Auxiliar_Proprietăţile fizice și chimice ale apelor oceanice

Caracteristicile fizice și chimice ale apelor oceanice depind în primul rând de fluxul de
materie și de energie primit de bazinele oceanice și de proprietățile apei.
O serie de proprietăți ale apelor sărate diferă de ale apelor dulci. De exemplu:
- apă sărată are un punct de fierbere mai ridicat și de înghet mai coborât (-2°C),
- densitatea crește cu salinitatea;
- temperatura este determinată de intensitatea radiației solare, absorbită în proporție de 99,6%
de apă ziua și cedată parțial atmosferei noaptea, în perioada rece și la latitudini mai mari.

Salinitatea

Salinitatea reprezintă .....................................................................................................................

................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................

Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de 35‰, variind de la 32‰ la 37‰. În mări, variaţia
salinităţii este foarte mare. De exemplu:
- în golfurile Mării Baltice salinitatea este de 3–5‰,
- în Marea Roşie de 42‰.
Această diferenţiere se datorează climei (cantitatea de precipitaţii şi evaporare), curenţilor, aportului
de ape continentale.
La suprafaţa oceanelor, salinitatea se schimbă zonal (fig. 1):
- la Ecuator, ea atinge valorile de 34‰,
- la tropice de 39–42‰ (din cauza evaporării intense),
- în regiunile temperate de 35‰,
- în nordice salinitatea scade până la 30-32‰.

fig.1 Repartiţia salinităţii apelor Oceanului Planetar

Repartiția spațială este foarte bine redată de hărțile cu isohaline, adică liniile care unesc punctele cu
aceeași salinitate.

1
 Citeşte textul de mai jos şi află de ce salinitatea cea mai ridicată este în Marea Roșie (43‰),
iar cea mai redusă, în Marea Baltică (7‰).
Marea Roşie are cea mai ridicată salinitate (40 ‰; 43 ‰, după alte surse), este cea mai caldă
(până la 32oC, temperatura medie, şi 56oC, în februarie 1956, temperatura maximă) şi cea mai
nordică mare tropicală de pe Glob. Este situată între Africa şi Asia (peninsulele Sinai şi Arabică) şi
se întinde pe circa 450.000 km2. Situată în climatul tropical-uscat, este singura mare în care nu se
varsă un râu permanent, iar evaporaţia se ridică la 3.500 mm/an.
Marea Baltică are cea mai mică salinitate (7‰; 2‰ în Golful Finic). Este situată în Europa,
între Peninsula Scandinavia şi Europa Centrală. Cu o suprafaţă de 432.800 km2, include golfurile
Botnic (la nord) şi Finic (la sud) și primeşte apele a numeroase fluvii şi râuri: Neva, Daugava,
Vistula, Reda, Sułpia, Odra etc.

Apă de mare conține 35 de elemente chimice dar gustul este dat de cantitatea de ioni de clor
(55%) și sodiu (31%).
Ca săruri, în apă de mare predomină:
- clorură de sodiu (Na Cl2) cu 77,7%,
- clorură de magneziu (MgCl2) cu 10,9%,
- sulfatul de magneziu (SO4Mg) cu 4,7%.
Salinitatea apelor marine şi oceanice influenţează: variaţiei temperaturii, repartiţia curenţilor
oceanici şi dezvoltărea vieţii.
Sărurile ce se găsesc într-o cantitate mare în apa marină au importanţă economică pentru
industrie şi alimentaţie.
Temperatura

Temperatura apei oceanice rezultă, în principal, din procesul de încălzire determinat de radiaţia
solară directă.
Temperatura apei variază atât pe:
1. pe orizontală:
Variația temperaturii la suprafață cu repartiția ei zilnică și anuală este în funcție de distribuția în
latitudine a radiației solare, fiind influențată de vânturi și curenți oceanici.
Imaginea repartiției spațiale a temperaturilor este dată cel mai bine de harta hidroizotermelor
(liniile care unesc punctele cu aceeași temperatura). O astfel de harta arată că:
- în zona intertropicală temperaturile sunt în jur de 25-30oC,
- în zonele temperate de 8o la 18oC,
- în cele circumpolare înntr 0 și –2oC.

Temperaturile cele mai ridicate (35°C) la suprafaţa apei au fost înregistrate în Golful Persic şi
Marea Roşie în luna august.

 Temperatura aerului din Emisfera Nordică este cea mai ridicată în luna iulie şi cea mai
scăzută în luna ianuarie. Cum explici faptul că temperaturile cele mai mari ale apelor mărilor și
oceanelor sunt în luna august și cele mai mici în luna februarie?

2
Distribuția temperaturii apelor oceanice (http://oceanclass.blogspot.com/2008/10/analiza-distribuiei-temperaturii-apei.html)

2. pe verticală:
Căldura de la suprafaţa apei se transmite cu greu straturilor de mai jos. Ea poate fi transmisă
prin mişcarea de convecţie precum şi prin agitarea apei de valuri şi curenţi
De obicei, odată cu adâncimea, temperatura apei scade.
Vara, la latitudinile medii şi mari, mai jos de stratul superior
încălzit este situat un strat de apă unde temperatura scade brusc
şi care poartă denumirea de termoclin.
Schimbarea temperaturii apei pe verticală se atestă până la
adâncimea de 800 m, mai jos aceste variaţii sunt mai reduse sau
temperatura apei ajunge la o valoarea relativ constantă:
- în regiunile calde și temperate, temperatura scade rapid
pe primii 300 m, ajungând la 50C, după care coboară lent
până la 4000 m, unde se înregistrează 10C.
- în regiunile polare, variația temperaturii este diferită: la
suprafață, temperatura este scăzută în jur de 00C, întreținută
de topirea gheții din banchizele polare; apoi temperatura
crește, atingând în jur de de 20C la 200 m adâncime, de unde
scade și atinge -10C, -20C pe fundul oceanului.

Regimul de îngheţ şi dezgheţ al apelor mărilor şi oceanelor

Temperatura de îngheţ a apei depinde de salinitate. Cu cât este mai mare salinitatea cu atât
este mai joasă temperatura de îngheţ a apei. Punctul de îngheţ al apei saline se află sub 0°C (între
–1,4° şi –2°C).
Fenomenul de îngheţ este caracteristic pentru mările şi oceanele situate la latitudini mari – mările
Oceanului Arctic şi cele din jurul Antarctidei.

3
 Stratul de gheaţă format în decursul unui an atinge grosimea de 1,0–2,5 m. Gheaţa nu reuşeşte să
se topească în timpul verii şi grosimea ei creşte de la un an la altul, formând întinderi de gheaţă sau
banchize. Ele se mişcă sub acţiunea vânturilor şi curenţilor maritimi.

Transparența

Transparența apei oceanice este proprietatea apei de a permite trecerea razelor luminoase de
diferite culori. Ea crește de la poli la Ecuator: de la 6-8 m în Marea Albă, la 50-70 m în Marea
Sargaselor..

 Localizează pe hartă Marea Albă și Marea Sargaselor și precizează din care categorii de mări
fac parte, după poziția geografică.
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................

Culoarea

Culoarea aparentă a apei este dependentă de gradul de transparenţă şi de conţinutul în

substanţe organice şi anorganice. În zona intertropicală, culoarea apei este albastră și devine verzuie
spre latitudinile mai mari.

 Explică de unde provin denumirile următoarelor mări: Marea Roșie, Marea Galbenă și
Marea Albă.
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................

Densitatea apelor marine

Valoarea acestei caracteristici fizice a apei este dependentă de temperatură şi salinitate:
- cu cât apele sunt mai sărate cu atât densitatea lor este mai mare;
- apele reci au o densitate mai mare decât cele calde.

Dinamica apelor oceanice

Apele mărilor și oceanelor sunt într-o continuă mișcare datorită următorilor factori:
o vânturi;
o cutremurele;
o forța de atracție a Lunii și Soarelui;
o diferența de salinitate și temperatură;
o adâncimea diferită a fundului mărilor și oceanelor.

Mișcările apelor oceanice sunt:

 valurile;
 mareele;
 curenții oceanici.

4
 A. VALURILE sunt mişcări ondulatorii la suprafaţa apei.

 Observă desenul alăturat. Cu ajutorul textului de mai jos, stabileşte numele elementelor din
compunerea valului, marcate cu litere.

La un val se disting mai multe

elemente: creasta (partea cea mai
înaltă a valului), baza (partea cea
mai joasă a valului), înălțimea
(distanța, pe verticală, dintre
bază și creastă) și lungimea
(distanța dintre două creste sau
două baze consecutive).
A. ........................................................................ C...........................................................................
B. ........................................................................ D. ........................................................................

În apropierea țărmului, frecarea cu fundul mării reduce viteza de deplasare și de ondulare în

partea de jos a valului. În aceste condiții, creasta are tendința să avanseze spre țărm și să se
răstoarne. În funcție de situație, se formează:
- valuri de translație (când axul valului se înclină spre țărm, înălțimea sa scăzând treptat),
- valuri de deferlare (când crestele se răstoarnă în cercuri succesive),

Tipuri de valuri:
- valuri eoliene (provocate de vânt) – până la 18m,
- valuri libere (hulă) –apar după ce vântul încetează,
- valuri seismice (tsunami) –până la 30m,.

VALURILE EOLIENE
- sunt provocate de vânturi;
- sunt cele mai frecvente;
- la furtună pot atinge 15–16 m . Cele mai înalte se produc în
SV Europei ( țărmul Portugaliei): 20 metri.

VALURILE SEISMICE
- sunt provocate de cutremure și de
erupții vulcanice submarine;
- se mai numesc tsunami;
- sunt mai rare, dar foarte periculoase
din cauza înălțimii de peste 20 – 30
m și a vitezelor mari de deplasare
(300 – 700 km pe oră).
-
Numele provine din limba japoneză: tsu = port, nami = val.

5
 B. Mareele
Defineşte mareele: ........................................................................................................................
................................................................................................................................................................
....................................................................................................................................................
Se manifestă prin:
a. Flux:................................................................................................................................................

b. Reflux:..............................................................................................................................................

În mod obișnuit, mareele au diferențele între flux și reflux de 1-3 m. Există, însă, și locuri în care
amplitudinea este foarte mică (9-12 cm
în Marea Neagră) sau foarte mare: 19-20
m în Golful Fundy (Canada), 14-15 m în
Golful Bristol (Marea Britanie), 13-14 m
în Golful Saint Malô (Franța). Durata
unui flux urmat de un reflux este de
aproximativ 12 h şi 25’.
Într-o lună se produc două maree
maxime/ „ape vii” (când Luna, Soarele
și Pământul se află pe aceeași linie; la
conjuncție și opoziție) și două maree
minime/ „ape moarte” (când pozițiile
celor trei corpuri cosmice formează
unghiuri de 90o, la pătrare).

 Cu ajutorul schiței alăturate, explică formarea mareelor maxime și minime.

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………

 Golful Fundy (Fundy Bay / Bay

of Fundy), locul în care se produce
cea mai mare maree (19-20 m), este
situat în Canada (America de Nord),
între Peninsula Noua Scoție și
continentul nord american. Are
lăţimea de până la 80 km, iar
cantitatea de apă deplasată de o maree
completă (12,4 ore) se ridică la 115
mld. t.

Repartiția mareelor (http://oceanclass.blogspot.com/2017/11/

6
 La „apele vii” se produce fenomenul de întoarcere a apelor fluviilor spre amonte.
Fenomenul este numit pororoca pe Amazon (apa pătrunde până la 1.000 km lungime, cu înălțimi de
4,5 m), mascarat pe Sena, și bora pe Gange.

C. Curenţii oceanici
Defineşte curenţii oceanici: .............................................................................................................
………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
Cei mai numeroşi curenţi oceanici sunt generaţi de vânturile regulate şi periodice. Ca urmare
rezultă:
- curenți de derivă:…………………………………………………………………………………

- curenți liberi:………………………………………………………………………………………

Diferențele de densitate și salinitate dintre două bazine marine separate de un prag determină
formarea curenților de descărcare-compensație.
 Pe baza cunoștințelor acumulate la
clasa a VIII-a, explică schița alăturată:
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………

Direcțiile și vitezele curenților oceanici sunt influențate de:

- forța Coriolis care determină ……….........................................................................................,
- forma țărmului,
- adâncimea apei. Harta curenților oceanici

După temperatura apei, curenții

oceanici sunt:
-
calzi:.........................................
......................................................
....................................................
(Atlanticului de Nord, Braziliei,
Mozambicului, Kuro Shivo ș.a.);
-
reci: ...........................................
...………………………………
………………………………….
(Californiei, Perului, Benguelei,
Oya Shivo ș.a.).