ARGUMENT

Terorismul este o ameninţare foarte gravă. Gravitatea ei constă în abilitatea

reţelelor şi organizaţiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea evaluării terorismului,
prin valul de incertitudini şi de angoase care însoţesc acest fenomen, greu de înţeles şi de
explicat. Oricât de importante şi de acute ar fi problemele care generează nedreptăţi şi
nemulţumiri, ele nu explică fenomenul terorist.
Terorismul nu este, aşa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacţie a celui
slab împotriva celui puternic, ci o acţiune premeditată, punitivă şi răzbunătoare, inumană,
criminală-adesea sinucigaşă şi totdeauna feroce-care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă
cu cruzime şi să înspăimânte. Terorismul nu se justifică şi nu se poate justifica în nici un
fel, întrucât el nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situaţii strategice
aşa cum se prezintă, în general, războiul- nici ca o simplă reacţie de răzbunare împotriva
unui duşman pe care nu-l poţi lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă şi criminală
împotriva fiinţei uamne, a civilizaţiei şi sistemelor de valori.
Dintotdeauna, acesta a fost rolul principal al terorismului şi, probabil, totdeauna
tot acesta va fi. Fenomenul terorist este şi un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre
civilizaţia democratică şi civilizaţiile nondemocratice, dintre civilizaţia de eprubetă şi
civilizaţia încremenită în subdezvoltare, prejudecăţi şi lipsă de mijloace. De asemenea,
lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens
negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile şi
funcţiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creşterii criminalităţii şi
inadaptării, proliferării economiei subterane şi terorismului identitar şi patologic.
Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, ameninţările la adresa
societăţii moderne, precum şi vulnerabilităţile ei se înmulţesc. În această etapă de trecere
la o societate a cunoaşterii, de tip informaţional, caracterizată printr-o serie de
vulnerabilităţi de tranziţie (care-şi schimbă mereu configuraţia), terorismul găseşte un loc
propice de dezvoltare. Terorismul nu a afectat, până acum, în mod direct, România, deşi
ţara noastră se află pe unul dintre culoarele cele mai active ale traficanţilor de droguri şi
de carne vie, ale reţelelor mafiote şi ale crimei organizate, şi în apropierea unor zone
generatoare de conflicte şi terorism (Caucaz, Balcani, zona kurdă, Orientul Apropiat).
Însă participarea efectivă la războiul antiterorist, intrarea în NATO şi, în UE,
proximitatea coridorului islamic, ca şi schimbarea configuraţiei economice, politice şi
sociale constituie premise ale unor posibile viitoare atacuri teroriste şi asupra României.

CAPITOLUL 1. GRUPARILE TERORISTE SI ESCALADAREA

VIOLENTEI IN LUMEA CONTEMPORANA
1.1. Consideraţii psihosociologice şi criminologice cu privire la activităţile
teroriste. Una din formele de manifestare a violenţei cel mai des întâlnite în ultima
vreme este activitatea teroristă, adică folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace
de natură să provoace teroare, în vederea atingerii unor scopuri (politice, materiale, de
răzbunare etc.). Aşa cum se poate observa, aceste grave manifestări de intoleranţă se pot
îndrepta împotriva ordinii internaţionale sau a regimului social-politic din interiorul
statelor. Asemenea acte pun în pericol relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare
directă pentru pace, pot înrăutăţi relaţiile dintre state, prejudiciind grav climatul
internaţional. Actele de teroare sunt mai ales metode tipice ale grupărilor naţionaliste
care, lipsite de aderenţă politică de masă, caută să atragă atenţia lumii asupra existenţei
lor, încercând să creeze impresia falsă a unei forţe politice prezente în viaţa
internaţională.
De asemenea, un alt scop urmărit de autorii actelor de teroare este acela al
obţinerii unor foloase materiale- răpiri de persoane în vederea răscumpărării-răzbunării,
care pot merge până la schingiuiri sau ucideri, incendieri, explozii sau distrugeri de
bunuri din patrimoniul naţional. Pe lângă suferinţele fizice şi daunele materiale pe care le
cauzează direct, consecinţele actelor de terorism sunt multiple: pot determina o anumită
neîncredere între state, o stare de nesiguranţă cu consecinţe negative pentru continuarea şi
dezvoltarea normală a relaţiilor politice, economice, turistice etc., precum şi pentru
climatul intern din orice stat în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi frânate de stat.
Astăzi, mai mult ca oricând, se constată că fenomenul terorist reprezintă un
adevărat flagel al acestui început de mileniu III, dobândind un caracter global prin
amploarea şi diversitatea manifestărilor sale. Cel mai grăitor exemplu în acest sens îl
constituie atacul terorist de la 11 septembrie 2001, asupra celor două clădiri simbol al
New York-ului, SUA. Efectul acestui act sângeros a fost o reacţie în lanţ a întregii lumi
civilizate alături de Statele Unite ale Americii, împotriva terorismului.
 Mai mult, nevoia de a combate şi elimina acest flagel internaţional a dus la
naşterea unor alianţe politice şi militare care până la acea dată erau de neconceput. Însăşi
priorităţile politice, economice şi militare ale marilor puteri au căpătat o altă ordine. Nu
are importanţă dacă cei care acţionează sunt numiţi separatişti, naţionalişti, anarhişti,
fanatici religioşi etc., ceea ce îi defineşte pe toţi este faptul că acţionează cu intenţia de a
inocula sentimentul de teroare unui număr mai mare de oameni decât cel al victimelor
potenţiale.
Actul terorist are însă şi ample consecinţe în planul vieţii politice interne:
paralizarea funcţionării normale a vieţii sociale, instituirea stării de panică şi nesiguranţă
publică, neîncrederea populaţiei în partidele de guvernământ şi autorităţi, introducerea
unor măsuri publice represive şi autoritare, odată cu pierderea unor drepturi democratice
şi constituţionale, şantajarea autorităţilor etc. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl
reprezintă răpirea şi asasinarea preşedintelui italian Aldo Moro.
În sfârşit, pe lângă efectele şi consecinţele amintite, teroriştii urmăresc şi
obţinerea de avantaje morale, publicitare, asupra mişcării pe care o reprezintă. Actul
terorist în sine şi pentru sine este egal cu zero: publicitatea sa este totul, spun specialiştii
luptei antiteroriste. Tendinţa de a face publicitate în jurul acţiunilor lor este o altă
caracteristică a terorismului şi se concretizează prin revendicarea atentatelor de către
gruparea autoare, de regulă la redacţiile unor mari cotidiene de presă sau prin solicitarea
directă autorităţilor (în acţiunile cu ostateci), de difuzare la radio a unui comunicat sau a
unui program politico-ideologic al mişcării respective.
În cazul ocupării ambasadei RFG din Suedia (1975), teroriştii au solicitat
autorităţilor ca posturile de televiziune din cele două ţări să transmită direct la televiziune
plecarea lor. Deseori, în goana după noutăţi şi senzaţional, ziariştii fac, fără voia lor, cel
mai de preţ serviciu grupărilor teroriste: reclama. Tot un element publicitar îl constituie
şi denumirea grupării, menită să sugereze, cel mai adesea, mişcări revoluţionare,
democratice, progresiste sau naţionaliste: Armata roşie japoneză; Brigăzile roşii; Armata
de eliberare populară (Turcia); Libertatea (Spania); Armata Republicană Irlandeză etc.
1.2. Definirea terorismului şi implicaţiile sale asupra climatului social.
Terorismul este divers clasificat şi definit. Se apreciază că există un terorism naţional
(intern) şi unul internaţional, un terorism de drept comun (banditism) şi unul politic, cât şi
un terorism legal (de stat) şi unul ilegal1, toate aceste forme având drept caracteristici
esenţiale, caracterul violent, brutal şi organizat al acţiunii cât şi urmările sale ample, prin
provocarea stării de panică şi teroare în sânul unei colectivităţi. În ceea ce priveşte
reglementarea terorismului din punct de vedere juridic încercarea are o vechime
respectabilă şi aparţine legiuitorilor romani care, în anul 103 î.Ch., în Lex Apuleia, au
încriminat Crimen Majestatis, respectiv orice acţiune internă sau externă îndreptată
împotriva integrităţii statului. Mai târziu, în Evul Mediu, deşi unele state încurajau în
mod tacit (uneori chiar explicit) pirateria maritimă, folosită ca armă neconvenţională în
conflictele din acea vreme, în mod oficial ele au trebuit să declare în afara legii astfel de
acţiuni.
Se pare că terorismul a fost folosit cu conotaţie juridică şi în timpul revoluţiei
franceze, când Robespierre a declarat supremaţia legii teroriste în perioada cuprinsă între
luna martie 1793 şi luna iulie 1794. După terminarea primului război mondial, numeroşi
specialişti în ştiinţa dreptului penal au încercat să dea o definiţie general acceptabilă
terorismului. Tentativele au fost cel mai adesea însoţite de elaborarea unor norme de
drept internaţional public, incluse în tratate şi convenţii. Astfel, cu ocazia primei
conferinţe de unificare a dreptului penal, care a avut loc la Varşovia în anul 1927, s-a
adoptat un text prin care se introducea în categoria delicta juris gentium, alături de
piraterie, sclavie, vânzarea femeilor, traficul de droguri şi folosirea cu intenţie a unor
mijloace capabile să ducă la un pericol comun2 Noţiunea de pericol comun a fost
înlocuită cu termenul de terorism cu prilejul celei de-a treia conferinţe, care s-a
desfăşurat la Bruxelles, în perioada 26-30 iunie 1930, când s-a propus să se considere
acte de terorism orice acte ale oricui săvârşeşte crime contra vieţii, libertăţii sau
integrităţii corporale a persoanelor sau contra bunurilor vreunui stat sau a
particularilor, în vederea manifestării sau realizării unor idei politice sau sociale.
În anul 1972, ONU a realizat primul studiu asupra terorismului, dar cu toate
acestea comunitatea internaţională nu a putut ajunge la o definiţie universal acceptată cu
privire la acest fenomen, motivul principal fiind caracterul pseudopolitic al
terorismului. Din acest punct de vedere, există pe plan internaţional poziţii statale
1
Dicţionar diplomatic, Editura politică, 1979, p. 846 ;
2
I. Bodunescu, Flagelul terorismului internaţional, Bucureşti, Editura Militară, 1978, p. 12 ;
divergente cu privire la legitimitatea organizaţiilor teroriste şi aceasta din simplul motiv
că ceea ce pentru unii înseamnă terorism, pentru alţii reprezintă luptă de eliberare
naţională. O confuzie mare, în plan conceptual, există şi cu privire la definirea diverselor
forme de violenţă: terorism, crimă organizată, război civil, stat dictatorial etc. Parcă
pentru a mări confuzia, în Proiectul de Statut privind crearea Tribunalului Penal
Internaţional, profesorul american Cherif Bassiouni, preşedintele Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, în enumerarea infracţiunilor care ar putea face obiectul de
activitate al unui asemenea tribunal, nu include terorismul, ci doar anumite acte de
terorism3.
În literatura de specialitate4 sunt menţionate câteva caracteristici definitorii a
conceptului de terorism, pe baza cărora s-a încercat şi o definire a acestui fenomen. Ne
raliem şi noi la această formă de delimitare a terorismului de alte fenomene similare, pe
baza următoarelor caracteristici: a) violenţa şi ameninţarea cu violenţa; b) folosirea
sistematică şi persistentă a violenţei; c) existenţa obiectivelor politice; d) terorismul,
alternativă la războiul convenţional.
Plecând de la aceste caracteristici, autorii mai sus menţionaţi au definit terorismul
ca fiind o strategie persistentă şi sistematică de utilizare a violenţei de către un stat sau
un grup politic împotriva altui stat sau grup politic, cu scopul de a realiza obiective
politice, prin constrângerea determinată de declanşarea unei stări de teroare şi
intimidare colectivă.
1.3. Formarea, organizarea şi funcţionarea grupărilor teroriste. Un prim
aspect al procesului de recrutare a indivizilor pentru activitatea teroristă îl constituie
alegerea şi studierea îndelungată (luni, ani) a candidatului. Cel mai adesea el este
propus pentru recrutare de unul din membrii grupului care îl cunoaşte mai demult şi
consideră că el corespunde sub aspect motivaţional, atitudinal, ideologic, religios
(terorismul arab, irlandez), naţional-extremist (terorismul spaniol) sau prezintă suficiente
înclinaţii aventuriste. Iniţial se încearcă o apropiere şi o tatonare discretă a atitudinilor,
dorinţelor şi intenţiilor sale referitoare la activitatea ilegală, teroristă, cât şi la adeziunea
sa la valorile grupului. Urmează un alt moment al recrutării, acela al testării capacităţilor

3
Ch. Bassouini, Draft Statute, International Criminal Tribunal, AIDP, 1992, p. 174-176 ;
4
Pentru detalii vezi Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit., p. 268-270 ;
volitive ale individului: curajul, îndrăzneala, stăpânirea de sine, cruzimea, tenacitatea,
perseverenţa etc. Pentru testarea acestor însuşiri, grupurile teroriste imaginează sau
improvizează diverse probe, unele incluse în însăşi activitatea generală de pregătire şi
instruire, altele prealabile, dar eliminatorii. Din această ultimă categorie face parte, spre
exemplu, proba câinelui mort, utilizată de gruparea teroristă arabă Septembrie negru.
Individului i se cere să poarte pe braţele dezvelite, pe distanţa câtorva zeci de
metri, cadavrul în putrefacţie al unui câine mare, stăpânindu-şi perfect orice grimasă de
scârbă sau semn de slăbiciune, apoi să-l depună într-o ladă. Cei care nu reuşesc acest
lucru sunt respinşi sau, în cazuri limitate, sunt acceptaţi în grupare sub alte calităţi decât
cele de combatanţi (curieri spre exemplu). Alteori, individului i se cere să comită o
anumită infracţiune, să omoare o anumită persoană, de regulă din categoria celor care se
arată împotriva grupării. Dincolo de rezolvarea acestor probe, însuşirile amintite au şi
semnificaţia adeziunii individului la valorile grupării, şi oferă suficiente temeiuri de
siguranţă că individul ales nu va trăda sau părăsi gruparea.
Vârsta teroriştilor se situează în general, între 22-25 de ani. În America Latină şi
Spania, media de vârstă a teroriştilor este apreciată între 23-24 ani, în Germania şi
Palestina 30-31 ani. Se observă însă tendinţa de scădere a vârstei membrilor terorişti arabi
mergând chiar până la 12-14 ani. Vârsta liderilor tinde să crească în măsura în care
aceştia se menţin în fruntea mişcării.
Sexul. Predomină bărbaţii. Totuşi, într-o serie de grupări teroriste, ca spre
exemplu Baader Meinhoff, femeile reprezentau peste 60%, multe dintre ele ocupând aici
posturile de conducere (Ulrike Meinhoff în fruntea grupării), ca de altfel şi în alte
organizaţii teroriste (Brigăzile Roşii, Armata Roşie Japoneză). Se observă tendinţa de
sporire continuă a ponderii femeilor în grupările teroriste (cu excepţia grupărilor
islamiste), cât şi utilizarea lor tot mai frecventă în acţiunile violente. Ele sunt preferate şi
pe considerentul că, în general, sunt mai puţin suspectate de violenţă de către populaţie şi
chiar de poliţie, au mai mari posibilităţi de mascare, deghizare şi de scăpare din
supraveghere, pot pătrunde mai uşor în obiective şi pot fi folosite cu bune rezultate şi în
unele activităţi sociale (surori medicale, curiere, gazde).
Originea socială. Covârşitoarea majoritate a teroriştilor sunt născuţi şi trăiţi în
marile oraşe şi provin din clasa mijlocie şi din păturile înstărite ale societăţii. Surprinde
de asemenea ponderea ridicată a celor proveniţi din familii de intelectuali şi funcţionari
guvernamentali.
Studii şi profesii-majoritatea membrilor grupurilor teroriste au studii superioare
sau urmează (urmau) cursurile unor universităţi. Astfel, spre exemplu, organizaţia
extremist-teroristă italiană Brigăzile Roşii a fost înfiinţată de către studenţii extremişti
catolici de la facultatea de sociologie a Universităţii din Trento. Tot la umbra unor
universităţi s-a format Armata Roşie Japoneză (formată din studenţi şi profesori), cât şi
gruparea libiană Gamal Abdel Nasser. Profesiile extremiştilor sunt şi ele extrem de
diverse. Andreas Baader-fără ocupaţie, fiul unui reputat istoric împuşcat în război; Ulrike
Meinhoff-fostă ziaristă, redactor şef al unei reviste contestatare, se bucura de o bună
reputaţie în înalta societate hamburgheză. La incendierea a două supermagazine (1968),
constituind prima lovitură a grupului, iau parte 4 terorişti: Andreas Baader, logodnica sa,
fiică de preot, un student în istoria artei şi un actor de teatru.
Cât priveşte organizarea şi funcţionarea grupului terorist, vom lua ca exemplu
gruparea teroristă Brigăzile Roşii, înfiinţată în anul 1969 de studenţi şi profesori
extremişti, în climatul de dezordine şi frământări sociale al societăţii italiene.
Manifestările grupării au îmbrăcat iniţial forme relativ uşoare (proteste, manifeste,
ameninţări), ulterior, odată cu conturarea unei ideologii proprii, ele se concretizează în
atacuri cu bombe, răpiri şi asasinate politice (perioada radicală a organizaţiei).
Membrii grupării sunt organizaţi într-un sistem piramidal, pe baza principiului
compartimentării acţiunilor, cu structuri etanşe, conduse de un responsabil, singurul care
are acces la compartimentul superior. Unitatea de bază o constituie celula compusă din 3-
5 membrii împărţiţi în câte două grupe. Responsabilii celulelor formează conducerea unei
brigăzi, iar două sau mai multe brigăzi formează o coloană a cărei conducere este
formată din două perechi de coordonatori centrali care nu trăiesc în clandestinitate.
Coloanele sunt constituite după criteriul reuniunii geografice a membrilor
grupării: Genova, Torino, Milano, Roma. Fiecare membru primeşte lunar o soldă anume,
iar fiecare celulă şi brigadă trebuie să-şi asigure următoarele: un apartament-dormitor, un
apartament de rezervă şi un apartament ascunzătoare, depozit, arhivă şi loc de pornire
într-o operaţie. Pentru procurarea de fonduri, Brigăzile Roşii planifică anual cel puţin trei
răpiri de persoane în vederea răscumpărării, în afara altor lovituri (hold-upuri, spre
exemplu). Prin regulamentul de ordine interioară se stipulează obligaţia brigandiştilor de
a-şi întreţine o locuinţă curată, ordonată şi complet înzestrată, inclusiv cu dispozitive
antifurt. Din exterior ea va trebui să apară ca locuinţa unui om bine situat, în afara
oricăror bănuieli şi să nu fie aşezată în imediata apropiere a unor instituţii publice sau
locuri aglomerate care ar uşura supravegherea imobilului. Membrii organizaţiei dispun de
un autoturism pe care sunt obligaţi să-l întreţină în permanenţă în stare de funcţionare şi
să evite încălcarea regulilor de circulaţie şi a altor contravenţii (fiscale, spre exemplu).
Aspectul exterior al brigandiştilor trebuie să fie ireproşabil. Coeziunea grupului terorist
este determinată de: structura pe sexe; unitatea de motivaţii personale; comportarea
liderilor şi satisfacţia membrilor; omogenitatea naţională; gradul de fanatism al
membrilor; unitatea ideologică sau religioasă.
1.4. Instruirea şi antrenarea grupărilor teroriste. Antrenamentul teroriştilor
urmăreşte ca obiective atât cunoaşterea, fabricarea şi utilizarea explozivilor clasici şi
artizanali, a armamentului, a luptei corp la corp, dar mai ales îndoctrinarea membrilor şi
pregătirea lor psihologică şi morală. Locul de antrenament este găsit de regulă în pădurile
şi suburbiile oraşelor, iar activitatea propriu-zisă de antrenament se desfăşoară sub
acoperirea unor grupuri sportive ale tineretului.
Grupările arabe, de exemplu, dispun de tabere oficiale de pregătire militară,
antrenamentul fiind dur, pe intervalul a câteva luni, cu program continuu între orele 5-22
şi în condiţii climatice aspre. Alte grupări teroriste (Baader-Meinhoff, Armata Roşie
Japoneză) şi-au petrecut câteva luni de antrenament în condiţii asemănătoare în tabere
specializate, închiriate în Orientul Mijlociu.
Îndoctrinarea teroriştilor se face cu valorile ideologice sau religioase pe care
grupul îşi propune să le apere sau să le impună şi sunt menite să-i determine pe terorişti
să acţioneze cu hotărâre şi fanatism, să fie rezistenţi oricăror presiuni morale şi afective
mergând, fără nici o ezitare, până la sacrificiul vieţii. Ideea de moarte ajunge astfel să
reprezinte, în mintea teroriştilor, ideea de martir pentru cauza şi valorile grupului sau
pentru eliberarea naţională (teroriştii palestinieni, gruparea Al Kaida etc.). Anexa nr. 1
Pregătirea psihologică şi morală urmăreşte, de asemenea, dezvoltarea trăsăturilor
de curaj, îndrăzneală, cinism, stăpânire de sine, dar şi a sentimentelor de solidaritate şi
colaborare pentru acţiunea în echipă. În ciuda acestui fapt, regula antrenamentului este de
a-şi ucide colegul rănit sau căzut în mâinile poliţiei.
1.5. Tendinţe în evoluţia terorsmului contemporan. Evolutia fenomenului
terorist în cursul ultimilor ani a evidentiat noi tendinte majore în ceea ce priveste
modalitatea de actiune: tendinta de a organiza atacuri împotriva unor mari aglomerari
urbane; tendinta de a organiza atacuri cu substante letale; tendinta de a organiza atacuri
care sa puna în pericol economiile nationale, prin detonarea unor bombe în centre
financiare şi comerciale de mare importanţă; escaladarea atacurilor soldate cu luarea de
ostatici în scopul de a obţine fonduri de la familie, guverne; intensificarea colaborării
între grupări teroriste şi grupări ale crimei organizate; proliferarea actelor de terorism
prin sacrificiu. Amploarea deosebită luată de aceste procedee de acţiune îşi are originea
în factori de ordin psiho-social şi în fanatismul caracteristic terorismului din lumea
contemporană.
1.6. Aspecte psiholohice ale strategiei terorismului contemporan. Terorismul
reprezinta o strategie care se bazează-prin intermediul mass-media, a martorilor
oculari-pe impactul psihologic în rândul opiniei publice iar acest impact psihologic
devine mai important decât rezultatul actiunilor teroriste. În fapt, toate formele de luptă
conţin un element psihologic important care vizeaza atât scăderea moralului inamicului
prin îngrozire, cât şi întărirea forţelor proprii, a încrederii în sine şi a voinţei de a lupta.
Or intenţia terorismului este de influenţare a unui public, având scopul de a induce
sentimentul de frică în populaţie sau într-o parte a populaţiei.
Un alt element esential al psihologiei teroriste este producerea unui şoc masiv în
rândul populaţiei prin intermediul unor atentate indiscriminatorii care induce populaţiei
ideea că oricine poate fi vizat, oricând, oriunde. Aceasta duce la intimidarea populaţiei,
la forţarea ei de a lua atitudine faţă de autorităţi. Această ameninţare difuză reprezintă
un atu psihologic care trebuie luat în seamă.
Un instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate populaţiei şi regimului
politic ţintă îl constituie provocarea. Atacurile teroriste ţin să atragă reacţii represive
din partea regimului. Măsurile de securitate care se iau-urmare a atacurilor teroriste-
împreună cu reacţiile punitive afectează parte a populaţiei care nu este implicată în
acţiunile teroriste, guvernul devenind astfel nepopular. Populaţia se simte în
 nesiguranţă, nemaiavând încredere în posibilitatea guvernului de a-i apăra. Neputinţa
guvernului de a acţiona eficient în faţa sfidării teroriste, indiferent de raportul de forţe
care este favorabil autorităţilor, reprezintă alt atu psihologic important în cadrul
strategiei grupurilor teroriste. Deşi factorii de stres ai terorismului sunt mai puţin
copleşitori decât cei din timpul războiului clasic, ei au impact atât asupra victimelor
directe cât şi asupra martorilor pasivi la distrugere. Actele teroriste produc reacţii de
stres datorită şocului creat de eveniment, violarea bruscă a cadrului familial şi apariţiei
sentimentului de pierdere a controlului.
1.7. Psihologia teroristului.
Convingerile teroriştilor. Acţiunile organizaţiilor teroriste se bazează pe o
interpretare subiectivă a realităţii care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu
care se confruntă. Acţunile teroriştilor nu sunt conduse de o motivaţie sau o hotărâre care
să aibă la bază nişte percepţii corecte privind realitatea. Unul din obiectivele
organizaţiilor teroriste este să convingă opinia publică vizată să privească lumea aşa cum
o privesc ele. Sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante,
contribuie la percepţiile şi interpretările eronate care determină acţiuni şi speranţe.
Conţinutul şi originea convingerilor teroriştilor influenţează motivaţia şi strategia
teroristă, reacţia teroriştilor la politica guvernelor respective, precum şi consecinţele
confruntărilor teroriste.
Cadrul politic şi social în care acţionează organizaţia teroristă cuprinde un set de
origini care este caracterizat de factori culturali specifici (istoria, tradiţia, literatura,
religia) care sunt transmişi membrilor unei societăţi prin tipare de socializare şi ideologii
oficiale care sunt însuşite în tinereţe, în perioada de formare a teroristului şi care sunt în
mod conştient acceptate. Sursele acestor convingeri pot fi şi de natură internă. Situaţia în
care acţionează teroriştii este plină de tensiune şi nesiguranţă, făcând anumite convingeri
să pară relevante, convingătoare şi, totodată, persistente şi greu de schimbat. Atât
tensiunea psihică cât şi angajarea, proprii terorismului, favorizează adoptarea unui set
rigid de convingeri şi inhibă flexibilitatea şi deschiderea. În ceea ce priveşte ideologiile,
teroriştii nu sunt autorii acestora, deoarece ei tind mai mult spre acţiune decât spre
filozofie. Totuşi, unii lideri ai teroriştilor au fost intelectuali şi multe grupări, ca de pildă
Facţiunea Armatei Roşii (din Germania anilor şaptezeci-optzeci), au petrecut o mare
parte a timpului dezbătând probleme ideologice, deşi această facţiune cunoscută şi sub
numele de Banda Baader-Meinhof (lideri fondatori, Ulrike Meinhof şi Horst Mahler) a
fost cea mai veche şi cea mai violentă organizaţie teroristă în Germania de Vest a acelui
timp.
Condiţia mentală a teroristului. Vârsta tipică a unui terorist este de 22-24 de
ani. De aceea nu este de mirare că anumite caracteristici ale psihicului unui terorist sunt
deseori atribuite adolescenţei. Teroriştii simplifică frecvent problemele complexe,
reducându-le la un clişeu alb-negru. Grupările teroriste sunt puternic intelectualizate,
introspective şi naïve din punct de vedere politic în privinţa teoriilor lor. Teroristul
trăieşte un război fantezie, convins că se bucură de un sprijin larg din partea a numeroşi
adepţi. Pe lângă frustrare, în psihologia teroristului mai există şi autojustificarea şi
autolegitimarea, deoarece el crede, implicit, în dreptatea lui.
Intoleranţa, dogmatismul, autoritarismul şi tratamentul brutal aplicat propriilor lui
colegi care deviază de la linia trasată sunt toate manifestări comune mentalităţii teroriste.
Pentru a-şi afirma propria lor existenţă, acţiunilor teroriste li se conferă conotaţii
simbolice care implică alegerea captivilor, a locurilor vizate, a armelor şi a momentului
de acţiune.
Resursele viitoare ale terorismului. Nu se vor epuiza prea repede cauzele
potenţiale ale terorismului care, în opinia multor analişti, sunt: creşterea numărului
populaţiei, accentuarea sărăciei şi ciza de resurse; tensiunile rasiale si etnice; inflaţia şi
şomajul; tensiunile care apar între ţările care “au” şi ţările care” nu au”; valurile de
refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune; imigranţii care se deplasează din statele mai
sărace către cele mai prospere, deseori aducând cu ei conflictele ţărilor de unde provin;
dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate; ascensiunea grupărilor religioase
fundamentaliste agresive, defetiste sau a unor noi culte religioase.
Specialiştii din domeniul terorismului au identificat sprijinul acordat de către
unele state, conflictele etnice şi fanatismul religios ca fiind sursele cele mai probabile ale
violenţei teroriste în viitor. Terorismul este un fenomen fără vârstă. El a început să degaje
o nouă energie şi să capete o nouă dimensiune. Noua energie s-a emanat odată cu apariţia
unei a doua generaţii de opozanţi angrenaţi în conflicte tergiversate, a căror experienţă
psihologică neobişnuită şi nemulţumire de-o viaţă au deplasat focarul şi amploarea
violenţei politice, spre exemplu, în Orientul Mijlociu. (Anexa nr. 2)
Noua dimensiune este reprezentată de extremismul religios care a trecut în
regiune într-o nouă etapă, mult mai ameninţătoare, începând cu revoluţia din 1979 din
Iran. Acesta nu mai este exclusiv islamic. << Este foarte probabil ca reprezentanţii tinerei
generaţii care s-au format într-un climat de violenţă inter-grupuri şi care s-au identificat
cu mânia lor ... să fie tentaţi să devină membri ai organizaţiilor care sunt adepte ale
acţiunilor violente, în căutarea ”cauzei lor drepte” >>, susţine Rona Fields, psiholog de
renume care a studiat impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor din Liban, Israel,
Irlanda de Nord, Africa de Sud. Este evident că recenta avalanşă de atentate şi atacuri la
adresa trupelor israeliene nu este opera comandourilor lui Arafat (deşi el a fost acuzat
pentru aceste acţiuni de către Ariel Sharon) ci a unor tineri localnici care au crescut sub
dominaţie israeliană aproape treizeci de ani şi care acţionează din proprie iniţiativă. Aşa
se explică şi asasinatul din Italia, din 2002,(a consilierului guvernamental care lucrase la
programul de noi măsuri în domeniul muncii) revendicat de Brigăzile roşii, ca semnal ce
a dorit să-l dea pentru a marca apariţia unei noi generaţii a acestei grupări teroriste.
După părerea psihologilor, există cel puţin un cumul de patru factori care dau
continuitate terorismului şi contribuie la apariţia teroriştilor în rândul unei generaţii care
nu au cunoscut altceva decât vărsarea de sânge şi vrajba, fenomen cunoscut sub numele
de “reîntinerirea violenţei”, şi aceştia sunt: un mediu dominat de conflicte face dificilă
desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al
societăţii, astfel încât să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. De aceea,
aceste instincte se dezvoltă necontrolat şi sunt stimulate mai departe de violenţă; cei care
cresc în medii tensionate de conflicte ajung să considere violenţa un mijloc justificat de
exprimare; noua generaţie se consideră nevinovată de izbucnirea conflictului şi de aceea
o victimă se bucură de anumite drepturi în lupta pentru supravieţuire; a purta armă sau a
fi cooptat în forţele miliţiilor este un simbol al bărbăţiei.
Iată deci că terorismul este un fenomen complex, cuprinde o gamă largă de
motivaţii pe care societatea umană, civilizaţiile nu sunt în măsură să le dea un răspuns,
încă mult timp de acum încolo. Mai mult, datorită formelor lui de manifestare-asupra
unor persoane nevinovate, acţiuni violente, deosebit de feroce şi imprevizibile -, nici nu
există prea mare disponibilitate de a se apleca asupra fondului motivaţiei lui, pentru a se
găsi în timp o rezolvare. In faţa unei asemenea situaţii, statelor nu le rămân altceva de
făcut decât să- şi adopte măsuri corespunzătoare în cadrul strategiilor lor de securitate
naţională şi să colaboreze intre ele pentru a face faţă acestei ameninţări majore care, aşa
cum am văzut, rămâne o permanenţă în viaţa popoarelor şi a căpătat deja caracter
internaţional.
1.8. Controlul stresului în luptă împotriva terorismului. După atacul terorist
din 11 septembrie 2004 asupra S.U.A., specialistii în psihologie militară au fost printre
puţinii care au răspuns cu promptitudine provocărilor lansate de către terorişti. Ei au
fost cei care au apreciat că terorismul este o forma psihologică de conflict. Intervenţia
psihologilor americani a fost centrată, în consecinţă, pe acordarea unor servicii directe
victimelor şi familiilor lor, pe instruirea trupelor privitor la managementul stresului şi
proiectarea unor noi direcţii de pregătire a personalului militar în lupta cu teroriştii şi
terorismul. În acest sens s-au format echipe multidisciplinare de controlare a stresului.
Aceste echipe asistă victimele, membrii familiei, martorii în situaţii de luare de ostatici,
terorism, identificând elementele de stres generate de: şocul evenimentului; violarea
bruscă a cadrului familial; pierderea controlului; sentimente ostile (reprimate sau
exprimate); observarea atrocităţilor; sentimentul de neputinţă; comportamente
regresive; identificarea pozitivă cu teroriştii; sentimentul că eşti victimă; sentimente
negative faţă de propria ţară.
Dar, pentru a fi eficient, demersul antiterorist presupune coordonarea
unitară a două paliere acţionale diferite: lansarea de acţiuni poliţieneşti-şi paramilitare
de anvergură care să împiedice diseminarea violenţei şi să asigure destructurarea
facţiunilor extremist-teroriste active, iar pe de altă parte, lansarea unor mesaje politice
clare dublate de proiectarea unei campanii psihologice de anvergură care să permită
obţinerea sprijinului popular în lupta contra terorismului.

CAPITOLUL 2. PERICOLE ŞI AMENINŢĂRI TERORISTE LA

ÎNCEPUT DE SECOL
La început de secol, pericolele şi ameninţările teroriste sunt, după cele prezentate
de existenţa şi posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masă, cele mai mari şi cele
mai greu de înţeles, de acceptat şi de gestionat. Lumea este înmărmurită în faţa unor
astfel de pericole şi ameninţări. Chiar şi instituţiile însărcinate cu asigurarea securităţii şi
apărării persoanei, proprietăţii, ordinii şi legii nu au găsit încă soluţii pentru gestionarea
fenomenului terorist. Este adevărat, acest fenomen face parte din tipologia crizelor
politice, sociale, economice şi militare din toate timpurile, dar el nu poate fi încă
gestionat şi dezamorsat. Oricât de mulţi şi importanţi paşi au fost făcuţi din 2001 până în
prezent în investigarea şi combaterea acestui fenomen, inclusiv în România, prin
elaborarea unei strategii naţionale împotriva terorismului, el rămâne încă un mare pericol
pentru fiinţa umană, pentru societate, pentru economie ş instituţii.
2.1. Noi vulnerabilităţi ale populaţiilor, valorilor, statelor, instituţiilor,
organizaţiilor şi organismelor naţionale şi internaţionale. Totdeauna, vulnerabilităţile
sunt legate de pericole şi ameninţări. Nimeni nu poate şti care anume sunt
vulnerabilităţile unui sistem, decât în măsura în care cunoaşte pericolele şi ameninţările
care privesc sistemul respectiv. Or, pentru a identifica aceste pericole şi ameninţări şi a
depista vulnerabilităţile societăţii la acestea, este nevoie de o foarte bună cunoaştere a
situaţiei şi a dinamicii acesteia. La această investigaţie trebuie să participe nemijlocit
toată lumea, adică toate ţările, indiferent că sunt sau nu sunt afectate de terorism. Or, cea
mai mare vulnerabilitate este cea provocată de neputinţa de a investiga şi evalua cu
precizie un sistem dinamic complex, cu foarte multe evoluţii periculoase, înstufate şi
imprevizibile.
2.1.1. Vulnerabilităţi de sistem. Vulnerabilităţile sunt direct proporţionale cu
pericolele şiameninţările. Ele se asociază sistemelor ameninţate sau care pot fi afectate de
anumite pericole şi devin caracteristici ale acestora. Sistemele sociale, economice,
politice şi militare evoluează spre integralitate şi dinamism sporit. Cu cât creşte gradul de
integralitate, cu atât sporeşte şi dinamismul sistemelor. Iar dacă sistemele sunt dinamice,
şi vulnerabilităţile lor cunosc un dinamism specific. Din acest motiv, ele nu sunt uşor de
identificat şi de redus. Fiecare dintre aceste sisteme îşi are setul său de vulnerabilităţi.
Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la terorism. Dintre
aceste vulnerabilităţi la terorism, cele mai importante se conturează a fi următoarele:
1. Vulnerabilităţile sistemelor politice democratice pot fi identificate chiar în
caracteristicile acestora, astfel: transparenţa-vulnerabilitate la infiltrare; respectul
persoanei şi al opiniei-vulnerabilitate la terorismul ideologic; respectarea drepturilor
omului-vulnerabilităţi la terorism patogen, la terorism criminal, la terorism psihologic şi
la alte forme de terorism la adresa persoanei, proprietăţii şi instituţiilor; sistemul
alegerilor democratice – vulnerabilitate la terorismul de reţea şi la terorismul de sistem 5;
autonomia instituţiilor fundamentale ale statului-vulnerabilităţi la terorismul de
diversiune, la terorismul de falie şi la terorismul de reţea; pluripartidismul-vulnerabilitate
la infiltrarea în sistem a unor grupări şi organizaţii ale terorismului politic şi chiar la
crearea unui sistem paralel sau a unor reţele ale terorismului politic.
2. Vulnerabilităţile sistemelor economice şi financiare la terorism se ivesc, de
regulă, în filosofia contradictorie şi chiar conflictuală a intereselor, astfel: amploarea
sistemelor economice şi financiare favorizează vulnerabilităţile de macrosisteme şi
vulnerabilităţile de corporaţii la terorismul economic şi financiar de falie, al cărui
obiectiv este subminarea, ruperea şi distrugerea structurilor-gigant, extrem de sensibile la
diversiuni şi atacuri punctuale (ele însele generează diversiuni şi atitudini ofensive
împotriva identităţilor economice mai slabe sau concurente); faliile care se ivesc între
interese generează vulnerabilităţi la terorismul politic, precum şi la cel economic şi
financiar; strategiile de conspirativitate, atât de frecvente în lumea economică şi
financiară, generează vulnerabilităţi la terorismul criminal şi la cel specific tranzacţiilor
murdare; dinamismul economic şi financiar favorizează apariţia unor vulnerabilităţi de
stabilitate cu implicaţii în domeniul terorismului antisistem.
3. Vulnerabilităţile comunităţilor sociale, religioase, culturale sunt cele mai
numeroase, cele mai dificil de gestionat şi creează foarte multe probleme. Ele se înscriu,
în general, în următorul spectru: spiritul identitar creează o stare continuă de tensiune, de
unde rezultă o serie de vulnerabilităţi la terorismul identitar desfăşurat de alte comunităţi
sau de grupuri de interese; anomia socială este cea mai mare vulnerabilitate la terorismul
infracţional; rigiditatea şi extremismul unor culte (secte, organizaţii fundamentaliste)
generează vulnerabilităţi ale comunităţii respective la terorismul politic, la terorismul
fundamentalist şi la terorismul identitar.

5
Terorismul de sistem este acel terorism care se asociază tuturor elementelor şi structurilor sistemului şi
vizează crearea de disfuncţionalităţi, teamă, nesiguranţă şi neîncredere, prin care să se realizeze controlul şi
distrugerea acestuia;
 4. Vulnerabilităţile instituţiilor publice şi altor instituţii se generează şi
regenerează din incompatibilităţile de sistem, mai ales în perioadele când acestea devin
birocratice sau ating pragul de incompetenţă. Instituţiile şi comunităţile sunt entităţile
cele mai vulnerabile la terorismul de orice fel.
5. Vulnerabilităţile forţelor armate la terorism sunt, în general, reduse, dar de aici
nu rezultă că efectul lor este mai puţin important. Armatele sunt sisteme relativ integrate
şi foarte bine protejate. Totuşi, nici ele nu sunt invulnerabile. Vulnerabilităţile de
structură sau de sistem ale instituţiei militare se află, în general, în inflexibilitatea lor, în
imobilitatea unora dintre infrastructuri şi în incapacitatea de a se adapta foarte rapid
mediului anomic.
2.1.2. Vulnerabilităţi de proces. În societate, există sisteme de valori, care dau
forţă şi stabilitate comunităţilor, dar şi un dinamism complex, care le asigură acestor
entităţi sociale, economice, politice, religioase etc. o continuă devenire. Însă, aşa cum un
om aflat în mişcare vede şi percepe mai puţine lucruri decât atunci când stă pe loc şi
observă sau pândeşte, fiind deci mult mai vulnerabil în timpul deplasării, şi societăţile
omeneşti, în mişcare (ele se află în mişcare tot timpul), devin mai vulnerabile. Acestea
sunt vulnerabilităţi de proces, pe care teroriştii le exploatează la maximum.
Dacă fiecare om, pentru a se feri de terorism, s-ar afla într-un adăpost, protejat
printr-un sistem complet de filtre şi de scuturi de tot felul-de la cele informaţionale, la
cele împotriva glonţului şi atacurilor cu CBRN –, vulnerabilitatea lui la atacurile teroriste
ar fi minimă. Dar aşa ceva nu se poate. Nici omul şi nici societatea în care trăieşte nu se
pot baricada în adăposturi antiteroriste. De aceea, întrucât toate comunităţile omeneşti şi
toţi oamenii se află în mişcare, angajaţi în procese de producţie, de creaţie, de realizare a
unor scopuri şi obiective specifice universului omenesc, ele sunt tot timpul vulnerabile la
atacurile teroriste.
Vulnerabilităţile de proces sunt cele mai mari şi mai greu de înlăturat. Acestea nu
sunt, în general, o continuare a vulnerabilităţilor de sistem, ci se afirmă ca un alt tip de
vulnerabilităţi, complementare celor de sistem. Ele se înscriu în general în următorul
perimetru: flexibilitatea şi procesualitatea facilitează vulnerabilităţi la infiltrarea şi
proliferarea unor reţele teroriste în interiorul respectivelor comunităţi; procesul complicat
al frontierelor (politice, economice, informaţionale, culturale, ştiinţifice etc.) în mişcare
(delimitărilor mişcătoare) generează vulnerabilităţi la terorismul transfrontalier şi la cel
de falie; caracterul probabil şi cel imprevizibil al unor evenimente lasă loc unor
vulnerabilităţi la terorismul care generează terorism (terorismul
generativ).
Dezvoltarea impetuoasă a societăţii, tehnologia de vârf, progresele din biologie,
din chimie, numeroasele experimente de laborator creează unele vulnerabilităţi care ar
putea genera un nou tip de terorism, mult mai periculos decât toate celelalte la un loc,
terorismul genetic.
2.1.3 Vulnerabilităţi de disfuncţii. Sistemele şi procesele societăţii, în general,
şi comunităţilor, în special, oricare ar fi acestea, cunosc o mulţime de disfuncţii. Unele
dintre acestea se înscriu într-o marjă acceptabilă, în limitele de toleranţă ale sistemelor şi
proceselor respective, altele însă duc la crize, conflicte şi chiar la războaie. Înseşi
disfuncţionalităţile sunt vulnerabilităţi care nasc vulnerabilităţi şi, de aceea, ele sunt de
două ori mai periculoase. De unde rezultă că: disfuncţionalităţile sociale, economice,
politice şi chiar culturale (îndeosebi, cele religioase), mişcările sociale de tot felul, crizele
şi conflictele generează vulnerabilităţi la toate categoriile şi formele de terorism; faliile,
conflictele şi interferenţele dintre anomia socială şi rigiditismul unor secte, culte şi altor
entităţi mai mult sau mai puţin cunoscute generează vulnerabilităţi căutate sau provocate
de fenomenul terorist. De aceea, disfuncţionalităţile, dacă nu sunt gestionate în mod
corespunzător, necesită un efort dublu pentru punerea lor sub control. Pe de o parte,
trebuie înlăturate cauzele care le produc şi, pe de altă parte, trebuie combătute efectele,
inclusiv cele care se înscriu în sfera fenomenului terorist, ajutând fie la proliferarea lui,
fie la propagarea lui.
2.2 Dinamica pericolelor şi ameninţărilor O agresiune de mare amploare
împotriva statelor europene, a Statelor Unite sau a altor state puternice este puţin
probabilă, chiar imposibilă. Şi împotriva statului român o astfel de agresiune este puţin
probabilă. Există însă noi tipuri de ameninţări, mai variate, mai puţin evidente şi mai greu
de prevăzut. Cea mai periculoasă dintre acestea este ameninţarea teroristă.
Terorismul reprezintă o ameninţare strategică, nu doar pentru Statele Unite ale
Americii şi pentru ţările Uniunii Europene, ci şi pentru Rusia, pentru China, pentru India
şi pentru foarte multe ţări, inclusiv pentru România, angajate pe drumul modernizării
economiei, informaţiei, vieţii sociale şi culturii. Deşi este dezavuat şi atacat din toate
părţile şi prin toate mijloacele, terorismul dispune încă de resurse importante6, comunică
prin reţele electronice şi recurge la acţiuni din ce în ce mai violente. Mai mult, el se
extinde la toate mediile şi cuprinde aproape toate activităţile omeneşti, întrucât acest
fenomen este anti-valoare şi vizează distrugerea caracterului eficient al oricărei activităţi
progresiste.
Terorismul contemporan are deja un caracter mondial. El se axează îndeosebi pe
extremismul religios violent, pe extremismul politic şi pe efectele dezrădăcinării. Cauzele
acestuia sunt complexe. Ele se află în dinamica crizelor economice, culturale şi sociale, în
politica de alienare a tinerilor (îndeosebi musulmani) care trăiesc în străinătate, în
reacţiile virulente la influenţele intrinseci pe care le exercită civilizaţia occidentală asupra
zonelor încremenite în fantasme şi prejudecăţi, în recrudescenţa anomiei sociale,
criminalităţii şi traficanţilor. De aici, o dialectică perversă a intereselor lumii interlope şi
ale unor structuri predominant violente, generate de adâncirea faliilor strategice dintre
lumea modernă şi lumea rămasă în mizerie, subdezvoltare şi neputinţă. Această lume
chinuită nu produce terorism, însă ciocnirea unora dintre entităţile ei cu interesele
civilizaţiei moderne generează şi întreţine fenomenul terorist.
Terorismul este extrem de periculos, datorită acţiunilor imprevizibile, în mozaic,
îndeosebi asupra aglomerărilor urbane, locurilor publice şi instituţiilor. Însă rareori el
reuşeşte să se transforme în război de gherilă sau în acţiuni armate de lungă durată şi de o
amploare mai mare. Desigur, pe de o parte, pentru că nu are forţa şi resursa necesară şi,
pe de altă parte, pentru că nu aceasta este fizionomia lui.
Oricum, pe teritoriul statelor vizate de terorism, este extrem de dificil ca teroriştii
să poată declanşa un război de gherilă. Nici pe teritoriul României nu este posibil un
astfel de război declanşat de terorişti. Acest tip de război poate fi declanşat numai pe
teritoriul statelor sfâşiate, în care există entităţi puternice aflate în relaţii de intoleranţă şi
conflictualitate. Evenimentele actuale din Irak nu contrazic această afirmaţie, ci,
dimpotrivă, o confirmă. Chiar dacă sunt surprinzătoare şi produc numeroase victime,
atacurile teroriste din Bagdad sunt doar acţiuni în disperare de cauză. Este însă posibil ca
grupurile şi reţelele teroriste să nu fie interesate în trecerea la un război de gherilă,
6
http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne,
decembre, 2003, p.7.
întrucât nu au nici cum să-l conducă, nici cu ce să-l susţină. Un război de gherilă este
altceva decât terorismul, chiar dacă apelează la mijloace şi acţiuni de tip terorist. Este
însă posibil ca reţelele şi organizaţiile teroriste să prefere atacuri scurte, dar numeroase,
cu obiective limitate, de tipul celor de la Madrid, din 11 martie 2004, inclusiv pe teritoriul
României, care să producă pierderi de vieţi, distrugerea infrastructurilor şi să creeze
panică şi nesiguranţă. Trecerea la războiul de gherilă de sorginte teroristă reprezintă
altceva, fie o etapă superioară a terorismului, fie un scop al acţiunilor teroriste, fie o
asociere la acestea.
Cea mai mare ameninţare potenţială la adresa păcii şi securităţii europene şi
mondiale o constituie însă proliferarea armelor de distrugere în masă. Este adevărat că
sistemele de control, acordurile şi tratatele de nonproliferare au încetinit cumva cursa
înarmărilor nucleare, dar dezvoltarea şi perfecţionarea acestei arme se continuă.
Deocamdată, datorită tehnologiei sofisticate şi dificultăţii realizării componentelor
chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN), precum şi a vectorilor de transport la
ţintă, aceste arme nu se află nici la îndemâna teroriştilor, nici a unor conducători de state
care le-ar putea folosi fără să reflecteze prea mult asupra consecinţelor. Teroriştii, în acest
moment, nu au acces la asemenea arme. Atacul cu sarin efectuat de Secta AUM, în
metroul de la Tokio, în 1995, care a produs 12 morţi şi câteva mii de răniţi, şi, doi ani mai
târziu, împrăştierea sporilor de Antrax pe o stradă din capitala japoneză reprezintă una
dintre puţinele acţiuni de acest gen. Este însă posibil ca teroriştii să-şi croiască drum spre
asemenea arme, fie atacând silozurile şi bazele militare care dispun de asemenea
mijloace, fie procurându-le pe alte căi. Având în vedere nivelul de dezvoltare al chimiei,
fizicii nucleare şi cercetării ştiinţifice în domeniul biologiei şi industriei farmaceutice
atomice în România, precum şi uşurinţa cu care pătrund unele firme străine în economia
românească, este posibil ca teroriştii să încerce să procure sau să producă astfel de
mijloace şi în ţara noastră. Aceasta reprezintă cel mai mare pericol şi, totodată, cea mai
mare posibilă ameninţare la adresa securităţii omenirii, cu consecinţe imprevizibile.
Nu trebuie să ne lăsăm convinşi de propaganda grupurilor islamiste radicale,
potrivit căreia ei ar merge din victorie în victorie. Realitatea este cu totul alta, mult mai
nuanţată. În multe ţări, în pofida activităţii lor, grupurile islamiste radicale sunt departe de
a atinge stadiul de la care ar putea genera mişcări de gherilă7. Nici grupurile islamice din
ţara noastră nu au aceste aptitudini, dar, de aici nu rezultă că fundamentalismul islamic
nu-şi poate căuta şi la noi un refugiu sau o bază de acţiune. Este posibil ca, în viziunea
unor organizaţii şi reţele teroriste, România să fie considerată un fel de spaţiu în rezerva
strategică pentru eventuale acţiuni de mare frecvenţă împotriva unor ţări din UE, NATO,
a Rusiei, a Ucrainei şi a Turciei.
La aceste tipuri de ameninţări se asociază conflictele regionale, delicvenţa unor
state şi crima organizată. Acestea apelează, de cele mai multe ori, la metode şi procedee
teroriste şi este foarte greu să se facă distincţie între ele. În Statele Unite ale Americii,
spre exemplu, ameninţările teroriste erau cunoscute încă înainte de 1977. Existau temeri,
în rândul înalţilor responsabili, de atentate teroriste cu bombe radioactive asupra marilor
oraşe, în timp ce companiile aeriene şi apărătorii drepturilor cetăţeanului reclamau
excesul de constrângeri, mai ales din cauza atenţiei care se acorda americanilor şi
străinilor de origine arabă8. Robert Kupperman, director ştiinţific la Agenţia de Control
Armamente şi Dezarmare (ACDA) avertiza că, dacă nu se iau măsuri, americanii vor
continua să se afle pe marginea unei teribile prăpăstii. Potrivit raportului său, Comisia
guvernamentală de luptă împotriva terorismului a lucrat mai bine de cinci ani la planul
de protecţie a Statelor Unite împotriva acestei ameninţări. Această comisie a fost creată
de Richard Nixon, în 1972, după asasinarea a 11 sportivi israelieni de către un comando
palestinian la jocurile olimpice de la München. Experţii acestei comisii s-au reunit de
două ori pe lună, timp de cinci ani. La vremea aceea, preşedintele Statelor Unite a
precizat că americanii trebuie să fie gata să acţioneze rapid şi eficace în cazul în care, în
pofida eforturilor preventive, s-ar produce totuşi un act terorist împotriva americanilor,
în interiorul Statelor Unite sau în afară9. Însă, în lipsa unor atacuri teroriste majore,
priorităţile guvernului american au devenit altele.
Mai mult, ONU nu agrea ideea sancţiunilor internaţionale împotriva ţărilor care
adăpostesc organizaţii teroriste, întrucât o astfel de afirmaţie este greu de demonstrat şi
lasă loc la măsuri arbitrare. Trebuie însă subliniat că specialiştii americani, cu mai bine de
7
http://www.terrorisme.net/p/article_142.shtml, Colloque: réseaux de la terreur et réseaux contre la
terreur ;
8
http://www.edicom.ch/news/international/050124144947.mo.shtml, Frank Bass et Randy Herschaft
Terrorisme: les menaces étaient connues depuis les années 1970 ;
9
Ibidem;
20 de ani înaintea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, au identificat unele dintre
ameninţările teroriste importante, precum şi vulnerabilităţile adiacente. Richard Kenedy
arăta, în 1972, că bomba radiologică, denumită bomba murdară reprezenta o ameninţare
reală şi nu una science-fiction, iar William Rogers, şeful diplomaţiei, atrăgea atenţia, pe
la jumătatea anului 1973, că substanţele atomice ar putea să le ofere teroriştilor
posibilităţi inimaginabile.10
În acelaşi timp, Comisia a reliefat vulnerabilităţile companiilor aeriene la terorism
şi a propus, în 1972, întărirea controlului pasagerilor şi bagajelor. Industria aeriană nu a
ţinut seama de aceste avertismente, iar companiile aeriene, în 1976, s-au opus acestor
măsuri, pe motiv că, dacă le-ar respecta, ar intra în faliment. Experţii au prevăzut atacuri
teroriste cu rachete portabile asupra avioanelor civile, atacuri asupra altor obiective,
inclusiv asupra reţelelor de transport, de comunicaţii, de alimentare cu apă, asupra
centralelor nucleare şi electrice etc. Ei au recomandat supravegherea străinilor care
trăiesc sau tranzitează Statele Unite, îndeosebi a celor care provin din Orientul Mijlociu şi
americanii de origine arabă şi au propus măsuri de protecţie a diplomaţilor şi oamenilor
de afaceri americani care se aflau cu treburi în străinătate. Punctul slab al dispozitivului
antiterorist se afla, potrivit acestei Comisii, în sistemul de coordonare între CIA şi FBI în
legătură cu modul de obţinere a datelor şi informaţiilor, aşa cum avea să o constate şi
George Bush, după două decenii. De aici rezultă dificultatea înţelegerii şi evaluării
fenomenului terorist şi a punerii în aplicare a măsurilor de protecţie a cetăţenilor şi
instituţiilor, de prevenire a unor atacuri de acest fel şi de combatere a organizaţiilor şi
reţelelor teroriste. Terorismul este un fenomen atipic, frustrant, care nu are nici o logică şi
nici un fel de legătură cu civilizaţia modernă, în afară de faptul că este împotriva acesteia.
El se prezintă ca un anacronism, ca un cancer care se infiltrează peste tot şi nu poate fi
controlat decât prin măsuri ferme, care nu sunt şi nu pot fi agreate nici de societate, nici
de firme, nici de instituţii, nici de individ. De fapt, şi acesta este unul dintre obiectivele
terorismului: să creeze şi să regenereze imposibilitatea controlării sale.
La rândul ei, şi Rusia se confruntă cu numeroase ameninţări teroriste, cele mai
multe venind din zona caucaziană, dar nu numai. Rusia consideră că ameninţarea teroristă
cea mai directă, care afectează deopotrivă Rusia şi Georgia, vine de pe teritoriul georgian.

10
Idem;
După opinia Moscovei, monitorizarea ei internaţională s-a dovedit ineficace. De aceea,
singura modalitate de a pune sub control şi dezamorsa această ameninţare o reprezintă o
bună cooperare între serviciile secrete şi departamentele de frontieră. Oficialii ruşi
consideră că aproximativ 250-300 de terorişti ceceni sunt prezenţi în trecătorile Pankissi
din Georgia, în timp ce oficialii din această ţară afirmă contrariul. Realitatea este că
teroriştii care se aflau în aceste locuri s-au dispersat de îndată ce au fost avertizaţi, după
care au revenit în satele din zonă. După opinia ruşilor, separatiştii ceceni se refugiază
frecvent în trecătorile din munţii Pankissi, care se află în proximitatea sectorului cecen de
la frontiera ruso-georgiană. Tot prin aceste trecători se oferă ajutoare separatiştilor
ceceni. Oricât de multe lucruri ar şti oficialii ruşi şi forţele speciale despre teroriştii care
acţionează în spaţiul de interes pentru Rusia, dar mai ales în marile oraşe ale Rusiei sau în
orăşelele de tip Beslan, este din ce în ce mai greu de anticipat, de supravegheat, de
controlat, de gestionat şi de anihilat acest fenomen. De regulă, terorismul contemporan
(care, la această oră, este de esenţă fundamentalist islamică şi separatist-etnică) afectează
toate acele ţări care, într-o formă sau alta, atacă acest fundamentalism şi acel tip de
identitarism bazat pe intoleranţă etnică şi religioasă.
2.2.1. Surse de generare. Principalele surse de generare a fenomenului terorist se
află în configuraţia mereu schimbătoare şi nesigură a societăţii actuale, în starea de haos
pe care o parcurge omenirea. Nu întâmplător, desigur, atacurile teroriste se îndreaptă
împotriva Statelor Unite şi aliaţilor Americii, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei
Occidentale şi chiar împotriva unor ţări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi, spre
exemplu, Turcia, care, într-o formă sau alta, sprijină lupta împotriva terorismului de acest
tip. Printre principalele surse de generare a terorismului contemporan se situează şi
următoarele: efectele contradictorii şi chiar conflictuale ale procesului de globalizare şi
regionalizare, îndeosebi asupra unor comunităţi încremenite sau conduse în mod
dictatorial; starea de haos care s-a declanşat în urma spargerii bipolarităţii şiefortului
depus de marile puteri şi de comunitatea internaţională pentru stabilirea de noi echilibre,
bazate pe alte principii decât cele ale forţei armelor; progresul tehnologic imens realizat
de Statele Unite şi ţările Uniunii Europene, adâncirea faliei strategice dintre spaţiul euro-
atlantic şi restul lumii, concomitent cu influenţa pe care o are civilizaţia occidentală
asupra întregii lumi; prezenţa unei mase mari de tineri musulmani în societăţile
occidentale şi starea de alienare şi disperare care se instalează în rândul acestora, ca
urmare a faliei tot mai pronunţate dintre rigiditatea şi inflexibilitatea culturii de origine şi
marea deschidere, pragmatismul şi eficienţa noii culturi tehnologice; efectele complexe,
greu de controlat şi de anticipat, ale culturii de piaţă; recrudescenţa spiritului identitar
extremist, intolerant şi agresiv, îndeosebi în rândul fundamentaliştilor islamici răspândiţi
în ţările occidentale; starea de mizerie şi de înapoiere în care se află o mare parte a lumii
(45.000.000 milioane de oameni mor în fiecare an de foame şi de malnutriţie11);
conflictualitatea lumii (după 1990, aproape patru milioane de oameni, dintre care 90 %
civili, au murit în războaie, iar peste 18 milioane au fost nevoiţi să se refugieze12).
2.2.2. Proliferarea şi întreţinerea surselor de instabilitate, pericole şi
ameninţări. Sursele de instabilitate, pericole şi ameninţări sunt direct proporţionale cu
evoluţia societăţii, cu efectele pozitive, dar şi cu numeroasele efecte contradictorii, nocive
şi perverse ale acesteia. Cu cât evoluţia este mai spectaculoasă, cu atât faliile dintre
eşalonul întâi tehnologic şi informaţional şi celelalte eşaloane ale lumii se măresc şi se
adâncesc, generând şi regenerând fenomenul terorist. Interesant este că terorismul nu este
un produs al unei civilizaţii sau alteia, aşa cum se dă uneori de înţeles, ci al degradării
condiţiei umane, al răului care se dezvoltă din ce în ce mai mult în interiorul lumii.
România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone
(Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii
defavorabile, să suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, iniţial, ca
adăpost pentru unele grupări teroriste sau ca un nod de reţea, ulterior, ca bază de plecare
pentru unele posibile atacuri împotriva unor ţări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia,
Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina.
Islamul condamnă terorismul, dar atât. ( vezi anexa nr. 1) După atacurile
teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite, capetele de acuzaţie pentru
terorism s-au înmulţit: uciderea copiilor la Beslan, decapitarea ostaticilor în Irak, atentate
cu maşini-capcană în Indonezia şi în Turcia, atentatele de la Madrid din 11 martie 2004,
terorismul sinucigaş de peste tot etc. Toate acestea au creat îngrijorare în rândul

11
http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne,
decembre, 2003, p.6 ;
12
http://www.iss-eu.org, Ibidem, p. 5.
intelectualilor musulmani, liderilor religioşi şi altor oameni importanţi ai lumii islamice.
Aceştia s-au hotărât să denunţe terorismul, în numele Islamului. Ziaristul Aziz Al Haj
este foarte îngrijorat de faptul că majoritatea teroriştilor sunt musulmani. El scrie într-un
cotidian care apare la Bagdad că teroriştii, în afara sângelui vărsat, oamenilor decapitaţi şi
cadavrelor calcinate, nu au altceva de oferit civilizaţiei13.
Condamnarea terorismului islamist nu vine însă numai din partea media şi a
intelectualilor laici din ţările islamice sau din afara acestora. Cei mai cunoscuţi gânditori
ai Islamului se pronunţă categoric împotriva terorismului. Mohamed Sazyed Tantawi,
unul dintre cei mai cunoscuţi conducători religioşi din Egipt, a declarat că, în Islam,
sharia10 (cod moral rezultat din Coran) nu susţine şi nu întreţine actele de agresiune
împotriva persoanei inocente, ci dimpotrivă, propovăduieşte protecţia vieţii şi reprezintă
o normă a securităţii şi păcii. Există în Coran un pasaj care subliniază că Allah
Atotputernicul a spus: a lua o viaţă (…) este ca şi cum ai fi ucis întreaga lume. Revoltat
de ceea ce se întâmplă în Irak, marele Ayatolah Şeik Mohamed Hussein Fadlalah, şiit
libanez de primă mărime, care se pronunţă totuşi în favoarea fundamentalismului islamic,
arată că Islamul nu încurajează crima sau răpirea străinilor care lucrează în ţările
musulmane, ci dimpotrivă, doreşte ca ei să se simtă în siguranţă 14 În cadrul jurămintelor
de ramadan, şeicul Salih-Al Luhaydan, preşedintele Înaltului Consiliu Juridic al Arabiei
Saudite, a denunţat terorismul şi i-a îndemnat pe toţi musulmanii să se roage în mod
regulat. Împotriva terorismului s-a pronunţat şi secretarul general al Ligii Islamice
Mondiale, dr. Abdalah Bin-Abd-Al-Muhsin Al Turki. El a denumit teroriştii mâini negre
ce murdăresc Mecca şi Marea Moschee, pe care sharia îi condamnă şi îi pedepseşte foarte
aspru. Islamul este o religie care proclamă pacea şi care are oroare faţă de violenţă, iar
musulmanii care-atacă pe cei care nu-i atacă trebuie dezavuaţi-a subliniat dr. Dr Abdul
Lateef Adegbite, la cea de a 50-a aniversare a Societăţii Studenţilor Musulmani din
Nigeria. Musulmanii din Italia, conduşi de Mahmud Ibrahim Sheweit, imamul moscheii
din Roma, au publicat un document intitulat Manifest împotriva terorismului şi în

13
http://www.walf.sn/contributions/suite.php?rub=8&id_art=15703;
14
Ibidem; Sistem de legi şi norme inspirate de Coran, Sunna, sisteme de legi arabe mai vechi, tradiţii
paralele şi elemente ale activităţii musulmane în cursul primelor două secole de Islam ;
favoarea vieţii, iar Gabriel Madel Khan, un mistic al Islamului, scrie că teroriştii nu sunt
terorişti din cauza unui exces de Islam, ci din cauza lipsei totale de islam.
Coranul interzice crima şi suicidul. Peste o mie de musulmani din Jakarta au
protestat în centrul oraşului împotriva atentatului criminal cu bombă efectuat de
integriştii islamici în faţa ambasadei Australiei din Indonezia, care a ucis 9 indonezieni şi
a rănit 180. Ei purtau pancarte pe care scria Islamul împotriva terorismului. Musulmanii
din toată lumea au început să exercite presiuni împotriva integriştilor pentru a-i determina
să renunţe la ideologia opresiunii şi a terorismului. Aceste acţiuni teroriste nu au nimic
comun cu islamul.
Toate aceste manifestări şi delimitări sunt fireşti. Islamul nu se poate identifica cu
fundamentalismul islamic, cu integrismul, şi cu atât mai puţin cu acţiunile teroriste.
Musulmanii au înţeles că nu au decât de suferit de pe urma terorismului şi simt din ce în
ce mai mult nevoia de a-şi exprima clar poziţia. Războiul împotriva terorismului îi
loveşte, adesea, şi pe ei, chiar dată terorismul nu trebuie atribuit lumii islami ce, ci doar
extremismului islamic şi, în ultimă instanţă, extremismului de orice fel. Acestea sunt,
desigur, manifestări. Se aşteaptă, de la lumea islamică, nu doar delimitări de acest
fenomen, ci şi analize serioase şi profunde şi acţiuni. Dacă principalele acţiuni teroriste
cu care se confruntă astăzi lumea provin din zona fundamentalismului islamic, apoi
primii care trebuie să caute cauzele acestui fenomen şi să acţioneze pentru a-l pune sub
control trebuie să fie islamiştii. Este posibil ca, în viitor, islamismul să nu se
mulţumească cu o simplă delimitare sau cu o simplă atitudine de condamnare, ci să
participe efectiv la analiza, gestionarea şi combaterea acestui fenomen. Astfel de acţiuni
ar putea veni, deopotrivă, din lumea politică a ţărilor islamice, din zona ştiinţifică şi mai
ales din zona religioasă.
Deocamdată, astfel de analize făcute de islamişti nu există sau, dacă există, nu au
efectul aşteptat. De aici nu rezultă că Islamul este solidar cu terorismul, ci doar concluzia
că nu se implică suficient în cunoaşterea şi combaterea lui. Islamiştii din ţara noastră s-au
delimitat categoric faţă de terorism, şi nu avem nici un motiv să nu-i credem. Însă ei sunt
extrem de vulnerabili la infiltrarea în rândul lor a unor terorişti sau grupuri teroriste. Cele
câteva crime şi reglări de conturi din lumea afacerilor arabomusulmane de la noi sunt un
avertisment pe care cei în drept trebuie să-l aibă în vedere.
 Atentatele sinucigaşe. În faţa numeroaselor atentate sinucigaşe, Islamul trebuie
să găsească deci un răspuns. Islamologul Navid Kermani, care trăieşte în Germania (o
vreme, cercetător la Wissenschaftskolleg din Berlin, deţinător al premiului Fundaţiei
Helga şi Edzard Reuter), în cartea Dynamit des Geistes (Dinamita spiritului)15, a făcut o
analiză a terorismului sinucigaş, mai exact, a atentatelor sinucigaşe. El face o legătură
între tradiţie şi modernitate. Aceste acte se prezintă în hainele vechi ale tradiţiei, dar ele
sunt, în realitate, de factură modernă şi nu o întoarcere la perioada medievală 16, aşa cum
s-ar crede. Islamologul Navid Kermani precizează că, în sunnism, a existat o tradiţie a
martiriatului, dar ea s-a pierdut de-a lungul secolelor.
În Coran cuvântul martir nu are sensul pe care îl utilizăm noi azi, ci cu totul altul.
În islam, comunitatea musulmană era o minoritate oprimată. Martiriatul era un fel de a
muri, de sacrificiu individual pentru credinţă, întrucât musulmanii refuzau să renunţe, sub
tortură, la credinţa lor. Apoi islamul s-a extins, a devenit puternic şi asemenea practici au
devenit inutile şi caduce. A apărut un alt tip de martiriat, cel de război. Dar niciodată, în
islam, martiriatul nu a jucat un rol atât de important ca în creştinism. Iar în sunnism, şi
mai puţin. Deci nu există, practic, nici o legătură între tradiţie şi atentatele sinucigaşe de
azi. Primii islamişti, Fraţii Musulmani, au avut o oarecare legătură cu martirii care
mureau sub tortură, mai ales în Egipt. Dar atât. În cultul şiit al martirilor, există o
experienţă sumbră. În timpul războiului dintre Irak şi Iran, şiiţii trimiteau copii în
câmpurile de mine inamice. Dar de aici nu rezultă că şiiţi sunt sinucigaşi. În credinţa lor,
nu există atentate sinucigaşe.
Primele atentate sinucigaşe în lumea arabă n-au fost comise de şiiţi, ci de
persoane care proveneau din grupuri comuniste. Cercetătorul islamolog demonstrează, în
cartea sa, că atentatele sinucigaşe nu sunt specifice islamului, nu fac parte din tradiţia
islamică, ci aparţin unei gândiri din epoca modernă. El face distincţie între terorismul
practicat de Al-Qaeda şi terorismul palestinian, cel cecen şi cel din alte zone. Terorismul
palestinian funcţionează încă după un model clasic: se urmăreşte impunerea, prin
terorism, a unei soluţii politice. Terorismul, în acest caz, este o formă a luptei politice.
Terorismul sinucigaş este mai mult decât atât. Este nu doar un mod de a impune o soluţie

15
Navid Kermani, Dynamit des Geistes. Martyrium, Islam und Nihilismus, Göttingen, Wallstein, 2002;
16
http://www.islamische-zeitung.de/home/index.html, Eren Güvercin, L'islam contemporain face aux
attentats suicides - Entretien avec Navid Kermani, 27 octobre 2004 ;
politică, ci şi o expresie a unui nihilism, care înseamnă nu doar distrugere, ci şi
autodistrugere.
Cea de a treia dezvoltare-după islamologul Navid Kermani-este o combinare între
celelalte două, aşa cum s-au petrecut lucrurile la Beslan. Aceste atentate sunt un fel de
disperare socială, de nebunie sinucigaşă, care nu se întâlneşte la Al Qaeda şi la alte reţele
teroriste. Acest tip de terorism vede un inamic pretutindeni şi pretutindeni acţionează.
Este greu de găsit aici o soluţie politică concretă. Îndeosebi în Asia Centrală, influenţa
wahabismului este foarte mare, întrucât situaţia socială şi economică a devenit
catastrofală, iar societăţile merg din dictatură în dictatură. Orice opoziţie este calificată
drept fundamentalism sau extremism şi, în consecinţă, distrusă. În aceste condiţii, îşi fac
apariţia grupurile wahabite, care au mulţi bani, construiesc moschei, centre sociale etc.
Societăţile sunt bulversate, producându-se un fel de amestec între urmările reprimării
religiei islamice de către regimul sovietic şi recrudescenţa acestor grupuri wahabite, care
atrag o parte din populaţie. Cine nu răspunde cerinţelor wahabite este considerat eretic.
Populaţiile se află între două extremisme: cea a dictaturii conducătorilor, care nu mai
cedează puterea, şi cea a grupurilor wahabite.
În lumea arabă, islamul este complet sclerozat, după opinia lui Kermani. Şcolile
superioare de teologie nu au nici o soluţie. Islamul este neputincios, chiar vrednic de
milă. Peste tot, ei văd doar comploturi, ca şi cum toată lumea s-ar fi coalizat împotriva
islamiştilor. Totdeauna, pentru ei, alţii sunt vinovaţi. Islamul nu se ocupă de lucrurile
concrete şi, de aceea, se creează un vid ce nu poate fi umplut.
În Occident, nu există un public islamic, o entitate islamică, ci turci, arabi,
indonezieni etc. Se pare că islamismul nu mai este o forţă unită şi unitară, ci o forţă
sfărâmată. De aceea a şi apărut fundamentalismul, pe această sfărâmare, probabil, pentru
o suplini sau, mai exact, pentru a o folosi. Este posibil ca, în perioada următoare,
islamismul să se reunească, în primul rând, pentru a se apăra împotriva terorismului,
fundamentalismului şi extremismului islamic. Aceste efecte se vor manifesta şi în
România, la fel ca în multe alte ţări europene unde se află musulmani sau unde se
instruiesc musulmani. Deocamdată, poziţia musulmanilor este extrem de diversificată, în
funcţie de locul unde se află şi de influenţele care se exercită asupra lor. Dar va veni
destul de repede şi ziua când ei se vor trezi şi vor distruge zidurile, dar nu pe cele ale
civilizaţiei occidentale, cum ameninţa Ben Laden, ci pe cele ale extremismului şi
fundamentalismului care le îngreunează şi le distrug religia şi viaţa. Unele dintre sursele
de generare şi regenerare a terorismului se află şi pe teritoriul african. O parte din sursele
financiare necesare terorismului provin din afacerile dubioase şi spălarea banilor din
Africa17. Congo este unul din locurile unde se spală banii necesari în primul rând reţelelor
teroriste din această ţară. Pentru a rezolva această problemă deosebit de gravă, Banca
Centrală din Congo, în cooperare cu Banca Mondială, a propus cinci etape importante:
promulgarea de decrete; realizarea dispozitivului naţional de luptă împotriva
terorismului; implementarea celulei naţionale de informaţii financiare; ratificarea
principalelor instrumente juridice internaţionale în materie; aderarea la un grup regional
de luptă împotriva spălării banilor şi finanţării terorismului. Acest grup este alcătuit din
judecători, poliţişti, vameşi şi alţi specialişti în domeniu. Începând cu 19 iulie 2004,
Congo dispune de o lege prin care se încriminează spălarea banilor şi finanţarea
terorismului şi se fixează principiile şi regulile de bază pentru prevenirea, pedepsirea şi
represiunea unor asemenea activităţi. S-a creat, pentru elaborarea legii şi aplicarea ei, un
Grup de reflecţie asupra luptei împotriva spălării banilor. Primul dintre obiective este
protecţia spaţiului economic congolez contra acestui flagel, atât de prezent în toată lumea
şi mai ales pe continentul african.
2.3. Riscuri posibile, riscuri asumate. Riscurile legate de fenomenul terorist sunt
multiple şi în mozaic. Apar din toate părţile şi angajează toată lumea. Unele se asumă,
altele seimpun. Însă cel mai mare risc este acela de a ignora terorismul, a diminua
măsurile de protecţie împotriva lui şi, în consecinţă, a-l accepta sau a-l tolera.
Atitudinea de indiferenţă sau de favorizare (prin neimplicare) a fenomenului
terorist reprezintă unul dintre cele mai mari riscuri ale acestui început de secol. Nimeni
nu poate rămâne indiferent, azi, la fenomenul terorist, pe motiv că pe el nu-l afectează sau
în speranţa că, dacă are o atitudine indiferentă sau binevoitoare faţă de acest fenomen, va
fi cruţat de atacuri teroriste. În faţa terorismului, omenirea trebuie să fie solidară, deşi
însăşi solidaritatea este un risc. Este însă un risc necesar, deopotrivă, asumat şi impus.
2.3.1. Dinamica riscurilor. Riscul reprezintă o chestiune de atitudine şi, în
acelaşi timp, de acţiune. El este un pericol posibil, care poate fi cunoscut, prevăzut şi, în

17
http://www.mdsiste.com/modules/news/article.php?storyid=358, Blanchissement de l’argent ;
consecinţă, asumat sau acceptat. Riscul unui pericol cunoscut sau posibil a fi prevăzut
este, de regulă, asumat. Riscul unei ameninţări este, de cele mai multe ori, impus, deci
acceptat sau ocolit. Riscul înseamnă totdeauna conştientizarea pericolelor sau
ameninţărilor cărora li se asociază. În principiu, nu există riscuri date sau acceptate o dată
pentru totdeauna, aşa cum, cu unele excepţii, nu există nici pericole sau ameninţări
eterne. Toate se află într-o dinamică specială şi într-o schimbare continuă. De aceea,
dinamica riscurilor este greu de evaluat, de controlat şi de gestionat.
2.3.2 Asumarea riscurilor. În ce constă asumarea riscurilor pe care le cere
combaterea terorismului? Care sunt mecanismele de asumare? Cine şi în ce mod
hotărăşte această asumare? Ce diferenţă există între asumare şi impunere?
Trebuie să pornim de la premisa că foarte puţine lucruri sunt eterne pe lumea
aceasta. Eternă este doar starea generală de pericol şi chiar de ameninţare şi, prin urmare,
cea de risc continuu impus, asumat şi acceptat. Acest gen de pericole, de ameninţări şi de
riscuri se referă, îndeosebi, la celecare ţin de geofizica pământului, deci de cutremure şi
alte fenomene geofizice, de fenomene climaterice, cosmice şi chiar sociale. Într-un
anume fel, şi acestea terorizează planeta. Este vorba de un terorism natural, pe care
lumea trebuie să-l accepte şi să-şi asume riscurile adiacente. Dincolo de aceste fenomene,
terorismul este un pericol produs al societăţii omeneşti, pe care omenirea, pe de o parte, îl
respinge şi îl combate şi, pe de altă parate, îl acceptă, şi-l asumă, îl regenerează şi îl
întreţine, asumându-şi, bineînţeles, şi toate riscurile care rezultă de aici. Omenirea îşi
asumă acele riscuri legate de terorismul-efect, de terorismul-produs al faliilor,
disfuncţiilor, tensiunilor, crizelor şi conflictelor politice, economice, sociale, culturale,
religioase, informaţionale şi militare, care au cauze complexe, greu de identificat şi de
înlăturat. Şi le asumă, pentru că ele există, şi nu pot fi ocolite sau ignorate. Această
asumare nu înseamnă însă, ab initio, şi acceptare. Omenirea acceptă doar faptul că există
terorism, dar niciodată nu poate accepta fenomenul ca atare. Îşi asumă doar riscul
combaterii lui, acest risc fiind intrinsec, întrucât face parte din sistem, adică din modul
nostru de viaţă.
2.4. Acte internaţionale ce reglementează acţiunea împotriva terorismului.
Actele de terorism reprezintă diferite acţiuni de violenţă, prin care persoane sau grupuri
de persoane: atentează la viaţa şi la integntatea corporală sau bunurile unor demnitari,
personalităţi politice, a membrilor de familie ai acestora; săvârşesc asemenea acte,
împotriva unor grupări politice, organizaţii sociale, instituţii, grupuri de persoane reunite,
în mod organizat sau aflate, în mod întâmplător, în locuri sau localuri publice sau private.
Dacă asemenea acte sunt îndreptate contra ordinii internaţionale, atunci ele pun în pericol
relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni şi
înrâutăţi relaţiile dintre state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori
situaţii de confruntări şi-n orice caz, prejudiciază climatul internaţional.
Scopul urmărit, prin aceste acte, este să atragă atenţia lumii asupra existenţei
teroriştilor şi obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate şi răpiri de persoane
în vederea răscumpărării, incendieri şi distrugeri etc.). În perioada care a trecut, au fost
comise acţiuni teroriste, îndreptate împotriva şefilor de stat, de guvern sau a altor oameni
politici, instituţii ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate pe teritoriul unor state
străine; dacă asemenea acţiuni sunt săvârşite cu ajutorul, încuviinţarea sau ştiinţa altor
state, aceste acte constituie terorism de stat. Conducerile statelor care practică terorismul,
poarta o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac şi pentru consecinţele
care se pot declanşa, dar se fac vinovate şi de violarea dreptului intemaţional. Juriştii
consideră că acţiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din
statele respective, dar ele constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune internaţională. În faţa
unui asemenea pericol care, în secolul nostru a devenit un adevărat flagel, statele au luat
o atitudine netă de respingere şi hotărârea de a-1 reprima, colaborând între ele în acest
scop. Mijlocul principal de combatere, la nivel internaţional, a terorismului îl constituie
numeroasele convenţii încheiate şi documente adoptate în acest scop.
Prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului (Geneva, 1937,
adoptată în urma atentatului ucigaş de la, Marsilia), statele s-au angajat să pedepsească
persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva şefilor de stat şi a altor persoane care
ocupă funcţii în stat; faptele care pun în pericol mai multe vieţi omeneşti; acte
diversioniste asupra bunurilor private şi de stat; păstrarea sau aprovizionarea cu arme şi
alte mijloace teroriste; falsificarea şi introducerea de paşapoarte şi alte documente false;
pregătirea de acte teroriste ş.a. După cel de al doilea război mondial, terorismul a
cunoscut o extindere şi o agravare, mai ales, din cauza tentei politice care i s-a dat şi a
implicării unor state în asemenea acţiuni. Drept urmare, au fost adoptate un număr de
convenţii, dintre care unele se referă la combaterea terorismului practicat contra şefilor de
stat şi a altor persoane oficiale, altele pentru a asigura securitatea în domeniul navigaţiei
aeriene şi a navigaţiei maritime. În acest sens:
• Convenţia asupra prevenirii şi pedepsirii crimelor împotriva persoanelor
protejate pe plan internaţional, inclusiv agenţii diplomatici (adoptată de
Adunarea generală O.N.U., în 1973). Statele-părţi sunt ţinute să incrimineze, în
dreptul lor intern, comiterea, cu intenţie, a următoarelor fapte: uciderea, răpirea
sau alt act asupra persoanei sau libertăţii unei persoane protejate pe plan
internaţional; un atac violent asupra sediului oficial, locuinţei private sau
mijloacelor de transport ale unei persoane protejate pe plan internaţional, de
natură să pună în pericol persoana sau libertatea sa ş.a18 ;
• Convenţia împotriva luârii de ostatici (adoptatâ la O.N.U. în 1979) prevede că,
cel care sechestrează o persoană sau o reţine şi o ameninţâ să o omoare, o va răni
sau continua să o reţină pentru a constrânge un stat, o organizaţie internaţională, o
persoană fizică sau morală, să îndeplinească un act ori să se abţină de la acesta, ca
o condiţie a punerii în libertate a ostaticului, comite infracţiunea de luare de
ostatici (art. 1). Statele sunt obligate să pedepsească asemenea infracţiuni,
corespunzător gravităţii lor. Statul, pe teritoriul căruia, se află prezumtivul
infractor, îl va reţine şi va lua măsuri pentru urmărirea şi finalizarea procedurilor
penale împotriva lui; dacă nu-1 extrădează, este obligat să-1 supună urmăririi
penale şi să-1 judece, ca pentru o infracţiune cu caracter grav (art. 8) ;
• Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii de
mercenari (adoptată în cadrul O.N.U., în 1989) defineşte infracţiunea ca, fiind
fapta de a recruta, folosi, finanţa sau instrui mercenari care participa direct la
ostilităţi sau la acte plănuite de violenţă. Statele vor sancţiona asemenea
infracţiuni şi vor coopera între ele, pentru prevenirea şi pedepsirea lor ;
• Convenţia privind securitatea personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat
(New York, 1994) a fost adoptată din cauza atacurilor deliberate împotriva

18
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol I, 1981;
 personalului şi din preocuparea statelor de a asigura securitatea personalului
Naţiunilor Unite şi a celui asociat. În conformitate cu prevederile acestei
convenţii, statele părţi vor lua toate măsurile necesare, pentru a asigura securitatea
personalului Naţiunilor Unite şi a celui asociat, vor adopta măsurile necesare
pentru a-l proteja, în cazul în care acesta se va afla desfăşurat pe teritoriul lor,
împotriva următoarelor infracţiuni, comise în mod intenţionat: crimă, răpire sau
orice atac asupra persoanei sau libertăţii vreunui membru al personalului
Naţiunilor Unite sau al personalului asociat; atac violent asupra localurilor
oficiale, reşedinţei personale sau mijloacelor de transport ale unui membru al
acestora, de natură a-i periclita persoana, sau libertatea sa; ameninţarea cu
efectuarea unui astfel de atac, pentru a constrânge o persoană fizică sau juridică
de a realiza,sau de a se abţine de la realizarea unui act oarecare; încercarea de a
comite un astfel de atac, precum şi participarea în calitate de complice,
organizarea sau ordonarea comiterii unui asemenea atac. Asemenea acţiune este
considerată, de către fiecare stat parte, ca o infracţiune în raport cu propria sa
legislaţie internă, fiecare stat pedepsind, în mod adecvat, aceste infracţiuni, cu
luarea în considerare a gravităţii lor (art. 9). Sunt prevăzute şi regulile, după care
fiecare îşi determină competenţele sale asupra acestor infracţiuni (art. 10), precum
şi măsuri pentru asigurarea urmăririi penale sau a extrădării autorilor prezumtivi
(art. 13-15) ;
Pentru asigurarea securităţii în domeniul aviaţiei civile, au fost adoptate:
• Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite alte acte săvârşite la bordul
aeronavelor (Tokio, 1963), prin care se prevede obligaţia statelor de a pedepsi
infracţiunile, precum şi alte acte care pun în pericol securitatea aeronavelor sau a
persoanelor şi bunurilor aflate la bord, ordinea şi disciplina pe o navă, aflată în
zbor sau pe suprafaţa mării libere sau altei zone care nu face parte din teritoriul
unui stat; competent sâ sancţioneze asemenea fapte este statul de înmatriculare a
navei;
• Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970)
prevede că o persoană comite o infracţiune dacă, aflându-se la bordul navei în
zbor, pune stăpânire pe navă ori exercită controlul asupra ei, într-un mod ilicit şi
 prin violenţă sau ameninţarea cu violenţă; constituie infracţiune, de asemenea,
tentativa unor asemenea acte şi complicitatea la ele. Statele s-au angajat să
pedepsească asemenea acte în mod sever;
• Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţiei aviaţiei
civile (Montreal, 1971) prevede că orice persoana comite o infracţiune dacă, în
mod ilicit şi cu intenţie, săvârşeşte un act de violenţă împotriva unei persoane,
aflate la bordul unei aeronave în zbor, distruge o aeronavă în serviciu sau îi
cauzează deteriorări, plasează, pe o asemenea aeronavă, dispozitive sau substanţe
care pot să o distrugă ori să-i producă deteriorări, distruge sau deterioreazâ
instalaţii ori servicii de navigaţie aeriană ori tulbură lunctionalitatea lor, comunică
informaţii false, dacă acestea ar putea să facă aeronava inaptă în zbor ori să-i pună
în pericol securitatea în zbor. Statele-părţi s-au angajat să sancţioneze, prin
pedepse severe aceste infracţiuni; fiecare stat trebuie să ia măsuri, pentru a
ancheta şi pedepsi infractorul, care se află pe teritoriul său, în cazul în care nu
face extrădarea către alt stat (statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta, statului
îri care este înmatriculată aeronava, statului pe teritoriul căruia aterizează
aeronava ş.a.m.d.)19;
• In baza Convenţiei privind aviaţia civilă intemaţionalâ (Chicago, 1944), statele
includ, în acordurile bilaterale pe care le încheie, clauza de .securitate,
recomandată în cadrul O.A.C.L, prevăzând o serie de măsuri pentru a asigura
protecţia navelor, a pasagerilor şi a echipajelor. în cazul apariţiei unui incident de
capturare sau pericol de capturare ilicită a navelor sau altor acte ilicite împotriva
siguranţei navelor şi călătorilor, părţile se angajează să-şi acorde asistenţă
reciprocă pentru combaterea unor asemenea fenomene.
Măsuri similare sunt prevăzute şi în convenţiile încheiate m domeniul
securităţii navigaţiei maritime:
• Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei
maritime;

19
Dumitru Popescu, Drept internaţional public, 1993 ;
 • Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei platformelor
fixe situate pe platoul continental (adoptate la Roma, 1988).
Şi în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale sau pe plan regional,
problema combaterii şi lichidării terorismului se află în atenţia statelor.
a) Comisia de Drept Internaţional a examinat această problemă, într-un proiect de
cod în 1954, considerând drept crimă împotriva păcii şi securităţii, întreprinderea sau
încurajarea activităţii teroriste de către un stat împotriva altui stat.
b) Dintre rezoluţiile Adunării generale a O.N.U., adoptate în acest domeniu,
menţionăm pe aceea, prin care Adunarea generală a condamnat terorismul internaţional
(Rezoluţia nr. 3034/XXVII din 1972), atrăgând atenţia asupra distincţiei care trebuie
făcută între actele condamnabile de terorism international şi lupta popoarelor pentru
autodeterminare (lupta îndreptată împotriva unor agresori sau cotropitori, pentru
independenţă şi libertate). O altă rezoluţie, în acelaşi sens, a fost aceea din 1991
(Rezoluţia nr. 46/51), prin care statele au fost chemate să prevină pregătirea şi
organizarea, pe teritoriul lor, de acte teroriste, să asigure arestarea şi judecarea sau
extrădarea celor care le comit, să încheie acorduri de cooperare în acest domeniu, să
devină părti la acordurile multilaterale încheiate, să se abţină de la or-ganizarea,
instigarea, asistenţa şi participarea la acte teroriste săvârşite pe teritoriul altor state, să le
încurajeze ori sâ accepte, pe teritoriul lor, activităţi care vizează comiterea de acte
teroriste.
c) Majoritatea statelor lumii sunt, în favoarea unei convenţii internaţionale şi acest
subiect se afla pe agenda Adunării generale O.N.U. de mai mulţi ani; atingerea acestui
scop este însă îngreunată, din cauza conotaţiei politice pe care unele grupuri de state o
dau noţiunii de terorism.
d) Şi prin documentul, adoptat la Conferinţa de la Stokholm din 1984, a statelor
participante la Conferinţa pentru Securitaîe şi Cooperare în Europa, referitoare la
măsurile de încredere, securitate şi dezarmare în Europa, a fost consacrată hotărârea
statelor participante de a lua măsuri efective, la nivel naţional şi prin cooperare
internaţională, pentru prevenirea şi respingerea actelor de terorism.
Statele cooperează, la nivel regional şi în cadru bilateral, pentru combaterea
terorismului; printr-o serie de acorduri şi aranjamente, statele au stabilit un mod de
colaborare, între organele lor de specialitate, pentru a preveni (prin informaţiile pe care şi
le pun la dispoziţie) şi reprima (acordându-şi concurs şi conlucrând, în cazul unor
asemenea acţiuni) actele de terorism. Un asemenea exemplu îl constituie Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului (Strasbourg, 1977), ratificată şi de România
în 1996)20. Convenţia are în vedere infracţiunile cuprinse în reglementările din Convenţia
pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) şi Convenţia pentru
reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranţei aviaţiei civile (Montreal, 1977),
precum şi infracţiunile grave, constând într-un atac asupra vieţii, integrităţii corporale sau
libertăţii persoanelor care se bucurâ de protecţie internaţională, inclusiv a agenţilor
diplomatici, cele care au ca obiect răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea ilegală, cele
care au ca obiect bombe, grenade, scrisori bombă şi tentative la cele de mai sus.
Cu privire la această categorie de infracţiuni, s-a stabilit, pentru state, obligaţia de
a extrăda (eventualele dispoziţii incompatibile din acordurile dintre state, modificându-
se). Convenţia prevede, de asemenea, că statul pe al cărui teritoriu se află autorul
prezumtiv al unei infracţiuni la care se referă art. 1 şi care a primit o cerere de extrădare,
în cazul în care nu-l extrădează, deşi a primit o cerere în acest sens, va dispune, fără nici
o excepţie şi fără întârziere nejustificatâ, autorităţilor sale competente să exercite acţiunea
penală, iar acestea hotărăsc în aceleaşi condiţii, ca şi pentru orice altă infracţiune cu
caracter grav, potrivit legilor acestui stat.
România este parte la toate convenţiile menţionate mai sus cu privire la
combaterea terorismului, are încheiate o serie de acorduri şi aranjamente pe plan regional
şi în cadru bilateral, participă efectiv la acţiunile care se organizează pe plan internaţional
pentru prevenirea şi combaterea terorismului.

CAPITOLUL 3. STRUCTURA ŞI DINAMICA TERORISMULUI ÎN

ZONELE DE INTERES PENTRU NATO ŞI ÎN ZONELE DE INTERES ALE
ROMÂNIEI
Noile ameninţări-se precizează în documentul intitulat Strategia europeană de
securitate-sunt dinamice. În epoca mondializării, ameninţările cele mai îndepărtate din

20
L. Oppenheim, International Law, A Treatise, vol.1 Peace;
punct de vedere teritorial produc tot atâta îngrijorare ca şi cele apropiate. De aceea,
zonele de interes pentru NATO şi pentru Uniunea Europeană, ca şi pentru oricare altă
ţară din cadrul acestor organizaţii, inclusiv pentru România, se extind, practic, la
suprafaţa întregii planete. Teoria haosului atrage atenţia că variaţia condiţiilor iniţiale,
care se regăseşte totdeauna în evoluţia sistemelor şi proceselor, nu cunoaşte nici reguli,
nici limite teritoriale, spaţiale sau acţionale. În această epocă a globalizării, totul capătă
dimensiuni şi implicaţii planetare. Totuşi, în ceea ce priveşte stabilitatea şi gestionarea
situaţiilor de criză, prioritare sunt zonele de pe primul cerc, adică cele de la contactul
frontalier nemijlocit. Este unul dintre motivele pentru care UE doreşte să se înconjoare de
un cerc de securitate, fapt pentru care a realizat sau este în curs de a realiza, cu toţi
vecinii, acorduri de bună vecinătate sau parteneriate strategice.
Unul dintre obiectivele acestor acorduri şi parteneriate îl reprezintă protecţia
împotriva atacurilor teroriste şi, respectiv, combaterea terorismului. În ceea ce priveşte
însă lupta împotriva terorismului, nu există priorităţi şi nu există graniţe. Ţările UE
participă, alături de Statele Unite, de ţările NATO şi de alte ţări, la coaliţia antiteroristă.
Deşi nu s-au elaborat încă pe deplin strategiile cele mai eficiente de combatere a
terorismului, acţiunile coaliţiei împotriva acestui flagel nu rămân fără rezultate.
Una dintre prevederile strategiei europene de securitate este acea că prima
linie de apărare se va situa, adesea, în străinătate, departe de frontierele proprii. Cât
de mult seamănă acest precept cu doctrina apărării înaintate din vremea războiului rece!
Pentru România, în afară de zona de interes care se contopeşte cu întreaga planetă, de
zona din imediata vecinătate a UE şi NATO (România fiind ţară frontalieră pentru NATO
şi pentru UE), este profund interesată de vecinătatea apropiată şi mai ales de zona
conflictuală din Transnistria, de problemele de frontieră de la graniţa cu Ucraina, de zona
Mării Negre şi de impactul posibil asupra mediului de securitate din această zonă, de
terorismul caucazian şi de cel care se manifestă şi se dezvoltă în Turcia şi în Orientul
Apropiat.
3.1. General şi specific în dinamica terorismului contemporan. Fără a avea
structuri şi infrastructuri de mare anvergură şi baze de susţinere complexe şi
ultramoderne, teroriştii au dovedit, totuşi, că sunt în măsură să opereze în lumea întreagă.
Ei acţionează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în Rusia, în
Caucaz, în Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa
Occidentală, dar, de la atacurile din 11 septembrie 2001, mai puţin pe teritoriul Statelor
Unite.
Datorită măsurilor extrem de riguroase luate de autorităţile americane, deşi
rămâne încă vulnerabil la terorism, teritoriul american nu a mai fost supus, din 2001
încoace, la atacuri teroriste de anvergură. Teroriştii n-au încetat însă să-i atace pe
americani şi pe prietenii şi aliaţii lor, oriunde au reuşit să o facă. Chiar dacă Al-Qaeda şi
multe alte organizaţii declară că ţintele lor predilecte sunt americanii şi tot ce ţine de
americani, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană împotriva terorismului a dat
roade. Teroriştii nu mai reuşesc să pătrundă atât de uşor pe teritoriul american. Seria de
atacuri de amploare de după 2001 s-a derulat pe alte meridiane, dar „performanţa“ din
2001 nu a mai fost atinsă. Superputerea americană a fost stârnită, aproape în acelaşi mod
în care a fost stârnită după atacul japonez de la Pearl Harbor, şi, probabil, nu se va opri
din acţiune decât atunci când terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus
sub control.
Terorismul contemporan este, totuşi, preponderent, antiamerican şi
antioccidental şi are câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante
considerăm că ar putea fi şi următoarele: spaţiile de generare şi de regenerare a
reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile şi
dinamice peste tot, dar cu preponderenţă în ţările occidentale şi în zonele de falii
strategice; baza de recrutare a teroriştilor se află îndeosebi în populaţia tânără,
instruită şi chiar domiciliată în Occident, inclusiv în România, care se simte
frustrată, înstrăinată, discriminată şi nemulţumită şi împărtăşeşte preceptele
fundamentaliste şi extremiste, nu preţuieşte viaţa şi acceptă martiriatul şi spiritul de
sacrificiu în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea lor, sunt indiscutabile;
ţintele predilecte ale teroriştilor contemporani le reprezintă locurile publice,
infrastructurile, diferitele instituţii (occidentale sau care-i sprijină pe occidentali),
de regulă, cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute să devină vulnerabile;
sporeşte caracterul punitiv şi răzbunător, în numele unor cauze care vin din
frustrări şi percepţii deformate, dar şi din realităţi dramatice.
 Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii şi metode unitare.
El rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acţiuni hoţeşti,
precise, adică punctuale şi extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai
vulnerabile şi urmăreşte umilirea, înspăimântarea şi agresarea continuă şi surprinzătoare a
oamenilor şi anumitor comunităţi, precum şi distrugerea unora dintre instituţiile care sunt
percepute ca satanice sau care impun reguli şi realităţi considerate ca inacceptabile pentru
spaţiul ce generează terorism.
3.2. Terorismul de sistem şi terorismul de reţea. Distincţia dintre aceste două
forme de terorism este necesară pentru procesul de elaborare a strategiilor de gestionare a
acestui fenomen. Terorismul de sistem este, în esenţa lui, politic, etnic, economic,
informaţional sau religios. El provine din incompatibilităţile şi disfuncţionalităţile
existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura în care se vor ameliora
relaţiile între aceste sisteme. Terorismul basc, spre exemplu nu are nici o perspectivă de
atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretenţiile extremiştilor basci vizează interesele
Spaniei. Soluţiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este dificil de presupus că
Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Ţării Bascilor. Un asemenea
terorism a existat şi există şi în România. El s-a manifestat şi se manifestă, sub diferite
forme, îndeosebi în zonele Covasna şi Harghita, împotriva populaţiei de etnie română. În
anumite etape a cunoscut forme violente. Este posibil ca terorismul de sistem, îndeosebi
în Europa, să se diminueze simţitor o dată cu integrarea deplină a continentului, deşi s-ar
putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescenţă a acestui fenomen.
Terorismul de reţea este transnaţional. El este, în esenţă, un terorism politic,
punitiv şi răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanţe religioase, etnice sau frontaliere. La
ora actuală, suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul
ei pur religios. Filosoful iranian Darius Sayegan subliniază, în France culture, influenţa
revoluţiei iraniene asupra terorismului contemporan21 El subliniază că religia nu mai este
atât de importantă pentru tineri. S-a creat chiar o expresie care ilustrează sugestiv această
realitate: cei care au alungat religia. Ei nu-şi pot exprima însă public convingerile,
întrucât riscă pedeapsa capitală. Iranul, afirmă filosoful Sayegan, este o societate complet
schizofrenică. Pe de o parte, 75 % din populaţia de până la 25 de ani, fascinată de
21
http://www.iranfocus.com/french/modules/news/article.php?storyid=393, Luc Chatel, L’Iran, Al-Qaïda
et... Dostoïevski ;
America, de simbolurile Occidentului şi de modernitate, exprimă nevoia de schimbare, de
reforme. Pe de altă parte, se află un regim ce nu poate fi în nici un fel reformat. Singura
schimbare, susţine filosoful iranian, poate veni din exterior.
Europenii şi americanii au uitat de prea multă vreme Iranul. Ei nu au realizat că
revoluţia islamică a servit de model mişcărilor teroriste actuale22. Această afirmaţie
acuză foarte grav Iranul. Revoluţia iraniană a fost unul dintre evenimentele fundamentale
de la sfârşitul secolului al XXlea. Ea a schimbat configuraţia lumii, mai ales prin faptul
că a inventat formele şi instrumentele terorismului contemporan, făcând din religie o
ideologie de luptă. Iranul este o ţară mare, care are aproape aceeaşi influenţă în lumea
musulmană ca şi aceea pe care a avut-o Rusia în ţările din Estul Europei, în timpul
socialismului. Înainte de această revoluţie, în Iran nu au fost niciodată guverne islamice.
Ideologizarea religiei este cel mai grav eveniment petrecut în lumea musulmană.
Islamiştii iranieni au preluat metodologia şi sloganurile marxiste, identificându-se
drept combatanţi antioccidentali şi anti-imperialişti. S-au înfiinţat tribunale
revoluţionare şi s-a pus în operă o frază leninistă: Monarhia va fi aruncată în
pubela istoriei. Unul dintre sloganurile acestei revoluţii suna astfel: Nici ca Estul,
nici ca Vestul: o republică islamică. S-a crezut că este vorba de o nouă spiritualitate
politică, de o a treia cale, ce nu putea fi decât atractivă pentru unii dintre iranieni. Al-
Qaeda nu este un fenomen islamic. Indivizii din această reţea, afirmă Darius Sayegan, par
mai degrabă personaje din Demonii lui Dostoievski decât teroriştii ismaelieni ai secolului
al XII-lea, ale căror acţiuni ucigaşe aveau obiective foarte precise. Terorismul israelian
nu era orb. Teroriştii din Al-Qaeda neagă totul, distrug totul, inclusiv valorile moderne,
occidentale.
Este îngrijorător şi ceea ce se petrece în India. În întreaga ei istorie, această
ţară nu a cunoscut niciodată un fundamentalism hindus. Hinduismul a fost
dintotdeauna un imens evantai care integra tot felul de credinţe. Astăzi,
fundamentalismul hindus este un răspuns la fundamentalismul musulman, iar acest
lucru este foarte periculos. Trebuie însă precizat că India nu este şi nu a fost
niciodată o ţară care generează fundamentalism sau terorism. Este însă unul dintre
locurile ideale pentru manifestarea fundamentalismului religios, tocmai pentru

22
Ibidem;
motivul că ea se prezintă ca o civilizaţie bazată încă pe caste şi pe reguli
neschimbate de mii de ani. Al-Qaeda nu pare să aibă un calendar fondat pe o strategie
politică precisă, ci, dimpotrivă, pare a se baza pe un activism de tip oportunist, lovind în
orice moment în care poate să o facă, pentru a crea teroare şi a demonstra că toate
intervenţiile militare din Irak şi Afghanistan nu au nici un efect 23. Grupului Al-Qaeda,
după 11 septembrie 2001, i se atribuie sau îşi atribuie o serie de atentate şi atacuri
teroriste între care cele de la Madrid din martie 2004, acţiunile din Irak, desfăşurate
de Abu Musab Al-Zarkaui, a cărui locaţie se află la Falluja, atentatele din Bali
(octombrie 2002), cele de la Casablanca, din mai 2003, de la Istanbul, din noiembrie
2003, cele din Arabia Saudită, din mai 2004 etc. Unii afirmă că, în ceea ce priveşte,
Al-Qaeda, nu se cunoaşte decât ceea ce se vede. În realitate, avem de-a face cu o
organizaţie tentaculară, realizată cu mult înainte de 11 septembrie 2001, care
dispune de un sistem de mesaje pe Internet, de personal numeros şi de suficiente
mijloace. Dacă ar fi aşa, de ce nu acţionează la scară mai mare? Este foarte posibil
ca respectiva organizaţie să fi slăbit foarte mult, în urma numeroaselor lovituri
primite. Oricum, în jurul ei, s-a ţesut o legendă care depăşeşte cu mult realitatea.
Olivier Roy împarte atentatele care se atribuie organizaţiei Al-Qaeda în două
categorii: internaţionale şi locale. Cele internaţionale sunt efectuate de echipe
internaţionale care acţionează oriunde în lume (New York, Washington, Madrid
etc., dar şi cele dejucate la Los Angeles, Paris, Strasbourg), iar cele locale aparţin
unor echipe care acţionează pe teritoriul propriu, de regulă, împotriva unor ţinte
occidentale (Casablanca, Bali, Istanbul). Internaţionaliştii sunt, după afirmaţiile lui
Olivier Roy, vechi combatanţi din Afghanistan. Chiar şi o parte dintre cei care
acţionează acum în Irak provin din aceşti vechi combatanţi afghani. De altfel, însăşi
Al-Qaeda este fondată pe o asociaţie a vechilor combatanţi din războaiele
desfăşurate în Afghanistan. După bombardarea Afghanistanului şi plasarea forţelor
americane şi ale NATO, nucleul dur ale organizaţiei nu s-a mai putut reînnoi.
Foarte mulţi din aceşti vechi luptători au fost ucişi sau arestaţi. Acest nucleu se
compune din militanţii din Orientul Apropiat, chemaţi să lupte, începând cu 1980,

23
www.monde-diplomatique.fr, Olivier Roy, Al-Qaida, label ou organisation ?;
împotriva sovieticilor. Ei au fost sprijiniţi, în acea perioadă, de americani. Partea
cea mai importantă a organizaţiei Al-Qaeda se compune din două categorii de
luptători: garda lui Ben Laden (unii dintre componenţi urmându-l, de mulţi ani) şi
tinerii sosiţi de pretutindeni, îndeosebi între 1997 şi 2001. Mulţi dintre cei care l-au
urmat pe Ben Laden în Yemen sau în Sudan au fost ucişi sau arestaţi. Printre
aceştia se află: şeicul Mohamed, Wadih El-Hage, Modamed Odeh, Abu Hafs Al-
Masri (Mohamed Atef), Soleyman Abu Gayth, Abu Zubeyda etc. Ei au împărtăşit
toţi aceeaşi viaţă. Fiica lui Laden s-a căsătorit cu Mohamed Atef. Dintre toţi, au mai
rămas Ben Laden şi Ayman Al-Zawahiri.
Tânăra gardă a apărut după 1992 şi s-a dezvoltat, îndeosebi după 1996, când
talibanii au preluat puterea în Afghanistan. În cea mai mare parte, cei care au
alcătuit tânăra gardă s-au instruit în Occident, unii s-au căsătorit şi chiar au primit
cetăţenia ţărilor respective. A avut şi are încă loc o întoarcere a acestora la izvoare,
adică la sentimentul religios, dar pe poziţii fundamentaliste, şi o radicalizare
politică. Între aceştia, se situează şi cei patru piloţi. Olivier Roy subliniază că foarte
puţini dintre cei care au comis atentate în Occident vin direct din ţări musulmane
(cu excepţia celor care au participat la atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003
şi care provin din Turcia). Cei mai mulţi fac parte din ţările occidentale. Ei nu se
vor mai întoarce niciodată în ţările musulmane din care provin, unde se află
familiile lor de origine. De exemplu, nici un terorist din Grupul Islamic Armat
(GIA) nu s-a mai întors în Algeria. Ei sunt luptători pentru jihad, îndeosebi pentru
jihadul periferic (Afghanistan, Bosnia, Cecenia), nu pentru Orientul Apropiat.
După isprăvile săvârşite prin aceste locuri, s-au întors în Europa. Este o constatare
foarte interesantă. De aici rezultă că nu ţările musulmane generează terorism, ci o
anumită categorie de musulmani deveniţi militanţi în Occident, care au beneficiat şi
beneficiază de avantajele democraţiilor occidentale şi de sistemul de instruire de
aici. Este un mod foarte curios prin care cei plecaţi de acasă şi instruiţi în Occident
încearcă să-şi ajute locurile sau ideile de origine. Lui Ben Laden i s-a încredinţat,
probabil, prin 1997, controlul taberelor de instrucţie ale arabilor din Afghanistan, mai
puţin asupra celor ale uzbecilor şi pakistanezilor. Cu alte cuvinte, orice terorist arab, care
nu era uzbec sau pakistanez, se afla sub controlul lui Ben Laden. O parte dintre tinerii
care se instruiau în Afghanistan se duceau sau reveneau în Occident pentru a comite
atentate, ceilalţi rămâneau în Afghanistan pentru a lupta, împreună cu talibanii, împotriva
lui Masaud. O parte dintre aceştia din urmă au fost arestaţi în Afghanistan şi duşi în
lagărul de la Guantanamo, dar justiţia occidentală întâmpină mari dificultăţi în a le găsi
altă vină, în afară de aceea de a fi făcut parte din tabăra talibanilor.
Reţeaua Al-Qaeda dispune de o anumită supleţe, care se fundamentează, pe de o parte, pe
relaţiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme şi, pe de altă parte, pe spiritul de corp
care-i animă pe toţi cei care fac parte din această organizaţie. Efectul de grup contează
foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează şi acest efect.
Aproape tot ce ţine de Al-Qaeda-stat major, nucleu dur, celule de bază, reţele
transnaţionale, lanţ de comandă-se fundamentează pe relaţiipersonale, construite şi
probate atât în Afghanistan, cât şi în alte locuri unde acţionează împreună. Acest spirit
este transmis în reţea, face parte din modul de viaţă al teroriştilor Al-Qaeda. Numai că,
fieful lor din Afghanistan a fost distrus şi, deocamdată, nu există un alt loc unde veteranii
să se grupeze şi să acţioneze în siguranţă. Mai mult, având în vedere cele de mai sus,
poliţia şi numeroasele forţe care luptă împotriva terorismului au posibilitatea să-i
depisteze pe toţi aceşti internaţionalişti şi să-i aresteze. Un alt fief nu este uşor de
construit. Oriunde s-ar încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Aşadar, reţeaua Al-
Qaeda este din zi în zi măcinată, lovită şi distrusă printr-un război de atriţie (de uzură)
care nu le dă teroriştilor nici o posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza. Este,
poate, unul dintre puţinele domenii unde americanii folosesc sau acceptă să fie folosită o
strategie indirectă
Pentru a ieşi din acest impas, este posibil ca Al-Qaeda să recurgă la: lărgirea bazei
de recrutare; folosirea unor alianţe cu alte grupări şi reţele teroriste; sprijinirea pe
grupările, organizaţiile şi reţelele locale; elaborarea unei politici şi, corespunzător, a unei
strategii pe termen mediu şi lung, prin care să se folosească toate oportunităţile şi toate
predispoziţiile celor care aderă la astfel de acţiuni; crearea unor mijloace de luptă
performante sau, în orice caz, surprinzătoare; încercarea de a realiza sau obţine arme de
distrugere în masă sau unele componente ale acestora; căutarea unor locaţii în zone în
care nu se permite lovirea lor, îndeosebi în ţări care au un puternic terorism interior sau în
zone de falii strategice, dar şi în zone care nu pot fi bănuite, cum ar fi, spre exemplu, şi
România; crearea unui sistem de locaţii itinerante, folosindu-se mijloacele de
comunicaţii moderne; trecerea la atacuri în cyberspaţiu.
Dacă îşi defineşte cu claritate şi precizie obiectivele politice (dacă elaborează
o politică), Al Qaeda poate folosi, în viitorul apropiat, probabil, următoarele tipuri
de strategii asociate acestora: strategii de diseminare şi disimulare (strategii de
stratageme); strategii de alianţe; strategii de banditism. Toate acestea sunt strategii
asimetrice, care se află, deci în strânsă legătură cu vulnerabilităţile societăţii şi
civilizaţiei pe care teroriştii o urăsc şi vor să o atace pentru a o distruge sau pentru a
o controla. Este însă posibil ca Al-Qaeda să dispară (ca realitate), rămânând doar
un simbol. În acest caz, terorismul va cunoaşte fie o recrudescenţă prin super-activarea
reţelelor şi organizaţiilor locale, fie o cădere semnificativă, pe timp îndelungat. Este, de
asemenea, posibil să apară noi forme, noi reţele şi noi organizaţii teroriste, de cu totul alt
tip, cum ar fi, spre exemplu, terorismul genetic, cel biologic şi cyberterorismul. În acelaşi
timp, neofundamentaliştii (care nu sunt adepţi ai jihadului), cum ar fi tabligii sau Jamaat
al tabligh (societate de propagare a islamismului, prezentă în Arabia Saudită, în Maroc şi
în ţările Oceanului Indian) şi chiar Hib-ut-Tahrir vor trece, probabil, la acţiuni
individuale. Dinamica organizaţiilor, reţelelor şi grupurilor teroriste este foarte mare şi
foarte ciudată. Atentatele de la Taşkent, din iulie 2004 ar putea aparţine Mişcării Islamice
a Uzbekistanului, care a luptat împreună cu Al-Qaeda, în Afghanistan, împotriva
americanilor, dar şi dizidenţilor din Hizb-ut-Tahrir.
Veteranii Al-Qaeda (cei care au mai rămas în viaţă) pot constitui, la rândul lor,
reţele şi organizaţii care să renască spiritul Al-Qaeda şi să-şi fixeze modalităţi de acţiune
proprii, care să necesite noi investigaţii din partea societăţii occidentale şi noi situaţii
conflictuale. Ceea ce se întâmplă acum în Irak reprezintă, pe de o parte, o lovitură foarte
puternică primită de terorişti şi, pe de altă parte, un exerciţiu al acestora pentru
campaniile viitoare. Oricum, teatrul de operaţii din Irak nu este şi nu poate fi pe placul
teroriştilor. Terorismul nu este atât de puternic încât să poată declanşa şi întreţine un
război de gherilă pe termen lung. Comunitatea internaţională controlează din ce în ce mai
mult spaţiile în care ar putea revigora organizaţiile şi reţelele teroriste şi, de aceea, va fi
foarte greu, pentru terorişti, să continue şi să întreţină acest război. Este momentul în care
lumea se coalizează împotriva terorismului şi, probabil, acestuia nu-i vor mai rămâne
prea multe şanse, în forma actuală de manifestare, dar nici nu va dispărea uşor. Încă mulţi
ani de acum înainte, el va constitui o ameninţare dintre cele mai primejdioase la adresa
securităţii cetăţeanului şi instituţiilor democratice.
3.3. Terorismul de falie. Fenomenul terorist de falie se defineşte pe o imensă
marjă de efecte secundare care, în dinamica socială şi internaţională, au din ce în ce mai
mult valoarea unei adevărate circumvoluţii morale şi sociale. În acest spaţiu marginal, se
construiesc, ingenios şi perfid, centre vitale şi strategii de distrugere a unor sisteme de
valori, fie pentru a demonstra că există forţe distructive ce nu pot fi nici contracarate, nici
egalate, fie pentru a înlocui aceste sisteme de valori cu opusul lor. Opusul nu este însă
nici foarte clar, nici unitar, nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici,
religii, pasiuni, ranchiune şi patologii şi se exprimă prin acţiuni duse la limită. În general,
aceste acţiuni vin nu doar din tabăra nemulţumiţilor, a opozanţilor la democraţie şi
capitalism, la libertate şi civilizaţie tehnologică şi informaţională, a psihopaţilor şi
degradaţilor sociali, ci şi din cea a unor ideologii exclusiviste şi intolerante, a
inflexibilităţii, idolatriei, absurdului şi cultului violenţei. Fenomenul terorist are un sistem
de cauze şi determinări care vin, toate, din realităţile dramatice ale acestei lumi.
Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând din
manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a
chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza,
printr-o gamă foarte diversificată de acţiunilimită, în care omul este deopotrivă armă şi
victimă, călău şi condamnat.
Ameninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite. Arma principală a
terorismului este omul, în speţă, omul disperat sau omul manipulat, adică adus în
stare de disperare sau de răzbunare, dar şi omul demiurg, omul pedepsitor, omul-
călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se
sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârşit o sarcină ce vine
dintr-un spaţiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea
de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi, evident, de a o
înlocui24. Iar acest lucru este posibil mai ales în acele zone unde există, de secole, limite
24
Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. dimensiune geopolitică şi geostrategică. războiul
terorist, războiul împotriva terorismului, Editura AISM, Bucureşti, 2004, p. 18 ;
greu de trecut, limitări acceptate sau impuse şi falii. Caracteristicile principale ale
terorismului de falie25 nu diferă esenţialmente de cele ale terorismului tradiţional, din
toate timpurile, dar sunt mult mai acute şi mai presante. Ele rezultă din efectul de falie şi
se manifestă prin strategii şi tactici din sfera asimetriei ingenioase, violente, crude,
răzbunătoare, surprinzătoare şi reci. Este posibil ca terorismul de falie, prin extensie, să
afecteze, prin zona nistreană şi prin cea a Mării Negre, şi România.

CAPITOLUL 4. SPECIFICUL ATACURILOR, CONTRAATACURILOR

ŞI REACŢIILOR DE TIP TERORIST ÎN ZONELE DE INTERESE ALE NATO ŞI
ALE ROMÂNIEI
În zonele de interes ale NATO şi, implicit, ale României, terorismul se prezintă ca
o ameninţare asimetrică neclară şi continuă. Zonele generatoare de terorism sunt
considerate, în general, cele influenţate de fundamentalismul islamic, separatişti şi
traficanţi. Acestea se află nu numai pe coridorul islamic, ci şi pe teritoriile care fac parte
din arealul NATO sau în imediata vecinătate a acestora. Între principalele caracteristici
ale acestor acţiuni (atacuri, contraatacuri şi reacţii) se situează şi următoarele: acţiunile
teroriste din zona de interes a NATO şi a României nu vizează, în mod nemijlocit,
Alianţa sau România, ci acele nuclee sau locuri în care se manifestă atitudini
defavorabile fundamentalismului islamic şi anumitor interese ale grupărilor
agresive; reprezintă atacuri în sprijinul terorismului palestinian, kurd sau
antiamerican; vizează, direct sau indirect, ţările coaliţiei antiteroriste şi pe cele care
au forţe militare în Irak, în Afghanistan sau în Bosnia; sunt orientate împotriva
acelor ţări sau zone de interes ale ţărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare
americane sau alte structuri de luptă împotriva terorismului; reţelele, organizaţiile
şi grupurile teroriste nu doresc să provoace acţiuni NATO împotriva lor; sunt
acţiuni punctiforme, cu obiective precise, desfăşurate în spaţiile şi zonele
vulnerabile.

25
Terorismul de falie se prezintă, pe de o parte, ca fiind generat de zonele de falii, de rupturi categorice
între interese şi culturi (existente în mod real, produse sau induse), efectele lui manifestându-se însă pe
toate continentele şi în toate zonele, şi, pe de altă parte, ca terorism specific acestor zone, provenind din ele
şi având efecte şi dincolo de aceste zone, în lumea civilizată ;
 Este posibil ca implicarea României în materializarea strategiei europene de
construire a unui coridor de securitate european şi de securizare a frontierelor est-
europene să fie vizată de unele atacuri teroriste din zona nistreană, din cea a traficanţilor
sau chiar din falia strategică islamică.
4.1. Acţiuni teroriste în sistem şi în reţea. Atât acţiunile teroriste de sistem,
cât şi cele de reţea sunt posibile şi în zonele de interes pentru NATO, pentru
Uniunea Europeană şi, în consecinţă, şi pentru România. Acţiunile (reacţiile)
teroriste de sistem îşi au ca suporturi reconfigurarea şi reidentificarea sistemelor
politice, ideologice, economice, sociale, informaţionale şi militare, în spaţiul
eurasiatic, după spargerea bipolarităţii. Din competiţia pentru putere, pentru
influenţă, pentru resurse şi, evident, pentru o cât mai bună siguranţă, declanşată
atunci, s-a instalat o stare de haos din care încă nu s-a ieşit. În aceste condiţii, s-au
dezvoltat, îndeosebi în Asia Centrală, în Caucaz, în zona transnistreană, în cea
balcanică şi în cea a coridorului islamic, relaţiile mafiote, economia subterană,
crima şi traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia şi bătălia pentru noi frontiere,
care sunt generatoare de terorism criminal şi identitar.
În aceste condiţii, specificul principalelor acţiuni şi reacţii teroriste în sistem
sau în reţea care pot afecta Alianţa Nord-Atlanică şi România s-ar putea referi la:
intensificarea acţiunilor teroriste cu profil identitar împotriva autorităţii ruse în
Caucazul de Nord şi în Asia Centrală; recrudescenţa terorismului etnic şi identitar
şi chiar a ostilităţilor tip gherilă în Nagorno-Karabah, în Cecenia, în Osetia de Nord,
în Inguşeţia şi în alte spaţii caucaziene; acţiuni ale mafiei internaţionale (îndeosebi
ruseşti) în zona Caucazului, pentru crearea unei stări de haos în exploatarea şi
transportul petrolului caspian; acţiuni teroriste ale separatiştilor de la Tiraspol
pentru menţinerea unei stări de tensiune în zonă, care să asigure un minim de
condiţii de exercitare şi menţinere a influenţei ruseşti în acest spaţiu; acţiuni de
destabilizare (şi prin terorism) încurajate sau întreţinute de diferite cercuri de
interese politice şi economice care urmăresc realizarea unor obiective punctuale
care ţin de câştiguri imense; acţiuni teroriste ale reţelelor de traficanţi sau în
sprijinul acestor reţele; acţiuni teroriste care pot avea ca obiectiv descurajarea
procesului de extindere a NATO şi UE; acţiuni ale unor cercuri care au tot interesul
să provoace situaţii ce pot să influenţeze parteneriatele NATO-Rusia şi NATO-
Ucraina şi să diminueze rolul României, ca factor de stabilitate; acţiuni teroriste
subversive sau în cyberspaţiu prin care să menţină şi să se întreţină, în acest spaţiu,
o zonă de ruptură, de falie strategică între Est şi Vest, între Nord şi Sud.
Asemenea acţiuni există şi pe teritoriul României, îndeosebi sub forma unor
operaţiuni comerciale ilegale, a unor contrabande cu diverse produse şi unor
evaziuni fiscale. Poliţia Română a identificat membrii ai unor organizaţii teroriste
palestiniene, ai unor organizaţii fundamentaliste islamice şi ai unor organizaţii etnice
separatiste. Sunt, de asemenea, prezente pe teritoriul României sisteme şi reţele ale
traficului de droguri, de armament şi muniţie, de explozivi, de monede false, de persoane
etc.
Acţiuni de acest fel au derulat organizaţiile kurde, Hezbollahul, dar şi alte
organizaţii şi reţele. Unele din fondurile obţinute sunt scoase din ţară, altele sunt folosite
pentru întreţinerea şi crearea unor structuri care să faciliteze şi să susţină terorismul din
această zonă, îndeosebi în spaţiul CSI, dar şi în falia balcanică şi în cea a Mării Negre.
Unii dintre reprezentanţi mafiei italiene sau ai unor reţele teroriste şi-au creat în România
acoperiri comerciale legale, sub paravanul cărora se acţionează, deocamdată, pentru
obţinerea de fonduri, atât prin mijloace legale, cât şi ilegale, economia subterană fiind
evaluată, în ţara noastră, ca reprezentând în jur de 40 % din PIB.
4.2. Acţiuni teroriste în mozaic. Există o mulţime de tipuri de acţiuni şi reacţii
teroriste. Unele se desfăşoară la lumina zilei, cum ar fi răpirea de persoane, deturnarea de
avioane, atacul cu bombă, atacurile sinucigaşe, distrugerea unor infrastructuri etc. Altele
– şi acestea par a fi cele mai subtile şi cele mai periculoase-nu sunt percepute imediat,
întrucât nu vizează neapărat distrugerea fizică a unui obiectiv, ci au alte scopuri, mult mai
mari şi mai perverse. Aceste tipuri de acţiuni-care se desfăşoară totdeauna în mozaic şi în
sistem aleatoriu-vizează crearea, menţinerea, întreţinerea şi amplificarea, pe întreaga
planetă, a unui sentiment de frică, spaimă, nelinişte şi nesiguranţă. Pentru aceasta, este
nevoie, pe de o parte, de atacuri teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din
Statele Unite, de la 11 septembrie 2001 şi cele de la Madrid de la 11 martie 2004 şi, pe de
altă parte, de unele acţiuni teroriste de întreţinere, care se desfăşoară de regulă în ţările
pe care terorismul le consideră ostile. Acţiunile teroriste locale nu fac parte din acest
sistem dar pot fi folosite pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor de înfricoşare şi
panicare a comunităţilor umane, instituţiilor şi sistemelor de protecţie şi pază. Acţiunile
în mozaic creează premise pentru realizarea surprinderii strategice.
4.3. Evaluarea terorismului. Evaluarea terorismului este o activitate complexă şi
destul de dificilă, dar nu imposibilă. Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a
organizaţiilor, reţelelor acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii, modului de operare
şi efectelor. Cum este şi firesc, în evaluarea terorismului se folosesc indicatori de sistem,
de stare şi de dinamică, prin care poate fi monitorizat şi evaluat acest fenomen.
Indicatori de sistem şi de stare. Printre principalii indicatorii de sistem şi de
stare a sistemului ar putea fi consideraţi şi următorii: numărul reţelelor, organizaţiilor
şi grupărilor teroriste; eventualele structuri şi distribuţii ale acestor reţele, nodurile
de reţea şi alte elemente constitutive; locaţiile organizaţiilor şi grupurilor teroriste;
numărul membrilor permanenţi şi al membrilor temporari; distribuţia geografică a
acestora; profilul acestora; relaţiile între ele, intercondiţionările în ceea ce priveşte
structurile şi locaţiile; infrastructuri ale reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor
teroriste; state, organizaţii şi alte structuri care generează sau susţin reţelele şi
organizaţiile teroriste; sisteme de pregătire a teroriştilor şi locaţiile acestora.
Indicatori de dinamică. Indicatorii de dinamică se referă la consistenţa,
frecvenţa, intensitatea şi efectele acţiunilor teroriste. Ele sunt numeroase, imprevizibile,
de aceea, greu de inventariat şi de evaluat. Cei mai importanţi indicatori de dinamică ar
putea fi: tipurile de acţiuni teroriste; amploarea acţiunilor teroriste; efectele acţiunilor
teroriste; frecvenţa acţiunilor teroriste, repartizate pe organizaţii, reţele şi zone
geografice.
În funcţie de acestea, se pot desprinde anumite concluzii şi anumite tendinţe, care
evaluate în mod corespunzător, pot ajuta la stabilirea unor strategii şi tactici antiteroriste
şi contrateroriste.
Metode posibile de prognozare a fenomenului terorist. Fenomenul terorist este
extrem de dificil de prognozat. Ceea ce se ştie cu precizie este că el există şi se manifestă
sub diferite forme. Dinamica structurală şi acţională a acestui fenomen este asemănătoare
cu cea a fenomenelor meteorologice. Ştim că se vor produce, dar nu când, unde şi cum.
Metodele posibile de prognozare a fenomenului terorist trebuie să se bazeze pe un sistem
de indicatori şi de analiză a acestora, în primul rând, pentru stabilirea unor etaloane şi,
apoi, pentru încercarea de a prevedea unele elemente cu privire la acţiunile teroriste
(locaţiile aproximative, tipurile de atacuri, reţelele, organizaţiile sau grupurile care le-ar
putea efectua, motivaţia etc.). Cele mai utile metode ar putea fi: metoda comparaţiei,
metoda contrastelor, metoda evaluărilor succesive, metoda inductivă şi metoda analizei
prin contiguitate.

CAPITOLUL 5. STRATEGII DE COMBATERE A TERORISMULUI

5.1. Politici şi strategii directe şi indirecte. Strategiile de combatere a
fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în operă numeroasele decizii politice luate în
acest sens. Practic, după atacurile de la 11 septembrie 2001, nu există stat important,
organizaţie internaţională, alianţă sau coaliţie care să nu fi abordat, într-o formă sau alta,
problema combaterii terorismului. Uniunea Europeană promovează un sistem
multilateral eficace, bazat pe Charta Naţiunilor Unite. O ordine internaţională
fundamentată pe state democratice, bine guvernate constituie garanţia cea mai bună
de securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii directe şi
indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări
democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Charta ONU, se
înfăptuieşte, în mod indirect şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor care
generează terorism.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, o rezoluţie-
1566-de luptă împotriva terorismului26. Nu este singura. Ea urmează rezoluţiei 1267,
din 15 octombrie 1999, rezoluţiei 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluţiei 1540 din 28
aprilie 2004 şi altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate
formele şi manifestările, constituie una dintre cele mai grave ameninţări contra păcii
şi securităţii internaţionale. El afectează dezvoltarea economică şi socială a tuturor
statelor, precum şi stabilitatea şi prosperitatea mondială. Cele 12 puncte ale
Rezoluţiei 1566 din 8 octombrie 2004 condamnă cu cea mai mare energie orice acte
de terorism, cheamă toate statele să coopereze în lupta împotriva terorismului, să

26
http://www.diplomatie.gouv.fr/actu/bulletin.asp?liste=20041012 ;
adopte, prin consens, proiectul Convenţiei generale asupra terorismului internaţional
şi proiectul Convenţiei internaţionale pentru combaterea actelor terorismului nuclear,
în virtutea obligaţiilor ce le revin prin dreptul internaţional, amintind că nu există
nici o circumstanţă care să justifice adăpostirea sau finanţarea actelor de terorism.
Se cere, de asemenea, organizaţiilor internaţionale, regionale şi sub-regionale să
conlucreze pentru combaterea acestui flagel, consolidând cooperarea cu ONU şi
îndeosebi cu Comitetul împotriva terorismului. Rezoluţia fixează o mulţime de sarcini
pentru acest comitet, îndeosebi în ceea ce priveşte concertarea eforturilor tuturor
statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale în aplicarea rezoluţiei 1373
din 2001 referitoare la tăierea căilor de finanţare a terorismului.
În acest sens, s-a hotărât crearea unor grupuri de lucru, compuse din membrii
Consiliului, care să examineze modul în care se îndeplinesc măsurile luate împotriva
reţelei Al-Qaeda şi altor organizaţii şi reţele teroriste.
De problematica terorismului se preocupă şi ţările care fac parte din
Comunitatea Statelor Independente. Pe 24 ianuarie 2005, la Moscova, a fost adoptat
un plan de acţiune şi de luptă împotriva terorismului pentru anul 2005. El este o
continuare a unei cooperări de câţiva ani în acest domeniu între ţările care alcătuiesc CSI.
În cadrul operaţiei preventive Typon, spre exemplu, a fost arestat unul dintre liderii
organizaţiei extremiste internaţionale Hizb-ut-Tahrir, împotriva căruia fusese emis un
mandat de arestare de către organele judiciare din Uzbekistan. În 2004, Ministerul de
Interne al Rusiei căuta peste o sută de terorişti care acţionau în Caucazul de Nord. Au fost
declanşate, în cadrul CSI, operaţiile Nomazii, Căutarea şi Lanţul, operaţii care se
desfăşoară cu regularitate la frontierele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Belarus. Rusia
dispune de un Fond Federal Integrat de Informaţii, care conţine date privind terorismul şi
criminalitatea, la care au acces şi alte ţări din CSI. Numai banca de date a unui singur
birou dispune de peste 2.500 de dosare asupra persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor
care desfăşoară activităţi teroriste. Acest plan, în virtutea experienţei anterioare, are ca
prioritate cooperarea dintre statele CSI în distrugerea filierelor de finanţare a teroriştilor.
Operaţiile speciale desfăşurate de Rusia împreună cu Kazahstanul au dus la distrugerea
unui grup criminal din Daghestan care alimenta cu fonduri reţelele teroriste din Caucazul
de Nord pentru a-şi procura armamentul şi muniţiile necesare. După aprecierile experţilor
organelor judiciare ruse, o mare parte din resursele financiare destinate finanţării
organizaţiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor criminale etnice, iar cea
mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de stupefiante. Rusia este foarte
interesată de o bună cooperare cu ţările CSI în acest domeniu, întrucât unele dintre
grupurile teroriste care acţionează în această ţară se infiltrează printre refugiaţi şi
muncitori sezonieri. Măsurile luate de Serviciul federal rus al migraţiilor au permis
arestarea a 314 criminali împotriva cărora fuseseră emise mandate de arestare.
China a declarat, la rândul ei, că susţine, ca şi în trecut, lupta împotriva
terorismului de orice fel27, întrucât ea însăşi se consideră a fi victimă a terorismului.
Ea acţionează, după declaraţiile oficialităţilor de la Beijing, împreună cu
comunitatea internaţională, împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste.
La 1 ianuarie 2005, în Germania, a intrat în vigoare o nouă lege asupra
imigrării, care are în vedere realităţile concrete privind existenţa pe teritoriul
german a unor posibile puncte sau filiere ale unor reţele teroriste. Pe baza acestei
legi, landurile pregătesc deja, aşa cum afirmă săptămânalul Der Spiegel, expulzarea
a sute de islamişti, consideraţi periculoşi. În Germania, numărul islamiştilor predispuşi
la acte violente este în jur de 300. De acest lucru se ocupă Curtea Federală
Administrativă. Este, de asemenea, facilitată, prin noua lege, expulzarea conducătorilor
organizaţiilor interzise, a simpatizanţilor terorismului şi a predicatorilor de ură28.
Deciziile şi acţiunile acestea sunt foarte importante, dar ele se cer aplicate şi, deci,
concretizate în acţiuni coerente şi eficace împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste. De
acest lucru se ocupă strategia. De aceea, strategiile de combatere a terorismului (care pun
în aplicare decizii politice corespunzătoare) trebuie să definească clar forţele, mijloacele,
sistemele de pregătire şi de acţiune pentru combaterea terorismului de orice fel. Ele pot fi
strategii directe, prin care se fixează forţele, mijloacele şi modalităţile de lovire directă a
bazelor şi reţelelor teroriste, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan, sau indirecte,
prin care se vizează lichidarea surselor şi resurselor materiale şi financiare ale
terorismului, eradicarea cauzelor şi situaţiilor care generează terorism.

27
http://by3fd.bay3.hotmail.msn.com/cgi-bin/getmsg?;
28
http://www.lalibre.be/article.phtml?id=10&subid=91&art_id=202806, Vers l'expulsion d'islamistes ;
 5.2. Operaţii împotriva terorismului. Armatele împreună cu alte forţe
participante la războiul împotriva terorismului desfăşoară operaţii împotriva
terorismului. Aceste operaţii sunt de un tip special şi nu se aseamănă decât în mică
măsură cu operaţiile ofensive sau de apărare din războiul obişnuit şi nici măcar cu
operaţiile speciale. Operaţiile speciale împotriva terorismului se cer concepute în aşa
fel încât să răspundă prompt exigenţelor noului tip de confruntare. Ele pot avea
nivel strategic sau operativ şi pot fi desfăşurate de structuri militare aliate, de
coaliţii sau de grupări de forţe naţionale. De asemenea, ele pot fi operaţii militare,
operaţii militaro-civile, internaţionale, regionale sau naţionale. Ele pot preceda un
război de tip clasic, se pot desfăşura concomitent cu unele operaţii militare din
teatre sau în situaţii post conflictuale. Fiind vorba de acţiuni împotriva terorismului,
astfel de operaţii se pot desfăşura oricând. Totuşi, ele sunt momente distincte în cadrul
războiului împotriva terorismului şi se caracterizează prin: amploare variabilă; mare
intensitate sau intensitate adecvată; caracter interarme şi intercategorii de forţe armate;
caracter antiterorist, contraterorist, antiinfracţional, împotriva crimei organizate, reţelelor
mafiote şi traficante; caracter militar sau militar-civil; arie teritorială foarte mare;
diversitate de acţiuni.
Forţele care participă la operaţiile împotriva terorismului sunt sau ar putea
fi următoarele: structuri de informaţii; armata; jandarmeria; poliţia; structuri
militare speciale de protecţie şi pază; alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente
antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc.); instituţii private şi ONG-
uri etc. Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte stabilite
şi situaţiilor concrete. Oricum, strategiile de combatere a terorismului trebuie să fie
flexibile şi uşor adaptabile situaţiilor concrete. Cele mai dificile misiuni revin structurilor
de informaţii. Ele au obligaţia să ţină mereu sub supraveghere fenomenul terorist şi să
ofere suficiente date decidenţilor politici şi celor militari pentru a fi în măsură să ia cele
mai corecte hotărâri. Armatele nu sunt forţe destinate războiului împotriva
terorismului. Menirea lor este cu totul alta. Dar ele nu pot să nu fie întrebuinţate în
acest tip de război. Totuşi, în afara forţelor speciale şi a senzorilor de informaţie, ele nu
au structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi grupările teroriste. Rămâne de
văzut dacă, în viitor, îşi vor crea astfel de structuri speciale, implicându-se total în
combaterea terorismului, sau vor acţiona potrivit specificului lor.
Armatele pot participa la operaţiile speciale împotriva terorismului în
calitate de forţe principale (care organizează şi conduc astfel de operaţii) sau în
calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi
reţelelor teroriste. Această dublă ipostază presupune:
a) În calitate de forţe principale care organizează, conduc şi desfăşoară operaţii de
acest tip, armatele pot îndeplini, potrivit obiectivelor şi scopurilor fixate de decidentul
politic, următoarele misiuni: detectarea, prin grila senzorilor de informaţie şi prin forţele
speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste;
lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviaţia şi forţele speciale, a centrelor vitale, a
bazelor de antrenament, a depozitelor şi infrastructurilor teroriste din zonele de falie şi de
oriunde s-ar afla ele, pe măsură ce acestea sunt descoperite şi identificate şi se obţine
acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea29, de cele mai multe ori în cooperare cu
forţele armate ale ţărilor respective; declanşarea războiului (luptei armate) împotriva
ţărilor şi regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanţează şi susţin acţiunile
teroriste; participarea la operaţii de căutare şi distrugere a reţelelor şi bazelor teroriste din
zonele de falie; desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva terorismului.
b) În calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale
structurilor şi reţelelor teroriste: lovirea centrelor de greutate ale reţelelor şi organizaţiilor
teroriste; participarea cu forţe speciale la căutarea şi distrugerea grupărilor şi reţelelor
teroriste. Această a doua misiune poate fi particularizată astfel: căutarea şi distrugerea, de
către vânătorii de munte, cercetaşi, infanterie marină, mijloace de cercetare şi lovire
aeriană, aeronavală sau aeroterestră etc. a bazelor şi locurilor de ascundere a grupărilor şi
reţelelor teroriste în munţi, în lagune, în insule, pe mare, pe fluvii şi râuri interioare etc.;
sprijinirea logistică şi tehnic-informaţională a altor structuri specializate în combaterea
terorismului.

29
Dacă nu se obţine acest accept, rezultă că ţările respective adăpostesc şi susţin reţele teroriste şi pot fi
considerate ca inamice şi atacate prin mijloace militare (Afghanistan, Irak), întrucât, la ora actuală, există
un război terorist şi un război împotriva terorismului ;
 CAPITOLUL 6. ROLUL ROMÂNIEI, CA MEMBRU NATO, ÎN
COMBATEREA TERORISMULUI
Principalele pericole şi chiar ameninţări la adresa României se înscriu în sistemul
general de pericole şi ameninţări la adresa NATO şi Uniunii Europene. Specificul
acestora, pentru România, constă în modalităţile concrete de concepere şi desfăşurare a
unor activităţi şi acţiuni teroriste sau în sprijinul unor reţele, organizaţii şi grupuri
teroriste. În acest sens, printre cele mai probabile activităţi şi acţiuni de acest gen ar putea
fi şi următoarele:
a) În sprijinul acţiunilor teroriste: realizarea unor surse şi reţele de finanţare a
terorismului; constituirea unor baze sau a unor elemente de infrastructură (depozite,
ascunzători, locuri conspirative etc.); realizarea unor centre de instruire limitată
(specifică) a unor terorişti sau echipe (grupuri) teroriste, îndeosebi în domeniul folosirii
mijloacelor chimice şi biologice; constituirea unor noduri de reţea, sisteme de tranzit sau
puncte de plecare în pregătirea unor acţiuni teroriste în zonă sau în unele ţări din
Occident; pregătirea unor locuri de regrupare a teroriştilor după desfăşurarea unor acţiuni
în zonă; realizarea unor centre sau locuri de recrutare a unor terorişti din rândul arabilor
şi musulmanilor aflaţi la studii sau la alte activităţi în România, dar şi din rândul
românilor; folosirea în aceste scopuri a personalului român calificat şi, dintr-un motiv sau
altul, disponibilizat; activităţi de spionaj în favoarea reţelelor şi organizaţiilor teroriste.
b) Împotriva unor personalităţi din afara teritoriului României: atacuri împotriva
unor personalităţi îndeosebi americane şi britanice aflate pe teritoriul României; atacuri
asupra ambasadelor străine; atacuri asupra turiştilor americani, britanici, evrei, ruşi şi a
altor grupuri de turişti aflaţi în România sau în tranzit pe teritoriul românesc; atacuri
asupra unor obiective economice străine construite pe teritoriul românesc.
c) Împotriva românilor: În virtutea unor bune relaţii cu lumea arabă, este posibil
ca, în perioada următoare, să nu avem de-a face cu atacuri special îndreptate împotriva
românilor. Sunt totuşi posibile şi astfel de atacuri, datorită participării României la
coaliţia antiteroristă, parteneriatului strategic cu americanii şi relaţiilor foarte bune cu ţări
pe care fundamentaliştii le consideră inamice.
Dintre acţiunile teroriste împotriva românilor cele mai probabile ar putea fi
şi următoarele: atacuri împotriva militarilor români din Irak şi Afghanistan;
atacuri asupra unor obiective româneşti (economice, culturale, diplomatice etc.) din
străinătate; atacuri asupra comunităţilor româneşti aflate la muncă în străinătate;
atacuri asupra unor obiective economice, politice, culturale de pe teritoriul naţional;
atacuri cu bombă sau cu alte mijloace asupra unor locuri publice etc.
Întrucât este direct angajată în combaterea fenomenului terorist,România trebuie
să aibă în vedere, probabil, şi o intensificare a unor activităţi şi acţiuni teroriste sau în
sprijinul terorismului care o pot afecta direct sau indirect.
6.1. Rolul şi locul României în cadrul coaliţiei împotriva terorismului. Noua
strategie de combatere a terorismului adoptată de NATO şi cea a Uniunii Europene
implică, şi pentru România, responsabilităţi deosebite. Acestea vizează atât protecţia ţării
şi a intereselor în România ale NATO şi Uniunii Europene, cât şi acţiunea efectivă a ţării
noastre în cadrul coaliţiei antiteroriste. Ţara noastră poate participa la acţiunile
pentru combaterea terorismului pe toate palierele strategice, operative şi tactice şi
prin toate mijloacele adecvate. Combaterea criminalităţii economice şi sociale,
lichidarea corupţiei, reducerea infracţionalităţii, crearea unui mediu de afaceri
sigur şi bine protejat (prin lege, dar şi prin acţiuni specifice), distrugerea reţelelor
de traficanţi şi securizarea frontierelor sunt doar câteva dintre măsurile absolut
necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil terorismului.
La 15 aprilie 2004, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat Sistemul
naţional de alertă teroristă, propus de Serviciul Român de Informaţii, ca mijloc
adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor de pregătire şi
desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României30.El cuprinde, în
ordinea crescătoare, 5 grade de alertă (1-verde; 2- albastru; 3- galben; 4-
portocaliu; 5- roşu) şi se referă la pericolele unor atentate, în funcţie de informaţiile
deţinute.
SISTEMUL NAŢIONAL DE ALERTĂ TERORISTĂ.
CRITIC (roşu) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente evidenţiază că
există un risc iminent de producere a unor atentate.

30
http://www.sri.ro/, Sistemul naţional de alertă teroristă ;
 RIDICAT (portocaliu) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente
evidenţiază că există un risc semnificativ de producere a unor atentate teroriste şi se
estimează că un atentat este probabil.
MODERAT (galben) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente
evidenţiază că există un risc general de producere a unor atentate teroriste şi se estimează
că un atentat este posibil.
PRECAUT (albastru) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente estimează
existenţa unui risc scăzut de producere a unui atentat terorist.
SCĂZUT (verde) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente estimează că
un atentat este puţin probabil.
Pentru combaterea terorismului, SRI, care reprezintă Autoritatea Naţională
în materie antiteroristă, a pus în funcţiune Departamentul pentru Prevenirea şi
Combaterea Terorismului, care răspunde de planificarea, organizarea şi executarea,
într-o concepţie unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi
anihilare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României.31 Strategia acestui departament
urmăreşte completarea şi reaşezarea direcţiilor tactice, necesare protejării eficiente a
teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist prin promovarea,
potrivit competenţelor asumate, a unei concepţii integrate la nivel naţional, pe de o parte,
şi pe linia cooperării externe, pe de altă parte, pentru combaterea oricărei forme de
terorism, cu precădere a terorismului fundamentalist-islamic, a celui religios şi separatist,
a bioterorismului, urmărind prevenirea producerii pe teritoriul său de acte teroriste, a
constituirii bazelor logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu
reprezentare internaţională. De asemenea, angrenarea ţării noastre pe linia descurajării
statelor care sprijină sau sponsorizează terorismul implică demersuri susţinute de
valorizare a prevenţiei în lupta antiteroristă, precum şi a redimensionării performante a
activităţii specifice în domeniu, pe linia contracarării surselor de alimentare şi întreţinere
a fenomenului terorist.
6.2. Rolul şi locul instituţiei militare în combaterea terorismului. Chiar dacă
funcţia principală a instituţiei militare nu este să lupte împotriva terorismului, în

31
România participă nemijlocit la acţiunile de gestionare a crizelor şi de combatere a terorismului cu forţe
ale armatei, jandarmeriei şi de poliţie, în teatrele de operaţii active, dar şi cu servicii şi structuri
specializate;
condiţiile actuale, cvasitotalitatea armatelor din lume se implică în mod direct în
gestionarea şi combaterea acestui fenomen. Aşa cum se arată în Comunicatul cu privire la
summit-ul de la Istanbul,32 lupta împotriva terorismului va continua să fie multiformă şi
globală şi se va desfăşura prin mijloace politice, diplomatice, economice şi, la nevoie,
militare.33 Apărarea împotriva terorismului cuprinde o serie de activităţi desfăşurate de
forţele militare ale NATO, pe baza deciziei Consiliului Atlanticului de Nord, cu scopul
de a evita şi dezorganiza atacurile sau ameninţările teroriste conduse din exterior contra
populaţiei, teritoriului, infrastructurii şi forţelor oricărui stat membru, pentru a se apăra
şi a se proteja împotriva acestora, inclusiv prin luarea unor măsuri împotriva teroriştilor
şi celor care-i adăpostesc. (Anexa nr. 3) De aici rezultă foarte clar orizontul de acţiune şi
misiunile care revin forţelor armate în combaterea terorismului. Prin structurile şi
funcţiunile sale, Armata României răspunde prompt acestor cerinţe, fiind prezentă în
teatrele de operaţii şi pregătindu-se în mod concret pentru îndeplinirea unei game
diversificate de misiuni împotriva terorismului. Aceste cerinţe şi exigenţe se regăsesc în
doctrinele de luptă ale categoriilor de forţe, precum şi într-o doctrină specială cu privire
la combaterea terorismului.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
1. Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor
dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi să se amplifice. Atacurile teroriste
sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli
ale păcii şi războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituţii
publice, organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri,
reţele de comunicaţii, reţele Internet şi, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni şi copii,
întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare,
indignare, dezgust, panică, nesiguranţă şi frică.
2. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai
înfricoşător. Terorismul nu este pur şi simplu o trecere la limită, niciun exces al notei de

32
http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096f.htm, Communiqué du Sommet d’Istanbul, publicat de şefii de
state şi de guverne participanţi la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, ţinută la Istanbul la 28 iunie
2004 ;
33
Ibidem ;
nemulţumire şi al spiritului protestatar. El se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală
cronică a omenirii, care se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. De aceea,
lupta împotriva lui nu este şi nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii
ar fi foarte puternici, ci pentru că ei sunt lipsiţi de orice logică şi de orice filozofie.
Combaterea terorismului nu poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei
armate şi, de aceea, dificultăţile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.
3. Terorismul constituie o ameninţare din ce în ce mai pronunţată la adresa păcii
şi securităţii, a fiinţei umane, a valorilor şi a civilizaţiei. Această ameninţare este direct
proporţională cu vulnerabilităţile societăţii moderne şi evoluează pe măsură ce faliile se
adâncesc, conflictele se amplifică şi crizele se înmulţesc.
4. România este supusă ameninţărilor de tip terorist din cel puţin trei perspective:
ca membră a Alianţei Nord-Atlantice şi viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca
parte a civilizaţiei de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile
teroriste şi îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca ţară situată în vecinătatea
faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre şi în cea a Balcanilor, nu departe de
zona caucaziană şi de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul
declanşat împotriva terorismului, în cadrul coaliţiei antiteroriste, conduse de Statele
Unite.
5. Este posibil ca România să prezinte un interes deosebit pentru anumite reţele,
organizaţii şi grupări teroriste, în sensul că, pe teritoriul acesteia, dată fiind o anumită
structură a firmelor arabe şi o prezenţă discretă şi elevată, dar suficient de dispersată, a
comunităţii musulmane, s-ar putea încerca să se constituie anumite elemente de reţea, de
infrastructură, de logistică şi chiar unele baze discrete de plecare la atac sau de instruire şi
de recuperare a teroriştilor, echipelor şi unor mici grupuri.
6. Se cer identificate, analizate şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile apariţiei,
întreţinerii şi dezvoltării unor reţele, noduri de reţea, elemente de infrastructură, premise
ale unor acţiuni sau oricare alte surse de generare, susţinere, finanţare sau protecţie a
terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.
7. Perspectiva evoluţiei fenomenului terorist în spaţiul de interes pentru România
trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicaţii în constituirea şi
modernizarea forţei şi în colaborarea dintre toate structurile militare interne, în
consonanţă cu cele ale Alianţei Nord-Atlantice şi cu cele ale Uniunii Europene, astfel
încât să fie găsite şi aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea şi
combaterea reţelelor teroriste şi prevenirea unor atacuri din partea acestora.
8. Cercetarea ştiinţifică din principalele structuri de apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională, împreună cu factorii abilitaţi, potrivit exigenţelor şi cerinţelor
strategiei NATO de combatere a terorismului, prevederilor Strategiei europene de
securitate şi strategiei naţionale de combatere a terorismului, să elaboreze un sistem de
criterii şi indicatori de evaluare a riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor teroriste, astfel
încât să fie sesizate din timp şi prevenite orice fel de atacuri teroriste la adresa României
şi Alianţei, pe teritoriul ţării noastre, în zona Mării Negre şi în proximitatea frontierelor
naţionale.
CAPITOLUL 7. REGULUI DE ACŢIUNE ANTITERORISTĂ ÎN
SOCIETĂŢILE DEMOCRATICE
Pe plan internaţional lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund
marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de
divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale în general.
Caracterul global al luptei împotriva terorismului, a devenit componenta necesară, dar
neaşteptată şi cel mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un
imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor, căruia majoritatea statelor i se
asociază fără nici o ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi
conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, bazate
pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate, atât în spaţiul intern, cât şi în cel
internaţional.
Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în condiţiile
actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din
corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică,
financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate şi siguranţă
naţională. Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele oarecum tradiţionale
ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională a României constă în
faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict
tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o
organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu.
Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele ţării,
Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii, respectiv Armata.
7.1. Incercări de definire a terorismului.
Noţiunea de „terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la
„teroare” cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani , în mitologia greacă, teroarea
(Phobos) şi frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui
Ares, zeul războiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta,
conflictul presupun recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente, destructive.
Resorturile psihologice ale acestui proces sunt : frica (teama) şi teroarea. Unii specialişti
consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare. Adversarii acestei idei
subliniază însă faptul că teroarea este o stare psihică, în timp ce terorismul se referă la o
activitate socială organizată.
Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora teroarea poate surveni fără
terorism şi, respectiv, că teroarea este cheia care declanşează terorismul. Terorismul este
asimilat cu o calitate doctrinară dar şi cu un mod deliberat de acţiune. Terorismul nu
produce numai şi numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultanta
principală a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste. Teroarea este definită
prin teamă extremă şi angoasă în timp ce terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o
ameninţare vagă, greu de înţeles şi definit, inprevizibilă şi neaşteptată, cu efecte
inhibitoare, de blocare a acţiunii lucide.
Terorismul afectează grav atât structura socială cât şi individul luat ca atare,
putând distorsiona codul de percepere şi imagini de care membrii societăţii depind şi în
care au încredere. Incertitudinea legată de aberaţia comportamentală presupusă de
terorism poate duce la dezorientare socială şi descurajare. Pentru ca un act să poată fi
considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat şi teroare,
aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective şi psihologice
între populaţie şi putere. Contractul social dintre individ şi societate presupune ca statul
să apere populaţia de teroare, de ameninţări, de violenţă şi să ofere cetăţenilor care
plătesc impozite, activităţi sociale utile – într-un cuvânt –un ambient prielnic vieţii şi
muncii lor.
Aşa de exemplu, una din definiţiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o
definiţie uşor modificată a lui James Adams din 1980) consideră că :”Terorismul
semnifică ameninţarea cu violenţa sau folosirea violenţei în scopuri politice de către
indivizi sau grupuri, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii
guvernamentale existente, când aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida, sau
consterna un grup ţintă mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaţionat cu
indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor
deficienţe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice
internaţionale”. Frank C.Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui
G.Bush, consideră că: „Terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă
politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria
conflictelor de mică intensitate şi descris ca război purtat la limita minimă a spectrului
violenţei, război în care conotaţiile politice, economice şi sociale joacă un rol mai
important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convenţională”. Aceste
formulări nu sunt greşite, incluzând multe elemente asociate cu terorismul. Analizate cu
atenţie, ele relevă însă o pronunţată notă descriptivă în dauna demersului de definire
propriu-zisă, precum şi o tendinţă de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei
forme de violenţă politică.[4]
7.2. Terorismul in dreptul international
Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din
calamităţile cele mai teribile , din ce în ce mai active şi mai ameninţătoare ale comunităţii
internaţionale. Spre sfârşitul secolului XX, în concepţia unor autori, terorismul
internaţional era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, sub pragul de violenţă
al operaţiunilor militare specifice războiului, dar mult mai mult decât simplele acte
sporadice şi izolate de violenţă. Şi aceasta pentru că, dincolo de „perfecţionarea”
mijloacelor şi metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în
susţinerea („sponsorizarea”) terorismului internaţional s-au implicat şi unele state , ceea
ce afectează şi mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violenţa în scopuri
personale sau de grup), terorismul apare şi în conflictele armate, mai ales în cele
destructurate (ca în Somalia), în care se transformă în acte de banditism colectiv , cu
efecte catastrofale pentru populaţiile civile. Oricum, opinia publică şi dreptul
internaţional resping terorismul datorită consecinţelor tragice nu numai asupra colaborării
paşnice internaţionale, dar şi a persoanelor nevinovate care îi cad victime. Alături de
pirateria maritimă şi aeriană, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei şi copii,
de sclavie şi traficul cu sclavi, de falsificarea de monedă sau difuzarea de publicaţii
pornografice, în dreptul internaţional figurează şi terorismul ca infracţiune internaţională
comisă de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infracţiuni
internaţionale (delicta juris gentium) prin tratate internaţionale convenite între state, care
se obligă să le incrimineze şi să le sancţioneze prin legislaţia lor internă. Dicţionarele
definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenţă prin care persoane sau
grupuri de persoane atentează la viaţa, integritatea corporală sau la bunurile unor
demnitari, personalităţi politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă
asemenea acte împotriva unor grupări politice, organizaţii, instituţii sau grupuri de
persoane reunite organizat sau aflate întâmplător în localuri publice sau private.[5]
Totuşi, terorismul este un fenomen social ale cărui variabile sunt prea numeroase pentru a
i se da o definiţie simplă şi practică. După 11 septembrie 2001, s-a reproşat adesea că
statele n-au fost în stare să se pună de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este
total întemeiată deoarece terorismul este definit în dreptul internaţional prin indicarea
actelor ce constituie infracţiuni internaţionale. Singura definiţie formală este dată de
Convenţia de la Geneva din 1937, [6] pentru prevenirea şi represiunea terorismului,
conform căreia prin acte de terorism se înţeleg faptele criminale dirijate contra unui stat şi
al căror scop sau natură este de a provoca teroarea la persoane sau în public.[7] Din
păcate, această Convenţie n-a fost semnată decât de 24 de state, iar proiectul de creare a
unei curţi penale internaţionale de judecare a teroriştilor n-a întrunit adeziunea acestora.
A limita definiţia terorismului la infracţiunile comise contra unui stat ar însemna să nu se
ţină cont de realităţile în care trăim, deşi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001
au fost îndreptate, aşa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane şi clădiri, ci a
însemnelor puterii statale politice, economice, financiare, şi militare. Diversitatea actelor
teroriste a făcut ca societatea internaţională să adopte mai multe convenţii de limitare a
aspectelor sale specifice. Este vorba de:
• Convenţia de la Tokyo, din 1963, referitoare la infracţiuni şi la alte acte
survenite la bordul aeronavelor;
• Convenţia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de
aeronave (luarea de ostatici);
• Convenţia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite
dirijate contra securităţii aviaţiei civile (sabotajul);
 • Convenţia pentru prevenirea şi represiunea infracţiunilor contra
persoanelor aflate sub protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor
diplomatici (1973);
• Convenţia internaţională contra luării de ostatici, din 1979;
• Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante;
• Convenţia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (1997).
În scopul coordonării luptei împotriva terorismului internaţional, la Naţiunile
Unite s-au adoptat mai multe rezoluţii, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976,
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din
instrumentele menţionate.
România şi-a adus contribuţia în acest domeniu, prin anteproiectul de convenţie
împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V.Pella, şi care a stat la baza
Convenţiei din 1937. Toate aceste instrumente juridice internaţionale se referă la terorism
în general şi au ca element comun faptul că terorismul semnifică, chiar şi în timp de pace,
un război total contra ordinii juridice existente, un război al cărui scop ar justifica orice
mijloace. Astfel, în Declaraţia asupra măsurilor de eliminare a terorismului
internaţional a Adunării Generale a ONU, din 1994, se arată că statele membre ale
Naţiunilor Unite reafirmă fără echivoc condamnarea tuturor actelor,metodelor şi
practicilor teroriste ca fiind criminale şi nejustificabile, oriunde şi de oricine ar fi
comise. În preambulul Convenţiei pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se
precizeaza expres că acţiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept
international, situate în afara cadrului acestui document, şi că excluderea unor acţiuni
din zona de acoperire a conventiei nu absolvă sau nu conferă caracter legal actelor
cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise în timp de război au o conotaţie juridică specială. De
altfel atât războiul, cât şi terorismul se bazează pe violenţă şi pe încălcarea brutală a
drepturilor şi libertăţilor omului. Totuşi, războiul este considerat, în dreptul internaţional
umanitar, o formă de „violenţă ilicită”, iar terorismul rămâne întotdeauna o formă de
„violenţă ilicită”, chiar şi în vremuri de război. Criteriile sigure care diferenţiază aceste
forme de violenţă în timpul războiului sunt oferite de dreptul internaţional aplicabil în
conflictele armate. În primul rând, ne aflăm în faţa unui act de terorism dacă persoana
care comite actul de violenţă nu posedă statutul de combatant, căci numai membrii
forţelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilităţi; şi numai
în războaiele civile şi de gherilă nu există întotdeauna precizie în calificarea statutului de
combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violenţei ilicite”, caracteristice
terorismului, decurge din regulile care reglementează, pe de o parte, protecţia specială a
persoanelor şi, pe de altă parte, mijloacele şi metodele de război utilizate: pentru a fi licit,
recursul la violenţă în timp de război trebuie să respecte restricţii impuse de dreptul
conflictelor armate, ceea ce înseamnă că şi combatanţii ar putea deveni terorişti dacă
violează legile şi obiceiurile războiului. Chiar şi aşa, sunt împrejurări în război în care nu
este deloc uşor să separi terorismul de actele de război legitime. De aceea, pe lângă
Convenţiile de la Haga şi de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale
de drept internaţional recunoscute în Statutul şi activitatea Tribunalului de la Nurnberg,
care incriminează actele de terorism comise în timp de pace şi de război.
 Se spune adesea că dreptul internaţional al războiului e întotdeauna în urma
realităţii pe care o reglementeză, lucru valabil şi pentru atentatele teroriste începând cu
cele din 11 septembrie şi terminând cu cele care au avut loc mai recent în mica localitate
Beslan. Dar el, în configuraţia lui actuală, condamnă terorismul prin mijloace specifice.
Căci terorismul, fie de stat, fie al unor organizaţii teroriste, loveşte fără discriminare şi
afectează atât obiective militare, cât şi populaţia civilă inocentă. Chiar înainte de 11
septembrie 2001 se aprecia că terorismul actual este o nouă formă de război, ceea ce a
făcut să exprime şi ideea unui protocol adiţional special la Convenţiile de la Haga şi de la
Geneva în acest nou domeniu. În conflictele armate internaţionale, încălcarea dreptului de
la Haga sau al celui de la Geneva este considerată infracţiune gravă, adică crime de
război, indiferent de calitatea persoanei.
Războiul reprezintă un recurs internaţional la teroare ca metodă de război, ne face
să considerăm că ele sunt în acelaşi timp forme de terorism internaţional, care sunt
inadmisibile şi, de aceea, trebuie sacţionate. În mod concret însă, doar art.33 din
Convenţia a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protecţia persoanelor civile în timp de
război face referire la termenul de „terorism”, dispunând că sunt interzise „pedepsele
colective ca şi orice măsuri de intimidare sau de terorism”.
De asemenea, şi în conflictele armate fără caracter internaţional sunt interzise încălcările
legilor şi obiceiurilor războiului cu aceeaşi semnificaţie de acte de terorism. Războaiele
oferă însă, atât forţelor guvernamentale, cât şi mişcării insurgente, posibilitatea de a
depăşi limita „violenţei ilicite” şi de a comite excese care să terorizeze oponenţii, parcă
mai mult decât in războaiele interstatale, fără un control strict al comunităţii
internaţionale.
Trebuie reamintit că Statutul Curţii Penale Internaţionale cu caracter permanent,
adoptat la Roma, în 1998, calificată astfel de excese drept crime de război, deoarece
obligaţia respectării dreptului internaţional umanitar revine atât membrilor forţelor
armate guvernamentale, cât şi luptătorilor părţii disidente. Aceeaşi obligaţie revine şi
membrilor mişcărilor de eliberare naţională sau celor care luptă împotriva regimurilor
rasiste, aceste tipuri de operaţiuni militare făcând parte din obiectul dreptului
internaţional al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei sau Congresul Naţional African au fost considerate organizaţii teroriste. După
renunţarea la metodele teroriste de luptă, ele au fost recunoscute oficial şi astăzi la
guvernare, lucru ce nu s-a întâmplat cu o altă mişcare insurgentă, Partidul Muncitorilor
din Kurdistan, care n-a renunţat la „politica” terorii.
În doctrina dreptului militar internaţional s-a pus problema dacă acordarea
statutului de combatant şi partizanilor (membrilor mişcărilor de rezistenţă), prin art.44 al
Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Haga şi de la Geneva, nu
constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau
ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv. Adevărul este că art. 43 şi
44 din Protocol nu fac nici o distincţie între combatanţii armatei regulate şi combatanţii
gherilei; toţi au acelasi statut juridic şi, de aceea, toţi trebuie să respecte aceleaşi reguli,
căci toţi se confruntă cu aceleaşi consecinţe juridice în cazul violării dreptului războiului.
Asta înseamnă că şi partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie să fie
judecaţi şi condamnaţi pentru faptele lor. Putem spune deci că, în dreptul conflictelor
armate, terorismul internaţional este interzis în orice împrejurare necondiţionat şi fără
excepţie.
 Autorităţile beligeranţilor ca şi statele-părţi la instrumentele juridice pertinente
sunt obligate să urmărească în justiţie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de
terorism. Specialiştii spun chiar că dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model
pentru o nouă reglementare juridică a problemei terorismului şi în timp de pace.
Din păcate, până să se realizeze în practică acest deziderat, în arena internaţională s-au
produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat după aceea şi de nenumărate
ori de atunci s-a spus că evenimentele respective au dat o nouă înfăţişare lumii, relaţiilor
şi dreptului internaţional, că teroarea care a cuprins America reprezintă o sfidare a întregii
lumi civilizate şi, de aceea, reacţia nu rămâne numai a victimei actului de agresiune
respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie să se coalizeze în eradicarea acestui flagel al
timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciadă” împotriva islamismului şi nici de o
„răzbunare” specifică organizărilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor
statelor ce compun comunitatea internaţională în stoparea violenţei şi terorii fără limite.
Dacă fenomenul a existat şi înainte, ceea ce a produs mutaţii semnificative după 11
septembrie este faptul că din acţiuni teroriste oarecum sporadice şi limitate s-a ajuns să se
vorbească de „operaţiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se referă la faptul că nu mai e
vorba de iniţiative individuale ori ale unor grupări minuscule, ci de pregătirea minuţioasă,
după plan dinainte stabilit, a unei asociaţii criminale organizate care dispune atât de
informaţii, cât şi de importante resurse umane, materiale şi financiare. Consecinţele
operaţiunii sunt deosebit de grave atât prin intensitatea şi efectele şi efectele atacurilor,
cât şi prin prezumtiva arie geografică de desfăşurare, fanatismul teroriştilor fiind un
factor ce a isterizat întreaga civilizaţie occidentală. De aici şi urmarea în planul reacţiei
antiteroriste, care nu mai e o acţiune a statului-victimă împotriva unei infracţiuni
internaţionale definită în trecut ca fiind de „drept comun”, ci o acţiune de securitate
colectivă împotriva uneia din infracţiunile internaţionale cele mai periculoase pentru
existenţa şi progresul societăţii mondiale.
Într-adevăr, prin Rezoluţia nr. 1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de
Securitate, actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directă în
sensul propriu al cuvântului, ceea ce dă, în conformitate cu art. 51 al Cartei Naţiunilor
Unite, dreptul la legitimă apărare individuală şi colectivă. De amintit că un asemenea
consens în cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la războiul din Coreea (în
absenţa reprezentantului sovietic) şi de la războiul din Golf (după încheierea războiului
rece). Această decizie a Consiliului de Securitate era de aşteptat, din moment ce, încă din
19 decembrie 2000, el adoptase Rezoluţia nr.1333 care reafirma şi completa rezoluţii
anterioare, în special Rezoluţia nr.1267, din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate a elaborat Rezoluţia nr.1333 (2000), acţionând în baza
capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite (acţiunea ONU în caz de ameninţări împotriva
păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune), stabilind măsuri de constrângere
pentru autorităţile talibane (renunţarea la asigurarea imunităţii pregătirii teroriştilor
internaţionali şi a organizaţiilor lor, predarea lui Osama ben Laden, închiderea taberelor
teroriste de antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (împedicarea
aprovizionării, vânzării şi transferurilor directe sau indirecte către teritoriile
Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de consiliere
în probleme de securitate, a naţiunilor, precum şi reducerea semnificativă a personalului
diplomatic din Afganistan, închiderea imediată şi completă a birourilor afgane pe
teritoriul lor, blocarea fără întârziere a fondurilor financiare ale lui Osama ben Laden şi
ale autorităţilor asociate cu el, inclusiv cele din organizaţia Al-Qaida, oprirea
operaţiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de
experţi pentru monitorizarea embargoului privind armamentul şi închiderea taberelor de
pregătire a teroriştilor, consultarea cu principalele state membre în aplicarea măsurilor
respective, raportarea implementări lor şi analizarea implicaţiilor umanitare) ca şi pentru
organizaţiile regionale care trebuie să acţioneze strict şi în acord cu prevederile
Rezoluţiei.
În aceeaşi direcţie au acţionat şi alte organizaţii internaţionale, inclusiv statele
membre Ligii Arabe sau ale Conferinţei Islamice, chiar dacă pentru acestea din urmă au
existat unele nuanţe de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea
acţiunilor teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, acţionând-după prezentarea de
către SUA a probelor privind organizarea atentatelor în afara teritoriului american-pentru
prima dată în existenţa NATO a art.5 al Tratatului care conţine clauza de apărare comună
în cazul unui atac împotriva unui stat membru. România s-a integrat prompt în eforturile
internaţionale de combatere a terorismului, Parlamentul adoptând declaraţii prin care
atacurile teroriste sunt considerateca fiind îndreptate împotriva principiilor şi valorilor
democratice, a libertăţii, păcii şi stabilităţii internaţionale, adevărate crime în masă pe
care lumea civilizată nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-un dispreţ total faţă
de viaţa umană şi nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar şi celor
care le practică, deoarece provoacă doar tensiuni, instabilitate şi insecuritate.
Prin Hotărârea nr.21 a forului legislativ al ţării, România, ca partener strategic al SUA şi
membru al Parteneriatului pentru Pace, la acea vreme, şi-a manifestat decizia de a
participa ca aliat de facto al NATO, împreună cu statele membre ale NATO şi cu ceilalţi
parteneri şi aliaţi ai acestora, la combaterea terorismului internaţional prin toate
mijloacele, inclusiv militare. În acest scop, la solicitarea NATO, România a pus la
dispoziţia acesteia, în sprijinul operaţiunilor de răspuns împotriva terorismului, facilităţile
oferite de spaţiul aerian, terestru şi maritim naţional.
Dacă dreptul internaţional actual a făcut confirmări importante privind calificarea
operaţiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putuseră preciza nici Convenţiile de la
Londra privind definirea agresiunii şi nici Rezoluţia nr.3314/1974 în aceeaşi materie,
reversul medaliei este că operaţiunile individuale şi colective antiteroriste nu pot fi decât
legitime, la fel ca orice acţiune de legitimă apărare individuală sau colectivă împotriva
unui act de agresiune desfăşurată în virtutea art.51 al Cartei ONU şi, mai mult, autorizată
de Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie în problemele militare ale păcii şi
securităţii internaţionale.
Operaţiunea antiteroristă are trăsături specifice care o deosebesc esenţial de
acţiunile de război:[14]
• adversarul este greu de identificat, reţelele sale acţionând în mod
conspirativ, de unde şi considerarea statelor-gazdă ale organizaţiilor
teroriste drept ţinte militare;
• spre deosebire de războiul clasic, în care începerea şi încetarea stării de
beligeranţă sunt marcate de declaraţia de război şi de armistiţiul general
ori încheierea tratatului de pace, într-o operaţiune militară antiteroristă nu
puteam avea decât avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi
dusă până la lichidarea intenţiilor teroriste, fără posibilitatea de negociere;
 • probleme deosebite pune în aplicarea principiului discriminării între
combatanţi şi civili, între obiective militare şi bunuri civile, ca şi aplicarea
strictă a regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de război în
condiţiile în care adversarul nu are nici un fel de scrupule în acest sens;
• pe de altă parte, în ceea ce priveşte protecţia umanitară în timp de conflict
armat, coaliţia antiteroristă trebuie să respecte victimele de război şi
persoanele neimplicate în luptă, în timp ce e de aşteptat ca teroriştii să nu
aibă nici o milă nu numai faţă de adversarii răniţi ori capturaţi, ci chiar
faţă de propria lor populaţie civilă pe care sunt tentaţi s-o folosească
metodic drept scut uman, disimulând obiective militare în speranţa că
atacatorul va renunţa la acţiune (vezi în acest sens acţiunile teroriste ale
insurgenţilor irakieni, împotriva conaţionalilor lor dar şi asupra unor
persoane nevinovate-ziarişti- pe care îi folosesc pentru a solicita
recompense materiale necesare procurării de materiale de război, sau
pentru a solicita unele revendicări politice.);
• imposibilitatea existenţei neutralităţii într-un astfel de conflict, multe state
arabe fiind de acord cu acţiunea de respingere a terorismului, unele din ele
punând doar condiţia ca operaţiunile să se desfăşoare sub egida ONU.
În aceste condiţii, coaliţia antiteroristă are de depăşit două restricţii majore. Prima
ar fi renunţarea la pretenţia de a avea „zero pierderi” de partea sa, într-un astfel de
război, aşa cum s-a întâmplat în cazul represaliilor împotriva Iugoslaviei din 1999.
A doua restricţie ar fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse
inamicului, adică respectarea cu stricteţe a principiului proporţionalităţii prin care dreptul
conflictelor armate admite existenţa unor pierderi şi pagube civile incidentale, care însă
trebuie să nu fie excesive faţă de avantajul concret şi direct aşteptat, deşi avantajul militar
este imens- eradicarea terorismului coaliţia antiteroristă trebuie să manifeste maxim de
prudenţă şi să ia toate precauţiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale căci
altfel va pierde dacă nu întreg războiul, măcar pe acela mediatic. Toate acestea
demonstrează de ce relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional sunt atât de diferite
după 11 septembrie 2001.
7.3. Tipuri (forme) de manifestare ale terorismului
Dificultăţile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendinţa de
cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, Belanger, Michel
[15] folosind drept criteriu autorii şi scopurile urmărite, distingea următoarele categorii
de manifestare a terorismului:
a. terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acoperă actele de violenţă ce
urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în
bandă şi care nu au obiective politice;
b. terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor „organizate şi sistematice”
cu finalitate politică evidentă;
c. terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natură
teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane considerate subversive. În această
categorie se mai înscriu exercitarea sistematică a actelor de coerciţie bazate pe utilizarea
pe scară largă a forţei şi printr-un larg evantai de mijloace violente; menţinerea unor
grupuri sociale, etnice sau religioase, în condiţii de inferioritate prin oprimare şi
represiune; politica de segregare rasială şi de aparthaid.
 George Levasseur consideră totodată că se poate vorbi şi de terorismul
internaţional, care ar exista la două nivele diferite şi anume : individual –în cazul actelor
de terorism intern (individual sau de grup) la care se adaugă un element de extraneitate
referitor la autori, victimă sau locul de executare a actului şi locului de producere a
efectelor sale; statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.
Terorismul internaţional poate fi şi el de două feluri: terorism de drept comun sau
banditism internaţional (atunci când vizează foloase materiale) sau politic. Această
clasificare, apărută în urmă cu câteva decenii este din ce în ce mai puţin acceptabilă
astăzi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit mult mai complexă,
necesitând un efort de cuantificare mult mai amănunţită. Un exemplu în acest sens îl
constituie împărţirea mai riguroasă făcută de Brian Crozier, fost director pentru Europa
al Institutului american pentru studierea conflictelor care declara la 14 mai 1975, în faţa
Senatului SUA că terorismul este, după opinia sa, de două feluri: diversionist şi coercitiv.
Terorismul diversionist urmăreşte publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea,
demoralizarea autorităţilor, provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive care
ar duce la înstrăinarea populaţiei, ar accelera cheltuielile de înarmare şi ar genera, în cele
din urmă, un val de nemulţumiri în rândul opiniei publice.
Terorismul coercitiv vizează demoralizarea populaţiei civile, slăbirea încrederii
sale în autorităţile mandatate cu apărarea status quo-ului, instaurarea unui sentiment de
teamă. Conform opiniilor aceluiaşi specialist grupările teroriste se pot împărţi, în
următoarele categorii:
1. Grupări etnice, religioase, naţionaliste;
2. Grupări care se autointitulează drept revoluţionare;
3. Grupări anarhiste care se remarcă prin absenţa unor scopuri clare şi precise, ideologia
lor fiind confuză şi eclectică;
4. Grupări patologice sau individuale care nu revendică scopuri de ordin politic, ideologic
definite, motivaţia lor constând în lipsa de acomodare într-o anumită societate,
organizarea socială, familie;
5. Grupări neofasciste de extremă dreaptă (aşa cum au fost cele italiene denumite
„Ordine Nero”, „Rosa del Venti”) şi care în unele ţări acţionează cu acordul tacit şi
sprijinul guvernelor (Ojo per ojo-Ochi pentru ochi) – Guatemala, Escadroanele morţii –
Brazilia ş.a.)
6. Mercenarii ideologici, pe care îi întâlnim cel mai frecvent în grupările cu câmp de
acţiune transnaţională.
7.4. Reguli de acţiune antiteroristă în societăţile democratice
Experienţa dobândită în ultimii ani de către autorităţile şi guvernele confruntate
cu fenomenul terorismului poate fi sintetizată într-un pachet de reguli fundamentale de
acţiune antiteroristă din care putem enumera:
1. Orice guvern ales în mod democratic trebuie să-şi facă publică hotărârea de a respecta
strict cadrul legislativ existent şi de a apăra autoritatea constituţională, demonstrând că
această voinţă politică se regăseşte în toate acţiunile sale.
2. Sub nici o formă, autorităţile nu trebuie să apeleze la represiune generală şi
indiscriminatorie. Orice guvern trebuie să demonstreze că măsurile iniţiate împotriva
terorismului sunt strict direcţionate împotriva teroriştilor şi colaboratorilor activi ai
acestora, având ca singur scop apărarea, în limitele legii, a societăţii democratice.
Deraparea spre represiune nedescriminatorie va avea ca rezultat dispariţia libertăţilor
individuale şi a democraţiei în favoarea unui regim de dictatură mai periculos decât
fenomenul terorist care determinase iniţial represiunea. Aşa cum am menţionat,
represiunea supradimensionată poate servi ca argument teroriştilor care pot aclama că
democraţia liberală nu este decât o himeră a politicienilor corupţi aflaţi la putere. În
această situaţie, teroriştii pot poza mai credibil în „adevăraţii apărători ai poporului”.
3. Orice guvern trebuie să dovedească opiniei publice că face tot ce este legal şi moral
posibil pentru a apăra viaţa, averea şi liniştea cetăţenilor săi. Aceasta este o condiţie
obligatorie în efortul de captare a încrederii şi sprijinului populaţiei. Lipsa încrederii şi
cooperării societăţii civile duce adeseori la apariţia grupurilor de „vigilenţi” sau a
comandourilor antitero private care pot prolifera şi exacerba violenţa civilă.
4. Fiecare guvern trebuie să adopte deschis o politică fermă de neacceptare a oricărui fel
de şantaj terorist. Dacă un act terorist aduce beneficii organizaţiei sau facţiunii care l-a
comis principalul perdant va fi guvernul sau autorităţile care au permis acest lucru. Orice
dovadă de slăbiciune sau de apetenţă spre compromis provoacă o emulaţie teroristă şi o
dramatică escaladă a atentatelor comise de „emulii” teroriştilor „premiaţi”de autorităţi.
5. Toate aspectele politicii antiteroriste şi a operaţiilor ce decurg din aceasta trebuie să fie
menţinute sub controlul autorităţilor constituţionale şi a societăţii civile, urmând a fi
judecate şi sancţionate conform normelor şi uzanţelor democratice universal acceptate.
6. Puterile speciale determinate de starea excepţională declarată ca răspuns la o
ameninţare teroristă gravă trebuie aprobate de legislativ pe un termen stict (de exemplu 6
luni) şi cu posibilitatea de revocare înainte de termenul limită dacă situaţia a fost readusă
în limitele normale. Măsurile de urgenţă necesare demersului antiterorist trebuie să fie
redactate clar, concis, făcute publice şi aplicate imparţial.
7. Orice politică de pendulare între mai multe obiective sau în funcţie de circumstanţe
trebuie evitată deoarece aceasta subminează încrederea publicului în autorităţi şi
încurajează pe terorişti să exploateze compromisurile făcute de putere.
8. Liderii comunitari, autorităţile publice locale şi centrale, reprezentanţii forţelor de
securitate sau de ordine publică trebuie să beneficieze de sprijinul total al guvernului şi
societăţii civile în efortul de eliminare a oricărui tip de ameninţare de natură insurgent-
teroristă.
9. Nu trebuie admise nici un fel de aranjamente sau târguri făcute cu teroriştii, mai ales
dacă reprezentanţii politici – aleşi prin vot- nu sunt în cunoştinţă de cauză.
10. Guvernul şi autorităţile nu trebuie să se angajeze în dialoguri sau negocieri cu
organizaţiile sau forţele politice care promovează activ, sprijină sau justifică terorismul.
Compromisul cu aceste forţe politice nu face altceva decât publicitate gratuită facţiunilor
teroriste care capătă un aer de responsabilitate sau, mai grav, de legalitate.
11. Propagarea teroristă trebuie contracarată prin declaraţii oficiale clare, complete,
imediate şi care să cuprindă obiectivele guvernului, politica ce urmează a fi promovată şi
problemele reale cu care puterea se confruntă.
12. Guvernul şi forţele de securitate trebuie să-şi conducă demersul antiterorist strict în
limitele legii. Suspecţii sau cei ce sunt dovediţi ca terorişti trebuie pedepsiţi numai de
către tribunale, conform sistemului juridic şi juridic existent.
13. Teroriştii închişi pentru crime cu substrat politic trebuie trataţi la fel ca şi criminalii
de drept comun. Orice formă de statut preferenţial, concesii de la regimul de încarcerare
sau privilegii erodează încrederea opiniei publice în imparţialitatea legii şi determină
tensiuni în cadrul sistemului penal.
14. Orice regim democratic nu trebuie să renunţe la nici una din responsabilităţile sale din
domeniul social, economic sau cultural sub motivul că se confruntă cu o serioasă
ameninţare teroristă. Guvernele democratice se bazează pe acceptul şi aprobarea celor
guvernaţi, motiv pentru care este obligat să amelioreze şi să perfecţioneze sistemul de
conducere a ţării. Cetăţenii aşteaptă, în mod legitim, ca reprezentanţii săi să răspundă
constructiv la toate nevoile, problemele şi dorinţele lor.
Acţionându-se ferm în spiritul principiilor de mai sus, fără nici un fel de concesii,
teroriştii se văd privaţi de argumentele lor favorite privind lupta pentru libertate, pentru o
societate mai dreaptă, mai morală şi mai prosperă.