ING.

SABO EMIL

COLEGIUL TEHNIC ,, IULIU MANIU” CAREI

PRELUCRAREA PRIN DEFORMARE PLASTICĂ A

MATERIALELOR METALICE
Generalitãţi
Noţiuni introductive

Deformarea plastică este o metodă de prelucrare prin care, în scopul obţinerii unor
piese finite sau semifabricate, se realizează deformarea permanentă a materialelor în stare
solidă (la cald sau la rece) fără fisurare micro sau macroscopică.

Avantaje

 proprietăţi mecanice îmbunătăţite datorită unei structuri omogene şi mai

dense ;
 consum minim de materiale;
 precizie mare de prelucrare (mai ales la deformare plastică la rece);
 posibilitatea obţinerii unor forme complexe cu un număr minim de operaţii
şi manoperă redusă;
 posibilitate de automatizare (linii de automatizare + celule flexibile de
fabricaţie );
Dezavantaje

 investiţii iniţiale mari în ceea ce privesc utilajele folosite;

 necesitatea unor forţe mari pentru deformare;
După temperatura la care are loc deformarea distingem :

- deformare plastică la cald;

- deformare plastică la rece;

Deformarea se consideră plastică dacă eforturile unitare datorate forţelor de prelucrare

tehnologică sunt peste limita de curgere convenţională (efortul unitar căruia îi corespunde o
deformare remanentă de 0,2% , σ 0,2 ).

Mecanismele intime ale deformaţiilor plastice se realizează prin:

Întărirea (Ecruisarea) este ansamblul fenomenelor legate de modificarea

proprietăţilor mecanice, fizice ale metalelor în procesul de deformare plastică la rece.
 Întărirea se poate interpreta ca fiind datorată acumulării deformaţiilor elastice care
crează o stare de tensiune care îngreunează procesul deformărilor plastice.
O altã cauză a întăririi este creşterea frânării mişcării dislocaţiilor odată cu creşterea
gradului de deformare.
Mecanismul deformării la cald are loc ca şi în cazul deformării la rece prin alunecare
şi maclare.

Starea de întărire caracterizată în special printr-o rezistenţă şi duritate mărită,

plasticitate micşorată. Constituie o stare la care mărirea gradului de deformare este greoaie sau
imposibilã. Pentru a impiedica apariţia timpurie a acestei stări şi pentru a uşura procesul de
deformare plastică se procedează la încălzirea materialelor.

Alunecarea este deplasarea straturilor subţiri ale cristalului unele faţă de altele.

Lunecarea se produce de-a lungul unor plane de densitate atomica maximă, distanţa
între două plane fiind de aproximativ 1 μm. Deformarea plastică a policristalelor se compune
din deformarea cristalelor şi din deformarea substanţei intercristaline. Deformarea grăunţilor
în policristal începe cu planurile grăunţilor care sunt orientaţi favorabil faţă de axa eforturilor
unitare.

Maclarea - este fenomenul de reorientare a unei părţi dintr-un cristal în raport cu

restul, de-a lungul unui plan numit plan de maclare. Partea rotită a cristalului se numeşte
maclă. Apare la viteze de deformare mari. Procesul se realizează instantaneu sub acţiunea
unor forţe tangenţiale mai mici decât cele de alunecare.

Influenţa temperaturii asupra deformării plastice

Revenirea - este fenomenul de înlăturare a tensiunilor reţelei şi mărirea plasticităţii

materialului, fără a produce nici o modificare a microstructurii (0,2tt < tr < 0,4tt, unde tt
temperatura de topire).

Prin încălzire mobilitatea atomilor creşte, constatându-se o mărire a fenomenului de

difuzie determinată de deplasarea atomilor în vacanţe şi interstiţii, stare care duce în final la
eliminarea tensiunilor interne.

Recristalizarea - Are loc în stare solidă şi constă în reorganizarea reţelei cristaline

deformate şi apariţia unor noi centre de cristalizare. Prin recristalizare se elimină complet
tensiunile interne, micşorându-se duritatea, rezistenţa la deformare şi mărindu-se plasticitatea.

Influenţa temperaturii asupra rezistenţei la deformare şi a plasticităţii

Creşterea temperaturii provoacă schimbări esenţiale ale caracteristicilor de rezistenţă

ale metalelor. Rezistenţa la deformare scade spectaculos odată cu creşterea temperaturii
datorită următoarelor fenomene:
  la temperaturi mari creşte amplitudinea oscilaţiilor atomilor datorită creşterii
energiei lor potenţiale. Atomii trec mai uşor dintr-o poziţie de echilibru în
alta;

 la temperaturi mari rezistenţa la deformare scade mult, deplasarea şi

orientarea grăunţilor devine mai uşoară astfel încât deformarea se poate face
la eforturi mai mici;

Parametrii care definesc încălzirea sunt:

- viteza de încălzire (temperatura de încălzire raportată la timpul de
atingere al acesteia);
- viteza de răcire (temperatura de răcire raportată la timpul de atingere al
acesteia);
- durata menţinerii la temperatura palierului;

Zone de temperatură la deformarea plastică la cald

În funcţie de influenţa reciprocă a fenomenelor ce au loc la deformarea la cald

(întărire, revenire, recristalizare) se deosebesc următoarele faze:

 deformare plastică la rece : td< 0,2 tt ;

 deformare incompletă la rece : 0,2tt < td < 0,4tt ; Apare fenomenul de întărire şi cel
de revenire. Este caracteristic prelucrarea cu viteze mari de deformare.
 deformare incompletă la cald 0,4tt < td < 0,6tt ; Deformarea se caracterizează prin
acţiunea completă a fenomenului de revenire şi incompletă a fenomenului de
recristalizare. Datorită neomogenităţii grăunţilor, materialul este puternic tensionat
ceea ce duce la apariţia fisurilor.
 deformare la cald - se caracterizeazã prin lipsa efectelor întăririi după prelucrare şi
printr-o structură fină şi omogenă a materialului metalic ca urmare a acţiunii
complete a revenirii şi recristalizării. Rezistenţa la deformare la cald este foarte
1
mică din cea la rece, iar plasticitatea este mare (0,6tt < td < 0,85tt ). Pentru
10
0,85tt < td se constată supraîncălzire şi tendinţa de ardere.

Legile deformãrii plastice

Aceste legi sunt valabile atât la deformarea plastică la cald cât şi la rece.

1. Legea volumului constant. Volumul semifabricatului supus deformãrii plastice ( la

cald sau la rece ) este egal cu volumul piesei finite.

Facând abstracţie de micile variaţii de volum prin îndesare sau pierderi de oxizi
,putem considera cã volumul piesei finite obţinut prin deformare plasticã este egal cu
volumul semifabricatului.
 Aceastã lege este foarte importanta în practica , ea permiţând calculul volumului
semifabricatului supus deformarii plastice.

2. Legea prezenţei deformaţiilor elastice în timpul deformărilor plastice.

ε = εe + ε p

Deformarea plastică este întotdeauna însoţită de o deformare elastică. Nu putem ajunge în

zona de plasticitate fără să trecem prin cea de elasticitate. (Hooke). Conform acestei legi ,
dupa prelucrarea prin deformare plastica la rece apare o tendinta de relaxare a
materialului. Solicitarea incetind , inceteaza deformarea elastica , ceea ce produce
“relaxarea “materialului , ramanind numai deformarea plastica.
De efectele acestei legi se tine cont la proiectarea unei scule pentru deformare
plastica , ca de exemplu matritele de tragere şi extrudare care au intotdeauna un con de
iesire.

3. Legea rezistenţei minime. Această lege are mai multe formulări:

 Orice formă a secţiunii transversale a unui corp supus deformării
plastice prin refulare în prezenţa frecării pe suprafaţa de contact tinde să ia
forma care are perimetrul minim la suprafaţa dată ; la limită tinde către
cerc.
 Deplasarea punctelor corpului pe suprafaţa perpendiculară pe direcţia
forţelor exterioare are loc după normala cea mai scurtă dusă la perimetrul
secţiunii. Deplasarea maximă se va produce în acea direcţie în care se va
deplasa cea mai mare cantitate de material.

4. Legea apariţiei şi echilibrării eforturilor interioare suplimentare.

La orice schimbare a formei unui corp policristalin aflat în stare plastică apar în interiorul
materialului eforturi suplimentare care se opun deformării relative şi care tind să se echilibreze
reciproc.
Eforturile suplimentare apar datorită frecărilor de contact dintre sculă şi semifabricat,
neomogenitãţii compoziţiei chimice, proprietăţilor mecanice, etc.
Eforturile unitare produse şi rămase în piesa prelucrată se pot adauga eforturilor unitare ce
apar în timpul funcţionării, ceea ce poate produce fisuri sau distrugerea piesei.
Pentru evitarea apariţiei eforturilor suplimentare se vor reduce frecările între suprafaţa
materialului deformat şi suprafaţa activă a sculei.

5. Legea similitudinii.

Pentru aceleaşi condiţii de deformare a două corpuri geometrice asemenea care au

mărimi diferite, presiunile specifice de deformare sunt egale între ele, raportul forţelor de
deformare fiind egal cu pătratul raportului mărimilor liniare.
Legea este valabilă când ambele corpuri au aceleasi faze structurale, aceeaşi stare
chimică şi aceleaşi caracteristici mecanice, iar temperatura corpului la începutul
deformării este aceeaşi.
 Încălzirea materialelor metalice pentru deformare plastică

Prin încălzirea semifabricatului pentru deformare plastică se urmăreşte:

 micşorarea limitei de curgere;

 reducerea tensiunilor interne (prin revenire şi recristalizare);
 omogenizarea structurii;
O încălzire corectă se asigură prin:

 scurtarea timpului de încălzire până la atingerea td;

 asigurarea unei încălziri uniforme;
 reducerea arderilor şi decarburărilor;
Valorile superioare sunt limitate de apariţia oxidării.

Limita inferioară se stabileşte în funcţie de natura materialului.

Din punct de vedere termic în procesul de deformare plastică la cald se disting trei
stadii.:

 stadiul încălzirii de la 0 - tid;

 stadiul deformării propriu-zise tid - tsd;
 stadiul de răcire;
Cuptoarele în care se realizeazã încãlzirea sunt variate din punct de vedere al
formelor , dimensiunilor şi al principiului de funcţionare. Ele se clasificã astfel :

a) 1.cu funcţionare intermitentă

2.cu funcţionare continuă
b) 1. electrice
2. cu flacără
c) 1. în atmosfera obişnuită
2. în atmosfera controlată
d) 1. Normale
2. Adânci

BIBLIOGRAFIE

1. ASCHELAND, D.R. The Science and Engineering Materials;

Chapman & Hall,
London, 1989.
2. AVITZUR, B. Handbook of Metal-Forming Processes; A. Wilei –
Intensience Publication, New York, 1989.
3. CANTA, T. ş.a. Noi tehnologii pentru materiale avansate; U. T.
Press, Cluj-
Napoca, 1996.
4. DRĂGAN, I. Tehnologia deformărilor plastice; E. D. P. Bucureşti,
1976.
5. MUNTEAN, P. Cercetări privind utilizarea forţei de frecare ca
forţă activă
în procesele de deformări plastice. Teză de doctorat, Cluj –Napoca,
2001.