PRINCIPIILE DREPTULUI DOCTRINA SI CONSACRARE LEGISLATIVA

Introducere H. Buche afirma ca principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propozitiilor directoare carora le sunt subordonate atat structura cat si dezvoltarea sistemului. Prin urmare, principiile au un rol constructiv cat si valorizator pentru sistemul de drept, ele cuprinzand cerintele obiective ale societatii, care la randul lor ajuta in procesul de constituire a dreptului si in procesul de realizare a sa. Cuvantul principiu vine de la termenul in limba latina principium, care inseamna inceput, izvor primordial, avand si sensul de element fundamental. De asemenea, notiunea de principiu poate avea mai multe conotatii in diverse domenii. Spre exemplu, in domeniul filosofiei, principiul are doua sensuri: unul metafizic ca origini prime din care au provenit si s-au dezvoltat lucrurile; unul epistemologic si etic ca supozitii fundamentale ale gandirii, cunoasterii si actiunii. In opinia lui Kant, principiile sunt fie ale intelectului pur, fie ale ratiunii pure (ideile). In conceptia sa principiile sunt judecati sintetice a priori, care nu deriva din alte cunostinte mai generale si care cuprind in ele fundamentul altor judecati1. In conceptia lui Constantin Noica daca cunosti principiile, elementele atunci cunosti lucrurile, Si nu numai pe cele reale, ci si pe cele posibile2. Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar mai ales ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci cand generalizarea acopera o totalitate de fapte experimentale, suntem in prezenta unui principiu general. n esen, in domeniul dreptului principiile dreptului, sunt idei generale ce fundamenteaz fenomenul juridic i care orienteaz i ncadreaz n limitele determinrilor pe care le enun ntregul proces de nelegere, elaborare i aplicare a dreptului. Prin coninutul lor principiile dreptului, comparativ cu alte principii, evideniaz caracterul lor preponderent normativ, avnd rolul de a
1

22

Kant, Critica ratiunii pure, Ed. Stiint. Bucuresti 1969, p.631 C Noica op.cit, p.44

determina cadrul general al normativitii juridice, sensul, finalitatea sau "spiritul" normelor n procesul de elaborare i aplicare a lor. Delimitarea principiilor dreptului Un principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si o reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei sociale, ale convietuirii sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si obligatiile altora. Pentru o mai buna intelegere a principiilor dreptului trebuie acestea nu se identific cu: a. categoriile i conceptele juridice- libertate, echitate, dreptate, justiie distributiv etc.; b. normele pozitive ale dreptului. Ex: funcionarul public este, de regul, numit prin concurs; c. axiomele, maximele i aforismele juridice. Ex: "Unde-i lege nu-i tocmeal". Forma pe care o mbrac (prin care sunt exprimate) principiile dreptului este diferit. Astfel: unele i gsesc o consacrare expres ntr-un text normativ- de regulntr-un text constituional, n anumite legi sau coduri de legi; altele sunt subnelese sau deduse prin interpretare din sistemul respectiv de reglementri juridice, ori sunt desprinse din tabloul de valori al acelei societi. Vizavi de reglementarile juridice, exista o anumita corelatie intre principiile fundamentale ale dreptului si categoriile si conceptele juridice. Corelatia consta in faptul ca, conceptele si categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea la randul lor ofera continut concret categoriilor juridice. Gandirea si cunoasterea juridica resimt necesitatea unor concepte si categorii; ele corespund legilor si ipotezelor celor mai generale, reprezentand astfel elaborarea stiintifica a dreptului. Djuvara le numea constructii juridice. Ele apar in urma formularii principiilor. Constructia mentionat ca

juridica afirma Djuvara confrunta diferitele principii intre ele, analizand toate intelesurile acestor principi, toate nuantele lor si le armonizeaza intre ele.3 Problematica imperativitii principiilor dreptului presupune o nelegere i o explicare mai nuanat a acestora, oferind exemple concrete: astfel, atunci cnd un principiu de drept este cuprins i reflectat ntr-o norm juridic el va dobndi fora juridic, imperativitatea acelei norme. Ex: n Consituia Romniei sunt consacrate o serie de principii precum: principiul supremaiei legii (art. 16 pct. 2, art. 51) principiul nu exist pedeaps fr lege (art. 23 pct. 9 "nulla poena sine lege"), principiul "bunei credine n ndeplinirea obligaiilor i al exercitrii drepturilor " (art. 41 i 54 - nelegerile trebuie respectate), principiul neretroactivitii legii (art. 52) etc. Asemenea principii consacrate prin Constituie au fora legii supreme n stat, vor fi "fundamentale" chiar dac nu toate dintre ele au o referin general asupra ntregului sistem de drept, ci doar asupra unora sau altora dintre ramuri-penal, civil, administrativ, internaional etc. Atunci cnd unele dintre principiile dreptului nu-i gsesc consacrare expres ntr-o norm - ele fiind subnelese sau deduse prin interpretare din "spiritul" reglementrilor, exist diferenieri de opinie n analiza i recunoaterea forei juridice a acestora. Aceasta i pentru faptul c unele ramuri de drept (civil, comercial, internaional) recunosc valoarea de izvor de drept pentru principii, pe cnd altele (penal, administrativ, financiar) contest aceast valoare a principiilor, nuan ce difereniaz fora lor juridic: fora de norm, n primul caz, i titlul de recomandare n cel de-al doilea caz. n plan internaional este tot mai extins practica recunoaterii existenei principiilor. De ex: Carta ONU menioneaz ca surs a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de naiunile civilizate", iar Codul civil italian recomand judectorului de a statua, n absena unor texte, n lumina principiilor generale ale dreptului. Rolul principiilor generale este tocmai acela de a pune de acord sistemul juridic cu schimbarile sociale, proces in cadrul caruia conceptele si categoriile juridice dau principiilor continut concret, le asigura functionalitatea. Pornind de la practica judiciar european (dar i naional) care dovedete c nu se poate face abstracie de existena principiilor dreptului (nclcndu-le sau trecndu-le
3

M. Djuvara,, Teoria generala a dreptului, Vol. II, p.453

sub tcere), se poate concluziona c n ierarhia fenomenului juridic principiile se situeaz deasupra normelor propriu-zise ale dreptului; fora lor superioar apare : a. direct, din "litera" normei b. alteori, indirect, din "spiritul" acestora, adic din raiunea, scopul sau finalitatea normelor de drept ( ex: legea penal) Nuanrile n nelegerea imperativitii principiilor dreptului asupra sistemului intern al dreptului sunt necesare n nelegerea forei principiilor dreptului internaional n raport cu sistemele internaionale i sistemele naionale (interne) ale dreptului. Principiile relaiilor internaionale sunt, n esena lor de origine politic, iar convertirea lor n principii internaionale de drept este condiionat fie de: - asumarea lor de ctre statele suverane n cauz - fie prin manifestarea expres de voin, prin semnarea i ratificarea de tratate, ceea ce coincide cu un consimmnt la respectarea prescripiilor lor; - fie de preluarea i includerea n sistemul normelor dreptului intern (de regul, a normelor constituionale). Originea principiilor dreptului Cautarea si explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanenta pentru scolile si curentele de gandire juridica. Scoala dreptului natural gaseste in ratiunea umana izvorul constant si general al principiilor juridice. Ele sunt imuabile, valabile pentru orice timp si orice loc. Dupa ce Kant demonstreaza ca ratiunea nu continne norme, Scoala istorica a dreptului sub influente Kantiene, prezinta dreptul si principiile sale ca produse ale constiintei colective, ale spiritului popular. Mai tarziu, Stammler neaga autoritatea oricarui principiu juridic, considerand continutul dreptului ca special si particular dupa timp si loc. Existenta numeroaselor variatii nu poate scapa insa analizei stiintifice, care retinand menirea dreptului de a asigura ordinea, securitatea, pacea intre oameni, ridica intrebarea: care pace, care ordine si

securitate? Sau, ordinea, securitatea si pacea cui?4 . Conceptia moderna a dreptului se axeaza pe faptul ca dincolo de existenta principiilor dreptului, studiul acestora trebuie axat si pe recunoasterea faptului ca dreptul nu poate fi disociat de material sociala. Importanta teoretica si practica a studierii principiilor dreptului Principiile generale ale dreptului sunt strabatute de o dubla dialectica: Dialectica externa ce are in vedere dependenta principiilor de ansamblu de conditiile sociale, de structura societatii in ansamblu si dialectica interna care priveste ansamblul legaturilor interne caracteristice sistemului juridic, interferentele partilor sale componente. Vizavi de utilitatea practica a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merita atentie din doua puncte de vedere: In primul rand, fara ele dreptul nu ar putea fi conceput. Principiile dreptului exercita o actiune constructiva, orientand activitatea legiutorului. In al doilea rand, ele au rol si in administrarea justitiei. Cei insarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai litera legii, ci si spiritul sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar spiritul legii. Prezentarea sintetic a principiilor dreptului Metoda noastr este orientat ctre surprinderea categoriilor de principii i nu aceea de a face o prezentare analitic. Este cert c nu exist o clasificare unitar, un "cod" al acestor principii, n ciuda recunoaterii universale a existenei lor. Considerm important cunoaterea delimitrii, n primul rnd la nivelul celor dou planuri: sistemul intern de drept sistemul dreptului internaional n planul sistemului intern al dreptului se pot stabili trei categorii

Michel Miaille, op. cit, p. 150

1. categoria principiilor generale (fundamentale), acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul ntregului sistem al dreptului, a tuturor ramurilor acestuia precum i cele consacrate prin Constituie; 2. categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri ale dreptului; 3. categoria principiilor de ramur. Aici sunt necesare cteva precizri: Din punct de vedere al coninutului, principiile pot fi de inspiraie

filosofic, politic, social; Unele principii sunt n acelai timp i fundamentale (prin consacrare

constituional), dar i de ramur sau grup de ramuri (prin referina lor direct). Ex: asigurarea bazelor legale de funcionare a statului; Unele din principiile generale sau fundamentale ale dreptului precum: cel

al libertii, al egalitii, responsabilitii, proprietii etc. sunt nu numai principii generale ale dreptului ci i al altor sfere sau domenii ale existenei (moral, filosofie, religie, economie), suprapunndu-se n acelai timp cu valorile sociale respective. Sau: principii fundamentale (constituionale) precum: cel al exercitrii suverane a puterii de ctre popor, cel al pluralismului politic, al separaiei puterilor n stat, sunt principii de natur politic, asimilate i consacrate ca principii ale dreptului. 1. n categoria principiilor generale (fundamentale, constituionale) sunt cuprinse: principiul supremaiei legii; principiul rspunderii juridice; principiul garantrii libertii, a vieii i integritii personale, al proprietii; principiul bunei credine n exercitarea drepturilor i obligaiilor; principiul autoritii lucrului judecat; principiul legea special derog de la legea general; 6

principiul independenei i inamovibilitii judectorilor (la care se adaug

cele amintite: pluralismul politic, separaia puterilor, exercitarea puterii suverane de ctre popor, asigurarea bazelor legale de funcionare a statului etc.). 2. n categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri de drept : principiul asigurrii dreptului la aprare (pentru procesul penal i cel civil), principiul egalitii prilor n faa instanei, principiul "penalul ine n loc civilul", principiul imposibilitii derogrii prin convenii i dispoziii particulare de la legile ce intereseaz ordinea i bunele moravuri (pentru civil i comercial) etc. 3. n categoria principiilor de ramur : penal : nullum crime sine lege (legalitatea incriminrii i pedepsei);

principiul individualizrii pedepsei; civil: principiul libertii contractuale, principiul analogiei, principiul

obligrii la recuperarea prejudiciului; administrativ: principiul anulrii actului ilegal, principiul controlului

judectoresc exclusiv asupra legalitii actelor. n planul dreptului internaional sunt evidente acele principii ce s-au consacrat de-a lungul relaiilor internaionale precum: principiul respectrii tratatelor ("pacta sunt servanda"), principiul bunei vecinti, principiul soluionrii diferendelor internaionale pe calea panic a negocierilor etc. Prezentarea analitica principiilor ale dreptului Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare. In general, prezentarea principiilor, enumerarea lor, sunt rodul unor activitati de cercetare stiintifica avand prin aceasta gradul lor de subiectivitate, desi in continutul lor ele raspund unor necesitati ce se impun in mod esential legiuitorului. 1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii, si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele legalitatii, 7

ceea ce implica si simtul compromisului, adica recunoasterea legimitatii partiale a argumentelor celorlalti. Intr-un asemenea stat, dreptul indeplineste misiunea sa de intermediar intre idealurile morale, filosofice si fortele reale, sociologice intre ordine si viata (asa cu afirma Paul Roubier). In statul de drept izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule juridice potrivite de exprimare, in asa fel incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o democratie. Din acest motiv trebuie sa existe aceste acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite garantii constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii puterilor in stat. Guvernarea prin drept (Rule of Law) in cadrul statului de drept isi are determinatiile sale calitative in raport cu ansamblul conditiilor interne si internationale specifice intro etapa data. Guvernarea are ca scop ideal ponderarea, in unele cazuri chiar reprimarea tendintelor abuzive, discretionarea, si afirmarea climatului in care omul sa-si gaseasca linistea intr-o ordine juridica activa. 2. Principiul libertatii si egalitatii Hegel afirma ca ideea dreptului este libertatea si pentru ca ea sa fie intr-adevar sesizata trebuie sa fie cunoscuta atat in conceptual ei cat si in existenta in fapt a acesteia. Libertatea constituie substanta si determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertatii infaptuite. Conform Art. 3 din Declaratia universala a drepturilor omului fiecare individ are dreptul la viata, la libertate si la siguranta personala. Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului, care le va consacra intr-o unitate ce tine de insasi dialectica vietii sociale. Principiul general al libertatii se difuzeaza in ramurile dreptului fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale.In timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile definesc canalele libere si pozitive 5. Libertatea de gandire este strans legata de libertatea de exprimare, libertatea cuvantului, libertatea de a scrie si de a publica. Aceste libertati sunt in inscrise in constitutii si in documentele internationale privind
5

Roy E Macridis, Liberal Democraticy, Contemporary Political Ideologies, Movements and Recimes. Cambridge, Massachusetts, 1980, p 20

drepturile omului. In planul realizarii efective a libertatii sociale, rolul dreptului se concretizeaza in ingradirea inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de gruparile neconformiste si in inlaturarea tuturor barierelor si a discriminarilro ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare si progres pentru toti oamenii. In acest cadru, Montesquieu considera ca Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel6. Libertatea este una singura, dar caile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasa, libertatea cuvantului, libertatea presei. Acestor forme de exprimare ale libertatii le corespind diversele drepturi ale individului prevazute in constitutii si aparate in reglementarile legale subsecvente constitutiei. Libertatea trebuie intelease de fiecare om, in felul acest ea devenind o conditie pentru ca fiecare sa-si poata construi, gratie alegerilor sale perpetui, propria personalitate. Momentul sau esential este alegerea susceptibila de a ne construi noi insine. Nu avem scrie JP Sartre nici inapoia noastra, nici inaintarea noastra, justificari si scuze. Este ceea ce as exprima spunand ca omul este condamnat sa fie liber. Condamnat pentru ca el nu s-a creat pe sine insusi si, de altfel, deoarece el este reponsabil de tot ceea ce face7. In societatea zilelor noastre, ce se caracterizeaza printr-o multiplicare fara precedent a raporturilor interumane, libertatea isi afirma latura externa, prin numeroasele sale garantii juridico-statale. Exista un adevar unanim admis, ca o societate civila are trei drepturi absolut necesare: securitatea persoanei, libertatea individului, proprietatea. Din toate aceste trei drepturi, proprietatea apare ca un fundament al atitudinii independente a spiritului; fara libertate economica nu poate exista nici o libertate si este deschis oricand drumul servitutii. 3. Principiul responsabilitatii Responsabilitatea insoteste libertatea. Dar trebuie facuta delimitare

concreta intre libertate si liberal arbitru. Cand se aude spunand scria Hegel ca libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare
6 7

Montesquieu, op. cit., p.193 J.P Sartre, Lexistensialisme est un humanisme, Nagel, 1964, p 36-37

poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine, dreptul, moralitatea .8 Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului n procesul interactiunii sociale. Concepnd responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului, se admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul sau sanctionator, intervenind pe tarmul raului deja faptuit, ci trebuie avuta n vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care presupune grija fata de integritatea valorilor ocrotite de lege. Fiind strans legata de de actiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind strans legata de sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii sunt apreciate in functie de gradul si continutul procesului de transpunere constienta in practica a prevederilor normelor sociale. Toate fiintele scrie Paul Fauconnet sunt in mod virtual apte a deveni responsabile. Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietati care i-ar fi lui inerente, ci din situatia in care se gaseste angajat.9 Ca o concordanta intre ideile, sentimentele, atitudinile individului si cerintele normelor sociale, responsabilitatea a fost plasata, incepand cu Fauconnet, in mod absolut, pe terenul moralei. Domeniului juridic i-a fost contestat dimensiunea responsabilitatii, recunoscandu-i doar domeniul raspunderii (ca raport impus din afara). In concluzie, asa cum afirma si M. Florea, dobandind dimensiunea responsabilitatii, individual nu se mai afla in situatia de subordonare oarba si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si constient.10

8 9

Hegel, op.cit., p.48 P. Fauconnet, La reponsabilit, F. Alcan, Paris, 1928, p.396 10 M. Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, E. stiintifica si Enciclop., Bucuresti, 1976

10

4. Principiul echitatii si justitiei Echitatea si justitia readuc in prim plan problema existentei unor prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din Ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala, si al caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale. Etimologia cuvantului echitate dezvaluie diverse conotatii si implicatii pe care le-a avut inca din antichitate. Astfel, echitate provine din latinescul aequitas, care inseamna dreptate, potrivire, cumpatare. La greci, si anume la Aristotel termenul (epieiheia) avea mai mult sensul de justitie sociala, ce avea ca scop indreptarea legii, acolo unde era deficitata din cauza caracterului sau universal. La romani, termenul aequitas are un sens mai apropiat dreptului. La Cicero, aequitas se confunda cu jus civile dreptul egal pentru toti cetatenii. In general, la jurisconsultii Romei aequitas apare ca scop si ideal al dreptului. Justitia, (sora romana a lui Dik zeita armoniei si pacii civile la greci) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ in parte si pentru toti impreuna a satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime. In conceptia lui Platon, justitia se realizeaza prin indeplinirea de catre fiecare clasa sociala a ceea ce ii era destinat prin nastere sa conduca, sa munceasca, sa se lupte, sa se supuna fara proteste, etc. La romani justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei asezand la baza justitiei acel honeste vivere (a trai cinstit). Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Crestinismul construieste o intreaga metafizica teologica bazata pe justitia divina. Filosofia germana a sec.XIX a formulat teza reglementarii conduitei umane potrivit unei legi morale apriorice. Kant, spre exemplu, concepe justitia ca un scop in sine, considerand sanctiunea juridical drept o rasplatire a raului cauzat, destinata a satisface exigentele morale. Montesquieu considera ca justitia este o lupta: daca nu ar fi existat injustitia s-ar ignora pana si numele justitiei. Ideea de justitie considera 11

Stammler inseamna in ultima instanta, excluderea contradictiei dintre scopurile urmarite de societatea omeneasca. In celebra sa lucrare La giustitia, Georgio del Vecchio, subliniaza faptul ca ideea de justitie are un dublu aspect: ea constituie o schema logica a juridicitatii si prezinta totodata o exigenta practica de evaluare a actiunilor umane. Ca principiu de drept, rationalitatea ideii de justitie ajunge atfel sa domine prescriptiile pozitive. Lex injusta non est lex. Exista numeroase dovezi, in istorie, care sa ateste faptul ca pot sa apara si sa functioneze legi injuste. In cazul in care legile pot fi nedrepte, impunandu-se astfel schimbarea lor, mai ales cand acestea reprezinta un obstacol definitv in realizarea justitiei. nimic insa afirma Del Vecchio nu se poate pretinde in numele justitiei fara o supunere la poruncile ei11. Consacrand, in lucrarea sa Justice et Raison12, un spatiu important analizei logice a justitiei, autorul Belgian Chaim Perelman identifica sase moduri de intelegere a notiunii de justitie, care au un element conceptual comun, elementul egalitatii. Functia esentiala a legii este aceea de a stabili categoriile esentiale intre memrii careia trebuie sa existe egalitate, dupa criterii diverse munca, rangul, nevoile. Odata stabilite categoriile esentiale, egalitatea trebuie asigurata prin puterea de constrangere. Justitia este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in actiune. Din acest motiv realizarea unei justitii concrete nu constituie o necesitate sociala, si este suficienta o justitie formala, care asigura, prin regula de justitie egalitatea intre membrii fiecarei categorii esentiale stabilite prin lege. Enumerand si analizand principiile generale ale dreptului, putem concluziona ca o buna cunoastere a unui sistem juridic are ca punct de plecare examinarea modului in care ideile conducatoare (principiile) sunt reflectate in acest sistem. Acesta este motivul pentru care multi practicieni si teoreticieni ai dreptului manifesta un interes crescut pentru principiile de drept. Acest interes vizeaza atat normele si institutiile dreptului intern, cat si in domeniul dreptului international contemporan. Mai trebuie mentionat faptul ca principiile generale nu pot exista in mod abstract, fara sa fie in legatura cu reglementarile din ramurile de drept.

11 12

Georgio Del Vecchio, Op. cit., p. 102 Chaim Perelman, Justice et Raison, Press Inversitaires de Bruxelles, 1963

12

Expresie juridica a raporturilor fundamentale din societate, principiile dreptului sunt cele care asigura deschiderea sistemului dreptului, legatura sa cu realitatea. H. Buche ofera o definitie sugestiva si cuprinzatoare: A actiona asupra dreptului si a ajuta dreptul sa actioneze, aceasta e natura principiilor generale ale dreptului.13

13

H.Buche, Op. cit., p.79

13

Bibliografie

1. N.

Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie

Bucuresti, 1996
2. M.

juridica), vol.I-II, Bucuresti, 1930

3. Dan Ciobanu, Introducere in studiul dreptului, Bucuresti 1991. 4. Del Vecchio, Lectie de filosofie juridica, Editura Europa Nova,

Iasi, 1993
5. Eugeniu Speranta, Introducere in Filosofia Dreptului, Cluj,

1940

14