cazul admiterii cererii sau respingerii cererii uneia dintre părţi, în condiţiile
în care cealaltă parte se opune, instanţa de judecată, prin încheierea ce o va da în acest
sens va trebui să motiveze poziţia adoptată într-o situaţie sau alta. Încheierea de
respingere sau de încuviinţare a expertizei va pute fi atacată numai odată cu hotărârea
instanţei de fond.

21
I.Ciochină Barbu, Drept procesual civil-expertiza judiciară, Ed. Junimea, Iaşi , 2001, p. 53.
18
 În principiu expertiza este facultativă pentru instanţă, în sensul că judecătorii sunt
liberi să ordone sau nu numirea unui expert. Cu toate acestea sunt situaţii când expertiza
este prevăzută în mod obligatoriu de lege şi ea trebuie să fie ordonată din oficiu indiferent
dacă este sau nu cerută de părţi.
Facultatea pe care o are instanţa de judecată, privitor la admiterea expertizei
trebuie exercitată cu motivarea necesară. Aşadar judecătorul trebuie să aibă şi să
aprecieze o justificare necesară în sensul că nu trebuie să abuzeze de expertize
ordonându-le cu uşurinţă, fără să fie absolută nevoie de ele, dar nici să le ignore,
supraevaluându-şi competenţa sa sau exagerând cu sub evaluarea expertizelor. De
asemenea şi în literatura juridică s-a statuat că nu este admisibilă expertiza privitoare la
chestiuni de cultură generală, deorece se presupune că judecătorul are acest grad de
cultură, precum şi cele referitoare la specialitatea sa, cultură pe care judecătorul trebuie
să o aibă pe baza studiilor şi condiţiilor ce i se cer pentru admiterea sa în magistratură.

19
 CAPITOLUL AL III LEA
Clasificarea expertizei judiciare.

În procesul civil se pot dispune diferite feluri de expertize, corespunzător

numeroaselor ramuri ale ştiinţei, tehnicii şi artei. Acestei expertize se numesc expertize
judiciare, deoarece se efectuează numai atunci când instanţa le consideră necesare sau
când legea prevede că sunt obligatorii pentru eluciderea cauzelor în curs de judecată ori
se efectuează în procedura asigurării dovezilor.
Ele pot fi clasificate după următoarele criterii:
• după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză;
• după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei;
• după modul de organizare a expertizei;
• după modul de numire ori desemnare a expertului.
După natura problemelor ce urmează a fi lămurite, instanţa judecătorească
poate dispune efectuarea următoarelor expertize:
a) expertiza topografică privind situaţia, însuşirile şi întinderea terenurilor;
b)expertiza tehnică a construcţiilor;
c) expertiza de evaluare a bunurilor şi de formare a loturilor în caz de partaj judiciar;
d) expertiza contabila;
e) expertiza medicală privind stabilirea incapacităţii de muncă, stabilirea consecinţelor
unor accidente sau săvârşirea unor fapte ilicite asupra stării organismului victimei
sabilirea greşelilor în prescrierea tratamentului medical şi în efectuarea intervenţiilor
chirurgicale care au avut cosecinţe dăunătoare asupra organismului bolnavilor ori le-a
provocat moartea;
f) expertiza medico-legală privind filiaţia;
g) expertiza psihiatrică privind stabilirea lipsei de discernământ a persoanelor în
vederea punerii lor sub interdicţie prin hotărâre judecătorească, a stabilirii lipsei de
discernământ la în cheierea unui act juridic a stabilirii răspunderii in cazul săvârşirii unui
fapt ilicit cauzator de prejudicii;
20
 h) expertiza sanitaro-veterinară privind stabilirea cauzelor morţii sau îmbolnăvirii unor
animale şi a posibilităţii consumării cărnii acestora;
i) expertiza criminalistică în vederea satabilirii falsului în înscrisuri, a autenticităţii şi
vechimii scrisului;
j) expertiza privind autenticitatea unor opere de artă, executarea corespunzătoare a
acestora în cazul unor contracte de comandă artisică;
k) expertiza chimică privind toxicitatea unor substanţe, alimente, în vederea
stabilirii răspunderii unor persoane;
l) expertiza topometrică, de exemplu într-o acţiune, având ca obiect servitutea
legală negativă privind distanţa plantaţiilor, s-a efectuat o expertiză topometrică, în baza
căreia instanţa a admis cererea privind obligarea pârâtului la scoaterea arborilor plantaţi
mai mici de 2 metri de linia de hotar şi la scoaterea rădăcinilor arborilor tăiaţi. Din
coroborarea art. 607-608 C.civ. rezulta că arborii înalţi nu pot fi plantaţi mai aproape de 2
m faţă de hotarul despărţitor, iar arbuştii şi gardul viu mai aproape de 0,50 m faţă de
acelaşi hotar dacă nu există obiceiuri locale care să prevadă altfel. Cum în speţă nu s-a
invocat dobândirea servituţiei prin prescripţia achizitivă de 30 ani, iar pârâtul nu a obţinut
o servitute de a avea plantaţii la o distanţa mai mică este justificată hotărârea distanţei
de admitere a cererii22.
În prezent având în vedere atât practica cât şi reglementările în vigoare, expertiza
judiciară ar putea fi clasificată după acest criteriu în trei mari categorii: expertiza tehnică,
expertiza medico-legală şi expertiza criminalistică.
a) în funcţie de modul în care legea reglementează necesitetea efectuării
expertizei, aceasta poate fi:
-facultativă, dispusă fie la cererea părţilor, fie din oficiu când instanţa o consideră
necesară pentru soluţionarea cauzei;
-obligatorie, în situaţiile în care expertiza este obligatorie potrivit legii sub
sancţiunea anulării hotărârii, cum ar fi: expertiza pentru stabilirea aportului în natură în
cazul societăţilor cu răspundere limitată constituite de către un singur asociat.
b) după modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:
-simplă, atunci cand este efectuată de un singur expert;
-mixtă, dacă este efectuată de mai multi experţi.
c) în funcţie de modul în care sunt numiţi sau desemnaţi experţii, expertiza
poate fi:
-oficială atunci cand expertul este numit de către instanţa de judecată;

22
Curtea de Apel Iaşi, Decizia civ.nr.297/20 feb. 2002.
21
 -contradictorie, dacă experţii sunt desemnaţi de instanţa de judecată şi de către
părţi.

Expertiza judiciară este admisă ca mijloc de probă, indiferent dacă o cer una sau
toate părţile din proces, numai dacă instanţa de judecată o socoteşte necesară pentru
rezolvarea cauzei respective, având în vedere criteriul concludenţei 23. Această posibilitate
a instanţei de judecată nu are caracter absolut, negăsindu-şi aplicabilitate în situaţiile în
care legiuitorul în mod anticipat a prevăzut obligativitatea efectuării unor cercetări de
către specialişti în anumite domenii.

I.Expertiza obligatorie.

Expertiza este declarată de lege ca fiind obligatorie sub sancţiunea anulării

hotărârii în următoarele situaţii:
a) expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie în conformitate cu
prevederile art.30 din decretul nr.32/1954;
b) expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei în cazul înregistrării tardive a
naşterii;
c) expertiza preţuitoare a bunului dat în gaj în situaţia în care, în caz de neplată,
creditorul gajist doreşte sădispună de bunul respectiv - art.1689 C.civ.;
d) expertiza de evaluare "prin unul sau prin trei experţi" în cazul vânzării
bunurilor unui minor conform art.650 alin.3 C.proc.civ.;
e) expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o
societate cu răspundere limitată de către un singur asociat;
f) expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajelor rezervate
fondatorilor, operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii pe acţiuni sau al
societăţii în comandită pe acţiuni în cazul în care nu poate fi întrunită în adunarea
constitutivă majoritatea cerută;
g) expertiza pentru stabilirea valorilor în cazurile de expropriere pentru cauză de
utilitate publică;
h) expertiza preţuitoare a lucrurilor ce urmează a fi vândute pentru lichidarea
activului falimentului.

A. Expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei.

23
A. Leik, op.cit.,p.166.
22
 Apărarea intereselor individuale ale persoanelor fizice este reglementată juridic
atât în domeniul dreptului familiei, cât şi în dreptul civil, implicând activitatea de asistenţă
şi expertiză medico-legală în legătură cu suspendarea capacităţii de exerciţiu a celor care
prezintă alterarea posibilităţilor de discernământ şi de exprimare liberă a voinţei24. În
privinţa punerii sub interdicţie trebuie subliniată lipsa de corelare dintre capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Aceasta în sensul că o persoană fizică din cauza
alienaţiei mintale poate fi lipsită de capacitatea de exerciţiu şi pe cale de consecinţă să
nu-şi poată exercita drepturile şi să-şi asume obligaţii prin săvârşirea de acte juridice
civile25.
Într-o atare situaţie persoana alienată mintal sau debilă trebuie ocrotită, iar
aceasta nu se poate realiza decât prin punerea sub interdicţie, urmând ca drepturile şi
obligaţiile ce-i revin să fie exercitate de o altă persoană capabilă ( curator, tutore)în
numele şi pentru persoana pusă sub interdicţie. Deci, punerea sub interdicţie este
instituţia juridică ce are drept scop ocrotirea persoanei fizice care din cauza alienaţiei sau
a debilităţii mintale nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale26.
Normale speciale privitoare la procedura interdicţiei sunt cuprinse în Codul
familiei art. 124 şi urm. şi în art. 30-35 din Decret 32/1954. potrivit prevederilor art. 142
Cod fam. Pot fi puse sub interdicţie atât persoanele majore cât şi minorii care au împlinit
14 ani. Cererea de punere sub interdicţie o poate formula autoritatea tutelară şi toate
organele administraţiei publice locale care în activitatea lor curentă află de existenţa unui
alienat sau debil mintal lipsit de ocrotire, persoanele apropiate bolnavului sau orice altă
persoană (art.115 Cod.fam.). Cererea de punere sub interdicţie trebuie adresată contra
alienatului personal, oricare ar fi situaţia lui de fapt sau de drept. Dacă este incapabil
citarea reprezentantului sau ocrotitorului său legal este necesară, dar aceasta nu
acoperă solicitarea citării persoanei a cărei interdicţie se cere.
Competentă a judeca cererea de punere sub interdicţie este instanţa de la locul
de domiciliu a pârâtului.
Procedura interdicţiei cuprinde două faze distincte: cercetarea prealabilă a cererii
fără dezbateri şi fără publicitate şi faza de judecată. În faza cercetării prealabile persoana
respectivă este expertizată şi se numeşte un curator. În faza judecăţii unde este
obligatorie participarea procurorului, instanţa va soluţiona cerereade punere sub
interdicţie având în vedere următoarele două probe esenţiale: interogatoriul şi expertiza
psihiatrică. Concluziile expertizei nu sunt obligatorii pentru instanţă, judecătorii putând să-
şi formuleze propria lor convingere şi pe baza altor probe sau din propriile lor constatări

24
I. Ciochină Barbu, op.cit., p.57.
25
A. Leik, op.cit., p.167.
26
T. Ionaşcu , Persoana fizică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p.231.
23
făcute în timpul interogatoriului. Această situaţie de înlăturare a părerii medicilor experţi
nu este un lucru neobişnuit şi nu aduce atingere ştiinţei medicale. De asemenea o
importanţă deosebită o are şi ascultarea pârâtului de către instanţă, acest lucru ajutând
judecătorul să-şi formeze o convingere nemijlocită asupra existenţei sau absenţei
discernământului.
În urma administrării probelor instanţa judecătorească pronunţă punerea sub
interdicţie, iar autoritatea tutelară numeşte un tutore. Lipsa de discernământ, respectiv
imposibilitatea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile civile
constituie condiţia de fond a punerii sub interdicţie. Boala, bătrâneţea, nu constituie temei
pentru punerea sub interdicţie, pentru că nu influenţează discernământul, la fel ca şi
alcoolismul, care este un viciu.
Din prevederile art.142 C.fam. a cărei enumerare este limitativă rezultă că o
persoană poate fi pusă sub interdicţie dacă nu are discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Prin urmare, nu poate
fi pus sub interdicţie acela care, din cauza bătrâneţii, bolii sau a unor infirmităţi fizice, deşi
capabil, deci cu discernământ, nu poate să-şi apere personal interesele în condiţii
mulţumitoare, într-o asemenea situaţie, putând să i se numească potrivit art. 152 din C.
fam. un curator27.
Interdicţia poate fi ridicată conf. art.32/1954 prin hotărâre judecătorească, numai
dacă au încetat cauzele pentru care a fost instituită. Măsura ridicării interdicţiei poate fi
cerută de tutore, familie, de către medicul curant şi chiar de către interzis. În acest din
urma caz citarea sa se face prin tutore care are dreptul să se opună.
După ascultarea concluziilor procurorului de şedinţă, instanţa va cere efectuarea
unei expertize şi va proceda la ascultarea interzisului. Dacă instanţa hotărăşte ridicarea
interdicţiei, interzisul îşi va redobândi capacitate de exerciţiu.
Forurile judiciare, ca şi medicul psihiatru trebuie să fie foarte atenţi, fiindcă
interdicţia este o protecţie specială a bolnavului, atâta timp cât bolnavul mintal nu a fost
pus sub interdicţie se bucură de prezumţia capacităţii. Doar internările anterioare şi o
expertiză psihiatrică pot să lămurească această situaţie28.
Cu ocazia audierii bolnavului este necesară întocmirea unui proces verbal în care
să fie consemnate constatările instanţe, pentru a fi exercitat ulterior controlul judiciar şi
sub acest aspect. Încălcarea acestor prevederi atrage nulitatea sentinţei pronunţate.
Procedura ridicării de sub interdicţie presupune aceleaşi activităţi ca şi la punerea
sub interdicţie29 .
27
Tribunalul Suprem, Secţ.civ., Dec. 691/1978 în R.D. nr.10/1978, p. 54-55.
28
Gh.Dănescu , E.Tomorog, Probleme judiciare în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti 1973, p. 83.
29
Curtea Supremă de Justiţie, Secţ.civ., Dec. nr. 617/1992, în R.D. nr.11/1992, p. 83.

24
 B. Expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei în cazul înregistrării
tardive a naşterii şi căsătoria cu dispensă de vârstă.

În viaţa social juridică înscrierea naşterii copiilor constituie o obligaţie a părinţilor

sau numai a mamei, precum şi a oricărei persoane care a asistat la naştere. Astfel în
conformitate cu prevederile art.17,pct.3 şi art.19 din Legea 116/1996 privind actele de
stare civilă, declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut, doar de
către părinţi, medicul care a asistat la naştere, rude, vecini.
Având în vedere posibilitatea ca acest termen de 15 zile s-ar putea să nu fie
respectat, legiuitorul a prevăzut ca înregistrarea naşterii să se facă în baza unei hotărâri
judecătoreşti; în acest sens art. 21 alin.1 precizează că atunci "când declaraţia a fost
făcută după trecerea unui an de la data naşterii întocmirea actului se face în baza unei
hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele
nacesare întocmirii actului de naştere". Pct. 2 al aceluiaşi art. 21 prevede că acţiunea se
introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are
sediul instituţia de ocrotire a minorului.
În vederea soluţionarii, instanţa solicită poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii
precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de
naştere se cere întocmit. Prezenţa procurorului la judecarea cauzei este obligatorie în
lumina Legii 116/1996, spre deosebire deprevederile decretului 278/1960 abrogat, astfel
art. 18 din decretul abrogat nu prevedea că la dezbaterea judiciară trebuie să se citeze
Parchetul şi Autoritatea Tutelară, o atare precizare expresă găsindu-se numai în art. 10
din actul normativ menţionat, în legătură cu judecarea cererilor referitoare la: anularea,
rectificarea sau completarea unei înregistrări în registrul de stare civilă.
Pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre este necesară dispunerea unei
expertize medico-legale. Fără această expertiză instanţa nu poate să dispună, prin
hotărârea pe care o va pronunţa, înregistrarea tardivă a naşterii. În cazul expertizei se
efectuează următoarele examene: antropologic, odontologic şi clinic genital.
Cel mai adesea în procesele de înregistrare tardivă a naşterii, instanţa dispune
efectuarea cercetărilor de către organele de poliţie cu privire la data naşterii, iar expertiza
medico-legală are în această privinţă o funcţie de avizare. Sunt însă şi situaţii când
instanţa nu are cum să obţină nici un fel de informaţii cu privire la voinţa titularului actelor

25
de stare civilă, rămânând în acest caz să apeleze numai la concluziile medico-legale. De
foarte multe ori medicul legist nu va putea, prin natura lucrurilor, să indice în privinţa datei
naşterii decât anul nu şi luna, iar dacă totuşi din concluziile sale rezultă atât anul cât şi
luna naşterii în mod cu totul evident el nu va putea indica şi ziua acesteia.
În această privinţă majoritatea autorilor susţin ideea folosirii unei prezumţii simple
asemănătoare prezumţiilor legale stabilite de art.17 şi 18 alin. 3 din Decret 31/1954 în
privinţa declarării judecătoreşti a dispariţiei ori a morţii persoanei fizice, stabilind ca zi a
naşterii persoanei găsite ultima zi din luna indicată în raportul medico-legal, iar dacă nu
se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului30.
Admiţând acţiunea şi dispunând înregistrarea tardivă a naşterii, instanţa trebuie să
comunice organului competent să înregistreze toate elementele necesare printre care şi
locul naşterii care în unele cazuri nu se poate stabili. În această situaţie este necesară
recurgerea la o prezumţie simplă prin intermediul căreia să se considere ca locul naşterii
copilului să fie socotit cel al găsirii, în acest fel, pe de o parte se dă curs cerinţei de a se
indica toete elementele necesare înregistrării, iar pe de altă parte se respectă şi
dispoziţiile art.1203 Cod civ. potrivit căruia instanţa " nu trebuie să se pronunţe decât
întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte probabilitate"31.
În ceea ce priveşte dispensa de vârstă la căsătorie art.4 alin. 2 prevede că
încuviinţarea se poate da de către Consiliile locale, Consiliul municipiului Bucureşti,
Consiliile judeţene şi primării. De asemenea, încuviinţarea se dă numai în temeiul unui
aviz dat de un medic oficial, acest lucru înseamnă că este necesară efectuarea unei
expertize medicale. Aşadar, în vederea aprobării căsătoriei legea obligă femeia care
urmează a se căsători după împlinirea vârstei de 15 ani să se adreseze dispensarului
medical de la domiciliul său pentru a fi consultată. Medicul dispensarului o va consulta şi
va trimite la dispensarul policlinic al judeţului, constatările sale cu privire la starea femeii.
În cadrul dispensarului policlinic, medicii specialişti, pe baza unui nou examen medical
vor stabili dacă este posibilă sau căsătoria înaintea împlinirii vârstei legale.
Astfel dispensa de vârstă a femeii de peste 15 ani se acordă pe baza unui act
medico legal care stabileşte maturitatea sexuală privind capacitatea de coabitare
păstrarea sarcinii, capacitatea de a naşte copii, a-i creşte şi educa. În practica judiciară
s-a decis că dacă o femeie s-a căsătorit fără încuviinţarea necesară şi a rămas gravidă,
nulitatea acelei căsătorii se acoperă deoarece din punct de vedere bio-fiziologic acea
femeie era aptă de a se căsători32.

30
A. Leik, op.cit., p.171-172.
31
I. Ciochină Barbu, op.cit., p. 61.
32
Tribunalul Suprem, Secţ civ., Decizia nr .362/1978 în R.D. nr. 7/1978, p.300.
26
C. Expertiza privind valoarea bunurilor imobiliare supuse exproprierii pentru cauze
de utilitate publică.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este reglementatăde legea

nr.33/1994.
În conformitate cu prevederile acestei legi în art. 2 se dispune că pot fi expropriate
bunurile imobile, proprietatea persoanelor fizice sau juridice cu scop lucrativ, cât şi cele
aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Din
interpretarea textului de lege putem deduce că doar bunurile imobile fac obiectul
exproprierii, având în vedere că realizarea lucrărilor de utilitate publică se poate
desfăşura, bunurile mobile putând fi deplasate în spaţiu. Totuşi în practică s-a decis şi
asupra exproprierii unui bun mobil, şi anume atunci când o invenţie prezintă o deosebită
importanţă pentru stat, ea poate fi expropriată în întrgime după legea de utilitate publică,
pe baza căreia se va fixa şi indemnizaţia33.
Procedura exproprierii pentru utilitate publică implică trei etape:
a) utilitatea publică şi declararea ei;
b) măsurile premergătoare exproprierii sau faza administrativă;
c) exproprierea şi stabilirea despăgubirilor sau faza judiciară.
Faza administrativă are ca scop determinarea bunurilor imobile care urmează să
fie supuse exproprierii şi aducerea la cunoştinţa proprietarilor a hotărârii organului
administrativ asupra propunerii de expropriere.
Cea de a doua fază, judiciară, are un caracter obligatoriu, şi se declanşează în
urma sesizării tribunalului judeţean sau a municipiului Bucureşti, de către expropriator.
De asemenea este obligatorie şi prezenţa procurorului atât la şedinţele de judecată, cât şi
la pronunţarea hotărârii.
În vederea stabilirii valorii reale e bunului imobil supus exproprierii, instanţa va
dispune efectuarea unei expertize judiciare. Astfel instanţa va numi o comisie de experţi
care vor fi obligaţi să ţină seama de " preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de
acelaşi fel în unitatea administrativ teritorial, la data întocmirii raportului de expertiză " art.
26 alin.2 din lege. Comisia de experţi va fi formată dintr-un expert numit de instanţă, unul
desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse
exproprierii.

33
Fl. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 în R.D. nr.4/1995, p.589.
27
 În vederea stabilirii valorii imobilului experţii se vor orienta în raport de preţurile
care se plătesc pentru asemenea imobile în cazul în care înstrăinarea ar avea loc pe
baza unui contract de vânzare-cumpărare. După ce raportul de expertiză este întocmit cu
motivaţia necesară va fi înaintat instanţei de judecată care va decide în final asupra
preţului care trebuie plătit expropriatului.
În ceea ce priveşte hotărârea instanţei, în stabilirea cuantumului despăgubirilor
judecătorii vor trebui să ţină cont de oferta expropriatorului şi cererea expropriatului;
astfel conf. art. 27 alin.2 "despăgubirea acordată de instanţă nu va putea fi mai mică
decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau
de o altă persoană interesată".

D. Expertiza preţuitoare a bunului dat în gaj în situaţia în care, în caz de neplată,

creditorul gajist doreşte să dispună de bunul respectiv.

Art. 1685 C.civ. defineşte gajul sau amanetul ca pe " un contract prin care
datornicul remite creditorululi său un lucru mobil spre siguranţa datoriei, iar creditorul are
dreptul să reţină bunul în posesiunea sa până la plata datoriei, iar în caz de neplată să se
îndestuleze din preţul bunului cu preferiţă faţă de ceilalţi creditori ai datornicului."
După modul în care s-a stabilit obligaţia de a constitui gajul acesta poate fi:
convenţional, legal şi judecătoresc.
Dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie bunul primit în gaj, fiind
îndreptăţit să primească de la debitor cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut
pentru conservarea lucrului ( art. 1691 alin. 2 şi art. 1696 alin. 1 C. civ.) până la restituirea
acestor cheltuieli el are un drept de retenţie asupra lucrului dat în gaj.
În situaţia în care debitorul la scadenţă nu-şi achită datoria, creditorul poate trece
la realizarea gajului; plata o va obţine indirect, îndestulându-se din valoarea gajului.
Pentru realizarea gajului legea oferă posibilitatea creditorului de a alege între
două moduri de a proceda: vânzarea gajului şi atribuirea gajului.
a) Vânzarea gajului.
Aceasta are drept scop obţinerea unei sume de bani din care creditorul să poată
prelua echivalentul dreptului său. În realizarea acestui scop, creditorul este obligat să se
adreseze justiţiei, care va ordona vânzarea lucrului amanetat prin licitaţie publică.
Această formă de vânzare este obligatorie şi de ordine publică; legea urmărind ca lucrul
să fie vândut cât mai scump, pentru a garanta proprietarului gajului obţinerera valorii
adevărate a lucrului.

28
 Creditorul gajist are dreptul de a fi plătit din lucrul gajat, cu preferiţă înaintea altor
creditori. Este nulă orice convenţie prin care s-ar recurge la o alt fel de vânzare decât prin
licitaţie publică, de exemplu o vânzare prin buna învoială.
b) Atribuirea gajului.
Art. 1689 C. civ. dă creditorului posibilitatea de a se adresa instanţei cu cererea de
a i se aproba să reţină lucrul amanetat drept plata datoriei. " Creditorul, în caz de neplată
nu poată să dispună de amanet; are dreptul însă să ceară de la judecător ca amanetul
sa-i rămână drept plată şi până la suma datoriei, cu ale ei dobânzi, ce se cuvine după o
estimaţie făcută de experţi, ori să se vândă la licitaţie. E nulă orice stipulaţie prin care
creditorul s-ar autoriza sau şi-ar apropia amanetul sau ar dispune de dânsul fără
formalităţile sus arătate".
Sunt cazuri când debitorul nu-şi mai onorează datoria şi atunci creditorul doreşte
să reţină pentru el lucrul amanetat în conformitate cu dreptul său de creanţă izvorât din
contractul de amanet. Această procedură instituie obligativitatea fazei judecătoreşti
conform prevederilor alin. 2 art. 1689 C. civ. care prevede " e nulă orice conveţie prin
care creditorul s-ar autoriza să-şi apropieze lucrul fără formalităţile judiciare menţionate,
fiind interzisă aşadar - pactul comisoriu ori contractul pignorativ."
Sesizarea instanţei se face de către creditor, iar pentru stabilirea valorii bunului
amanetat, aceasta va dispune efectuarea unei expertize judiciare. În funcţie de natura
bunului gajat, expertizele judiciare de evaluare pot fi efectuate în diverse domenii34.
Expertul va fi obligat să procedeze la identificarea şi descrierea bunului pentru a
înlătura posibilitatea substituirii acestuia sau a unor discuţii asupra sumei sau calităţii
lucrului datorat. De asemenea, în vederea stabilirii valorii reale a bunului gajat expertul va
lua în considerare deteriorările suferite de bunul gajat în timpul gajului, dacă acesta s-a
produs din vina creditorului, precum şi lucrările necesare şi utile pe care le-a făcut pentru
conservarea bunului ( art. 1691 alin. 2 şi art. 1694 alin. 1 C. civ.).
La stabilirea valorii bunului, expertul va avea în vadere preţurile care se plătesc
pentru asemenea bunuri în cazul în care înstrăinarea are loc pe baza unui contract de
vânzare-cumpărare35.
După ce expertul a întocmit raportul de expertiză, îl va înainta instanţei de
judecată, care în final se va pronunţa asupra reţinerii de către creditor a lucrului
amanetat, drept plată a datoriei până la concurenţa creanţei sale. Dacă valoarea o
întrece pe cea a creanţei, creditorul va plăti diferenţa.

34
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, 2005, p. 216.
35
I. Ciochină Barbu, op.cit., p. 64.
29
 E. Expertiza preţuitoare a lucrurilor ce urmează a fi vândute pentru lichidarea
activului falimentului.

Expertiza preţuitoare a lucrurilor ce urmează a fi vândute pentru lichidarea

activului falimentului este prevăzută în legea 85/2006 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, care înlocuieşte vechea lege 64/1995.
Noua lege urmăreşte instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă, fie prin reorganizarea activităţii acestuia sau prin lichidarea
unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment. Măsurile cuprinse
în această lege se aplică următoarelor categorii de persoane aflate în insolvenţă:
comercianţi - societăţi comerciale, cooperative de consum şi cooperative meşteşugăreşti,
persoane fizice care acţionează individual sau în asociaţii familiale; societăţi agricole;
grupuri de interes economic; cât şi oricărei persoane juridice de drept privat care
desfăşoară şi activităţi economice.
Prin insolvenţă se înţelege situaţia în care debitorul se află în incapacitatea
vădită de plată a datoriilor exigibile, nedispunând de sumele necesare efectuării plăţilor.
Organele care aplica procedura reorganizării judiciare şi a falimentului sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul sindic, administratorul şi lichidatorul ( art. 5 din lege).
Conf. art. 6 toate procedurile, cu excepţia recursului, sunt de competenţa
exclusivă a tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul debitorului şi sunt
exercitate de judecătorul sindic desemnat de preşedintele tribunalului. Hotărârile
judecătorului sindic sunt definitive şi executorii, putând fi atacate separat cu recurs în
termen de 10 zile de la comunicare, dacă legea nu prevede altfel. Soluţionarea recursului
este de competenţa Curţii de Apel.
Faza judiciară privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare este
obligatorie. Sesizarea tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti se face în baza
unei cereri introduse de către debitor sau creditorii săi. Conf. art. 31 alin.2 Banca
Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor vor putea introduce cererea împotriva persoanalor juridice
aflate sub supravegherea şi controlul acestora, care, potrivit datelor de care autorităţile
respective dispun, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru
pornirea procedurii prevazute de lege.
Dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor prevăzute de lege, judecătorul
sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii, iar dacă debitorul îşi arată

30
intenţia de intrare în faliment, judecătorul sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a
prcedurii falimentului.
În urma declaraţiei de reorganizare a activităţii sau de lichidare a averii
debitorului, creditorii titulari ai unei treimi din valoarea creanţelor garantate de creditorii
chirografari, titulari a cel puţin unei treimi din valoarea creanţelor negarantate vor putea
propune un plan al activiţatilor ce urmează a fi desfaşurate in cadrul acestei proceduri. În
acest plan se va prevedea fie reoganizarea şi continuarea activităţii debitorului, fie
vânzarea averii debitorului în mod ordonat, parţial sau total ca un ansamblu în stare de
funcţionare pentru a obţine valoarea maximă de lichidare.
Conf. art.96 alin.3 judecătorul sindic va putea admite un plan propus de părţile
legal îndreptăţite, având posibilitatea să ceară unui practician în insolvenţă ( expert) să îşi
exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui.
Activitatea expertului se va materializa într-un raport de expertiză în finalul căruia îşi va
expune concluziile cu privire la existenţa posibilităţilor de realizare a planului propus.
Atunci când debitorul prin declaraţie îşi manifestă dorinţa de a intra în lichidare
judiciară, tribunalul în termen de 15 zile va examina cererea care va putea fi admisă
numai motivat, printre motive figurând pierderile constând din averea debitorului sau lipsa
posibilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate. Odată cu admiterea cererii
tribunalul va dispune şi începerea imediată a lichidării judiciare a bunurilor din averea
debitorului. Expertul va participa obligatoriu la efectuarea invetarului averii debitorului în
scopul evaluării bunurilor acestuia.
Expertul poate fi numit şi din rândul creditorilor; în inventar se va face o descriere
amănunţită a tuturor bunurilor debitorului, chiar şi acelora nepuse sub sigiliu şi se va
indica valoarea lor aproximativa la data inventarului. Pentu a asigura o evaluare reală a
bunurilor, expertul se va orienta în raport cu preţurile care se plătesc pentru asemenea
bunuri în cazul în care înstrăinarea are loc pe baza unui contract de vânzare
cumpărare36.
Expertiza este obligatorie şi atunci când în cazul lichidării judiciare informaţiile
date de debitor nu cuprind o listă corespunzătoare a numelor şi adreselor tuturor
creditorilor averii debitorilor. În acest caz judecătorul sindic va numi un expert contabil
care pe baza bilanţurilor, registrelor contabile, înregistrările debitorului sau orice alte date
va întocmi un raport de expertiză care va cuprinde o evidenţă reală a creditorilor şi
întinderea creanţei fiecăruia. Tot în această situaţie judecătorul sindic va desemna un
lichidator, având drept atribuţii: examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de
fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la

36
I. Ciochină Barbu, op.cit., p. 66.
31
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă; conducerea activităţii
debitorului; introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor; aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi
luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor; vânzarea bunurilor din averea
debitorului; sesizarea judecătorului sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta. Ca şi în cazul administratului, lichidatorului trebuie să fie contabil autorizat,
expert contabil sau licenţiat în studii economice sau juridice şi să aibă cel puţin 5 ani
vechime în activităţi economice sau juridice.

II. Expertiza facultativă.

În afara acestor expertize, obligatorii pentru instanţă, mai sunt şi alte categorii de
expertize cuprinse în reglementări speciale şi care sunt folosite în mod frecvent de
instanţă. Printre acestea putem enumera principalele categorii, cum ar fi: expertiza
medico-legală, exceptând situaţiile în care aceasta este obligatorie; expertiza
criminalistică; expertiza contabilă şi tehnică.

1. Expertiza medico-legală.

Expertiza medicală este reglementată în prezent prin O.G. nr.20/2000 privind

organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală.conform acestui act
normativ activitatea de medicină legală constă în efectuarea de expertize, examinări,
constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în
viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului
în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor
ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale
psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei art. 1 din O.G.
Conform art. 2, activitatea de medicină-legală asigură mijloace de probă cu
caracter ştiinţific organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi la
cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură,
contribuind prin mijloace specifice la stabilirea adevărului. Această categorie de expertize
se bazează pe folosirea datelor obţinute din cercetarea ştiinţifică medicală şi conduc la
obţinerea de date şi informaţii legate de persoana omului, sub aspectul sănătăţii fizice şi
psihice37.

37
I. Ciochină Barbu, op.cit., p.67.
32
 Expertizele medicale în procesul civil sunt folosite pentru determinarea sexului, a
vârstei, a filiaţiei, în cazul punerii sub interdicţie, precum şi pentru stabilirea stării psihice
a persoanei în vederea determinării discernământului.
Activitatea de medicină-legală se realizează prin următoarele instituţii sanitare cu
caracter public: Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, unitate
cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii; institutele de medicină
legală din centrele medicale universitare; servicii de madicină legală judeţene şi
cabinetele de medicină legală din oraşele nereşedinţă de judeţ. Pe lângă Institutul
Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici", funcţionează Comisia superioară medico-
legală, cu sediul în acest institut.
Esenţa organizării şi funcţionării reţelei de medicină legală, constă în următoarele
aspecte:
a) Existenţa unei organizări instituţionale teritoriale conform împărţirii administativ-
teritoriale a ţării;
b) Se asigură o ierarhizare a expertizei prin instituţii special organizate pentru prima
expertiză şi pentru noile expertize dacă instanţa de judecată dispune în acest sens;
c) Se exercită un control permanent al activităţii de expertiză pentru înlăturarea
oricăror erori, cu stabilirea răspunderilor concrete pe care o au instituţiile medico-legale
organizate în acest scop;
d) Se asigură baza materială pentru buna desfăşurare a activităţii de expertiză prin
punerea la dispoziţie a mijloacelor tehnice de efectuare a expertizei;
e) Se reglementează amănunţit drepturile şi îndatoririle experţilor, ca şi întreaga
metodologie de efectuare a lucrărilor medico-legale.
Modul de organizare şi desfăşurare a activităţii în cadrul expertizelor medico-
legale, răspunde de principiul oficialităţii procesului civil, atât prin desfăşurarea sa cu
precădere la iniţiativa instanţei, cât şi prin posibilitatea desfăşurării sale la cererea părţilor
litigante ca un aspect a dreptului la apărarea. Potrivit art. 21 din legea nr.116/1996, în
cazul soluţionării acţiunii privind înregistrarea tardivă a naşterii, instanţa judecătorească
este obligată în toate cazurile să dispună efectuarea unei expertize medico-legale pentru
stabilirea sexului, vârstei şi a stării de dezvoltare a copilului.
În acţiunea de stabilire a filiaţiei expertiza medico-legală are ca obiect stabilirea
prin metode ştiinţifice, obiective, legătura de filiaţie dintre copil şi pretinşii părinţi. Prin
acest gen de expertiză se urmăreşte determinarea perioadei de concepţie, expertizarea
capacităţii de procreere, efectuarea de examene serologice, dermatoglifice şi
antropologice. Astfel în unele cazuri, raportul de expertiză nu poate fi înlăturat decât

33
printr-un mijloc de probă de o valoare egală, de exemplu proba serologică nu poate fi
înlăturată prin depoziţiile martorilor.
În situaţia în care copilul are altă grupă sanguină decât cea a pretinsului tată,
rezultatul expertizei serologice are valoare probatorie absolută, fiind exclusă paternitatea,
astfel că instanţa nu poate admite acţiunea pe motiv că din proba testimonială rezultă
existenţa unor relaţii intime în perioada concepţiei copilului.38 Dimpotrivă, rezultatul
expertizei serologice are valoare probatorie relativă, atunci când rezultă că o anumită
persoană ( ca şi orice bărbat din grupa sainguină respectivă) poate fi tatăl copilului
(întrucât copilul are aceeaşi cu pretinsul tată), şi nu poate duce la stabilirea directă a
paternităţii. Un rol decisiv în cazurile de neexcludere de la paternitate, prin expertiza
serologică, îl are examenul dermatoglific, a cărui valoare reiese din datele prelucrate
independent de laboratorul de serologie. Metoda constă în compararea desenelor
papilare ale copilului cu cele ale părinţilor şi constatarea, pe compartimente, a dispoziţiei
şi formei acestor desene care se transmit de la parentali la progenei nu identic, dar într-o
formă mai mult sau mai puţin asemănătoare ce permite să se ajungă la concluziile de
probabilitate sau nu. Este necesar ca examenul dermatoglific să se efectueze la o vârstă
avansată a minorului, când tehnicile de lucru permit punerea în evidenţă a tuturor
elementelor ce alcătuiesc desenele tegumentare.
Atunci când expertiza serologică şi cea dermatoglifică nu dau rezultate certe cu
privire la filiaţie, se dispune efectuarea unui examen antropologic sau morfo-fizionomic.
Acest examen constă în observarea unor caractere morfo-fizionomice prin fotografiere,
măsurare, descriere şi comparare care se transmit ereditar,importante fiind semnele
comune la copil şi pretinsul tată dar care lipsesc mamei. În cadrul metodei antropologice
se caută asemănările privind: culoarea şi forma părului capului, culoarea şi structura
irisului, trăsături în zona ochilor (sprâncene, pleoape), forma nasului, urechea externă,
mâini şi picioare. După studierea amănunţită şi comparativă a caracteristicilor şi
trăsăturilor, care pot ajunge la aproximativ 200, se face o bilanţare care se concretizează
într-un raport de probabilitate. În România, proba antropologică se utilizează mai rar,
deoarece administrarea ei este valabilă, potrivit specialiştilor în domeniul eredităţii dacă
se efectuează după vârsta de 3 ani, când încep să se contureze mai bine caracterele
morfo-fizionomice ale copilului, iar acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită în
termen de 1 an de la naşterea copilului conform art. 60 C. fam. şi cea în tăgăduirea
paternităţii în termen de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului art. 55
C. fam.

38
M. Enache, Aspecte ale stabilităţii paternităţii, în R. D. nr. 9-12/1990, p. 89.
34
 Testul de stabilire a filiaţiei, efectuat prin amprentarea ADN, furnizează rezultate
concludente cu o precizie mai mare de 99,999 %, dacă bărbatul testat este adevăratul
tată bilogic al copilului şi cu o precizie de 100%, dacă bărbatul testat nu este adevăratul
tată al copilului. Probele pentru testul de paternitate includ sânge ori celule bucale însă
testul poate fi făcut şi pe mostre de: sânge uscat, spermă uscată, salivă uscată, fire de
păr, oase, ţesut. Metoda cea mai folosită este cea care implică colectarea celulelor
bucale pentru că este rapidă, lipsită de dureri şi la fel de eficiantă ca şi sângele. Acest
test poate fi făcut la orice vârstă, putând fi testaţi chiar şi nou-născuţii şi sugarii; dacă se
doreşte ca testul să fie făcut în momentul naşterii, se va folosi sânge din cordonul
ombilical, colectat de doctor în acel moment. Dacă persoana care urmează a fi testă a
decedat, se vor folosi pete uscate de sânge, salivă, de exemplu, de pe instrumente
muzicale, plicuri, timbre.
Pentru ca acest test să poată fi folosit în justiţie de un laborator care oferă
rezultate în forma aceptată de instanţă. Această expertiză este una dintre cele mai
moderne şi sofisticate tehnici de investigaţie în domeniul medicinei legale şi se
efectuează în ţara noatră din anul 2000. Primul laborator de acest gen este prin urmare
Laboratorul de Identificări şi Genetică prin Amprentare ADN din cadrul Universităţii de
Medicină Legală şi Farmacie din Craiova, laborator acreditat de Ministerul Justiţiei39.
În conformitate cu art. 4 alin. 2 din C.fam. pentru motive temeinice se poate
încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani, numai în temeiul avizului
medicului legist care se pronunţă cu privire la maturitatea sexuală a femeii.
Un alt gen de expertiză medico-legală îl constituie expertiza psihiatrică în materia
punerii sub interdicţie. Art. 30 din Decretul nr. 32/1954 dispune că preşdintele instanţei
sesizată cu o cerere de punere sub interdicţie va lua măsuri, ca cererea, împreună cu
înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului. Acesta va dispune efectuarea
cercetărilor ce le va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti,
iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie
sanitară va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află. Din dispoziţiile art.
31 reiese că instanţa va putea dispune internarea provizorie a celui cărui punere sub
interdicţie este cerută, pe timp de cel mult 6 săptămâni, dacă observarea mai îndelungată
a stării lui mintale este necesară, potrivit avizului unui medic specialist, iar această
observare nu se poate face în alt mod. De asemenea, din prevederile decretului rezultă
că preşedintele instanţei termenul de judecată după ce primeşte rezultatul cercetărilor
procurorului şi avizul comisiei de medici specialişti. Fără existenţa la dosar a raportului
de expertiză psihiatrică nu se poate dispune punerea sub interdicţie.

39
M. Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 385.
35
 În cazul în care s-a dispus efectuarea mai multor expertize medico-legale iar în
final s-a constatat că acestea sunt contradictorii, instanţa este obligată să le supună spre
avizare Comisiei Superioare medico-legale şi să nu reţină una dintre ele fără avizul
organului de specialitate. Prin aviz medico-legal se înţelege actul întocmit de Comisia
Superioară medico-legală, la solicitarea organelor judiciare, prin care se aprobă
conţinutul şi concluziile actelor medico-legale şi se recomandă efectuarea unor noi
expertize sau formularea unor concluzii proprii. Aceasta nu înseamnă că raportul de
expertiză supus avizării va avea forţă probantă absolută, deoarece chiar şi în cazurile în
care expertiza este obligatorie, concluziile expertului au aceeaşi forţă probantă,
judecătorul fiind liber să aprecieze dacă le va primi sau nu.

2. Expertiza contabilă.

Expertiza contabilă este efectuată în vederea lămuririi modului în care sunt

reflectate în documente şi în evidenţa tehnic-operativă şi contabilă, anumite fapte ,
împrejurări şi situaţii de natură economico-financiară. Expertiza contabilă are ca domeniu
de investigaţie întreaga activitate a agentului economic sub aspect economico-financiară
a patrimoniului şi capacitatea acestuia de a obţine profit, aşa cum rezultă din
documentele primare şi din evidenţa tehnic-operativă şi contabilă privind intrarea şi
ieşirea valorilor materiale şi băneşti. De asemenea prin intermediul acestui gen de
expertiză se mai stabileşte corectitudinea sau incorectitudinea administrării patrimoniului,
modul de încheiere a contractelor şi de axecutare a obligaţiilor asumate40.
Expertizele contabile constituie mijloace de probă ştiinţifică, astfel încât la
elaborarea lor expertul trebuie să folosească metode specifice ştiinţei contabilităţii.
Concluziile expertului contabil trebuie să fie bazate pe documente care atestă
evenimente şi tranzacţii ce fac sau trebuie să facă obiectul recunoaşterilor, evaluărilor,
clasificilor şi prezentărilor contabile. Persoanele abilitate să efectueze expertize sunt cele
care au dobândit calitatea de expert contabil în condiţiile legii, fiind înscrise în partea
activă a Tabloului experţilor contabili, actualizat anual de către Corpul Experţilor Contabili
şi Contabililor Autorizaţi din România, aceştia având în cadrul procesual calitatea de terţ,
contibuind la stabilirea adevărului de către organele în drept. Calitatea de expert contabil
este incompatibilă cu următoarele împrejurări, în care acesta ar avea un interes personal,
de exemplu : acesta s-a pronunţat asupra unor aspecte, ori a luat parte la întocmirea
actelor primare, a evidenţelor tehnico-operative sau la elaborarea situaţiilor financiare
care fac obiectul dosarului supus judecţii, în calitate de organ de control, colaborator sau

40
D. Radu, D.C.Tudurache, Probele în procesul civil , Ed. Ankarom, Iaşi, 1996, p. 97.
36
consilier al uneia dintre părţile din proces; sau şi-a exprimat o primă opinie în aceeaşi
cauză supusă judecăţii, în calitate de expert contabil, deoarece primează prezumţia că ar
fi interesat în susţinerea primei soluţii.
În particular, expertul contabil care a efectuat o expertiză extrajudiciară la cererea
unei părţi din proces se află în incompatibilitate cu calitatea de expert numit din oficiu.
Dacă îndeplineşte condiţiile de independenţă şi de competenţă, poate accepta calitatea
de expert contabil recomandat de parte.
Efectuarea lucrărilor de expertiză contabilă presupune o succesiune logică de
operaţii, prin care se urmăreşte atât rezolvarea unor probleme metodologice,referitoare la
prelucrarea şi interpretarea materialului documentar, prelucrarea informaţiilor, cât şi unele
aspecte procedurale, implicând relaţiile expertului cu beneficiarul, cu părţile şi cu biroul
local 41.
În efectuarea expertizei contabile trebuie urmate următoarele etape:
a) Etapa preliminară ce constă în desemnarea experţilor şi stabilirea obiectivelor
expertizei contabile;
b) Etapa efectuării propriu-zise care implică desfăşurarea lucrărilor de expertiză
contabilă;
c) Etapa finală referitoare la întocmirea raportului de expertiză şi verificarea şi
avizarea lui.
Prin parcurgerea acestor etape, expertul va studia materialul documentar, va lua
legătura cu părţile implicate în litigiu, urmând să întocmească raportul de expertiză.
Documentarea expertului vizează studierea materialelor sau pieselor aflate la dosarul
cauzei, cât şi studierea documentelor aflate în arhiva unităţii, documente ale organelor de
control, rapoarte ale altor expertize, declaraţiile părţilor şi depoziţiile martorilor,
documente neoficiale. În ceea ce priveşte studierea evidenţelor tehnic-operative şi
registrelor de contabilitate, expertul va face examinarea de fond şi de formă pentru a
stabili în ce măsură acestea pot fi utilizate în stabilirea şi dovedirea adevărului material.
Astfel sarcina expertului nu este de a descoperi nereguli, furturi, delapidări, falsuri, ci de a
verifica şi confirma sau infirma exactitatea faptelor semnalate de alţii şi consemnate în
documente. Dar, cu toate acestea, el are obligaţia juridică şi morală, ca atunci când
constată abateri grave să sesizeze organele în drept.42
Expertul contabil poate folosi actele de control numai în măsura în care îi sunt
necesare şi numai în limitele competenţei sale, el neputând-se substitui organelor de
control, făcând verificări, confruntări, completări de documente şi alte fapte
asemănătoare. Atunci când consideră că actele de control sunt incomplete sau
41
I. Ciochină Barbu, op. cit., p. 75.
42
N. Bobiţan, op.cit., p.331.
37
nefondate, expertul contabil va lua legătura cu organul de control care a verificat actele,
încercând să lămurească problemele ivite, iar atunci când părerile sunt în dezacord, va
cere organului care l-a numit să facă demersurile necesare pentru pentru reverificarea
unităţii, gestiunii sau problemei în cauză. În cazurile în care concluziile expertului coincid
cu cele ale organului de control, consultarea acestuia din urmă este facultativă. Dacă
opiniile sunt contradictorii, colaborarea cu organele de control devine obligatorie, expertul
contabil trebuind să-şi motiveze deosebirile de vederi, să menţioneze documenrele
suplimentare pe care le-a consultat, actele normative utilizate sau metodele de calcul
folosite.
Dacă în aceeaşi cauză sau dosar au fost efectuate şi alte expertize contabile sau
sunt ordonate expertize concomitente de altă specialitate, tehnice, grafologice; expertul
contabil are obligaţia să consulte rapoartele respective şi, eventual să ia legătura cu
experţii care le-au întocmit.
De asemenea expertul poate consulta declaraţiile părţilor şi depoziţiile martorilor,
în această situaţie nu este expertul cel care va cere explicaţii scrise părţilor sau
martorilor, asemenea operaţiuni sunt de competenţa exclusivă a organelor judiciare.
Documentarea expertului contabil se poate extinde şi asupra documentelor neoficiale,
înscrisuri şi însemnări, evidenţe personale ale gestionarilor, bonuri de mână, note de
cântărire şi alte asemenea acte folosite pentru justificarea mişcării unor valori materiale
sau bunuri. Acestea vor fi luate în considerare doar dacă conţinutul lor poate fi confirmat
prin documente oficiale, prin date înregistrate în contabilitate sau în evidenţele tehnic-
operative.
Atunci când documetarea expertului contabil nu satisface integral ceriţele
lămuririi tuturor aspectelor şi formulării unor concluzii definitive, acesta poate cita părţile
pentru a-i da informaţii în legătură cu problemele ce formează obiectul dosarului. Astfel
expertul trebuie să citeze părţilor, adică să le anunţe în scris locul şi data când se va
desfăşura expertiza, fără să aibă vreo obligaţie dacă una din părţi nu se prezintă. Dacă
expertiza poate fi efectuată numai pe baza documentelor din dosar, citarea părţilor nu
mai este necesară, lucru ce va trebui specificat în raportul de expertiză43.
În doctrină se opinează că atunci când nu se poate efectua expertiza contabilă,
din cauza dificultăţilor întâmpinate, se întocmeşte proces-verbal de imposibilitate,
specificându-se necesitatea efectuării unui control prealabil gestionar, necesitatea
aducerii la zi a evidenţelor şi a efectuării altor asemenea lucrări, necesitatea efectuării
prealabile a expertizei tehnice sau grafologice, formularea greşită a obiectivelor ori
insuficienţa actelor puse la dispoziţie expertului contabil44.
43
N. Văduva, Expertiza judiciară, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2001, p. 103.
44
M. Fodor, op.cit., p.389.
38
 După desfăşurarea lucrărilor, expertul va întocmi un raport de expertiză care
trebuie să fie concis, clar, redactat într-un limbaj accesibil şi să conţină concluziile
rezultate din cercetarea datelor şi documentelor financiar-contabile, să răspundă concret
şi principial la întrebările puse de beneficiar, să fie susţinut prin calcule şi anexe care să
probeze argumentarea concluziilor. Aprecierea propriu-zisă a expertizei este precedată
de o verificare amănunţită ce constă într-un dublu examen, şi anume: o verificare
formală, a formelor procedurale şi o verificare substanţială a conţinutului.
Abia după această verificare a expertizei, organul judiciar va putea aprecia
concluziile expertizei. În aprecierea expertizei, instanţa va ţine cont şi de celelalte
mijloace de probă administrate; chiar dacă raportul de expertiză contabilă este verificat şi
avizat de biroul local şi de către expertul verificator şi apoi depus organului judiciar, avizul
dat nu obligă organul judiciar să acorde concluziilor expertizei contabile o forţă probantă
absolută.

3. Expertiza tehnică.

În unele cazuri, în funcţie de natura litigiului, este necesară efectuarea unor

expertize tehnice pentru lămurirea chestiunilor ce implică cunoştinţe de specialitate.
Expertiza tehnică judiciară este reglementată în prezent prin O.G. nr.21/2000.
Potrivit acestui act normativ expertiza tehnică efectuată de experţi sau de specialişti din
dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu
atribuţii jurisdicţionaleîn vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei constituie
expertiza tehnică judiciară.
Prin intermediul expertizelor tehnice se poate determina calitatea şi procedeele e
fabricare a celor mai complexe produse industriale, proprietăţilor materiale din care sunt
confecţionate, starea de funcţionare ori cauzele defecţiunilor unor maşini sau agregate,
vechimea şi valoarea bunurilor.
Datorită diversităţii domeniilor în care se pot efectua expertizele tehnice sunt de
mai multe feluri, dintre acestea cele mai întâlnite sunt următoarele:
• Expertiza topografică privitoare la situaţia, însuşirile şi întiderea terenurilor,
acest gen de expertiză este util în cauzele ce au ca obiect revendicarea de terenuri,
acţiuni posesorii, acţiuni confesorii de servitute, acţiuni de partaj;
• Expertiza tehnică în construcţii, având ca obiective: verificarea lucrărilor de
proiectare a construcţiilor precum şi a operaţiunilor de reconstruire a clădirilor, drumurilor,
podurilor şi a construcţiilor special, situaţie în care se urmăreşte să se stabilească dacă
au fost găsite cele mai adecvate soluţii tehnice la problemele pe care le ridică efectuarea
39
lucrărilor; dacă instalaţiile şi clădirile ridicate corespund proiectelor pe baza cărora s-a
construit, dacă s-au respectat normele de consum, precum şi cauzele care au dus la
scumpirea construcţiilor faţă de planuri şi devize, determinarea calităţii construcţiilor,
precum şi a eventualelor vicii; determinarea cauzelor care au dus la dărâmarea unei
construcţii, precum şi stabilirea consecinţelor păgubitoare ale unui asemenea fapt.
Expertiza tehnică în construcţii se efectuează prin verificarea proiectelor, analiza
materialelor utilizate, verificarea calculelor, compararea proiectului cu lucrările executate,
precum şi prin efectuarea unor experimente.
• Expertiza de evaluare a bunurilor şi de formare a loturilor în cauzele de
partaj, stabilirea valorii bunurilor se face în funcţie de valoarea de circulaţie a acestora în
momentul efectuării expertizei; dacă bunurile ce urmau să fie evaluate nu se mai găsesc,
acestea vor fi evaluate ipotetic, experţii având în vedere starea lor descrisă de părţi, sau
care reiese din înscrisuri. Datorită diversităţii bunurilor supuse evaluării, în unele situaţii
se impune efectuarea mai multor expertize, în funcţie de natura bunurilor.
• Expertiza tehnică a accidentelor de circulaţie, în cadrul căreia se stabilesc
împrejurările şi cauzele accidentelor de circulaţie, determinându-se modul de funcţionare
a sistemelor de frânare, direcţie, rulare, transmisie, precum şi viteza din momentul
comiterii accidentului. În aceste cazuri expertiza tehnică este foarte importantă întrucât
de la martori nu se pot obţine depoziţii obiective şi precise, din cauza stării emoţionale în
care se află, după ce au fost martori la un accident45.
Expertul trebuie să stabilească dacă accidentul nu s-a produs din cauza unor
defecţiuni tehnice, care nu au fost sesizate la verificarea tehnică, lucru ce prezintă
importanţă pentru stabilirea vinovăţiei. În acestă situaţie putând fi tras la răspundere şi cel
care a efectuat revizia tehnică şi nu a depistat defecţiunea existentă, care a condus la
producerea unui accident. De asemenea expertul va trebui să evalueze şi avariile suferite
de autovehiculele implicate în accident.
Un caz special de expertiză tehnică este prevăzut înart.20 din legea nr.31/1998,
care prevede că bunurile care fac parte din domeniul public se determină fizic prin
inventariere, însă, în lipsa inventarului este obligatorie efectuarea unei expertize tehnice.
Aşadar soluţia pronunţată de instanţe într-o acţiune în revendicare va implica dispunerea
efectuării unei expertize tehnice care să verifice dacă imobilul respectiv se încadrează în
prevederile art. 136 pct. 3 din Constituţie şi dacă prin destinaţia sau natura lui este de uz
şi de utilitate publică sau este un bun ce aparţine domeniului public.

45
I. Ciochină Barbu, op.cit., p.112.
40
 4. Expertiza criminalistică a scrisului.

În cadrul procesului civil, expertiza ciminalistică a scrisului se dispune în situaţiile

în care se recurge la verificarea de scripte conf. art. 177-185 C.proc.civ. ori în cazul în
care instanţa civilă esta chemată a cerceta falsul reclamat de una dintre părţi.
Acest tip de expertiză reclamă folosirea unor metode ştiinţifice cunoscute de către
expertul criminalist, şi implică pritre altele compararea scriptelor pentru a putea stabili
dacă înscrisul aparţine sau părţii, respectiv persoanei de la care se pretinde că provine.
Expertiza criminalistică a scrisului se poate dispune şi în cazurile în care
moştenitorii legali ai testatorului contestă autenticitatea scrisului, datei şi semnăturii unui
testament olograf. De asemenea şi semnăturile de tip grafic sau prin punere de deget ale
testamentelor autentice pot să nu fie recunoscute de către moştenitori, dar aceasta
presupune o procedură distinctă, de înscriere în fals.
În cazurile contestării unui testament olograf sau a unui testament autentic semnat
în mod obişnuit, se va solicita efectuarea unei expertize grafice, având ca obiective
stabilirea faptului dacă un testament olograf a fost scris, datat şi semnat de testator sau
dacă semnătura testatorului de pe un testament autentic îi aparţine. Când contestarea
priveşte o semnătură prin punere de deget, se va solicita efectuarea unei expertize
dactiloscopice, având ca obiectiv stabilirea faptului că urma digitală de pe testament a
fost creată de vreunul din degetele persoanei care figurează în act ca testator46.
Acest gen de expertiză se efectuează prin compararea actului în discuţie cu cele
de comparaţie puse la dispoziţia instanţei de către părţi. Pentru o eficienţă cât mai mare a
expertizei este necesar ca actul în discuţie să fie prezentat în câte exemplare a fost
întocmit, dacă acest lucru nu este posibil, vor fi înaintate expertului doar exemplarele
disponibile. De asemenea actul în discuţie trebuie prezentat sub forma exemplarului
original, acesta permiţând o investigaţie completă şi eficace spre deosebire de
reproducerile obţinute prin fotografiere, cu ajutorul hârtiei copiative sau cu un aparat
copiator care creează probleme de examinare, adeseori insurmontabile. Deşi
prezentarea exemplarului original al testamentului în discuţie este absolut necesară,
exceptând următoarele situaţii: cazurile în care manoperele de fals sunt evidente,
exemplarul original se află într-o arhivă, fapt confirmat de organul respectiv, testamentul

46
A. Frăţilă, Expertiza testamentară, Ed. Colosseum, Bucureşti, 1995, p. 82.
41
reprezintă un act autentic, din date certe se desprinde concluzia că reproducerea este
conform originalului, părţile sunt de acord asupra faptului că reproducerea este conformă
cu originalul.
Conf. art. 179 C.proc.civ. dacă instanţa, după verificarea înscrisului cu scrisul sau
semnătura făcută în faţa ei sau cu alte înscrisuri, nu este lămurită, va dispune ca
verificarea să se facă prin expert, obligând părţile să depună de îndată înscrisuri pentru
verificare. Se primesc ca atare: înscrisurile autentice, înscrisurile private, netăgăduite de
părţi, partea din înscris netăgădiută, scrisul sau semnătura făcute înaintea instanţei.
Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi părţi. Părţile
iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţe.
În cadrul expertizei testamentare trebuie să se ţină cont de anumite particularităţi
privitoare la vârsta celor care testează. Astfel se va avea în vedere că cei care testează
sunt persoane de vârsta a treia, fază a vieţii însoţită de un fenomen progresiv de
degenerescenţă generală a individului, împrejurare ce influenţează şi scrisul. Modificările
produse de bătrâneţe la scara întregului organism determină începutul dezorganizării
scrisului, proces ce se desfăşoară ireversibil. Cele mai frecvente modificări pe care
bătrâneţea le provoacă în domeniul caracteristicilor individualizatoare ale grafismelor; în
privinţa alcătuirii cuvintelor, se remarcă aspecte ca: execuţia repetată a aceluiaşi semn,
omisiuni de litere în locul alteia, viteza de execuţie scade, iar presiunea, de obicei, creşte;
linia de bază a semnelor capătă o direcţie descendentă; dimensiunea semnelor
componente se măreşte sau iau o formă gladiată; desenul literelor suferă simplificări şi
atrofii, de a lungul traseului apar tremurături, puncte, linii scurte, trăsături eterate numite
" fire de păianjen".
Expertiza testamentului va implica şi analiza aspectelor grafice, cât şi a celor
tehnice. Aşadar referitor la primul plan vor fi determinate caracteristicile individualizatoare
de ordin general şi cale de ordin individual ale scrisului: gradul de evoluţie, forma,
dimensiunea, înclinarea, presiunea, continuitatea, direcţia şi forma rândurilor, aşezarea
scrisului în pagină, caracteristici morfologice ale literelor, cifrelor. Se va urmări, apoi,
dacă acestea se manifestă constant pe tot parcursul textului, la nivelul datei şi în privinţa
semnăturii. Al doilea plan al cercetării vizează descoperirea şi interpretarea unor
eventuale intervenţii ca: adăugiri, modificări, ştersături şi relevarea eventualelor elemente
de falsificare a semnăturii. De asemenea, expertul va analiza şi caracteristicile hârtiei şi
ale materialelor de scriere, această analiză poate furniza informaţii cu privire la data de
fabricaţie a hârtiei şi a materialelor de scriere şi cu privirea la vechimea pe care acestea o
reflectă.

42
 Examinarea caracteristicilor hârtiei şi ale materialului de scriere se va face pentru
a stabili dacă hârtia şi materialul de scriere sunt sau corespunzătoare uzanţelor
testatorului, fiind cunoscut că fiecare persoană are propriul mod de a concepe şi de a
întocmi un act, în funcţie de nivelul ei de instrucţie şi de cultură, de profesie, de
dominantele temperamentale; preferând o hârtie de o anumită calitate şi un anumit
instrument scriptural.
În finalul examinărilor, se va stabili dacă textul, data şi semnătura provin de la
aceeaşi persoană, dacă actul cuprinde sau nu intervenţii de natură să îi modifice
conţinutul iniţialşi dacă acestea au fost făcute de persoana ce a scris textul sau de către
altcineva.
A doua etapă a examinărilor are ca obiect piesele de comparaţie, urmărind să
determine în ce măsură caracteristicile individualizatoare ale scrisului şi semnăturii
titularului sunt corespondente cu cele ale grafismului în discuţie. În urma acestor
examinări expertul va stabili o concluzie prin care se va pronunţa dacă testamentul a fost
scris, datat şi semnat de către testator.

43
 CAPITOLUL AL IV LEA
Efectuarea expertizei.

I. Expertul.

1. Capacitatea de a fi expert.

Prin capacitatea de a fi expert se înţelege aptitudinea unei persoane de a-şi putea

asuma şi execita această activitate procesuală.
Capacitatea profesională - in abstracto - respectiv capacitatea de a fi expert în
general, trebuie făcută fără referire la un proces civil concret şi solicitarea de exprimare a
unor concluzii necesare soluţionării sale.
Capacitatea - in abstracto - este dublă : generală şi specială, cea dintâi constă în
capacitatea juridică neatinsă de incapacitaţi sau interdicţii, iar cea de a doua constă in
competenţa tehnică sau ştiinţifică.
Capacitatea - in concreto - este capacitatea de a exercita funcţia de expert într-un
caz determinat, prin solicitarea instanţei de judecată.
Codul de procedură civilă nu precizează persoanele care pot fi numite experţi, în
principiu instanţele judecătoreşti îşi păstrează libertatea de a numi expert orice persoană
pe care o consideră capabilă de a da lămuririle necesare.
De la capacitatea de a fi expert există două excepţii: incapacitatea şi
incompatibilitatea. Incapacitatea este absolută şi relativă, incapacitatea absolută este
generală şi atrage sancţiunea nulităţii expertizei, excluzând efectuarea oricărei expertize;
incapacitatea relativă nu atrage sancţiunea nulităţii şi se raportează la expertize

44
determinate, fiind vorba de persoane care nu au titlurile necesare pentru a exercita
anumite profesii.
Cei chemaţi să efectueze expertize trebuie să se bucure de exerciţiul deplin al
drepturilor lor, sa aibă pregătire de specialitate şi experienţă în materia respectivă şi să
nu fi suferit condamnări care să creeze îndoieli cu privire la obiectivitatea concluziilor lor.
Incompatibilitatea este cea de a doua excepţie de la regula capacităţii. Există
incompatibilitate, atunci când o persoana deşi are capacitatea generală de a fi expert, îi
este împiedicat exerciţiul capacităţii concrete. Aceasta în sensul că nu poate fi expert
într-o cauză determinată datorită unei calităţi funcţionale sau poziţiei sale procesuale în
proces.
În practică se pot ivi numeroase situaţii de incompatibilitate pentru poziţia
procesuală în procesul civil aflat în curs de desfăşurare şi în cadrul căruia expertiza se
impune a fi efectuată. Astfel, nu pot fi desemnaţi experţi, în cazul unui accident auto,
salariaţii unităţilor de exploatare şi intreţinere auto cărora le aparţin autovehiculele
implicate în acest accident. De asemenea, s-a considerat că un expert contabil care a
semnat adresa de sesizare a organelor de urmărire penală, cu privire la lipsurile
constatate intr-o unitate, nu mai poate fi expert, deoarece se presupune că nu ar mai
avea obiectivitate necesară47.
Această măsură de îngrădire a capacităţii concrete de a fi expert este justificată
de prezumţia de lipsă de obiectivitate a persoanelor aflate în una din situaţiile care impun
prohibirea capacităţii de a fi expert. În acest mod, legea asigură garanţiile procesuale
indispensabile pentru corecta soluţionare a cauzelor civile supuse judecăţii.
Desigur, îngrădirea capacităţii de a fi expert în împrejurările care determină
incompatibilitatea nu are un caracter general, ci se referă numai la anumite cazuri care ar
putea deveni cauze civile şi s-ar impune efectuarea unei expertize de către persoana
interesată în soluţionarea lor. Aşadar, este evident că expertul, prin misiunea sa de a
stabili pe baza datelor şi metodelor ştiinţei, tehnicii sau artei, anumite imprejurări de fapt
ale cauzei, trebuie să fie independent de orice situaţie care l-ar influenţa, pentru că numai
în acest mod acesta îşi va putea îndeplini cu obiectivitate sarcina încredinţată.
Obiectivitatea faţă de faptele analizate, disciplina în gândire, viziunea clară asupra
situaţiilor juridica conflictuale şi probate prin actul ştiinţific, utilizarea raţională a gândirii în
afara unor idei preconcepute, simţul posibilităţilor de care dispune ştiinţa la o cerinţă
judiciară şi la conştiinţa răspundrii sale profesionale reprezintă cerinţe ale activităţii
expertului care pot contribui la apărării derepturilor civile subiective cât şi a ordinii de
drept în cadrul societăţii. Astfel expertul trebuie să fie devotat specialităţii sale, conştient

47
Em. Mihuleac, op. cit., p.161.
45
şi pregătit profesional, să dea dovadă de rigoare în judecăti, de dezinteres afară de cel
ştiinţific, să fie instruit şi intregu pentru a nu i se putea niciodată reproşa ceva48.
Practica a relevat că multe din erorile de expertiză se datorează caracterului
complicat al expertului, orgoliului şi vanităţii sale, neînţelegerii cerinţelor, nerecunoaşterii
greşelii, superficialităţii în lucru, temerii în aplicarea noilor descoperiri ştiinţifice în justiţie,
deoarece aceasta ar fi împotriva progresului ştiinţific şi social juridic, trebuie însă
promovate consecvent principiile ştiinţifice de lucru, ceea ce conduce la înlăturarea
cauzelor nejustificate, a erorilor şi greşelilor în expertize. În exercitarea profesiei sale un
expert trebuie să prezinte următoarele calităţi:
• Compentenţă profesională, deoarece calitatea activităţii în expertizele efectuate
depinde direct de nivelul calificării şi competenţei sale profesionale;
• Conştiinciozitate în activitate de expert, compentenţa nu este suficientă dacă nu
este dublată de conştiinciozitate în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, de atenţie faţă de
cazul analizat, de spirit de observaţie, putere de muncă şi sacrificiu. Multe erori şi greşeli
se pot datora superficialităţii muncii unui expert chiar dacă este bine pregătit;
• Răspunderea profesională şi judiciară, expertul trebuie să-şi asume
responsabilităţi în interesul profesional şi judiciar. Aceasta în sensul că din moment ce
şi-a asumat sarcina de a contribui la realizarea justiţiei, el trebuie să lucreze în mod
conştiincios şi în afara oricăror influenţe. În caz contrar, dacă se dovedeşte că nu a lucrat
conştiincios sau a fost influenţat în activitatea sa, va răpunde atât profesional cât şi
judiciar;
• Prudenţa în concluzii, această cerinţă este necesară expertului ori de câte ori,
faptele se opun unor concluzii certe şi pertinente. Într-o asemenea situaţie, el trebuie să-
şi manifeste o îndoială optimistă în stabilirea rezultatului, motivând cauzele care l-au
determinat să întâmpine obstacole sau neclarităţi în forţa şi valoarea probantă a
concluziilor sale. În cadrul unei expertize, cea mai mică îndoială trebuie afirmată, clar
exprimată şi motivată.

2. Numirea expertului.

Când instanţa de judecată consideră necesar a avea părerea unor experţi.

Încuviinţează sau ordon acest mijloc de dovadă printr-o încheiere, numind expertul sau
experţii respectivi. Garantarea stabilirii adevărului şi apărarea intereselor părţilor pentru
prevenirea efectuarii unort expertize neobiective şi eronate impun o atenţie deosebită în
alegerea şi numirea expertilor.

48
A. Leik, op. cit., p.179.
46
 Având în vedere că expertiza este un mijloc de probaţiune judiciară, care implică
participarea unei persoane care posedă cunoştinţe de specialitate in domeniul respectiv,
se poate ajunge la concluzia că expertul este în general un consultant general. Codul de
pocedură civilă nu precizează persoanele care pot fi numite experţi, prin urmare,
instanţele judecătoreşti sunt liber să numească drept expert, orice persoană pe care o
consideră capabilă a da lămuririle necesare în cauza civilă care necesită părerea unui
specialist în stabilirea unor fapte sau situaţii contradictorii.
Persoanele care efectuează expertiza trebuie alese cu grijă având în vedere că
părerea acestora poate sta la baza soluţiei pe care instanţa urmează să o pronunţe în
cauza respectivă. Persoana aleasă trebuie să aibă o înaltă calificare în specialitate
respectivă, dovedită prin studii, lucrării ştiinţifice şi o practică îndelungată.
Expertul trebuie să fie de bună credinţă şi cu o garanţie în acest sens. Aşa fiind, de
multe ori expertiza se efectuează de către persoane încadrate în instituţii de specialitate
care dispun de specialişti, de mijloace şi de materiale tehnice. Ca expert în cercetarea
probleimei date apare însă persoana aleasă şi nu instituţia din care face parte, acest
lucru este justificat prin faptul că răspunderea cu privire la felul efectuării expertizei este
personală49 .
Conf. art. 201 C.proc.civ. dispunerea efectuării unei expertize este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată când socoteşte de cuviinţă. Aceasta poate să admită
cererea de administrare a acestui mijloc de probă sau dimpotrivă poate să respingă
solicitarea făcută de partea interesată. Deci, expertiza ca mijloc de probă în pocesul civil
poate fi ordonată de instanţă la cererea uneia din părţi, la cererea ambelor părţi sau din
oficiu.
Admiterea expertizei în principiu este facultativă, instanţa urmând să admită sau
să ordone expertiza numai dacă situaţia o cere. Astfel dacă instanţa apreciază că poate
lămuri ea însăşi cauza, recurgerea la cunoştinţele unui expert nu mai este necesară cu
toate că părţile cer a se admite şi administrarea acestui mijloc de probă50.
Efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei, în sensul că aceasta are
posibilitatea de a dispune asupra necesităţii lămuririi unor împrejurări de fapt51.
Actul procedural prin care se concretizează hotărârea instanţei de judecată cu
privire la încuviinţarea expertizei este încheierea. Această încheiere trebuie să fie
motivată atât în caz de admitere cât şi în caz de respingere a solicitării părţii interesate.
Încheierea de şedinţă poate fi atacată cu apel , dar numai odată cu hotărârea instanţei de
fond.

49
A. Leik, op.cit., p.186.
50
R. Dumitru, D. C.Tudorache, op. cit., p. 98.
51
I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesula civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, Vol. II, p.167.
47
 În încheierea de numire a expertului se va arăta obiectul expertizei, întrebările la
care expertul sau experţii trebuie să răspundă, cât şi onorariul pe care acesta trebuie să-l
primească în funcţie de natura şi de dificultatea problemelor ce formează obiectul
expertizei. Dacă partea care a cerut expertiza nu depune onorariul fixat de instanţa
aceasta este decăzută din probă; cu toate acestea, dacă expertiza este necesară cauzei
ea se poate administra din oficiu.
Instanţele judecătoreşti care dispun efectuarea expertizei sunt obligate să
precizeze în cuprinsul încheierii de şedinţă, dacă cercetarea este de esenţa unei singure
specialităţi sau dacă reclamă intervenţia unor experţi din diferite domenii. În acest din
urmă caz se va stabili dacă experţii chemaţi să se pronunţe asupra problemelor în
legătură cu specialitatea lor vor lucra separat sau dimpotrivă vor depune concluzii în
comun, ajungându-se la o lucrare de sinteză52.
În noul cod de procedură civilă din Franţa, actul procedural prin care se dispune
efectuarea expertizei este decizia prin care judecătorul desemnează o singură persoană
ca expert în afară de cazul în care acesta crede de cuviinţă să numească mai mulţi
expeţi. De asemenea în cuprinsul deciziei trebuie arătate circumstanţele care impun
expertiza şi dacă este cazul şi numirea mai multor experti; se numeşte expertul sau
experţii se enumeră capetele asupra cărora se va efectua expertiza şi se acordă un
termen la care expertul va trebui să depună concluziile expertizei. Şi în dreptul procesual
civil francez, decizia prin care se dispune efectuarea expertizei poate fi atacată cu apel,
dar spre deosebire de dreptul procesual civil român, aceasta se face independedent de
hotărârea judecătorească pronunţată asupra fondului, dacă apelul este justificat printr-un
motiv grav şi legitim în procedură de urgenţă53.
De obicei sarcina efectuării expertizei este încredinţată expertului sau experţilor
propuşi de părţi chiar dacă expertiza este ordonată din oficiu. În situaţia în care părţile nu
cad de acord cu privire la numirea experţilor desemnarea acestora se va face de instanţă
prin tragere la sorţi în şedinţă publică de pe lista întocmită de biroul local de expertiză.
Această prevedere este de natură a stăvili unele practici de numire aproape permanentă
a unora şi aceloraşi experţi, garantând obiectivitatea expertizelor, ca mijloc de probă în
procesul civil. Dacă alături de expertul numit de instanţă, la cererea uneia dintre părţi a
mai fost numit un expert care să mai participe la efectuarea expertizei, acesta are dreptul
de a-şi exprima separat punctul de vedere, iar instanţa are obligaţia de a examina şi
această opinie odată cu raportul de expertiză şi cu celelalte probe.

52
E.Mihuleac, op. cit., p. 217.
53
Nouveau code de procedure civile-Ed. 78, Paris 1986 - Codes Dlloz -adoptat prin D. nr. 75 - 1123 din 5 dec. 1975.

48
 Obiectul conf. art. 201 C. proc.civ. îl formează "lămurirea unor împrejurări de fapt" ,
de aceea prin încheiere, instanţa trebuie să delimiteze în mod precis obiectul expertizei
ce urmează a se efectua, pentru a nu se ajunge să fie cercetate aspecte sau împrejurări
care nu au legătură cu judecarea cauzei sau să i se dea o sarcină "în alb" punându-l să
expertizeze ceea ce crede el de cuviintă, cu riscul de a se transforma în organ judiciar54.
O condiţie deosebit de importantă şi complexă este aceea a întrebărilor puse
expertului şi felul în care acestea sunt formulate. Întrebările trebuie să fie clare, precise şi
se recomandă ca expertul să fie consultat cu privire la aceste întrebări, care în final totuşi
sunt decise de instanţa de judecată. Este greşită tendinţă de a se pune expertului
întrebări sugestive care să-i sugereze şi răspunsul, lucru care ar putea vicia justa
soluţionare a cauzei deduse judecăţii.
Expertul trebuie să rezolve numai aspectele tehnice ale problemelor, chiar dacă
întrebările sunt greşit formulate sau confuze.
Odată cu dispunerea expertizei, instanţa va fixa un termen la care vor fi chemate
părţile, precum şi expertul când li se va aduce la cunoştinţă întrebările care expertul
trebuie să răspundă. Totodată părţile litigante vor fi încunoştiinţate că au dreptul să facă
observaţii cu privire la aceste întrebări putând cere modificarea sau completarea lor,
precum şi numirea a câte unui expert recomandat de fiecare dintre părţi care să participe
la efecturea expertizei.
În cuprinsul aceleaşi încheieri de şedinţă prin care sa dispus efectuarea expertizei,
instanţa de judecată va fixa termenul la care trebuie depus raportul de expertiză. Astfel
potrivit art. 209 C. proc. civ. : "Expertul este dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5
zile înainte de termenul sorocit pentru judecată. Nedepunerea lucrării în termen va fi
sancţionată cu amendă de la 500-3000 lei. Încheierea de condamnare este executorie.
Amenda nu se va putea ridica decât pentru motive intemeiate55."
Referitor la acest aspect, în practica judiciară s-a decis că expertiza nedepusă în
termenul prevăzut de art. 209 alin.1 C.proc.civ., dacă prin aceasta s-a cauzat părţii o
vătămare ce nu poate fi în alt mod înlăturată va fi declarată nulă potrivit art.105 alin.2
C.proc.civ. această soluţie este discutabilă, nerespectarea termenului prevăzut de art.209
alin.1 C.proc. civ., nu atrage nulitatea procesului de expertiză, ci eventual, nulitatea
hotărârii judecătoreşti. Dacă raportul de expertiză a fost depus cu cel puţin 5 zile libere
înainte de termenul fixat pentru judecată, părţile pot cere un termen pentru formularea
eventualelor obIecţiuni, iar dacă instanţa nu acordă amânarea, ci trece la judecată,
hotărârea ei este casabilă, fără ca aceasta să conducă automat la refacerea expertizei.

54
M. Basarab, Concluziile expertului criminalist, Ed. Studia - Universitaria, Babeş Bolyai- Seria Jurisprudenţia, Cluj
1967, p. 136.
55
Tribunalul Suprem, Sec.civ., Decizia nr. 1086 / 1976 în C.D. din 1976, p. 239 - 240.
49
 În O.U.G. nr.138/2000, privind modificarea codului de procedură civilă la art.241
alin.3 se prevede obligaţia expertlui de a preda sub semnătură de primire, expertiza cu
cel puţin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă.
Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau
unui institut de specialitate, care are această sarcină în temeiul actului pe baza căruia
funcţionează, de exemplu, laboratoarele de criminalistică, institultele de medicină legală.
În anumite situaţii expertiza nu poate fi efectuată decât de către institute sau laboratoare
de specialitate. Dacă prin lege nu se prevede altfel, la efectuarea expertizei de către
institute sau laboratoare de specialitate pot participa si experţi desemnaţi de părţi, în
acest sens art. 18 din O.G. nr. 2/2000 prevede că partea interesată are dreptul să solicite
ca pe lângă persoana numită în calitate de expert, să mai participe la efectuarea
expertizei, pe cheltuiala sa, şi un expert sau specialist, nominalizat de ea.
În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la
cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau
mai multor personalităţi sau specialişti din domeniul respectiv, punct de vedere ce va fi
prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi
ele întrebări.
În ceea ce priveşte procedura de efectuare a expertizei tehnice, aceasta este
reglementată prin O. G. nr.2/2000 referitoare la organizarea de expertiză tehnică judiciară
şi extrejudiciară. În art.42. din O. G. Nr.2/2000 se arată că " Pe data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe se abrogă Decretul nr.79/1971 priviind expertiza contabilă şi
expertiza tehnică".
Din interpretarea actelor normative art.42 din O.G. nr.65/1994 şi art.4 din O.G.
nr.2/2000, se desprinde concluzia că pentru expertizele mai frecvent întâlnite sunt
întocmite liste cu experţi care se ţin la Tribunale şi la cel ai municipiului Bucureşti, iar în
cazul în care este necesară o expertiză mai deosebită recomandarea specialistului este
făcută de către Biroul Central de expertize prin completarea listei cu experţi sau
suplimentarea acesteia în funcţie de situaţie56.
Din prevederile legii se deduce că numirea expertului este un atribut al instanţei de
judecată, dar ea se face pe baza consultării unui organ competent să recomande experţii
în funcţie de natura şi obiectul activităţii ştinţifice ce urmează a fi efectuată. Ca urmare a
progresului tehnic pe care-l parcurge ştiinţa şi care pune la dispoziţia organelor judiciare
mijloace tehnice noi pentru aflarea adevărului, expertiza a dobândit un caracter oficial.
Această tendinţă de oficializare a expertizei se regăsaşte, pe de o parte în tot mai multe
cazuri în care expertiza devine obligatorie, iar pe de altă parte numirea expertului se face
56
I. Ciochină Barbu , op.cit., p.120.

50
numai din rândul persoanelor abilitate să efectueze asemenea lucrări sau mai mult, prin
lege se creează servicii sau instituţii de stat în competenţa cărora este dată exclusiv,
efectuarea unor expertize. Astfel pentru efectuarea expertizie medici-legale, a celor
criminalistice, acelei privitoare la metalele preţioase, acelei privind bunurile ce fac parte
din Patrimoniul Cultural Naţional cât şi pentru cele sanitar-veterinare, instanţa de
judecată numeşte un expert după ce s-a adresat in funcţie de situaţie: instituţiilor sau
serviciilor medico-legale organizate O.G. nr.1/2000, laboratoarelor de expertize
criminalistice, organizate, îndrumate si supravegheate de Ministerul Justiţiei în baza
prevederilor H.G. nr.368/1998, Bancii Naţionale a României potrivit Decretului
nr.244/1968, serviciilor sanitar veterinare în baza prevederilor legii nr. 60/1964, oficiilor
judeţene pentru Patrimoniul Cultural Naţional sau Comisiilor Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiior, conf. legii nr.41/1995.
În aceste situaţii, conducerea unităţii respective este abilitată să numească unul
din specialiştii acesteia sa efectueze expertiza. Specialistul care este desemnat sa
efectueze lucrarea este expertul şi cel care îşi asumă toate obligaţiile şi răspunderea ce
revin expertului.
În sistemul procesual civil actual este prevăzut expres numărul experţilor, conf.
art.201 instanţa va numi unul sau trei experţi. Din interpretarea acestui articol reiese
faptul că folosirea unui anumit număr de experţi este lăsată la aprecierea instanţei,
aceasta stabilind numărul de experţi în funcţie de gradul şi complexitatea expertizei.
O situaţie aparte este prevăzută de legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, unde expertiza bunului imobil ce urmează a fi supus
exproprierii va fi efectuată de un număr de trei experţi, unul numit de instanţă, unul numit
de expropriator şi unul numit de expropriat. O altă componentă decât cea prevăzută de
lege ar duce la nulitatea absolută a expertizei efectuată cu încălcarea dispozitiilor
imperative ale legii.
Conform art.201 alin.2 si 3 " Când este necesar instanţa va solicita efectuarea
expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate".
În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la
cererea oricăreia din părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai
multor personalităţi ori specialişti în domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat
în camera de consiliu sau în şedinţă publică părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele
întrebări".
Conf. art.205 alin.1 C.proc.civ. " dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu
mandat şi pedepsirea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile experţilor". De aici
deducem că după numire experţii vor fi citaţi pentru a se înfăţişa la instanţă.în cazul în

51
care cauza reclamă urgenţă se poate dispune aducerea experţilor cu mandat de aducere
chiar la primul termen de judecată.
Expertul care refuză, fără motiv întemeiat să îndeplinească sarcina care i s-a
încredinţat va fi sancţionat prin încheiere executorie, cu amendă de la 300-5000 lei şi
obligat la despăgubiri faţă de partea vătămată. În legătură cu acest ultim aspect în
O.U.G. nr. 138/2000 privind modificarea C.proc.civ. în art. 201 alin.4 se precizează că
dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat,
sancţionarea cu amendă şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod
corespunzător în cazurile prevăzute de alin.2 şi 3, adică în cazul când expertiza se va
efectua într-un laborator sau institut de specialitate ori de către o personalitate sau
specialist în domeniul respectiv57.
Odată numit de instanţa, specialistul din institutul de specialitate sau laborator cât
şi personalitatea respectivă este investită cu calitatea de funcţionar public şi beneficiază
de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii ca orice alt expert şi se bucură de un
tratament juridic egal. Potrivit art.205 alin.2 " Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa
poate dispune înlocuirea lui". În caz de refuz justificat pentru motive intemeiate instanţa
îl va putea scuti pe expert de această îndatoriri. În condiţiile în care expertul persistă în
refuzul sau şi după aplicarea amenzii, atitudinea lui va putea fi considerată ca un abuz în
seviciu contra intereselor persoanelor, instanţa putând sesiza organele de urmărire
penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. penal.
Odată primită efectuarea expertizei, expertul sau expertii vor definitiva împreună
cu instanţa întrebările la care trebuie să răspundă, materialele de care trebuie să ia
cunoştinţă, solicitarea de a i se da lămuririle necesare, iar de la părţi poate cere explicaţii
acestora cu privire la obiectul expertizei. Instanţa esta cea care apreciază dacă va pune
la dispoziţia expertului numai materialele supuse expertizei sai întreg dosarul.

3. Recuzarea expertului.

Sarcina de expert este o activitate de mare răspundere, iar expertiza are un rol
important în soluţionarea unei cauze prin calitatea sa de probă de specialitate, de aceea
alegerea expertului se face ţinându-se cont de priceperea şi poziţia sa faţa de părţile din
proces, părţile putând cere în anumite cazuri recuzarea expertului. Recuzarea expertului
este admisă de Codul de procedură civilă, aceasta fiind o garanţie a imparţialităţii
expertului. Acest drept al recuzării este justificat şi atunci când experţii sunt numiţi de

57
I. Ciochină Barbu, op. cit., p. 122.
52
instanţă, prin aceasta dându-se posibilitatea părţilor de a înlătura experţii suspecţi de
părtinire cu una dintre părţi.
Experţii, potrivit art.204 alin. 1 C. proc. civ. " se pot recuza pentru acelaşi motive
ca şi judecătorii." Această normă face trimitere la prevederile art. 24 - 36 din titlul V care
reglementează instituţiile " Incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării judecătorilor." Pe lângă
aceste reglementări, art. 10 din O.G. nr.1/2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală prevede cazurile de incopatibilitate ale
experţilor medico-legali, care sunt obligaţi să depună în scris declaraţia de abţinere, în
lipsa acesteai experţii putând fi recuzaţi.
Expertul care cunoaşte că se află într-un caz de incompatibilitate sau recuzare
este obligat să se abţină de la efectuarea unei expertize şi de a aduce faptul la
cunoştinţa instanţei de judecată. Abţinerea şi recuzarea sunt două instituţii srâns legate
una de alta, recuzarea neputându-se realiza decât atunci când nu s-a declarat abţinerea.
Abţinerea desemnează acea situaţie în care un expert ştiind că există un motiv de
recuzare împotriva sa, în cauza în care este solicitat, refuză motivat efectuarea acestei
expertize, aceasta echivalând cu o autorecuzare.
Recuzarea este posibilitatea părţilor de a cere în cazurile strict prevăzute,
îndepărtarea unuia sau mai multor experţi solicitaţi în cauza respectivă, dacă acei experţi
nu au făcut uz de dreptul lor de a se abţine de la efectuarea expertizei. Motivele de
recuzare sunt prevăzute limitativ de art. 27 C. proc. civ. şi se aplică prin asemănare cu
judecătorul, procurorul, magistraţii asistenţi şi grefierii. Aceste motive sunt :
• Când expertul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun intres în
judecarea pricinii sau când este soţ sau afin, pâna la al patrulea grad inclusiv cu vreo una
din părţi;
• Când expertul este soţ, rudă sau afin în linie directă sau în linie colaterală, pâna la
al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu
fratele sau sora soţului uneia dintre aceste părţi;
• Când soţul în viaţă şi nedespărţit care urma să fie numit expert este rudă sau afin
a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori
despărţit, au rămas copii;
• Dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5
ani îaintea recuzării;
• Dacă expertul este tutore, curator sau consilier judiciar a uneai dintre părţi;
• Dacă expertul şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
• Dacă expertul a primit de la una din părţi, daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel
de îndatoriri;
53
• Dacă este vrăşmăşie între expert, soţul sau una din rudele sale până la gradul al
patrulea inculsiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea incusiv.
În cazul în care expertul a fost ales de către instanţa, părţile pot invoca motivele de
recuzare ivite atât înainte, cât şi după numirea lor. Dacă persoana expertului e fost numit
de părţi expertul va putea fi recuzat numai pentru motivele ivite sau de care partea a luat
cunoştinţă după numirea sa, deoarece cele anterioare se presupune că au fost
cunoscute de părţi şi au renunţat la ele58.
În reglementarea actuală procesual civilă, recuzarea a fost prevăzută ca o măsură
de apărare a oricărei părţi litigante din procesul dedus judecăţii, nu există nici o dispoziţie
legală care să prevadă nulitatea unei hotărâri judecătoreşti, la care şi-a adus aportul un
expert recuzabil dacă părţile nu au cerut recuzarea. De asemenea legea nu prevede
ridicarea din oficiu a vreunui motiv de recuzare. În doctrina juriodică s-a emis părea
potrivit căreia : întrucât art. 130 C. proc. civ. obligă pe judecător să aibă un rol activ, fiind
datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a
preveni orice greşală în studierea faptelor şi totodată să dea părţilor ajutor activ în
ocrotirea drepturilor şi intereselor lor, instanţa având cunoştinţă de existenţa vreunui
motiv de recuzare aplicabile experţilor, trebuie să lămurească părţile asupra posibiltăţii de
recuzare pe care o au59.
În baza principiului disponibilităţii, părţile pot renunţa la dreptul lor de a recuza
expertul. Renunţarea părţilor la dreptul de recuzare se poate face expres sau tacit; în
acest din urmă caz dorinţa de renunţre trebuie să rezulte din împrejurări de fapt
indubitabile care să nu poate fi interpretate decât în sensul că partea a cunoscut motivele
de recuzare dar nu au considerat necesar să se folosească de ele, înlăturând astfel
neîncrederea care plana asupra expertului în sarcina căruia era de reţinut vreun motiv de
recuzare.
Recuzarea priveşte doar persoanele fizice, de asemenea cererea de recuzare
trebuie să fie adresată pentru fiecare expert în parte, neputându-se cere recuzare în bloc
a unui grup de experţi.
Art. 204 alin.2 arată că " Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la
numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată, în celelalte cazuri termenul va
curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare". Termenul de 5 zile este un termen de
decădere, fiind necesar pentru buna administrare a justiţiei, deoarece în cazul în care
cererea de recuzare s-ar putea face oricând, procesul s-ar prelungi la nesfârşit.
Dacă din punct de vedere al motivelor de recuzare, experţii sunt asimilaţi cu
judecătorii, procedura cererii de recuzare diferă, regulele pervăzute de art.29 şi
58
E.Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei R.S.R., 1970, p. 297.
59
E.Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 179.
54
următoarele din C. proc. civ. nefiind aplicabile şi experţilor. Asfel conf. art. 204 alin. 3
"Recuzările se judecă în şedinţă publică cu citarea părţilor şi a expertului". Dispoziţiile
privitoare la citarea, aducerea cu mandat şi sancţinarea martorilor care lipsesc sunt
aplicabile şi experţilor. Hotărârea pe care instanţa de judecată o ia cu privire la recuzare
se consemnează într-o încheiere; încheierea de admitere a recuzării nu este supusă nici
unei căi de atac conf. art. 34 alin.1. Dimpotrivă încheierea prin care cererea de recuzare
a fost respinsă poate fi atacată cu apel sau recurs, dar numai odată cu fondul conf. art.
34 alin 2.
Când instanţa de judecată a admis cererea de recuzare expertul va fi înlocuit.
În doctrină s-a statuat că un expert mai poate fi recuzat dacă a depus anterior un
raport de expartiză într-o cauză asemănătoare, între aceleaşi părţi şi în care a făcut
aprecieri care au depăşit sarcina încredinţată. De asemenea s-a mai precizat că dacă un
expert poate fi recuzat numai în termen de 5 zile de la numirea sa, cu atât mai mult nu se
poate cere de vreuna din părţi, înlăturarea expertizei după efectuarea ei, pentru motive
de natură ar fi tras recuzarea expertului, astfel că expertiza efectuată în aceste condiţii nu
mai poate fi înlăturată60.

4. Onorariul expertului.

Pentru a i se asigura expertului mijloacele necesare efectuării expertizei, partea

care a propus această probă este obligată ca în termen de 5 zile de la încunviinţarea sau
de la ordonarea expertizei să depună, sub sancţiunea decăderii, suma fixată de instanţă
pentru cheltuieli de cercetare, deplasare şi plata expertului în aceleaşi condiţii în care
parte este obligată să avanseze aceste cheltuieli pentru martor. În cazul în care expertiza
a fost dispusă din oficiu, această obligaţie revine părţii în favoarea căreia a fost dispusă-
art. 170 C. proc. civ. Sancţiunea decăderii, prevăzută de lege se acoperă dacă expertul
se prezintă în instanţă şi acceptă să efectueze expertiza61. Decăderea mai poate fi
înlăturată când instanţa consideră, în temeiul rolului activ ei în probaţiune, că efectuarea
expertizei este necesară şi ordonă acest lucru din oficiu62.
În cuprinsul de încheiere de admitere a efectuării expertizei, instanţa va trebui să
se pronunţe şi asupra onorariului pe care expertul ar trebui să-l primească-art. 202 alin.
2. O reglementare asemănătoare cu privire la onorariul expertului esta prevăzută şi de
Noul cod de procedură civilă francez unde se precizează de judecătorul care dispune
efectuarea expertizei fixează şi suma totală a comisionului în contul remunerării acestuia.

60
E.Mihuleac, op.cit., p. 181.
61
A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucuraşti, 1969, p. 245.
62
Tribunalul Suprem, Col civ., Decizia nr. 624/1953, în C.D., Vol.I, 1952-1954, p. 329.
55
El desemnează şi partea sau părţile care vor trebui să depună comisionul la secretariatul
de jurisdicţie în termenul stabilit. Art. 271 al aceluiaşi cod prevede că, dacă nu se plăteşte
comisionul în termenul fixat, judecătorul chemă părţile pentru a da explicaţii asupra
acestui lucru şi dacă este cazul dispune urmărirea pe cale judecătorească63.
Conf. art. 981 alin. 2 în Codul de procedură civilă belgian " Statul de plată al
onorariilor şi cheltuielilor de expertiză sunt trecute în partea de jos a raportului". Statul de
plată se stabileşte în funcţie de calitatea experţilor, de dificultatea şi de întinderea
lucrărilor pe care le-au îndeplinit, precum şi de valoarea litigiului. În art.984 se prevede că
dacă în timp de 15 zile de la depunerea raportului părţile l-au informat în scris pe
judecător asupra acordului lor în ceea ce priveşte suma totală a onorariilor şi a celorlalte
cheltuieli cerute de experţi acestea sunt fixate de judecători în partea de jos a minutei
statului de plată din raportul experţilor şi devin executorii pentru care a cerut expertiza ori
care a contestat-o în instanţă dacă expertiza a fost dispusă din oficiu. În ipoteza în care la
termenul sus amintit părţile nu şi-au manifestat acordul, judecătorul, sesizat printr-o
cerere de către expert sau una din părţi audiază expertul şi părţile în camera de consiliu
şi fixează totalul onorariilor şi a cheltuielilor; această hotărâre este executorie împotriva
părţilor care au cerut expertiza sau contra celor care au contestat-o în instanţă, dacă
aceasta a fost dispusă din oficiu. Astfel legiuitorul belgian tratează cu mai multă
severitate refuzul părţilor de a plăti onorariul expertului, decât în practica instanţelor
române, acestea putând fi obligate pe calea unei hotărâri judecătoreşti separate la plata
onorariilor.
Plata onorariilor pentru expertiza efectuate de experţi este reglementată şi prin legi
speciale. Astfel, conf. art. 7 din O.G. nr.1/ 2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală, serviciile prestate - constatări, expertize şi
alte lucrări medico-legale - din dispoziţiile organelor de urmărire penală sau instanţelor
judecătoreşti sau la cererea persoanelor interesate se efectuează contracost, veniturile
realizate urmând să fie utilizate de instituţiile de medicină legală conform prevederilor
legale. Cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor, expertizelor, precum şi a
altor lucrări medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de instanţele
judecătoreşti constituie cheltuieli judiciare care se avansează de către stat, fiind suportate
din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei dacă lucrările au fost dispuse de
instanţele judecătoreşti.
De asemenea în O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică
judiciară si extrajudiciră, se precizează că organul îndreptăţit să dispună efectuarea
expertizei tehnice fixează onorariul provizoriu, avansul pentru cheltuielile de deplasare

63
Nouveau Code de procedure civile, Ed. 78, Paris, 1986, Codes Dalloz.
56
când este cazul, acestea urmând să fie depuse în termen de 5 zile de la numirea
expertului, de partea la cererea căruia s-a încuviinţat efectuarea expertizei în contul
special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile deschis în acest
scop.
Conf. art. 213 alin.2 C. proc. civ. , dacă suma stabilită anticipat prin încheierea de
admitere se dovedeşte a fi neîndestulătoare în funcţie de natura şi dificultatea
problemelor ce formează obiectul expertizei la cererea expertului, instanţa, motivat, prin
încheiere va putea să-i majoreze plata. Expertul nu va putea să ceară întregirea
pretenţiilor sale, la terminarea lucrării, printr-o separată, deoarece admiterea unei
asemenea acţiuni ar duce la modificarea hotărârii pronunţate în cauză64. În acelaşi sens
art. 23 din O.G. 2/2000 specifică faptul; că onorariul definitiv pentru expertiza tehnică se
stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea
lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau a
specialistului. Plata onorariilor şi decontarea altor cheltuieli, cuvenite expertului sau
specialistului se fac numai prin biroul local pentru expertize tehnice şi contabile.
Potrivit art. 24 din O.G. nr. 2/2000 dispoziţiile privind onorariile pentru experţii
tehnici se aplică şi în cazul expertizelor contabile judiciare, dar nu şi în cazul expertizei
contabile extrajudiciare care are un regim de plată distinct. Astfel O.G. nr. 65/1994 privind
organizarea activităţii de expertiză şi a contabililor autorizaţi, stabileşte că experţii
contabili şi contabilii autorizaţi primesc pentru lucrările efectuate individual onorariile
stabilite prin contract sau de către organul care a dispus efectuarea lucrării. Obligaţia
calculării şi vărsării impozitului aferent sumelor plătite drept onorariu de către persoanele
juridice pentru lucrările ce li s-au executat revine acestora. Pentru onorariile încasate de
la persoane fizice, obligaţia stabilirii şi vărsării impozitului aferent şi acelorlalte contribuţii
legale revine expertului contabil sau a contabilului autorizat care execută lucrarea în
nume propriu. Atunci când este necesară existenţa sau avizul unor specialişti de la alte
instituţii, plata acestor specialişti se va face în raport cu cota de participare la efectuarea
expertizei, stabilite de laboratorul care execută lucrarea.
Cu acelaşi sens art. 24 din O.U.G. nr. 102/1999, preşedintele şi membrii comisiilor
de expertiză medicală a persoanelor cu handicap au dreptul la o indemnizaţie de şedinţă.
Cuantumul lunar al indemnizaţiilor de şedinţă nu poate depăşi salariul mediu net pe
econimie comunicat de Comisia Naţoinală pentru Statistică la data stabilrii dreptului.
Îndemnizaţiile se suportă din bigetul Fondului special de solidaritate socială pentru
persoanele cu handicap.

64
Tribunalul Suprem, Col.civ., Decizia nr. 765/1965 în J.N. nr. 11/1965, p. 162.
57
 În ceea ce priveşte expertiza criminalistică experţii criminalişti, având statutul de
salariat al institutelor sau laboratoarelor interjudeţene, activitatea lor va fi remunerată prin
plata salariilor lunare conform încadrării acestora în cadrul de funcţiuni. Pentru efectuarea
expertizelor criminalistice tarifele se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei în funcţie de
tipul şi complexitatea expertizei, cât şi în raport cu volumul de muncă, aparatura şi
materialele utilizate. Privitor la onorariul expertului, în această situaţie, practica judiciară
a decis că acesta nu poate solicita pe calea unei acţiuni separate după terminarea
judecăţii, o întregire a pretenţiilor, deoarece, el putea cere mărirea onorariului în baza art.
213 alin.2 în timpul judecăţii, urmând ca judecătorul să se pronunţe printr-o încheiere.
Conf. art. 214 C. proc. civ., expertiza poate fi efectuată şi prin comisie rogatorie,
urmând ca numirea experţilor şi stabilirea drepturilor ce li se cuvin pentru munca lor să fie
stabilite de instanţa rogatorie.
O problemă aparte o reprezintă plata onorariului în situaţia în care expertiza se
ordonă din oficiu de instanţă, fiind indispensabilă pentru aflarea adevărului, şi nici una
dintre părţi nu înţelege să plătească; pentru această situaţie legislaţia nu prevede nici o
soluţie, lăsând la latitudinea instanţei stabilirea părţii care va plăti onorariul.

5. Drepturile şi obligaţiile experţilor.

Îndatorirea de a fi expert constituie o obligaţie pubilcă şi juridică, pe care cel

chemat să o îndeplinească nu are dreptul să o refuze în mod nejustificat. Prin analogie
îndatorirea de a fi expert este asemănătoare cu cea de martor sub aspectul obligaţiei
publice şi juridice procesuale.
În literatura de specialitate s-a exprimat părea că, în ipoteza în care expertul este
desemnat de organele judiciare, ele efectuează o prestaţie în folosul statului în activitatea
de distribuire a justiţiei şi ca urmare sarcina sa este obligatorie. Tot în cadrul aceleaşi
opinii se susţine că dimpotrivă, în ipoteza în care expertul este desemnat de parte,
sarcina de expert n-ar mai avea caracter obligatoriu, putând fi refuzată, chiar în lipsa unor
motive de împiedicare65. Cea mai susţinută dintre cele două păreri este aceea că o dată
desemnat de instanţa de judecată sau de parte, şi expertul este numit prin încheierea de
judecată, expertului îi revine îndatorirea de a-şi îndeplini misiunea încredinţată, cu
excepţia unor cazuri temeinic justificate.
Conform prevederilor legale, experţilor le revin următoarele obligaţii:
a) Să se prezinte la chemarea instanţei şi să primească sarcina de efectuare a
expertizei;

65
Em. Mihuleac, Expertiza judiciară, p. 184.
58
 b) Punctualitatea privind prezentarea la chemarea organelor judiciare şi depunerea
raportului de expertiză în termenul fixat;
c) Să manifeste un rol activ în efectuarea lucrării, cerând instanţei în cazul în care se
opune, lămurirea unor aspecte strict legate de expertiza respectivă;
d) Să obţină acordul părţilor chiar decă este numit de organele de justiţie;
e) Să se abţină în caz de incompatibilitate;
f) Să efectueze examene complete atente şi personale, iar în caz de eroare, printr-o
profesiune de credinţă onestă să-şi recunoască greşelile înainte de a antrena vreo eroare
judiciară;
g) Să citeze părţile sau organele de stat abilitate când se impune acest lucru;
h) Păstrarea secretului profesional, nerespectarea acestei obligaţii atrăgând
răspuderea penală a expertului pentru divulgarea secretului profesional conform art. 196
C.pen.;
i) Să efectueze personal expertiza, fără a încredinţa această sarcină altor persoane.

În mod corelativ cu obligaţiile ce le revin, experţii beneficiază şi de o serie de drepturi:

a) Posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului cauzei şi de orice alte
lămuriri în legătură cu problemele expertizei;
b) Expertului nu i se poate impune o anumită metodologie, un anumit mod de
formulare a concluziilor ori de argumentare a acestora, el benificiind de libertate tehnică
sau ştiinţifică, care îi angajează răspunderea morală, tehnică şi juridică;
c) Când expertiza se efectuează de o comisie de experţi, aceştia au dreptul să se
consulte şi să pună concluzii comune dacă sunt de acord, ori concluzii separate în caz de
concluzii divergente;
d) Dreptul la remunerare pentru munca prestată, cât şi la despăgubiri pentru
cheltuieli ocazionate cu efectuarea expertizei;
e) Să lupte pentru probitatea sa morală şi judiciară şi să nu uite că pentru acte de
autoritate profesională ( în caz de influenţe) trebuie să sesizeze organele în drept.

6. Deosebirea activităţii expertului de activitate martorului şi judecătorului.

Specificul poziţiei procesuale a expertului constă în cecetarea cu caracter ştiinţific

pe care o efectuează şi în concluziile pe care le desprinde din această cercetare,
concluzii necesare soluţionării cauzei. De aceea, deşi legea asimilează uneori pe expert
cu judecătorul sau procurorul ( cazurile de incompatibilitate, abţinere sau recuzare) sau

59
cu martorul ( drepturi şi obligaţii procesuale, condiţii de ascultare, răspundere penală)
expertul are o poziţie procesuală proprie, ceea ce determină considerarea expertizei ca
un mijloc de probă distinct de celelalte mijloace de probă.
Poziţia independentă a expertului în procesul civil este dată de natura juridică a
activităţii sale, el neavând obligaţia de a urma nici o indicaţie sau sugestie în ceea ce
priveşte rezultatele la care trebuie să ajungă. În practica judiciară s-a decis că expertul nu
este judecător şi nici martor, ci un consultant care ajută pe judecător în rezolvarea unor
probleme de specialitate66. El nu are atribuţii de judecător întrucât opiniile sale nu sunt
obligatorii pentru instanţa de judecată. Mai mult, instanţa are posibilitatea să solicite
lămuriri, suplimente de expertiză sau să dispună efectuarea unor expertize dacă
apreciază că prima expertiză este insuficientă, că nu aduce suficiente argumente la
interpretarea faptelor, nu obiectivează convingător afirmaţiile din cuprinsul şi concluziile
expertizei sau existe contradicţii între concluziile expertizei şi celelalte probe administrate
în cauză.
Respingerea concluziilor unei expertize, ca şi solicitarea unor suplimente sau a
unor expertize, trebuie să fie motivate temeinic.
În acest sens, în literatura juridică s-a afirmat că judecătorul este - peritus
peritorum - expertul experţilor. Această operaţiune trebuie interpretată în sensul că
judecătorul are capacitatea de cenzura şi evalua concluziile experţilor în raport cu
obiectul probei şi scopul procesului.
S-a susţinut că expertul este un martor ştiinţific şi ca urmare trebuie să i se aplice
reglementarea referitoare la martor, în special la ascultare orală. Această părere
susţinută în Anglia şi SUA nu are în vedere că martorul relatează fapte şi împrejurări
percepute personal, în timp ce expertul aplică cunoştinţele sale de specialitate la
împrejurări a căror lămurire necesită astfel de cunoştinţe.
După diferiţi autori, criteriile de diferenţiere ar fi următoarele:
• Elementul de tehnicitate - ipoteză argumentată- prin aceea că: martorul spune tot
ce stie privitor la obiectul procesului, spune tot ceea ce a perceput cu propriile sale
simţuri arată ceea ce a perceput independent de orice însărcinare a judecătorului. Pe de
altă parte expertul, examinează din însărcinarea judecătorului, îşi expune cunoştinţele
sau îşi dă cu părerea asupra unor aspecte şi situaţii tehnice; în plus expertul poate fi
numai o persoană cu competenţă specială: ştiinţifică sau tehnică . Elementul tehnicităţii
este propriu, dar nu exclusiv expertizei întru cât şi depoziţiile de martor pot avea caracter
tehnic, motiv pentru care elementul tehnic nu poate constitui un criteriu de diferenţiere
propriu-zis.

66
Tribunalul Suprem, Secţ. Civ. Decizia nr. 2965/1974 în R.D. nr. 8/1975, p. 68.
60
• S-a mai emis părerea că martorul depune mărturii aspra unor fapte trecute, iar
expertul asupra unor fapte prezente sau ale căror efecte mai subzistă. Acest criteriu a
fost combătut ca nefiind convingător deoarece martorul poate fi folosit şi pentru cu
arătarea unor fapte prezente, iar expertului i se poate cere avizul cu privire la fapte din
trecut ce se pot reconstitui cu diferite probe.
• Un alt criteriu ar mai fi ca martorul depune mărturie asupra faptelor percepute
în afara procesului, pe când expertul asupra observaţiilor efectuate în proces. Prestaţia
procesuală a martorului îşi are originea în evenimente străine voinţei procesuale, adică în
faptul că a văzut sau a auzit ceea ce interesează obiectul procesului, pe când prestaţia
procesuală a expertului se produce în urma manifestării unei voinţe procesuale şi anume,
a numirii de către instanţa de judecată. Astfel martorul trebuie să aibă în vedere, relatările
pe care le face în faţa unui organ judiciar, numai percepţiile dobândite prin propriile sale
simţuri, îmbogăţind cunoaşterea stării de fapt a cauzei în care se pune mărturia.
Dimpotrivă, expertul este obligat să pornească în activitatea sa de la împrejurările de fapt
stabilite în cauză, pe care le va cerceta în lumina priincipiilor şi metodelor aplicabile în
specialitatea sa şi va formula răspunsuri argumentate ştiinţific la chestiunile care
constituie obiectul expertizei.
• Un alt criteriu dinstinctiv este că martorul fiind cunoscător al împrejurărilor cauzei
nu mai poate fi înlocuit, în timp ce expertul fiind un specialist poate fi înlocuit, dacă este
cazul, cu un alt specialist din acelaşi domeniu de activitate. Şi acestui criteriu i s-au adus
numeroase critici, doarece în situaţia în care mai multe persoane au avut posibilitatea să
cunoască împrejurările de fapt care trebuie dovedite, martorul poate fi înlocuit; invers,
dacă în domeniul în care organul juridiciar are nevoie de o lămurire de specialitate şi nu
există decât o singură persoană competentă, evident că acest unic expert nu mai poate fi
înlocuit.
• O altă susţinere potrivit căreia declaraţiile martorilor privesc fapte trecătoare, iar
expertiza se referă la fapte permanente, a fost combătută pe motivul că şi un martor
poate da relaţii cu privire la un fapt permanent şi necunoscut organului judiciar, iar
expertul la rândul său poate să se refere la fapte trecătoare, prin reconstituire, sau să
evalueze un fapt trecător dovedit cu acte sau martori.
Expertul este o persoană complet străină raporturilor juridice dintre părţile litigante
şi prin urmare, neinteresat în cauza supusă judecăţii. Drept urmare, în activitatea sa un
expert nu trebuie să descrie faptele aşa cum s-au petrecut în realitate lor, ci să le explice
provenienţa, să-şi spună părerea sa de specialist cu privire la efectul lor. Martorul nu
trebuie să opinieze asupra evenimentului cercetat, ci să relateze faptele aşa cum le-a

61
perceput. Dacă expertul din întâmplare a cunoscut direct împrejurările de fapt pe care
trebuie să le expertizeze, el va deveni martor al cauzei, primând această ultimă calitate.
De asemenea, martorul nu poate participa la dezbatere, el este îndepărtat în sala
de şedinţă până când îi va veni rândul să fie ascultat.
Deosebirea dintre dintre expert şi martor are caracter funcţional şi nu structural:
martorul are o poziţie procesuală pasivă fiind examinat asupra unor fapte pe care
întâmplător le-a cunoscut; expertul are dimpotrivă o funcţie activă, fiind cel care
examinează acele fapte ale cauzei care necesită lămuriri specilale.
În literatura juridică unii autori, comparând activitatea expertului cu cea a
judecătorului au susţinut identitatea activitătţii acestora. Expertul a fost considerat ca
fiind judecatorul împrejurării pe care trebuie să o lămurească prin cunoştinţele sale de
specialitate.
Această teză a fost argumentată astfel, expertul şi judecătorul trebuie să fie la fel
de dezinteresaţi şi obiectivi în ce priveşte cauza; drept consecinţă, ambii pot fi recuzaţi
pentru aceleaşi motive. Expertul nu aduce păreri personale problemei care formează
obiectul cercetării sale, ci emite o opinie motivată şţiintific. Ca urmare, judecatorul nu ar
putea pune la îndoială constatările expertului, ci trebuie să le accepte ca atare şi să dea o
hotărâre în sensul existenţei sau inexistenţei lor. Aşa fiind, unica deosebire care s-ar
putea constata ar rezida în faptul că pe când judecătorul soluţionează cauza în întregime,
expertiza ar oferi concluzii decisive numai cu privire la o anumită chestiune pentru care
nu sunt necesare cunoştintele unui specialist.
Cu toate acestea teza nu a fost acceptată de majoritatea specialiştilor, deoarece
probele neavând valoare mai dinainte stabilită, instanţa fiind singura îndrituită să le
aprecieze în mod liber, şi chiar având posibilitatea să înlăture concluziile expertului. Deci,
în mod evident nu i se poate recunoaşte expertului calitatea de judecător al chestiunii
supuse expertizei sale. Expertul nu poate fi asimilat cu judecătorul deoarece, spre
deosebire de acesta are obligaţia să soluţioneze din punct de vedere juridic întreaga
cauză, expertul nu face altceva decât să cerceteze, conform însărcinării primite din
partea instanţei de judecată, date si aspecte izolate ale cauzei şi să întocmească un
raport bazat pe cunostinţele sale de specilitate. În acest fel expertul are răspunderea
ştiinţifică a concluziilor expertizei, pe când judecătorul are răspunderea juridică şi morală
a soluţiei date cu privire la întreaga cauză faţă de judecătorii superiori, prin folosirea
căilor de atac de către parţile litigante.
Mai mult chiar şi metodele folosite în munca expertului şi a judecătorului
demonstrează diferenţe esenţiale. Astfel, expertul care nu este jurist ( în materie juridică
nu se efectuează expertize, organul judiciar posedând cunoştinţele de specialitate) va

62
folosi numai metode proprii specialităţii sale. Spre deosebire de expert, judecătorul va
folosi pentru cercetarea şi soluţionarea întregii cauze toate mijloacele de proba prevăzute
de lege, iar în final va aprecia întreg materialul probator administrat în soluţionarea
cauzei inclusiv concluziile expertizei, dând o soluţie bazată pe intima sa convingere67.
De asemenea, însăşi realitatea judiciară a demonstrat că nu se poate conferi
concluziilor expertului o valoare de hotărâre în problema încredinţată, deoarece de multe
ori expertizele nu au ajuns la concluzii conforme cu realitatea. De altfel, în cauzele în
care sunt numiţi mai multi experţi, concluziile acestora pot fi deosebite, încât este evident
că nu se poate vorbi de o hotărâre. Sunt elocvente şi situaţiile în care experţii nu sunt în
măsură să dea problemei dată lor spre cercetare o soluţie categorică.
Ambiguitatea expertului nu-l scuteşte pe judecător să aprecieze întreg materialul
probator administrat în cauza judecată şi să dea o hotărâre decisivă în toate situaţiile
arătate, verificând dacă faptele concrete se încadrează, într-una din tezele formulate în
raportul de expertiza.
În concluzie, a considera opinia expertului asupra problemei date lui spre
cercetare drept o “hotărâre” ar însemna a nesocoti principiul fundamental al intimei
convingeri a organului judiciar, a stânjeni dreptul acestuia de a aprecia liber probele şi de
a reînvia teoria probelor formale, ceea ce este incompatibil cu esenţa dreptului unui stat
democrat68.

II. Efectuarea expertizei.

După dispunerea expertizei şi numirea expertului, instanţa de judecată va fixa un

termen la care va fi citat expertul întocmai ca şi martorul. Citarea şi prezentarea în
instanţă a experţilor sunt reglementate de art. 205 C.proc.civ.; în pricinile urgente se
poate dispune aducerea expertului cu mandat de aducere chiar la primul termen de
judecată. La termenul fixat pentru înfăţişarea sa, instanţa de judecată trebuie să îi aducă
la cunoştinţă expertului obiectul expertizei, să-i pună la dispoziţie materialele de care
dispune ( acte, obiecte, planuri, schiţe) şi totodată să-i pună în vedere data până la care
urmează să termine lucrarea.
Cu încuviinţarea instanţei de judecată, expertul are dreptul să ia la cunoştinţă de
materialul dosarului pentru efectuarea expertizei. Experţii pot să ceară lămuriri instanţei
de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. Este necesar ca la
momentul prezentării expertului în faţa instanţei, acesta să declare dacă este sau nu în
67
Em. Mihuleac, op. cit., p. 151.
68
Em. Mihuleac, op. cit., p.152.
63
măsură să efectueze expertiza. În cazul refuzului expertului de a efectua expertiza se pot
întâlni următoarele situaţii:
• Refuzul este întemeiat şi atunci expertul va fi scutit de această îndatorire;
• Refuzul este neîntemeiat, caz în care, printr-o încheiere executorie, expertul va fi
sancţionat la fel ca în cazul neprezentării la citare69.
Dacă şi după amendare, expertul persistă în refuzul său, fapta sa va fi interpretată ca
“refuzul serviciului legalmente datorat” fiind sesizate organele de urmărire penală şi se va
proceda la înlocuirea lui.
Pentru a putea efectua cercetările, expertul trebuie să ştie de la început ce scop
urmăreşte expertiza şi care sunt mijloacele de utilizat pentru a stabili adevărul ştiinţific în
problema cercetată. Fără idei preconcepute, expertul trebuie să recurgă la criterii
adecvate cazului, în scopul de a garanta valabilitatea concluziilor sale. În acest sens,
expertul va trebui să ţina cont de urmatoarele criterii :
• Criteriul raţionalităţii care obligă a corela şi înlocui afirmaţia cu demostraţia
ştiinţifica a adevărului. Prin raţionamente deductive se vor trage cocluzii adecvate fiecărui
caz. În acest sens se va face o analiză selectivă a datelor, fără a se îndepărta de
realitatea faptelor şi a se lăsa antrenaţi pe o cale lăturalnică. Dacă intuiţia, spiritul de
observaţie, imaginaţia, sunt necesare iniţial, ulterior ele vor ceda planului raţional de
muncă şi analizei critice a rezultatelor;
• Criteriul preluării critice a datelor din istoricul faptelor şi reţinerea unor concluzii
motivate;
• Criteriul de certitudine, deşi apare ca un ţel al expertizei, va trebui să corespundă
şi să se bazeze pe fapte valabile, acest criteriu incluzând criteriile prin care se ajunge la
adevăr;
• Criteriul de verosimilitate şi posibilitate permite a deosebi faptele reale de cele
imaginare prin verificare lor;
• Criteriul de probabilitate care tinde a face din concluziile reţinute o condiţie a
raţiunii şi o prima fază în elaborarea unei ipoteze;
• Criteriul de relativitate, deşi aparent nu ar fi compatibil cu concludenţa probelor, el
poate exprima doar raportul dintre progresul ştiinţelor în diferite ramuri şi cel al relaţiilor
social juridice legislative.
Atât expertul, cât şi instanţa de judecată trebuie să cunoască şi să excludă
eventualele cauze de eşec în activitatea de expertiza, cum ar fi: încrederi trufaşe în
propriile convingeri, siguranţa nelimitată în faptul analizat, aroganţa ridicolă a ideilor

69
Em. Mihuleac, Sistemul probator in procesul civil, p. 300.
64
ostentativ exprimate, surditate la argumentele contrare, considerarea dorinţelor
expertului, deşi inconştiente, drept realităţi contrare.
Expertul trebuie să păstreze secretul lucrărilor şi constatărilor pe care le face,
acest secret fiind absolut erga omnes, pentru orice fel de lucrări şi pentru oricine, cu
excepţia instanţei de judecată care a solicitat expertiza. În acelaşi sens este interzisă
efectuarea de lucrări ştiinţifice pe baza lucrărilor de expertiză solicitate, înainte de
soluţionarea judiciară definitivă a cauzei.
În concret, efectuarea expertizei poate avea loc în cadrul instanţei şi în afara
instanţei.

1. Efectuarea expertizei în cadrul instanţei.

Efectuare expertizei are loc în cadrul instanţei de judecată atunci când este
necesară cercetarea dosarului cauzei.
În cazul în care împrejurarea asupra căreia expertul trebuie să se pronunţe este
simplă, acesta neavând nevoie de cercetări speciale şi îşi poate da imediat părerea, şi
expertiza se execută în cadrul instanţei. În asemenea cazuri, expertul va fi ascultat în
şedinţă la fel şi martorii.
În conformitate cu prevederile art. 207 C.proc. civ., în asemenea cazuri
declaraţiile experţilor vor fi consemnate într-un proces verbal. Procesul verbal este scris
de grefier, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului delegat, şi va fi semnat pe
fiecare pagina şi la sfârşit de judecător, grefier, expert, după ce acesta a luat cunoştiinţa
de cuprins prin citire. Orice adăugiri, ştersături şi schimbări în cuprinsul procesului verbal
trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, grefier şi expert, sub pedeapsa de a nu fi
luate în seama. Locurile nescrise în procesul verbal se barează cu linii în aşa fel încât să
fie exclusă posibilitatea adăugirilor. Expertul trebuie să semneze procesul verbal,
dispoziţiile art. 198 C.proc.civ., privitoare la lipsa semnăturii nu sunt aplicabile.
Atunci când expertiza se execută în instanţă se creează falsa impresie că
expertiza şi raportul de expertiza se confundă într-o singură operaţie, deşi în realitate
rămân două operaţiuni distincte care se desfăşoară însă în mod deosebit de cazul în care
expertiza şi raportul de expertiza se fac separat şi diferenţiat în timp. Atunci când expertul
îşi prezintă părerea în faţa instanţei, el cercetează problema expusă de preşedintele
completului sau lucru care i se prezintă, chiar în şedinţă, iar după aceasta îşi expune de
îndată parerea.

65
 În acest caz expertiza durează un timp foarte scurt, iar raportul care îi urmează
este oral. Cu toate aceste deosebiri, cele două operaţii rămân distincte, căci expertul nu
se poate pronunţa fără să cerceteze problema ce i se pune.
Expertiza judiciară efectuată din dispozitia şi sub supravegherea instanţei de
judecată, are drept scop soluţionarea unor probleme mai mult sau mai puţin complexe
cerute de instanţă. Având în vedere că faza judecăţii este publică, expertiza efectuată în
cadrul instanţei se face în prezenţa părţilor litigante. Instanţa de judecată care a dispus
expertiza are sarcina de a pregăti obiectele şi materialele necesare efectuării expertizei
în vederea prezentării lor expertului. În acest sens este necesar a se aduna cât mai multe
obiecte de examinat sau probe comparative, deoarece acestea oferă garanţia că
expertiza va fi complet documentată.

2. Efectuarea expertizei în afara instanţei de judecată.

În toate cazurile în care, din cauza naturii expertizei sau a dificultăţilor cercetărilor,
expertul nu şi-ar putea da părerea imediat, sau în foarte scurt timp, expertiza se va
efectua în afara instanţei. Expertiza şi raportul de expertiză se fac în afara instanţei
separat şi diferenţiat în timp deoarece, împrejurările asupra cărora trebuie să-şi dea
părerea expertul implica unele lucrări ( documentare, cercetări, verificări, analize, calcule)
care reclamă timp70.
De multe ori pentru efectuarea expertizei se apelează la instituţii de specialitate
sau se impune deplasarea la faţa locului, la locul unde se păstrează obiectul expertizat
ori la locul unde sunt întrunite condiţii optime pentru desfăşurarea lucrărilor expertizei.
Atunci când complexitatea lucrărilor expertizei reclamă necesitatea folosirii unei aparaturi
speciale, instanţa de judecată se poate adresa unor laboratoare de specialitate sau
institute de cercetare, în funcţie de natura cercetărilor ce se impun. Astfel, în cazul
expertizei psihiatrice, expertizarea se face în spitale de psihiatrie, unde subiectul de
expertizat este ţinut sub observaţie, după care este prezentat comisiei de expertiză.
Uneori, în practica judiciară se ivesc cazuri când cercetările de specialitate trebuie
să se desfăşoare într-o altă localitate situată la distanţă sau chiar în străinătate. În
asemenea situaţii instanţa de judecată poate hotărî ca expertiza să se efectueze prin
comisie rogatorie. În acest sens art. 214 C. proc.civ. prevede “ dacă expertiza se face de
o altă instanţă prin delegaţie, numirea experţilor şi statornicirea plaţii ce li se cuvine se va
putea lăsa în seama acestei instanţe”.

70
A.Ionascu, op. cit., p. 246.
66
 În toate cazurile când expertiza se efectuează în afara instanţei, se stabileşte un
termen până la care expertul este obligat să-şi înainteze raportul de expertiză, care se
face în scris, dupa terminarea expertizei.
Pe parcursul efectuării expertizei se poate ivi necesitatea ca expertul să ceară
părţilor litigante o serie de lămuriri care sunt de natură a elucida obiectivele la care
trebuie să răspunda expertiza. Prin art. 208 alin. 2 se dispune ca părţile sunt obligate să
dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării. Privitor la acest text de lege
este necesar de observat că nu sunt fixate nici un fel restricţii cu privire la aprecierea
situaţiilor în care se cer lămuriri părţilor, spre deosebire de prevederile art. 121 alin.2
C.proc. pen.conform cărora părţile cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.
Părţile litigante, nu numai că au obligaţia să dea expertului explicaţii, diferite
documente – planuri, scheme, memorii, titluri de proprietate – dar au dreptul să şi
participe la lucrările expertizei. Potrivit art. 208 C.proc.civ., dacă pentru efectuarea unei
expertize este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea
părţilor, prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, arătându-se zilele şi orele
când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.
Această reglementare constituie o garanţie a dreptului de apărare a părţilor, creându-se
pentru ele posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare şi totodată de a-i cere să
facă toate constatările legate de obiectivele pentru expertizare. În cosecinţă, ea nu poate
fi nesocotită de expert şi de instanţă, deoarece altminteri s-ar încălca dreptul de apărare
al parţilor.
Rezultă că este nelegală, hotărârea care se bazează pe o expertiză efectuată la
faţa locului fără citarea părţilor71. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de
Justiţie care a decis că, faţă de lipsa dovezilor de citare a parţilor la locul efectuării
expertizei precum şi de respingere, fără nici o motivare, a cererii reclamanţilor privind
refacerea expertizei se constată că decizia pronunţată, în fond după casare, a fost dată
cu încălcarea esenţială a legii72.
Cerinţa legală a citării părţilor nu poate fi considerată a fi fost satisfacută dacă
expertul a încunoştiinţat părţile chiar în ziua în care s-a efectuat lucrarea, deoarece nu
există certitudinea că partea a luat cunoştinţă de termen înainte de începerea lucrării şi
deci a avut posibilitatea să participe la efectuarea ei. Instanţa Supremă s-a pronunţat în
mod constant că este nulă expertiza efectuată fără citarea părţilor. Consecinţa anulării
raportului de expertiza este refacerea expertizei cu citarea părţilor.

71
Tribunalul Suprem, Secţ.civ.,Decizia nr.626/1983 în Repertoriu IV, p.254, nr. 69.
72
Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr.241/1994 în R. D. nr.5/1995, p. 81.
67
 Neregularitatea, constând în nemenţionarea în raportul de expertiză că citarea s-a
facut cu scrisoare recomandată, precum şi în neanexarea la raport a recipisei, se
acoperă dacă nu este invocată la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această
neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.
Expertiza este valabilă dacă părţile au fost citate cu scrisoare recomandată, dar nu
s-au prezentat. În literatura juridică de specialitate s-a susţinut că prin a face dovada
faptului că părţile au fost citate cu scrisoare recomandată nu este suficientă deoarece
acest lucru nu poate da certitudinea că părţile litigante au primit citaţia şi că în cosencinţă
au luat la cunoştintă de termenul la care urmează a se face lucrarea la faţa locului.
Nerespectarea regulei de citare a părţilor la efecturea expertizelor la faţa locului
constituie un motiv de nulitate relativă, care poate fi invocat numai la prima zi de
infăţişare şi înainte de a pune concluzii în fond, aşadar nulitate nu poate fi invocată
pentru prima oară în recurs.
Neregularitatea provocată de nerespectarea condiţiei privind citarea părţilor,
trebuie invocată după efectuarea expertizei şi înainte de a se pune concluziile în fond.
Din dispoziţiile art. 208 C. proc. civ. rezultă că citarea părţilor este obligatorie la
efectuarea unei expertize atunci când este nevoie de o lucrare la faţa locului, nu şi atunci
când urmează să se facă doar verificarea unei împrejurări ce nu necesită asemenea
deplasări.
Când expertiza nu se face la faţa locului, ci într-un laborator sau institut, precum şi
atunci când se rezumă la examinarea actelor de la dosar puse la dispoziţia expertului de
către părţi, citarea părţilor nu este obligatorie, pentru că natura cercetării nu implică
nevoia ca părţile să dea lămuriri, astfel expertul va efectua singur lucrările necesare,
părţile nefiindu-i de nici un folos.
În materia expertizelor contabile, citare este facultativă, expertul contabil având
dreptul să ceară instanţei de judecată chemarea părţilor litigante pentru a da explicaţii, ori
de câte ori acestea sunt necesare efectuării expertizei.

3. Desfăşurarea expertizei.

Efectuarea expertizei constă în examinarea materilului necesar, formarea unei

opinii asupra chestiunilor ce formează obiectul expertizei şi întocmirea raportului în care
expertul arată obiectul expertizei, descrierea obiectelor examinate, constatările pe care
le-a făcut, iar în final trage concluzii şi îşi formulează motivat opinia sa cu privire la
obiectivele expertizei.

68
 Activitatea de efectuare a expertizei cunoaşte urmatoarele trei faze:

• Luarea la cunoştiinţă de către expert a sarcinii încredinţate;

• Documentarea asupra obiectivelor expertizei;
• Întocmirea raportului de expertiză.

Aceste trei faze se află într-o strânsă legătură şi se succed una celeilalte, raportul
de expertiza constituiind actul final al activităţii expertului.
După numirea şi prezentarea în faţa instanţei de judecată, expertul va lua la
cunostiinţă de obiectul expertizei şi întrebările la care urmează să răspundă. Având în
vedere că expertiza judiciară este incompatibilă cu intuiţia şi ipoteza, expertul îşi va
întocmi un plan de lucru care va cuprinde : materialul de studiat, modul de culegere a
datelor, metodele si tehnicile aplicate, descrierea şi interpretarea rezultatelor prin prisma
criteriilor de demonstrare şi validare a unei afirmaţii originale. După studierea materialului
expertul va putea cere lămuriri suplimentare de la instanţa de judecată şi explicaţii de la
părţile litigante.
Fiind terminate activităţile premergătoare, expertul va proceda la efectuarea
investigaţiilor de specialitate, având libertatea de a-şi alege metodele de lucru cele mai
adecvate. Este posibil şi apelul la ajutorul unor specialişti, însă în final numai expertul
este acela care va face o apreciere personală şi va da instanţei de judecată un aviz care
îi va purta amprenta73. Astfel în efectuarea expertizei, experţii pot folosi serviciile unor
tehnicieni, fotografi, mecanici, laboranţi fără ca acest lucru să fie susceptibil de
interpretarea că a delegat o altă persoană cu efectuarea expertizei.
Expertul nu poate depăşi limitele fixate de instanţa de judecată atunci când i s-a
comunicat obiectul expertizei, iar în situaţia în care depăşeşte aceste limite se impune
refacerea expertizei şi chiar înlocuirea expertului, dacă prin depăşirea misiunii
încredinţate a dat naştere la suspiciuni de lipsă de obiectivitate.
În situaţia în care o expertiză se efectuează de mai multi experţi, aceştia trebuie să
desfăşoare o activitate comună, cu toate acestea unul dintre ei poate fi delegat de ceilalţi
să îndeplinească o anumita cercetare.
Instanţa de judecată poate asista la efectuarea expertizei, dar în practică acest
lucru este foarte rar întâlnit, în cazurile în care se face o reconstituire sau o cercetare la
faţa locului sau la expertizele care se pot efectua rapid, deoarece instanţa de judecată
acordă majoritatea timpului celorlate activităţi necesare pentru soluţionarea cauzelor.

73
Em. Mihuleac, Expertiza judiciara, p. 228.
69
 Părţile au dreptul să facă, în cursul desfăşurării expertizei, observaţiile pe care le
apreciază ca fiind necesare în vederea stabilirii drepturilor lor, iar experţii sunt obligaţi să
le consemneze în raport, fără a fi obligaţi să ţină cont de ele în ce priveşte concluziile la
care ajung. Dacă o parte a decedat în cursul expertizei, se suspendă lucrările până ce se
sesizează instaţa de această situaţie, reluarea lucrărilor expertizei făcându-se după o
noua cerere şi citarea martorilor.
Experţii vor înceta lucrările expertizei pe motiv de inutilitate, dacă pe parcursul
acestora a intervenit împăcarea părţilor, lucru pe care acestea îl aduc la cunoştinţă
experţilor printr-o declaraţie scrisă sau orală, în această situaţie experţii îşi încetează
activitatea şi aduc la cunoştinţa instanţei, schimbarea intervenită74.

74
Em. Mihuleac, Sistemul probator, p.302.
70
 CAPITOLUL AL V LEA
Raportul de expertiză.

1. Noţiunea de raport de expertiză.

Raportul de expertiză reprezintă actul final al activităţii expertului. Întocmirea

raportului de expertiză reprezintă concretizarea activităţii de documentare şi analiza
facută de expert pentru a răspunde la obiectivele ce i-au fost încredinţate. Raportul de
expertiză este manifestarea activităţii desfăşurate de expert în cauza respectivă care
implica şi nivelul său de pregătire profesional, antrenând concomitent ştiinţa cu
conştiinţa75.
Raportul de expertiză fiind un act procesual elaborat ştiinţific, constituie în general
un mijloc de probă cu particularităţi şi caractere care îi conferă o individualitate proprie şi
o valoare probatorie deosebită. Raportul de expertiză trebuie să fie complet, convingător,
însoţit pe cât posibil de materiale ilustrative : fotografii, schiţe; care uşurează aprecierea
valorii concluziilor. De asemenea, acest raport trebuie să fie clar pentru a putea fi înteles
şi de cei care nu au cunoştinţe de specialitate.
Comparativ cu celelalte probe, raportul de expertiză prezintă următoarele trăsături
distincte :
A) Emană de la un specialist care nu a cunoscut în prealabil, faptele supuse
analizei sale;
B) Raportul este precedat de expertiza propriu-zisă, respectiva cercetarea
prealabilă de specialitate în care expertul aplică cunoştinţele sale, examinează faptele
litigioase supuse cercetării sale de către instanţa de judecată;
C) Raportul cuprinde expunerea constatărilor şi concluziilor de ordin ştiinţific,
tehnic, sau artistic al cercetării care îl precedează, expunerea făcută de expert în scopul
de a da instanţei de judecata lămuririle pe care aceasta le-a cerut76.
Raportul de expertiză provine de la un specialist căruia instanţa de judecată i-a
încredinţat misiunea de a face expertiza şi de a întocmi raportul de expertiză, în calitate
de expert, fără să fi cunoscut, în prealabil, împrejurările de fapt supuse analizei sale.

75
V. Dragomirescu, Expertiza medico-legala psihiatrica, Ed. Medicala, Bucuresti, 1990, p. 80.
76
A.Ionaşcu, op.cit., p. 239.
71
Astfel şi din acest punct de vedere raportul de expertiză se deosebeşte şi de celelalte
mijloace de probă care emană de la părţi, terţe persoane care au perceput personal
faptele litigioase pe care le atestă, fără să le analizeze; de la lege sau de la judecător ori
faţă de probele materiale. De asemenea, raportul de expertiză se deosebeşte de celelalte
mijloace de probă prin aceea că el este precedat de expertiză, de activitatea de cercetare
care necesită cunoştiinţe de specialitate.
Cu toate acestea raportul de expertiză prezintă şi unele asemănări cu celelalte
mijloace de probă, astfel la fel ca toate celelalte probe –poate avea ca obiect numai
împrejurări de fapt, nu şi de drept; apoi deşi este un mijloc de probă deosebit datorită
caracterului ştiinţific, nu are o forţă probantă absolută, puterea sa doveditoare este lăsată
la libera apreciere a instanţei de judecată, potrivit intimei convingeri a judecătorului, la fel
ca celorlalte mijloace de probă77.
Deşi legea nu prevede ce elemente trebuie să cuprindă raportul de expertiză, în
practica judiciară se întâlnesc diferite forme de rapoarte. Astfel, pentru a răspunde
sarcinilor sale, se obişnuieşte ca raportul de expertiză să cuprindă două părţi principale :
prima consacrată unei expuneri generale a desfăşurării expertizei efectuate, operaţiile
săvârşite de expert, citarea parţilor şi deplasarea la faţa locului, cu indicarea datelor
exacte, declaraţiile făcute de părţi; iar în a doua parte se trec părerea şi concluziile la
care a ajuns expertul, arătându-se temeiul acestora.
O altă formă a rapoartelor de expertiza este cea care cuprinde trei părţi şi anume:
• Generalităţi în care se descrie activitatea pentru îndeplinirea misiunii şi
lămurirea cauzei, deplasările făcute;
• Obiectul expertizei, care cuprinde documentele expertizate, a căror menire
este să dea expertului posibilitatea să formuleze concluziile la care ajuns;
• Concluziile, care cuprind părerile expertului, formulate în urma analizei şi
examinării materialului pentru care instanţa a apelat la aportul lui ca specialist78.
În alte cazuri, se susţine că raportul de expertiză ar trebui să cuprindă : un
preambul, în care se arată datele de identificare ale expertului, actul de numire, arătare
chestiunilor asupra cărora i s-a cerut să se pronunţe, menţiunea despre citarea părţilor,
prin scrisori recomandate, când este cazul şi precizarea că dovada de primire este
anexată la raport, pentru a se putea verifica ziua şi ora, constatarea prezenţei sau
absenţei părţilor; descrierea operaţiilor efectuate de expert, consemnarea declaraţiilor
părţilor, constatările făcute de expert; concluziile motivate ale expertului79.

77
M. Fodor, op.cit., p. 386.
78
C. Popescu, A. Debovianu, Expertiza contabilă-judiciară, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 104.
79
D. Radu, D.C.Tudorache, op.cit., p.104.
72
 2. Cuprinsul expertizei.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 2/2000, privind organizarea activităţii de expertiză
tehnică judiciară şi extrajudiciară, raportul de expertiză cuprinde:
• Partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus efectuarea
expertizei, data la care a dispus efectuarea acesteia, numele, prenumele expertului sau a
specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul
acestuia şi întrebările la care expertul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia
expertiza a foat efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în
cursul expertizei;
• Descrierea operţiunilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile
părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii, pe baza celor constatate de expert sau de
specialist;
• Concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerile expertului
sau specialistului asupra obiectului expertizei.
În practică s-a impus o părere unanimă conform căreia raportul de expertiză
trebuie să fie format din trei părţi : introductivă, descriptivă şi concluziile.
Partea introductivă cuprinde organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei,
data când a fost dispusă expertiza, numele şi prenumele expertului, data si locul
efectuării expertizei, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările
la care tebuie să răspundă expertul, materialul în baza căruia s-a efectuat expertiza, dacă
părţile au participat şi ce explicaţii au dat în cursul efectuării expertizei.
Partea descriptivă este aceea care se referă la descrierea în amănunt a
operaţiunilor şi verificărilor, ori a măsurătorilor de efectuare a expertizei, obiecţiile şi
explicaţiile părţilor, precum şi analiza critică a acestora în lumina constatărilor şi a datelor
ştiinţifice pe care expertul le constată şi le cunoaşte.
Secţiunea substanţială de prelucrare, obiectivare şi argumentare a oricărui gen de
expertiză o constituie partea descriptivă. Dacă prin probă se mai întelege şi acţiunea de
înfăţişare a mijloacelor de convigere admise de lege, precum şi rezultatul acţiunii de
înfăţişare a mijloacelor de convingere admise de lege, trebuie recunoscută obligaţia
expertului de a dezvolta în mod corespunzător partea descriptivă a raportului de
expertiză, în care se vor menţiona şi metodele de investigare utilizate, rezultatele obţinute
şi se vor epuiza toate posibilităţile de argumentare a concluziilor redactate concis,
sugestiv şi convingător, aceasta reprezentând rezultatul sintezei activităţii desfăşurate.

73
 Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului. Astfel,
se va arăta dacă întrebările puse sunt suficiente pentru clarificarea integrală a obiectului
expertizei, dacă consideră necesară extinderea obiectivului expertizei sau efectuarea şi a
altor expertize de către alţi specialişti. Pentru claritatea raportului de expertiză, expertul
este obligat să prezinte concluzii scurte şi clare, să răspundă la toate obiectivele puse
expertizei pentru soluţionare, în măsura în care acestea nu depăşesc competenţa
expertului.
După depunerea raportului de expertiză, instanţa sau părţile pot constata o serie
de nelămuriri sau pot formula unele obiecţii. În aceste situaţii instanţa va chema expertul
pentru a da lămuriri suplimentare, când raportul de expertiză prezintă unele neclarităţi va
dispune întregirea expertizei printr-un supliment de expertuză când investigaţiile nu sunt
complete; va dispune efectuarea unei noi expertize când se impune anularea expertizei
datorită încălcării unor norme legale de către experţi. Instanţa supremă a decis că
raportul de expertiză nu poate fi luat în considerare dacă concluziile sale nu sunt
rezultatul unor date precise, ci simple aprecieri subiective ale expertului80.
Aceasta presupune că răspunsurile şi concluziile expertului trebuie să se
întemeieze pe constatările făcute de el în urma cercetărilor ce le-a efectuat şi să fie
totodată motivate, arătându-se procedeele ştiinţifice folosite şi rezultatele obţinute, fiind
că numai astfel instanţa de judecată poate urmări raţionamentul şi aprecia valoarea
raportului său.
Referitor la forma raportului de expertiză trebuie menţionat că ea diferă în funcţie
de locul unde aceasta se efectuează, natura şi specificul problemei aflate în litigiu şi de
volumul cercetărilor.
Raportul de expertiză va fi făcut oral, dacă expertiza se efectuează în instanţă şi
când expertul poate da un răspuns prompt, imediat sau peste puţin timp, la întrebările ce
i se pun fără a avea nevoie de cercetări care ar reclama un timp mai lung. Chiar dacă ar
fi necesară o scurtă amânare ( pe a doua zi sau peste 2-3 zile) judecătorul va putea
încuviinţa ca la acest termen să-şi expună părerea verbal. Arătându-se că raportul de
expertiză este folosit tot mai rar, din cauza rezultatelor sale tot mai nesatisfăcătoare, în
literatura juridică se apreciază că se pot face oricând rapoarte de expertiză orale ca
supliment al rapoartelor de expertiză scrise81. În toate cazurile în care efectuarea
lucrărilor de expertiză necesită timp, deplasări, documentare, cercetări, analize, teste de
laborator, raportul de expertiză se prezintă scris.

80
Tribunalul Suprem, Col.civ., Decizia nr.1408/1956 in C.D., vol.II, p.297.
81
Em. Mihuleac, Expertiza judiciara, p.238.

74
 Ori de căte ori raportul de expertiză este corect efectuat, în sensul că elaborarea
sa răspunde unei metodologii specifice, actul va face o convingere indubitabilă. Ori de
câte ori actul este incomplet redactat, provoacă îndoieli şi asupra conţinutului, iar în
practică s-a dovedit că majoritatea rezervelor privind concludenţa rapoartelor de
expertiză pleacă de la asemenea inadvertenţe.
Modurile defectuoase de redactare a rapoartelor de expertiză se regăsesc în:
 Nerespectarea întrebărilor în raportul de expertiză şi lipsa de răspuns la toate
întrebările, chiar dacă ele sunt concentrate în mai puţine răspunsuri;
 Neglijarea în cuprinsul raportului de expertiză a explicaţiilor părţilor chiar dacă raportul
de expertiză se comunică după lege numai instanţei de judecată nu şi părţilor.
Este de reţinut că indicarea metodei de lucru, exprimarea clară a rezultatelor are
calitatea de a convinge instanţa de judecată de seriozitatea ştiinţifică a lucrărilor
efectuate. Expertul nu este un –judex facti- dar are obligaţia de a prezenta convingător
faptul ştiinţific. Munca sa va fi dusă util până la capăt dacă va prezenta convigător
argumentele sale.
Cu privire la redactarea raportului de expertiză trebuie precizat că nu are nici o
importanţă dacă acesta este scris de expert sau de o terţă persoană la dictarea
expertului sau după notele sale, atât timp cât conţinutul aparţine acestuia şi este semnat
de el. De asemenea şi în cazul în care sunt mai mulţi experţi nu prezintă interes dacă
raportul este scris numai de unul dintre ei sau de o terţă persoană la dictarea unuia dintre
ei sau dupa notele lor, din moment ce toţi îşi însuşesc cele scrise, semnând raportul de
expertiză.
Referitor la cuprinsul raportului de expertiză, când sunt numiţi mai mulţi experţi,
aceştia trebuie să-şi motiveze fiecare opinia prezentată în cuprinsul raportului, după cum
sunt sau nu de acord cu o opinie majoritară. Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei de
judecată posibilitatea de a numi unul sau trei experţi atunci când se dispune efectuarea
unei expertize judiciare ( art.201 C.proc.civ.). Aşadar fixarea numărului de experţi este un
atribut al instanţei care se va orienta asupra acestui numar în funcţie de complexitatea şi
dificultatea ce o presupune desfăşurarea fiecărei expertize în parte.
Unele acte normative speciale prevăd posibilitatea ca unele expertize să se
efectueze de un număr mai mare de experţi. În acest sens art. 30 din Decretul
nr.32/1954, prevede ca în procedura punerii sub interdicţie, expertiza psihiatrică se
efectuează de o comisie de medici specialişti. În acest caz instanţa nu va putea limita
numărul de medici specialişti care vor efectua expertiza, acest număr fiind impus de
complexitatea mai mare sau mai mică a cazului82.

82
Em. Mihuleac, ibidem, p.171.
75
 Dacă pentru efectuarea expertizei au fost numiţi mai mulţi experţi aceştia vor
întocmi un singur raport. “Când sunt mai multi experţi cu păreri deosebite, lucrarea
trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.” ( art.210 C. proc.civ.) Dacă au păreri
diferite, legea cere să se arate în raport părerea fiecăruia şi motivele pe care se
întemeiază, iar dacă s-a format majoritate, să se arate opinia majoritaţii şi opinia
expertului rămas în minoritate, ambele motivate pentru ca astfel să se poată aprecia prin
comparaţie valoarea părerilor exprimate de experţi83.
În alin.2 art. 282 în Noul cod de procedură civilă francez se arată că se va redacta
un singur raport, chiar dacă sunt mai mulţi experţi; în caz de divergenţă fiecare expert îşi
motivează opiniile. Dacă expertul a cerut şi concluziile unui alt tehnician într-o specialitate
diferită de a sa, aceste concluzii se ataşează raportului. În acelaşi sens s-a pronunţat şi
Codul de procedură civilă Belgian “Raportul relatează prezenţa părţilor la operaţiuni,
declaraţiile lor verbale şi cererile. În plus conţine şi lista documentelor şi a notelor pe care
părţile le-au pus la dispoziţia experţilor, raportul nu le poate reproduce decât în măsura în
care acestea sunt necesare la dezbateri. Raportul este semnat de toţi experţii.
Semnătura experţilor este precedată de un jurământ cu următoarea formulare : < Jur pe
onoare şi conştiinţă să-mi îndeplinesc misiunea cu exactitate şi probitate>”.
Când expertiza se efectuează în faţa instanţei de judecată şi raportul de expertiză
va avea formă orală, dacă sunt mai mulţi experţi, fiecare îşi va spune părerea separat şi
verbal. Posibilitatea ca experţii să-şi înscrie motivate punctele de vedere diferite în cadrul
aceluiaşi raport oferă instanţei şansa unei aprecieri cu un grad sporit de certitudine.
În practica judiciară se arată : “ împrejurarea că un expert a fost desemnat de
instanţă la cererea unei părţi pentru a participa la efectuarea lucrării de evaluare de către
expertul numit în acest scop şi că expertul a întocmit un coraport fără a fi fost cerut, nu
justifică ignorarea opiniei sale. Într-adevăr, expertul fiind desemnat să participe la
executarea lucrării de către alt expert conform art.15 Decret nr.79/1971, are dreptul şi
obligaţia de a învedera punctele sale de vedere care pot să fie sau nu însuşite de
instanţă, motivate, dar nu înlăturate pentru că nu ar fi trebuit să fie exprimate într-un
coraport.

3. Termenul de depunere al raportului de expertiză.

Principiul celerităţii, fiind de aplicare generală în domeniul dreptului procesual, îşi

găseşte aplicare şi în această materie, experţii având obligaţia de a se încadra în
termenele legale de efectuare a expertizei şi, mai mult, în măsura posibilităţilor să

83
A.Ionaşcu, op.cit., p. 248.
76
devanseze aceste termene spre a permite soluţionarea cauzei într-un timp cât mai scurt.
Prevederile legale cuprinse în Codul de procedură civilă, dar nici cele cuprinse în
Codul de procedură penală, referitoare la expertiza judiciară nu fixează termene precise
înlăuntrul cărora trebuie să se efectueze expertiză. Această problemă este lăsată la
latitudinea instanţei de judecată, care va fixa o limită de timp în raport de complexitatea
lucrărilor expertizei, de eventualele distanţe faţă de locul solicitării expertizei şi în funcţie
de urgenţă care se impune în rezolvarea cauzei respective. La fixarea acestor termene
instanţa va trebui să ţină cont de faptul că expertul trebuie să epuizeze toate mijloacele
de investigare pe care le are la dispoziţie. În asemenea situaţii, expertul are obligaţia de a
sesiza instanţa de judecată asupra particularităţilor cazului şi motivul de întârziere,
solicitând prelungirea termenului de depunere a raportului de expertiză.
Potrivit art.209 C.proc.civ., raportul de expertiză trebuie depus la instanţa de
judecată care a ordonat efectuarea expertizei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată. Acest termen este prevăzut de legiuitor pentru a da posibilitatea
părţilor de a lua cunoştiinţă de conţinutul raportului de expertiză, în vedere pregătirii
apărării, a invocării eventualelor obiecţii, iar instanţa trebuie să stabilească astfel
termenul de judecată încât expertul să depună lucrarea în termenul fixat de lege. Dacă
nu a fost respectat termenul de depunere a expertizei, oricare dintre părţi poate solicita
termen pentru studierea dosarului expertizei, iar instanţa este obligată să-l acorde, sub
sancţiunea anulării hotărârii pronunţate. Dacă raportul de expertiză a fost depus în
termen, părţile nu au dreptul să obţină o amânare pentru studierea lui.
În jurisprudenţă s-a decis că, dacă raportul de expertiză nu a fost depus în
termen, expertiza va fi anulată, dacă s-a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi acoperită
altfel, însă, se consideră că, dacă instanţa, la cererea parţilor, acordă termen pentru
studierea raportului, anularea nu se mai justifică, deoarece posibilitatea părţilor de a lua
cunoştiinţă de conţinutul raportului şi de a invoca eventualele obiecţii la acesta este
satisfăcută prin acordarea acestui termen, ceea ce s-a urmărit de către legiuitor prin
art.209 C.proc.civ., iar de vătămare nu mai poate fi vorba84. Numai în situaţia în care
instanţa nu acordă un termen, la solicitarea părţilor, şi trece la judecarea cauzei, se pune
problema casării hotărârii, însă aceasta nu duce automat la refacerea raportului de
expertiză, dacă acesta din urmă a fost întocmit cu respectarea legii, deoarece
desfiinţarea hotărârii are loc ca urmare a nerespectării principiului contradictorialităţii, şi
nu a nerespectării unor condiţii de valabilitate a unui act pe care se întemeiază. Nulitatea
hotărârii datorată nerespectării principiului contradictorialităţii duce şi la nulitatea

84
M. Fodor, op. cit., p. 404.
77
expertizei pe care se întemeiază, când aceasta din urma a fost efectuată fără citarea
părţilor, deşi potrivit legii trebuia îndeplinită această condiţie.
Într-o speţă, instanţa a admis recursul şi a modificat decizia atacată, reţinând că
nerespectarea dreptului recurentei de a lua la cunoştiinţă de raportul de expertiză, depus
la dosar cu încălcarea de către expert a termenului prevăzut de art. 209 C.proc.civ., i-a
produs parţii un prejudiciu care nu poate altfel înlăturat decât prin anularea hotărârii, mai
ales că expertiza efectuată în faza apelului a reprezentat actul esenţial pe care s-a
întemeiat instanţa pentru motivarea cauzei85.
În materia restituirii proprietăţii funciare, nedepunerea raportului de erxpertiză, din
culpa expertului tehnic, cu mai puţin de 7 zile înainte de termenul acordat în acest scop,
atrage obligarea sa la plata unei amenzi civile, potrivit Codului de procedură civilă, chiar
dacă instanţa nu i-a pus în vedere anterior posibilitatea aplicării unei asemenea sancţiuni.
In situaţia în care expertul dovedeşte nedepunerea expertizei în termen nu se datorează
culpei sale, acesta va fi exonerat de la plata amenzii, cu condiţia depunerii raportului la
termenul de judecată stabilit. Dacă întârzierea depăşeşte termenul fixat de instanţă,
expertul va fi obligat şi la plata unei amenzi cominatorii către stat de cel puţin 10lei/zi de
întârziere, începând cu ziua următoare termenului de judecată.
Instanţa nu mai este obligată să acorde termen pentru studierea raportului, dacă
nici una dintre părţi nu a cerut amânarea cauzei, iar părţile nu vor putea obţine
desfiinţarea hotărârii prin intermediul apelului, sau dupa caz, al recursului pe motiv că nu
au fost respectate prevederile art.209 C.proc.civ., întrucât neregularitatea s-a acoperit
prin neinvocarea ei la timp. In acest sens, jurisprudenţa a reţinut că, reclamanţii, prezenţi
la judecătorie la data soluţionării în fond a cauzei, nu au solicitat acordarea unui termen
în vederea studierii raportului de expertiză depus doar cu 3 zile înaitea judecăţii, iar în
concluziile lor au cerut să fie omologată varianta a doua a propunerilor de lotizare făcute
de expert, ceea ce înseamnă că au luat la cunoştiinţă de lucrare, neputând invoca în apel
nulitatea acesteia86.
Până la comunicare, raportul are caracter strict secret pentru ca opinia experţilor
să nu poată fi influenţată de părţile interesate.
Referitor la modul de depunere a raportului de expertiză, legea dă posibilitatea ca
acesta să fie depus direct de expert dar nu există nici o interdicţie cu privire la trimiterea
raportului prin scrisoare recomandată. În funcţie de diversitatea genurilor de expertiză,
pot apărea şi o serie de particularităţi, astfel :

85
Curtea de Apel Bucuresti, Sect.a IVa civ., Decizia nr.3470/2001, in Practica juridica civila, Ed.Brilliance, 2003,
p.497.
86
Curtea de Apel Craiova, Sect.civ., Decizia nr.594/1998, pe site-ul http://domino2.kappa.ro/mj/jurispru.nsf./arhiva.
78
 • În cazul expertizelor contabile, expertul trebuie să depună raportul, pentru
examinare, la biroul local iar şeful acestui birou, dacă consideră că raportul îndeplineşte
condiţiile cerute îl va depune la instanţă cu avizul sau, cu trei zile înaintea termenului de
judecată87. Dacă raportul de expertiză contabilă este nesatisfăcător, şeful biroului poate
dispune refacerea sau completarea lui. Această formalitate constând în depunerea
expertizei la biroul local, reprezintă o garanţie în privinţa calităţii şi obiectivităţii expertizei
contabile judiciare.
• În cazul expertizelor medico-legale se pot ivi situaţii când concluziile se cer
imediat; în asemenea cazuri, raportul de expertiză sau constatarea medico-legală se va
emite imediat sau în maximum 30 de zile de la data efectuării lucrării. Este posibil ca
actul să se dea cu concluzii provizorii ce se vor definitive după obţinerea rezultatelor
explorărilor. O concluzie provizorie este aceea care se poate elabora pe baza lucrării
făcute şi deci nu poate anticipa nimic. În aceste cazuri raportul de expertiză se poate
elabora în şase săptămâni, iar raportul de constatare în maxim 10 zile. De asemanea în
situaţia expertizelor medico-legale, atunci când instanţa solicită, rapoartele pot fi
verificate de către comisiile de avizare din reţeaua medico-legala.
Asemenea comisii funcţionează la Institutul de Medicină Legală Prof. Mina
Minovici Bucureşti, Comisia Superioară de Medicină Legală Bucureşti şi institutele de
medicină legală din centrele medicale universitare. Diferit de aceste comisii la nivelul
Ministerului Sănătăţii funcţionează un Consiliu superior de medicină legală care se
întruneşte semestrial sau ori de câte ori este nevoie şi avizează expertizele medico-
legale din toată ţara în ceea ce priveşte problemele nerezolvate la nivelul institutelor de
medicină-legală din centrele medicale universitare.

4. Suplimentul de expertiză.

În conformitate cu art.212 C.proc.civ. “Dacă instanţa nu este lămurită prin

expertiză poate dispune întregirea expertizei”. Astfel când instanţa de judecată constată,
la cerere sau din oficiu, că expertiză nu este completă şi raportul de experiză nu
răspunde la toate întrebările formulate, conţine neclarităţii sau chiar lacune ale efectuării
investigaţiilor de specialitate ori au apărut materiale noi care reclamă cu necesitate a fi
examinate de un specialist - o asemenea expertiză - neputând să-şi îndeplinească rolul
în cadrul probaţiunii judiciare, va dispune efectuarea unui supliment de expertiză.
Efectuarea unei expertize incomplete poate fi determinată de mai multe cauze,
cum ar fi :

87
A. Ionaşcu,op.cit., p.249.
79
 a) Organul judiciar nu a precizat îndeajuns de clar cadrul experizei sau nu a pus la
dispoziţia expertului toate materialele necesare;
b) Părţile nu au dat expertului unele lămuriri care se impuneau;
c) Expertul nu a folosit metode ştiinţifice adecvate de explorare a cazului;
d) Expertul nu a fost conştiincios, competent, obiectiv în redactarea si
interpretarea faptelor;
e) Expertul a omis să întreprindă cercetări asupra uneia din chestiunile date spre
rezolvare sau le-a cecetat parţial.
Toate aceste cauze au acelaşi efect – expertiza va apare contradictorie cu
celelalte probe. Art. 212 nu prevede expres cazurile în care trebuie să se dispună un
supliment de expertiză. În această situaţie instanţa va fi aceea care va stabili cazurile în
care să se dispună efectuarea unui supliment de experiză. Referitor la libertatea instanţei
de a dispune completarea expertizei, Codul de procedura francez prevede că dacă
judecătorul nu găseşte în raport lămuriri eficiente, el poate audia expertul, părţile
prezente sau citate, fără a mai dispune un supliment de expertiză care este de natură să
afecteze celeritatea procesului, prin acordarea de noi termene. Întregirea expertizei se va
face întotdeauna de acelaşi sau de aceeaşi experţi care au facut expertiza şi au întocmit
raportul de expertiză, cu condiţia ca lipsurile constatate la prima expertiză să nu fi fost
cauzate din vina lor. Apreciind că aceasta ar trebui să fie regula, în tăcerea legii
(constând în lipsa unei interdicţii referitoare la încredinţarea efectuării suplimentului de
expertiză unui alt expert decât celui care a efectuat lucrarea) nu trebuie exclusă
posibilitatea ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de către alţi experţi, dacă lipsurile
se datorează neglijenţei sau nepriceperii primilor experţi.
Prin întregirea expertizei se cere expertului sau experţilor care au efectuat-o să-şi
completeze lucrarea sau să-I aducă anumite lămuriri. În cazul suplimentului de expertiză
va fi necesar un nou raport numai dacă se modifică în mod esenţial constatările şi
concluziile anterioare, dacă se cer unele lămuriri, în urma cărora nu se modifică
constatările şi concluziile anterioare, nu este necesar un nou raport.
Suplimentul de expertiză se poate efectua în doua modalităţi :
a) Forma scrisă – prin depunerea unui raport suplimentar de expertiză, când
suplimentul e cerut de instanţa de judecată de la un serviciu medico-legal, laborator de
criminalistică sau un institut de specialitate care a efectuat expertiza.
b) Forma orală – când caracterul investigaţiilor de specialitate şi timpul de
efectuare afectat acestora permite efectuarea raportului de expertiză în faţa instanţei de
judecată, raportul va avea forma orală şi va fi consemnat într-un proces verbal.

80
 5. Contraexpertiza.

Contraexpertiza se înfăţisează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi

experţi sau de alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat
nepricepere şi lipsă de obiectivitate88 .
Contraexpertiza este noua expertiză pe care instanţa o dispune a fi efectuată în
cazurile în care raportul de expertiză nu este convingător89. În practică s-a statuat că
efectuarea unei noi expertize se poate dispune în următoarele situaţii :
a) În cazul în care se pronunţă anularea primei expertize efectuată în cauză,
încheierea de anulare a expertizei nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea
pronunţată asupra fondului,
b) Când instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziior
raportului de expertiză;
c) Partea interesată, dacă este nemulţumită de expertiza efectuată are dreptul să
ceară o contraexpertiză.
Noua expertiză solicitată când prima nu a respectat metodologia întocmind
constatări cu caracter formal, concluzii neargumentate în mod ştiinţific sau uneori se
încalcă chiar şi procedura şi normele ce reglementează această activitate.
Contraexpertiza se încuviinţează de instanţa de judecată la cererea părţilor sau
din oficiu. Încuviinţarea cererii părţilor este lăsat la aprecierea instanţei care va trebui să
motiveze hotărârea sau mai ales în cazul respingerii sau încuviinţării ei, când cealaltă
parte se opune. Chiar daca în cauză s-a administrat o expertiză şi o contraexpertiză, nu
există nici un impediment de a se admite o nouă expertiză, dacă este utilă cauzei.
Părţile pot cere contraexpertiza până la ultimul termen care urmează după
depunerea raportului de expertiză sub sancţiunea decăderii din acest drept. Instanţa
supremă s-a pronunţat constant în sensul că, în vederea stabilirii adevărului când partea
este decăzută din dreptul de a cere contraexpertiza, în baza rolului activ, o poate ordona
din oficiu90.
Cu privire la persoanele care vor efectua contraexpertiza Codul de procedură
civilă nu face nici un fel de precizări, lucru care a dat naştere la doua opinii :
a) Prima opinie susţine că efectuarea contraexpertizei poate fi încredinţată
primilor experţi dacă lipsurile primei expertize nu le sunt imputabile conform aprecierii
instanţei.

88
I.Leş, op.cit., p.169.
89
D. Radu, D.C.Tudurache, op.cit., p. 106.
90
Tribunalul Suprem, Col. Civ ., Decizia nr.624/1953 în. C.D., Vol.I, P.239.
81
 b) Adepţii celei de a doua opinii susţin efectuarea contraexpertizei de către
experţi diferiţi faţă de primii. Pentru argumentarea acestei păreri, ei susţin lipsa unei
prevederi legale care să interzică acest lucru, în plus se pune la dispoziţia instanţei un
număr mai mare de opinii de specialitate care o vor ajuta în formarea convingerii sale în
momentul aprecierii probelor91.
În cazul expertizelor ce se efectuează în instituţiile de specialitate, pentru noua
expertiză se recurge la veriga superioară cum este laboratorul central de expertize
criminalistice, la filiale sau chiar la Institutul central de cercetări medico-legale.
La serviciile medico-legale, noua expertiză se efectuează obligatoriu în comisie,
indiferent cum s-a efectuat expertiza initială. Un membru al comisiei va fi de grad egal
sau superior celor ce au efectuat expertiza anterioară. Noile expertize ale serviciilor
medico-legale se avizează obligatoriu de institutele medico-legale conform competenţei
lor.
Contraexpertiza se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi expertiza şi se termină
prin depunerea raportului de expertiză la instanţa de judecată care a dispus-o. Forma,
structura şi conţinutul raportului noii expertize sunt identice cu cele ale raportului de
expertiză, dar se remarcă şi unele deosebiri : necesitatea luării de poziţie faţă de raportul
iniţial de expertiză, existenţa posibilă a divergenţei de opinii între experţii care efectuează
contraexpertiza, caz în care fiecare expert, în cadrul aceluiaşi raport, îşi prezintă propriul
său punct de vedere.
În raportul noii expertize acestea trebuie reflectate în mod corespunzător din punct
de vedere al conţinutului şi al procedurii care a fost urmată.
Referitor la aprecierea contraexpertizei, practica judiciară cunoaşte o linie unitară,
astfel evaluarea unor bunuri cu privire la care există un litigiu constituie o operaţiune de
specialitate în care este obligatorie consultarea experţilor.
În caz de neconcordanţă între două sau mai multe expertize cu privire la valoarea
unor bunuri, instanţa are libertatea să aleagă dintre evaluările propuse pentru fiecare
obiect în parte în raport cu celelalte probe administrate referitor la calitatea şi gradul de
uzură al bunului. Ea nu poate însă să conchidă pentru valoarea medie rezultată din
expertizele efectuate, deoarece o asemenea evaluarea ar fi o operaţie mecanică. Într-o
asemenea situaţie instanţa este obligată să apeleze la opiniile aceloraşi experţi care să
statueze asupra evaluării sau să dispună o contraexpertiză.
În cazul unor bunuri care nu se mai găsesc, evaluarea urmează a se face ipotetic,
experţii, având în vedere starea lor descrisă de părţi.

91
Em. Mihuleac, Expertiza judiciară, p.250.
82
 6. Puterea doveditoare a raportului de expertiză.

În conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a

judecătorului bazată pe conştiinţa sa juridică, puterea doveditoare a raportului de
expertiză este lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată.
Unele menţiuni ale raportului de expertiză fac însă dovada până la înscrierea în
fals, având în vedere calitatea de delegat al instanţei judecătoreşti în care lucrează
expertul. Această înscriere în fals este referitoare la împrejurări percepute personal de
către expert, cum ar fi: menţiunea datei întocmirii raportului, relatarea cercetărilor ce a
făcut şi ceea ce el a văzut cu această ocazie cu privire la obiectul expertizei, şi arătarea
celor susţinute de părţi în prezenţa sa.
Instanţa de judecată este deci liberă să aprecieze răspunsurile date de expert la
întrebările ce i s-au pus şi la concluziile raportului său, potrivit intimei convingeri a
judecătorilor ce au format completul de judecată. Pentru ca hotărârea instanţei să aibă
însă putere de convingere şi faţă de alţii şi mai ales pentru ca ea să poată fi verificată de
către instanţele superioare de control judiciar, este necesar ca aprecierea instanţei să fie
motivată, mai ales atunci când instanţa, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte
probe, înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau când şi-l însuşeşte, deşi
una dintre părţi sau ambele părţi au cerut înlăturarea raportului.
Pentru a putea face o apreciere critică a raportului de expertiză, în vederea
valorificării sale ca probă în procesul civil, instanţa va trebui să desfăşoare mai multe
operaţiuni logico - juridice :
Verificarea respectării prevederilor legale referitoare la forma şi conţinutul fiecărei
părţi a raportului de expertiză, cât şi cele referitoare la numirea expertului. Expertul
desemnat de instanţă pentru a efectua o expertiză trebuie să fie specialist în domeniul
respectiv şi să figureze în evidenţa centrală a experţilor. Expertul numit de instanţă poate
recurge la serviciile unor tehnicieni, dar nu-i este permis să încredinteze lor efecturea
expertizei;
Verificarea faptului dacă expertiza este completă, această operaţiune implică să se
analizeze:
 Dacă obiectul şi scopul examinării au fost corect determinate în încheierea prin care s-
a dispus efectuarea expertizei şi dacă expertul le-a reţinut aşa cum au fost formulate;
 Dacă expertul a răspuns la toate întrebările care i-au fost puse;
 Dacă răspunsurile formulate sunt complete în ceea ce priveşte fiecare întrebare în
parte.
83
 În situaţia în care se constată că expertiza este incompletă, instanţa de judecată
va dispune efectuarea unui supliment de expertiză pentru a fi lămurite toate problemele.
 Examinarea caracterului ştiinţific al metodelor şi mijloacelor folosite de
expert în desfaşurarea expertizei.
Această operaţiune a aprecierii critice prezintă o oarecare dificultate întrucat
implică verificarea metodei aplicate, aprecierea nivelului ştiinţific şi dacă mijloacele
folosite sunt adecvate. De exemplu în examinarea criminalistică a scrisului se poate
observa că este temeinică numai acea concluzie care rezultă în mod logic în compararea
tuturor coincidenţelor sau deosebirilor în examinarea analitic comparativă a caracterului
limbajului scris, a caracteristicilor generale de cele de detaliu ale scrisului propriu-zis.
Netemeinicia unor concluzii sub acest aspect, poate fi determinată de unele
împrejurări, cum ar fi: folosirea greşită a unor metode şi mijloace de asemănare a
scrisului, fundamentarea concluziei pe compararea unui număr insuficient de
caracteristici de identificare, absolutizarea de către expert a unor caracteristici
neesenţiale şi aşezarea lor la baza concluziei de identitate a execuţiei, în timp ce
existenţa unor deosebiri esenţiale este neglijată, sprijinirea concluziei pe unele rezultate
din alte probe despre care expertul ia cunoştinţă cu ocazia studierii dosarului.
Pentru a se putea verifica metoda de examinare folosită este necesar ca în partea
descriptive a raportului, expertul să indice toate deosebirile existente între diversele
caracteristici de identificare şi să explice de ce aceste deosebiri nu influentează concluzia
formulată.
 Analiza concluziilor raportului de expertiză pentru a se vedea dacă acestea
sunt complete, concrete, precise, veridice şi utile cauzei.
În această etapă a verificării instanţa va analiza dacă concluziile raportului de
expertiză se referă la toate problemele supuse examinării, adică dacă concluziile decurg
logic şi firesc din examinările făcute. Instanţa de judecată va trebui să aprecieze măsura
în care faptul stabilit pe calea examinării corespunde realităţii şi în acest caz, gradul forţei
probante din examinările făcute. Veridicitatea concluziilor expertizei înseamnă stabilirea
unei concordanţe depline, directe şi nemijlocite cu realitatea. În strânsă legătură cu
caracterul veridic al concluziilor se află valoarea lor probantă, respectiv utilitatea
procesuală a dovezii obţinute prin acest mijloc de probă.
Concluziile categorice sau certe sunt fie positive, fie negative. Ele trebuie să
constituie urmarea unei exeminări ştiinţifice care a dus la obţinerea unei certitudini
maxime, confirmată în mod obiectiv de alte împrejurări de fapt. De aceea nu din
formularea categorică a concluziei care poate fi consecinţa unei erori, a unei analize

84
superficiale, incompetente, rezidă valoarea probantă, ci din concordanţa cu realitatea
obiectivă.
În principiu instanţa de judecată nu este legată de concluziile şi părerile experţilor.
După examinarea concluziilor înscrise în raportul de expertiză, instanţa luând în
considerare elementele de convigere ale expertizei, are posibilitatea de a ţine sau nu
seama de ele, putând accepta sau respinge constatările ştiinţifice expuse de expert.
Indiferent dacă concluziile experţilor sunt primite sau nu de instanţa de judecată, aceasta
trebuie să-şi motiveze părerea.
Raportul de expertiză, fiind un act de procedură va fi anulat în condiţiile prevăzute
de art.105 alin.2 C.proc.civ. Aşadar este necesar ca vătămarea produsă unei părţi să nu
poată fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză ce a fost întocmit cu
încălcarea prescripţiilor legale. Astfel când raportul de expertiză nu a fost semnat de toţi
experţii ori un expert nu şi-a motivat părerea, nulitatea poate fi înlăturată prin scrierea ori
prin motivarea ulterioară.
În cazul în care vătămarea pricinuită părţilor sau uneia dintre ele, prin
nerespectarea de către expert a formelor prevăzute de lege, nu poate fi înlăturată prin
îndreptarea neregularităţii săvârşite, instanţa de judecată va anula raportul de expertiză,
la cererea părţii interesate ( în cazul unei nulităţi relative) sau chiar din oficiu ori la
cererea procurorului ( deci este vorba de o nulitate absolută) 92.
În literatura juridică s-a facut precizarea că dacă instanţa de fond considerând
convingătoare concluziile noii expertize, se întemeiază pe ele în pronunţarea soluţiei,
aceasta nu înseamnă însă că judecătorii au delegat dreptul lor de apreciere şi judecare
expertului, ci numai că expertiza le-a înlesnit formarea convingerii.
S-a mai decis că dacă concluziile din raportul de expertiză exced însărcinarea
dată, raportul de expertiză nu va putea fi luat în considerare, în ceea ce depăşeşte
obiectul expertizei93.
Raportul de expertiză trebuie supus de instanţa de judecată discutiei contradictorii
a partilor din care se pot desprinde lipsurile si calitatile sale, veridicitatea sa, elemente
carre pot contribui in masura insemnata la aprecierea raportului de catre instanta, la
faurirea intimei sale convingeri cu privire la puterea doveditoare a acestui raport.
Raportul de expertiză trebuie apreciat de instanţa de judecată în legătură cu
totalitatea probelor administrate, în comparaţie cu celelalte probe care se referă la
obiectul expertizei şi nu în mod izolat, desprins de complexul probelor în care se
încadrează94.

92
A. Ionaşcu, op. cit., p.122.
93
Em.Mihuleac, Expertiza judiciară, p. 268.
94
A.Ionaşcu, op.cit., p.126.
85
 Forţa probantă a unui fapt determinat pe cale de expertiză ca şi prin alt mijloc de
probă este dată numai de concordanţa sa cu realitatea.
Valoarea probantă a raportului de expertiză într-o anumită cauză civilă dedusă
judecaţii depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc cu ajutorul lui iar aceasta le
rândul ei poate fi desprinsă numai din corelarea cu celelalte fapte şi împrejurări ale
cauzei. În măsura în care concluziile raportului de expertiză se coroborează cu celelalte
probe administrate, nu contrazic anumite împrejurări stabilite cu certitudine, aceste
concluzii sunt concludente şi utile cauzei.
Numai din afirmarea ştiinţifică a adevărului corelat cu preluarea critică a expertizei,
poate rezulta utilitatea sa incontestabilă prin valorificarea adecvată a faptului ştiinţific
pentru starea de drept.
Sub acest aspect, spiritul legii care stabileşte o valoare egală în înfăptuirea justiţiei
şi în formarea convigerii judecătorului înlatură orice “tarifare” a lor cu caracter neştiinţific,
stimulează cercetarea expertului pentru afirmarea adevărului obiectiv, fără a fi
absolutizat, şi pe jurist în preluarea critică a adevărurilor relative exprimate, din
confruntarea acestor cercetări reieşind soluţia cauzei.
Concluzia expertului care se identifică cu realitatea faptelor, aşa cum s-au
desfăşurat, reprezintă o probă a cărui concludenţă concordă de regulă cu toate celelalte
probe şi aceasta îi creşte incontestabil valoarea. Dar coeficientul de apropiere de adevăr
a unei expertie diferă de la caz la caz, de aceea juristul nu trebuie să absolutizeze
concluziile sale, dar nici să le subevalueze.
Lămurirea legăturii dintre datele stabilite pe calea expertizei şi alte împrejurări ale
cauzei deduse judecăţii reprezintă o condiţie importantă a valorificării juste a datelor
obţinute prin folosirea acestui mijloc de probă.

CAPITOLUL AL VI LEA
86
 Expertiza judiciară în căile de atac.

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora
se poate solicita verificarea legalităţii şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti şi în final
remedierea erorilor săvârşite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru
remedierea eventualelor greşeli de judecată sau de ordin stric procedural95.

1. Expertiza judiciară în apel.

Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia, oricare dintre părţi
poate solicita unei instanţe superioare refacerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Potrivit prevederilor art. 295 din C. proc.civ., instanţa de apel va putea să încuviinţeze
refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă şi să administreze
alte probe daca le considera necesare pentru solutionarea cauzei.
De asemenea din conţinutul art.292 se desprinde concluzia ca partile nu vor putea
folosi, înaintea instanţei de apel, de alte mijloace de apărare, dovezi decât cele invocate
la prima instanţă sau arătate la cererea de apel şi întampinare, afară de cazul prevazut
de art.138.
Din analiza celor două texte se desprind mai multe concluzii.
O prima concluzie este aceea că pentru a putea fi admisă ca dovadă în apel
expertiza judiciară – ca şi celelalte mijloace de probă – trebuie să fi fost invocate în prima
instanţă, deci nu este neapărat necesar ca acest mijloc de probă să fi fost încuviinţat şi
admis de instanţa de fond.
În acelaşi mod se poate pune problema şi în cazul în care expertiza judiciară a
fost solicitată, dar ulterior s-a renunţat la acest mijloc de probă (din lipsa de surse
financiare, fie din alte motive, partea a crezut că expertiza solicitată de partea adversă îi
va fi favorabilă) ori nu a depus diligenţele necesare.
Trebuie menţionat că instanţa de apel nu este obligată să dispună încuviinţarea
probei expertizei, ea fiind îndreptăţită să examineze necesitatea administrării acesteia –
dacă acest mijloc de probă este util pentru soluţionarea cauzei.
O a doua concluzie ar fi că expertiza judiciară ca mijloc de probă pentru a putea
fi admisă ca probă nouă în apel, ea trebuie să fie prevăzută în cerere de apel sau în
întâmpinare. Şi în acest caz expertiza judiciară va putea fi admisă în apel dacă se

95

I. Leş, Principii şi instituţiii, vol.II, p.308.

87
constată că este utilă cauzei. Expertiza judiciară poate fi utilă cauzei pentru susţinerea
motivelor de apel cât şi pentru combaterea acestora. De asemenea, expertizele judiciare
(noua expertiză şi suplimentul de expertiză judiciară) pot fi folosite ca probe noi în apel în
condiţiile art.138 C.proc.civ., adică atunci când necesitatea acestei probe a reieşit din
dezbateri şi partea nu o putea prevedea, când administrarea probei nu determină
amânarea cauzei şi când expertiza judiciară nu a fost solicitată din cauza neştiinţei sau
lipsei de pregătire a părţii.
Aşadar instanţa de apel poate să soluţioneze apelul pe baza probelor administrate
de prima instanţă ori să refacă o parte din aceste mijloace de probă (dispunerea unui
suplimennt de expertiză) sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi
probe (dispunerea unei noi expertize judiciare)96. Instanţa de apel dacă socoteşte
necesar în soluţionarea procesului are facultatea fie să repete întrutotul probele
administrate de prima instanţă, fie să repete numai o parte din ele, fie să dispună
administrarea unor probe noi.
“În speţă, fiind vorba de a stabili dacă “de cujus” în epoca facerii testamentului a
fost permanent în stare de imbecilitate, instanţa fiind autorizată să completeze probele în
această direcţie în care a decis audierea a doi medici. Întrucât cu ocazia audierii
experţilor, recurentul nu a ridicat obiecţii cu privire la faptul că medicii nu sunt specialişti
şi deci opinia lor n-ar fi utilă cauzei, în instanţa de revizuire nu mai poate formula această
obiecţiune”97.
Având în vedere art.298 C.proc. civ., rezultă că administarea probelor în apel se
va face conform dispoziţiilor de procedură privind judecata în prima instanţă, dacă nu
sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind judecata în apel.
La pronunţarea soluţiei instanţei de apel poate să se folosească de probele
administrate în primă instanţă, chiar dacă nu menţine concluziile de fapt ale acesteia,
nefiind obligată să-şi întemeieze soluţia numai pe probele administrate înaintea sa.
Instanţa de apel este liberă să aprecieze probele administrate în faţa primei
instanţe, cele care nu au fost făcute pot rămâne câştigate pentru cauză urmând ca
instanţa de apel să le aprecieze în funcţie de utilitatea lor în process.
În literatura de specialitate s-a apreciat că posibilitatea administrării în apel de
probe noi constituie o importantă derogare de la principiul nemijlocirii care este însă
atenuată prin posibilitatea instanţei de apel de a încuviinţa refacerea probelor
administrate înaintea primei instanţe.
Este de menţionat faptul că dacă partea nu propune expertiza ca mijloc de probă,
deşi avea acest drept, în primă instanţă, cu rea credinţă lăsându-şi “o rezervă de probe”
96
I.Ciochină Barbu, op.cit., p.174.
97
C.Gr.C. Zotta, Cod de procedură civilă adnotat, vol.I, 1931, p.203.
88
pentru apel, mai poate cere acest mijloc de probă în apel; dar cu riscul ca instanţa de
apel să nu încuviinţeze administrarea acestei probe, neexistând o obligaţie legală în
acest sens98.

2. Expertiza judiciară în recurs.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile solicită în condiţiile şi
pentru motivele limitative arătate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti
pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ de activitate jusdicţională,
urmărindu-se refacerea acesteia99 .
Recursul este o cale de atac nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o
rejudecare în fond a cauzei.
Deoarece instanţa de recurs este numai o instanţă de control, nu şi de judecată în
fond, aceasta va verifica hotărârea atacată pe baza probelor administrate la instanţa de
fond fără a se putea administra în principiu probe noi.
Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci hotărârea dată la instanţa de fond.
Până a ajunge în faţa instanţei de recurs, porcesul a parcurs deja două grade de
jurisdicţie în ambele existând posibilitatea de a se administra toate probele necesare
pentru a se putea pronunţa o hotărâre definitivă100.
Totuşi în mod excepţional în art.305 C.proc.civ., se arată că ”în instanţa de recurs
nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor”.
În conformitate cu practica judiciară101 nu constituie înscrisuri noi în sensul art.
305, declaraţiile martorilor, chiar autentificate la notariat; încheiere de asigurare a unei
probe cuprinzând mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri sau
recunoaşterea unui fapt sau a unui drept, rapoartele de expertiză, o anchetă socială
efectuată de autoritatea tutelară.
Nerespectarea regulei de citare a părţilor la efectuarea expertizelor la faţa locului
constituie motiv de nulitate relativă, dar poate fi invocată numai la prima zi de înfăţişare şi
înaite de a se pune concluziile în fond. Prin urmare această nulitate nu poate fi invocată
pentru prima oară în recurs.
Rezultă deci că expertiza judiciară, părerea unui expert ca şi alte mijloace de
probă, cu excepţia înscrisurilor, nu sunt admise în recurs.

98
G. Boroi,op.cit, p.431.
99
I.Leş, op. cit.,p.373.
100
G. Boroi, op.cit., p.491.
101
Tribunalul Suprem, Decizia de indrumare nr.11/1953, modificata prin Decizia de indrumare nr.11/1960, in
Culegere de Decizii de indrumare, p.288.
89
 3. Expertiza judiciară în revizuire.

Revizuire este acea cale extraordinară de atac - de retractare prin intermediul

căreaia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea
judecaţii în cazurile expres determinate de lege.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care poate
fi introdusă o cerere de revizuire sunt prevăzute limitativ de lege.
În cadrul revizuirii nu se pune problema unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi,
pe temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecătii finalizată cu pronuţarea
hotărârii a cărei revizuire se solicită102.
Art. 322 C. proc. civ., prevede opt motive de revizuire din care cel de al patrulea
se referă la expert şi anume : art.322 lit.d “ dacă un judecător, ori martor sau expert, care
a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină
sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii.”
Aşadar, acest motiv de revizuire cuprinde două ipoteze :
a) În cazul când ”un judecător ori martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină”;
b) Când hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris, declarat fals, în cursul sau în
urma judecăţii;
În prima situaţie, pentru a interveni revizuirea trebuie îndeplinite cumulativ trei
condiţii : o prima condiţie se referă la existenţa unei hotărâri de condamnare a
judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta presupune că nu se poate invoca, ca
temei al revizuirii, un alt act decât o hotărâre penală de condamnare, această cerinţă
rezultă din insăşi formularea legii care se referă la condamnarea acestora. Aplicarea
acestei prevederi legale poate să aibă loc chiar şi atunci când nu există o hotărâre penală
de condamnare datorită imposibilităţii de sesizare a instanţei, prin urmare a unor acte
normative care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori continuarea ei. “ Într-o
atare situaţie instanţa civilă este îndreptăţită să stabilească ea dacă hotărârea s-a
pronunţat în condiţiile săvârşirii infracţiunii în legătură cu pricina, precum şi toate
elementele necesare aprecierii faptei şi vinovăţiei”103.
A doua condiţie pentru a se putea folosi calea extraordinară de atac este aceea
ca hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă. Soluţia este judicioasă întrucât dacă
102
G. Boroi, ibidem.
103
Tribulalul Municipiului Bucureşti, Decretul nr.213/1991,C.P.J.C.1991 nr.208, p.395.
90
hotărârea penală nu a rămas definitivă operează prezumţia de nevinovăţie în favoarea
făptuitorului. Deci o asemenea hotărâre penală nu poate constitui motiv al unei cereri de
revizuire.
Cea de a treia condiţie este aceea ca judecătorul, martorul sau expertul să fi fost
condamnaţi definitiv pentru o infracţiune în legătură cu pricina. Aceasta presupune ca
acesta să fi săvârşit o infracţiune care are legătură strânsă şi directă cu soluţionarea
cauzei, de natură a fi schimbat natura hotărârii pronunţate în sensul comiterii de către
persoanele enumerate a infracţiunilor de luare de mită, primire de foloase necuvenite,
trafic de influenţa, mărturie mincinoasă, fals intelectual.
În acelaşi context trebuie precizat că judecătorul, martorul sau expertul condamnat
definitiv să fi luat parte la judecată, situaţie ce se poate proba prin încheierile de şedinţă,
hotărârea pronunţată, declaraţiile martorului, raportul de expertiză, precizările făcute de
expert în legatură cu experţii.

CONCLUZII

91
 Expertiza ca mijloc de probă în procesul civil, ca mod de lămurire a instanţei
judecătoreşti asupra problemelor pe care nu le cunoaşte sau pentru care sunt necesare
cunoştinţe de specilitate are o mare importanţă practică şi teoretică fiindcă este foarte
des solicitată şi duce la lămurirea unor aspecte ale cauzei. Raportate şi la celelalte
mijloace de probă, expertiza contribuie într-o măsură decisivă la soluţionarea procesului
dedus judecăţii.
Ca mijloc de probă expertiza are o vechime considerabilă, datând încă din
perioada dreptului roman, cele mai solicitate fiind expertizele medico-legale pentru
stabilirea paternităţii.
În epoca modernă, expertiza judiciară a devenit unul dintre mijloacele de probă
cele mai frecvent folosite în procesul civil, de la expertizele tehnice la cele medico-legale,
instanţa de judecată apelează la acestea ori de câte ori este necesar pentru lămurirea
problemelor pe care le-ar putea ridica o cauză dedusă judecăţii. Cu toate acestea,
expertiza nu se impune ca o " sentinţă ştiinţifică " deoarece, indiferent dacă priveşte o
problemă sau o multitudine de probleme, expertiza le rezolvă din punct de vedere juridic,
întrucât organul care ordonă expertiza urmează să o folosească tocmai din acest punct
de vedere.
Cu toată importanţa acordată expertizei, trebuie precizat că opinia expertului nu
are forţă probantă absolută, fiind supusă liberei aprecieri a judecătorului, pe care îl ajută
să-şi formeze o opinie proprie. Aşadar concluziile rapoartelor de expertiză sunt apreciate
în mod critic de către instanţa de judecată, atât privitor la motivarea din cuprinsul lucrării,
cât şi faţă de restul materialului probator administrat în cauza respectrivă. Numai în acest
mod poate fi determinată forţa probantă concretă a raportului de expertiză, care constă în
veridicitatea sa, în concordanţa faptelor stabilite prin concluzie cu realitatea. Prin urmare,
expertiza nu este hotărâtoare în rezolvarea unei cauze, instanţa de judecată nefiind
obligată să dea o decizie fundamentată numai pe opinia expertului.
Expertiza şi raportul de expertiză, sunt interdependente, căci raportul de expertiză
este urmarea expertizei, iar aceasta din urmă este activitatea de cercetare pe care se
întemeiază raportrul de expertiză. Expertiza neurmată de raportul de expertiză ar fi
insuficientă, iar raportul de expertiză întocmit fără cercetarea pe care o presupune, ar fi
netemeinic. Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de
expertiză, şi nu cercetarea prealabilă pe care se bazează raportul.
Raportul de expertiză este precedat de expertiză, cercetare prealabilă de
specialitate, în care expertul aplică datele şi metodele ştiinţei, ale tehnicii sau ale artei,
cunoştinţele sale de specialitate şi experienţa sa de specialist, la examinarea faptelor

92
litigioase supuse cercetării sale de către instanţa de judecată, particularitate prin care
raportul de expertiză se deosebeşte de celelate mijloace de probă.
Cel însărcinat cu efectuarea expertizei este expertul, persoană numită de instantă,
care, în baza cunoştinţelor sale este chemată să dea lămuriri asupra faptelor, personelor,
lucrurilor sau evenimentelor care privesc obiectul procesului, expertul este o persoană
străină de proces, un auxiliar al instanţei, care contribuie prin cunoştinţele sale la
stabilirea adevărului şi la justa soluţinare a cauzelor civile. Concluziile expertului nu sunt
decât un mijloc de probă ca oricare altul, pe când hotărârea pe care o pronunţă instanţa
este opera întregii activităţi desfăşurate de toţi participanţii în cadrul procesului.

BIBLIOGRAFIE

I.Tratate, cursuri, monografii.

93
Basarab M., Concluziile expertizei criminalistice, Ed. Studia-
Universitaria Babeş Bolyai, Seria Jurisprudenţia, Cluj, 1907;
Bobiţan N., Expertiza contabilă în România, Ed. Mirton, Timişoara,
2005;
Boulescu M., Ghiţă M., Expertiza contabilă, Ed. Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, 2001;
Ciobanu V.M., Boroi G., Drept procesual civil, ediţia a III a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005;
Ciochină I. Barbu, Drept procesual civil - expertiza judiciară, Ed.
Junimea, Iaşi, 2001;
Couture E.J., Fundamentos del derecho Procesal civil, ediţia a III a,
Depalma-Buenos Aires, 1981;
Deleanu I., Tratat de drept procesual civil, Ed. Servo Sat, Arad, 2005.
Dragomirescu V., Expertiza medico-legală psihiatrică, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1990;
Dumitru R., Tudurache D.C., Probele în procesul civil, Ed. Ankarom,
Iaşi, 1996;
Dănescu G., Tomorog E., Probleme judiciare în psihiatrie, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1973;
Fodor M., Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006.
Frăţilă A., Expertiza testamentară, Ed. Colosseum, Bucureşti, 1995;
Glasson E., Precis theoretique et practique de procedure civile, vol. I,
Paris, 1902;
Ionaşcu A., Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
Leik A., Expertiza judiciară - mijloace de probă în procesul civil, Ed.
Ankarom, Iaşi, 1998;
Leş I., Tratat de drept procesual civil, ediţia a II a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002;
Leş I., Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999;
94
Măgureanu Fl., Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
Mihuleac E., Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971;
Mihuleac E.,Sistemul probator în procesul civil, Ed. Ankarom, 1970;
Olănescu G., Perfecţionarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii de
expertiză financiar - contabilă, Teză de doctorat, Bucureşti, 1984;
Practica judiciară civilă, Decizia 3470/2001, Ed. Brilliance, 2003;
Popescu C., Debovianu A., Expertiza contabilă - judiciară, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;
Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil - Teoria generală,
Ed. Didactică ş iPedagocică, Bucureşti, 1877;
Tănoviceanu T., Tratat de drept şi procedură penală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1947;
Teodoroiu Gh., Curs de drept procesual penal, Ed. Lito, Iaşi, 1959;
Văduva N., Expertiza judiciară, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2001;
Practica judiciară civilă, Decizia 3470/2001, Ed. Brilliance, 2003
Revista Dreptul nr. 7, 10/1978; 8/1979; 9, 10/ 1990; 8/1994; 4, 5/1995;
9/1996;
Site - http:// domino 2. kappa.ro/mj/jurispru.nsj./arhiva.

95