Sisteme Politice Parlamentare

Regimul Politic al Marii Britanii

Cuprins:

Capitolul I

1. Consideraţiuni introductive.
2. Noţiunea de „politic” din perspectiva politologiei.
3. Noţiunea de regim politic şi regim constituţional.

Capitolul II

1. Regimuri constituţionale.
Diferite tipuri de regimuri constituţionale.
1.1. Regimul Prezidenţial
1.2. Regimul Semi – prezidenţial
1.3. Regimul Parlamentar

Capitolul III

2
 Regimul parlamentar al Marii Britanii
1. Consideraţii generale
2. Parlamentul
3. Camera Lorzilor
4. Camera Comunelor
5. Primul Ministru
6. Monarhia
7. Apariţia şi rolul partidelor
8. Opoziţia
9. Administrţia Locală

Bibliografie.

3
 CAPITOLUL I

1. Consideraţiuni introductive.

Noţiunea de ”politică” cât şi noţiunea de „politic” au

constituit cadrul oricărei societăţi, indiferent de natura şi nivelul ei
de dezvoltare, preocupări ce au generat activităţi funadamentale în
acest sens.
Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi timpuri
politica a constituit o preocupare în cadrul oricărui sistem social,
având un caracter fundamental al oricărui sistem de acest gen.
De la apariţia primelor comunităţi oamenii au fost preocupaţi
de studierea, cunoaştera şi aprofundarea societăţii, a cadrului în
care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea.
În acest sens, societatea a fost analizată profund din toate
punctele de vedere, atât în sens larg – ca un tot unitar , cât şi
detaliat, pe componenete, inclusiv din punct de vedere politic. Ca
urmare a acestei analize s-a constatat ca un studiu profund a
oricărui tip de sistem social nu se poate realiza fără o analiză

4
prealabilă a „politicului” ca fenomen ce interacţionează cu
societatea.

2. Noţiunea de „politic” din perspectiva politologiei.

„Politicul” obiect de studiu al unei ştiinţe sociale – al

politologiei, este o problemă extrem de dificilă, complexă şi care
presupune un permanent proces de definire şi redefinire.
Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica
vieţii politice contemporane, din marea explozie informaţională ce
a generat în mod implicit o accelerare continuă a comunicării
precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în
special a celor de graniţa cu politicul.
Stabilirea obiectului de studiu al ştiintei politice impune un
procedeu complex ce presupune precizarea unor elemente
preliminare cum ar fi: domeniul de studiu; noţiunile, categoriile,
conceptele, procesele,şi legităţile specifice cu care aceasta
operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a
interdisciplinărităţii şi mai ales in practica socială; locul pe care
respectiva ştiiţă îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice;
utilitatea şi eficienţa sa socială 1.
Definirea obiectului politologiei a născut si dezvoltat o
diversitate de opinii, poziţii in gândirea contemporană. In prezent
1
A. Piţurcă – Politologie, Introducere în studiul politologiei

5
aceste opinii – curente de gândire ce nu s-au putut concretiza intr-o
idee unitară sunt sintetizate în trei mari orientări:

a)Politologia – stiinţă a studiului statului.

Este o orientare mai veche, ea fiind prezentă încă dinainte de

Montesquieu ea aducând în susţinerea sa următoarele argumente:
- insăşi etimologia termenului de politologie polis-stat şi
logos-ştiinţă, adică ştiinţa care are ca obiect de studiu statul,
puterea si institutiile sale.
- statul ca cea mai veche şi mai importantă instituţie politică a
societăţii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune
de asemenea studiul acestuia de politologie.
Această orientare nu este acceptată de cei mai mulţi
politologi care susţin următoarele argumente:
- termenul iniţial de politologie nu avea in vedere sensul,
conţinutul actual, ci el se referea la politică ca putere în general, iar
statul era conceput şi ca o comunitate socială, nu numai ca o
instituţie politică;
- aşa cum o dovedesc ultimele cercetări statul nu este cea mai
veche instituţie politică a societăţii, ea fiind precedată de altele.
Chiar dacă este cea mai importantă instituţie a sistemului politic,

6
dar nu unică, importanţa ei decurge tocmai din existenţa celorlalte
si interacţiunea cu acestea2;
- Privind politologia strict ca o stiinţă ce are ca obiect de
studiu statul ar înseamna o îngustare nejustificată a obiectului
acestei discipline.
Importante elemente ale sistemului politic ca partidele
politice, puterea, norma, conduita şi activitatea politică ar rămâne
in afara obiectului său de studiu3.

b) Puterea politică – obiect de studiu al politologiei

Este o orientare destul de răspândită în cadrul gâdirii politice

contemporane, atât nord americane Harold Lasswel, George
Cătălin cât şi din Europa M. Duverger, R. d’Aron etc. Spre
exemplu, Herman Haller în lucrarea sa Ştiinţa politică, referindu-se
la obiectul de studiu susţine că “ aceasta gravitează mai ales în
jurul problemei obţinerii, consolidării şi distribuţiei puterii
politice”4.
În cazul acestei orientări argumentul fundamental este că
puterea constituie obiectivul principal al oricărei acţiuni politice,
prin faptul că aceasta se află în centrul politicii.
Şi faţă de această orientare se aduc contra argumente.
2 Ovidiu Trasnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti,

3
A. Piţurcă – Introducere în studiul politologiei
4
Herman Haller – Ştiinţa Politică

7
 Un prim agrument ar fi că statul şi puterea politică este doar
o componentă a sistemului politic şi nu politicul ca atare. În nici un
caz, ea nu este in masură să acopere sistemul politic.
Însăşi noţiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin
elucidată în ştiinţa politică, existând o tendinţă de extindere a sferei
acesteia şi asupra unor elemente nepolitice sau dimpotrivă de
restrângere a acesteia numai la aspectele autorităţii.

c) Politicul-obiect de studiu al politologiei

“Politicul” în multitudinea şi diversitatea formelor sale de

manifestare şi exprimare este impetuos necesar să constituie
obiectul de studiu al ştiinţei politice.
Politologia ni se relevă ca o ştiinţă de sinteză, de analiză în
ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esenţei proceselor,
legităţilor şi relatiilor specifice acestuia5.
Referindu-se la acest aspect politologul roman O. Trasnea
precizeaza “esenta, geneza si legitatea dezvoltarii politicului ca
fenomen social complex, dar specific trebuie sa constituie obiectul
de studiu al politologiei6
Sintetizând, politologia studiazâ şi explică natura şi esenţa
politicului, geneza şi dinamica lui, precum şi rolul pe care îl are în

5
A. Piţurcă – Introducere în studiul politologiei
6
. Ovidiu Trăsnea, Filosofia politică, Ed. Politică Bucureşti

8
realitatea complexa7. Ea ne fiind nici o pseudo-stiinţă, aşa cum este
prezentata de diverşti ideologi francezi printre care amintim
Gaston Bouthaul şi nici un capitol teoretic al sociologiei ca la R.
Aron.

În mod evident politologia nu este în măsură să epuizeze

cercetarea politicului, dar mai mult ca cert este faptul că
politologia este singura care o face de la nivel de ansamblu, de
sinteză şi din acest punct de vedere este unica ştiinţă din cadrul
ştiintelor politice capabilă prin aria ei de cercetare, să acopere
întreaga sferă de cercetare a politicului.

3. Noţiunea de regim politic şi regim constituţional

În opinia autorilor francezi prin noţiunea de “regim politic”

se denumeşte acea noţiune complexă care face apel la “regulile de
organizare şi funcţionare a a instituţiilor constituţionale, la sistemul
de partide, la practicarea vieţii politice, la ideologie şi la
moravurile politice.”8

7
A. Piţurcă – Introducere în studiul politologiei
8
Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional comparat,
Phillipe Ardant – Institutions politiques et Droit Constitutionnel

9
 Astfel, cu referire la regim politice, în literatura de
specialitate se fac mai multe clasificări ale regimurilor politice.
Putem clasifica regimurilele politice în regimuri politice
democratice şi regimuri politice nedemocratice, regimuri politice
autoritare şi regimuri politice autocratice, şi nu în ultimul rând
regimuri politice constituţionale, regimuri politice fasciste,
militare, prezidenţiale, parlamentare etc.
Importanţa acestei clasificări fiind relevată însăşi prin
modalitatea de exerciţiu ale puterii politice.
Regimurile constituţionale sunt de fapt modalitatea prin care
regimurile politice se exprimă pe plan juridic şi al organizării
constituţionale.9 Ca lege fundamentală a statului, constituţia va
consacra ideile politice şi modalităţile de organizare ce se reflectă
în sistemul politic respectiv.
Exprimarea pe plan juridic este dată de rigoarea juridică, ce
asigură interpretarea textului constituţional în mod just, şi sau
clarificarea unor prevederi neechivoce ce nu sunt suficient de
concret relatate, astfel încât textul constitutiei să servească
intereselor statului de drept.

9
Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional comparat

10
 CAPITOLUL II

1. Regimuri constituţionale.
Diferite tipuri de regimuri constituţionale.

Aşa cum am arătat în rândurile de mai sus prin regimuri

constituţionale înţelegem de fapt modalitatea prin care regimurile
politice se exprimă pe plan juridic şi al organizării constituţionale.
În funcţie de regimul politic al unui stat, dar şi de forma de
guvernământ, dispoziţiile constituţionale consacră diferite principii
pe baza cărora sunt delimitate noţiunile de putere executivă, făcând
referire aici la atribuţiile preşedintelui, la rolul său de mediator, ori
la atribuţiile guvernului, ponderea prerogativelor preşedintelui sau
guvernului, variind în funcţie de tipul de regim constituţional.
Vorbind de regimuri politice distingem mai multe tipuri de
regimuri constituţionale. Aici putem menţiona regimul
prezidenţial, regimul semi-prezidenţial şi nu în ultimul rând
regimul parlamentar.

1.1.) Regimul prezidenţial.

11
 Este primul dintre regimurile politice şi se remarcă prin
faptul că acest regim conferă un mare număr de atribuţii
preşedintelui. Aceste atribuţii pot fii neutralizate printr-o procedură
care conferă transparenţă şi totodată permite controlul opiniei
publice, precum şi tragerea la răspundere a şefului de stat pentru
abateri de la mandatul ce i s-a oferit.10
Puterile largi ce îi sunt oferite preşedintelui nu afecteză cu
nimic relizarea întregului mecanism al instituţiilor democratice
întrucât însuşi preşedintele se află sub controlul Constituţiei.
Alegerea preşedintelui se face pe baza unui proceduri
democratice de consultare a poporului. Prin urmare, adoptarea sau
aplicarea regimului prezidenţial nu este influenţată atăt de mult de
prerogativele preşedintelui, de ponderea şi tipul ce îi aparţin
acestuia, ci de modul în care se încadrează această putere în
mecanismele de control democratic şi de verificare a felului în care
preşedintele îşi exercita prerogativele.11

1.2.) Regimul semni-prezidenţial.

10
Tudor Drăganu – op. cit.
11
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.

12
 Regimul semi–prezidenţial imaginează o cale de mijloc între
sistemul prezidenţial în care preşedeintelui i se acordă prerogative
ofarte lagi şi sitemul parlamentar în care presedintelui nu i se
acordă nimic12.
Ca elemente comune între cele două regimuri menţionate mai
sus, regimul prezidenţial şi cel semi–prezidenţial, remarcăm
posibilitatea de punere sub acuzaţie a preşedintelui în anumite
situţii grave, pentru abaterea de la mandatul ce i s-a încredinţat.
De remarcat este faptul că atât în sitemul prezidenţial căt şi
în cel semi–prezidenţial preşedintele nu are iniţiativă legislativă,
dar el poate oprii adoptarea unor proiecte de legi şi dispune
trimiterea lor pentru o nouă discutare Camerei (sau Camerelor) în
scopul reexaminării pentru proiectul pe care nu îl acceptă13.
În cadrul sistemului semi–prezidenţial preşedintelui îi revine
rolul de arbitru între puterile statului, fiind ales de întregul popor,
de fapt puterea executiva apaţinând Guvernului. Totodată în
sistemurile semi–prezidenţiale preşedintele poate dizolva
parlamentul, în anumite situaţii specifice prevăzute în Constituţie,
în timp ce în sistemul prezidenţial, preşedintele nu poate face acest
lucru. Aceasta reprezentând cea mai impotantă deosebire între
regimul prezidenţial şi cel semi – prezedinţial.

12
Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat
13
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.

13
 În sistemul anumitor constituţii preşedintele are aceleaşi
atribuţii privind funcţiile militare şi cele de politică externă.

1.3.) Regimul Parlamentar.

Regimul Parlamentar acordă impotanţă deosebită

Parlamentului, acesta devenind adevăratul forum politic de
guvernare.
În cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim
ministru ce este ţinut să răspundă pentru acţiunile sale în faţa
Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care apreciază că
nu îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi
protocol, acesta avănd un rol politic minor în rapot cu poziţia
proeminentă a primului ministru, totuşi în situaţii de criză
preşedintele poate acţiona cu succes.
Ca trăsătutri principale ale regimului Parlamentar enumerăm
următoare: regula că şeful statului nu răspunde din punct de vedere
politic; cea potrivit căreia şeful statului poate dizolva parlamentul;
regula că guvernul răspunde din punct de vedre politic în faţa
parlamentului, atât pentru propriile sale acte cât şi pentru cele ale
şefului statului; regula potrivit căreia guvernul trebuie să se bucure

14
de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci cănd o
pierde etc14.
Referitor la relaţia dintre republica şi monarhie, trebuie
precizat că în actualele condiţii istorice monarhia poate exista
numai sub forma celei constituţionale15, în timp ce republicile pot
fi atât prezidenţiale, semi – prezidenţiale cât şi parlamentare.
În concluzie, în ţările în care la acest moment exista un regim
monarhic, în realitate acesta este unul monarhic constituţional
guvernat de principiul fundamental potrivit căruia regele nu se
amestecă în politică ci rămâne doar un simbol al statului, păstrând
atribuţiile preşedintelui de republică în cadrul sistemelor
parlamentare.

14
Tudor Drăgan – începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916
15
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.

15
 Capitolul III

Regimul parlamentar al Marii Britanii

1. Consideraţii generale

Sistemul de drept anglo-saxon se individualizează faţă de cel

francez prin două trăsături: normele care-l alcătuiesc sunt norme
ale dreptului comun (common law), iar litigiile administrative sunt
soluţionate de către instanţele judiciare de drept comun şi nu de
către instanţe speciale de contencios administrativ.
Aceste trăsături s-au evidenţiat în Anglia, însă doar până în a
doua jumătate a sec.al XIX-lea, când reformele administrative
locale au marcat instituirea unor norme juridice speciale,
derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.
Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic
este absenţa unei constituţii în sens formal şi nu în sens material,
întrucât la ansamblul coerent de cutume se adaugă texte juridice
adoptate de parlament, de o importanţă deosebită pentru
dezvolatarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru
raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, amintim aici: “Magna

16
Charta Libertatum” din anul 1215, “Petition of Rights”din
anul1628, “Habeas Corpus Act” din anul 1679, “Bill of Rights” din
anul 1689, “Act of Settlement” din 1701, “Reform Act” din anul
1832, “Parliament Act” din anul 1911, “Statutory Instruments Act”
din anul 1946, şî nu în ultimul rând “Parliament Act” din anul
1959.
Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi
cutume constituţionale cu un rol funcţional bine stabilit, de a căror
existenţă şi obligativitate este conştientă intreaga naţiune engleză,
aceste simboluri constituţionale cu un caracter tradiţional fiind
respectate cu rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.
In acest sens, Prof. C. Dissescu aprecia la începutul secolului,
că ”amintirea şi uzul zilnic al drepturilor şi libertăţilor individuale
consfinţite de cutuma britanică sunt săpate adânc în viaţa
poporului, atât de adânc încât nici o constituţie din lume nu a fost
atât de puţin nesocotită cum a fost Constituţia engleză”.
În Anglia, procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în
special a Monarhiei şi Parlamentului a parcurs etape distincte.
Mai întâi, s-a format Coroana ca simbol al autorităţii publice.
Parlamentul apărând mai târziu, ca o reacţie a burgheziei
împotriva absolutismului regalităţii, manifestat deseori în forme
violente.
Parlamentul britanic, una din cele mai vechi instituţii ale
edificiului constituţional, este format din Monarh, Camera Lorzilor
17
şi Camera Comunelor. Apariţia camerelor sub forma actuală
reprezintă rezultatul unui îndelung proces istoric.

2. Parlamentul

Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu

privire la acest forum legilativ fiind cunoscute încă dinainte de
1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau
obiceiul de a se consulta în probleme impotante cu înalţii
funcţionari ai curţii ce alcătuiau un consiliu regal permanent.
Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295
când regele Eduard I a convocat “Magnum Concilium” ce avea o
reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea şi
oraşele16.
Marele Parlamentul Britanic semnifica cuprinderea tuturor
stărilor sociale recunoscute ca fiind îndriruite să aibă reprezentanţi
în parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând
consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea
soluţionării constructive a problemelor legate de taxe şi impozite17.

16
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat
17
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

18
 Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului
faţă de corană; regele având atât atribuţi executive cât şi
legislative.
Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a
continuat şi în sec. XIV, acesta este marcat de separarea
parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri
(unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavalerii
reprezentanţi ai comitatelor şi reprezentanţii oraşelor) deliberau
separat, iar în 1351d in aceste două grupuri s-au format două
adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera
Comunelor. La acestă dată cele două adunări nu aveau atribuţiile
unui organ legislativ.
În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i
se adaugă noi elemente, în sensul că acum proiectul de lege
formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare şi
aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui,
care, dacă îl aproba devenea lege18.
Din această perioadă încep să se întărească puterile
parlamentului. Astfel la 1399 Regele Richard al II- lea este
destituit de către parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi
regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a
mai putut fi contestată de monarh.19
18
Benone Puşcă, Andy Puşca, – Drept constituţional Comparat
Gh. Tănase Gheorghe – Op. cit.
19
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

19
 De menţionat este reforma din 1823 ce a extins sistemul de
partide de la parlament în toată ţara, legându-l de sistemul
Cabinetului de Guvernare.
În această perioadă se clarifică relaţiile dintre Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor. Este instituţionalizată existenţa
opoziţiei, ce trebuia să-şi asume o serie de funcţii tradiţionale ale
parlamentului şi nu în ultimul rând se modifică procedura
parlametară în scopul asigurării unei guvernări efective.

3. Camera Lorzilor

Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având

prerogativa de a-l consilia pe Rege, trebuie căutată înainte de
cucerirea normandă din 1066.
Iniţial, Camera Lorzilor a deţinut o evidentă superioritate faţă
de Camera Comunelor datorită poziţiei privilegiate în raporturile
cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor provenind din
compoziţia sa socială: marea aristocraţie engleză şi inalţii prelaţi ai
Regatului, legaţi prin interese comune de instituţia regalitatii.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a
reprezentat centrul real al puterii politice, după care rolul său

20
politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel că, în prezent,
puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul
Camerei Comunelor, fiind exercitată de aceasta, în strânsă legătură
cu programul politic şi interesele partidului de guvernamant.
Din punctul de vedere al organizării puterilor şi al
raporturilor dintre ele, vechile cutume constituţionale au fost
înlocuite cu altele20. Astfel, dacă recrutarea prim miniştrilor se
făcea, conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniştrii
răspundeau în faţa acesteia, astăzi răspunderea miniştilor se
angajează numai în faţa Camerei Comunelor, iar premierii sunt
recrutaţi dintre deputaţi.
Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, membru al
guvernului şi preşedinte al Curţii Supreme de Apel. Camera
Lorzilor poate numi comisii speciale cu caracter temporar (select
committees) însărcinate cu soluţionarea unor probleme concrete
ale activităţii Camerei. De asemenea, Camera Lorzilor serveşte
monarhul să-şi facă cunoscută poziţia faţă de programul
Guvernului prin mesajul Tronului. Camera Lorzilor, simbol al
dezvoltării constituţionale a Marii Britanii şi factor decisiv al
întăririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale politice,
rămane o constantă a vieţii politice, fiind păstrată nu numai în
sistemul de guvernare, ca o institutie politica adânc înrădăcinată, ci
şi în conştiinţa publică.
20
Internet – Noţinuea de executiv şi administraţie publică în principalele sisteme contemporane

21
 4. Camera Comunelor

Camera Comunelor este organismul care concentrează

întreaga putere legislativă a parlamentului. Membrii Camerei
Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri generale, prin vot universal.
Camera Comunelor este prezidata de “Speaker”, el insuşi
parlamentar ales în această funcţie de către membrii Camerei. El
are sarcina de a conduce dezbaterile din Camera şi de a veghea la
respectarea regulilor de procedură parlamentară ale Camerei.
În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare
cuprinzând deputaţi aparţinând unuia dintre cele douâ partide
principale. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.
Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de
disciplină, astfel ca deputaţii sprijină activ programul politic al
partidului care i-a propus la candidatura. În cadrul Camerei
Comunelor, opoziţiei i se asigură toate condiţiile pentru a critica
programul guvernamental, primul-ministru ca şi pe ceilalţi membri
ai Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o susţinătoare a
cererilor Guvernului adresate Camerei.
Dreptul de dizolvare al Camerei îl deţine Monarhul dar
de fapt acest drept al Regelui este un drept pur formal, în realitate
22
primul ministru este cel ce solicită acestuia dizolvarea, iar acesta se
conformează.
Camera are atât o funcţie legislativă, cât şi funcţii
nelegislative, cum este controlul exercitat asupra Guvernului. Cât
priveşte funcţia legislativă a Camerei Comunelor, aceasta este
dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile
parlamentare şi normele stricte ale disciplinei de partid. Există şi
situaţii ând Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte
norme cu putere de lege, insă Parlamentul işi rezerva dreptul de a
controla activitatea normativă a Guvernului, atât prin comisiile
sale, cât şi prin crearea cadrului legislativ în care orice persoană,
fizică sau morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i
s-au produs în mod nejustificat pagube.
Ca funcţii nelegislative ale Camerei se poate reţine
responsabilitatea miniştrilor în faţa Parlamentului dar şi puterea
bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituţional britanic
activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea
formulă: Guvernul solicită fonduri, Camera Comunelor le acordă,
iar Camera Lorzilor aprobă aceasta atribuire.
Deşi sistemul constituţional britanic se bazează pe principiul
separaţiei celor trei puteri: legislativă, executivă şi puterea
judecătorească, între acestea există mecanisme constituţionale de
interferenţă, de colaborare şi cooperare în procesul de guvernare.

23
 De pildă, parlamentul numeşte primul-ministru şi pe
ministrii, guvernul exercită initiaţiva legislativă, comisiile
parlamentare verifică activitatea guvernului, deputaţii interpelează
miniştrii etc. O expresie a acestei colaborări între puteri este şi
responsabilitatea ministerială care constă în prerogativa
parlamentului de a cere membrilor guvernului să raporteze în faţa
acestuia în legatură cu modul in care isi indeplinesc atribuţiile21.

5. Primul Ministru

Instituţia primului ministru a apărut şi evoluat ca o

consecinţă a renunţării monarhului la dreptul de a conduce
personal şedinţele cabientului.
Instituţia modernă a primului ministru este produsul textului
legislativ intitulat “Reform Act” de la 1832, ce a consacrat
obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului
majoritar în Camera Comunelor.
Prim ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului
britanic cât şi în viaţa politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată
mai mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie în
adevăratul sens al cuvântului22.
21
Tudor Drăgan – op. cit.
22
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

24
 Printre atribuţiile primului ministru amintim:
Este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în
parlament; este speck-erul Camerei Comunelor; este responsabil cu
desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său;
selectează acei miniştrii ce urmeză să constituie cabineltul;
prezidează şedinţele cabinetului şi coordonează îm mod direct
întraga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe
care le stabileşte propriul său partid etc.
Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile
guvernului, este responsabil pentru o mare varietate de numiri şi
exercită un patronaj considerabil.

6. Monarhia

25
 Monarhul Angliei este un simbol al tradiţiei, doar
aparent implicat in viaţa politică, statutul său corespunzând
maximei:
”Regele domneşte, dar nu guvernează”.
El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic şi
se bucură de o adevarată imunitate in materie penală si civilă. Aşa-
numitul rol politic al monarhului este pur formal, intrucât acesta se
conformează, fie dorinţei guvernului, fie unor cutume în favoarea
acestuia.

Astfel, Monarhul are următoarele atribuţii:

1. Desemnarea primului ministru.
Prin aceasta prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod
obligatoriu liderul partidului învingător in alegeri;
2. Sancţionarea legilor.
Cutuma îi recunoaşte acest drept de veto, dar de fapt Regele
nu a mai utilizat această prerogativă a sa de al începutul sec.al
XVIII-lea;
3. Prezintă “Mesajul Tronului”.
La deschiderea fiecarei sesiuni parlamentare este prezentat
“Mesajul Tronului” de fapt acest obicei are un rol simbolic fiind o
pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat
la putere;
4. Înmanarea ordinelor şi distincţiilor.
26
 5. Dizolvarea Camerei Comunelor.
Această prerogativă a Regelui are un rol formal, practic
iţiativa aparţine primului ministru, Monarhul conformându-se
cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată;
6. Declararea stării de război şi încheierea păcii.
Prin această prerogativă a sa Monarhul este abilitat să declare
stare de război şi să încheie pacea.
7. Încheierea tratatelor.
Regele are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât
în calitatea sa de Suveran, cât şi ca reprezentant al Parlamentului.
8. Recunoaşterea altor state şi guverne.

Regele păstreaza rolul necontestat de şef al Bisericii

anglicane, fiind de asemenea, şef al Commonwealth-ului britanic.

7. Opoziţia

Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziţia are

un rol instituţionalizat la fel ca şi guvernul. Aceasta joacă un rol
foarte important în sistemul de guvernământ, fiind o instituţie ce
îndeplineşte în mod esenţial atribuţii pozitive

27
 Referitor la atribuţiile opoziţiei menţionam următorele:
Opoziţia asigură responsabilitatea continuă cu privire la căile prin
care puterile guvernului sunt exercitate; acceptă responsabilitatea
guvernării când electoratul doreşte schimbarea politică; cooperează
cu guvernul în dezbaterea problemelor supuse parlamentului;
exprima principiul liberăţii cuvântului în Marea Britanie23.

8. Administraţia Locală

Structura modernă a administraţiei locale datează din sec.

XIX, ea reprezentând în foarte mare măsură un produs al noilor
condiţii create de revoluţii industriale şi agrare24.
Autorităţile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din
rândul cărora o treime se reînoieşte anual. Primarul este ales de
către consilierii municipali. Acesta îşi îndeplineşte atribuţiile timp
de un an, putând fii reales.
Deciziile consiliului local sunt puse în practică de către
diferiţi oficiali şî funcţionari guvernamentali locali. Aceştia din
urmă trebuie să aibă o calificare profesională; tot o dată aceştia nu

23
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat
24
V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit

28
pot figura printre candidaţii propuşi pentru alegerea consiliului,
trebuie sa fie apolitici şi imparţiali în exercitarea activităţii lor.
Foştii consiliei locali nu pot deveni funcţionari decât după
12 luni de la expirarea mandatului.
Consiliile locale trebuie să se reunească de cel puţin patru
ori pe an, deşi de fapt numărul şedinţelor acestui consiliu este mult
mai mare25.
Şedinţele consiliului local au forma unor dezbateri pe
marginea propunerilor făcute de comitetele consiliului.

25
Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

29
 Bibliografie:

Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat

Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional şi instituţii politice
Piţurcă – Politologie - Introducere în studiul politologiei
Ovidiu Trasnea - Probleme de sociologie politica, Editura Politica,
Bucuresti,
Ovidiu Trăsnea - Filosofia politică, Ed. Politică Bucureşti
Herman Haller – Ştiinţa Politică
Phillipe Ardant – Institutions politiques et Droit Constitutionnel
Tudor Drăgan – începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în
România până în 1916
Tudor Drăgan – op.cit.
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept
constituţional comparat.
Gh. Tănase Gheorghe – Op. cit.
V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit
Genoveva Vrabie –Drept Constituţional

Internet – Noţinuea de executiv şi administraţie publică în principalele

sisteme contemporane.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten

30