Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Lector dr.

biolog Dana MALSCHI

Facultatea de Ştiinţa Mediului.Domeniul Ingineria Mediului,
An II, semestrul 1, 2006, Disciplina: Hidrobiologie,

Cursul 12/20.12.2006
Bibliografie:
Pricope, F., 2000, Hidrobiologie, Univ. Bacau, Fac. De Litere si Stiinte, Sectia Biologie ;
Pora, E., Oros, I., 1974. Limnologie si Oceanologie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Tomescu, N., Gabos, M., 1989, Hidrobiologie, Univ. Cluj-Napoca, Fac. de Biologie, Geografie-Geologie.

MEDIUL SALMASTRU
Cuprins:
1. Caracteristici generate ale mediului salmastru
2. Marea Neagră
2.1. Caracteristici fizico-geografice şi hidrologice
Caracteristicile bazinului. Bilanţul hidric. Temperatura. Densitatea. Dinamica. Salinitatea. Raportul
rhopic. Elementele biogene: azotaţii, fosfaţii, concentraţia oxigenului, hidrogenul sulfurat.
2.2. Proprietati biologice ale Marii Negre
Stratificarea chimică. Structura fizică. Biotopi diferiţi, biocenoze diverse.
2.3.Comunităţi de organisme din Marea Neagră
Planctonul, Nectonul, Bentosul
2.4. Poluarea in Marea Neagra

Mediul salmastru

1. Caracteristici generate ale mediului salmastru

Apele salmastre, sub raportul conţinutului de săruri, se situează între apele
dulci (cel mutt 0,5g/l) şi cele marine (30-40 g/l) deci au o salinitate cuprinsă între
0,5-30‰. Din acest punct de vedere apele salmastre se încadrează în categoria
apelor mixohaline cu trei diviziuni: oligomixohaline (1-6 g/l), mezomixohaline (6-18
g/l) şi polimixohaline (18-30 g/l). Termenul salmastru vine de la cuvântul latinesc
salmacidus care defineşte un gust apropiat de cel al apei de mare.
După originea lor apele salmastre pot fi de tip marin, de tip geologic şi
de evaporaţie.
Apele salmastre de tip marin sunt ape marine îndulcite prin aport exterior de
ape cu conţinut redus de săruri minerale. Scăderea salinităţii apei de mare are loc
prin aport de ape fluviale, ape de precipitaţii sau ape provenite din izvoare freatice.
Apele salmastre de tip geologic sau de zăcământ sunt ape provenite din
izvoare sau precipitaţii care sau acumulat în depresiuni ale scoarţei bogate în
zăcăminte de tip sedimentar. Aşa sunt apele care umplu cuveta unor foste saline.
Apele salmastre de evaporaţie sunt ape situate în regiuni aride, lipsite de
precipitaţii, care în perioada de vară datorită unei evaporaţii puternice îşi măresc
concentraţia de săruri dar are loc şi o schimbare a raporturilor ionilor dominanţi.
Salinitatea globală a bazinelor salmastre diferă de la un bazin la altul dar
şi în cadrul aceluiaşi bazin datorită apelor dulci de origine fluvială sau de precipitaţii
sau datorită curenţilor verticali care modifică salinitatea în profunzime. In funcţie
de predominanţa apei dulci sau salmastre care se amestecă, în bazin vor rezulta
ape oligomixohaline, mezomixohaline sau polimixohaline. Totodată, are loc şi o
modificare a raportului dintre ionii din ape, în special prin aportul de ioni de
calciu prezenţi în cantitate mare în apele dulci.

1
 Mediul salmastru are un caracter mult mai complex decât cel marin, atât
din punct de vedere al caracteristicilor fizico-chimice cât şi a celor biologice.
Salinitatea şi compoziţia ionică a apelor salmastre este specifică fiecărui bazin, în
funcţie de cantitatea de apă dulce care intră şi de calitatea ionilor aduşi de apa
dulce.
Flora şi fauna bazinelor salmastre este specifică, organismele salmastre
având origine marină sau dulcicolă. Aceste organisme sunt euribionte, au
mecanisme de reglaj termic, osmotic, ionic şi ropic foarte eficiente, sunt capabile
să-şi adapteze organismul la schimbările care intervin în mediul salmastru.
Productivitatea apelor salmastre este mult mai mare decât a celor
marine sau a uscatului: de pe un hectar de ape salmastre se obţine de trei ori
mai multă proteină decât de pe un hectar de uscat (Pora şi Oros, 1963).
Datorită largii variabilităţi a factorilor de mediu se consideră că în apele
salmastre speciaţia este mult mai frecventă decât în mediul marin unde
parametrii fizico-chimici sunt mult mai constanţi.
Cele mai mari formaţiuni salmastre de pe Terra sunt Marea Neagră,
Marea de Azov, Marea Baltică, Marea Caspică, Marea Albă si Lacul Aral.

2. Marea Neagră
In Miocenul inferior şi mijlociu vasta regiune ponto-caspică era
acoperită de Marea Tethys, o mare cu salinitate normală, populată cu
specii tipic stenohaline. Ca urmare a mişcărilor orogenetice din zonă apar
primele tendinţe de izolare a unor bazine mai mici, însoţită de micşorarea
salinităţii ca urmare a acumulărilor de ape continentale. Asfel, în Miocenul
superior se formează Marea Sarmatică cu o salinitate comparabilă cu a
Mării Negre actuale.
In terţiar Marea Sarmatică a suferit o importantă regresiune în urma
căreia sau format mai multe bazine, separate prin uscat: Marea Aral, Marea
Caspică şi Lacul Pontic.
În decursul cuaternarului datorită mişcărilor tectonice au avut loc
dese întreruperi ale comunicării Lacului Pontic cu Marea Mediterană.
• Sub influenţa succesiunii perioadelor glaciare şi interglaciare au
avut loc ample oscilaţii de nivel ale apei, cuprinse între +60 si -70
m faţă de nivelul actual al Mării Negre.
• Către sfârşitul acestei perioade, după revenirea la condiţii
climatice mai blânde, are loc o creştere a nivelului apei cu cca. +10.
• Ca urmare a unor noi mişcări ale scoarţei se redeschid
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, apele bazinului Pontic
năvălesc spre Marea Egee şi se stabileşte un echilibru hidrostatic
relativ constant şi apropiat de nivelul 0 actual. Stabilirea acestui
echilibru s-a produs acum circa 9.500 ani. Din momentul
stabilirii acestei legături vechiul lac Pontic s-a transformat în
Marea Neagră de astăzi.

2
2.1. Caracteristici fizico-geografice şi hidrologice ale Mării Negre
Actualul bazin al Mării Negre este situat între 40 °55,5' şi 46°32,5'
latitudine nordică şi respectiv 27°27' şi 41°42' longitudine estică. Bazinul are o
formă alungită, uşor îngustată la mijloc, cu o suprafaţă de 423 488 km 2 şi un
volum de 537 000 km2. Lungimea maximă a bazinului este de 1 149 km iar
lăţimea maximă 630 km. Adâncimea maximă a Mării Negre este de 2 245 m
iar cea medie de 1 271 m. Comunică cu Marea Marmara prin
Strâmtoarea Bosfor, lungă de 28,5 km, lată de 660 m si cu adâncimea
minimă de 45 m şi cu Marea Azov, prin Strâmtoarea Kerci, cu adâncime
artificială întreţinută de 12 m.
Schimburile permanente de ape dulci şi sărate dintre Marea Neagră şi
bazinele învecinate menţin caracterele de apa salmastră ale acestei mări, cu
o salinitate relativ constantă.
Tabel 1. Bilanţul hidric al apei in Marea Neagră (după Pora şi Oros, 1963)
Apa care intră km3 Apa care iese km3
Din fluvii 294 _Apa
Prin _care
evaporaţie 301
Din precipitaţii 254 Prin Bosfor 485
Prin Bosfor 229 În M._Azov 29
Din Marea Azov 38 - -
TOTAL 815 TOTAL 815
Temperatura apelor Mării Negre variaza între -1,4°C şi 27°C, cu
amplitudini ce nu depasesc 30 ° C în zona ţărmului şi 20 °C în larg. Pe
verticală exista o stratificare termică sezonieră, cu variaşii locale reduse.
Iarna temperatura creşte de la suprafaţă spre fund, unde ajunge la circa
9°C. Vara, temperatura scade de la 23°C la suprafaţă la circa 7°C în pătura 50-
75 m, apoi creşte din nou încât la 200 m adâncime temperatura este de 9°C.
Densitatea apei variază atât la suprafaţă cât şi la adâncime în funcţie de
variaţiile de salinitate şi temperatură. In timpul viiturilor de primăvară
densitatea apelor scade mai ales în zonele de vărsare ale fluviilor.
Transparenţa apei Mărri Negre este de circa un metru la varsare fluviilor şi
ajunge la 30 m în zona centrală.
Dinamica apelor in Marea Neagră este relativ redusă. Există un
curent anticiclonal paralel cu ţărmul şi doi curenţi ciclonali interiori, separaţi
în dreptul Peninsulei Crimeea. Aceşti curenţi au o viteza medie de 0,30
m/secundă si maxima de 1 m/secundă şi se resimt până la adâncimi de 20 m.
Datorita curenţilor ciclonali în Marea Neagră se disting două zone
de adaptare, cu o importanţă majoră pentru hidrobionţi: zona hipersalină situata
la est de Bosfor, unde pătrund din M. Marmara ape cu o salinitate de 37‰
şi în care multe specii mediteraniene se adaptează la salinitatea mai redusă din
Marea Neagră; zona hiposalină , în largul coastelor româneşti şi bulgăreşti
unde se varsă apele dulci ale fluviilor şi unde salinitatea ajunge la 5-10 ‰.
Aceasta zona constituie un loc de adaptare a unor specii dulcicole la apele
salmastre ale Mării Negre.

3
 Fig. 1. Curentul ciclonal şi zonele halistice din Marea Neagră

Salinitatea Mării Negre a evoluat în timp, în funcţie de legătura

directă cu Oceanul Planetar, pornind de la un bazin aproape complet
îndulcit.
In momentul stabilirii legăturii cu M.Marmara s-a format
• un curent de drenaj al apelor dulci de la suprafaţă cu
direcţia nord-sud, paralel cu
• un contracurent de adâncime cu direcţia sud-nord, care
transportă ape sărate.
Procesul de salinizare până la atingerea actualului nivel de
concentraţie a sărurilor a durat peste 6 000 de ani iar echilibrul bugetului
mineral al Mării Negre a fost atins acum 1 000 de ani.
Salinitatea medie a Mării Negre în apele de suprafaţă este de 17,87 g/l
iar salinitatea medie globală se ridica la 22,03 g/l. In apele litoralului
românesc salinitatea creşte de la nord-vest spre sud-est, astfel că, dacă la
Sulina salinitatea este de circa 1-2 g/l, la Mangalia ajunge pana la 15 g/l.
Salinitatea creşte odată cu adâncimea atât în zona platoului
continental cât şi în larg, astfel că
• de la o salinitate de 16,7-17,4 g/l , la adâncimea de 1m se ajunge la
• o salinitate de 22,5 g/l , la adâncimea de 2 000 m. (Tab. 2).
In zona Bosforului salinitatea creşte de la suprafaţă spre fund încât la
60 m atinge 37 g/l.
In compoziţia apei domină clorurile de sodiu, magneziu şi potasiu, care

4
reprezintă circa 89% din cantitatea de săruri, urmează sulfaţii de calciu şi
magneziu (circa 10%) şi carbonaţii, bicarbonaţii şi alte elemente (1%).
Tabel 2.Variaţia salinităţii în Marea Neagră în funcţie de adâncime şi sezon
( după C.S. Antonescu, 1967)
Adâncimea Salinitatea in neritic (g/l) Salinitatea în larg
vara iarna vara iarna
1m 17,4 16,7 18,6 18,0
25m 18,5 17,5 19,0 18,2
50m 18,7 17,7 19,5 18,5
100m 20,5 20,1 21,0 20.6
180m 21,4 21,4 21,6 21,6
500m 22.0 22,0 22,1 22,1
900m 22,3 22,3 22,3 22,3
2 000m - - 22,5 22, 5
Din punct de vedere
i al salinităţii M. Neagră nu se deosebeşte mult de
alte mări din aceeaşi categorie, caracteristic este însă raportul ionic al
diferiţilor compuăi. Raportul în care se găsesc diferiţi ioni în apa marină
şi care acţionează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcţionali
ai organismului constituie factorul rhopic . Pentru ca activitatea vitală
a hidrobionţilor să se desfăşoare în mod normal este necesar ca în apă
diferiţi ioni să se găsească într-un anumit raport valoric numit raport rhopic.
De valoarea acestui raport depinde realizarea funcţiilor metabolice şi deci
viaţa organismelor în mediul salmastru (Pora, 1963).
Examinând raportul dintre diferiţi ioni din apa Mării Negre şi a Mării
Mediterane, E. Pora ajunge la concluzia ca principalul factor care limitează
răspândirea organismelor din Marea Mediterană în Marea Neagră îl
constituie raportul ionic diferit al celor două mări şi nu diferenţa de
salinitate globală. Asadar, factorul rhopic limitează răspândirea organismelor
care nu au mecanisme homeorhopice eficiente (Tab.3).
Tabelul 3. Valorile raporturilor ionice din apele M. Mediterane şi ale M.
Negre, cu diferenţele procentuale dintre ele (după Eugen Pora)
Raporturile Diferenţa ±%
M. Mediterană M. Neagră
ionice în M. Negră
+ +
Na /K 28,07 30,50 +8,6
++ ++
Mg /Ca 3,11 2,85 -8,3
++
Mg /K 3,39 3,83 +12,9
` /Ca
K + ++
0,91 0,74 _ -18,6
-
CI /SO 4 7,15 3,95 -44,7
+ +
Na +K 6,47 6,09 -8,9
Ca++ +Mg++

Elementele biogene din apa Mării Negre sunt prezente în pătura

5
eufotică în cantităţi suficiente dezvoltării organismelor fitoplanctonice.
Azotaţii au concentraţii variabile în funcţie de sezon, cuprinse între 30
mg/m 3 in februarie şi 115 mg/m 3 in noiembrie. Pe verticală azotaţii cresc în
concentraţii până la adâncimea de 300 m apoi dispar complet. Fosfaţii au
concentraţii minime vara când sunt intens utilizaţi de fitoplancton şi se refac la
sfârşitul toamnei prin descompunerea substanţelor organice.
Concentraţia oxigenului in apele Mării Negre variază in funcţie de
sezon, de adâncime şi de zona investigată. Toamna şi iarna, în pătura 0-10 m
sunt înregistrate maxime de 12 mg O 2/l, în timp ce vara concentraţia
variaza între 4,5-7,6 mg/l, în raport de temperatura. In zona neritică
concentraţile maxime sunt de 12,7 mg/l toamna şi iarna şi scad în larg la
11,7 mg/l. Concentratia oxigenului variaza semnificativ cu adâncimea. La
200 m concentraţia este de 0.4 g/l iar sub această limită dispare complet.
(Tab. 4).
Tabelul 4. Variaţia concentraţiei oxigenului şi hidrogenului sulfurat in
funcţie de adâncime în apele Mării Negre
(dupa N. A.Berezina, 1953)
Adâncimea (m) Oxigen solvit (cm3/1) H2S (cm 3/l)
0 4,57-7-62 -
25 2,51-8,61 -
50 1,05-7,76 -
100 0,12-7,16 -
125 0,0-3,16 -
_
150 0,0-2,71 0,088
200 0,0-1,88 0,470
500 0,0 3,779
1 000 0,0 5,687
2 000 0,0 5,796

Hidrogenul sulfurat apare uneori şi la adâncimi de 100 m, în

funcţie de prezenţa unor curenţi care favorizeză aducerea gazului la
suprafaţă. Se consideră că limita de apariţie a H2S este la 200 m, apoi
concentraţia lui creşte continuu până la valori de 9,5 mg / l la adâncimea de
1500 m după care rămâne constantă.
In M. Neagră 99% din hidrogenul sulfurat provine din reducerea
sulfaţilor de către bacteriile sulfat reducatoare din speciile Microspiraaestuarii
şi Desulfovibrio desulforicans şi 1% din activitatea fermentativă a bacteriilor
din genul Clostridium asupra substanţelor organice care conţin sulf. Producţia
totala de H2S in Marea Neagră este estimată la 7 x 106 tone/an (20 g/m2 /an).

2.2. Proprietăţi biologice ale Mării Negre

6
 Stratificarea chimică a apelor M. Negre marcată de limita inferioară a
oxigenului şi cea superioară a hidrogenului sulfurat, situată la o adâncime de
180-200 m, face ca din punct de vedere biologic M. Neagră să apară ca
două mări suprapuse: o pătura superioară zoică şi una inferioară azoică.
Zona zoică situată până la adâncimea de 180-200 m, este populată cu o
faună pelagică bine dezvoltată, în timp ce în zona azoică sunt prezente
numai populaţii de bacterii care generează cantitaţi însemnate de hidrogen
sulfurat.
Structura fizică foarte variată crează în Marea Neagră un mediu
instabil, cu condiţii grele de viaţă pentru majoritatea hidrobionţilor. Starea de
echilibru instabil a mediului poate determina schimbări bruşte ale acestor
condiţii, cu consecinte negative asupra multor organisme marine.
Structura complexă a bazinului marin dă naştere în zona zoică unui
numar mare de biotopi diferiţi, cu particularităţi specifice, populaţi de
biocenoze diverse, având aspect de mozaic. In zona azoică sunt prezente
cantitaţi mari de substanţe nutritive care datorită lipsei curenţilor ascendenţi nu
pot intra în circuitul general al materiei în bazin.
Această structură particulară a mediului din M. Neagră face ca
numarul de specii să fie relativ redus dar cu număr mare de indivizi.
Speciile pontice s-au refugiat in partea de nord-vest a marii iar din cele
mediteraneene s-au aclimatizat puţine. Prin selecţia severă făcută în
rândurile colonizatorilor n-au rezistat decât speciile euribionte.
Deşi în Marea Neagră peştii au o talie mai mică decât cei din
Mediterana iar moluştele cu cochilii mai subţiri, unele specii de peşti care au
găsit condiţii optime de dezvoltare au talii impunătoare, precum morunul.
Datorita prezenţei hidrogenului sulfurat in zona de sub 200 m in Marea
Neagră nu se pot aclimatiza speciile cu reproducere in adânc sau cele
migratoare de adânc.
In zona de vărsare a Dunării în mare se constată o distribuţie pe
verticală a ihtiofaunei, în funcţie de salinitate: la suprafaţă unde salinitatea este
redusă sunt prezenţi pesti de apa dulce, la fund unde salinitatea este mare
sunt întâlniţi peşti marini precum calcanul, guvizii, vatosul iar între acestea
bancuri de scrumbii de Dunăre şi rizeafcă.

2.3.Comunităţi de organisme din Marea Neagră

2.3.1 Planctonul

In Marea Neagră planctonul este prezent până la adâncimea de 175 m, cu

abateri în diferite sectoare ale mării legate de condiţiile locale. Planctonul
neritic este mai bogat în specii şi indivizi decât cel din larg, densitatea lui având
variaţii sezoniere.
Fitoplanctonul din diferite acvatorii ale Mării Negre cuprinde un număr

7
de 712 specii aparţinând la 173 de genuri (Pitsyk, 1979):
Grupul sistematic Genuri Specii
Bacillariophyta 64 342
Pyrophyta 36 205
Chrysophyta 27 51
Chlorophyta 36 91
Xanthophyta 3 6
Euglenophyta 7 17
TOTAL 173 712
Dupa originea lor, organismele fitoplanctonice din Marea Neagră sunt
dulcicole în proporţie de 31,7%, marine bentice 13,3% şi tipic marine
planctonice, în proporţie de 55%. Fitoplanctonul este dominat de diatomee
(48%) şi peridineee (29%), celelalte grupuri fiind mai slab reprezentate.
Unele specii de alge planctonice cum sunt Cyclotella aspra,
Exuviaella cordata, Chaetoceras similis, Nitzschia seriata, Sceletonema
costatum au o dezvoltare masivă tot timpul anului, sau numai în anumite
perioade, producând uneori fenomenul de înflorire. Alte specii precum cele
din genurile Prorocentrum, Gymnodinium, Gienodinium, Peridinium,
Ceratium, Coscinodiscus sunt întâlnite în tot timpul anului, fără a avea însă o
dezvoltare în masă. Alte specii însă sunt rare, apar ocazional, precum
Polykrikos schwarzi, Meringosphara merzi setifera, Mexasterias
problematica, etc. Numărul de specii de alge planctonice şi densitatea lor
variază sezonier in funcţie de cantitatea de lumină, concentraţia de
substanţe biogene şi gradul de amestec al apelor dulci şi sărate, astfel că în
Marea Neagră se pot distinge şase "sezoane biologice":
-iarna (decembrie-ianuarie) în condiţii de lumină puţină şi
concentraţie redusă de elemente biogene şi în zona de amestec de ape dulci
şi sărate sunt indentificate atât specii de toamnă cum sunt Exuviaella cordata,
Ceratium fusus, Cyclotella caspica cât şi cele care au o dezvoltare mai
abundentă în perioada urmatoare: Melosira sulcata, Pleurosigma rigidium,
Synedra tabula;
-primavara devreme (februarie-martie), in condiţii de lumină redusă şi
multe substante biogene se dezvoltă specii de Sceletonema costatum,
Thalassiosira subsalina, Detonula confervacea, Chaetoceras similis,
Chaetoceras rigidus. Acum începe dezvoltarea masivă a diatomeelor care
determină o creştere semnificativă a biomasei fitoplanctonice;
-primavara tarziu (aprilie-mai) când intensitatea luminii este mare si
apa este bogată în săruri minerale se dezvoltă specii de: Exuviella cordata.
Cyclotella caspia, Rhizosolenia fragilissima, Cerataulina bergonii,
Chaetoceras insignis, Chaetoceras socialis, etc. In acestă perioadă biomasa
fitoplanctonică atinge valori maxime. Tot acum apar şi numeroase specii de
peridinee şi cocolitoforidee;
-vara (iunie-iulie) când lumina este puternică şi concentraţia elementelor

8
biogene în scădere, se dezvoltă specii de Leptocylindrus donicus,
Thalassionema nitzschioides, specii ale genurilor Ceratium, Glenodinium,
Peridinium. Numărul de specii de peridinee creşte dar biomasa totală a
fitoplanctonului scade;
-vara târziu (august-septembrie) când începe să scadă cantitatea de
lumina şi concentraţia elementelor biogene din apă sunt prezente un mare
numar de specii de alge dar nici una nu este dominantă, cu excepţia anilor
când are loc o proliferare masivă a speciei Rhyzosolenia calcar-avis. Alături de
speciile citate anterior sunt prezente Chaetoceras borgei, Chaetoceras affinis,
Dictyogha speculum. In această perioadă biomasa fitoplnactonică este redusă;
-toamna (octombrie-noiembrie) când lumina este scăzută dar începe
să crească concentraţia sărurilor biogene în apă, unele specii de peridinee au
o dezvoltare maximă. Se dezvoltă abundent unele specii de Chaetoceras
precum şi Cerataulina bergonii; Leptocylindrus donicus, etc. Biomasa
fitoplanctonică este crescută dar variază în funcţie de condiţiile specifice ale
fiecărui an.
Producţia primară medie a Mării Negre este estimată la 200
gC/m /an fiind mai mare în zona neritică de nord-vest (250 gC/m2/an) şi mai mică
2

în larg (150 gC/m2/an). Producţia de fitoplancton din sectorul românesc este

apreciată la 38 milioane tone anual, biomasă ce ar putea hrani un numar de 4-
5 ori mai mare de peşti planctonofagi.

Zooplanctonul din Marea Neagră cuprinde circa 85 de specii de

• nevertebrate holoplanctonice (Morduhoi-Boltovskoy, 1972)
reprezentate prin protozoare, copepode, cladocere, rotifere, ctenofore şi
• forme meroplanctonice , larve de moluşte, icre şi larve de peşti.
Cea mai mare densitate a zooplanctonului este intâlnită în pătura de până la
50 m, in care se găseşte 80-85% din biomasa plnctonică. Limita inferioară
de răspândire a zooplanctonului este 150-170 m adâncime. Densitatea
zooplanctonului in orizontul 0-20 m este estimată la circa 1000 ex/m2 in timp ce
sub 100 m scade la aproximativ 100 ex/m2.
Dezvoltarea zooplanctonului in Marea Neagră prezintă variaţii
sezoniere legate de temperatură, de cantitatea şi calitatea fitoplanctonului care îi
serveşte ca hrană.
In perioda de iarnă, cu temperaturi scăzute şi cantităţi reduse de
hrană zooplanctonul are o biomasă minima, de ordinul miligramelor la m3 . In
unii ani, cu condiţii termice mai favorabile, în această perioadă se dezvoltă
intens copepodele din specia Calanus helgolandicus, care maresc biomasa
zooplantonica până la valori de 50-70 mg/m3. Alături de acestă specie sunt
întâlnite Oithona nana, Pseudocalanus elongatus, Paracalanus parvus.
Primavara devreme se dezvoltă cam aceleaşi specii ca în iarnă dar
odată cu creşterea temperaturii apei, la sfârşitul primăverii încep să se
dezvolte specii termofile: Centropoges krojerl, Podon polyphemoides,

9
numeroase specii de rotifere; astfel încât biomasa zooplanctonică creşte la
valori de 60-70 mg/m3.
Vara, biomasa planctonică are valorile cele mai ridicate din întregul an,
datorită dezvoltării abundente a cladocerului, Penilinia avirostris si a naupliilor
de Balanus. Se dezvoltă rapid în această perioadă speciile Sagitta euxina şi
Pleuroblanchia rhododactyla.
Toamna, biomasa zooplanctonică scade dar uneori dezvoltarea
organismelor neplanctonice în acest sezon creşte cantitativ biomasa
productivă. Alături de meroplancton toamna se dezvoltă bine copepodul
Oithona nana, constituind o importantă sursă de hrană pentru peştii planctonici.
Producţia anuală de zooplancton din sectorul românesc este estimată la
circa 62 milioane tone, din care plancton productiv 9 milioane tone, biomasă
ce ar putea hrăni circa 30-40 mii tone de peşte planctonofag.
2.3.2.Nectonul
Nectonul din Marea Negră este constituit din peşti şi din mamifere
complet adaptate la viaţa acvatică precum delfinii şi focile.
Ihtiofauna Mării Negre este formată din peste 150 specii aparţinând la
45 de familii, din care 18 % sunt forme relicte ale populaţiei de peşti din fosta
Mare Sarmatică, 60% sunt forme mediteraniene migratoare şi 22% sunt
forme de apa dulce.
Dupa originea lor peştii din Marea Negră sunt:
1. Specii autohtone, relicte din vechiul Lac Pontic, precum:
-sturionii, cu 4 specii marine: Huso huso (morunul), Acipenser guldenstaedti
cochicus (nisetrul), Acipenser sturio (şipul), Acipenser stellatus (păstruga);
-clupeidele, sau scrumbiile, cu 3 specii: Alosa pontica pontica (scrumbia de
Dunăre). Alosa maeotica maeotica (scrumbia de mare) şi Alosa caspia
nordmani (rizeafca);
-gobiidele (guvizii), forme sedentare ce utilizează hrana de pe fundurile
pietroase, precum: Gobius niger, Gobius ophiocephalus (guvid de iarbă)
Gobius melanostomus (stronghil), etc.
2. Specii de origine mediteraniana adaptate la condiţiile din Marea
Neagră cum sunt:
-mugilidele (chefalii): Mugil cephalus (laban), Mugil auratus (singhil), Mugil
saliens (ostreinos), Mugil ramada (platarin). Sunt specii migratoare,
planctonofage care vara intră în lacuri şi lagună pentru hrănire iar toamna se
retrag în mare;
-pleuronectidele, precum Scophthalmus maeoticus (calcan), Scophthalmus
rhombus (calcan mic), Pleuronectes flesus luscus (cambula), Solea lascaris
(limba de mare), specii care trăiesc pe fundurile nisipoase ale platoului
continental iar primăvara se apropie de ţărm şi se reproduc în tufele de alge;
-hamsia (Engraulis encrasicholus), sprotul (Sprattus sprattus) şi stavridul (
Trachurus mediteraneus);
-selacienii: Squalus acanthias (câinele de mare), specie pelagică

10
carnivoră, Raja clavata (vatosul sau vulpea de mare) şi Trigon pastinaca
(pisica de mare), specii ce trăiesc pe nisipurile zonei litorale.
3. Specii mediteraneene ce migrează în Marea Neagră; se reproduc
sau se hrănesc aici apoi se reântorc în Mediterana. Din această grupă face
parte scrumbia albastră (Scomber scombrus), pălămida (Sarda sarda),
aterinele (Atherina hepsetus, Atherina mochon ponticus), tonul ( Thunnus
thynnus), peştele-spadă (Xiphias gladius), căluţul de mare (Hippocampus
guttalatus).
4. Specii dulcicole care pătrund în melele în timpul viituriilor,
precum unele ciprinide (Rutilus rutilus, Scardinius erytrophthalmus),
percide (Perca fluviatilis) sau esocide (Esox lucius).
Din totalul speciilor de peşti existente în Marea Neagră numai 36 de specii
sunt valoroase din punct de vedere economic printre care sturionii,
scrumbiile, guvizii, cambula, hamsia, stavridui, scrumbia albastra, pălămida.
Productivitatea piscicolă a Mării Negre este destul de scăzută, estimată la
circa 3-4 kg/ha/an, comparativ cu Marea Caspică unde este de 15 kg/ha/an. In
ultimii 15 ani producţia de peşte a scăzut continuu de la circa 13 000 tone în
1983 la aproximativ 3000 tone în 1994 datorită supraexploatării stocurilor
existente şi mai ales accentuării fenomenului de poluare marină.
In Marea Neagră trăiesc trei specii de delfin, marsuinul (Phocaena
phocaena relicta), delfinul comun (Delphinus delphis ponticus) şi afalinul (
Tursiops truncatus ponticus) specii în regres datorită capturării a numeroase
exemplare şi poluării.
In zona capului Kaliacra existau colonii mari de foci (Monachus
albiventer) care însă sunt în pericol datorită poluării marine şi distrugerii
nişelor ecologice din zonă. Se pare că nu mai există decât câteva
exemplare, specia fiind considerată disparută în Marea Neagră.

2.3.3. Bentosul

In Marea Neagră organismele bentonice, vegetale şi animale, sunt

prezente până la adâncimi de 150-200m datorită acumulărilor de hidrogen
sulfurat. Sub aceste adâncimi populaţiile bentonice sunt reprezentate numai
de bacterii sulfuroase din genurile Microspira, Desulfovibrio şi
Clostridium.
Suprafaţa totală a zonelor bentonice din dreptul litoralului românesc este
de circa 23000 km2 şi se caracterizeză prin existenţa unor canioane submarine
cu incluziuni de moluşte subfosile, în perfectă stare de conservare şi prin
prezenţa unui brâu de scrădiş (cochilii şi valve de moluşte) de 25-35 m
lăţime, la o adâncime de 50-100 m. In zona platoului continental suprafeţe
întinse sunt acoperite cu mâluri albe şi sunt întâlnite concreţiuni fero-
manganoase.
Macrofitele bentonice din Marea Negră cuprind 304 specii de alge

11
macrofite verzi, roşii şi brune (Kalughina-Gutnik, 1975):
- Chlorophyta - 85 specii
- Phaeophyta - 77 specii
- Rhodophyta - 142 specii
Pe litoralul românesc macroflora algală este formată din 141 de
specii din care alge verzi 45 specii, alge brune 27 specii, alge roşii 69
specii (Bavaru, Balaga si Skolka, 1991).
In ultimii 30 de ani se constată o reducere drastică a diversităţii specifice
şi a densităţii macrofitelor din Marea Neagră.
Celebrul "câmp de Phyllophora a lui Zernov" din nord-vestul M.
Negre care în anii '70 se întindea pe o suprafaţă de 10000 km 2, la o
adâncime de 20-50m şi însuma o biomasă de circa 4 milione de tone,
practic a dispărut. Această zonă întinsă formată din Phyllophora nervosa
reprezintă o caracteristică biologică particulară a M.Negre şi totodată cea mai
mare aglomerare de alge roşii din lume.
Altă asociaţie perenă de macrofite, caracteristică M. Negre, centura
litorală de Cystoseira barbata, a dispărut de pe coastele româneşti la începutul
anilor '80 datorită creşterii turbidităţii apelor litorale şi a îngheţului. A ramas
numai în sudul litoralului bulgăresc şi pe coastele Anatoliei şi Rumeliei (G.
Muller, 1995)
Sunt prezente în M. Negră două specii autentic marine, Zostera marina
şi Zostera nana, cu populaţii în regres faţă de anii anteriori. Zostera nana
formeză populaţii compacte la Sulina în Baia Musura iar Zostera marina
este prezentă în pâlcuri răzleţe în sudul litoralului românesc, la adâncimi de
0,5-1,5 m pe fundul nisipos.
In infralitoralul cu substrat dur, flora de macrofite este dominată de
asociaţiile din genurile Ulva; Cladophora, Enteromorpha, Ceratium,
Callithamnion. In condiţiile actuale de micşorare a transparenţei apei şi de
eutrofizare, flora este mult sărăcită, intervenţia factorilor antropici a modificat
echilibru prezent anterior în ecosistem.

Zoobentosul din M. Negră este format din peste 1500 specii de

nevertebrate din toate grupele sistematice (Morduhai-Boltovskoy, 1972).
Trebuie menţionat ca autorul a inventariat şi speciile din mediile salmastre
paramarine precum şi cele din lacurile litorale influenţate de vecinătatea
mării.
La ţărmul românesc al Mării Negre, în funcţie de biotopii existenţi,
se formează o serie de complexe biocenotice, bogate în specii, astfel (Pora şi
Oros, 1963):
• Complexul faciesului de stâncă şi al pietrelor mobile localizat până la
adâncimea de 15m, cuprinde alge din genurile Enteromorpha,
Ceratium, Coralina, între care trăiesc ciripede, crabi, moluşte.
Pe panta faciesului de piatră se dezvoltă alge macrofite din genurile

12
 Zostera si Cystoseira între talurile cărora trăiesc oligochete, polichete,
amfipode, izopode;
• Complexul de nisip curat şi amestecat cu nămol, este situat până la
adâncimea de 18-28 m şi este populat cu organisme care se afundă în
nisip: viermii anelizi, policheti (Lagisca), oligocheti (Enchitreus),
nemerţieni (Arenonemertes), crustacei (Crangon), moluşte (Corbula,
Tellina). Intre granulele de nisip se dezvcltă o faună psamobiotă
caracteristică, formată din ciliate psamofile;
• Complexul de scrădiş este situat la adâncimea de 50-100 m, biotopul
fiind format din cochilii şi valve de moluşte. Este populat cu bancuri
compacte de midii şi stridii printre care se dezvoltă viermii,
spongieri, actinii, crustacei;
• Complexuf de mâl se întinde la adâncimi de 40-80 m, ocupă o
suprafaţă întinsă şi este dominat de molusca Modiolus phaseollina. Aici
trăiesc şi viermi, actinii, tunicieri ce constituie hrana pentru sturioni
în perioada de iernare.
Biomasa bentonică cea mai abundentă pe litoralul românesc se
relizează în zona cuprinsă între 30-80 m adâncime şi se datorează în
principal populaţiilor de midii. Biomasa bentonică totală este estimată la
circa 24 milioane tone/an.

2.4. Poluarea în Marea Neagră

Modificarea calităţilor fizice, chimice şi biologice a apelor M.Negre
este legată în primul rând de impactul antropic asupra întregului bazin
marin. Raportat la suprafaţă, densitatea populaţiei din bazinul M. Negre
este de proape 30 de ori mai mare decât cea din bazinul M. Mediterane (la 1
km2 de ecosistem marin corespund 3000 de oameni pentru M. Neagră şi circa
100 pentru M. Mediterană).
Procesul de eutrofizare a M. Negre este accelerat prin cantităţile
enorme de elemente biogene aduse de Dunăre din întrega Europă.
Anual sunt cărate de fluviu peste 60000 tone de fosfor, 340000 tone de
nitriţi şi nitraţi. Impreună cu aceste substanţe, sunt introduse în M. Neagră
anual 1000 l de crom, 900 tone de cupru, 60 tone mercur, 4500 tone de plumb,
6000 tone de zinc. Parţial aceste substanţe se acumulează în sedimente sau
prin bioconcentrare şi bioacumulare ajung în corpul hidrobionţilor de unde
prin intermediul lanţurilor trofice ajung până la om.
Un aspect deosebit al fenomenului de poluare în M. Neagră este
poluarea cu petrol. Dunărea transportă anual în mare circa 50000 tone de
petrol. La aceasta se adaugă produsele petroliere pierdute de vasele care
transportă petrolul rusesc sau cel răspândit în mare la spălarea calelor petroliere.
Contaminări însemnate cu petrol au loc şi de la rafinăriile riverane şi de la
platformele de foraj marin.
Consecinţele acestei poluări intense asupra M. Negre se manifestă în

13
special prin reducerea biodiversităţii. Ca urmare a eutrofizării apelor
marine ce au avut ca efect creşterea turbidităţii apei, in nord-vestul
M.Negre a dispărut practic cea mai mare zona cu alge roşii din oceanul
planetar, câmpul de Phyllophora.
Tot mai frecvent au loc înfloriri algale de mare amploare cu
consecinţe grave asupra hidrobionţilor. In acelaşi timp asistăm la dispariţia
multor specii de alge, rotifere, crustacee, copepode.
Numeroase specii de peşti au dispărut din M. Neagră iar altele sunt rare
sau ăn pericol de dispariţie. Cantităţile de peşte cu valoare economică au
scăzut de la an la an de la 13.000 tone în 1983 la circa 3.000 tone în 1994,
iar productivitatea piscicolă nu depăşeşte 3 kg/ha/an.
Pentru salvarea mării de la declinul biologic evident, în ultimii ani M.
Neagră a devenit obiectul unor programe de monitorizare şi redresare
ecologică. In 1994 s-a încheiat "Convenţia pentru Protecţia Mării Negre"
care are ca obiective generale crearea şi întărirea capacităţii regionale
pentru managementul ecosistemului Mării Negre, dezvoltarea unui cadru
legal pentru evaluarea, controlul şi prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea biodiversităţii.

-----
Organismele bentonice din profundal prezintă adaptări morfologice şi fiziologice la
condiţiile de mediu din acestă zona. Pentru o bună fixare pe substrat, la unele specii,
pedunculul prezintă o dilataţie bazală, la altele suprafaţa corpului este puternic aplatizată
sau prezintă apendici alungiţi.
Metabolismul animalelor bentonice din profundal s-a modificat: metabolismul
intermediar este foarte lent, fapt ce explică gigantismul unor forme abisale, mineralizarea
oaselor este defectuasă datorită solubilizării carbonatului de calciu şi depunerii încete a
calciului la presiuni mari. Organele de simţ, în special ochii, fie regresează fie se
dezvoltă exagerat. La unele forme sunt bine dezvoltate organele luminoase.
In ceea ce priveşte reproducerea, majoritatea animalelor bentonice din profundal sunt
vivipare, incubatoare sau cu dezvoltare directă. Unele forme de adânc (crustacei, peşti)
depun ouă mici care se ridică la suprafaţă, eclozează, apoi puii coboară spre adânc.
Bacteriobentosul este format în majoritate din bacterii Gramnegative şi
mobile, numşrul de specii fiind mai redus decât în mediul dulcicol. Cea mai mare
densitate a florei bacteriene se găseşte la interfaţa apă-sedimente (peste 1milion/g de mâl) iar
în profunzimea sedimentelor numărul de bacterii aerobe scade, datorită scăderii concentraţiei
oxigenului, aici dezvoltându-se grupele anaerobe.
Bacteriile asigură mineralizarea compuşilor organici din apă şi sedimente producând
substanţele biogene necesare sintezei substanţelor organice de catre autotrofe. Unele
specii modifică constituţia depozitelor de sedimente prin formarea humusului,
precipitarea calciului, fierului şi manganului, asigurând circuitul carbonului, azotului,
fosforului si sulfului în mări.

14