JIM CRACE

În clipa morţii
Pe Rai sau Iad nu mai conta.
Eşti mort. Te-ai dus. Adio. Pa.
Vrei veşnicie? Pofta-n cui,
Doar viermi şi putrezeală
Plus un regres deloc bonom
Când te preschimbi din fiară-n pom.
O să te plâng,
Defunctă soaţă,
Dar n-o să strâng
Vreun spor de viaţă
Şi n-o să smulg vreo răsuflare
Din trupu-ţi rece, ţeapăn, tare.
Deşeuri - „Despărţirea biologului de soaţă” de Sherwin Stephens

De dragul vremurilor de demult, profesorii de zoologie părăsiseră oraşul

în acea marţi după-amiază ca să vadă pentru ultima oară dunele de sare
cântătoare de la Baritone Bay. Şi ca să alunge fantomele trecutului. Nu s-au
mai întors vii nicicând. De fapt, aproape că nu s-au mai întors deloc.
— Nu-şi propuseseră decât să facă o scurtă plimbare nostalgică de-a
lungul coastei, prin locurile unde se cunoscuseră în studenţie, cu peste treizeci
de ani în urmă. Pe una dintre aceste dune făcuseră dragoste prima oară. Şi
poate că ar fi făcut dragoste din nou dacă, aşa cum aveau să scrie ziarele,
„moartea, înarmată cu o bucată de granit, nu s-ar fi împiedicat de săruturile
lor”.
Erau o pereche foarte stranie, aceşti morţi îndrăgostiţi, crucificaţi pe
coastă: Joseph şi Celice. Amândoi fuseseră profesori. El era directorul
Institutului Tidal, unde se făcuse remarcat prin sobrietate şi inteligenţă. Ea era
lector cu jumătate de normă la universitate. Niciunul dintre colegii lor nu-i
văzuse vreodată împreună sau nu-i vizitase acasă, cu atât mai puţin nu-i
observase atingându-se. Ce lucru straniu, atunci, ca tocmai aceşti doi oameni,
dintre toate cuplurile din lume, să fie găsiţi astfel, dezbrăcaţi, cu capetele
zdrobite, victime improbabile ale unor pasiuni improbabile. Cine s-ar fi gândit
că doi oameni neatrăgători, de vârsta şi cu educaţia lor, ar fi putut întâlni sexul
şi moartea sub cerul liber?
 Şi-au plătit scump momentul de nostalgie.
Dacă Joseph şi Celice ar fi fost ucişi, iar trupurile lor ar fi fost găsite şi
apoi duse acasă nu în acea marţi după-amiază, ci, să zicem, cu o sută de ani în
urmă, când chiar şi profesorii de zoologie puteau fi plânşi în public, în hohote,
fără ruşine, familia şi vecinii ar fi ţinut o scuturăturăm miez de noapte pentru
sufletele lor. Trupurile ar fi fost aşezate unul lângă altul pe pat, în hainele şi cu
pantofii buni, cu rănile ascunse, părul pieptănat pe spate, ochii închişi, gurile
ferecate, cu mâna lui peste a ei, cu feţele fixate în aceeaşi expresie, ca două
versuri cu rimă. Camera ar fi mirosit a camfor, a ceară de lumânări, a săpun, şi
s-ar fi umplut de atacuri de tuse şi de scaune cu spătar, ca sala de aşteptare a
unui doctor.
Bocitoarele, mai întâi femei, ar fi venit la căderea întunericului ca să-şi
înceapă jelania, plângând cu umerii zguduiţi, bătând în podea cu cizmele şi
beţele, zornăindu-şi brăţările şi agitându-şi palmele prin aer. Femeia care ar fi
suspinat cel mai zgomotos sau ar fi nimerit pe scaunul sau bucata de duşumea
care scârţâia cel mai tare ar fi fost socotită cea mai îndurerată. Cu cât zarva ar
fi fost mai mare, cu atât mai adâncă nenorocirea. Acum o sută de ani, nimeni
nu tăcea sau nu-şi înghiţea limba, ca azi, când moartea intra în cameră. Pe
atunci încă nu astupaseră gura durerii şi n-o izgoniseră din viaţa de zi cu zi.
Moartea era cultivată, stropită ca o plantă. Nu era nevoie de şoapte sau de
măşti. Să facem tămbălău ca să iasă diavolii, şi-ar fi zis ei. Să pornim
hărmălaia. Să urlăm. Se găseau chiar beţe de priveghi de cumpărat, pe care
trebuia să le scuturi din toate puterile, făcute din tije de metal de care atârnau
inele de lemn zornăitoare. Copiii se întreceau care mai de care să pună mâna
pe ele; larma creştea din cauza ciorovăielii şi a încăierărilor. O scuturătură
trebuia să cutremure casa din temelii, se spunea. Trebuia să-i ţină treji pe
vecini. Trebuia să se audă ca o mie de ciori care ciocăneau în acoperiş. Erau
însă vremuri senine; moartea părea un coridor prost luminat dincolo de care
aşteptau camere spaţioase.
La miezul nopţii, când ar fi venit bărbaţii, toţi cei de faţă s-ar fi ridicat şi
s-ar fi aşezat în cerc în jurul patului. Ar fi apucat saltelele şi scândurile patului
– o mare de mâini – ca să scuture cuplul ucis, vânturându-le şi împrăştiindu-le
fărădelegile, ca să poată intra de-a dreptul în rai. Pleava ca de cenuşă a
greşelilor şi ticăloşiei lor s-ar fi ridicat precum firicelele de fum în lumina
lumânării. Păcatele lor unsuroase ar fi năclăit cămăşile curate ale bărbaţilor.
Apoi, sprijiniţi de copiii cei mari ai familiei, care i-ar fi servit toată
noaptea cu ceşcuţe mici de lichior Boulevard sau cafea, vecinii şi rudele ar fi
depănat amintiri despre cei morţi, începând cu zvonurile despre sfârşitul lor
violent. Apoi – fireşte, cu mici interludii de picoteală şi târşâit de paşi, în
puterea nopţii, când nimeni nu s-ar mai fi putut gândi decât la spătarul
neîndurător al scaunului pe care şedea – povestirile ar fi coborât treaptă cu
treaptă scara anilor. Amintirile lor, expuse curgerii inverse a timpului
scuturăturii, în care regretele se transformă în planuri, resentimentele în
iubire, iar experienţa în speranţă, ar fi întors clepsidra vieţii împărtăşite de
Celice şi Joseph şi ar fi făcut nisipul să curgă în sens invers. Când nordul
devine sud, ei bine, atunci morţii se ridică, se dau jos din pat, întineresc şi nu
le mai pasă de moarte. Pielea li se întinde, părul li se îndeseşte şi ajunge neted
ca al pisicilor de noapte, loviturile şi vânătăile se retrag. Rănile se închid.
Mai întâi, prietenii şi vecinii ar fi rememorat ultimele luni ale lui Joseph
şi Celice: „Erau atât de retraşi – politicoşi, vreau să spun – încât nici nu ştiai
dacă sunt acasă”. Apoi anii în care trecuseră de prima tinereţe, viaţa lor de
oameni căsătoriţi, munca lor, poate, viaţa lor ca părinţi, nunta, zilele
studenţiei, până când – încercând naiv să ghicească detaliile vieţii lor timpurii,
ce fel de fată sau de băiat fuseseră, cum excelau la învăţătură, dacă la sport nu
– se ajungea la copilărie.
Fără să întreacă răgazul bine cunoscut, scuturătura cuplului ucis s-ar fi
încheiat în zori. Pe când răsăritul ar fi turtit flăcările lumânărilor şi ar fi adâncit
colţurile încăperii, o mătuşă, un coleg sau un vechi prieten ar fi ridicat în slăvi
minunea naşterii celor doi cu peste jumătate de veac în urmă, pruncia lor, ce
copii scumpi şi dificili fuseseră, cât de promiţători, cât de iubiţi.
Scuturăturile erau învieri ale morţilor.
Dar nu mai trăim vremuri optimiste sau sentimentale
— Iar acea marţi după-amiază nu a fost acum o sută de ani. Bieţii
Joseph şi Celice n-au fost găsiţi şi aduşi acasă, iar apoi înmormântaţi. Sau cel
puţin, nu imediat. Şi nici feţele lor nu au fost fixate blând în aceeaşi poziţie, ca
două versuri cu rimă. Nimeni nu a venit să le ascundă rănile sau să le
netezească părul. Nu s-a simţit în aer iz de camfor, ceară de lumânări sau
săpun, care să înece mirosul putreziciunii. Nu au ciocănit în acoperiş o mie de
ciori. Au fost păsări mai crude şi spaţii mai vaste. Pentru Joseph şi Celice nu
urmează nimic după moarte, decât „moartea şi neantul”.
Şi totuşi, ar putea fi scuturaţi. Ar fi potrivit, ba chiar cumsecade, să-i
întâlnim pentru prima oară aşa, întinşi pe coastă, expuşi, crucificaţi şi ridicoli,
pe când îşi sfârşesc viaţa, mai respingători ca oricând, şi apoi să ne întoarcem
în timp, cerându-i înapoi morţii. Să debarce şi să-şi înceapă călătoria, însă pe
urmă să fie conduşi de unde au plecat
— Asta înseamnă să creezi o versiune a eternităţii. Prima rază, în sfârşit,
pentru Joseph şi Celice. Moartea răsărind. Şi toată viaţa aşternându-li-se în
faţă.
Poate că profesorii de zoologie îşi trăiseră traiul, dar încă puteau fi salvaţi
dintre dune de amintirile din ce în ce mai îndepărtate şi înveliţi în paturile lor,
ca doi chiriaşi ai vechii lor camere.
3:50 p.m.
La cincizeci şi cinci de ani, Celice nu era atât de bătrână încât să-şi fi
învins frica de moarte. O asemenea uşurare nu le este dată decât celor şi mai în
vârstă sau nebunilor, însă moartea ei, atât de confuză, fusese mult prea
intempestivă ca s-o mai înfricoşeze. Intre ultima ei propoziţie lăsată
neterminată („Nu că n-ar fi.”) şi ultima ei suflare au trecut doar cincizeci de
secunde. Nu a avut răgazul sau luciditatea de-a se teme. S-a simţit pur şi
simplu – pentru o clipă fulgerătoare – ca în toiul nopţii, când, pe jumătate
adormită, o străbăteau fiorii de pe urmă ai unui vis. Strivită, imponderabilă şi
trădată. Inima i s-a lovit de coaste. Trupul i s-a scuturat şi i s-a arcuit. Capul
desprins i s-a hurducăit în cădere prin camere fără pereţi. Un scamator
transformase pământul în vapori şi înnobilase cu luminiţe alandala, pulsând
toate în acelaşi timp, întregul spaţiu prin care ea se prăbuşea. Ultimele clipe ale
lui Celice au fost chinetice, abstracte, pointiliste.
Judecând după cantitatea de sânge destul de modestă scursă din rănile
ei deloc modeste, inima lui Celice încetase să pompeze aproape de cum fusese
lovită. Ţeasta ei nu era la fel de tare ca a lui Joseph. (Asta o ştiuse mereu. Soţul
ei era zgârcit, aiurit, timid şi avea capul tare.) Ţeasta ei nu era nici la fel de tare
ca granitul, bineînţeles. Osul a cedat ca o găoace. Creierul ei, spintecat şi scos
la lumină, era gălbui şi terciuit ca un fagure, un fagure de un kilogram, cu
mierea scurgându-se din el. Parcă un fagure de sub coaja subţire a unui copac
ar fi fost zdrobit de un hârleţ. Fagurele ei supura; conţinutul i se vărsase.
Loviturile primite peste faţă şi gât i-au oprit circulaţia sângelui şi, deşi
creierul ei a făcut tot posibilul ca să îndrepte lucrurile, să compenseze
pierderea bruscă de oxigen şi de glucoza, coridoarele vieţii erau strânse ca într-
un cleşte, strivite. Semnalele de avarie pe care le trimitea erau stele. Miturile
prindeau viaţă; graţie mutaţiilor chimice din cortexul ei, se prăbuşea către
stele.
Celice a intrat apoi în hiperventilaţie – o furtună de icnete, înghiţituri şi
bolboroseli tot mai profunde. Inima şi plămânii ei s-au hrănit frenetic din mica
rezervă de sânge până când, brusc, au cedat. O abandonaseră, prea lezaţi ca să
poată supravieţui. Muşchii pieptului uitaseră să se ridice şi să se coboare.
Celice îşi pierduse reflexele. Nu putea să tuşească, nici măcar să înghită
sângele. Membranele pulsatile ale celulelor creierului ei se opriseră. Pentru
prima dată în viaţă, Celice îşi pierduse controlul. Păşise dincolo de pragul
medicinei şi al miracolelor. Fără suflu, fără memorie.
Mai erau bătălii de dat, însă post-mortem, războaiele mute, inerte, ale
chimicalelor întrecându-se să ajungă în tranşeele ei, în bastioanele ei, în
mijlocul ruinelor celulelor ei explodate. Calciul şi apa au luat cu forţa locul
sângelui şi oxigenului, astfel încât defunctul ei creier a început imediat să se
umfle şi să-şi rupă baldachinele, vărsându-şi toate sevele şi licorile, toate
proviziile bine îngropate de pasiune, amintire şi voinţă, pe eşarfa ei, pe jachetă
şi în iarbă.
Mai puţin de un minut. A avut noroc.
Dar oare Joseph să fi fost mai norocos, cu ţeasta lui tare? Şi el era
aproape pierdut, cu toate că (un vis aiuritor), dacă dintr-un elicopter ar fi sărit
nişte îngeri-paramedici şi l-ar fi dus la spital, i-ar fi putut salva viaţa, chit că
nu şi simţurile. Tensiunea îi crescuse deja ameţitor, din cauza regimului
alimentar, a vârstei, a emoţiilor întregii zile şi, acum, a şocului. Inima i se
zbătea între membrane ca o gâză care iese din ou, cu aripile umede pulsând
între pereţii săculeţului. Însă bărbatul respira încă, suficient de viu cât să
simtă durerea şi să dea ochii cu moartea. A trăit cu o jumătate de oră şi ceva
mai mult decât Celice.
La început Joseph şi-a pierdut cunoştinţa. Suferise o comoţie. Materia lui
cenuşie nu mai putea metaboliza decât jumătate din glucoza de care avea
nevoie. Însă organismul îi funcţiona în continuare. Rinichii încă filtrau lichidul
şi îi curăţau celulele. Stomacul încă digera ce rămăsese din mangoul şi brioşa
cu brânză de la micul dejun, sau din sendvişul sărăcăcios pe care-l mâncase la
prânz, cu douăzeci de minute în urmă. Sângele lui încă hrănea ţesuturile şi îşi
trimitea corpusculii albi să construiască baldachine de cicatrici în jurul rănilor.
Măduva spinării continua să adauge celule noi trilioanelor care îşi încheiaseră
deja rolul obscur, neştiut, de trup din trupul lui. Pupilele i se dilataseră în
lumina soarelui. Vezica lui prelucra încă lichidul, deşi Joseph era deja
incontinent. Încă simţea mirosul greu, sărat, al aerului de vară dintre dune.
Din când în când îşi mai mişca piciorul sau îşi întindea câte un deget. Ii era
cald, îi ţineau de cald sângele lui întunecat, care circula neobosit, şi lumina
soarelui. Nu-şi dăduse cu cremă de protecţie, aşa cum îl sfătuise Celice în
dimineaţa aceea. Pielea goală începea să i se înroşească. A urinat, iar lichidul i
s-a scurs pe coapsă.
Dar, câteva minute mai târziu, contrar tuturor aşteptărilor, Joseph s-a
întors în lume. Pentru scurt timp, el a scos capul la suprafaţă – a ieşit din
comă, trezit de o gură de oxigen, cu bule ridicându-se în spirală ca gazul dintr-
o limonada, ca să crească şi să se spargă în creierul lui. Niciodată nu mai
auzise vântul urlând aşa, nu mai simţise mirosuri atât de puternice venind
dinspre pământul frământat, nu mai fusese conştient de tresăririle sincopate
ale trupului său. Soarele îl orbea. Galaxiile se năpustiseră asupra lui. Şi-a
întors capul din lumină, în ciuda durerii, ca să-şi odihnească obrazul pe iarbă.
A deschis ochiul bun. Ochelarii, rămaşi pe cap, nu i se rupseseră, dar erau
mânjiţi de sânge.
La început a zărit numai firele de iarbă, dezverzite prin lentilele murdare
– iar apoi, la jumătate de metru, şi-a văzut soţia. Piciorul ei, încordat şi sprijinit
în degete şi în genunchi, ajunsese în dreptul feţei lui. Ii recunoştea glezna şi
laba piciorului. Nu avea nici unghiul potrivit, nici puterea de a-şi ridica bărbia
şi a privi mai sus de genunchi, către chipul ei. Poate că nu era moartă, sau nici
măcar rănită. Piciorul ei părea calm şi netulburat. Unghiile îi erau vopsite în
roşu-zmeuriu. Pielea îi strălucea proaspăt rasă, ca de obicei; vedea şi gamba
familiară, greoaie, tăvălită prin nisip, venele sparte din spatele osului gleznei,
mica scobitură din talpă, bătăturile de culoarea ocrului de pe călcâi.
Trebuie să i se fi părut că piciorul ei se mişcase – o înfiorare a pielii, un
spasm al muşchilor – destul cât să scuture câteva fire de nisip de pe gambă,
făcând iarba înaltă de sub talpa ei să se unduiască. Joseph a încercat să
tuşească şi să-i şoptească numele. Îşi simţea braţul greu şi inert, dislocat din
umăr. Aerul părea prea dens ca să poată fi străpuns de ceva atât de moale ca
trupul omenesc. Insă cumva, împins chiar de autocompătimire, Joseph a găsit
în el voinţa şi adrenalina de care avea nevoie ca să se întindă după soţia lui.
Voia să-şi ceară iertare. A trebuit să-şi răsucească încheietura mâinii pe după
braţul rupt şi să-şi treacă degetele răsfirate prin aerul dens. Mâna lui – puţin
julită de când i se furase verigheta – a căzut pe pielea întinsă a gambei ei, cu
tendoane alungite, cu ridicăturile şi vadurile neaşteptate ale gleznei. Sângele
care i se scurgea din încheieturile degetelor a mânjit pielea femeii, însă nu era
atât de lipicios încât să oprească alunecarea mâinii lui. Şi-a răsfirat degetele şi
a încercat să se prindă de un os solid. Trebuia să-şi ţină trupul să nu fie
măturat de vânt, de timp, de deriva continentelor, de stelele căzătoare, de
ruşine.
Pielea ei era caldă, aşa că Joseph ar fi putut lua asta drept un semn că
soţia lui încă trăia, că s-ar putea ridica din iarbă în orice clipă, şi-ar strânge
hainele şi ar pleca după ajutor. Iar el se putea lăsa în voia somnului. A căzut
apoi într-un vis. Un vis tulburător, în care se făcea că îşi uitase caietul cu
însemnări zilnice pe verandă, într-o dimineaţă, pe masa unde-şi lua micul
dejun. O neglijenţă măruntă. Ar fi putut începe ploaia, care ar fi spălat
cerneala, răbojul vieţii lui. Paginile ar fi ajuns maculatură. Sau ar fi fost găsite
şi citite de străini.
În ce moment se scursese – zgârcit, aiurit, timid şi încăpăţânat – viaţa din
el? Inima lui Joseph se zbătea ca un vierme în undiţă, refuzând să se împace
cu abisul care aştepta, însă slăbind cu fiecare bătaie. Peşte avea să sară să o
înhaţe în scurt timp. Faimosul Peşte al lui Mondazy. Dar nu numai inima era în
agonie. Fiecare săculeţ sau cavitate din trupul lui îşi juca rolul în ritmul său, în
felul său. Pe Joseph îl culegea moartea, celulă cu celulă. A rămas jumătate din
el însuşi, apoi un sfert, iar după aceea o fracţiune, prea mică pentru a fi
măsurată. Muzica şi măcelul încetaseră. Cele treizeci de minute suplimentare
se scurseseră.
Se spune că auzul e ultimul simţ care ne părăseşte, că trupurile rămase
în urmă aud foşnetul cearşafurilor trase peste capetele lor, primele bocete şi
trântitul ferestrei, paşii coborând scările de lemn, plecarea grăbită, peniţa
scârţâitoare a doctorului. Ăsta e motivul pentru care generaţia noastră vorbeşte
atât de încet în camera mortului. Şi ăsta e motivul pentru care scuturăturile
din bătrâni nu erau pierdere de vreme. Trupul rămas îi aude pe văduvă şi pe
copil, zornăitul de pe horn, bocănitul betelor de scuturat, viaţa toarsă în sens
invers pe tot parcursul nopţii.
Ultimul sunet pe care l-a auzit Joseph a fost propria tuse. Faţa îi era gri-
albicioasă, mată, împietrită. Încă transpira şi penisul îi rămăsese în erecţie, nu
plin de sânge şi pasiune, ci întărit de spasmele muşchilor. Crudă soartă.
Membrele şi faţa încă îi zvâcneau, ca reflex al acidităţii din sânge. Laringele era
în convulsii. Sunetul pe care îl scotea nu era un horcăit sau o tuse convulsivă;
semăna mai mult cu chemarea vulpilor, cu ţipătul unui pescăruş, sau cu
scrâşnetul motorului unei motociclete care nu vrea să pornească. La o clipă
după atacul de tuse – şi după cele câteva scâncete slabe şi pierdute care i-au
urmat – Joseph şi-a aţintit asupra lumii ochii lipsiţi de vlagă şi de strălucire.
Din nou, fără suflu, fără memorie.
Joseph şi Celice erau pierduţi pentru totdeauna. Nu vă lăsaţi păcăliţi. N-
au găsit frumuseţea absolută între dunele de sare, nici seninătatea pitorească a
morţii înrămate de cer, ocean şi pământ, acea trinitate plină de virtute, în care
trupurile lor culcate pe spate, uşor înclinate, ar fi fost aşezate ca două statui de
ceară, înfăţişându-i pe ei înşişi netulburaţi şi mângâiaţi numai de vânt. Scena
asta era urâtă. Se făcuseră de ruşine. Îşi pierduseră demnitatea. Fuseseră
dezonoraţi de vulgaritatea bruscă a propriei morţi. Iar feţele lor se goliseră de
orice expresie. Nimeni n-ar fi putut spune ce fel de bărbat fusese el, ce fel de
femeie fusese ea. Personalităţile lor se vărsaseră în iarbă. Iar universul nu
dădea doi bani.
Să aşteptăm ca spiritele lor să se îndepărteze, ca vreun echipaj infernal,
tras de un cal cadaveric, să apară şi să le ducă sufletele căzute în minele de foc
şi pucioasă, să aşteptăm ca vreun mesager divin, bogat înveşmântat şi prea
nătâng pentru aripile lui aurite, să-i poarte spre un loc de tihnă, împăcare şi
eternitate? Să cerem măcar câteva fantome? Sau fanfare, grădini şi porţi înalte?
Sau vreun cer spectaculos, plin de nori ameninţători? Simplu şi brutal, aşa
stăteau lucrurile. Celice şi Joseph erau două fructe moi. Se născuseră în
trupuri fragile. Erau vulnerabili. Nu aveau puterea de-a nu muri. Erau, ca noi
toţi, carne crudă, şi ca noi toţi au ajuns în cele din urmă hrană.
Mâna lui Joseph de pe piciorul lui Celice îşi slăbise strânsoarea de când
el murise. Insă tot o mai atingea, pe pielea granulată ca o pictură în pastel, cu
vârful unui deget printre firele blonzii de păr de pe gleznă. Trupurile lor erau
inerte, dar oricine îşi putea da seama – priviţi-i numai – că Joseph şi Celice
încă îşi erau devotaţi unul altuia. Pentru că pe când mâna lui o atingea,
înconjurându-i fluierul piciorului, cei doi păreau să fi găsit pacea de dincolo de
lume, un timp mărinimos, care sfida moartea. Oricine i-ar fi văzut acolo, atât
de cumplit desfiguraţi, ar fi fost silit să admită că ceva din dragostea lor
supravieţuise morţii celulelor. Trupurile fuseseră încredinţate vremii şi
pământului, dar ei erau încă soţ şi soţie, dormind în tihnă; carne peste carne;
morţi, dar încă nu dispăruţi.
Parcă fuseseră loviţi de fulger, iar tunetul, despărţit de geamănul lui mai
iute, încă era aşteptat să vină cu reproşurile lui, ca să scuture şi să distrugă
trupurile prăvălite în iarbă. Timpul se împărţea în lumină şi sunet. Intre fulger
şi bubuitul tunetului, se crease un sanctuar pentru Joseph şi Celice. Aşa au
fost cele şase zile pe care le-au petrecut între dune, întinşi pe iarbă, cei doi
amanţi ghinionişti de pe coastă.
Iată singura noastră rugăciune. Fie ca nimeni să nu ridice mâna lui de pe
piciorul ei. Fie ca tunetul să nu-şi dreagă vreodată vocea. Ţineţi la distanţă
sunetul şi lumina, aceşti gemeni războinici. Există o pajişte care desparte
poarta îngheţată a morţii de abisul dărăpănat de dincolo de ea, o pajişte pe care
stau întinşi Joseph şi Celice, având sub cap lumina soarelui şi iarba, ţinuţi în
loc numai de vârful degetului lui.
Celice era cu optsprezece luni mai mare decât Joseph. Şi binişor mai
înaltă. O dată sau de două ori pe an, când erau nevoiţi să primească musafiri
acasă, Celice era cea care se întindea după paharele de tărie sau după cutia cu
lumânări de pe un raft al dulapului, sau cea care, primăvara, tăia crengile cele
mai de sus ale tufişului defessandra ce îi ferea de privirile vecinilor. Dacă se
ridica în vârful picioarelor, putea deşuruba şi schimba becuri. Ajungea la
pânzele de păianjen din colţurile tavanului doar cu un şomoiog de şters praful,
pe care parcă răsucea vată de zahăr cenuşie.
„Nu sunt destul de înalt”, aşa suna scuza, cândva nostimă, a soţului ei
pentru că stătea degeaba atunci când ea făcea treabă. Închide ferestrele,
Joseph, ar fi spus ea. Şi mai şterge praful de pe cărţile-alea, pentru numele lui
Dumnezeu. Scrie-i fratelui tău la New York. „Nu sunt destul de înalt.”
 Celice avea mai multă prestanţă decât soţul ei în toate privinţele, în afară
de una. În tinereţe, pe când încă obişnuiau să iasă în oraş, după ce Joseph mai
bea câte-un păhărel, ea îl provoca să cânte, iar auditoriul rămânea cu gura
căscată. Avea vocea cuiva de două ori mai solid. Tonul lui, atât de nesigur şi
cuminte în discuţii, atât de ineficient la catedră, era magistral atunci când
cânta. Alcoolul şi versurile îi dădeau elocvenţa şi încrederea nebănuită pe care
vorbăria, cu toate replicile ei prefabricate, i le răpea.
Elocvenţa lui Joseph, trebuie spus, era demodată, neexersată. Toate
cântecele pe care le ştia le învăţase de la părinţi. Melodii de dans, refrene
dulcege, balade de dragoste, cântece de flaşnetă, genul de muzică pe care o
ascultăm după miezul nopţii, când luminile scad. Melodii de lampă cu gaz.
Cântece de lună plină. Joseph era mereu singurul tip din grup care îşi amintea
toate cuvintele. Se putea să nu fi deschis gura în conversaţie nici măcar o dată
toată seara, iar atunci când toţi ceilalţi tăceau, după ce amestecaseră versurile,
el cânta în continuare. Apoi ridica vocea şi îşi făcea soloul nestânjenit, plonjând
(dacă melodia îi permitea) în registre diferite, ca să poată încheia cu ultimul
vers într-o notă comică de bas. Ii plăcea enorm să atingă şi să ţină cât mai mult
timp notele grave. Ăsta era micul lui număr festiv.
Era un spectacol care, pentru Celice, compensa din plin statura sau
sălbăticia lui în societate. Vocea lui Joseph îi eclipsa pe ceilalţi bărbaţi. Îi făcea
să pară stângaci, extenuaţi şi posomorâţi. Soţiile lor îşi ridicau bărbiile, îşi
despărţeau buzele şi scoteau vârful limbii, căzând în visare pe ritmurile muzicii.
Se uitau la profesorul de zoologic al lui Celice, aşa pipernicit cum era, şi
începeau să înţeleagă de ce bărbaţii lor erau atât de tăcuţi şi copleşiţi. Joseph
cânta – o comparaţie pe care Celice o auzise făcută pe seama unui baladist rus
şi îi plăcea s-o folosească vorbind despre soţul ei – ca o peşteră de mare,
transformând oceanul în sunet. Ea nu putea să cânte, nici chiar după un
păhărel. Dar altfel era cea mai impozantă dintre ei doi.
Fusese cu siguranţă cea mai impozantă atunci când se cunoscuseră şi îşi
măsuraseră puterile pentru prima oară, pe aceeaşi coastă, acum mai bine de
treizeci de ani. Prin anii '70 – ani lipsiţi de vlagă. Stăteau la casa de studiu,
şase tineri biologi şi oceanografi (câte unul de la fiecare colegiu sau centru al
Institutului Tidal, al cărui director avea să devină în final Joseph, lucru
previzibil). Casa de studiu era pe bucata de ţărm solid aflată mai departe de
coastă, la douăzeci de kilometri de oraş şi un kilometru şi ceva distanţă de
dunele de la Baritone Bay. Nopţile şi le petreceau în saci de dormit, cei patru
bărbaţi în camera ca de cazarmă din spate, Celice şi singura ei colegă femeie pe
saltelele întinse pe verandă.
Celice nu se apropiase imediat de Joseph. Nu fusese dragoste la prima
vedere. Semănau prea mult şi aveau prea multe în comun ca să fie pasionali. In
prima zi, el abia dacă a scos câteva cuvinte. De fapt, aproape că nu s-a mişcat
din loc. Alunecase şi făcuse o întindere la spate, în scurta plimbare de la
aeroport la casa de studiu. Un alt bărbat fusese nevoit să-l ajute cu valiza
dotată cu schelet şi colţuri metalice, o antichitate prea puţin elegantă şi pe
seama căreia se făcuse prea mult caz, credeau cu toţii. Joseph, tipic pentru el,
fusese singurul care venise fără rucsac.
 Celice, care în general nu era o adeptă a modei, ba nici măcar nu punea
preţ pe detaliile de stil, găsise valiza aceea extrem de enervantă. Îl dezvăluia pe
posesorul ei ca fiind la rându-i o antichitate cu schelet metalic, fără pic de
eleganţă. In aceste luni, cele mai neliniştite şi nefericite din viaţa ei, Celice nu
avea timp pentru inocenţi ca Joseph. Voia să fie curtată de bărbaţi cu voci
puternice, înalţi şi frumoşi. Erau trei dintre care putea alege.
Pe când ceilalţi cinci studenţi despachetau, întrecându-se pentru cele
mai bune paturi şi saltele şi negociind unde să-şi aşeze hainele, Joseph a
rămas în uşa camerei de zi, îndreptându-se de spate şi nespunând absolut
nimic, în afară de faptul că prefera să-şi lase „vechiturile” acolo unde erau.
Legate şi încuiate în valiză. Celice l-a judecat imediat ca fiind rece, răsfăţat şi
snob, şi n-a deranjat-o absolut deloc că, pe când ceilalţi făceau prezentările şi
se umflau în pene la o cafea, el s-a dus şi s-a întins pe patul rămas neocupat,
cel mai incomod dintre toate, ca să-şi menajeze spatele.
În prima după-amiază, toţi au apucat-o de-a lungul coastei şi al lanurilor
cenuşii de fasole manac, până în satul amărât (acum demolat, spre a face loc
drumului de acces şi unui cartier de vile) unde se găseau o bodegă pentru
camionagii şi un magazin. Şi-au umplut rucsacurile cu provizii pentru o
săptămână şi s-au cunoscut mai îndeaproape, după câteva beri. Toţi, în afară
de Joseph. El a rămas în bungalow, pe când cei cinci colegi ai lui tocmai se
pregăteau să iasă. Când l-au chemat şi pe el, le-a spus că mai bine stă acasă şi
„aranjează lucrurile”. Şi se odihneşte. N-ar putea să străbată tot drumul pe
câmp. Nu în starea asta. Nu era destul de înalt, a adăugat, pe post de
explicaţie. „Nu e destul de înalt nici ca să se pişe pe pantofi”, a şoptit unul
dintre bărbaţi. Râsul lor înăbuşit şi vinovat a spart gheaţa.
Celice presupunea – şi avea parţial dreptate – că Joseph nu putea să-i
sufere. Nu voia să se plimbe într-o companie atât de frivolă, să se expună
umorului lor frust sau fumului de ţigară. Niciodată nu suportase fumul de
ţigară. Nu-l interesa mersul la magazin. Mâncarea nu era un subiect demn de
atenţia lui. Joseph era prea serios şi important ca să se gândească la mâncare.
Celice îşi imagina deja farfuria lui aproape neatinsă, paharul de vin abia clintit.
Sigur că Joseph nu s-ar fi simţit bine într-o bodegă de ţară, unde ar fi fost
nevoit să bea alcool sau să le suporte conversaţia. Ea îl ştampilase deja drept
un paria, cineva care uitase sau nu ştiuse niciodată să fie sociabil – un singur
rând de urme pe nisip. Nu-i păsa deloc de el. Şi ea fusese tot o paria.
Iar Joseph nu-i inspira nici un strop de încredere. Povestea cu spatele
bolnav, şi-a zis ea, era o cacealma. O scuză de om bătrân sau care vrea să se
eschiveze. Nimeni nu-l văzuse de fapt alunecând. Nu părea să-l doară nimic.
Celice aruncase o privire prin casă înainte să plece la cumpărături. Se gândise
la tot ce ar fi putut Joseph să „aranjeze” cât timp lipseau ei. Ar fi putut să spele
ceştile de cafea, de pildă. Sau să măture nisipul din casă. Sau să pregătească
lămpile cu petrol. Sau să facă ordine prin mulţimea de paporniţe şi bocanci de
pe verandă, unde Celice şi colega ei, Festa, încă nu-şi întinseseră saltelele. Ar fi
putut măcar să le facă patul. Dacă nu se achita de nimic din toate astea, Celice
avea să facă o remarcă discretă la adresa lui, la întoarcere.
 Celice verificase chiar şi cele două sertare stricate în care îşi înghesuise la
repezeală pantalonii, bluzele şi fustele, carnetele de notiţe şi cărţile, portofelul,
jurnalul şi lenjeria. Sertarul de sus era plin ochi. Cel de jos nu era perfect
aliniat, ieşind în afară cu un centimetru, în stânga. Aşa avea să-şi dea seama
dacă Joseph îşi băga nasul. Ea ar face-o, desigur, odată rămasă singură. Câte
n-ar putea găsi în valiza lui cea veche! Să-ţi bagi nasul era cel mai firesc lucru
din lume.
Celice era fericită că ieşea din casă. Colegii ei făceau deja pe grozavii,
mărşăluind prin terenul mlăştinos şi împroşcând cu noroi în toate părţile, mai
mult ca nişte puşti decât ca nişte studenţi de nota zece. Ieşirea asta avea să fie
distractivă. Ii plăcea compania uşoară a bărbaţilor indolenţi. Prea puţin conta
că cel mai scund şi mai puţin atrăgător dintre ei se hotărâse să stea acasă.
Asta o făcea să se simtă mai puţin responsabilă şi mai prezentă, ca una dintre
cele doar două femei aflate într-o asemenea companie vioaie. Joseph ar fi diluat
amestecul.
Festa era mai calină decât Celice, cu faţa ei în formă de cireaşă
strălucind plină de căldură, cu părul greu, desfăcut, şi o voce care te scotea din
sărite, gravă şi plină de consideraţie când li se adresa bărbaţilor. Se fardase
chiar şi pentru plimbarea pe câmp şi nu pierdea nici o ocazie să-şi facă auzit
râsul cavernos.
După ce au trecut de mlaştini înspre pământuri mai uscate, mergând pe
urmele de tractor, umăr la umăr, toţi cinci, bărbaţii au început să flirteze
numai cu Festa. Discuţia a început plat şi previzibil, de la proiectele lor de
studiu şi perspectivele de angajare după ce-şi vor fi luat doctoratul. Doi dintre
ei – Hanny şi Victor, odraslele ghiftuite ale unor oameni de afaceri – studiau
crustaceele de ţărm şi se aşteptau să fie selectaţi de Fishery Research, ceea ce
însemna o slujbă pe viaţă. Iar dacă asta nu se întâmpla, puteau prelua afacerile
părinţilor în importuri şi construcţii. Al treilea şi cel mai atrăgător era ornitolog
şi venise ca să izoleze şi să studieze o specie de pescăruş. „Nu pot fi angajatul
nimănui”, a declarat el, dar nu-şi făcea probleme: familia avea destui bani.
Festa era biochimist şi studia însemnătatea medicală şi nutritivă a algelor
marine. Cei trei bărbaţi păreau să găsească acest subiect fascinant şi plin de
promisiuni. I-au pus o mulţime de întrebări despre testele pe care avea să le
facă şi s-au oferit s-o ajute la transportul specimenelor. Ea le-a spus
denumirile latineşti ale tuturor plantelor marine din zonă, făcând, după cum a
observat Celice, două greşeli.
Celice nu se grăbea să epateze sau să vorbească despre studiul ei asupra
muştei oceanice (care trăia şi îşi depunea ouăle în băşicile plutitoare din
covorul de ierburi marine de la ţărm), deşi oricum n-o întreba nimeni. Se
obişnuise cu fetele drăguţe ca Festa şi cu felul în care ardeau tot oxigenul când
le întâlneai pentru prima oară. Învăţase să aştepte intimitatea bărbaţilor. Când
voia, putea fi mai impunătoare decât Festa, în ciuda aparenţelor. Celice era
înaltă, cu pieptul aproape plat, îmbrăcată bărbăteşte, în blugi, tricou şi bocanci
de munte, şi avea corpul „ca un trapez” (expresia mamei ei), ceea ce însemna
că, deşi trunchiul şi talia îi erau suple, avea coapsele şi fesele lătăreţe. Corpul
ei lua forma unui porumbel sau a unei pere. Mergea cu paşi mari. Bea. Fuma.
Făcea nopţi albe de câte ori i se ivea ocazia. Râsul ei, când venea din inimă, era
răsunător şi lipsit de consideraţie. Ii plăcea să flirteze.
Cu vreo zece luni în urmă, nici nu ştia că-i plăceau flirturile. De fapt, în
acele vremuri liniştite, de mult uitate, nici nu avea timp de bărbaţi. Oricum ei
nu-i dădeau nici o atenţie, nu încercau niciodată s-o facă să râdă sau s-o
sărute. Nu întorceau capul s-o privească atunci când trecea pe lângă ei. Nu era
pudică. Avusese trei idile de scurtă durată în adolescenţă şi, deşi nu se culcase
decât cu ultimul dintre iubiţii ei, atâta se dăduse în stambă cu ceilalţi doi, încât
nu-i rămăsese nimic ce să nu ştie – ori să nu-i placă – din pasiunea lor bruscă
sau din a ei. Insă apoi se făcuse, ştia asta, prea mare, prea ştearsă şi prea
deşteaptă, iar la aproape douăzeci şi şase de ani era prea bătrână ca să se mai
mărite. Se simţea descurajată ori de câte ori se privea în oglindă, într-o
fotografie, în vitrina nemiloasă a unui magazin. Bărbaţii nu păreau s-o mai
observe. Se consolase cu pisicile şi cu ţigările. Viaţa ei avea să fie munca ei, şi-a
spus atunci. O să se masturbeze. O s-o facă pe dădaca. O să-şi ia ochelari cu
lentile groase, o să citească volume groase şi o să fie mătuşă.
Apoi, din senin, fusese sedusă de un bărbat cu care împărţise acelaşi
compartiment, mergând la National Aquarium pentru o serie de conferinţe.
Împărţise cu el şi acelaşi taxi, aceeaşi masă la restaurant, conversaţia intimă şi
apoi, uluitor, patul din camera de hotel şi micul dejun. Cartierul în care îşi
găsise ea locuinţă, îi spusese bărbatul, era periculos şi murdar, aşa că el
trebuia s-o protejeze. Se pricepea să aibă grijă de ea. Ghicise că era
experimentat, probabil fiindcă fusese căsătorit, şi nu o dată, şi pentru că era
mereu la pândă după femeile nesigure ca ea. Fusese o revelaţie să petreacă o
seară şi o noapte în compania lui, chiar una comică pe alocuri, căci repertoriul
lui sexual includea şi jocuri erotice. Ea fusese „Madame”, una dintre clientele
snoabe ale hotelului. El fusese domnul „Mic Dejun la Pat”, supus dorinţelor şi
ordinelor ei. Îi masase, la cerere, spatele şi ceafa atât de expert, încât ochii ei se
umpluseră de mirare. Nu de lacrimi.
A doua zi, la NatAqua, în pauza dintre prelegeri, Celice simţea o mare
încredere în sine – şi durere în articulaţii. Doi bărbaţi s-au apropiat de ea şi au
părut să o găsească inteligentă şi simpatică. Unul dintre ei i-a adus un pahar
de vin şi a tot trăncănit despre el şi despre cariera lui promiţătoare. Celălalt i-a
dat adresa lui şi a insistat să-l caute dacă mai ajungea vreodată în oraş. I-a pus
mâna pe braţ.
Şi-a răsfirat degetele pe spatele ei, ca s-o conducă prin mulţime.
Poate că, şi-a spus ea, urmele jocurilor de noaptea trecută i se citeau în
ochi. Poate că încă purta mirosul cearşafurilor şi al aftershave-ului acelui
bărbat, sau poate că feromonii ei pluteau încă în aer, cerând atenţie. Deşi nu-i
stătea în obicei, şi-a cercetat faţa şi părul în oglinda lungă de pe peretele
holului din faţa amfiteatrului. Imaginea reflectată a incitat-o, dar a şi îngrozit-o.
Buzele îi erau roşii şi uşor umflate, de la atâtea săruturi. Părea mulţumită de
ea şi mult prea încrezătoare. Totuşi, pe scenă se ivise o nouă Celice, care părea
accesibilă, abordabilă, de gaşcă. Oare se putea schimba aşa, peste noapte? Era
un masaj al spatelui de ajuns ca s-o transforme? Cu siguranţă, după întâlnirea
din tren, ambiţiile ei crescuseră. Dacă voia, putea fi atrăgătoare. Putea să
atragă privirile bărbaţilor şi să-i întoarcă din drum. N-avea importanţă cum
arăta, ci cum se comporta. Nu mai voia să fie mătuşă. Voia taxiuri, restaurante
şi camere de hotel. Voia micul dejun la pat şi ochii măriţi de surpriză. Se vedea
că asta căuta.
Aşa că, în ultimele zece luni, Celice îşi pusese la punct o strategie
masculină de a-şi găsi parteneri. Se aşeza doar ceva mai aproape de obiectul
dorinţei ei şi îşi freca umărul de al lui când mergeau alături, atât de intim încât
el îi auzea şi-i simţea mirosul respiraţiei. Îşi punea mâna pe braţul lui sau îi
atingea cotul când vorbeau. Îşi freca sau îşi muşca buzele, ca să pară mai pline.
Încerca să regăsească în ea acea femeie cu gura roşie şi senzuală pe care o
zărise în oglindă.
Adeseori surprindea câte-un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse
privindu-i chipul cu interes sau plimbându-şi privirea peste trupul ei. Ar fi roşit
şi s-ar fi întors pe călcâie, cu zece luni mai-nainte, bănuind că îi displăcuse, că
el o găsise dizgraţioasă, urâtă, clădită şi îmbrăcată ciudat. Cineva scrisese „Aşa
şi-aşa” pe fruntea ei, în albumul de la absolvirea liceului. Alte colege se
aleseseră cu „Cea mai tare”, „Cea mai bună prietenă a omului” sau, pur şi
simplu, „Campioana”. Ştia că pleoapele ei erau uşor lăsate, iar sprâncenele cam
prea definite. Avea tenul gras, ceea ce uneori dădea feţei ei o strălucire vioaie,
dar în general era un blestem vinovat de bărbia pătată, pe care acneea
adolescentină îşi pusese amprenta vineţie. Părul ei bogat îşi pierdea luciul cu
fiecare lună care trecea. Ba chiar fusese nevoită să-şi smulgă câteva fire albe.
Acum însă, uşor disperată şi ajutată de ceea ce iubitul ei din tren numise
figura ei „ameţită”, Celice le putea întoarce privirile. Se resemnase în sfârşit, ba
chiar era oarecum mulţumită de figura ei aşa şi-aşa.
Cei mai mulţi dintre bărbaţii asupra cărora se concentra, trebuie spus,
erau puşi în încurcătură şi jenaţi de abordarea ei neortodoxă. Li se părea o
fiinţă ciudată şi care nu înşela pe nimeni, în afară de ea însăşi. Pe cine încerca
să ducă de nas, când avea ditamai fundu'? De ce le sufla în faţă? Era ţicnită?
Conferenţiarii mai tineri o evitau. Totuşi, uneori avea succes. De câteva ori, mai
recent, plecase acasă cu câte cineva pentru o noapte sau o după-amiază. Şi o
dată, în cele patruzeci de minute scurse între despărţirea de tatăl ei în gară şi
întâlnirea cu unul dintre profesori pentru consultaţii, satisfăcuse un student
speriat, pe care aproape că nu-l cunoştea, într-o clasă goală. Asta era spiritul
anilor '70. Dragostea era de unică folosinţă.
Devenise, nu-i era ruşine să recunoască, avidă de sex. Şi de ce nu? Se
întreba. Nu poţi să-ţi faci de cap pe lumea cealaltă, nu poţi să-ţi faci de cap –
aici greşea – când ţi-a albit părul. Săptămâna de studiu la Baritone Bay era
ocazia perfectă pentru o aventură fulgerătoare. Cu puţin noroc, avea să facă
dragoste cu unul dintre aceşti trei bărbaţi, probabil cu ornitologul cel modest,
sau Păsăroiul, aşa cum îl poreclise deja, dacă nu chiar cu toţi trei. La gândul
ăsta a pufnit-o râsul. Câte nu se puteau întâmpla.
Trioul de parteneri prezumtivi nu era grozav, iar ea o ştia prea bine. Ii
plăceau bărbaţii surprinzători. Cei trei erau novici, sociabili, previzibili şi nu
prea subtili, ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Dar simplul fapt că Celice
stătea în aceeaşi casă cu ei, că dormea la o cameră distanţă, era stimulativ şi
provocator. Nu căuta un iubit sau un soţ – nu avea chiar atâta încredere în
sine – ci aventuri. Aventuri şi cuceriri. Aştepta numai să fie dorită şi stăpână pe
situaţie o zi sau două, nu şi iubită.
Chiar dacă reuşea să-l atragă pe vreunul dintre aceşti colegi fragili şi
neinteresanţi în sacul de dormit, nu-şi imagina că, odată ce se sfârşea vacanţa
de studiu, îşi făcuse un prieten pe viaţă. De un lucru era sigură: bărbaţii se
simt jenaţi de femeile cu care fac dragoste în mod întâmplător. Partenerii de
ocazie nu sunt şi prieteni de ocazie. Nu trimit scrisori. Nu dau telefoane. Preferă
să treacă strada ca să nu roşească. Festa era genul de femeie pe care ar fi luat-
o de nevastă, nu Celice. Festa era casnică, mămoasă, delicată. Şi totuşi, de
îndată ce Hanny, Victor şi Birdie aveau să descopere că cea mai înaltă, mai
puţin atrăgătoare şi mai bizară dintre ele răspundea avansurilor – Celice era
convinsă de asta – aveau s-o abandoneze pe Festa cea ştearsă şi să se
concentreze asupra ei. Măcar unul dintre cei trei bărbaţi. Tot ce trebuia să facă,
în acea după-amiază la tavernă, era să atragă o privire, să atingă o mână sau
să fructifice ocazia de a-şi petrece braţul pe după talia unui bărbat sfios. Deja
şi-l imagina pe ornitolog străbătând veranda în vârful picioarelor, în toiul
nopţii, ca să i se furişeze în pat. Aveau să-şi împingă hainele până în marginea
sacului de dormit, cu picioarele goale. O aştepta o săptămână plină.
Când ea şi Festa s-au întors la casa de studiu, singure, spre seară, după
ce se întunecase, Celice îşi pierduse dispoziţia de zile mari. Bărbaţii nu se
dovediseră a fi compania curtenitoare pe care şi-o imaginase, în ciuda
eforturilor ei. De îndată ce au lăsat în urmă câmpul şi au intrat în sat, toţi trei
au tăcut mâlc, stânjeniţi de felul în care-i priveau femeile şi lucrătorii de la
porţi şi din şoproane. Greutatea banilor pe care-i aveau în buzunare părea să le
înconvoaie dintr-odată spatele. Hainele şi rucsacurile lor de studenţi îi apăsau
ca nişte semne de snobism şi de slăbiciune. Erau prea îngrijit bărbieriţi.
Vorbeau încet, ca accentul lor să nu deranjeze.
Victor a fost cel care a dat tonul. Încercând să compenseze privilegiile de
clasă şi educaţia primită, a început să se poarte ca un recrut de ţară, ca un
zurbagiu prăpădit de provincie sau ca un băiat de fermier, nu ca vlăstarul
moştenitor al unei familii care făcuse avere de pe urma altor sate ca acesta.
Cumpără, intră cu buldozerul şi construieşte. I-a salutat pe trecători cu un
accent nou. Hanny şi Birdie i-au urmat exemplul. Înjurau. Mergeau târşâit.
Dădeau cu piciorul în tot ce le ieşea în cale – pietre, bălegar, un melc de râu –
ca nişte băieţi de la ţară, plictisiţi şi fără griji. N-au vrut să intre în magazin
împreună cu Festa şi Celice. Ce băiat de fermier ar cumpăra ouă şi pâine? Asta
puteau s-o facă femeile, au motivat ei, ocupând o masă şi câteva scaune la bar.
„O să ne facem mâna cu nişte beri.” Au început să vorbească şmechereşte.
Se părea că femeile fuseseră lăsate să se distreze pe cont propriu, după
ce, într-un târziu, s-au întors cu rucsacurile pline cu delicatese locale: fasole
manac, lapte din plante, brânză şi ouă de fermă, orez, sardele, castraveţi,
conserve de carne de import, apă îmbuteliată, bere la sticlă. N-aveau decât să-
şi plătească singure băutura şi să stea singure, mai la o parte, pentru că
bărbaţii ocupaseră cele trei scaune libere de la bar şi le făceau cinste cu
păhărele de tărie damelor de consumaţie ai căror clienţi obişnuiţi, şoferii care
duceau produse în oraş sau puţinii cărăuşi rămaşi, care transportau peştele
proaspăt, nu aveau să apară până seara. Toate strategiile de seducţie pe care le
încercase Celice în ultimele zece luni păreau timide în comparaţie cu tacticile
acestor fete tinere şi robuste. Erau numai unghii şi tocuri. Miroseau a
levănţică, a mentă şi a aftershave.
Când îşi încrucişau picioarele, le foşneau ciorapii. Aveau buzele de un
roşu aprins.
Cei trei se hotărâseră să rămână la tavernă, să încerce toate băuturile de
prin partea locului, să intre în vorbă cu lumea, să mănânce fasole cu pâine
neagră şi iaurt, ca ţăranii, ceea ce însemna, după cum le-a explicat Birdie, că
cele două însoţitoare de prisos n-aveau de ce să se aştepte să fie conduse acasă
prea curând – ba poate că n-aveau să fie conduse deloc. Desigur, avea să
urmeze o lungă noapte bahică, prea lungă şi prea bahică pentru Festa şi Celice,
care puteau să plece chiar atunci, dacă se plictisiseră, fără supărare, mai ales
dacă le era teamă de întuneric.
Joseph nu era acolo când s-au întors femeile. Nici o lumină aprinsă, nici
o lampă umplută cu gaz. Ceştile de cafea zăceau tot nespălate, saltelele nu
fuseseră întinse, iar curentul împrăştiase în absenţa lor şi mai mult nisip pe
podeaua sufrageriei.
Sertarele erau neatinse, după câte-şi putea da seama Celice. Într-un fel,
asta era o dezamăgire. Un alt rateu într-o după-amiază ratată. Nici chiar
Joseph, cel mai puţin atrăgător dintre cei patru, nu avusese eleganţa şi
curiozitatea de-a se arăta cât de cât interesat de confortul, de jurnalul sau de
lenjeria ei.
3:10 p.m.
Celice nu avusese cum să vadă bucata de granit despicând aerul, în
mâna lui neîndurătoare. Bărbatul se furişase prin spatele lor. Probabil că-şi
dăduse seama de îndată ce-i zărise, de pe cărare, atras, ca în desenele animate,
de lucirile ochelarilor lui Joseph în lumina soarelui, ce fel de oameni erau, ce
meritau să primească.
Erau numai buni de pungăşit. Poate că aveau bani, bijuterii sau ceasuri
scumpe, poate un binoclu, un aparat de fotografiat, ceva mâncare de prânz,
nişte ţigări. Orice ar fi avut era mai de preţ decât ce avea el, asta ştia precis.
Chiar şi şireturile de la pantofi. Avea să se înfrupte din toate şi nimeni n-avea
să-l oprească; cei doi nu se puteau apăra. Erau ca iepurii, prea lipsiţi de vlagă
şi uluiţi ca să fugă şi să-şi caute adăpost, prea slabi ca să riposteze, prea inerţi.
Nu voia să încerce să-i ameninţe. Avea de gând să tacă mâlc. Ei aveau să
şoptească în locul lui. Nici măcar nu voia să-şi folosească pumnii. Atingerea
cărnii în încleştarea pumnilor era mult prea intimă. Dar cel mai simplu ar fi
fost să-i jefuiască, dacă ar fi avut o armă.
Bărbatul a căutat ceva tare şi greu prin tufele de pe marginea drumului.
O creangă uscată i-ar fi fost de-ajuns. O bucată de scândură. O ţepuşă din
gard. A găsit în iarbă o bucată de granit abandonată, folosită probabil la vreo
construcţie. Rozalie, gri şi albă, semăna cu o halcă de carne tare de viţel, cu
silice ca nişte zgârciuri. Numai bună de strâns în pumn. Prietenul ideal. I-a
testat puterea şi a exersat câteva mişcări, balansându-şi braţul, cântărind-o
uşor în palmă, ciopârţind trupul fragil al vântului şi blestemându-şi duşmanii
închipuiţi, pe cei bogaţi, bătrâni, învăţaţi şi iubiţi, pe cei bine hrăniţi, pe cei
care vorbeau frumos şi se găteau cu haine scumpe, toţi cei pe care boxul lui
fantomatic îi făcea să pară transparenţi şi neajutoraţi ca aerul.
Respira adânc, din ce în ce mai energic, ca un halterofil, umflându-şi
muşchii: ghemuieşte-te, fandează şi loveşte. A împuns aerul – un luptător, deja
un campion, eroul unui film fără nume – şi s-a lovit cu bucata de granit peste
coapsă, ca să vadă cât de periculos şi de îndrăzneţ putea fi, la o adică. Sângele
lui avea să curgă primul. El era învingătorul şi fratele de cruce al durerii. Chiar
şi aşa, în ciuda rănilor pe care şi le provocase, nu se putea înfuria aşa cum ar fi
vrut pe bărbatul şi femeia asta până nu-i vedea mai de-aproape. Apoi, stârnit
de vreun detaliu al îmbrăcăminţii sau al fizionomiei lor, avea să găsească în el
furia de a-i îndrepta, de a-i strânge într-o îmbrăţişare mortală. Îşi manifesta
violenţa (o mai făcuse în două rânduri) deschis, fără ruşine, la fel ca vulpile sau
corbii. La fel ca leii. Ce plăceri nepăsătoare bolboroseau în cruzimea animalelor.
Aşa avea să facă şi el.
Când a ieşit de pe cărare şi a pornit după ei, să-i vâneze şi să-i jefuiască,
cei doi dispăruseră între dune. Nu mai vedea părul grizonant al bărbatului sau
eşarfa bătută de vânt a femeii. Insă ştia destul de bine locul unde dispăruseră
şi toate simţurile lui de vânător intraseră deja în alertă. N-o să-i fie greu să-i
găsească, şi-a zis. A alergat mai întâi de-a lungul ţărmului, căutând o cale la-
ndemână către dune.
Baritone Bay nu era un golf în accepţia geografică a termenului, în afara
numelui mai degrabă onorific, numai nisipul şi dunele de sare mai aminteau de
aşa ceva. Marea nu săpase în coastă vreo scobitură căscată ca o gură de uriaş,
cu o plajă în semicerc, cu două promontorii stând de strajă faţă în faţă. In loc
de asta, coasta cenuşiu-negricioasă pătrundea adânc în mare, formând un fel
de deltă. Era o ciudăţenie, un loc care-i atrăgea pe studenţii la geografie, chit că
nu şi pe oamenii obişnuiţi, o limbă de pământ ieşită în calea fluxului, o
jumătate de oră de plimbare de la un capăt la altul, douăzeci de minute ca s-o
traversezi, ferită de zbuciumul mării printr-o potcoavă de stânci scufundate, la
o sută de metri de ţărm, care ţineau piept valurilor şi lăsau dunele neatinse de
intemperii. Coasta de la Baritone Bay, ignorând cu naivitate faptul că apa era
mai puternică decât pământul, săpase în mare o scobitură căscată ca o gură de
uriaş.
Desigur, aşa cum se ştia prea bine, golful era la discreţia vântului.
Curentul de aer mătura coasta în permanenţă, de la vest la est, aşa că dunele
erau sculptate şi aliniate ca nişte foci aflate în repaus. De obicei, dunele
fredonau când vântul se năpustea asupra povârnişului şi plonja în mare.
Uneori se auzea o şoaptă de tulpini mlădioase lovindu-se una de alta, zornăitul
unui ghimpe de mare sau freamătul a capella al valurilor. Insă nimic nu cânta.
Nu exista nici un bariton sentimental, descris cu atâta entuziasm în ghidurile
turistice drept „ţărmul rapsodic”. Trebuia ca vremea să fie bună şi temperatura
în jur de 16 grade, însă nu mai mult, trebuia ca nisipul să fie umed, dar
nelipicios, trebuia ca vântul să bată constant şi fix dinspre vest şi ceva să se
pună în mişcare, pe post de catalizator, pentru ca dunele să înceapă să-şi cânte
singura arie. Era vreme frumoasă în după-amiaza aceea, cer senin şi însorit, cu
o briză care parcă te îmbrăţişa, însă temperatura creştea în continuare, iar
vântul avea o abatere de cel puţin zece grade de la unghiul ideal. Nimic – nici
măcar aplecarea spre dramoletă – nu putea face golful să cânte.
Bărbatul ajunsese la capătul cel mai adânc înfipt în mare al ţărmului.
Nici el nu cânta. Era tăcut şi atent ca o pisică la pândă. Era un animal de
pradă în toată splendoarea lui. Asta i se părea partea cea mai distractivă,
urmărirea dublată de surpriză. Nu se temea pentru el însuşi. Era stăpân pe
situaţie. Să-i jefuiască p-ăştia doi era un mizilic, „uşor ca să te pişi pe covor”,
cum zicea în copilărie. Avea să-i ia prin surprindere. Chiar dacă l-ar fi văzut
apropiindu-se, ce altceva ar fi putut face decât să presupună că un om cu o
bucată de granit în mână nu le aducea decât necazuri? Dacă ţipau după ajutor,
nu avea cine să sară. N-avea să-i salveze nimeni. Nu se putea întâmpla nici o
minune. Era nu doar cea mai calmă perioadă a săptămânii, ci şi cea mai ferită
zonă de pe coastă. Încă nu apăruseră muncitorii. Dunele de la Baritone Bay
erau – aşa cum descoperea chiar acum – foarte departe de drum; se ajungea
greu acolo şi merita efortul doar dacă îţi plăcea să te doară picioarele şi să-ţi
intre nisip şi mizerie în pantofi. Cei care voiau să se plimbe alegeau un traseu
mai solid şi mai sigur. Puteai să mori între dune şi să nu te ştie decât
pescăruşii.
I-a luat aproape o jumătate de oră ca să-i găsească în locul unde-şi
pregătiseră picnicul, ocrotiţi de iarba unduioasă. De îndată ce lăsase în urmă
ţărmul şi începuse să urce povârnişurile, se rătăcise printre dune. De aproape,
dunele semănau leit între ele. Vântul le sculptase aşa. Povârnişurile şi
contururile lor erau identice până la suprapunere. De două ori coborâse printre
dune doar ca să se trezească înapoi pe ţărm. Aproape că-şi aruncase bucata de
granit în valuri şi-i lăsase pe cei doi să-şi ţină banii şi sendvişurile. Se făcuse
prea cald. Pantalonii îi erau uzi de stropii care-l împroşcau când valurile se
izbeau de ţărm. Şi pantofii i se udaseră. Coapsa peste care se lovise atât de
teatral cu bucata de granit îl durea şi se umflase. La mai puţin de o oră de mers
– dacă pleca acum – se afla o parcare, în dreptul centrului turistic, care-i putea
aduce un câştig mai lesnicios. Putea să spargă niscai geamuri şi să ia haine,
pungi sau radiouri, după pofta inimii. Însă chiar atunci a auzit o voce bruiată
de vânt – cea a femeii – urmată de un hohot de râs, tot al ei. Nu trebuia decât
să meargă pe firul sonor a să le găsească urmele, amprentele pe nisip ale acelor
tăipi fine. Era atât de bucuros, că începuse să fredoneze încetişor. O pisică
fredonând.
I-a găsit pe Joseph şi Celice într-o văioagă ascunsă de vântul care sufla
acum şi mai puternic, pe coastă. Stăteau pe povârnişul care dădea spre uscat,
acolo unde iarba mătăsoasă era mai verde şi mai deasă, în direcţia din care
bătea vântul. Doi îndrăgostiţi pe o pajişte.
S-a strecurat în spatele lor, ascuns de o movilă de pământ, însă nu i-a
privit decât o clipă, asigurându-se că erau nepregătiţi şi vulnerabili, că
strânsese suficient de tare piatra în pumn şi că avea forţa, voinţa şi chiar
inspiraţia de-a duce drama la bun sfârşit. Nu era lucru de joacă. Un hoţ are
nevoie de inspiraţie ca orice artist; are nevoie de o muză impozantă şi care să-i
facă pieptul să tresalte, de un fior suprem de dezgust sau de ambiţie, ca să
poată prăvăli piatra de granit. Trebuie să găsească furia care animă toate
fiinţele vii, pe sălbaticul din el, capabil să distrugă pentru a crea. Altfel, care
mai era plăcerea?
Muza i-a făcut pe plac bărbatului. Acesta a coborât în patru paşi mari
spre siluetele lor întoarse. N-a îndrăznit să aştepte. Oricum, nu avea să dureze
decât o clipă, dacă era hotărât.
La început, nu şi-a dat seama că Celice era goală de la brâu în jos şi că
Joseph îşi azvârlise toate hainele. S-a petrecut prea repede ca să mai observe
vreun amănunt, în afara creştetului şi rădăcinilor albe ale părului vopsit cu
henna al femeii. Ţinta loviturilor lui. Detaliul pe care-l alesese ca să-şi
dezlănţuie furia: rădăcinile ei albe.
Braţul lui se ridicase deja în aer. Celice stătea cu spatele la el. Picioarele
îi erau întinse pe iarbă, iar trupul uşor aplecat în faţă. Bărbatul şedea între
picioarele ei, ca un băieţel, un fiu adolescent, prins de grilajul genunchilor ei.
Trupul femeii se sprijinea de spatele lui. Bărbia ei i se odihnea pe cap. Braţele
lor erau împletite ca rădăcinile de napi. Ea vorbea pe un ton aristocrat, educat,
ezitând şi căutând cuvintele potrivite. „Nu că n-ar fi.”, a spus ea. Apoi craniul i
s-a deschis ca gura unui peşte. Rădăcinile albe din creştetul capului s-au făcut
roşu aprins.
Când bărbatul le-a observat în sfârşit goliciunea, piatra izbise deja
craniul femeii de trei ori. Loviturile de granit ale bărbatului au învins-o. Celice
s-a prăbuşit pe spate aproape instantaneu. Granitul a mai lovit-o de patru ori.
Nasul. Obrazul. Gura. Gâtul. Şapte directe în mai puţin de şapte secunde. Asta
da punct ochit, punct lovit.
Soţul ei n-a avut nici o şansă. A simţit mai întâi reculul, bărbia ei
lovindu-l peste cap. Apoi i-a auzit craniul crăpând şi vidul dinăuntru răsuflând.
Pentru o clipă, i s-a părut că icnetul primei lovituri, suflul ei printre pereţii
însângeraţi ca branhiile roşii ale unui peşte, în aerul sărat, era vocea lui Celice,
un suspin înspăimântat de durere, ca şi cum ar fi înţepat-o o furnică sau o
viespe. Apoi – prea târziu – a văzut braţul pregătit să lovească şi a auzit
mormăitul unui străin. N-a avut timp să se întoarcă şi să vadă. Sau să se
ridice. Sau să scoată la rândul lui vreun sunet.
Pentru un bărbat de cincizeci de ani, Joseph nu era destul de sprinten.
Nu făcea sport. Nu-şi îndeplinea obligaţiile faţă de sine însuşi. Piruetele,
răsucirile şi salturile lui îşi pierduseră elasticitatea. Avea mişcări lente. Şi
reflexe amorţite. Se târa deja, cu corpul strâmb de durere, încercând mai
degrabă să se retragă decât să se arunce între bucata de granit şi soţia lui,
când pantoful greu al bărbatului l-a lovit drept în bărbie, aruncându-i capul pe
spate. Prima lovitură a primit-o în frunte, apoi, din ce în ce mai sălbatic şi fără
noimă, s-a trezit izbit în piept şi în stomac, ca şi cum omul care mânuia piatra
de granit nu ar fi îndrăznit să spargă ochelarii unui străin. Prea mult respect.
O clipă mai târziu, pentru o fracţiune de secundă, cei doi bărbaţi s-au
privit în ochi.
Joseph şi-a dus mâinile la piept, ca un scut împotriva bucăţii de granit.
Articulaţiile degetelor i-au cedat. Oase la vedere şi sânge. Apoi a căzut pe spate,
prea dărâmat şi uluit ca să se mai ţină pe picioare. Spre deosebire de soţia lui –
care, deşi cu capul încă tresăltând din cauza loviturilor, nu simţea nici o durere
– el era cât se poate de conştient. Simţea gust de vomă în gât; între urechile lui
parcă repeta o orchestră. Stomacul îi fusese perforat de o coastă ruptă.
Înţelesese în sfârşit în ce pericol se afla. Trebuie să fi presimţit chiar că urma
ceva şi mai urât. A încercat să ţipe, dar groaza şi nodul din gât nu l-au lăsat să
scoată decât un sunet de om foarte constipat.
Omul cu bucata de granit nu-şi propusese să le curme vieţile. Pentru el
oricum nu conta. Le-ar fi luat lucrurile şi ar fi plecat, dacă Joseph n-ar fi
încercat să ţipe. Nu-i plăcea sunetul pe care-l scotea Joseph. Era enervant. L-a
lovit de două ori cu piciorul în umăr, ca să-l facă să tacă. L-a izbit cu piatra în
partea dreaptă a craniului. Incapabil să reziste tentaţiei, i-a dat un picior şi în
testiculele moi, dezgolite.
Acum cei doi îi făceau în sfârşit pe plac, stând cuminţi şi tăcuţi. Avea
nevoie de puţină pace şi linişte ca să le cerceteze în voie hainele, trupurile şi
geanta lui Celice, sacul de umăr pe care-l cumpărase cu zece ani în urmă la o
conferinţă la Ankara, deşi gâfâia, iar mâinile îi tremurau ca ale unui moş.
Simţea că i se face greaţă şi că-i dau lacrimile. Îşi scrântise mâna. II durea
când îi căuta prin buzunare sau trebuia să le ridice trupurile. Inima lui bătea
cumplit de tare. Insă meritase să se abată din drum. Prada: două ceasuri şi o
brăţară, cheile de la maşină, trei inele, destui bani cât să stea o săptămână la
un hotel ieftin, pantaloni, şosete şi pantofi, o eşarfă drăguţă de mătase. Iar din
sacul femeii, pe care îl vărsase în iarbă, o piersică, doi biscuiţi, nişte cremă de
protecţie solară, un sfert dintr-o roată de brânză împachetată, mere, un număr
din Entomology, un pachet de hârtie igienică, o sticlă de plastic cu suc, pe
jumătate plină, o folie de calmante, o perie de păr, un carnet de notiţe, un cuţit
pentru brânză şi trei pixuri. Toate extrem de folositoare. Cu excepţia revistei.
Care a aterizat pe panta abruptă a dunei învecinate.
I.
A trebuit apoi s-o întoarcă pe femeie pe-o parte ca să-i cerceteze jacheta.
Era înaltă şi greoaie, necooperantă şi umedă. Nu avea mai nimic în buzunare,
în afară de un şerveţel mototolit, un nasture brodat, cu fire care atârnau,
probabil rupt de la mânecă, şi un telefon mobil, care lui nu-i era de nici un
folos, căci n-avea pe cine să sune. Şi-a şters sângele lui Celice de pe tricou şi de
pe braţe, apoi a aruncat şerveţelul şi bucata de granit în iarba înaltă. A scuipat
ca să scape de mirosul femeii. In cele din urmă, a îmbrăcat puloverul pe care-l
dezbrăcase Joseph, nu doar ca să-şi acopere tricoul murdar de sânge, dar şi
pentru că, în ciuda căldurii sufocante a amiezii, începuse să tremure.
N-a mai stat să vadă dacă cei doi muriseră. Îşi terminase treaba. Şi-a
vârât în gură doi biscuiţi, şi-a ascuns prada într-o traistă făcută din petice de
pantaloni furaţi – sacul era mult prea femeiesc – şi a pornit, învârtind cheile pe
deget, către maşină. Nu s-a oprit să-i privească pe Joseph şi Celice. Se simţea
jenat de vârsta şi de goliciunea lor. Poate că nu i-ar fi pedepsit atât de aspru
dacă i-ar fi găsit îmbrăcaţi. Şi-o făcuseră cu mâna lor.
Trupurile le-au fost descoperite imediat. Mai întâi de un cărăbuş.
Claudatus maximi. Mascul. Apoi şi-au făcut apariţia prădătorii, atraşi de
promisiunea rănilor proaspete şi de mirosul de urină: muştele şi crabii, care în
mod normal se mulţumeau cu rahatul de şobolan şi scheletele de peşte, în loc
de hoituri. Apoi a aterizat un pescăruş. Nimeni, cu excepţia jurnalelor, n-ar fi
putut susţine că „doar Moartea cutreiera printre dune, în acea după-amiază de
vară”.
Cărăbuşul cu pricina n-avea poftă de sânge. Nu era un prădător.
Preferinţa lui – specialitatea lui – erau rădăcinile de iarbă mătăsoasă, singura
vegetaţie din zonă, în afară de ghimpii de mare şi de copacii sterpi şi uscaţi ca
iasca, ce îşi trăgea seva din nisip şi îşi ducea astfel existenţa verde. El tocmai se
hrănea, în mijlocul unei încrengături de rădăcini, când Celice aterizase pe
spate. Umbra ei căzând brusc ar fi putut fi un şoim. Insă Claudatus maximi a
avut noroc. Trupul femeii doar l-a dezechilibrat şi l-a aruncat în iarbă. Spre
deosebire de oameni, cărăbuşii poartă o platoşă pe spinare. Nu sunt fructe moi.
Sunt făcuţi să reziste greutăţilor.
Cărăbuşul s-a ridicat şi s-a îndreptat grăbit spre lumina pe care o ghicea
dincolo de peştera călduţă, cu acoperiş de lână, care îl înghiţise atât de brusc.
Şi-a prins însă picioarele în cutele jachetei negre a lui Celice. Cu lâna se lupta
mai greu decât cu iarba sau nisipul. Se agăţa de el, ca o pânză de păianjen mai
groasă. Insă a perseverat, luptându-se cu materialul şi cu întunericul
neaşteptat. Cărăbuşii dunelor preferă să se hrănească pe lumină. Pentru el,
Celice era o eclipsă. Claudatus nu aprecia cum se cuvine compania femeii.
Detesta greutatea şi umbra ei, în ciuda pericolelor bine cunoscute ale câmpului
deschis: şoimii ochioşi, pescăruşul, escadroanele de furnici, paraziţii, băieţii
poznaşi înarmaţi cu borcane de gem. Nu ducea cu el nimic din povara care-l
apasă atât de greu pe animalul uman, siguranţa că moartea se apropie cu
viteză şi poate sosi oricând, plonjând cu râtul înainte, spărgând în înaintarea-i
oarbă oglinda apei. Iarăşi Peştele lui Mondazy. Numai cei care presimt într-o
străfulgerare cumplitul, infinitul coridor al morţii, prea vast pentru a fi
contemplat, se pot pierde apoi în iubire sau în artă. Specia lui nu avea poeţi.
Nu se temea de Peştele lui Mondazy. Nu-şi petrecuse, ca noi ceilalţi, întreaga
viaţă născocind sisteme prin care să-şi nege statura muritoare. Nici nu-şi
dusese zilele melancolic, supus fricii de moarte, de neant, de avalanşă. Nu era
împovărat nici de minunile compensatorii ale vieţii omeneşti, muritoare. Nu
avea planuri, amintiri, vinovăţii sau aspiraţii, visuri de iubire sau iluzii. Femeia
îi răpise lumina. Voia să scape de ea şi să găsească hrană. Asta era planul lui
pe termen lung, acum şi în viaţa de apoi.
Pescăruşul care aştepta, spirit mai profund, era prea intimidat de
trupurile dintre dune ca să se servească deocamdată cu vreuna dintre
delicatesele expuse, cu miezul umed şi dantelat al rănilor, cu carnea moale de
pe interiorul pulpelor, cu ochii sau bobocii rozalii ai gurii lor. Bătea din aripi şi
îşi lungea gâtul către ei, înecându-se zgomotos de furie, de parcă ar fi înghiţit
pietre, aşteptându-se ca cei doi uriaşi să se ridice brusc, ca nişte foci aflate în
repaus, şi să-l gonească.
Pescăruşul a prins curaj când, după câteva descinderi timide, niciunul n-
a încercat să-l lovească. A început să ciugulească un pantof de-al lui Celice,
care fusese aruncat ceva mai departe de peticul de iarbă pe care zăceau. I-a
ridicat lenjeria lui Joseph, indus în eroare de ceea ce luase drept miros de
peşte. A găsit o fărâmă de biscuit, care căzuse din gura bărbatului cu piatra de
granit. Apoi s-a pus pe treabă şi s-a trezit în faţa unui neaşteptat festin cu
crabi, care deja porniseră pe drumurile lor lăturalnice către cadavre. O moarte
şi mai violentă. Lovitura bruscă a unui cioc închizându-se, fulgerând de sus.
Crabii şi muştele fudule erau prea numeroase pe dunele de la Baritone
Bay – şi prea inocente – ca să-şi mai ia măsuri de precauţie. Numărul mare în
care veneau îi ocrotea, la fel de sigur cum numărul redus la doi îi făcuse pe
Joseph şi Celice atât de vulnerabili. Muştele s-au aliniat ca pescarii pe malurile
rănilor deschise. S-au aşezat mai ales pe trupul lui Celice. Ea era cel mai grav
rănită, după şapte lovituri în zona feţei şi a capului. „Ucisă de şapte ori”, aveau
să spună mai târziu. Părul îi mustea de sânge umed şi de creieri fluizi ca
siropul. Un obraz îi fusese zdrobit de impactul nimicitor al granitului. Doi dinţi
îi fuseseră crăpaţi pe toată lungimea. Artera facială, acea linie subţire a vieţii
care pornea de la carotidă şi urca spre maxilarul inferior, ca să-i dea culoare în
obraji şi să-i alimenteze creierul cu oxigen, fusese ruptă în două. Sângele îi
cursese pe gât şi pe umeri şi-i îmbibase pe nesimţite jacheta de vară. In iarbă şi
pe nisip se zăreau pete întunecate. Sângele îşi dezbracă repede livreaua. Celice
se înnegrea. Arăta, şi la fel era şi la atingere, ca mânjită cu melasă. Trupul ei
era un festin pentru muştele flămânde de glucoza.
Celice – acum o veşnicie – şi-ar fi dus mâna la faţă ca să-şi pipăie rănile,
ca să oprească sângele sau să-şi păzească figura „ameţită”, pomeţii înalţi,
buzele uşor brăzdate, bărbia vineţie de la acnee, vinişoarele de sânge din jurul
gurii, dinţii. Mâna îi era acum lipită de corp cu sânge închegat.
Aterizase mai întâi pe un umăr, apoi se dezechilibrase şi căzuse pe o
parte. Jumătatea cea mai distrusă a feţei era ascunsă – prea târziu ca să-i mai
fie de vreun folos – de iarbă şi de nisip. In partea de sus, era încă îmbrăcată,
prea elegant pentru ieşirea la iarbă verde: o jachetă neagră, din lână, un tricou
alb, de in, cu logoul compus din pană şi călimară al unei librării desenat cu
albastru pe piept, o bustieră cu perniţe. In jos era goală până la degetele de la
picioare. Muştele fudule şi-au început festinul care cum îi venea mai la-
ndemână, cu sângele din părul ei, cu vânătăile mlăştinoase de pe gât sau cu
degetele strivite. Se hrăneau în roiuri agăţătoare. Panglici de muşte fâlfâind. Se
transformaseră în mingiuţe negre, cu aripi şi antene, sărind printre cheagurile
de sânge, la fel de uşoare şi uscate ca puful. Nu există vreo creatură cu trupul
mai uscat decât al unei muşte, aşa cum ştie orice băiat care s-a jucat cu
chibrituri sau lumânări şi poate aduce mărturie. Câteva dintre ele se
încăpăţânau să rămână pe pielea goală a jumătăţii ei inferioare, i se aşezau în
cuibul de păr dintre picioare sau la crăpătura anusului, dar nu prea găseau de
mâncare. Nu exista nici o sursă de sânge mai jos de umerii jachetei. Părul lui
Celice, însă, cam la o oră după moartea ei, arăta mai viu ca oricând.
Corpul bărbatului părea mai puţin însângerat decât al lui Celice, iar pe
faţă nu avea decât câteva zgârieturi, însă era rănit şi tăiat chiar de-a lungul
pieptului şi abdomenului, în afara fracturii deschise din partea dreaptă a
craniului, ca o fisură imensă. Saliva care i se adunase în colţurile gurii era
roşie şi suculentă. Umărul stâng îi era rupt, braţul dislocat. Nu fusese protejat
de nici un fel de îmbrăcăminte, avea numai ceasul şi ochelarii. Şi verigheta. Aşa
că, atunci când căzuse pe spate, cu picioarele desfăcute, testiculele lui rotofeie
şi zbârcite fuseseră lăsate la vedere. Apoi se spărseseră şi se vărsaseră, după o
lovitură grea de pantof. Muştele fudule i-au străbătut pieptul şi i s-au aşezat
între picioare. Au început să colecteze picăturile de urină şi să guste din
sperma care îi lăcuia interiorul coapsei.
Crabii ajunşi la faţa locului, după ce au urcat povârnişurile de carne şi
de stofă, nu le-au făcut concurenţă muştelor pentru sânge. Ei amuşinau după
pielea şi rebuturile, rămăşiţele, oscioarele şi resturile animalelor ucise
fulgerător.
Aici între dune – cu trupul întins al lui Celice, cu părul ei fojgăitor, cu
soţul ei îmbrăţişându-i piciorul, ca piesă de rezistenţă – se afla ilustrarea
perfectă a discursului ei de la începutul fiecărui an de practică, rostit pentru
studenţii năzuroşi din primul an, însoţit în general de diapozitive cu foci intrate
în putrefacţie sau peşti uitaţi de reflux: „Oricine vrea să studieze natura trebuie
să se familiarizeze cu violenţa. Dacă vreţi să ajungeţi mari zoologi, învăţaţi să vă
purtaţi prieteneşte cu moartea”. Voia să spună că frica de moarte înseamnă
frică de viaţă – un clişeu răspândit printre oamenii de ştiinţă, ca şi printre
preoţi. Şi unii, şi alţii ştiu că viaţa şi moartea se întrepătrund până când nu
mai pot fi separate: dubla volută a existenţei. Şi unii, şi alţii vor să găsească
vieţii un sens, numai pentru că e la mintea cocoşului că nu are niciunul, în
afară de a se reproduce şi a se descompune. Adevăruri grele.
„O să trebuiască să înghiţiţi două cuvinte lungi”, spunea Celice şi scria
SENECTUTE şi TANATOLOGIE pe tablă. Procesul natural de îmbătrânire. Şi
studiul morţii. „Senectutea este capătul drumului pe care merg cele mai multe
vieţuitoare. Inclusiv noi. Nu toate vieţuitoarele, desigur. Amoebolitele şi
monofilele se bucură de eternitate. Dacă nu sunt distruse accidental sau de
animalele de pradă. Se bucură de eternitate? Oare e bine spus?
Experimentează eternitatea, poate? Dăinuie? Chiar şi asta denotă o conştiinţă
mult prea dezvoltată.”
Mai târziu în acelaşi an, studenţii ei aveau să privească sub lentila
microscopului monofilele, care se divizează la fel cum se separă uleiul şi apa,
reproducându-se prin fisiune. Două de acelaşi fel. Apoi patru. Opt. Şaizeci şi
patru. Toate cu ADN-ul identic. Nu tu moarte. Nu tu cadavre. Acum şi pururi.
Un conferenţiar mai indulgent decât Celice, mai puţin disciplinat şi mai
pasionat de lucrurile abstracte, ar putea întreba clasa dacă acea eternitate
monocelulară era paradisul sau infernul. Să ne rupem în două şi să nu murim.
Să ne înmulţim şi să rămânem noi înşine pe veci, o lume fără sfârşit. Să ne
răspândim, să ne extindem, să colonizăm, să construim până când nu vom mai
avea unde să stăm, decât pe umerii altei persoane, până când lumea va
bolborosi gata să dea în foc. In loc de asta, ea nu spunea decât: „Moartea este
preţul pe care-l plătim pentru că suntem organisme pluricelulare. Ea ne
aşteaptă la capătul tuturor drumurilor”. Alte diapozitive. „Aceste molii trăiesc
doar o zi, pentru că oricine îşi merită clipa de glorie, după cum bine ştiţi.
Această ţestoasă de uscat, pe care încă o întâlnim în Mauritius, are numele
unui marinar şi o dată săpate în carapace. Nicholas Surcouf. 1803. Are cel
puţin două sute de ani. Iar ele.” – un diapozitiv înfăţişând o fotografie din 1910,
cu patru femei tinere stând pe o bancă şi un bărbat în uniformă întins pe iarbă,
pe perna de la picioarele lor – „. Sunt cu siguranţă moarte. Viaţa durează cel
mult, să zicem, nouăzeci de ani, pentru făpturile ca voi şi ca mine. Suntem mai
fragile decât broaştele ţestoase. Trebuie să murim înaintea lor. N-avem ce face.
Aşa suntem programate. Naşterea noastră e doar poarta de trecere către
moarte. De-asta plâng copiii când se nasc. Asta nu trebuie să notaţi. Cei care
încep să trăiască încep şi să moară. Suntem sortiţi pierzaniei chiar din burta
mamei, de când spermatozoidul întâlneşte ovulul şi-1 fecundează.”
Apoi Celice scotea diapozitivele din proiector, îi lăsa să contemple
înspăimântătorul pătrat luminos şi adăuga: „Sunteţi pe moarte. Obişnuiţi-vă cu
asta!” chiar înainte să atingă întrerupătorul, cufundând brusc întreaga cameră
în întuneric.
„Prin urmare”, le spunea stafiilor din faţa ei, pe când străbătea încăperea
ca să ridice storurile şi să lase să pătrundă lumina zilei, „o să fim împreună trei
ani, poate cinci, dacă aveţi de gând să vă apucaţi de doctorat. Aici ne ocupăm
de ştiinţele naturii. Pregătiţi-vă pentru moarte şi violentă. Nu spun să intraţi
într-un bar studenţesc şi să vă luaţi la harţă sau să vă plimbaţi prin cimitire. O
să mergem în pădure sau pe plajă. N-o să trebuiască decât să ridicaţi un
buştean sau o piatră ca să vedeţi, în aceeaşi clipă, mai multă violenţă şi mai
multă moarte decât o să descoperiţi, ei bine, într-o sută de ani de viaţă
universitară, în ciuda pornirilor profesorilor voştri agasaţi atunci când nu
predaţi la timp lucrările. Succes.” închidea cartea cu zgomot, pregătindu-se
pentru gluma ei de final, îndelung exersată. „Nu cred că a pierit vreun student
de mâinile mele. Încă.” Fals, Celice.
Când l-a auzit prima oară pe Joseph cântând, Celice era întinsă pe
verandă. Prea lungă şi masivă pentru salteaua de camping, abia dacă reuşise
să pună geană pe geană. Întotdeauna dormise puţin. In adolescenţă, îşi
petrecea orele mici ale nopţii zăcând trează într-o casă cufundată în somn,
având ca singur cântec de leagăn bolborositul dispeptic al ţevilor, ticăitul
ceasurilor şi concertul neîncetat al arcurilor saltelei. Ii era frică de vise, spunea
mama ei. Dar era mai simplu de-atât. Cu cât o roată se învârte mai repede, cu
atât îi ia mai mult timp să se oprească. Celice, roata care se învârtea cel mai
iute, era prea isteaţă, nerăbdătoare, grăbită să jignească şi să se simtă jignită,
prea vioaie, impulsivă, energică şi irascibilă ca să adoarmă uşor. Viaţa colcăia
cu prea multă forţă în ea, în acea primă noapte a săptămânii de studiu, ca să
se lase în voia somnului.
Festa, însă, o roată care se învârtea leneş, adormise imediat, netulburată.
Îşi pusese dopurile în urechi şi îşi trăsese peste cap sacul de dormit ca o glugă,
ca s-o apere de zgomote şi de frig. Răsuflarea ei grea era enervantă. La fel şi
vântul şuierător. La fel şi bărbaţii. Toţi patru. Toţi bărbaţii.
Băuseră şi se întorseseră târziu de la bar, aşa cum era previzibil. Trecuse
de mult de miezul nopţii şi pământul deja se rostogolea către miazăzi,
încheindu-şi rondul, când au găsit în sfârşit poarta grea, ornamentată a casei
cufundate în întuneric. Erau bufoni de malţ şi hai-cu-ai-mei, împiedicându-se
de treptele de la intrare sau lovindu-se de uşile batante, apoi, odată ajunşi
înăuntru, izbindu-se de mobilă şi unii de alţii. Cu cât se loveau mai tare, cu
atât râdeau mai cu poftă şi se purtau mai stângaci. Cel mai înalt dintre ei,
Hanny, a vărsat gazul şi a scăpat chibriturile, înainte să scapere mai întâi o
scânteie albastră pe pardoseală, apoi să bată un step caraghios, ca să înăbuşe
flăcările, şi în fine să aprindă lămpile.
Berea aspră de la cârciuma din sat, servită direct din butoi (cu microbi,
drojdie mucegăită, gărgăriţe de malţ şi muşte), îi ameţise şi-i făcuse mai
irascibili ca de obicei. Le desfiinţase simţul echilibrului. Li se părea că au
stomacul atât de uşor şi volatil încât, ca baloanele cu heliu, li se urcase în gât
şi avea să urce şi mai mult, cu prima ocazie, o apăsare, un atac de tuse sau –
Doamne fereşte!
— Un căscat. Li se părea o sforţare nesăbuită să se aplece, să se aşeze
sau să-şi încline capul. Nu îndrăzneau să se ducă la culcare, deşi se făcuse
târziu. Era prea periculos să adoarmă. Patul avea să se scufunde şi să se
învârtă ca un carusel de bâlci. Nu puteau să se ţină în frâu. Aveau să-şi inunde
pernele şi sacii de dormit. Dar n-aveau de ales. Era imposibil să se trezească
până ajungeau în pat, aşa că s-au văzut nevoiţi să se lupte cu somnul, mai
întâi cu nişte cafea, apoi cu sticla de bere pe care Celice şi Festa o aduseseră
din sat. Berea îmbuteliată, mai dulce şi mai gazoasă, avea să-i liniştească şi să-
i ţină treji până în zori. Aşa se gândiseră.
Celice simţea mirosul cafelei care fierbea şi auzea fâsâitul bulelor de gaz
pe când desfăceau sticlele de bere şi aruncau la întâmplare capacele prin
încăpere. Era tentată să li se alăture. Dacă tot nu putea să doarmă, măcar să
aibă parte de o sticlă din berea pentru care plătise şi ea. Ii plăcea să se ştie cu
coatele pe masă, la ore târzii din noapte, chiar dacă partenerii ei erau
insuportabili, ca aceştia trei de acum. Putea măcar să le ceară o ţigară. Poate îi
convingea să-şi explice purtarea necuviincioasă de la bodegă, deşi băieţii de
bani gata nu aveau nici o scuză. Ce poveşti auziseră? Cum fusese cina? Ce
puseseră la cale după ce le alungaseră pe ea şi pe Festa? Ce făcuseră cu fetele
acelea îngrozitoare?
S-a târât afară din sacul de dormit, şi-a tras nişte şosete şi un pulover
lung şi, la lumina lunii, a străbătut bâjbâind veranda până la uşa camerei de
zi. Nu-i era ruşine că-şi arăta picioarele sau părul răvăşit, nici că mirosea a
somn. Le mai dădea o şansă.
Bărbaţii vorbeau în şoaptă şi chicoteau ca nişte elevi de internat.
Scârţâitul uşii i-a făcut să tacă brusc. Cele trei chipuri, luminate puternic de
lampa de pe masă şi întoarse stângaci către Celice, erau temătoare şi
încruntate. Crezuseră că era o fantomă, poate. Sau intendenta. Ochii lor erau
inexpresivi. Birdie şi Hanny şi-au dus mâinile la gură când Celice a păşit în
lumină, iar ei i-au recunoscut chipul. Victor a râs şi a întrebat-o:
— Ce s-a întâmplat?
— Ce s-a întâmplat cu voi? Le-a întors-o ea.
Era gata şi de scandal, şi de petrecere. La ce rânjeau aşa?
Celice mai văzuse rânjetul ăla. Acum se afla din nou în faţa aceluiaşi
amestec de roşeaţă şi bravadă pe care verii ei mai mici îl afişau atunci când
fumau ţigările tatălui lor sau răsfoiau reviste deocheate. („Reviste îndrăzneţe”,
suna descrierea mai fidelă a lui Celice). A adulmecat după canabis. Nici urmă,
cu toate că în aer plutea un miros înţepător, în afară de tutun şi gaz. Nu era
nimic compromiţător la vedere, pe masă, doar sticle de bere, ceşti de cafea şi
coate. Bărbaţii nu păreau să aibă nimic de ascuns. In afară de ei înşişi. Toţi trei
se retrăseseră din lumină.
— Ei, haideţi, ce se întâmplă? A spus ea şi, de cum a deschis gura, a şi
recunoscut mirosul: levănţică, mentă, aftershave, parfumul acelor fete în haine
ţipătoare, cu tocuri înalte, care stăteau pe scaunele înalte de la bodega din sat.
Peste toate astea pluteau o boare uşoară, care aducea cu drojdia, şi izul metalic
al sexului.
— Înţeleg, a spus ea.
Aveau motive să tacă îmbujoraţi, să rânjească şi să se ascundă în umbră.
Aceşti studenţi adolescenţi aveau conştiinţa încărcată. „îşi băgaseră mătărânga
în stufăriş”, adică făcuseră ce făceau băieţii bogaţi cu fetele de la ţară sau cu
caprele. Plătiseră ca să se lase duşi de târfele camionagiilor la cocioabele lor de
pe drumul spre aeroport. Ochii lor plecaţi, mâinile duse la gură şi mirosul îi
trădau. Celice nu se aşteptase la asta, când îi lăsase la bodegă. Se aşteptase să
se umfle-n pene, să flirteze şi să bea, dar nu să cumpere. Era un gest prea
prostesc, prea nesincer. Şi-a tras puloverul în jos, ca să se acopere. Oricum era
prea devreme ca ei să-i observe părul, picioarele, mirosul de somn. Bărbaţii
ăştia îşi cheltuiseră avântul pe prostituate.
Celice fusese naivă, ştia asta. Ar fi trebuit să-şi dea seama exact ce
plănuiau „băieţii” după ce rămâneau singuri. Altfel, de ce s-ar fi înghesuit în
jurul mesei înalte de la bar şi le-ar fi tăiat-o atât de scurt celor două colege
nepoftite? De ce să fi încercat să se culce cu două absolvente deştepte, sau
măcar să flirteze cu ele, când puteau să cumpere cu banul jos nişte fete ca
acele adolescente sălbatice, cu care n-aveau nimic de negociat, în afară de preţ?
Fără să piardă timpul discutându-şi tezele de doctorat. Fără să le maseze
spatele. Fără săruturi, chiar. Şi fără graniţe. Banul e stăpânul desfrâului, ca
să-l citeze pe Cornelius. Mărunţişul preacurveşte cu orice portofel deschis.
Celice văzuse destule filme franţuzeşti. Îşi imagina camerele triste şi slab
luminate, chipurile triste şi slab luminate, fustele ridicate, lenjeria de prost
gust, paturile nefăcute şi felul cum cei trei fuseseră prea beţi, copleşiţi şi
nemiloşi ca să-şi savureze în tihnă porţia de plăcere. Poate că erau dintre aceia
care nu învăţau niciodată să nu se grăbească. Celice scăpase ca prin urechile
acului. Ar fi putut ajunge cu unul dintre ei în pat şi n-ar fi avut nici un motiv
de mândrie. S-a retras din lumină, făcând un pas în spate. Avea picioarele reci.
— Mai încet, le-a spus ea şi a închis uşa. Vrem să dormim.
„Mai încet”, a rostit din nou, rotunjind cuvintele, pe când se răsucea pe
saltea. Şi-a muşcat buza de jos şi şi-a înfipt unghiile în carne, rezistând
tentaţiei de a-şi arunca pantofii din picioare, de a strivi mâna pe care Festa şi-o
ţinea întinsă lângă ea sau de a ţipa. O să doarmă. O să viseze. O să mănânce şi
o să lucreze de una singură. N-o să se irosească petrecându-şi timpul cu
niciunul din ei. O să fie o săptămână a tăcerii. O să le arate dispreţul ei. Era
prea impozantă şi prea nestăvilită pentru statura lor. Prea dură şi prea
deosebită. Prea urâtă-frumoasă.
 — Linişte! A strigat ea de pe verandă.
Unul dintre bărbaţi – încrezutul de Victor, parcă – încerca să-şi înăbuşe
hohotele de râs şi nu reuşea.
— Linişte! Terminaţi odată! Vrem să dormim.
Nu se mai simţise atât de crunt eliberată de un an. Să prefere
prostituatele, auzi!
Trecuse puţin de unu, iar Celice tot nu adormise, când Joseph – uitase
de Joseph – s-a întors în casa de studiu fără să se izbească de uşi sau de
mobilă. Primul lucru care s-a auzit a fost vocea lui discretă. Unde fusese, l-au
întrebat cei trei bărbaţi, acum mai treji şi cu glasul mai potolit. Şi ce era cu
făclia? Şi ce era cu – aici s-au auzit nişte comentarii ca-ntre băieţi – genunchii
plini de noroi?
L-au luat în zeflemea, bineînţeles, când Joseph a zis că făcuse doar o
plimbare de-a lungul coastei, pe cărare, până la dune, ca să privească stelele şi
să cerceteze viaţa de noapte.
— Viaţa de noapte? Zău? A spus Hanny. Viaţa de noapte cu fustiţe? Viaţa
de noapte cu funduri catifelate?
— Vulpi catifelate.
Tonul lui Joseph era atent şi defensiv; băiatul deştept, care nu era
obişnuit cu glumele deocheate.
— Şi mai erau şi bufniţe de stâncă, fluturi de noapte şi lilieci de mare,
spectaculoşi. Aşa de mari.
Şi-a desfăcut mâinile.
— Ţâţe mari, a remarcat ornitologul. Ei, haide! Nu te-ai dus să te
prosteşti pe plajă. Ţi-ai găsit o fetişcană de fermier.
— O fătucă de fermier mioapă, a spus Hanny, privind chiorâş către
colţurile încăperii, strâmbându-şi faţa, ţuguindu-şi buzele şi imitând-o pe
nefericita ţărăncuţă, pe jumătate oarbă, care i s-ar fi putut dărui lui Joseph.
— Lilieci de mare. Chiar atât de mari, a insistat Joseph, netulburat de
beţia lor şi chiar încântat de propria excentricitate. Nu sunt destul de înalt
pentru fete.
— Ce fel de om – să fim serioşi – se duce să se uite la lilieci.?
— Un zoolog, le-a sugerat Joseph. Şi apoi, mai jucăuş:
— Şi voi aţi studiat fauna, presupun.
— A, da. Animalele sălbatice. Am călărit animale sălbatice.!
— Mă rog, asta chiar a fost o prostie, a spus Joseph. Aţi riscat prea mult.
Lumina nu vine de unde trebuie.
Şi apoi, din senin, a început să cânte, cu o voce scăzută, de parcă n-ar fi
vrut ca melodioara lui nostimă şi insinuările ei să răzbată în afara mingii
galbene de lumină. Cântecul nu era pentru urechile lui Celice.
Fiara e periculos de călărit Când lumina vine de la răsărit.
Toţi călăreţii fiarei vor pieri Dacă luna n-a trecut bolta la miazăzi.
Fii pe pace când lumina fiarei e la răsărit, Fie omul dăruit de fiara ce-a
călărit, Căci de-ndată ce steaua fiarei e la miazăzi, Fiara din lună prinde viaţă
şi va pieri.
 Cine moare? Fiara? Cerul? Luna? Raza? Călăreţul, na? Vom şti din ce va
urma.
Acum nu-l mai lăsau să se ducă la culcare.
— Încă o dată, i-au cerut. Şi de data asta cântă mai vioi, cântă mai vioi,
cântă mai vioi.
Omuleţul era mai amuzant decât îşi imaginaseră. Ar fi putut părea cel
mai beat dintre ei, de departe, chiar dacă băuse numai cu liliecii şi fluturii de
noapte. Ceilalţi au insistat să-l trateze cu o sticlă din berea „lor” şi să-l aşeze cu
ei la masa din camera de zi, în jurul flăcării jucăuşe a lămpii. Voiau să-i mai
delecteze cu prostioarele lui alese.
Celice, deja furioasă, ajunsese acum la disperare. Zeflemeaua la adresa
lui Joseph şi beţivii din cealaltă cameră, colega ei care dormea dusă, cu
sforăituri, vântul din miez de noapte şuierând printre bârnele acoperişului,
fluieratul îndepărtat al nisipurilor, dezamăgirile zilei – toate astea n-o lăsau
încă să se odihnească. Era privată de pasiunea şi de patimile nopţii, şi totuşi
nu putea să se ancoreze în vise din pricina râsetelor care răsunau dinspre
camera de zi. Nici nu-i trecea prin cap să-şi facă iar apariţia. Veselia şi şoaptele
ar fi încetat şi, din cauza limbii ei ascuţite şi a reacţiilor ei imprevizibile,
probabil că ar fi început scandalul. Spera să fi luat o boală gravă, aşa le-ar fi
spus. Spera să li se usuce şi să le cadă puţele.
— Mai încet, a insistat ea.
Degeaba. N-o auzeau. Cei trei beţivani începuseră să cânte. Muzică
uşoară, mai întâi. The Ballad Kings. Insă nimeni nu părea să ştie cuvintele.
Apoi cântece de societate, cărora bărbaţii le adăugau pe rând versuri noi,
vulgare, cu rime nefericite, în locul romantismului şi al comicului desuet. Celice
se săturase şi nu se săturase de bărbaţi. Voia să-i prindă în nadă şi să se
elibereze. Voia să se desprindă de ei şi totodată să fie în miezul acţiunii.
Mai putea face însă ceva ca să încetinească ritmul în care se învârtea
roata şi să conjure somnul. Ştia cum să se înmoaie şi să se liniştească. S-a
întors pe spate pe salteaua prea scurtă. Şi-a întins picioarele şi a închis ochii.
Nu trebuia decât să-şi închipuie cum ar fi fost dacă, să zicem, unul dintre ei ar
fi ieşit pe verandă, ar fi trecut în vârful picioarelor pe lângă Festa, cufundată în
somnul ei cuminte, ar fi tras la o parte sacul de dormit şi şi-ar fi lipit gura cu
miros de bere de sânii ei. Nu trebuia decât să-şi închipuie că era o prostituată
nenorocită, la dispoziţia oricăruia dintre ei, într-o bodegă amărâtă. Cum ar fi
fost să li se dea străinilor, să-şi desfacă picioarele pentru ei în camera din
spate, cu patul de metal zgâlţâindu-se, în timp ce deasupra lor ar fi planat un
avion gata de aterizare? Cum ar fi fost dacă bărbaţii ăştia, oferindu-i bancnote,
i-ar fi ridicat bluza ca să-i maseze spatele?
Şi-a coborât mâna şi, croindu-şi drum prin lenjerie, şi-a făcut palma
căuş. Avea palma şi degetele reci. Întotdeauna avea mâinile de gheaţă. Mama ei
îi spunea: „Mâini reci, inimă rece. N-o să te ia nimeni de nevastă cu mâinile
astea. Da' o să frămânţi bine aluatul”. Însă acum, pentru câteva clipe, mâna ei
putea fi mâna unui străin, a unuia dintre bărbaţii din camera vecină, a lui
Birdie, poate. A cuiva pe care să-l fi cunoscut în tren. Nu avea nici chip, nici
voce. Degetele lui şi ale ei făceau cărare în părul des. Inima îi bubuia.
Frământa bine aluatul cu vârfurile degetelor.
Apoi, în ton cu bubuitul ca de tobă al inimii ei, din camera de zi s-a auzit
într-un târziu nişte muzică adevărată. Cineva care nu era beat fredona o baladă
dulceagă, la fel cum îi cânta unchiul ei când era mică şi trebuia legănată ca să
adoarmă. Acest cineva avea o voce la fel de sentimentală şi de impresionantă ca
balada. Cobora şi se înălţa la fel cum Celice cobora şi se înălţa în sacul ei cald.
Făcea să tremure sticlele şi ceştile de cafea. Suna ca un fagot. Trecea prin
conducte, nervuri şi grinzi. Cântăreţul nu se străduia, slavă Domnului, să pună
de la el versuri cu rime proaste sau să schimbe înţelesul cuvintelor. Era
credincios:
Stai nemişcată astă-seară la fereastră. Aşteaptă-mă să vin cu fluxul Şi-
arată-mi portul cu lumina ta măiastră. Eu nu voi fi la mare depărtare De
tâmpla-ţi adormită, Stea călăuzitoare, Mireas-a nopţii îndrăgită, De raza lunii
ocrotită, Căci fi-voi tras cu fire urzitoare De tine şi lumina ta vrăjită.
A încheiat cu refrenul obişnuit, dulceag, muribund, cântat mai molatic
decât versurile, ca să-i descurajeze pe ceilalţi bărbaţi să i se alăture, poate.
Vocea era de o sonoritate stranie şi atât de feminină, încât Celice a trebuit să-şi
ţină respiraţia ca să prindă cuvintele. A început să respire sacadat şi a trebuit
să se apuce de căptuşeala sacului de dormit ca să nu se mai învârtă în pat.
Apoi a încetat să-i pese de toţi şi de toate.
2:20 p.m.
Celice se resemnase să facă dragoste. Mai bine să cedezi decât să jigneşti,
la vârsta asta. Planurile lui Joseph fuseseră cât se poate de transparente, într-
un fel comic şi înduioşător, din clipa în care Celice se trezise de dimineaţă cu
mâna în mâna lui, cu degetele strivite, cu obloanele ridicate pe sfert şi cu
soarele prelingându-i-se în dâre de lumină pe chip şi pe pernă. Trăsese cu
ochiul spre soţul ei şi descoperise că o privea, deja hotărât, cu pânza ţesută în
juru-i, întreaga zi plănuită în cele mai mici detalii şi chipul neobişnuit de senin.
Timpul, spusese el, era mult prea frumos ca să mai piardă vreun minut. Voia
să se bucure de el. Hai, sus, sus şi la picior. Ii adusese un stimulent, micul
dejun la pat, darul stângaci cu care o curta de obicei. Un preţ cam mare pentru
o farfurie cu fructe tăiate.
Stătea chircit în balansoarul de lângă pat, pe când ea se ridicase în fund
ca să-şi ia micul dejun de fructe şi să-şi bea paharul cu ceai.
— Cred că am putea să luăm maşina şi să facem o plimbare pe coastă, a
spus el. Azi e cea mai bună ocazie. Am sunat şi le-am spus că sunt bolnav.
Nu era chiar adevărat.
— Au trecut aproape treizeci de ani, să ştii. Acum ori niciodată.
Voia să spună că ar fi trebuit să meargă la casa de studiu, să i-o tragă în
sfârşit fantomei care-i bântuie de treizeci de ani. Despre golf sau despre dune
încă nu pomenise. Dar când a adăugat: „O să fie o zi mare” şi s-a oferit să
pregătească picnicul pentru prânz, Celice şi-a dat seama imediat că soţul ei nu
voia să i-o tragă doar unei fantome. Voia să reînvie trecutul, dacă ea accepta. O
scuturătură.
 A rămas pe loc şi s-a uitat la Celice cum se îmbrăca. Joseph putea fi
nevinovat şi transparent ca sticla, sau de două ori mai opac. Celice s-a străduit
să nu pară pesimistă. Ba chiar s-a îmbrăcat, ca să-i facă lui plăcere, doar aşa,
cu jacheta de vară şi cu tricoul despre care Joseph spunea că-i veneau bine.
Lui Joseph îi plăcea dramatismul negrului pe alb. La fel spunea şi despre
paginile tipărite. Totuşi, ei îi plăcuse complimentul.
Insă când au ajuns în golf, la insistenţele lui, ea era prea încălzită cui nu
i-ar fi fost cald într-o asemenea zi? Şi încă neconsolată după vizita la casa de
studiu, ajunsă o epavă, ca să mai aibă vreo dorinţă de a face sex. Ceasul
petrecut pe plajă, în apropierea dunelor, căutând lăcuste de ţărm fără să
găsească vreuna, nu fusese nici pe departe atât de nostalgic sau de romantic pe
cât sperase el. Fără sărutări cu valurile mângâindu-le genunchii. Fără haine şi
guri umede. Fără insistenţe. Fără ca el să-i sufle abur cald şi umed în palmă.
Trebuia să mănânce de prânz şi să se odihnească, înainte ca măcar să-l lase s-
o atingă. Apoi putea fi înduplecată. Deşi se cam îndoia. Vremurile se schimbă.
Apoi i-a sugerat pe jumătate provocându-l, pe jumătate sperând că, dacă
alegea un loc deschis pentru picnic, asta i-ar fi dejucat planurile drăgăstoase
până când se întorceau acasă, în spatele uşilor închise să se aşeze pe stânci, să
privească marea de la Baritone Bay şi să urmărească pescăruşii şi alţi plonjori
în timp ce luau masa, păsări şi oameni deopotrivă. Pe urmă puteau căuta din
nou, prin spuma valurilor de la mal, niscai lăcuste de ţărm insecte care, se
părea acum, le scăpau printre degete. Asta era toată porţia de distracţie a zilei.
Şi trebuia să le ajungă.
— Uitasem ce stranie e priveliştea, a spus ea, căţărându-se pe stânci, în
ciuda reumatismului din umeri şi încheieturi, până la o scobitură în piatra
fierbinte, cu o vedere care îţi tăia răsuflarea, atât spre mare, cât şi spre coastă.
Şi-a scos sacul de umăr peste cap, trăgându-l de bretele, făcând o
grimasă de efort şi de durere, şi a dat la iveală sendviciurile împachetate în
folie, fructele, brânza, termosul, cuţitul.
— La masă.
Joseph a clătinat din cap.
— Acolo bate vântul.
— Nu bate nici un vânt.
— Haide, nu acolo. Găsesc eu un loc.
Ar fi trebuit să spună „găsesc eu locul”, pentru că, aşa cum Celice ştia
foarte bine, doar la vreo cincizeci de paşi depărtare, printre dunele din spatele
lor, fără stânci şi fără vedere la ocean, se afla locul acoperit de iarbă unde, cu
atâţia ani în urmă, făcuseră sex pentru prima oară. Pe atunci ea pusese totul la
cale, iar el fusese nesigur şi şovăielnic. De data asta, măcar, rolurile se
schimbaseră. Nu era sigură dacă dorinţa chinuitoare a lui Joseph de a da
ceasul în urmă, până în anii '70, şi a repeta întâlnirea lor, era flatantă,
înşelătoare sau pur şi simplu spontană. Era un gest romantic sau nesuferit?
Era dispusă să-i acorde prezumţia de nevinovăţie, dacă trebuia. Dar n-avea să
regrete dacă ratau momentul.
— Eu rămân aici. Ia-o tu înainte şi găseşte-l, a spus ea.
— Ce să găsesc?
 — Ştii tu ce. Ferit de vânt. Hai, du-te. Te aştept aici. Celice şi-a scos
pantofii, i-a scuturat de nisip şi i-a pus cu faţa-n jos, lângă sacul de umăr. Îşi
mânca sendviciurile şi-şi aştepta soţul să se întoarcă. Ii plăcea să mănânce
singură, întotdeauna preferase să ia masa contemplând, nu socializând; pauza
de prânz la facultate, la masa din colţ, cu spatele la restul încăperii, micul
dejun în zilele libere, pe terasă, când Joseph era la muncă, cina în pat. Toate
astea fuseseră cândva şi o ocazie de a fuma fără să vadă grimasa
dezaprobatoare de pe chipul soţului ei, deşi Celice nu mai fumase o ţigară de
şaptesprezece săptămâni. Tuşea de dimineaţă, mirosul, toată propaganda
antitabac şi amintirile agasante despre Festa o făcuseră până la urmă să se
lase, deşi oricum fusese o fumătoare de ocazie, de cel mult un pachet de
Dortmundas pe săptămână. Zilele acelea când savura o ţigară, un păhărel şi un
strop de conversaţie, cu coatele pe masă, noaptea târziu, trecuseră de mult.
Abia se mai recunoştea în fata de odinioară. Pierduse foarte multe între timp.
Părul negru. Pielea întinsă de sub bărbie. Tonusul muscular. Libidoul. Apetitul
pentru trenuri şi camere de hotel. Dunele se transformă. Nu putea regreta
decât pe jumătate felul în care fusese odinioară, cât de uşuratic se purtase,
părând atât de disponibilă, când îl cunoscuse pe Joseph la sfârşitul acelui an
bizar, de foc şi sexualitate dezlănţuită.
Începuturile cu Joseph fuseseră grele. Fără iubire. Monogamia
emoţională i se potrivea lui Celice. Insă cu monogamia trupească era greu. De
câte ori nu fusese tentată să întindă mâna printre gratii. Zilele astea, însă, nu-i
surâdea ideea de a face dragoste cu nimeni. Nu răspundea atitudinii
curtenitoare a pianiştilor înţepaţi sau a personalului. Fantezia ei cea mai de
preţ era o noapte de somn neîntrerupt. Masajele care o bucurau acum erau cele
contra reumatismului şi migrenelor. Ar fi vrut ca ceilalţi s-o îmbuneze, nu s-o
provoace. Nu mai avea douăzeci de ani; plăcerile uşoare ale cărnii se tociseră
prin repetiţie, acelaşi du-te-vino, mereu. O dureau umerii. Corpul ei era mai
fragil decât înainte şi mai puţin productiv. Pe lângă asta, Joseph al ei era o
cucerire deja făcută, pe care n-avea nevoie s-o împrospăteze. Cel puţin, nu prea
des. Nu-şi făcea griji că ar fi putut să-l piardă în favoarea alteia. Celice era, aşa
îi spunea el mereu în asemenea momente, „singura”. Iar el ce era pentru ea? Al
cincilea sau al şaselea iubit şi totodată ultimul.
Fuseseră şase sau mai mulţi? Şi-a răsfirat degetele de la o mână ca să-i
numere. Rozariul ei binecuvântat. Băiatul de când avea şaptesprezece ani.
Unu. Degetul mic. Şi l-a prins cu cealaltă mână. Nici măcar nu-şi mai amintea
numele lui. Avea părul negru, conducea maşina tatălui său şi nu ştia absolut
nimic despre cum să te porţi cu fetele sau cum să parchezi. Apoi fusese domnul
Mic Dejun la Pat, maestrul masajului. După care începuse anul ei de cuceriri
glorioase, în care nu făcuse dragoste cu nimeni de mai mult de două ori. Roşea
numai când îşi amintea cum se purtase şi ce riscuri îşi asumase ca să
primească în schimb atât de puţin. Un tânăr profesor de liceu pe care, spunea
el, îl părăsise nevasta (însă numai pentru acea după-amiază). Îl muşcase de gât
până la sânge. Un chelner, care venise la ea în cameră într-o seară, după ce o
servise şi îi făcuse o reducere pe terasă la Floridei. Fusese un bărbat foarte
frumos, chiar dacă nu nemaipomenit de isteţ sau pasional. Şi apoi degetul
mare studentul pe care îl speriase într-o zi, când erau doar ei doi în laborator.
Ce nesăbuită şi curajoasă fusese. El nu voia să facă dragoste cu ea. O să intre
careva, îi spusese. Dar ea insistase. Nu fusese nevoie decât să-l atingă ferm în
faţă, prin pantaloni. Il avusese în puterea ei cel puţin două minute. Cu un
minut mai mult, adică, decât i-a trebuit să-şi amintească cine era numărul
şase, din nou degetul mic, un turist neamţ ameţit de băutură (însă atrăgător).
Ultimul erau vecini de palier, tipul în papuci rezistase lângă ea timp de o lună.
Îi plăceau filmele. De cinci ori pe săptămână. Dar nu şi patul.
Erau şapte, fără să-l socotească pe Joseph. El nu se punea la socoteală.
Pentru că atunci când Celice îşi rememora aventurile, Joseph nu era pe listă.
Soţii nu sunt aventuri. Nu sunt cuceriri de care să te bucuri şi apoi să scapi. Ei
ajung obiceiul casei. Şi reprezintă formula.
Adevărul este că Celice cea matură ar fi preferat să-şi ia ţigările înapoi şi,
da, să-i primească tandreţurile, pe care nu le căuta, sub formă de cărţi, CD-uri
cu muzică de operă sau plante de interior, decât să simtă iar vechile pofte.
Dorinţa o părăsise; îşi pierduse speranţa că ar putea-o regăsi şi adeseori
iritarea era singura pasiune pe care o simţea. Iritare pe care nu o stârnea vocea
catifelată a soţului ei din ultimele zile deşi uneori mai încerca să o impresioneze
cu vreun cântec vechi şi nici mâna cu care o mângâia pe gât, ci radioul,
dezordinea pe care o lăsa peste tot în casă, ipohondria lui acidă, cosmeticalele
lui, felul în care spunea mereu aceleaşi lucruri, fără să-şi dea seama.
Poate că tocmai ăsta era motivul pentru care deşi perspectiva pe care o
contemplase toată ziua, de a face iarăşi dragoste cu Joseph printre dune, nu
prea o incitase cele cinci minute petrecute în absenţa lui, reînviindu-i pe cei
şapte bărbaţi din viaţa ei, o stimulaseră în mod neaşteptat. Şi-a închis ambii
pumni, după care şi-a întins şi apoi şi-a ridicat fiecare deget în parte,
rememorându-le săruturile şi îndrăznelile. Cât de îmbătător fusese să li se dea
pur şi simplu unor străini, să smulgă puţină pasiune de după-amiază, să stea
întinsă goală pe un pat de hotel cu domnul Mic Dejun la Pat masându-i şira
spinării şi, bineînţeles, cu un pachet de Dortmundas desfăcut pe noptieră.
Când era tânără, satisfacţia cea mai adâncă era uşor de atins. Nu trebuia decât
să întindă mâna. Buzele, degetul şi ţigara. Cât de ameţitor ar fi puţin cam
târziu în viaţă, iar pentru el chiar prea târziu, slavă Domnului să se simtă din
nou dorită, măcar o dată, de cineva care să nu-i fie soţ. Exista, existase un
bărbat. Nu voia să-i dea un nume şi un chip; era colegul ei de la universitate
care se ducea mereu la concerte şi care murise de curând. Dar asta fusese o
fantezie inofensivă, care durase ani de zile. Colegul acela ar fi putut fi numărul
opt.
Când Joseph s-a întors la stânci, răsuflând greoi şi dezamăgit fiindcă nu
găsise şi nici nu recunoscuse „locul lor”, lui Celice nu-i mai păsa.
— E normal, îi explica el. Sunt aproape treizeci de ani de când am fost
aici ultima oară. Şi dunele migrează.
Chiar că era enervant.
— Hai să mergem oriunde, a spus Celice, spre marea lui mirare.
Şi spre spaima lui, poate. Şi-a pus sacul în spate şi, cu pantofii în mână,
a luat-o pe cărarea dintre două dune, urS62 mată de Joseph, căruia aproape
că-i auzea bătăile inimii. Ii simţea privirea lipicioasă, de parcă ar fi fost un
manechin pe podium, goală sau doar drapată o şfichiuire şi foşnetul
materialului pe piele. Era uşurată văzând că încă putea răspunde de bunăvoie
dorinţelor lui şi că exista chiar o consonanţă cu propriile ei sentimente. O mare
uşurare. Nu-şi mai dorise atât de mult să facă dragoste de ani de zile. Îşi
regăsise vechea identitate cu ajutorul memoriei, întorcându-se în trecut. O
scuturătură a îndrăgostiţilor de altădată. Rozariul ritmic al buricelor degetelor.
Iată instrumentarul necesar pentru sexul în aer liber. E nevoie de vreme
bună, de un loc uscat unde să te poţi întinde, ferit de câini şi de viespi, şi de
nici un pic de simţ al ridicolului. Celice căuta intimitate, un loc ferit de ochii
trecătorilor, deşi nu prea erau şanse să fie spionaţi sau întrerupţi. Nimeni nu
mai călca în zona golfului zilele astea, de când coasta Baritone fusese
„curăţată”, spuneau ei, pentru construcţii. Căuta o saltea de iarbă mătăsoasă,
care încă acoperea într-un strat gros nisipul înclinat, bătut de vânturi. Prima
le-a ieşit în cale imediat, nu tocmai netedă, sculptată în formă de pernă la un
capăt, puţin cam nisipoasă, însă mulţumitoare. Celice se grăbea, dar era încă
stângace, aşa cum nu fusese în lunile ei de pasiune. Preistorie. Nu voia să-şi
scoată toate hainele, nu în lumina orbitoare, în al cincizeci şi şaselea an al
existenţei ei. Şi-a scos pantalonii şi chiloţii şi i-a împăturit peste pantofi. Încă
suplă, de la talie în sus, şi bine îmbrăcată. Coapsele dezgolite, de forma unui
porumbel cu aripile desfăcute. Balconul de grăsime din jurul buricului.
Picioarele puternice şi pline de vinişoare. Insă pe Joseph îl voia gol. L-a privit
aruncându-şi hainele de pe el. Penisul i se îngroşase, dar încă nu era erect,
deşi putea să-şi dea seama după buza lui răsfrântă şi respiraţia sacadată cât
de absorbit era.
S-a întors cu faţa spre el, i-a pus o mână pe umăr şi şi-a plimbat-o pe
cealaltă, cei cinci amanţi de dinainte, de-a lungul pieptului şi abdomenului lui.
Testiculele lui retrase aveau pielea încreţită ca nucile verzi, erau umede şi
călduţe la atingere. S-a abţinut la timp să-i spună că ar trebui să mai slăbească
şi să facă puţin sport. A avut destulă minte cât să-şi ţină gura. Erau momente
delicate, peste care se trecea repede. Chiar prea repede, de fapt. Pentru că nici
nu l-a atins bine şi a ejaculat. Dezgustător. Poate că fusese şocul fulgerător al
mâinilor ei reci. Nu frământase bine aluatul. Joseph a scos geamătul tuturor
bărbaţilor de vârsta lui, deziluzie şi plăcere dintr-un singur foc. Şi cam asta s-a
ales de planul lor.
— Nu contează, a spus Celice.
Şi chiar nu conta. Era comică neputinţa lui de a se abţine chiar în acel
moment, căderea tragică şi parodică a cortinei, pantomima aceea căreia i se
spunea sex. Soţul ei era un om care trăia cu spaima de-a nu se prosti,
negându-şi propria înclinaţie remarcabilă de-a se purta prosteşte în fiecare
minut. Asta o înduioşa pe Celice. In cazul lui, nici măcar nu puteai să spui că
era o trăsătură bărbătească. Dar era un lucru adorabil.
L-a convins să stea între picioarele ei, cu soarele bătându-i pe amândoi
dintr-o parte. L-a convins să-şi mănânce prânzul.
— Ca să prinzi puteri.
 Nu era nici o grabă. Aveau toată după-amiaza la dispoziţie ca să mai
încerce. S-a lipit de trupul lui şi i-a trecut un braţ peste piept. Dacă voia
tandreţe înaintea pasiunii, acum o avea. Joseph nu era capabil de amândouă în
acelaşi timp. Foarte puţini bărbaţi erau în stare de aşa ceva. Pasiunea durează
câteva clipe. Trebuie doar ca dorinţa arzătoare să-ţi ţină loc de Dumnezeu. Insă
plăcerile mai tandre trebuie căutate de-a lungul anilor. Celice i-a masat şira
spinării cu buricele degetelor.
— Mă întreb dacă o să mai cânte golful, a spus ea. Ţii minte?
Aşteptau, în timp ce Joseph îşi mânca morocănos sendvişul. El aproape
că nu îndrăznea să vorbească. Il pândeau pe bariton şi aşteptau reînvierea
cărnii. Lui Celice i-ar fi plăcut să fumeze o ţigară. Fumatul precoital. In loc de
asta, l-a sărutat pe creştetul capului, pe gât, pe urechi. Şi-a afundat nasul şi
buzele în părul din ce în ce mai rar al soţului ei. I-a mângâiat pieptul şi a
măturat firimiturile de pâine căzute. Şi-a coborât mâna între picioarele lui şi l-a
prins blând de părul pubian.
— Ascultă, a spus Joseph.
I se păruse că aude foşnetul nisipului, o voce fredonând, un corp
mişcându-se, o notă străină în şuieratul vântului. Cu puţin noroc, erau chiar
dunele.
— Nu că n-ar fi. A început Celice.
Nu erau primii din generaţia lor care muriseră, bineînţeles. Dar o
păţiseră devreme. Prudenţa şi vârsta mijlocie nu te feresc de Peştele lui
Mondazy. Muşcătura lui nu face discriminări. Moartea pe care o aduce nu e
niciodată prematură.
Cu şapte luni în urmă, unul dintre numeroşi veri ai lui Joseph, care
plecase într-o călătorie de afaceri la Ottawa, sărise prea brusc de pe trotuar şi
fusese secerat de la genunchi de taxiul intrat în curbă pe care tocmai voia să-l
oprească. Asociaţia Taximetriştilor din Ontario i-a plătit cheltuielile de
transport în camera frigorifică, transmiţând familiei cele mai profunde regrete.
Un alt văr pe care Joseph nu-l mai văzuse de douăzeci de ani şi pe care oricum
nu-l simpatiza murise în primăvară. La fel şi băiatul unui vecin, de vârsta lui
Celice, un burlac pasionat de ciclism. Făcuse infarct pe când se antrena. Nu
mai fuma şi nu mai bea din adolescenţă. Era slab ca un ţâr şi musculos. Nu
merita să moară. Era prea devreme, spusese maică-sa, ca şi cum moartea ar fi
fost un fel de pensie, o compensaţie pe care trebuia s-o primeşti.
Cel care meritase cel mai puţin să moară fusese colegul lui Celice de la
universitate, sâsâitul, Mentorul Universitar al Facultăţii de Ştiinţele Naturii.
Era genul de om pe care Celice îl admira chiar şi acum, când trecuse de
cincizeci de ani. Necăsătorit, independent, mare amator de cărţi şi de concerte,
întotdeauna încântat să comenteze cu ea ştirile zilei, noutăţile artistice, lumea
de dincolo de munca lor. Cel mai mult îi admira entuziasmul, plăcerea inocentă
şi solitară pe care o găsea în lucrurile simple, vocea potolită şi vioaie.
Întotdeauna o treceau fiori de plăcere când el îi rostea numele. Era, credea
Celice, un om mulţumit de sine însuşi. Până când, cu trei sâmbete în urmă,
urcase cu maşina până pe Broadcast Hill (dealul predilect al sinucigaşilor) şi
parcase la adăpost de ploaie, sub baldachinul gri-negricios al pinilor de ţărm,
ale căror siluete ca de păianjeni se vedeau din port. Erau ca un smoc de fire
rebele pe fruntea bombată a oraşului. Montase un capăt al unui furtun, luat
din laboratorul de biologie, pe ţeava de eşapament, iar pe celălalt în maşină.
Când a fost găsit în dimineaţa următoare de primul alergător de duminică,
ştergătoarele încă dansau pe parbriz după acordurile de jazz de la radio.
Celice n-ar fi trebuit să fie atât de şocată sau să pună chiar totul la
suflet. Sinuciderea Mentorului nu era o palmă la adresa lumii, a vieţii, a ei
înşişi. Putea fi pur şi simplu o chestiune de biologie, de gene. Putea fi predispus
la asta. Moartea programată. O moarte mai bună, îşi spusese Celice, în ciuda
durerii, decât cea care o aştepta pe ea: o moarte risipită în frânturi
microscopice de senilitate, cortul ridicat în fiecare zi cu un pas mai aproape de
casă. Sinuciderea îl salvase de bătrâneţe. Refuzase să mai pună petice acolo
unde viaţa i se rosese. Plecase de pe pământ intact, înainte de spasmele finale,
când aşteptarea ar fi luat sfârşit, în ultimul weekend cu zăpadă sau cu soare,
cu sângele împuţinându-i-se şi sub atingerea tremurătoare a degetelor unor
străini care îi închideau pleoapele. Murise cu tot viitorul pus la punct. O să.
Poate. Probabil. Pe etajeră avea nişte bilete la concert. Îşi aranjase vacanţa de
iarnă. Încă avea datorii. Sinuciderea Mentorului, reuşise ea să se convingă, era
neo-darwinistă.
Dar îi venea greu să privească detaşat, ştiinţific, moartea bruscă a unui
prieten, mai ales când acel prieten era un om pe care l-ar fi putut iubi.
— Ce întâmplare nefericită, îi spusese Celice surorii Mentorului, la
înmormântare.
Deşi nici norocul, nici ghinionul nu ţineau de istoria naturală, iar
sinuciderea nu era un renghi pe care să ţi-1 joace soarta. Totuşi, cineva ar fi
putut să-l avertizeze pe Orator, la înmormântare, că li se adresa unor oameni
de ştiinţă şi că ar fi trebuit să evite cuvintele ca „paradis”, „eternitate” şi
„Dumnezeu”.
— Gândiţi-vă la aura spirituală a pinului sub care multiubitul nostru
frate şi-a parcat maşina şi s-a adăpostit de ploaie, a spus Oratorul mulţimii
cernite, în rândurile căreia se aflau şi autorul unui text fundamental despre
clasificarea copacilor, şi un botanist câştigător al Premiului Chetze. I se spune
Copacul Somnului Veşnic. In Sfânta Scriptură el este numit Scara Morţii.
Pentru că seminţele lui sunt otrăvitoare. Dar şi pentru că ramurile lui ating
cerurile, iar rădăcinile îi sunt adânci. Pătrund în lumea umbrelor. Prin urmare,
este şi copacul alegerii. Alegeţi păcatul sau virtutea. Pogorâţi în negura eternă.
Sau înălţaţi-vă la dreapta Atotputernicului. Toţi cei ce l-au cunoscut pe fratele
nostru, pe care ne-am adunat aici ca să-l pomenim şi să-l cinstim, ştiu cum a
ales să-şi ducă viaţa. A ales ramurile cele mai înalte ale pinului.
În noaptea aceea, enervată şi intrigată de asemenea absurdităţi pinul are
rădăcina aproape de suprafaţă, nu e otrăvitor şi nu există o lume a umbrelor –
Celice căutase cartea pe care fiica lor, Syl, i-o trimisese tatălui ei la o
aniversare, lucru care îl iritase şi îl amuzase. Vechea înţelepciune a căprarului.
Pagina 68, „Copacii vrăjitori”. Descoperise, spre marea ei mirare, că se înşelase
întru câtva în privinţa pinilor.
 Înţelepciunea căprarului spunea, citise ea mai departe, că „drumeţii care
nu au bani pentru un culcuş şi sunt nevoiţi să înnopteze sub cerul liber trebuie
să aleagă cuvertura pinului înaintea oricărui adăpost, fiindcă aşa vor fi feriţi de
rele”. „Proştii şi nesocotiţii” care înnoptau sub ramurile unui măslin aveau să
se scoale cu o durere de cap „să le-ajungă o săptămână”. Să tragi un pui de
somn sub un smochin însemna să ai vise fierbinţi. Încolăceşte-te pe rădăcinile
unui stejar şi vei fi răsplătit cu un stomac moale. Şi, da, iată, superstiţia
Oratorului, culcă-te sub un pin şi vei dormi somnul de veci.
Ii citise apoi pasajul lui Joseph, dar el nu era la fel de îndurerat de
moartea Mentorului. Părea mai degrabă indiferent şi dornic să schimbe
subiectul.
— Căprarii se pricep cel mai bine la lucrurile astea, fusese tot ce
adăugase el. N-au altceva de făcut toată ziua decât să doarmă pe sub copaci.
Insă, aşa cum Celice avea să descopere citind în pat, în aceeaşi seară,
exista şi un fel de ştiinţă veselă în tot acel folclor. O notă de subsol stufoasă a
editorului actual al Vechii înţelepciuni explica de ce superstiţiile bătrâneşti nu
erau deloc absurde sau nefolositoare. „Conţinutul acid al crengilor de pin nu
este favorabil dezvoltării ciupercilor”, observa el, „însă culegătorii de ciuperci
trebuie să se ferească şi de alte soiuri de copaci”. Se părea că migrenele şi
visele, laolaltă cu somnul de veci şi rahatul moale, erau efectele ciupercilor care
creşteau în simbioză sub măslini, smochini şi stejari, sau ale inelelor de
ciuperci de sicriu care se legau sub pini. „Veniţi sub pini, voi, cei ce vreţi să
adormiţi pe vecie”, cita el, „şi ospătaţi-vă la cină cu nasturii cenuşii ai
pământului. Or să vă pună într-o cutie de lemn şi or să vă bage-n pământ.
Acolo unde s-a vărsat sânge vor creşte alţi pini; cu sânge de om, de animal ori
scurs din rănile ostaşilor tăriei, setea lor nu e niciodată potolită”.
Nu era întru totul adevărat. Nu exista o explicaţie ştiinţifică. Dar era o
dovadă de înţelepciune cinstită, care pe Celice a alinat-o. In închipuirea ei nu
existau nici furtun, nici maşină. Nu exista decât Mentorul, culcat pe spate,
aşteptând-o, baldachinul de pini înmănuncheaţi, nasturii fatali ai pământului,
o scară ducând către lumea umbrelor, a lui şi a ei, şi păcatul etern.
Prin urmare, potrivit înţelepciunii căprarului, Joseph şi Celice se puteau
întinde liniştiţi pe iarba mătăsoasă, printre dunele de sare de la Baritone Bay.
Cel mai apropiat pin era la un kilometru distanţă, dar erau destui mărăcini de
ţărm prin jur ca să-şi doarmă somnul de veci „feriţi de rele”. Dacă Celice ar fi
citit mai departe, printre observaţiile ulterioare ale căprarului (pagina 121,
„Plăceri verzi”), ar fi aflat veşti îmbucurătoare despre iarba mătăsoasă. Căprarul
îi înşirase toate numele populare degeţele-dulci, patul-îngerilor, limbă-ascuţită,
iarbă-de-căpătâi, păr-denisip, zăbavă, iar apoi pomenise de norocul pe care îl
aducea pescarilor şi îndrăgostiţilor, dacă îşi puneau un mănunchi la pălărie
sau îl legau de plase. Firul întins le era asigurat de iarba mătăsoasă. Nu plana
nici o veche ameninţare asupra „proştilor şi nesocotiţilor” care se odihneau pe
pernele ei, nu exista nici o scară către lumea umbrelor sau către cea a îngerilor
care să-i deturneze pe Celice şi Joseph în această a doua zi de graţie.
Chiriaşii crabi au dispărut când s-a lăsat întunericul. Insă muştele au
rămas pe loc, instalându-se în şanţurile jilave ale rănilor, până la primele ore
ale dimineţii de miercuri, când o furtună nu prea spectaculoasă a ajuns pe
coastă, a gonit stelele de pe cer şi a supt toată căldura nopţii. Fără vuiet, rafale
de vânt sau trăsnete, doar apă neobosită, împingerea oceanului spre uscat şi
vântul care sufla cu putere egală. Chiar şi rozătoarele lacome care străbătuseră
dunele ca să se ospăteze din prada neobişnuită de rămăşiţe omeneşti s-au dat
bătute în faţa perdelei de ploaie şi a munţilor de aer rece care o storceau din
cer. Au pornit înapoi spre vizuinile lor. Cele trei perechi de urme care duceau
de la cărarea de pe coastă spre dune, ca şi singura pereche care făcea drumul
înapoi, au fost şterse cât ai clipi. Entomologia mustea de apă. Iarba culcată la
pământ prin care merseseră, înviorată de ploaie, ţâşnise iar în sus.
Furtuna le-a curăţat trupurile. Sângele care se coagulase în jurul rănilor
fusese acum, în mare parte, transformat din nou în lichid şi diluat până la un
gri rozaliu. Ploaia a scos la iveală şi apoi a spălat multe dintre petele deschise la
culoare. A dislocat şi a dizolvat cheagurile. Jacheta lui Celice mustea de apă.
Cămaşa ei se înnegrise de la ploaie. Apa şi vântul rece, aducător de furtună, le-
au făcut însă şi un serviciu. Putrezirea trupurilor a mai fost amânată cu o oră
sau două, pe timpul nopţii. Trupurile se descompun cel mai lesne când sunt
uscate şi stau la căldură şi când se pun pe treabă insectele, adunând tot ceea
ce prisoseşte. Insă nici vremea, nici noaptea nu puteau întârzia prea mult
marşul morţii. Vieţile lor erau irecuperabile, în ciuda strădaniei optimiste a
unghiilor şi a părului de a-şi adăuga un ultim milimetru. Joseph, de obicei atât
de îngrijit, avea bărbia ţepoasă.
El şi soţia lui erau doi buşteni purtaţi de apă, două camere inundate,
două genţi de piele ude. Nimic pe lume nu-i mai atingea. N-aveau să mai simtă
niciodată dorul de un cântec, de o ţigară, de făcut dragoste. Măcar pentru ei
moartea venise în acelaşi timp. Nu există singurătate mai mare decât aceea de
a-i supravieţui unui om pe care te-ai obişnuit să-l iubeşti. Pentru ei, comedia
căsniciei nu avea să se transforme în tragedia morţii. Niciunul dintre ei nu va
trebui să înveţe să trăiască în absenţa celuilalt sau să caute compania altcuiva.
Niciunul nu va trebui să-şi schimbe obiceiurile.
Asta nu era moartea descrisă în mod frecvent: o trecere lină către un loc
mai bun; o călătorie prin pacea vieţii de apoi către tărâmurile instinctului şi ale
dorinţei. Cei doi nu plecaseră pe alte meleaguri, unde să clipească şi să se
trezească, unde să doarmă şi să saliveze, într-un loc mult diferit de lumea asta,
în Non-realitate. Erau, în schimb, nemişcaţi ca pietrele, prizonieri ai vântului,
fără orizont. Aşa fusese lumea dintotdeauna, plus rămăşiţele a doi foşti
profesori de zoologie.
Miercuri, în după-amiaza unei zile urâte, trupurile lor ajunseseră ţepene
ca lemnul. Morţi de o zi întreagă. In plus, se decoloraseră. Pielea li se bălţase.
Era palidă în partea de sus. Lividă pe margini. Sângele care le rămăsese
gravitase spre partea inferioară a corpului, sufocând vasele din zonă cu toate
reziduurile lui închise la culoare. Celice, cu nasul încă înfipt în iarbă, avea faţa
purpurie. Genunchii ei îndoiţi şi partea de sus a coapselor erau negre ca
strugurii. Avea fesele incolore ca untura.
Joseph, care zăcea pe spate, avea faţa albă şi umerii purpurii, însă buzele
lui crâmpoţite se albăstriseră şi gingiile se retrăseseră, aşa că dinţii parcă-i
crescuseră cu un centimetru peste noapte. Nasul i se micşorase. Avea limba
albastră copilul din el supsese capătul stiloului. Deja îşi pierdea alcătuirea, deşi
încă nu destul cât să devină animal sau extraterestru. Dacă cineva s-ar fi
nimerit printre dune şi ar fi zărit cu coada ochiului cele două trupuri culcate,
ar fi putut încă să creadă că era un cuplu care dormea, cum dorm îndrăgostiţii,
şi să plece mai departe, nevrând să privească o scenă atât de intimă.
Lumina zilei subţiase perdeaua de ploaie, deşi burniţa a continuat să
cadă până după-amiază. Furtuna stârnise nisipul în timpul nopţii şi-1 adunase
lângă cele două trupuri, zidindu-le dintr-o parte. Deja se scufundau. Pantofii
aruncaţi de Celice şi hainele care-i rămăseseră lui Joseph musteau de apă şi
erau aproape îngropate. Vântul îi luase cămaşa şi i-o purtase pe deasupra
vâlcelei dintre dune până în nişte mărăcini cu ramurile întinse. Era steagul lor.
Până la patru ploaia se oprise, deşi cerul rămăsese acoperit şi trist. S-au
pus apoi din nou pe treabă crabii şi rozătoarele, cât mai era lumină,
ospătându-se cu neruşinare din Joseph şi Celice, sleindu-i de umezeală şi de
hrană, plonjând în gropile şi în peşterile trupurilor lor după delicatese şi
arătându-le tot atâta respect ca vacile unei rădăcini de nap.
Până acum nimeni nu le simţise lipsa lui Joseph şi Celice. Nu erau
aşteptaţi la muncă până joi. Fiica lor, Syl, nu le telefona decât în weekend, dacă
îşi aducea aminte. Vecinii erau obişnuiţi cu liniştea din casa profesorilor. Prin
urmare, trupurile le erau încă ascunse, la fel ca moartea.
Nimeni nu-i regreta încă. Nimeni nu apucase să spună: „Ce întâmplare
nefericită”. Pieriseră fără nici un fel de ceremonie. Nu le unsese nimeni pielea
cu uleiuri, nu-i îmbăiase şi nu le îmbrăcase trupurile ţepene. Le-ar fi prins bine
mângâierile blânde şi aromate ale buretelui mânuit de angajatul de la pompe
funebre, cârpa de bumbac umezită cu alcool care să le închidă porii. Nimeni nu
le astupase anusurile supurânde cu un dop din material fibros, nu le coborâse
pleoapele, nu le cususe maxilarele ca să le închidă gura. Nimeni nu le curăţase
dinţii şi nu le pieptănase părul. Şi totuşi, ucigaşul, acel priceput cosmetician
funerar, se achitase de o treabă. Le scosese ceasurile şi bijuteriile. Se putea
chiar, în funcţie de vânt şi de nisip, ca nici măcar oasele să nu le fie găsite şi
supuse vreodată ritualurilor de adio obişnuite, bocetelor, înmormântării,
pietrelor de mormânt şi anunţurilor din ziare. In cazul ăsta, ei nu s-ar mai
număra printre cei morţi, din care rămân doar amintirea şi moştenirile. Ar fi
doar „dispăruţi”, pierduţi, absenţi nemotivat. Mâna lui s-ar putea odihni pe
piciorul ei pentru totdeauna.
Joseph s-a trezit devreme în prima dimineaţă a săptămânii de studiu,
chiar dacă se culcase la ora trei. Ii ajungeau patru sau cinci ore de odihnă pe
noapte. Era obişnuit să compenseze orele de somn pierdute în timpul zilei,
moţăind cu câte-un ziar în faţă în după-amiezele de weekend sau trăgând câte-
un pui de somn la Institut, cât timp ceilalţi studenţi erau plecaţi la masa de
prânz, prin cârciumi, unde el nu se simţea în largul lui.
Voia să prindă fluxul pe o plajă aflată uşor în pantă. Trebuia să se
grăbească. Cota maximă era la opt. S-a spălat în pripă doar pe faţă, cu apă rece
de la robinet şi săpun de vase, la chiuveta din bucătărie. Şi-a tras la repezeală –
ca să-i poarte noroc tricoul lui de tăvăleală, cu formula lui Dolbear (care indica
temperatura aerului după frecvenţa târâitului insectelor) pusă ca un blazon pe
piept şi pe spate. T = 50n~40. Şi-a curăţat dinţii cu degetul arătător, a scurs
cafeaua rece dintr-una din ceştile de noaptea trecută şi a ieşit în linişte în
semiîntunericul de afară. S-a furişat ca un hoţ, şi pe bună dreptate.
Joseph n-avea decât s-o apuce pe dalele de piatră în direcţia porţii care
mărginea curtea casei de studiu, cel mult zece metri, ca să găsească treptele şi
cărarea care ducea la drumul de coastă, reuşind să evadeze fără să-i deranjeze
pe somnoroşi cu zgomotul propriilor paşi. Insă îl tenta să facă un ocol, s-o
apuce printre rămăşiţele uitate a ceea ce fusese cândva o frumoasă grădină
maritimă şi să înconjoare casa venind din spate. Era curios cum arătau femeile
dormind.
Festa nu-l interesa. Era un ornament de tinichea. Femeia perfectă ca să-i
amuze pe bărbaţii plicticoşi şi fotogenici care aveau să fie colegii lui de cameră
o săptămână asta dacă îşi puteau struni apetitul, pe care îl vădiseră în prima
seară, pentru băutură şi viaţa de noapte din sat. Insă cea mai înaltă Cecile?
Celice? Cerice? Un nume franţuzesc, în orice caz nu era ca ei. Avea să li se pară
ciudată. Iar ea avea să-i găsească plictisitori, spera Joseph. In mod sigur, avea
să fie aliatul lui firesc. Erau două animale rătăcite. Or, animalele rătăcite se
însoţesc cu altele ca ele.
Joseph nu fusese niciodată un uşuratic. Niciodată. „Sunt prea scund ca
să umblu din floare-n floare.” Aşa că era uimit de cât de tare îl prinsese în
mreje femeia asta, în cele câteva minute petrecute împreună în ziua
precedentă. Ii plăcea felul cum se îmbrăca, cizmele, blugii, părul rebel. Ii plăcea
faţa ei, pielea netratată, sprâncenele nepensate, toată gama de căutături şi aere
războinice prin care părea să intre într-un dialog intim cu el. Se rezemase de
uşa camerei de zi, făcând prea mult caz de spatele care-l durea, ca să aibă un
motiv să stea şi s-o privească aranjându-şi hainele şi cărţile, întinzându-se ca
să-şi agate haina în cuier sau aplecându-se ca să închidă un sertar. Coapsele ei
masive, însă armonios proporţionate erau la câţiva centimetri de talia lui. Nu
era frumoasă. Insă era provocatoare. Era, şi-a dat Joseph seama instinctiv,
singura lui şansă.
Joseph ar fi trebuit să se prezinte imediat. Celice părea dornică de
conversaţie, fără fasoane. Îl provocase de câteva ori să facă o scurtă remarcă,
privindu-l fix dacă o faţă atât de mobilă ca a ei ar fi putut vreodată să rămână
fixă – când probabil că i se păruse nepoliticos de tăcut. Dar el nu voia şi nu
putea să concureze cu o companie atât de slobodă, de gureşă. Îşi ştia punctele
slabe: aspectul, deprinderile sociale, nerăbdarea. Îşi ştia şi punctele forte. Avea
s-o ia cu binişorul. Avea s-o surprindă.
Asta era cea mai mare vanitate a lui. Credea că ea avea să-l considere
mai atrăgător dacă nu se expunea. Indiferenta lui prefăcută avea s-o atragă ca
un magnet, să i se pară o provocare. Aşa că n-a vorbit cu ea în acea primă
după-amiază. S-a întins la el în pat şi-a tras un pui de somn. Nu i-a însoţit în
expediţia după cumpărături, în sat, sau un sacrificiu lesnicios la cârciumă. N-a
fost de faţă când femeile s-au întors, noaptea. Se silise, cu tot frigul şi
întunericul, să facă o plimbare pe ţărmul care se dovedise mort la ora aceea şi
apoi, la întoarcere, să inventeze fluturi de noapte, vulpi, bufniţe şi lilieci de
mare ca să-şi justifice ciudata excursie. Iar acum n-avea să fie acolo nici
dimineaţa, când cei cinci se trezeau. Avea să devină o enigmă, pe care ea urma
să fie nevoită s-o rezolve.
Festa şi Celice se treziseră când Joseph, ţinând în mână un carnet ud
pentru notiţele de teren şi purtând cizmele înalte de cauciuc pe care le
primiseră de la centru, a ajuns la capătul întunecat al verandei, s-a lipit de
peretele din afară, ascuns de marginea casei, şi a început să le privească pe
gemuleţul vechi. Pe amândouă le treziseră prima geană de lumină şi răpăitul
robinetului din bucătărie. Joseph se spăla. Veranda nu era despărţită de restul
casei printr-un geam sau măcar prin perdele, iar acoperişul era în cea mai
mare parte din paiantă. Festa îşi trăsese salteaua şi sacul de dormit spre Celice
şi acum tocmai împărţeau o ţigară, aşezate cu spatele la perete, cu fumul
încălzindu-le obrajii. Erau prea înţepenite, şi încă adormite pe jumătate, ca să
schimbe vreun cuvânt.
Joseph nu le vedea prea bine feţele, în afara clipelor când vreuna dintre
ele trăgea din ţigară şi brusc i se lumina nasul sau bărbia. Altfel, cele două
femei erau doar nişte siluete vagi, deşi conturul impozant al capului lui Celice
era inconfundabil. Joseph n-a îndrăznit să frece sticla, ca să cureţe funinginea
şi mucegaiul. Sticla oftează când e atinsă de musafiri nepoftiţi. Şi-a apropiat
însă ochiul de fereastră, ca să-i studieze pieptul şi umerii lui Celice. Putea la fel
de bine să fie goală mai sus de fusta groasă care-i servise drept sac de dormit,
sau putea fi încotoşmănată în trei pulovere. Era prea întuneric ca să-şi dea
seama. Aştepta flama eliberatoare a unei ţigări sau a unui chibrit, poate. Spera
să surprindă instantaneul gâtului ei în flăcări sau al sânilor aprinşi. Îl aştepta
însă o crudă dezamăgire. Tot nas şi bărbie, nimic din ceea ce era interzis. Dar
avea o şansă de a-i atrage atenţia. Avea să străbată cărarea care trecea pe sub
scările verandei cu paşi nevinovaţi şi hotărâţi şi să-şi fluture mâna, grăbit,
către femeile care stăteau în paturi.
Joseph spunea apoi, ori de câte ori îşi aminteau, nu prea des, sau îşi
repovesteau unul altuia cum se cunoscuseră, o amintire nu întru totul fericită,
că o câştigase cu un singur gest, fluturându-şi mâna o declaraţie ţanţoşă ca o
coadă de păun şi irezistibilă. Nu trebuia decât să facă un semn cu mâna, în
spatele ferestrei, şi Celice avea să se ridice şi să-l urmeze. În noaptea de
dinainte, în camera de zi, cântase numai pentru ea, nu pentru bărbaţi sau
pentru Festa. O auzise strigând „Faceţi linişte!” şi apoi nimic, semn că Celice
trăgea cu urechea. Cântase primul vers în forţă, apoi îşi coborâse vocea, ca s-o
facă să-şi ţină respiraţia ascultând. Când cânta, era foarte elocvent. Vocea lui
trecea prin pereţi. Cum ar fi putut ceilalţi bărbaţi să se pună cu o asemenea
voce? La ce bun să fii înalt şi frumos, dacă nu puteai fi admirat prin pereţi, în
toiul nopţii? „Aşteaptă-mă să vin cu fluxul”, îi cântase. „Căci n-o să fiu la mare
depărtare/De tâmpla-ţi adormită.” Ştia că avea să vină după el pe ţărm. Şi asta
nu era aroganţă. Era pur şi simplu optimismul cavaleresc al tinereţii. Aşa le era
scris. Pe cizme, fluxul avea să le dea decoraţii de spumă albă.
Aşa că Joseph a ieşit din ascunzătoare şi s-a ivit în faţa verandei, în
câmp deschis. S-a oprit şi s-a uitat pe geam la cele două femei. Şi-a dres vocea
şi şi-a târşâit picioarele până când le-a văzut capetele întorcându-se în direcţia
lui, apoi le-a făcut cu mâna, puţin stângaci, înainte să sară zidul dărăpănat al
grădinii şi să dispară.
Celice nu i-a răspuns la salut. Se hotărâse să rămână distantă în cele
şase zile rămase. Bărbaţii făcuseră gălăgie toată noaptea şi chiar când, de
dimineaţă, se duseseră în sfârşit la culcare, casa din bârne începuse să scârţâie
atât de tare, din cauza temperaturilor contrastante ale nopţii şi zilei, încât
Celice îşi imaginase, între somn şi trezie, că fusese părăsită pe o corabie care se
scufunda.
Ar fi trebuit să-i răspundă la salut, evident. N-avea de ce să dea vina pe
Joseph pentru noaptea ei nedormită. Joseph nu se îmbătase şi nici nu alergase
cu limba scoasă după vreo boală venerică, aşa cum făcuseră ceilalţi. In plus,
nu se dovedise vreun paria acrit de toţi şi de toate, aşa cum îşi imaginase ea.
De fapt, era chiar simpatic. Ii auzise râsetele din camera de zi. Şi cânta frumos.
Cum suna cântecul?
Şi-arată-mi portul cu lumina ta măiastră.
Eu nu voi fi la mare depărtare, Atras mereu de tine, prin fire urzitoare.
Dacă bărbaţii ar fi la fel de sentimentali ca vorbele din cântecele lor!
Chiar ar fi trebuit să-i răspundă la salut.
Iar acum chiar trebuia să se apuce de treabă. Măcar asta era o scuză
bună pentru graba cu care a sărit în picioare, şi-a stins ţigara fumată doar pe
jumătate şi a pornit după el. Trebuia să se apuce de lucru.
Celice s-a îmbrăcat fără să se spele, fără ca măcar să-şi umezească
buzele sau ochii la chiuvetă. Şi-a luat carnetul de notiţe, propriile cizme de
cauciuc, o trusă de teren şi câteva pungi pentru mostre şi a pornit-o pe urmele
lui Joseph, înconjurând mai întâi casa, apoi sărind gardul grădinii, pe care el îl
preferase în mod inexplicabil porţii, ca să iasă din curtea casei de studiu.
Măcar n-avea să fie de faţă când ceilalţi se ridicau împleticindu-se din
culcuşuri. N-avea să le suporte râgâielile sau să le menajeze durerile de cap. N-
avea să stea s-o păzească pe Festa şi trusa ei de farduri.
Nu i-a fost greu să meargă pe urmele lui Joseph, printre catargele
plesnite ale tulpinilor de fluieraş şi, după un timp, prin nisipul noroios. O incita
să se ţină după el, să caute urmele cizmelor lui mari, descoperind în tot acest
timp noi straturi şi chipuri ale coastei. Joseph coborâse pe un drum de ţară
plin de hârtoape, mărginit de tufişuri de manac, care închidea mlaştinile şi
tivea o bucată de pământ cu câteva heleşteie de apă dulce, aflate lângă cele
două-trei cabane de vară biciuite de vânt, folosite mai cu seamă de pescari. O
tăiase apoi spre coastă, pe o cărare semnalizată cu tăbliţă, printre pini şi
mlaştini cu apă sărată, înainte de-a se căţăra pe dealul care ducea spre dunele
de uscat, nu spre cele de sare. Era pentru prima oară când Celice zărea marea
şi mica limbă de uscat de la Baritone Bay.
Acum îl vedea şi pe Joseph, mergând spre est pe drumul de coastă, prin
bălţi şi tufişuri, către golf. I-a făcut cu mâna, deşi era întors cu spatele. Un
răspuns tardiv. El a ieşit de pe cărare şi a apucat-o, prin desişul de mărăcini,
spre plaja încă scufundată într-o umbră granulară de rămăşiţele nopţii. Zorile
erau lăptoase şi opace nici urmă, deocamdată, de nuanţe verzui-albăstrii. O
lumină palidă doar îmbibase vag cerul.
 Celice s-a odihnit o vreme pe creasta micului deal, stând pe un săculeţ
gol de fosfat şi regretând că nu-şi luase la ea nişte fructe, un termos cu cafea şi
o ţigară. Urcuşul prin nisip fusese greu şi o extenuase. In mod evident şi
surprinzător nu era la fel de sprintenă ca Joseph, care ajunsese deja în apă
până la genunchi, bălăcindu-se la malul mării. Îşi dorea să fi avut un binoclu.
Când a ajuns în sfârşit în vâlceaua nisipoasă care ducea la plajă şi la
Joseph, n-a luat-o către el, aşa cum îşi imaginase şi aşa cum şi-ar fi dorit. Şi-a
continuat drumul pe cărare către Baritone Bay. Îi era jenă? Se temea de un nou
eşec? Sau era precaută? Şi-a spus în sinea ei că nu era nimic raţional în a-l
urmări ca o şcolăriţă. L-ar fi putut speria. Ar fi fost mai subtil, mai sexy, să se
întâlnească pur şi simplu din întâmplare, poate chiar mai târziu în aceeaşi zi,
când şi-ar fi revenit după noaptea albă şi după plimbarea extenuantă. Pe lângă
asta, răstimpul petrecut pe culmea dealului, doar cu ea însăşi, priveliştea,
curiozităţile peisajului, mirosul amărui al oceanului, drama cam sentimentală
de a fi tânără, singură şi înfrigurată, toate îi amintiseră cât de încântător ar
putea fi să aibă întregul decor doar pentru ea. A trecut repede în revistă
denumirile latineşti şi pe cele populare ale tuturor plantelor şi păsărilor din
împrejurimi. Un vechi joc de familie. Numindu-le, le dubla existenţa, ca şi pe a
ei însăşi. Ăsta era farmecul zoologiei, cel de a fi eroina singuratică a bolţii
uriaşe şi a punguţelor de mostre. Ştiinţă, romantism, oxigen. Un amestec de o
tărie ameţitoare.
Bineînţeles că se simţea ruşinată. Ce-o fi fost în capul ei, să sară din
aşternut în zori şi s-o apuce pe urmele mocofanului ăstuia? Doar pentru că
ceilalţi bărbaţi le preferaseră pe fetele din sat. Doar pentru că mai devreme nu-i
răspunsese la salut. Şi ce mare brânză? Doar pentru că nu-şi băgase nasul
printre hainele ei. Pentru că avea o voce frumoasă şi, aşa cum descoperise pe
propria piele, orgasmică. Pentru că aşa îi spuneau inima şi trupul. Pentru că
simţea un imbold din ce în ce mai puternic şi nestăpânit să alerge până la el
prin spuma de pe ţărm, ca o starletă din anii '50. Era vrăjită. Îşi închipuia lesne
cum ar fi îmbătrânit împreună. S-ar fi putut culca seară de seară alături de el.
Dar nu, nu era înţelept să-şi facă imediat apariţia pe plajă. Şi oricum, n-ar fi
fost deloc subtil. Ce-ar fi putut să-i spună? Şi ce-ar fi putut să-i răspundă omul
acela, cu care nu schimbase nici măcar două cuvinte?
Când şi-a mai potolit emoţiile, îndepărtându-se de Joseph cât o ţineau
picioarele, Celice ajunsese deja la braţul estic al Baritone Bay, care se desfăcea
în semicerc din coasta joasă. Un balcon de nisip. Ştia, din fotografii şi manuale,
de faimoasele promontorii şi peninsule din zonă, de câmpul de dune şi vârfuri
crestate, care părea, cel puţin privit de pe cărare şi în lumina aceea palidă,
opera unui arhitect cu minţile rătăcite, care uitase să se oprească. Dincolo de
dune, valurile se loveau de stânci în arteziene de spumă. Ar fi putut fi un loc
propice cercetărilor ei. Dacă erau stânci şi curenţi, poate că erau şi alge.
A observat imediat ciulinii obişnuiţi, câţiva arbori de iască, un tufiş de
ienupăr şi câteva desişuri de vomitoria, bătute de vânt, agitându-şi ramurile
golaşe pe fundalul auster al dunelor. Când Celice a păşit în cele din urmă
printre dune, a simţit imediat nisipul scrâşnindu-i sub tălpi, fără nici o urmă
de humă sau pământ gras. Cea mai mare parte a vegetaţiei din jur era pitică,
îmbrăţişând şi ţintuind locului dunele schimbătoare, unele pipernicite, altele
întinse, altele ghemuite. Era un decor în întregime construit şi animat de
vântul care gonea nisipul, izbindu-l de pantele abrupte şi lăsându-l apoi să
cadă pe povârnişurile bătute de vânt.
Celice se apucase deja de lucru. Îşi scosese carnetul de notiţe şi trecea în
revistă diverse specii. Pe partea mai ferită, dinspre uscat, a dunelor, a văzut
crescând grozamă, ierburi de spartină, tulpină-roşie, iarbă de foc şi cordonie.
Însă pe măsură ce se apropia de golf, dunele începeau să se înghesuie cu
câteva excepţii pe paturi moi de iarbă mătăsoasă, în faţa căreia ar fi pălit orice
peluză, de un verde intens tot timpul anului, spongioasă şi catifelată ca
muşchiul. Denumirea ei latinească? Festuca mollis. Pe alocuri Celice vedea,
dezgolită de nisipul zburător, împletitura ei de rădăcini şi rizomi, îngropată la
jumătate de metru în sol şi hrănindu-se cu sare, vânt şi nisip granulos,
nutritiv, aromat.
Celice nu a încercat să străbată dunele. Ar fi fost cumplit de greu, mai
ales în cizmele de cauciuc. Iar dunele le înspăimântă pe femeile singure. Prea
multe fundături şi coridoare secrete. Celice le-a dat ocol şi s-a îndreptat către o
movilă semeaţă de stâncă de la marginea golfului, pe jumătate acoperită de
flux, pe suprafaţa căreia distingea nuanţele întunecate ale algelor şi unde ar fi
putut să găsească şi muşte băşicate, pentru studiu şi mostre. Lumina lăptoasă
a dimineţii, covăsită de un soare nu prea convingător, dizolvată de ceaţă şi nori,
împrumutase nuanţe de un gri purpuriu. Marea, cu puţin timp în urmă
incoloră, era verde berii. Asemenea culori nepământene nu ţineau mult şi în
cinci minute au fost gonite de vânt.
Celice a petrecut o oră scoţând alge roşiatice din apă şi tăind apoi cu
foarfecele mostre viu colorate. Din fiecare plantă alegea câte trei mostre, una de
la bază, de unde ierburile erau ancorate de stâncă, una de la mijloc, unde alga
se îngroşa, şi una din vârf. Aşeza mostrele cât putea de grijuliu mâinile îi erau
reci şi alunecoase din pricina limfei scurse din alge în punguţe etichetate, cu
apă de mare şi oxigen. In după-amiaza aceea, dacă reuşea să stea trează, avea
să verifice fiecare mostră, observând distribuţia microorganismelor. Dacă
supravieţuia săptămânii de practică şi se întorcea în laborator, avea să
introducă musculiţele sau ouăle pe care le găsea în sticluţe cu alcool şi apoi să
le pună la microscop. Însă acum tot ce avea de făcut era să-şi cufunde mâinile
în apă şi să pescuiască alge. În faţa ochilor i se întindea o lume în miniatură,
un microcosmos nespus de liniştitor. Zoologia se dovedise un tovarăş mult mai
cumsecade decât cosmologia. Era mai plăcut să contempli şi să închizi în
cutiuţa potrivită o muscă băşicată, ca pe un zeu magnific, decât să stai cu ochii
aţintiţi asupra întinderilor depărtate şi infinite ale cerului. Câtă măreţie în
acest univers umed, mai ceva decât în moartea constelaţiilor, în fiecare grăunte
de nisip sau peliculă de sare, în fiecare larvă sau viermişor, prea mici ca să
vadă, dar suficient de mari ca să înoate, să se hrănească, să moară şi să respire
la dimensiunile lor miniaturale. Şi lacurile lăsate în urmă de reflux erau un
bun subiect de meditaţie. Celice era surprinsă de cât de calmă şi neînfricată se
simţea, privindu-se în apa mică, pe când culorile se limpezeau. Şi înfometată.
Acum (se amăgea ea) nu şi-ar mai fi dorit decât un duş, micul dejun şi zece
ţigări.
Desigur, ca să se întoarcă la casa de studiu, Celice ar fi trebuit s-o ia pe
malul mării, trecând pe lângă o altă miniatură masivă, acea siluetă pe jumătate
cufundată în valuri.
Oare şi el îngâna o melodie, la fel ca ea? Când s-a apropiat destul cât să-
şi fluture mâna şi să-l strige, singurii cântăreţi dimprejur erau egretele şi
pescăruşii. Joseph părea doar să se bălăcească în apa mică, stropind în jur ca
un copil răsfăţat. Văzând-o, s-a oprit, s-a îndreptat de şale, a părut jenat câteva
clipe şi pe urmă a mai izbit o dată apa cu piciorul, către mare. Pentru ea.
Subiectul tezei de doctorat a lui Joseph era greierul marin deşi, aşa cum
i-a explicat lui Celice pe când ea îi arăta mostrele de ierburi de mare, nu era
nici marin, şi nici greier în sensul ştiinţific. Denumirea lui neştiinţifică locală
lăcusta de ţărm era mult mai potrivită. Şi-ar fi dorit, i-a mărturisit el, ca
naturaliştii să fie mai grijulii cu denumirile speciilor.
A păşit pe nisipul fin, chiar dincolo de un val care tocmai se spărsese, ca
să-i arate ce voia să spună. O sută de greieri marini i-au înconjurat picioarele,
ţârâind de efort. Joseph a prins unul care i se lovise de cizmă şi i l-a arătat lui
Celice în mâna făcută căuş.
— Pseudogryllidus pelagicus, a spus ea, dezamăgită că pe chipul lui nu
se ivise nici o urmă de surpriză.
— Nu e prea arătoasă, a zis Joseph.
Lăcusta de ţărm care i se zbătea între degete era cenuşie ca granitul,
perfect camuflată şi inertă, cu picioarele din spate strânse şi îndoite.
— Dar priveşte, Cecile.
Joseph a prins să sufle aer umed pe picioruşele insectei, aproape
fluierând. Lăcusta a dispărut.
— Singura şmecherie pe care o ştie. Sau pe care o ştiu eu, a spus
Joseph.
Într-un târziu, a privit-o pe Celice drept în faţă, cu un zâmbet timid-
triumfător. Destul de atrăgător, chit că avea ceva de şoarece de bibliotecă.
— Altfel, e o insectă cu totul banală. Ca şi mine.
A scos o altă lăcustă, de undeva din cracul pantalonului, pe care i-a
oferit-o lui Celice:
— Încearcă şi tu. Pun pariu că nu poţi.
I-a aşezat-o în palmă. Celice a suflat peste ea. Insecta n-a dispărut.
Celice a atins-o cu vârful degetului, iar apoi a suflat din nou. Lăcusta nu s-a
mişcat.
— E moartă.
— N-ai destulă salivă, a spus el. Uită-te la mine.
Joseph a fluierat umed deasupra palmei lui Celice. Răsuflarea îi era
jilavă. Lăcusta şi-a făcut numărul. I-a atins obrazul lui Celice cu aripile şi a
aterizat în nisip, pe un banc aflat la cinci metri mai încolo.
— Nu-ţi face griji pentru ea, a zis Joseph, pe când Celice îşi ştergea saliva
de pe mână de cracul pantalonului. Nu păţesc nimic. Poţi să le dai drumul de
pe acoperişul Institutului, de la treizeci şi şapte de metri, şi tot trăiesc. Am
încercat. Cu toate că nu pot zbura. Au aripi false. Sunt dure, vietăţile astea.
S-a oprit. A râs. Şi-a coborât vocea.
— Sunt adorabile. Nu crezi, Cecile?
— Minunate.
— Exact.
Adorabile, minunate. Cuvintele pluteau în aer. Joseph ar fi trebuit să se
agate de ele. În loc de asta, neobişnuit să flirteze, a roşit şi s-a tras din nou la
adăpostul zoologiei. Ieri tăcuse. Astăzi, vrând cu tot dinadinsul s-o reţină pe
Celice, turuia ca o moară stricată.
Printr-o „anumită funcţie a evoluţiei convergente”, i-a explicat el, gâza lui
preferată, cu întregul trup mai scurt de un centimetru la maturitate, dezvoltase
membrele din spate exagerat de lungi şi pliate în unghi ascuţit ale greierilor,
care îi permiteau, „în momentul în care le îndrepta brusc”, să dispară din faţa
curioşilor şi a pericolului. A prins un alt specimen şi l-a ţinut, cu picioarele
pedalând în aer, între degetul mare şi cel arătător.
— Vezi? Picioarele din spate sunt de două ori mai lungi decât corpul. Aşa
şi trebuie. Uite cum se hrăneşte.
I-a arătat lui Celice lăcustele care aşteptau înşirate pe plajă, în punctul
cel mai îndepărtat unde valurile puteau atinge nisipul, înecându-l în spumă. La
valul următor, împinse de presiunea aerului şi de spumă, aveau să-şi apuce
prada marină păduchi de nisip, lindină de apă sărată în cleştii micuţi, să-şi
încordeze picioarele şi să zboare cinci metri, dincolo de limbile ameninţătoare
ale fluxului. Erau nişte vietăţi absurde.
— Nu e chiar cel mai desfătător mod de viaţă, a spus Joseph. E ca şi cum
ai trăi în rigola unei şosele, hrănindu-te cu resturi de cauciuc de la maşinile
care trec.
— Nu se compară ţărmul cu o şosea. Aici e încântător. E tare frumos, a
răspuns Celice. Nici un alt loc nu i se mai păruse atât de încântător. Şi nu se
mai purtase nicicând ca o obsedată.
Joseph a clătinat din cap. Aşa avea să facă de fiecare dată când ea venea
cu propuneri fanteziste. Avea să clatine din cap mai bine de treizeci de ani.
— E frumos pentru noi. Zoologii au parte de toată distracţia. Astea mici
n-au habar de nimic. Ele doar mănâncă şi fac salturi mortale. Chiar şi după ce
se întunecă. Întotdeauna când vine fluxul. Cele mai multe trăiesc o zi, două. Pe
urmă, kaput! Le curăţă pescăruşii şi peştii de apă mică, dacă, să zicem, scapă
cu viaţă din valuri. Hop, hop, hop, şi dup-aia lindină de mare pentru cele care
supravieţuiesc. Nu dau doi bani pe peisaj.
A scos câţiva greieri din tot felul de buzunare şi le-a dat drumul pe nisip.
— Uneori mă întreb de ce există. N-au nici un rost.
— S-ar părea că te amuză.
— A, da. Asta e rostul evoluţiei, să-i facă fericiţi pe zoologi.
Joseph s-a aplecat spre ea şi i-a cules doi greieri de pe gulerul jachetei,
apoi încă unul din păr. Era primul moment romantic al vieţii lor în doi. A mai
găsit un greier, rătăcit în hainele ei, şi l-a luat în palmă.
— O ultimă încercare, Cecile, i-a spus el. Suflă cu salivă.
 În următorii treizeci de ani, Celice avea să râdă mereu de Joseph pentru
primul lui discurs galant: „Suflă cu salivă, Cecile”. Avea să construiască şi o
mică poveste ca să-l chinuie. Îi imita vocea şi tonul afectat, juca scena în care
el, nepoftit, îi întinsese salivă în palmă (primul lor schimb de fluide corporale),
reda felul insultător în care îi pocise numele, fără ca ea să-l apostrofeze. O
strigase Cecile până seara târziu, când fusese în sfârşit mustrat de Festa.
— Taică-tău şi lăcustele lui au fost fiinţele cele mai lipsite de romantism
pe care le-am întâlnit vreodată, avea să povestească ea când fiica lor, pe atunci
în vârstă de opt ani, întrebase pentru prima oară cum se cunoscuseră părinţii
ei. Îmi venea să-l înec atunci. Ar fi putut să mă sărute dacă şi-ar fi dat
interesul. In loc de asta, m-am ales cu şi aici începea să-l maimuţărească pe
Joseph „Greierul marin e de fapt o insectă de uscat. Perfect adaptată. Vezi
dubla pereche de aripi false, antenele şi abdomenul segmentat? Nu te
plictisesc, sper. După cum se observă, nu e deloc un greier. Aş aprecia dacă
naturaliştii ar fi mai grijulii cu denumirile speciilor, Cecile.”
Era o poveste pe care fiica lor o adora.
De fapt, la vremea aceea, Celice fusese fermecată de bizarele dezvăluiri
ale lui Joseph cu privire la Pseudogryllidus pelagicus şi înduioşată de faptul că
el îi reţinuse numele, chiar dacă nu întru totul corect. Se simţea flatată că-i
vorbise despre studiile lui. I se părea că împărtăşeau deja nişte lucruri foarte
intime.
Dar cel mai mult îi plăcea trucul acela vesel în care îi arătase cum sărea
lăcusta la comandă la comanda lui. Gestul acela îl caracteriza. Chemarea
bărbatului. Era un scamator deghizat. Nu dădeai doi bani pe el până nu scotea
din mânecă porumbeii şi iepuraşii, până nu uluia pe toată lumea cu cântecele
lui, nu spunea ghicitori care-ţi puneau mintea pe moaţe sau nu făcea o insectă
mai mult moartă decât vie să zboare, doar suflând asupra ei.
Joseph încă povestea despre micile excentricităţi ale speciei care-l fascina
când a început să meargă împreună cu Celice prin apa care le ajungea până la
glezne, printre filtrele acelea vii, moluştele şi plantele-sită, înapoi către casa de
studiu, pentru masa de prânz. Avangarda fluxului era rece, ca de spută. Peste
tot de-a lungul ţărmului, din nisipul umed ţâşneau în aer greieri.
1:20 p.m.
Joseph şi Celice n-au încercat să iasă din curtea fostei case de studiu
sărind gardul grădinii, în ziua lor liberă. Erau prea bătrâni şi înţepeniţi ca să se
mai poată căţăra. Tulpinile de fluieraş care creşteau pe lângă zid, pe care
Joseph (cu Celice, mai apoi, pe urmele lui) le strivise cu atâţia ani în urmă,
formau acum un hăţiş impenetrabil. Pe lângă asta, ştiau prea bine mantra
istoricilor: trecutul poate fi revizitat, însă numai proştii îl repetă. Joseph, e
adevărat, ar fi făcut pe prostul în acea după-amiază, dacă i s-ar fi dat o şansă
cât de mică. De ce altceva ar fi luat-o pe Celice şi s-ar fi plimbat cu ea până la
dune, dacă nu ca să fie un istoric ratat? Dar n-avea de gând să-şi oblige soţia
să sară gardul şi apoi s-o apuce prin tufişurile de fluieraş către trecut cel puţin
nu încă. Ar fi fost un gest sentimental, transparent şi în egală măsură dureros.
Nu era atât de prost încât să creadă că tinereţea lor s-ar fi lăsat repetată aşa,
cu una, cu două, în toate detaliile. Şi nu era nici orb la agitaţia lui Celice. Casa
de studiu nu se număra printre locurile care ar fi putut s-o liniştească. Era
într-o dispoziţie sumbră, în pragul lacrimilor.
Au luat-o în schimb pe drumul mai puţin romantic pe unde fusese
cândva poarta care închidea curtea. Poarta în sine cu irişi din fier forjat, făcută
pe la 1920 şi valoroasă fusese scoasă din balamale şi furată cu ani în urmă.
Cele mai multe dintre pietrele de granit care pavaseră curtea dispăruseră.
Vechile trepte încă existau, acoperite de vegetaţie, deşi erodate pe margini şi
alunecoase din cauza muşchiului. Celice s-a ţinut de umerii lui Joseph pe când
coborau, unul în spatele celuilalt, către vechiul drum de ţară. Era pentru prima
oară în acea zi când se atingeau.
Nici un doctor în zoologie n-ar fi fost luat cu totul prin surprindere,
desigur, de cât de mult se schimbase coasta. Cei doi citiseră articolele din ziare
şi văzuseră planurile de extindere. Semnaseră petiţii în semn de protest faţă de
„confiscarea în scopuri de îmbogăţire frauduloasă a unor terenuri publice
valoroase”. Totuşi, chiar şi fără intervenţiile arhitecţilor şi ale constructorilor,
tot nu s-ar fi aşteptat ca ţărmul şi zona de coastă să rămână aşa cum fuseseră
cândva. Şi zoologii au mantrele lor: schimbarea e singura constantă; nimic din
univers nu e stabil sau inert; descompunerea şi înflorirea sunt sinonime; un fir
de nisip e mai puternic şi mai durabil decât stânca. Dacă oraşele puteau fi
transformate de înnebunitorul du-te-vino al trecătorilor sau de gusturile diferite
ale edililor, în ciuda aparentei lor permanenţe, ceva atât de fragil şi trecător ca
decorul natural putea fi netezit şi recreat sub altă formă într-o singură noapte,
având ca artizan o singură furtună.
Aşa că nu se aşteptau să găsească vechiul drum de ţară neschimbat,
după treizeci de ani de furtuni. Nu mai era presărat cu păstăi de manac şi
grămezi de bălegar. Nu mai existau nici ferme sau lanuri prin împrejurimi.
Singura recoltă de azi erau ipotecile şi buruienile. Îşi închipuiseră că vor găsi
drumul îngustat şi plin de bălării, ca o cărare fermecată şi părăginită din
basme. Că pinii vor arunca deasupra lui o umbră deasă. Scara morţii către
lumea de dincolo. Că vor fi împiedicaţi să înainteze de trunchiuri putrezite şi
hăţişuri imposibile. În loc de asta, au ieşit dintre copaci sub un cer aspru şi
orbitor, prea înalt, prea albastru şi prea ameninţător, stăpân peste un şir
uluitor de luminişuri. Lucrările începuseră. Copacii fuseseră înlăturaţi pe o
suprafaţă uriaşă, iar pământul adunat în movile rotunde şi atent nivelate, ca
nişte bube de vărsat, cu diametrul de aproximativ douăzeci de metri. Rădăcini
şi pietre uriaşe fuseseră smulse şi aruncate în lături ca nişte morene secate, de
parcă un gheţar de pământ şi-ar fi croit drum de-a lungul coastei. Şi ăsta era
doar violentul preludiu al viitorului drum de acces care, odată scos la lumină,
avea să înlesnească sosirea camioanelor şi muncitorilor. Mai târziu, drumul de
acces avea să fie ridicat la rangul de şosea publică, pentru cele şapte sute de
reşedinţe din Salt Pines, enclava cu decor bogat şi porţi înalte („cu ieşire rapidă
atât spre aeroport, cât şi spre oraş”) care avea să-i adăpostească, în mai puţin
de un an, pe cei mai pretenţioşi şi prosperi oameni de afaceri din zonă.
Celice şi Joseph au clătinat din cap. Aşa arătau minunile care ieşeau din
mâna omului. Au mers câţiva metri pe marginea încă neatinsă a drumului, însă
au făcut cale-ntoarsă când s-au trezit în faţa unor uriaşe mormane de
dărâmături. Pe unde să traverseze? Unde era drumul public?
— Cineva ar trebui să facă o plângere, a spus Joseph, ştiind că acel
cineva n-avea să fie el. Noi pe unde mai trecem?
Şi-au pus mâna streaşină la ochi, din cauza soarelui puternic, ca să
cerceteze capătul cel mai îndepărtat al luminişului, căutând un indicator sau o
altă cale de-a ajunge pe coastă. Nu mai rămăsese nici urmă de cabanele de
vară care se înşirau cândva de-a lungul drumului de ţară. Salba de mici
heleşteie cu apă dulce, ruptă şi străpunsă de buldozere, fie se uscase, fie fusese
înăbuşită sub dărâmături. Din când în când, dinspre drumul care ducea la
aeroport, se auzea percuţia aspră a vreunui camion cu remorcă descărcând
zgură sau pietriş pentru noua autostradă, sau un transport de granit pentru
fundaţia orăşelului Salt Pines. Nisipul n-ar fi putut suporta de unul singur
greutatea banilor şi a bunului-gust.
Celice a fost cea care, cu ochi mai ageri decât soţul ei, a zărit săgeata
indicatorului agăţat de trunchiul unui pin, care dicta traseul ce putea fi urmat
către coastă în locul cărării întrerupte. Insă ei şi lui Joseph nu prea le venea să
străbată ceea ce li se întindea în faţă. Se simţeau ca nişte intruşi. Luminişul
uriaş îi intimida, la fel ca o interdicţie antipatică din tinereţe. Un triplu „I”
„Intrarea şi ieşirea interzise!” scobit cu litere încă fumegânde într-o tăbliţă de
lemn, ca să-i ţină pe dezertori fie afară, fie înăuntru. Un pământ al nimănui,
care să ţină esturile şi vesturile, nordurile şi sudurile separate pentru
totdeauna. Germaniile şi Coreele. Vietnamurile. Arăta de parcă ar fi fost plin de
turnuri de control, mine de uscat, lupi alsacieni şi garduri din sârmă ghimpată.
De fapt, chiar zburau două avioane deasupra copacilor; unul de pasageri, foarte
sus, iar la cinci sute de metri un avion utilitar cu un singur motor, zumzăind
chiar deasupra capetelor lor şi părând să lanseze dintr-o clipă în alta o bombă,
o canistră cu benzină sau un paraşutist. Chiar dacă Joseph şi Celice nu
fuseseră încă descoperiţi, lunetiştii aveau să-i ia la ochi imediat, dacă erau atât
de nebuni încât să se aventureze afară din pădurice. Numai animalele erau în
siguranţă. Ciori de copac şi vrăbiuţe sanitare ţopăiau pe pământul golaş.
Şobolanii alergau pe lângă băltoacele formate în urmele uriaşe de roţi ca să
găsească de mâncare, rădăcini şi bulbi. Doi ulii ţepoşi iubitori ai şoselei
descoperite aşteptau în vârf de pin următorul carnagiu. Celice nu privea
luminişul ca pe o metaforă, o graniţă stufoasă, pământească, între viitorurile şi
trecuturile lor. Era pur şi simplu întristată de ceea ce găsiseră şi, dacă ar fi fost
după ea, s-ar fi întors imediat şi ar fi plecat acasă. Dacă soţul ei n-ar fi fost atât
de hotărât să ajungă pe coastă, Celice ar fi murit la ea în pat.
Joseph şi Celice şi-au început traversarea. Vântul şi soarele uscaseră şi
rumeniseră suprafaţa solului, deasupra stratului moale de noroi în care te
afundai până la glezne, dar această coajă era subţire şi fărâmicioasă cum e
crusta plăcintei cu mere, prea subţire ca să suporte greutatea a două mamifere
masive. Au lăsat urme adânci în noroi, iar noroiul şi-a pus la rândul lui
amprenta asupra pantofilor celor doi şi asupra manşetelor pantalonilor.
— Şi-acum? A întrebat Celice, sugerând că i-ar fi putut aştepta lucruri şi
mai rele.
 Şi-ar fi putut petrece după-amiaza bălăcindu-se prin noroiul a
nenumărate şantiere de construcţii. Excursia lor cea ulterioară sosirii la casa
de studiu nu începuse cu dreptul.
Insă odată ce au revenit pe cărare şi s-au afundat în păduricea de pini
care rămăsese, printre mlaştinile sărate şi micile lagune (perfecte pentru
viitorul teren de golf, căci mingile de golf plutesc cel mai bine în apă sălcie),
curăţându-şi pantofii de noroi în timpul urcuşului nisipos pe coasta primei
dune, până şi amintirea orăşelului Salt Pines a dispărut. De pe culmile dunelor,
priveliştea rănilor şi a cicatricilor pământului era ascunsă de copaci. Chiar şi
huruitul camioanelor şi al remorcilor era înăbuşit. Avionul utilitar dispăruse.
Acum vedeau parcă pentru prima oară coasta; marea tulbure ca vinul, tristă,
narcotică.
Au coborât alunecând pe pietrişul nisipos până pe şesul coastei, care se
continua apoi în pantă către mărăcinişul de pe ţărm. Dincolo de el se întindeau
dunele de la Baritone Bay. Câmpia era încă neatinsă de progres sau de
„urbanistică”. Cu timpul, acolo avea să crească o staţiune turistică, ştiau asta.
Plus un port de iahturi şi o esplanadă de granit, cu restaurante cu vedere la
mare şi piste speciale pentru ciclişti. Dar niciunul dintre planuri nu putea
demara până când, în prima fază, casele nu aveau să fie gata şi pline de
proprietari influenţi, care să înfrângă temerile edililor, poate ceva mai
sentimentali. Cineva construise un mic debarcader de piatră, cu vinciul unei
bărci aşezat ca indicator. Se întindea de la drumul de coastă, de-a lungul
ţărmului, până la semnul de apă mică. Asta era o noutate pentru Joseph şi
Celice. Iar acolo unde fuseseră cândva bariere naturale de iarbă şi o câmpie cu
plante pitice, se făcuseră acum baraje de nisip pentru a proteja plaja şi se
grupaseră mai multe şiruri de saci într-un fel de zigzag, pentru a se combate
eroziunea ţărmului. Se părea, de asemenea, după cum se spărgeau valurile, că
poziţia celor câteva mici peninsule şi a bancurilor de nisip, a braţelor şi a
canalelor, nu mai era aceeaşi. Fricţiunea şi depunerea de sedimente,
inundaţiile, eroziunea şi acumularea trasaseră rute noi. La o adică, oceanul ştie
o mie şi unul de meşteşuguri.
La cincizeci de metri în larg se formase un nou banc de nisip, lunguieţ,
care spărgea valurile şi le răpea forţa dramatică până şi celor mai înalte, cu
crestele buclate şi pline de bulbuci. Valurile atingeau plaja moleşite şi docile.
În capătul cel mai îndepărtat, unde Joseph făcuse cândva să zboare nişte
greieri umezi de salivă şi atât de seducători – ţărmul nu se mai învecina cu apa
mică, mulţumită celor treizeci de ani de maree cuceritoare sau bătând în
retragere. Valurile împinseseră nisipul mai în sus pe plajă şi ridicaseră un
ponton abrupt şi arcuit, din scoici şi pietriş.
— N-o să le placă asta, a şoptit Joseph.
Erau dezamăgiţi. Aproape că au alergat toată plaja, de la vest la est,
pândind locul unde se spărgeau valurile, căutând lăcuste în spuma zdrenţuită
a fluxului, răsturnând cu picioarele mormanele înnegrite de scoici, ca să dea
peste gâze fugare. Dar nimic, nici un salt mortal, deşi ora era cea mai potrivită.
Fluxul venea cu mare viteză. Altădată s-ar fi îngropat în greieri până la glezne.
— Nici măcar unul, a spus Celice.
 — Nu ajunge unul. Nu poate trăi singur.
Joseph nu era chiar surprins. De îndată ce văzuse noua configuraţie a
ţărmului, mult mai în pantă, îşi spusese că, pentru Pseudogryllidus pelagicus,
condiţiile deveniseră vitrege. Prevăzuse asta în de mult uitata lui teză de
doctorat (intitulată bombastic îngăduinţă şi pură întâmplare: o istorie naturală
a lăcustei de ţărm). Insectele cu pricina erau atât de strict specializate şi de
sensibile, încât nu s-ar fi putut adapta suficient de repede schimbării de
direcţie. Întâmplarea pură le adusese ghinion.
— Prea abrupt pentru ele, a spus Joseph. Ar fi avut nevoie de o plajă
sănătoasă, netedă, cu maree blânde. Asta-i viaţa.
Da, asta era viaţa. Numai că el îşi închipuise mereu, în secret, că greierii,
lăcustele şi cărăbuşii puteau îndura orice le-ar fi rezervat viaţa. Ei erau marii
supravieţuitori ai lumii naturale. Cele mai agile insecte. Mai bine echipate decât
orice altă creatură ca să înfrunte condiţiile extreme. Nu trebuia decât să citeşti
regulat Entomologia ca să afli că existau cărăbuşi de cuptor, insensibili la
cărbunii aprinşi. Sau greieri polari, care trăiau într-un ger permanent, sau
lăcuste de peşteră oarbe, care înfloreau pe malurile unse cu var nestins ale
râurilor subterane şi îşi localizau prada graţie celor patru urechi care le
împodobeau genunchii. Existau insecte care se hrăneau cu gudronul fierbinte
şi lipicios din spatele aragazelor, precum şi gândăcei care navigau prin canalele
de scurgere sau ronţăiau cablurile electrice.
În America de Sud se găsea chiar şi un greier {Entomologia, voi. CXXI/27)
care trăia şi se înmulţea în motoare diesel. Se hrănea cu combustibil lubrifiat.
Denumirea lui comună? Maimuţa de motorină. Fusese descoperit în 1970, în
Ecuador. Fără aripi, cu picioare scurte şi lipsite de mobilitate, care îi serveau
doar ca agăţătoare. Călătorise apoi către nord şi către sud, trei mii de kilometri
în mai puţin de douăzeci de ani, purtat în camioane sau în trenuri cu
locomotive diesel. Migraţie mecanică. Acum era foarte des întâlnit în Mexico
City şi în Brazilia. Câteva specimene singuratice apăruseră şi în carcasele
motoarelor din câteva cimitire de maşini din Dallas. Poveştile naturii sunt cele
mai palpitante, spunea mereu Joseph. „Mai puţin când le spui tu”, adăuga
soţia lui.
„Orice pretenţii filosofice am avea în a ne justifica existenţa, specia
umană este marginală. In zoologie, contăm foarte puţin ca ordin biologic. N-o să
ni se simtă lipsa”, îi spusese Joseph, într-unui dintre rarele lui accese publice
de înflăcărare ştiinţifică, unei studente de la Institut, atunci când aceasta
expediase prea hotărât vietăţile mai mici ale pământului. „Poate că nu au
conştiinţă de sine, ca noi. Sau memorie. Sau speranţe. Sau stări de spirit. Sau
frică de moarte. Poate că nici nu ştiu cât sunt de puternice şi minunate. Dar
când ultima fiinţă omenească o să piară de pe faţa pământului, iar canalele de
scurgere, aragazele şi motoarele diesel or să se fosilizeze, ei bine, insecte tot or
să mai fie. Crede-mă pe cuvânt. Insecte care or să se dezvolte, or să evolueze, or
să se specializeze.” Iar aici îşi valorificase cea mai bună frază din lucrarea de
doctorat: „Tot or să mai existe lăcuste de ţărm (.) care să-şi smulgă hrana de zi
cu zi din cleştii valurilor”.
 Nici măcar acum, fără vreo lăcustă la vedere, profesorul nu se îndoia de
corectitudinea premoniţiilor sale. Pe nenumărate alte plaje, cu povârnişuri mai
blânde, trăiau încă multe colonii active. Le văzuse cu ochii lui, de multe ori în
ultimii ani, la vărsarea râului Mu şi la Tiger Crab Edge. Nu conta că nu ieşise
azi pe ţărm ca să le vadă sau să le dăruiască o conştiinţă. („Nu dau doi bani pe
peisaj, şmecherele astea.”) Era însă tot o dezamăgire să descopere că, cel puţin
pe plaja asta, Pseudogryllidus pelagicus nu mai era de găsit.
Insă dezamăgirea lui Joseph nu era întru totul ştiinţifică, în ciuda vechii
sale slăbiciuni pentru micile creaturi şi a complicităţii lor la redactarea tezei lui
de doctorat. Fantezia pe care o hrănise în secret, de când o privise pe Celice
adormită în acea dimineaţă, se lega într-un fel de lăcuste. Ele erau darul lui de
Sfântul Valentin. Trandafirul roşu al lui Joseph. Jucărioarele lui erotice. Dacă
avea s-o ducă pe Celice înapoi la dunele de la Baritone Bay, unde făcuseră
dragoste cândva, atât de memorabil, de obsedant şi de neaşteptat, atunci mai
întâi trebuia s-o ademenească pe plajă. Până aici, misiune îndeplinită. Deşi cu
destule chinuri. Insă acum avea nevoie de o strategie complicată, care s-o
scoată din melancolia ruinelor carbonizate şi s-o arunce în braţele lui
nerăbdătoare, acaparante. Avea nevoie de o scară a lui Venus, ca să o poată
îmbăta, treaptă cu treaptă. Ceva mai puţin evident decât să o sărute sau să
înceapă să fredoneze cântecul ăla vechi care îi plăcea lui Celice, dar ale cărui
strofe el aproape că le uitase. Crezuse că lăcustele aveau să-i fie din nou
complice. I-ar fi cules câteva de pe tricoul alb, din păr, i-ar mai fi suflat o dată
în palmă, făcând micile creaturi să zboare, şi atunci, poate (un mic detaliu
nevinovat), i-ar fi atins podul palmei cu limba lui umedă, de căţelandru. („Hai,
încă o dată. Suflă cu salivă.”) Oare atunci l-ar fi lăsat să-şi strecoare mâna pe
sub jacheta ei neagră, de lână?
Dar acum natura vitregă le scosese în cale o plajă prea abruptă pentru
doi îndrăgostiţi. O scară a lui Venus din care lipseau trepte. Timpul, însă,
lăsase lumina neatinsă. Expansiunea universului nu era chiar atât de rapidă.
Şi nu răpise nici murmurul hipnotic al valurilor care se spărgeau de ţărm. Soţia
lui, aflată la câţiva paşi mai în faţă, în apă până la glezne, cu pantalonii
suflecaţi până la genunchi, era poleită de soare, cu trupul subţiat şi întinerit de
razele reflectate în apă, cu părul cărunt înnobilat de auriul lor. O şuviţă de păr
îi cădea peste faţă, plimbată de o briză conspirativă. Ceafa şi gâtul dezgolit.
Săculeţul care îi scotea în evidenţă talia. Albeaţa lenjeriei care se ghicea la
spate. Manşetele pantalonilor, îmbibate cu apă de mare. Femeia drapată în alb
şi negru; peisajul drapat în albastru. Nu era de mirare că Joseph fusese vrăjit.
Dacă Celice s-ar fi uitat în spate, i-ar fi dat imediat denumirea în latină, cum
făcea de obicei: homo erectus sau homo semens. Pe numele lui vulgar, sclav-
de-prăsilă, dragoste-cu-năbădăi sau vrajă-adâncă.
— Hai să mergem. Spre Baritone, a spus soţul ei, după ce străbătuseră
toată plaja, iar ea se pregătea s-o apuce pe drumul de întoarcere.
A pronunţat cât a putut de blând fiecare cuvânt, tăindu-i calea. A tras-o
de poala jachetei.
— De ce? A întrebat Celice, ridicând o sprânceană. Soţul ei gâfâia şi
părea din cale-afară de concentrat.
 N-avea nevoie de un greier în palmă ca să-i ghicească gândurile.
— Cred că fluxul e mai blând acolo, a răspuns el. Trebuie să vedem
măcar o lăcustă, dacă tot am venit până aici. O să găsim o colonie în golf, sunt
sigur.
— Să găsim? De ce să mergem amândoi? Du-te tu. Oricum, golful e
stâncos. Acolo ai chiar mai puţine şanse să găseşti decât aici.
Pe Celice o dureau picioarele şi spatele. Umerii şi încheieturile îi
înţepeniseră. Sufletul îi fusese inundat de Festa şi de tot felul de amintiri. Ar fi
preferat să rămână pe promontoriul de scoici şi pietriş, privind valurile după-
amiezii, decât să rişte cine ştie ce trăsnaie legată de sex. Dar Joseph o trăgea de
mânecă. Nu suporta chestia asta.
— Hai, vino, a insistat el. O să facem picnicul acolo. E ferit de vânt. Şi
cine ştie? Poate că înduplecăm dunele să ne cânte.
— Dar nu e nici un pic de vânt.
Cerul de deasupra golfului era limpede ca cristalul, fără nori care să
murmure, iar linia orizontului părea trasată cu tuş de ochi albastru, chiar
acolo unde, de obicei, ciocnirea oceanului cu cerul făcea să iasă un abur
cenuşiu. Vremea frumoasă e aducătoare de nenorociri, se ştie. Ghinionul e un
şoim care se repede asupra noastră mai ales atunci când vizibilitatea e bună.
Morţii îi plac cerurile albastre. O zi însorită se potriveşte cu o înmormântare.
Oamenii înţelepţi din popor nu oamenii de ştiinţă stau închişi în casă în astfel
de zile, n-o pornesc la plimbare pe coastă, unde nu te poţi adăposti nici măcar
la umbra unui copac. Profesorii de zoologie fuseseră prost informaţi. Nu
înţeleseseră legile lumii naturale. Dacă lăcustele nu supravieţuiseră
schimbărilor de pe coastă, atunci cum şi de ce ar fi supravieţuit ei?
Joi, la unsprezece dimineaţa, telefonul mobil al lui Joseph şi Celice a
început să sune în buzunarul jachetei ei. Vibraţiile lui slabe abia s-au auzit,
înăbuşite de greutatea trupurilor. Până şi insectele erau mai zgomotoase şi mai
insistente. Bateriile erau pe sfârşite. Şi totuşi, târâitul a gonit un pescăruş care
lua masa şi care a ţâşnit speriat la câţiva metri în aer, protestând cu bătăi
nervoase din aripi împotriva felului cum îi fusese întrerupt festinul şi încă
sperând să găsească la aterizare acea rară delicatesă care era un greier dolofan.
A şovăit bătând din aripi deasupra trupurilor numai câteva clipe. La al patrulea
apel al telefonului, pescăruşul coborâse din nou pe abdomenul lui Celice şi
trăgea de pielea dantelată pe care deja o ciugulise şi o franjurase. Pielea ei era
aţoasă. In două zile îşi pierduse umezeala şi elasticitatea.
Femeia care suna, secretara lui Joseph, a lăsat târâitul să se audă de
zece ori era foarte meticuloasă – apoi de încă zece, înainte să închidă. Era
ciudat şi enervant că şeful ei nu apăruse la şedinţa de stabilire a programei
şcolare pe care chiar el o fixase la Institut, pentru ora zece dimineaţa. Ii
telefonase deja acasă şi nu primise nici un răspuns, încercase s-o găsească pe
soţia lui, misterioasa Celice, la universitate. Şi ea lipsea de la seminarul pentru
cercetători. Secretara lui Joseph ştia că nu avea voie să-l sune pe mobil decât
pentru „chestiuni urgente”. Îi dăduse instrucţiuni clare. Ei bine, asta era o
chestiune urgentă. Ba chiar îngrijorătoare. Şi încă nu se rezolvase nimic.
Comisia responsabilă cu programa şcolară, în care se aflau doi profesori iritaţi,
un guvernant şi un funcţionar ocupat şi plictisit din Consiliul Educaţional, toţi
la fel de nerăbdători, îi cereau „veşti” şi explicaţii din minut în minut. Acum că
nu-l găsise nici pe mobil, tot ce mai putea face pentru musafirii profesorului,
care deveneau din ce în ce mai crispaţi şi neliniştiţi în sala de conferinţe, era să
le ofere cafea şi scuze. Profesorului nu-i stătea deloc în fire să întârzie sau să
lipsească, a spus ea. Era prost-crescut, într-adevăr (asta n-a mai spus).
Distant. Cu capul în nori. Dar nu întârzia niciodată, întotdeauna puteai conta
pe prezenţa lui promptă şi taciturnă la şedinţe. In jur de zece şi jumătate, la
sugestia ei, membrii comisiei s-au retras, bodogănind şi încruntându-se în
direcţia secretarei, pe când îi străbăteau biroul ca să-şi recupereze pardesiele şi
umbrelele. Aveau o ocazie unică, aceea de a-l boscorodi pe directorul
Institutului fără teamă de replica lui acidă.
Secretara avea de parcurs pomelnicul obişnuit de treburi urgente, care în
final aproape că a reuşit s-o distragă de la neobişnuita întâmplare. Avea de
adus la zi jurnalele departamentului, de bătut la maşină şi de trimis rapoarte,
de repartizat şi redirecţionat scrisori, de identificat şi reparat orice nu mergea
cum trebuia. In mod normal, ar fi oprit soneria telefonului de la birou până pe
la prânz, ca să se poată concentra asupra hârtiilor, desfătându-se sadic cu
ideea că putea deveni inabordabilă. Însă în acea zi simţea că a opri soneria
telefonului nu era un lucru înţelept. În cel mai rău caz, gestul putea fi luat
drept o obrăznicie la adresa şefului ei absent.
Când încercase să-l găsească pe mobil, nu i se păruse că telefonul ar fi
sunat într-o cameră goală. În atâţia ani de dat telefoane, îşi dezvoltase
instinctul de-a ghici după anumite rezonanţe dacă avea de-a face cu cineva
care nu răspundea, care o ignora. Şi chiar de asta avusese parte, de cineva care
nu răspundea, sau cel puţin aşa i se păruse după ce formase numărul
profesorului. Acel arpeggio nu sunase ca într-o fundătură. Cineva auzise
telefonul, dar îi fusese greu să ajungă la el era în baie, încă în pat sau pe
scaunul de la toaletă. Profesorul avea să sune el la momentul potrivit.
Acum, de fiecare dată când suna telefonul de pe biroul ei, secretara spera
să fie profesorul, deşi într-o oarecare măsură se aştepta şi la un episod
asemănător celui pe care colega ei de la universitate îl trăise cu o lună în urmă.
Şeful acesteia, Mentorul universitar, nu avea să mai treacă niciodată prin faţa
biroului ei, ruşinat de toată tevatura pe care o stârnise. Bărbatul îşi luase viaţa.
Secretara lui Joseph nu-şi putea scoate din cap acea imagine atât de comentată
de toată lumea din birou a cadavrului din maşină, cu furtunul, ploaia şi radioul
care încă mergea.
A sunat din nou acasă la profesor, apoi pe mobil, către prânz, şi iarăşi
când s-a întors de la masă, pe la ora două, mai întâi în reprize de câte douăzeci
de apeluri, apoi de câte treizeci, mai insistente. Tot nici un răspuns şi nici un
mesaj de explicaţie sau scuze pe robot, deşi atât Joseph, cât şi Celice aveau
orarul încărcat în acea după-amiază. Secretara refuza deocamdată să intre în
panică. Toate la timpul lor. Exista o explicaţie, probabil. Vreo încurcătură cu
mesajele, din vina ei mă rog, i se cerea mereu să-şi asume vina. Un fax ilizibil
sau trimis aiurea. Un incident care nu putuse fi evitat. O confuzie legată de
dată. Profesorul lipsea oricum de două zile, pentru „muncă de teren”, aşa i se
spusese. N-ar fi fost de mirare să întârzie. Sau să sufere un accident minor,
căci profesorul era un om neîndemânatic. Poate că i se stricase maşina. Ar fi
fost un gest prostesc şi profesorul s-ar fi simţit jenat – ca ea să înceapă deja să
sune la spitale. Sau să anunţe poliţia pentru o nimica toată. Patru ore? Un
fleac. Mai ales într-o săptămână însorită. Nu era treaba lor, aveau să spună
poliţiştii, să facă prezenţa.
La şase fără zece în după-amiaza aceea, îngrijorată de-a binelea pentru
soarta cuiva care nici măcar nu-i era simpatic, secretara lui Joseph i-a
telefonat fiicei lor, Syl, în apartamentul acesteia, la şase sute de kilometri de
coastă. Robotul. Dispăruse oare toată familia? I-a lăsat un mesaj cât a putut de
calm: „Părinţii tăi sunt la tine în vizită? Îi aşteptam să sosească astăzi”. Şi a
încheiat cu „Nu e nimic grav, desigur. Încă nu s-au întors. Dar sună-mă, te rog,
mâine dimineaţă după nouă, dacă ai vreo veste de la ei. Sau revin eu.
Syl era chelneriţă într-o cafenea. MetroGnome, lângă sala de concerte.
Era „aia cheală şi antipatică”, pe jumătate simpatizată, pe jumătate temută de
colegi şi clienţi, cei mai mulţi muzicieni. Era genul de fată căreia îi dădeau
bacşiş gras, o taxau drept prost-crescută şi apoi o invitau în oraş.
Le-a telefonat părinţilor ei după miezul nopţii, când s-a întors de la lucru,
prea ameţită de vin ca să mai aştepte până dimineaţa. De fapt, niciodată nu-i
suna fără ca înainte să dea pe gât un întăritor, vin sau bere. Nu s-ar fi
aventurat să-i sune dacă ar fi luat energizante, pastile Eden sau ar fi fumat un
joint. Chestii tari, care dezlegau limba. Dar băutura o înviora mereu. Trebuia să
fie veselă ca să rişte să audă vocile îngrijorate şi invazive ale părinţilor ei. A pus
receptorul pe covor, lăsându-l să sune timp de câteva minute, ca să-i dea unuia
dintre ei destul timp să se trezească şi să se dea jos din pat. În mod normal, la
ora asta tatăl ei ar trebui să fie încă treaz, citind. Mama era somnoroasa. Syl i-a
dat timp să termine pagina, să-şi găsească papucii şi să se îndrepte către hol.
Chit că spera din tot sufletul să nu răspundă. După miezul nopţii era mai plin
de reproşuri ca oricând. De ce-i suna atât de târziu? Băuse? (Ei bine, da, de ce
nu?) Ce mai citea? Ce-avea de gând cu viaţa ei? (Să nu şi-o irosească printre
cărţi. Să nu putrezească într-un orăşel mort.) Trecuseră şase luni. Când avea
de gând să-i onoreze cu prezenţa? (Să nu te-aud. Şi nu mă bate la cap. Nu pot
să sufăr coasta.) însă când niciunul dintre părinţii ei n-a ridicat receptorul, Syl
s-a trezit mai degrabă iritată decât uşurată. Mesajul poruncitor de pe robot al
secretarei („Sună-mă, te rog, mâine dimineaţă după nouă”) intrase nepoftit în
viaţa ei şi-i dăduse un ghiont. O zguduise. Sigur că părinţii nu erau la ea. Nu
fuseseră invitaţi. Nu-i văzuseră niciodată apartamentul. Iar dacă ar fi apărut
totuşi ca să-şi bage nasul, nu le-ar fi plăcut nimic din ce-ar fi găsit, cafeneaua,
tunsoarea zero, patul nefăcut, nepăsarea ei faţă de toţi şi de toate, hainele şi
mai ales apetitul ei neruşinat pentru bărbaţi. De ce să nu facă dragoste cu câţi
bărbaţi îi scotea viaţa în cale? De ce să nu poarte lenjerie sexy şi să mai scoată
şi ceva bănuţi? Nu poţi să-ţi faci de cap pe lumea cealaltă.
Aşa că Syl nu era deloc bucuroasă că nu răspunsese nimeni. Se afla la
şase sute de kilometri de casă şi totuşi i se cerea să se ocupe de o problemă pe
care secretara tatălui ei şi celelalte capete pătrate de la Institut în mod evident
nu reuşiseră s-o rezolve. Părinţii ei nu se duseseră la serviciu. Ei, şi? Ce putea
ea să facă de la atâţia kilometri şi în toiul nopţii? Să se apuce de ghicit, cu un
ac fermecat şi o hartă?
Numai că nervii lui Syl nu puteau înăbuşi de tot o presimţire
neliniştitoare. I se pregătea ceva. Ea era genul care putea să lipsească de la
lucru, să-şi înnebunească toţi colegii, să stea în oraş până târziu, să-şi înşele
prietenii şi creditorii, să nu dea raportul nimănui, să lase telefonul să sune în
gol, însă părinţii ei, nu. Ei nu ieşeau noaptea în oraş. Nu le stătea în obicei.
Erau păsări de zi, găini conştiincioase, eficiente, punctuale, timide, plicticoase.
Cuminţi ca nişte catiheţi. Imposibil de suportat mai mult de-o oră fără să te-
apuce toţi dracii.
A format numărul din nou. Ar fi trebuit să fie acasă şi să răspundă, ori
unul, ori altul. L-a lăsat să sune şi a căutat cu privirea ceva de băut, la-
ndemână, şi ceva dulce de mâncare. Încă nu-şi făcea griji pentru părinţi, ci
pentru ea, pentru libertatea ei atât de scump câştigată. Nu-i fusese uşor să se
rupă de toate ca să aibă o viaţă fără mari realizări, atât de departe de ei. Nu
voia să se lase din nou înghiţită de vieţile lor serbede, de funcţionăraşi, de
mirosul prea tare al oceanului, nu voia să se întoarcă acasă, în aceleaşi camere
de demult, printre aceleaşi cărţi de demult, nevoită să mănânce aceleaşi feluri
de mâncare. Dacă răspundeau acum, Syl era în siguranţă. Dacă nu, trebuia să
întoarcă clepsidra şi să lase nisipul să se scurgă înspre trecut.
A încercat să-i sune pe mobil, în timp ce stătea pe closet cu uşa deschisă,
cu o cutie de bere Chevron în mână, ţinând între picioare receptorul care
ciripea cu antena întinsă la maximum, legănându-se în hamacul pantalonilor
lăsaţi în vine. La celălalt capăt al firului se afla doar golful luminat de lună.
Dacă ar fi putut răspunde bufniţele şi liliecii.
Syl a mai aşteptat o oră douăsprezece piese de pe un CD cu Ruffian
Rock, zece bătăi furioase în perete ale vecinului de palier acum treaz şi a sunat
din nou, pe ambele linii, acasă şi apoi între dune. A tresărit uşurată când a
auzit în sfârşit o voce la celălalt capăt al firului. O voce de femeie. Dar uşurarea
i-a fost de scurtă durată. Se declanşase doar robotul companiei de telefonie
mobilă: „Abonatul nu se află în aria de acoperire. Vă rugăm reveniţi”. Bateriile
de la celălalt capăt, umede şi extenuate de mai mult de două zile fără
electricitate, cedaseră. Oricât ar fi încercat, fiica lor nu mai putea face telefonul
să sune. Era înnebunitor deşi semăna cu relaţia lor dintotdeauna. „Nu putem
comunica”: eterna poveste a legăturii lui Syl cu părinţii ei de când plecase de
acasă. Telefonul n-avea decât să sune de o mie de ori şi tot n-ar fi destrămat
tăcerea celor doi.
Dar, în loc să insiste, Syl a telefonat la MetroGnome. Patronii plecaseră
acasă, bineînţeles, şi cu atât mai bine. A lăsat un mesaj pe robot, îmboldită de
vinul şi de berea băute mai devreme. Nu mai voia să fie chelneriţă, îi anunţa. N-
aveau decât să găsească pe altcineva. Nu mai avea de gând să servească la
mese. Avea lucruri mai importante de făcut. Mâncarea lor era scârboasă. La fel
şi clienţii. Iar MetroGnome era un nume absolut ridicol.
— Nu mă sunaţi, a adăugat ea inutil. Nu mai sunt în oraş. Am plecat şi
n-a mai vrut să continue: acasă.
 În noaptea aceea, visele lui Syl au fost sălbatice şi limpezi. Vise născute
în vapori de bere. A visat chiar moarte şi goliciune Freud în ediţie ieftină.
Trupurile părinţilor ei fuseseră găsite înţepenite în maşină. Dublu infarct. Într-
unui dintre vise, totul se întâmpla în mers, iar maşina ieşea de pe carosabil, se
dădea de-a berbeleacul şi exploda. Cadru fix. O moarte ca la Hollywood. În
altele, Joseph şi Celice conduceau orbi. Apoi erau găsiţi praf şi pulbere. Sau la
zece metri de maşină, strângând în pumn un bilet pentru fiica lor: „Am fost
teribil de dezamăgiţi de cum ai ales să-ţi trăieşti viaţa”. Sau prinşi în centurile
de siguranţă, dezbrăcaţi, fără măcar o vânătaie. Ca nişte foci rătăcite, lăsându-
se în voia furtunii, aduse la apă mică şi înecate în vuietul valurilor şi al
autostrăzii.
Syl s-a trezit de nevoie. Dar când a adormit din nou, după zece minute, a
fost năpădită de aceleaşi vise obsesive, cu maşina zburând prin aer, flăcările
uriaşe, cuplul în pielea goală acoperit de o ploaie de cioburi din parbriz,
cărămizi şi stropi de apă sărată. Cu cât dormea mai mult, cu atât goliciunea
părinţilor ei, devenită publică, îşi juca mai abitir rolul comic, neiertător.
Dar cel mai tare o înnebunea telefonul. În coşmarurile astea, telefonul
era la doi paşi de ei, pe bancheta din spate a maşinii sau pe fundul poşetei
maică-sii. Sau chiar la ea în mână, între degetele inerte şi fără reacţie. Nu
puteau face nimic ca să oprească zbârnâitul sau să prindă legătura. Alteori
telefonul se topea de căldură sau se scufunda într-o apă adâncă de douăzeci de
metri.
În alte vise, telefonul lui Syl era cel care suna. Părea s-o trezească, dar
când ajungea la el, zbârnâitul înceta. Cum adormea la loc, totul se repeta. Sau
suna pe holul din faţa camerei de copil a lui Syl. Dacă ar fi putut ajunge la
timp, dacă ar fi fost destul de înaltă şi curajoasă ca să apuce receptorul, i-ar fi
auzit pe părinţii ei vorbind de pe mobil şi implorând-o să-i ajute. „Spuneţi-mi
unde sunteţi”, striga ea. Dar nu auzea decât: „Reveniţi mai târziu. Vă rugăm
reveniţi”. Semnalul lor era din ce în ce mai slab. Li se terminau bateriile şi nu
mai puteau fi sunaţi.
Ultimul vis dinainte de trezire, luminat dintr-o parte de soarele răsărind:
tatăl ei o suna în ultimele lui clipe de viaţă. Băuse? O întreba. Ce-avea de gând
cu viaţa ei? Ce cărţi mai.? Ce planuri.? Când avea de gând să-i onoreze cu
prezenţa? El nu putea spune unde anume se afla.
Vineri în zori ploaia se întorsese nu burniţa modestă şi indiferentă de
miercuri, ci un torent vijelios. Umezeala era atât de prezentă şi de insinuantă,
încât îşi făcea loc chiar şi în cele mai bine închise portofele din oraş, umezind
bancnotele. Ploaia asta era violentă, săltăreaţă, salină. Acoperea toate maşinile
cu rugină. Îi arginta pe Joseph şi Celice.
De fapt, pe vremea studenţiei lor, oraşul fusese poreclit de turişti Rusty
City1. Sau Wetropolis2. Căldura verii, prinsă ca într-un butoi de lanţul de
vulcanii stinşi din împrejurimi, ridica vapori de apă sărată ca şi azi, dar fără
ştiinţa nimănui şi-i împrăştia diafan pe străzi. Chiar şi iarna erau ceţuri şi ploi
cu rafale de vânt, care ţineau din zori până la apus, ba chiar săptămâni în şir.
În zona asta cădea şi la fel e şi azi atât de multă apă, încât ar fi putut creşte în
înălţime cu un metru şi jumătate pe an. Până în dreptul bărbiei lui Celice şi al
ochilor lui Joseph. Totodată se simţea – şi se simte în continuare o briză umedă
permanentă. „Ştergătoarele de parbriz trebuie să-şi exprime în continuare
condoleanţele sincere de-a lungul ferestrelor înlăcrimate ale maşinilor noastre,
chiar şi atunci când nu cade nici un strop de ploaie”, scria Mondazy (epitaful
perfect al Mentorului universitar), în anii când oraşul şi coasta erau încă atât
de vii încât să atragă vizitatori. Turiştii
1 In limba engleză, aproximativ, Rugineşti. (N.tr.)
2 In limba engleză, aproximativ, Umezeni. (N.tr.) puteau cumpăra vederi
cu aceste cuvinte scrise în partea de jos, dacă se aventurau să coboare din
maşină sub rafalele de ploaie.
Uneori, ca acum, oraşul era inundat de maree. Insă pe atunci nu existau
diguri de beton care să ţină apa la distanţă. Mici pârâiaşe începeau imediat să
alerge pe străzile în pantă, cu bagajul lor de ierburi marine, mătasea-ţiparului
şi crabi. Trăim ca sirenele, se lăudau localnicii. Fetele noastre au alge în păr, în
loc de panglici, şi branhii.
Chiar şi moartea (potrivit folclorului reînsufleţit al oraşului din nou opera
lui Mondazy) era umedă. „Noi îi spunem Peşte”, scria în ultimul lui volum de
memorii, publicat cu peste treizeci de ani în urmă. „Şi povestim că înoată ca un
prădător tăcut, neiertător, care iese noaptea din mare şi ajunge în pâraiele
efemere de pe străzile oraşului. Peşte vine şi-i ia din pat pe mama şi pe tatăl
tău. Şi tot ce vei auzi, pe când sufletele se ridică în aerul cleios, îndepărtându-
se în lungi spirale de rămas-bun, e tremurul înotătoarelor.” Uneori, susţineau
cititorii sau adepţii lui mai superstiţioşi, Peştele lui Mondazy apărea numai ca
un contur argintiu al cadavrului sau îşi făcea simţită prezenţa prin miros.
Moartea aproape că nu se arăta. Insă era deja în cameră. Şi îşi lăsa urmele de
solzi şi mucilagiu pe cearşafuri.
Pentru o vreme, Peşte a fost făcut vinovat pentru fiecare moarte din oraş.
El înota, în ritmul ploii răpăind pe acoperiş, prin dormitoare şi saloane în care
cancerul, infarctul, bătrâneţea şi atacurile de tot felul câştigaseră partida în
faţa asistentelor şi a leacurilor acestora. Ii lua pe oamenii care se înecaseră în
pijama, printre recifele şi coralii mobilei. De zece ori pe zi, auzea horcăitul de pe
urmă din piepturile ruginite ale astmaticilor sau se grăbea la căpătâiul unui
copil lovit de maşină, într-o clipă de orbire fulgerătoare, provocată de un nor
care aproape că îmbrăţişase asfaltul, sau stătea la dreapta doctorului care
trecea „pneumonie” drept cauza morţii vreunui pensionar jilav, ai cărui plămâni
erau îmbibaţi de apă, când toată lumea ştia că adevărata cauză a morţii era
Peşte.
Peşte nu se putea lăuda cu prea mulţi marinari înecaţi. Pe atunci, Rusty
City era un orăşel turistic, nu unul pescăresc. (Acum nu mai e niciuna, nici
alta.) Numai vizitatorii cereau fructe de mare, prin urmare pescarii sau „şoferii”
care transportau peştele nu prea aveau căutare. Insă câţiva oameni tot cădeau
pradă valurilor în fiecare an. Mereu exista un străin care voia să alerge pe mal
la ora de vârf a fluxului, pe furtună, ca să fotografieze marea furioasă. Sau să
parieze că putea să ajungă la vechiul debarcader, să atingă catargul de steag
din capăt şi să o rupă la fugă înapoi, la tovarăşii lui de distracţie, înainte de
prăvălirea următorului val. Cu două luni înainte de săptămâna de studiu a lui
Celice şi Joseph, un cuplu încercase să-şi salveze câinele pe care apa
învolburată îl măturase de pe plajă. Femeia intrase în apă îmbrăcată, căutând
lesa câinelui. Când Peşte a găsit-o, câteva ore mai târziu, pe coastă, marea o
dezbrăcase. Un trup aproape gol, doar în pantofi, cu degetele petrecute în jurul
zgardei roşii a câinelui, niciunul dintre ei mort de-a binelea. Peşte a trebuit să
se agite şi să se zvârcolească în dreptul stâncilor înspumate ca să le atingă
pleoapele cu aripioarele lui mortale.
Oamenii înţelepţi din Wetropolis, care nu voiau să moară până când nu
erau bătrâni şi pregătiţi, întindeau plase la capul patului sau purtau cârlige
prinse de lănţişoarele de la gât. Chiar şi azi, la multă vreme după reînviatul
Peşte al lui Mondazy, mai sunt câţiva bătrâni în oraş care nu mănâncă şi nu
aduc niciodată peşte în casă, nici măcar la conservă, ca să-l dea de mâncare
pisicii. Ei sunt cei care îşi mai aduc aminte ce s-a întâmplat la restaurantul
Pisces1, jos în port, în 1968. Nouă nuntaşi şi un chelner au murit atunci. Peşte
i-a otrăvit. A fost un masacru. Mireasa n-a mai apucat să-şi petreacă luna de
miere cu proaspătul soţ.
1 In traducere, Zodia Peştilor. (N.tr.)
Aceiaşi oameni înţelepţi din Umezeni ar fi găsit la Joseph şi Celice, în
ziua a patra de putrefacţie între dune, o mulţime de semne lăsate de Peşte.
Moartea lor părea umedă, ca şi cum ar fi fost măturaţi de pe plajă de valuri
înspumate şi apoi azvârliţi undeva la nimereală. Amândoi se dizolvaseră în
parte şi se întăriseră. Deveneau pe jumătate masă semifluidă, pe jumătate
spumă sărată; vegetaţie de mare. Şi chiar miroseau a mare, putred şi seminal
ca resturile de vezică sau excrementele de peşte.
Mai era, bineînţeles, şi conturul argintiu, ca dovadă suplimentară a
prezenţei lui Peşte. Era marca lui umedă. In lumina răsăritului şi sub ploaia
deasă, de la oarecare distanţă, cadavrele ar fi putut părea doi cercei
strălucitori, făcuţi de nişte meşteşugari de basm din trupuri omeneşti şi
pierduţi de un uriaş. Două bucăţi de gheaţă căzute din cer, două frunze de
metal, două figurine decolorate, bătute în cositor şi coclite, pline de mucegai şi
humus.
Chiar şi într-o lumină mult mai slabă, trupurile lor tot ar fi avut irizaţii
de bijuterie, acolo unde rozul catifelat al vieţii şi cenuşiul pătat al morţii ar fi
conspirat ca să scoată la iveală argintiul de răscruce. Şi tot ar fi fost trasate
cărări de un alb translucid acolo unde melcii şi limacşii le desenaseră modele
smălţuite pe piele cu dârele lor de salivă. Acestea ar fi fost, cu siguranţă,
desenele lui Mondazy, urmele de solzi şi mucilagiu pe care, icnind, Peşte le
lăsase, zbătându-şi aripioarele peste dune, ca să le atingă pielea.
Privite mai de-aproape, trupurile lui Joseph şi Celice erau decorate cu
motive şi culori pe care Peşte n-ar fi putut nicicând să le imite. Un filigran
uimitor de vinişoare cafenii ca pinii, care dădea pielii o tentă arborescentă. O
grădină de băşici în floare, cu corole roşii, bombate, şi ovare galbene, în nuanţa
trandafirilor de stâncă. Iar în cavernele mai calde, pulsând sub coastă, sub
piele, sub scalp, nuanţele de albastru, roşu şi verde ţipător ale oaselor strivite,
puhave. Erau prea putrezite trupurile şi mult prea râncede ca să mai atragă
vreun pescăruş sau vreun crab. Fuseseră cedate altor clase, încrengături sau
specii, până ajunseseră la cei mai pârliţi meseni, o adunătură stângace: larvele,
ţesătoarele şi miriapozii, păduchii-nasture, viermii tubali şi frecuşii, gândacii de
nectar sau bon viveur-'n, care fie aveau prea multe picioare, fie niciunul.
Larvele muştelor fudule începuseră să se târască din cocon în această a
patra zi, stimulate de căldura fetidă din măruntaiele lui Joseph şi Celice. Morţi
de mult şi încă degajau energie! Larvele se îndopau şi colcăiau în interiorul
stârvurilor, pe când bulgări de ploaie cât ele de mari şi de cincizeci de ori mai
grei cădeau ca meteoriţii, împungând şi cutremurând peşterile şi văile. Moartea
ne îngraşă ca să se ospăteze cu noi. Iar viermii sunt menestreli la benchetuială.
Aidoma celor mai mulţi zoologi, Joseph fusese snob în facultate şi
dispreţuise botanica. Îşi spunea că „ăia cu plantele” duceau o viaţă inferioară. Îi
ironiza pe culegători. Singurele lor arme erau punga de plastic şi făraşul. Insă
acum era mai aproape de botanică decât şi-ar fi închipuit vreodată. Marii
prădători activi se făcuseră nevăzuţi, dar firele lungi de iarbă mătăsoasă,
suspinând după lumină, se aplecau asupra lui ca nişte infirmiere credincioase.
Trupul lui era o legumă: coajă, pulpă şi fibră. Oasele îi erau de lemn. In scurt
timp, dacă nu-i sărea nimeni în ajutor, viermii aveau să-l dezmembreze. Atunci
trupul său n-avea să mai poată fi adunat decât în pungi de plastic, cu făraşul.
Ar fi comod, desigur, să credem că trupurile oamenilor sunt mai
rezistente decât ale altor animale, că printr-un miracol (al ştiinţelor naturii,
desigur) mâna lui şi piciorul ei au rămas nedezlipite, îmbrăţişate şi îngrădite, că
vârful degetului lui încă îi atingea firişoarele de păr blonziu, că pielea de pe
glezna ei era fermă şi granulată extrem de fin, că degetele ei de la picioare erau
încă roşii ca zmeura şi cu pedichiura intactă. Dar moartea nu face discriminări.
Carnea tot carne e. Iar Joseph şi Celice erau pângăriţi din cap până-n picioare.
Unghiile lui erau crăpate şi pe jumătate desprinse. Mâna lui era scheletică şi
golită de carne o mănuşă goală, apretată. Piciorul ei ajunsese aproape o
scoarţă.
Insă ploaia, vântul, stelele căzătoare, viermii şi ruşinea nu reuşiseră încă
să-i spulbere în cele patru vânturi sau să pună capăt acestor zile de graţie.
Tunetul încă nu glăsuise. Mâna lui o atingea în continuare. Carnea trage la
carne. Cu vârful degetului pe spiralele tendonului ei. Joseph se ţinea încă. Şi o
ţinea şi pe Celice, mai departe.
„Ştim că Peşte ne va otrăvi pe toţi într-o bună zi”, scria Mondazy în anul
morţii sale. „Aşteptăm să-şi bage nasul în penumbra casei noastre, a camerei
noastre. Prea slăbiţi să mai facem vreo mişcare, îl vom privi strecurându-se pe
lângă lemnăria mucegăită şi păscând printre lichenii de cherestea, care cresc
negri ca lipitorile pe pervazurile ferestrelor de lângă paturile noastre, până când
se va întoarce privindu-ne fix, cu ochiul dintr-o parte. Oraşul nostru se năruie.
Suntem mâncaţi de vânt, de sare şi de ploi. Trăim cu frica apei şi a morţii.”
Insă sfârşitul Festei n-a fost provocat de Peşte, ci de Foc. Nişte apă ar fi
putut să-i salveze viaţa.
La scurtă vreme după întâlnirea lor, în a cincea zi de cercetare, casa de
studiu abia se mai zărea de la distanţă. Ceaţa umedă de pe mare săpase în
uscat mai adânc decât de obicei. Traversase culmile solide, absorbante ale
dunelor interioare, aruncându-şi roua uşor sălcie în heleşteiele cu apă dulce şi
aburind cu răsuflarea ei cenuşie geamul soios al verandei.
Înăuntru, la şapte dimineaţa, tinerii cercetători dormeau duşi, chiar şi
Celice. Profesorul care le coordona lucrările îi vizitase chiar în seara aceea la
cină şi-i lăudase pentru rezultatele cercetărilor de teren, chit că nu şi pentru
felurile de mâncare. In noaptea aceea, după ce profesorul se întorsese la
Institut, sărbătoriseră cu patru sticle de Van Pana şi jucaseră mimă uşor
turmentaţi. Fiecare trebuia să ghicească un nume de animal. Joseph a spus
„lăcustă de ţărm” de îndată ce Celice şi-a suflat în palmă, ca şi cum i-ar fi
trimis un sărut. Ceilalţi păreau convinşi că era o lege naturală a universului ca
Joseph şi Celice să fie împreună, deşi nici nu se atingeau, nici nu-şi dădeau
prea mare atenţie unul altuia. Ciudaţii cu ciudaţii, asta era formularea. Cei trei
bărbaţi flirtau numai cu Festa. De fapt, la două noaptea, când toţi ceilalţi se
duseseră la culcare, Festa şi ornitologul încă erau în camera de zi, unde se
sărutau zgomotos.
Probabil că, şi-a zis mai târziu Joseph, unul dintre ei doi pusese lampa
cu petrol sub masă şi micşorase flacăra până la o foarte slabă pâlpâire, poate
pentru ca decorul să fie cât mai romantic, iar apoi o uitase acolo, unde arsese
toată noaptea. Nici măcar nu era sigur dacă nu cumva îşi imaginase. Când se
trezise la şapte şi jumătate, camera de zi era aproape inundată de lumină
naturală. Flacăra slăbuţă nu avea cum să-i atragă atenţia. De fapt, poate chiar
se stinsese. O zărise ca prin ceaţă înainte să facă un tur rapid prin toată casa,
ca să ajungă în faţa verandei, sub cerul liber, unde o aştepta pe Celice. Joseph
nu era sigur dacă simţise vreun miros de lemn fumegând. Ar fi trebuit, ştia
asta, să verifice lampa şi să o stingă dacă mai era aprinsă, sau să o pună într-
un loc sigur, departe de lemnărie, înainte să plece. „Poate că nici dacă aş fi
văzut limpede flacăra nu m-aş fi dus să sting lampa”, a acceptat el în faţa lui
Celice, mulţi ani mai târziu, ca s-o consoleze. Nu era genul care să se bage în
treburile altora. Avea destule pe cap. Slavă Domnului că n-a adăugat: „Sunt
mult prea scund ca să mă joc cu focul”.
Celice nu văzuse nimic, nici o luminiţă, nici o lampă. Nu-l văzuse decât
pe Omul cu Lăcustele aşteptând-o afară, aşa cum îi ceruse (cum îi „ordonase”
era mai potrivit, avea să spună el mai târziu), pe jumătate devorat de ceaţă, pe
jumătate ascuns de gemuleţul vechi.
În noaptea de dinainte, Joseph recunoscuse băutura dezleagă limbile că
o spionase pe fereastra verandei. Ce senzaţie de libertate aţâţătoare, îşi spusese
Celice, nerăbdătoare s-o experimenteze iar. „Vino să mă iei dimineaţă”, spusese
ea înainte să se ducă la culcare. Şi într-adevăr venise şi o luase, în toate
felurile, senzual şi sălbatic, de zeci de ori în acea noapte, în visele ei. Ii cântase.
Apăsase pe clapele de fildeş, de os, ale spinării ei. O ţinuse în palmă şi suflase
peste ea, iar ea îşi îndoise şi îşi arcuise picioarele interminabile, iar după aceea
făcuse o tumbă prin aer.
Aşa că atunci când l-a văzut aşteptând în grădină, dincolo de geam,
Celice era flămândă de dragoste. N-a încercat nici să se ascundă, nici să se
arate. Pur şi simplu şi-a dat la o parte sacul de dormit şi s-a ridicat, goală, pe
saltea, de parcă ar fi uitat că intenţionat îl aşezase acolo, ca s-o poată privi
trăgându-şi cămaşa de noapte peste umeri, cu ambele mâini. Pentru câteva
clipe, a fost orbită de faldurile materialului, iar Joseph iluminat de priveliştea
trupului ei. Para. Porumbelul. Şi naturaleţea. Smocurile şi micile cuiburi de
păr. Umerii şi sânii ei modeşti. Şoldurile pline. Virtuţile şi neîmplinirile
trupului. Când capul şi părul ei au ţâşnit din nou în lumină, se aştepta să-l
găsească pe Joseph cu nasul lipit de geam. Dar şi asta i s-a părut lui Celice
înduioşător şi ciudat de excitant el rămăsese ţintuit locului, o siluetă ştearsă în
ceaţă. S-a îmbrăcat special pentru el. In cămaşă, fără sutien. Lenjerie. Pulover,
pantaloni, şosete şi cizme. Şi-a trecut degetele prin păr, pieptănându-se ca o
sirenă, şi i-a făcut cu mâna. Pentru Celice, clipa asta a marcat apogeul
dragostei lor.
De când se trezise Festa şi o urmărea cu privirea? (Celice n-avea să
apuce s-o mai întrebe.) Dar pe când Celice stătea pe saltea şi-şi lega şireturile,
colega ei de cameră s-a ridicat brusc în capul oaselor în sacul de dormit, cu
ochii lăcrămoşi şi faţa gălbejită, şi i-a cerut o ţigară.
— Mă simt îngrozitor, a spus Festa, cu râsul ei agasant. Am gura ca o
hazna.
— Nu mă miră.
Celice a aprins două ţigări şi i-a oferit una Festei.
— Culcă-te la loc, i-a spus ea. Eu cobor în golf cu Joseph.
— Munceşti prea mult.
Slavă Domnului, se părea că Festa nu-l observase pe spionul din grădină.
— Faci nişte cafea?
— Plec chiar acum. Vrem să prindem fluxul, a minţit Celice. O să pun
apa la fiert.
Şi exact asta făcuse. Spusese apoi că observase lampa ca prin ceaţă, fie
dedesubt, fie chiar pe masa din camera de zi. Nu putea spune precis. Ţigara
aprinsă şi-o luase cu ea, aşa credea, în camera de zi. Dar se putea şi s-o fi lăsat
cu vârful aprins în sus pe podeaua verandei. Mai făcea asta din când în când,
lăsând ţigara fină să-şi tricoteze eşarfa subţire de fum pe când ea lucra. Sau
câte neglijenţe, câte scăpări îşi lăsase ţigara pe masa de lângă chiuvetă, pe
când se spăla pe faţă şi umplea ibricul cu apă pentru cafeaua Festei. Sau poate
că stinsese ţigara în chiuvetă. Se grăbea prea tare ca să dea atenţie unor
asemenea detalii. Două lucruri ştia sigur. Când plecase din casa de studiu în
acea zi funebră, Festa era pe jumătate adormită şi fuma în pat. Iar pe aragazul
părăsit, sub ibric, se vedea o luminiţă pâlpâitoare.
Prin urmare, existau mai multe posibilităţi. Nu apăruseră dovezi care să
sprijine o ipoteză sau alta. Casa de studiu toată din lemn şi sticlă fusese prea
distrusă pentru autopsii. Lampa nestinsă, lăsată să ardă toată noaptea,
neobservată de Joseph, înainte să iasă de dimineaţă, dăduse naştere unei
flăcări mai mari, care cuprinsese mai întâi tăblia mesei din camera de zi.
Lemnul se înnegrise, fusese carbonizat şi în cele din urmă se lăsase înghiţit de
limbile roşietice. Flacăra ardea însă cu pălălaia în jos şi n-ar fi rezistat multă
vreme dacă ar fi înghiţit câte puţin din lemnul unei mese moderne, cu
vopseaua lăcuită, sterilizată de măsurile de siguranţă pe care şi le-ar fi luat un
meşter de azi. Dar lemnul acestei mese fusese garnisit cu lacuri inflamabile,
prea vechi să se lichefieze la căldură şi care, în loc de asta, se uscaseră, se
luaseră ca nişte cruste, desprinzându-se de lemn în cojiţe şi fâşii, lăsând
flăcările să migreze împrejurul tăbliei.
Sau poate că aragazul părăsit din casa adormită fiersese apa până când
începuse să se rumenească şi ibricul. Fundul vasului cedase primul, în luciri
de smalţ gri, argintii şi albastre. Apoi flăcările începuseră să se întindă.
Linseseră marginile şi mânerul de plastic al vasului. Plasticul de felul ăsta nu
se topeşte. Arde cu scântei. Iar dacă se degajă prea multă căldură, transformă
surplusul de energie în mici explozii care pocnesc şi împrăştie flăcările. Ibricul,
dezechilibrat de câteva descărcări de felul ăsta, căzuse de pe aragaz, vărsându-
şi metalul topit pe scândurile podelei.
Sau poate că unul dintre acele mucuri de ţigară aşezate elegant în
echilibru, pe care Celice e posibil să le fi lăsat să ardă pe masa de lângă
chiuvetă sau pe podeaua verandei, se răsturnase şi nu reuşise să se stingă
înăbuşit de lemnărie. Sau poate că Festa adormise la loc şi îşi scăpase propria
ţigară, primul fum pe ziua aceea, pe saltea, ca să se coacă la focul aprins de
mâna ei. Sau poate că se împleticise până la aragaz ca să-şi facă singură
cafeaua, în ibricul fierbinte, şi lovise lampa de sub masă cu degetul mic de la
picior, pe când se întorcea în pat. Gazul vărsat s-ar fi prelins pe podea. La fel şi
flacăra de pe urmele lui. Sau poate că. Sau dacă. Sau altfel. Morţii nu vorbesc.
S-ar fi putut aprinde într-o mie de feluri.
Indiferent de unde pornise, cine era de vină şi cine se oferea să-şi asume
vina, limbile focului cu greu ar fi putut găsi în altă parte mai mult lemn uscat
pe care să-l mistuie.
Cei trei bărbaţi care dormeau au avut noroc: uşa lor era închisă, aşa că
atunci când a intrat prima flacără, căutând combustibil şi oxigen, întinzându-şi
gâtul după hrană ca un puişor de găină portocaliu, n-au auzit scârţâitul
scândurilor şi n-au simţit mirosul lemnăriei arse sau al vopselei care se topea
în camera de alături. N-au fost treziţi de explozia lămpii cu gaz şi n-au tresărit
speriaţi când din lemnul carbonizat au izbucnit flăcări, cu rezonanţa exploziei
unei muschete.
Focul părea să aibă două viteze de ardere, una conştiincioasă şi
metodică, o alta rapidă. Mai întâi era rumenit lemnul, ca pâinea prăjită, apoi
erau gustate şi pipăite pofticios hainele tuturor, cizmele topite, iar la urmă se
purtau războaiele scurte, cu arme de iască o pungă de cereale uitată în
bucătărie, cărţile şi carnetele de notiţe, o stivă de reviste. Limba de foc a devenit
o pânză care s-a transformat într-un perete de flăcări.
Nici măcar după ce s-a întins pe podeaua camerei de zi până la uşa
bărbaţilor, focul nu s-a putut strecura în bungalow-ul lor, ca să gonească pe
sub preşuri şi printre hainele aruncate alandala, surprinzându-i în pat. Uşa lor
se închidea prea bine. Iar lemnul se umflase. Flăcările n-au avut de ales decât
să se caţere ca să pârlească şi să umple de băşici cealaltă faţă a uşii, dată cu
vopsea, iar apoi să pună stăpânire pe grinzile moi, pe lambriuri şi pe bârnele
acoperişului.
Focul şi fumul s-au lăsat purtate, în schimb, de dragostea lor pentru
spaţii deschise, către lumină şi către uşa deschisă a verandei unde dormea
Festa. Şi-au trimis fierbinţeala şi simunii ca de cuptor prin uşa nepăzită,
siluind aerul rece cu suflarea lor arzândă şi respingătoare. Dacă Festa s-ar fi
trezit înainte ca flăcările s-o ajungă sau ca fumul s-o înăbuşe, ar fi fost nevoită
fie să-şi strecoare trupul rotunjor şi cald printr-unul din geamurile prea mici,
fie să iasă prin foc în camera de zi şi apoi în curte. N-ar fi putut însă străbate
camera de zi: la cinci minute după mucul de ţigară căzut pe podea, ibricul
fierbinte şi gazul vărsat, camera se transformase într-un infern, o cutie de
flăcări albastre, închizând în ea toate reziduurile gazoase ale lemnăriei care
ardea. Pereţi fierbinţi. Podele fierbinţi. Şi un tavan de cuptor ocrotind aerul
fierbinte până când acesta a ţâşnit dincolo de acoperiş, trimiţându-şi artificiile
sărbătoreşti până la cer, desfătându-se cu oxigen. Atunci toate vâlvătăile
albastre care mocneau în casă s-au năpustit către ieşire, sărind la cinci metri
înălţime, dezlegându-şi limbile roşii şi gălbui pe acoperiş.
În acea clipă la zgomotul exploziei s-au trezit cei trei bărbaţi. Uşa îşi
pierduse deja o grindă şi fumul începuse să pătrundă în bungalow. Zgomotele
din casă păreau ale unei corăbii care se izbise de stânci, cu lemnăria urlând şi
scârţâind din toate încheieturile, cu focul umflându-se şi mugind ca marea. Nu
le-a luat mult să găsească singura cale de ieşire. Unul dintre ei a spart geamul
cu un taburet şi apoi a rupt barele transversale, făcând o gaură suficient de
mare cât să se poată strecura. Nu mai conta că se tăiaseră la mâini şi la piept,
că nu avuseseră timp să se îmbrace sau să-şi ia câteva haine la repezeală.
Flăcările îi prindeau din urmă, devorând cele două bungalow-uri şi dormitorul
lor. Oxigenul dispăruse. Plămânii şi picioarele li se perpeliseră.
Afară nu era cald. Le era frig la spate, pe pielea goală. Noroc cu flăcările.
Au stat şi au privit cum casa izbucnea într-o vâlvătaie uriaşă şi se făcea scrum.
Au privit cum se topeau şi se amestecau burlanele de metal, streaşină,
mânerele şi broaştele de la uşi. Au auzit bubuitul ferestrelor care au explodat în
casă şi pe verandă. Au privit încercarea şi neputinţa flăcărilor de a traversa
rămăşiţele grădinii cândva încântătoare şi, odată ajunse la gard, de a-şi cerşi
libertatea printre mărăcini şi tufişuri.
Nu după mult timp casa de studiu se transformase într-un schelet
carbonizat, păstrând încă în măruntaie tăciuni aprinşi, cenuşă, cărbune şi
resturi de oase. Tot ce mai rămăsese (în afară de o reclamaţie întârziată a
familiei Festei la adresa Institutului, pentru neglijenţă şi pagube) erau treptele
de ciment, cărămizile din fundaţie, o chiuvetă, un frigider ars şi pe jumătate
topit, lemnăria calcinată şi scârţâitoare, colţurile de metal înnegrit ale
geamantanului pretenţios al lui Joseph, o pală de fum plutitor, care conserva
resturile, şi un miros pătrunzător, nostalgic, de drumeţii băieţeşti şi focuri de
tabără.
Nimeni nu ştia exact când fusese găsită şi incinerată Festa sau dacă
încercase măcar să-şi salveze viaţa. In prima clipă, bărbaţilor nici nu le-a trecut
prin cap că cineva ar fi putut muri în incendiu. Ei dormiseră până târziu, ca de
obicei. Toată lumea luase micul dejun şi plecase pe teren, înainte ca ei să se
trezească. Cei trei colegi ai lor erau cu siguranţă la locul obişnuit pentru acea
oră a dimineţii, pe coastă, văzându-şi de doctorate, vârâţi până la genunchi în
marea care devora flăcările.
 Syl a luat trenul de vineri către coastă, un drum de şapte ore de picoteală
şi câmpuri nesfârşite. Călătoria s-a încheiat după-amiaza târziu, într-o ploaie
nemiloasă, iar apoi într-un trafic nemilos, în taxiul ieftin, neautorizat şi
strălucind în lumina lunii al unui student, pe care îl luase până pe dealurile
din vecinătatea casei. Cursa ilegală pe care o plătise, i-a spus şoferul, avea să
ajute la formarea profesională a unui arhitect.
— Pentru asta nu dau bacşiş, a mormăit ea.
Au ajuns la adresa părinţilor ei pe când se întuneca. Locuinţa, una dintre
cele trei construite pe un drum lăturalnic noroios, dând spre Deliverance Park,
zăcea aparent cufundată în întuneric şi tăcere, fără lumini aprinse sau muzică
de la radio. Obloanele ferestrelor nu fuseseră lăsate, iar maşina părinţilor ei
lipsea din micul hangar cu acoperiş de ratan. Syl s-a simţit uşurată. Dacă nu
era maşina, cel puţin nu erau nici cadavre în casă. Dacă părinţii ei nu erau
acolo, exista încă posibilitatea ca ei să se întoarcă bine mersi din excursia pe
teren, cerându-şi scuze pentru întârzierea atipică, iar ciondănelile cu fiica lor
să înceapă cu un nou avânt.
Syl se temea, însă, de camerele goale. Casa părintească e întotdeauna
plină de colţuri periculoase şi uşi de rău augur, de locuri prin care nu poţi trece
sau pe care nu le poţi înfrunta. N-a avut încotro şi şi-a învins dispreţul faţă de
tinerii arhitecţi. L-a rugat pe şoferul de taxi spusese că îl cheamă Geo şi că nu
se grăbeşte să intre cu ea, ca să arunce o privire prin casă. Şi apoi să bea
împreună o cafea sau o bere, dacă mai avea timp. Cine ştie ce ar fi putut găsi
înăuntru? Orice-ar fi fost, nu voia să facă descoperirea de una singură, să
trebuiască să deschidă uşi sau să-şi petreacă seara ca o pustnică, fără
obişnuitele ei consolări şi distracţii. Geo era docil şi destul de prezentabil, deja
hipnotizat de ea şi (Sly şi-a dat seama imediat) ascultător ca un câine. Avea să-l
pună la treabă. Poate că avea să-i ceară chiar să rămână cu ea toată noaptea.
Chit că ar fi putut deveni plictisitor. Ciocul de sub buza de jos, colierul din
pietricele şi numele lui scurt, egoist, erau câteva semne nefaste. Insă măcar
maşina lui îi era de folos.
Au parcat la baza treptelor dinspre grădină şi au alergat până pe verandă
prin ploaia cu bulbuci. Mâinile lui Syl, descoperise ea cu uimire, tremurau. A
pus asta pe seama oboselii călătoriei şi a nopţii de beţie şi coşmaruri. Nu-şi
putea aroga dreptul de a nutri sentimente familiale, dar nici n-a fost în stare să
vâre cheia în broască. A trebuit s-o ajute Geo. Şi el era încordat şi tremura, dar
din motive ceva mai banale.
Syl respira sacadat. Ce se întâmplase cu ea? Unde era fata hotărâtă şi
plină de temperament, care nu mai departe de ieri le dăduse cu flit celor de la
MetroGnome, ca şi cum ar fi ieşit glorios dintr-o cămaşă de forţă? Acum avea
senzaţia că o strângea pielea, că i-ar putea plesni şi exploda în orice clipă. Era
o senzaţie foarte familiară. Tremurase de multe ori pe veranda şi la uşa asta.
De multe ori nu reuşise să vâre cheile în broască. In holul de la intrare,
aşteptase de multe ori, în adolescenţă, să-şi mai vină în fire, îşi netezise părul
şi hainele, îşi limpezise pupilele dilatate de excitaţie şi euforie, îşi ascunsese
obiceiurile şi peregrinările şi încercase să ajungă în pat înainte ca tatăl ei, cu
cartea în mână, să apară în pragul uşii camerei lui ca să-i strige „Ai întârziat!”
sau s-o întrebe furios dacă avusese „o seară interesantă”. A trece acest prag era
totuna cu a trece Styxul. Aici se mărturiseau păcatele şi se puneau întrebări.
Aici avea să fie judecată. Acum, când nu mai era adolescentă, în acest
adăpost vremelnic din calea ploii, imaginea Styxului era de două ori mai
pregnantă şi mai înfricoşătoare. Ceva adânc, ca un vechi instinct, îi spunea că
intra în lăcaşul veşnic al morţilor. Asta era poarta spre lumea de apoi. Geo era
Luntraşul. Avea să-i spună Caron de-acum înainte.
Pragul casei era umflat. Uşa de la intrare era înţepenită, ca întotdeauna,
iar Syl a trebuit să-i arate şoferului unde să apese ca să se deschidă.
Întunericul casei s-a revărsat în cel al străzii. A strigat victorioasă din prag,
aprinzând lumina pe verandă, în hol şi pe scări în acelaşi timp. Fără panică. Nu
voiau să sperie pe nimeni, şi mai ales pe ei înşişi, în ideea că în casă ar fi dat
peste cineva. A umplut imediat spaţiul gol cu tatăl ei, îmbrăcat în halatul de
casă, cu mama ei traversând holul de la etaj, cu părul înfăşurat în prosop. A
sperat chiar să-i audă spunând: „Ai întârziat!”
Nici un zgomot, în afară de răpăitul ploii şi de mormăitul ursuz al oricărei
case în care se aprind luminile.
Altfel, totul părea la fel ca întotdeauna: mirosul de mucegai al cărţilor,
hainele agăţate de balustradă, micile carpete ţărăneşti aşezate în şir, pe
podeaua de lemn pe care-i plăcea să patineze când era mică, stiva de pantofi,
teancul de reviste, bicicleta pe care mama ei nu se urca niciodată, feriga
iubitoare de umbră din ghiveci, fotografiile de familie înrămate, mirosul curat şi
stătut al unei vieţi banale. Syl a adunat scrisorile de pe podea şi le-a aşezat pe
prima treaptă. Apoi, ţinându-se de haina lui Geo ca un copil, a început să caute
prin camere. Mai întâi la parter. Sufrageria. Bucătăria. Camera de serviciu.
Studioul din grădină. Debaraua. Nici un semn de viaţă. Nici măcar molii sau
şoareci. Au trecut apoi la etajul de sus.
Syl a fost cu adevărat îngrozită când s-au trezit în faţa uşii închise a
dormitorului maică-sii. Uşile închise erau întotdeauna semn rău, dar când uşa
camerei lui Celice era închisă, asta însemna: Nu deranjaţi, am o migrenă sau
dorm; zac în întuneric îmbrăţişându-l pe tata; sunt furioasă, lăsaţi-mă în pace;
hibernez.
Syl a ezitat o clipă. A bătut la uşă, apoi a intrat în urma taximetristului.
Cele câteva fracţiuni de secundă înainte ca Geo să găsească întrerupătorul şi
camera să fie readusă la viaţă de lumină au fost un răgaz suficient pentru ca
Syl să confunde umbrele înlănţuite şi să ia drept familiare contururile
înceţoşate de pe pat.
Aici, măcar, existau nişte urme de viaţă mai recente. Pe noptieră se
găseau un pahar de ceai aproape gol şi o farfurie cu sâmburi de fructe, care
fuseseră năpădiţi de furnici şi muşte de zahăr. Cămaşa de noapte de bumbac a
maică-sii era aruncată pe pernă. Patul era nefăcut. O fereastră rămăsese larg
deschisă şi două zile de ploi intermitente, cu apa scurgându-se de pe obloane,
făcuseră o baltă pe podea şi pe covor. Cearşafurile şi pătura erau ude. O carte
Antonimele lui Calvino era aruncată pe podea. O alta Vechea înţelepciune a
căprarului, pe care i-o cumpărase tatălui ei de ziua lui, mai mult ca să-l
enerveze se afla pe dulăpior, sub un ghiveci de iarba-cucului portocalie.
 Fotografia lor de la nuntă atârna pe perete. Syl o mai privise de o mie de
ori. Părinţii ei păreau foarte bătrâni, chiar dacă aveau doar douăzeci şi ceva de
ani. Vârsta ei de acum. Nu-i avantajau hainele de nuntă, nici bliţul necruţător
al aparatului. A privit fotografia ca şi cum chipurile lor i-ar fi putut dezvălui un
indiciu. Oare figurile din fotografii ale morţilor îşi schimbau expresia? Nu erau
zâmbetele celor doi ceva mai rigide şi mai şterse acum, ca şi când gurile lor ar fi
atins punctul dincolo de care nu se mai afla nimic?
Patul cel mic din camera tatălui ei era nefăcut.
Syl a scotocit printre hârtiile de pe biroul părinţilor şi pe măsuţa de lângă
telefon, dar nu lăsaseră nici un bilet care să le justifice absenţa. Şi de ce ar fi
făcut-o? In carneţel nu era notat nimic care să sugereze unde plecaseră, nici un
nume, nici o adresă, nici un telefon. Nu a găsit nici telefonul mobil, deşi a
scotocit pe sub toate pernele scaunelor, ascunzătoarea lui obişnuită. Probabil
că-l luaseră cu ei, nu se ştie unde. S-a dus să verifice dacă valizele lor lipseau.
Nu, erau acolo. Le-a deschis toată corespondenţa. Nici un indiciu. Doar chestii
inutile şi note de plată.
Într-un târziu, pe când Geo făcea cafeaua pentru amândoi, Syl s-a dus
afară, prin studioul din grădină, coborând treptele alunecoase de lemn. Ploaia
din grădină e mult mai prietenoasă şi mai caldă decât ploaia de pe străzi.
Lăsase toate becurile aprinse, aşa că holul şi curtea erau scăldate în lumină.
Rămăşiţele ultimului mic dejun al tatălui ei erau încă pe tavă, lângă scaunul
lui de grădină. Ceaşca şi farfuria lui se umpluseră de apă de ploaie. Smalţul
tăvii de lemn se umflase, crăpase, iar acum se holba ca o gură căscată. Nişte
coji de mango întărite şi un sâmbure căzuseră pe podea. Cuţitul cu care fusese
curăţat fructul avea lama ruginită şi mici păianjeni îşi făcuseră cuib în
scobitura mânerului. Tot ce rămăsese dintr-o brioşă cu brânză era nişte cocă
glazurată, lipită de ambalaj. Păsările avuseseră grijă de rest.
Syl scurgea apa de pe tavă când a strigat-o Geo. Cafeaua aştepta deja
aburind în căni.
— Ai găsit ceva? A întrebat el, aşteptând în capul holului.
Ea a clătinat din cap.
— Ce-i asta, sub scaun?
Caietul de însemnări al tatălui ei. Era ud, cu paginile zdrenţuite de
umezeală şi cerneala transformată în pete pastelate, rozalii şi albăstrui. Bleu
rozaliu, ca porţelanul chinezesc.
— Caietul de însemnări zilnice.
Tatălui ei nu-i stătea în fire să lase vreo carte în ploaie, cu atât mai puţin
caietul ăsta.
— Când a scris în el ultima oară? A întrebat Geo. Arhitectul era mai isteţ
decât îi păruse la prima vedere. Syl a încercat să dea paginile, dar se deşirau ca
lâna.
— E mult prea umed ca să poţi descifra ceva.
— Ce-ai de gând să faci?
— Am să-l duc în uscător.
— Nu, ce-ai de gând să faci. Ştii tu, ca să afli unde-au plecat?
 — N-am idee. Ce să fac? Nu sunt poliţist. Tu ce-ai face? Syl îşi închipuia
că tonul vocii ei fusese destul de hotărât ca să-l lămurească. Nu aştepta
răspuns.
— O să trebuiască să-i întrebi pe vecini dacă n-au auzit nimic ciudat.
Primul lucru. Apoi să-ţi suni rudele. Ai fraţi sau surori?
— Nu. Nu mai am decât un unchi. Şi o sută de verişori de gradul doi.
Uite ce-i, mă descurc eu.
— Sună-l pe unchiul ăsta. Poate că ştie ceva de ei.
— Stă la New York. Nu l-am mai văzut de când aveam vreo şase ani. El şi
cu tata nu mai vorbesc de ani de zile. Alte idei grozave?
— Păi, sună-i pe prietenii lor.
Syl a ridicat scurt din umeri. Nu-şi aducea aminte de nici un prieten de
familie. Îşi trăia propria viaţă, nu pe-a părinţilor.
— Atunci o să trebuiască să suni la spitale. Şi la morgă, îmi pare rău. Şi
du-te la poliţie. Spune-le să caute maşina. Ce s-a-ntâmplat?
Syl s-a strâmbat la el. Detesta listele. Detesta Lucrurile Importante de
Făcut. Câte zile pierdute pe coastă ar fi însemnat asta? Câţi bani aruncaţi pe
taxiuri neautorizate?
— Înseamnă c-o să am nevoie de un taxi pentru toate ideile tale geniale, a
spus ea.
— E unul chiar în faţa casei.
— Sunt lefteră.
— Asta e. Nu trebuie să le iau bani tuturor. Prietenilor nu le iau. Mâine e
sâmbătă. Sunt liber să-mi fac programul cum vreau.
Apoi a rămas cu ochii pironiţi în ceaşca de cafea. I-a ocolit privirea, deşi
i-ar fi plăcut să stea acolo, ferit de ploaie, şi să vadă apa scurgându-i-se pe
pielea capului, aproape rasă, şi lipindu-i tricoul de corp în dreptul sânilor.
— Foarte bine, Luntraşul meu, nuntaşul meu, a spus ea. Avea să-l lase
să-i ţină companie. Era genul băgăreţ, care făcea exact ce i se spunea. Asta,
într-o altă viaţă, ar fi fost ca o fantezie împlinită, un şofer aflat la comanda ei,
un lacheu, un servitor.
— Eşti liber să rămâi aici la noapte? Urăsc casa asta. Şi-au petrecut
noaptea în camera ei sau cel puţin în camera care fusese cândva a ei, împinşi
unul într-altul de salteaua îngustă şi de aşternutul de o persoană. Părinţii lui
Syl redecoraseră de când nu mai fusese acasă şi dăduseră jos galaxiile
luminoase pe care ea le lipise pe tavanul cândva albastru. Acum Cerul Nopţii
era alb şi golaş. Sertarele şi dulăpioarele, precum şi rafturile pline de romanele
adolescenţei ei erau goale şi aseptice, ca într-o cameră de pensiune ieftină.
Nu putea să adoarmă. Era prea obosită şi patul prea incomod. La ea
acasă ar fi băut un pahar de vin, ca să-şi domolească neliniştile, dar părinţii ei
nu erau băutori. Aveau doar o sticlă veche şi lipicioasă de „rom” din miere. Fără
alcool. Deşi era perfect trează, Syl n-a fost nevoită să mimeze dorinţa sexuală
cu şoferul ei. Stresul şi agitaţia, aşa cum descoperise de nenumărate ori, erau
afrodiziace cu efect garantat. La fel şi bărbaţii ascultători, banali. L-a şocat şi l-
a nedumerit, probabil, strigându-l Caron de vreo douăzeci de ori şi asta n-a fost
tot. I-a mângâiat penisul cu părul ei ţepos. S-a folosit în toate felurile de smocul
lui de păr aspru de sub buza de jos. I-a învineţit încheieturile şi degetele. L-a
lăsat să aştepte. A profitat de ocazie ca să umple de zgomote casa părintească.
Apoi, după ce el a adormit, partida de amor i-a schimbat dispoziţia şi a calmat-
o. Încrâncenarea căutării a părăsit-o. Umbrele nu mai veneau de dincolo de
Styx. Moartea fusese demascată. Frica fusese castrată. Se simţea pur şi simplu
iritată că dormea din nou acasă. La vârsta ei, era desigur o ratare să ajungă tot
în camera unde copilărise.
În întunericul ocrotitor al casei, cu Geo cel transpirat încolăcit în jurul ei
în patul prea mic, panica acestei călătorii pe coastă, precum şi spintecarea
grăbită a pântecului propriei vieţi şi slujbe, păreau stupide şi premature.
Bătuse mai bine de şase sute de kilometri, se întorsese într-un oraş pe care-l
ura, numai pentru că secretara tatălui ei bătuse din picior. „Profesorul”, după
„o muncă de teren de câteva zile” nu ştia „unde anume” nu venise la lucru. Ei,
şi? Asta era mai degrabă motiv de bucurie. Uraa! În sfârşit, un semn de
slăbiciune! Syl fusese întotdeauna de părere că părinţilor ei le plăcea prea tare
să muncească. Ei bine, de data asta evadaseră.
Poate că Celice şi Joseph fuseseră pur şi simplu nesăbuiţi. N-avea cum
să fie pentru prima oară când plecaseră şi nu anunţaseră pe nimeni nici pe ea,
nici pe cei de la serviciu. Plecaseră undeva cu maşina o mică vacanţă, să zicem
şi întârziaseră. I se putea întâmpla oricui. Exista o explicaţie simplă pentru
toată tevatura asta. Părinţii ei erau de vârstă mijlocie şi prea plicticoşi ca să
aibă accidente sau să moară înainte de vreme, ca alpiniştii sau poeţii.
Dintr-o clipă-n alta, Syl se aştepta să le audă vechea maşină
hurducăindu-se pe stradă, cu farurile brăzdând luminos tavanul fără stele al
camerei sale, apoi zgomotul tunător al uşii de la intrare, pe când cei doi păşeau
înăuntru şi urcau scările, ca să-şi surprindă fiica în vechiul ei pat, cu un şofer
de taxi în pielea goală. Ăsta ar fi fost răspunsul ca de comedie bufă la
întrebarea îngrijorată a tatălui ei: „Şi când ne faci onoarea să ne mai vizitezi în
carne şi oase?”
Syl era calmă şi lipsită de vlagă. L-a lăsat pe taximetrist dormind în
camera ei şi a intrat în dormitorul lui Celice, unde patul era mai comod şi unde
putea să adoarmă. Şi-a pus cămaşa de noapte a maică-sii şi s-a întins pe
jumătatea uscată a patului. Asta ar fi fost o primire mult mai caldă: fiica lor cea
cuminte dormind, iar moartea la zece mii de zile depărtare.
„Cărui fapt datorăm onoarea?” ar fi spus ei, sarcastici şi fericiţi, prea
timizi ca s-o îmbrăţişeze. „Ce te-aduce pe la noi?” Nimic deosebit, ar fi trebuit
să răspundă Syl. Asta era adevărul. De ce venise? Ca să închidă fereastra
dormitorului, să scurgă tava şi să salveze caietul tatălui ei de ploaie, ca să
adune pe prima treaptă scrisorile inutile şi notele de plată ale vieţilor lor
serbede şi geometrice.
Taximetristul a trezit-o a doua zi, scuturându-i braţul, mai devreme decât
era nevoie, într-o dispoziţie plângăreaţă. Se trezise în toiul nopţii ca să
descopere că Syl îl părăsise.
— De ce-ai plecat?
Stătea la piciorul patului lui Celice, necăjit şi gol ca un copil.
— Am crezut c-ai fugit. Syl a izbucnit în râs.
 — Nu pot decât să te cred pe cuvânt în toată povestea asta, a spus el.
Halal glumă.
— Aşa e, am inventat totul. Asta nu e casa părinţilor mei, nici vorbă. Iar
ei n-au dispărut. A fost doar un tertip ca să mă culc cu tine şi să merg cu taxiul
pe gratis. Eşti o partidă nemaipomenită.
A întins mâna şi a dat drumul la radio, pe canalul de ştiri, făcându-i
semn Luntraşului să plece. El încercase deja să se strecoare lângă ea sub
pătură şi, când Syl o trăsese pe toată sub ea, o apucase de mână.
— Nu, nu-i loc şi pentru tine. Priceput? Ai mâncat ceva la micul dejun?
Vezi ce e prin bucătărie. Hai, du-te.
Când el a ieşit aproape trântind uşa de la dormitor – ea a rămas să
asculte la radio ştirile locale despre accidente şi decese. Chiar avuseseră loc
câteva o camionetă răsturnată, trei studenţi într-o maşină, un mecanic auto
zdrobit – dar nici o descriere nu se potrivea cu a părinţilor ei. Nici unii nu erau
profesori de zoologie. Sau oameni neatrăgători, de vârsta şi cu educaţia lor.
Syl s-a îmbrăcat şi s-a târât până la bucătărie. Ştia ce trepte trebuia să
evite, ce porţiune a balustradei scârţâia. Îl vedea pe Geo îngenunchind în
bucătărie, căutând prin sertare şi prin dulapuri nişte pâine comestibilă. A ieşit
în burniţa deasă, în haina de ploaie a tatălui ei, ca să sune la uşile celor două
case învecinate. La prima nu i-a răspuns nimeni, în afară de un câine. Dar la a
doua o femeie destul de vârstnică, pe care nu o recunoştea, i-a explicat: „Sunt
cel puţin patru sau cinci zile de când am văzut-o pe maică-ta. Sau pe taică-tău.
Duminica trecută, cred. N-au mai ieşit în curte. Şi fereastra lor de la dormitor e
deschisă. S-a tot izbit când a bătut tare vântul, noaptea trecută. Acum aţi
închis-o”. De când lipsea maşina? Femeia nu ştia. „Nu le cunosc maşina”, i-a
spus lui Syl. „Ce culoare e?”
Nici Syl nu ştia precis.
— Aveţi cumva puţină pâine, cu împrumut? A întrebat-o ea pe bătrână.
Înapoi acasă, mai bogată cu o jumătate de franzelă, Syl l-a gratulat pe
Geo cu o palmă veselă, poate uşor dispreţuitoare, peste fund, după care şi-a
tras un scaun lângă telefon. A încercat din nou pe mobilul părinţilor. Numărul,
la fel ca mai înainte, era inaccesibil. A sunat la secretara tatălui ei. Nici un
răspuns, în afară de cel al robotului. Institutul era închis. Apoi a început să
sune la spitale. Centralistele nu erau acolo sâmbăta. I s-a spus să „sune direct
la interiorul dorit”, să „revină luni” sau să „formeze de patru ori şapte pentru
Informaţii” şi să-şi aştepte rândul pe muzica zgomotoasă şi agasantă a lui
Osvaldo Bosse.
Ar fi vrut să scape imediat de Geo. Deja o călca pe nervi. Era un
plângăcios şi însemna o responsabilitate în plus. Nu-i plăcuse felul cum o
apucase de braţ după ce-i luase urma în patul maică-sii, de dimineaţă. Nici
încercările lui de-a ridica pătura şi de-a se strecura lângă ea. Apoi, chit că tot
Syl făcuse rost de jumătatea de franzelă, tipului i se păruse de la sine înţeles ca
ea să-i pregătească şi micul dejun.
— Nu mai sunt chelneriţă, îi spusese ea şi-1 lăsase să-şi mănânce nervii
de unul singur.
 Dar acum îşi dădea seama că trebuia să schimbe foaia, măcar până
seara. Dacă, aşa cum părea destul de probabil, nu putea să ia legătura cu
spitalele prin telefon, atunci o maşină cu şofer îi era indispensabilă în ziua
aceea.
După care avea să scape de el. („Ai face bine să-ţi găseşti pe altcineva.
Sexul cu tine e otrăvitor. Geo e un nume ridicol. Nu mă mai suna.”)
Geo nu mai era în bucătărie când Syl a coborât, fluturând steagul alb. L-
a găsit în studioul din grădină, stând pe scaunul tatălui ei, cu o cafea, un măr
şi un ziar vechi. Mai bine murea decât să-şi prăjească nişte pâine. Era
musafirul, cel care oferea plimbări gratuite şi de care ea trebuia să se ocupe.
— Iartă-mă, Luntraşule, i-a spus Syl.
— E-n regulă.
— Sunt îngrijorată, înţelegi? A adăugat ea şi l-a înconjurat cu braţele pe
după umeri. Mergem?
— Unde să mergem?
— Pe la spitale, cred. Şi apoi în pivniţele unde se ţin stafiile şi cadavrele.
Ne plimbăm prin cimitire şi printre morminte. Ne invităm la înmormântări.
Făcea tot ce putea ca să-l înveselească. A început să-l mângâie pe sub
tricou.
— Bine, i-a răspuns Geo, pe un ton cât se poate de placid. Dar mai întâi
Syl a urcat să facă duş şi să strângă patul maică-sii. Trebuia să spele ceaşca de
ceai şi farfuria şi să scape de firimiturile fantomatice lăsate de cei doi. A luat
covoraşul ud şi pătura din dormitorul lui Celice şi le-a agăţat în uscător.
Caietul tatălui ei era deja uscat şi ţeapăn. Stătea încă pe gânduri dacă să-l
frunzărească sau nu. Era spaţiul lui intim şi nici o fiică nu trebuia să citească
despre lumea secretă a tatălui ei. Totuşi, a ridicat paginile în lumina
gemuleţului şi le-a răsfoit până a găsit ultima însemnare. Hârtia se şifonase şi
cerneala îşi pierduse pigmentul, mai întâi din cauza ploii, iar acum din cauza
căldurii. Caietul mirosea a muzeu şi a interior de servietă. Insă ultima
propoziţie pe care o mâzgălise tatăl ei era destul de limpede. Ce cuvinte vesele,
optimiste, şi-a spus Syl. Şi liniştitoare. Scrisese: „Marţi. Vreme mult prea
însorită pentru studiu”. Şi apoi: „(In căutare de lăcuste!)”.
Aşa că Syl, cu Geo cel prea atent şi răbdător alături, s-a îmbarcat în acea
zi de sâmbătă în cel mai straniu tur de oraş, alergând după Peşte de-a lungul
străzilor măturate de ploaie, cu un singur ştergător consolându-le parbrizul
înlăcrimat, din spital în spital, din aripile publice în cele private, sperând să-i
găsească pe Joseph şi Celice înveliţi până sub bărbie, cu struguri şi reviste
alături. Au urcat scări, au coborât cu lifturi lunguieţe cât un pat şi au stat
răbdători la cozi, aşteptând ca vreun funcţionar să caute numele părinţilor ei
pe ecrane sau în registre. Au vizitat saloanele pacienţilor neidentificaţi, care ar
fi putut fi Joseph sau Celice, dând perdelele la o parte ca să le răsară în faţa
ochilor nenorocirea pe care o maşină, un cuţit, un infarct sau o supradoză o
adusese unui om. Toţi erau necunoscuţi.
În cele din urmă, au ajuns la secţia de poliţie. Syl a încercat să-l convingă
pe ofiţerul de serviciu cât de conştiincioşi şi punctuali erau de obicei părinţii ei.
— Ăştia îţi fac cele mai mari surprize, a comentat poliţistul.
 Şi-a notat descrierile celor doi şi numărul de înmatriculare al maşinii. A
căutat în baza de date, dar n-a găsit nimic care să le fie de folos.
— Lasă c-apar ei, le-a promis poliţistul. Şi apoi, contrazicându-se
flagrant:
— Vedeţi şi la morga oraşului.
Birdie s-a oferit să dea o fugă pe plajă, ca să vadă dacă Joseph, Festa şi
Celice erau într-adevăr în siguranţă şi să le povestească despre incendiu şi
despre tot ce se făcuse scrum în casa de studiu: hainele şi valizele, carnetele de
notiţe şi cărţile, promisiunea apropiatului doctorat. Birdie n-avea cum să refuze
deplasarea: era cel mai sportiv dintre toţi trei şi, foarte important, singurul
încălţat. Cu călcâiele tari ale bocancilor spărsese geamul bungalow-ului ca să
poată evada.
Hanny şi Victor au fost nevoiţi să-şi croiască drum desculţi, într-un fel
deloc eroic, de-a curmezişul câmpurilor de manac, până în sătucul amărât. O a
doua vizită, mai puţin glorioasă decât prima, în speranţa câtorva haine şi
perechi de pantofi cu împrumut şi a unui telefon, ca să poată suna la Institut,
la aeroport şi la pompieri. Dacă vântul începea să bată cu putere, ar fi putut
împrăştia scânteile de tăciuni aprinşi. Şi atunci ar fi trebuit să dea socoteală
pentru un incendiu în pădure sau la drumul mare, care s-ar fi putut întinde
până în sat. Un gând cutremurător.
Colegul lor Birdie arăta ca o sperietoare de ciori, sărind treptele două câte
două, printre tulpinile de fluieraş, până când a ieşit în sfârşit în drumul de
ţară, lângă heleşteie. Nu purta decât un tricou alb, nişte pantaloni de pijama cu
şliţ, din care penisul îşi iţea capul şi i se bălăngănea ca o mică marionetă, şi o
pereche de ghete negre, fără şosete. Mirosea a fum şi a transpiraţie. Avea părul
zburlit şi încurcat. Nu se mai simţise niciodată aşa, ca un erou dintr-un film de
acţiune şi atât de caraghios. Ştia cu precizie în ce loc de pe coastă lucrau cei
trei colegi ai lui. Chiar el o ajutase pe Festa să grebleze printre ierburile de
mare pentru studiile ei de nutriţie, într-o după-amiază. Ea îl răsplătise cu
sărutări cu o noapte înainte, chiar dacă, în ciuda insistenţelor lui experte, nu
era încă pregătită să-l lase să-i dezmierde limba cu a lui sau să-i mângâie
pielea goală. Iar pe Joseph şi Celice îi zărise de două ori, intraţi în apa mică
până la genunchi, ceva mai sus pe coastă, pe limba de pământ care ieşea cel
mai adânc în mare.
Drumul era uşor şi, în cea mai mare parte, cobora: pinii, mlaştinile şi
dunele, poteca de pe coastă, întinderea nesfârşită a nisipului, goana prin apă
pe linia ţărmului, către siluetele de pe mal, penajul de cenuşă ridicându-se
încet, în depărtare. Nu se mai simţise atât de în formă de luni bune, în ciuda
ghetelor care-i rodeau gleznele şi a ecoului durerii de cap cu care se pricopsise
de la fum. Trupul lui pompa toate chimicalele entuziaste ale şocului. Efortul îi
limpezea gândurile. Moartea fusese aproape; scăpase ca prin urechile acului.
Nu mai fusese niciodată atât de sprinten şi de bucuros, plutind undeva între
greaţă şi fericire. Cât de curajos va apărea în ochii Festei, strigând-o, pe
jumătate dezbrăcat ca un erou de film, un mesager ieşind din foc şi alergând
către mare.
 Moartea ar fi avut o săptămână plină şi fără părinţii lui Syl. O sută
douăzeci şi şapte de noi cadavre fuseseră înregistrate la morga oraşului, înainte
ca funcţionarul să plece la masa de prânz. Iar Peşte trimisese încă
şaptesprezece după-amiază, când funcţionarul se întorsese la lucru, umflat, ca
de obicei sâmbăta la acea oră, cu barbiturice. Atinsese deja a patra treaptă de
dezinhibiţie şi euforie, înghiţind două pastile Eden cu berea de la prânz. Acum
mesteca gumă Go ca să se ducă mirosul de ceapă, ţigări şi alcool. Cadavrele şi
prânzul nu se împacă bine, îi spusese de o sută de ori doctorul de gardă. Un
lucrător la morgă trebuie să aibă respiraţia proaspătă, ca dentiştii sau
prostituatele. Un angajat care râgâie n-are ce căuta în preajma decedaţilor şi a
celor îndureraţi. Condoleanţele şoptite la urechea văduvelor sau a văduvilor sau
a fiicelor care şi-au pierdut ambii părinţi într-o singură zi nu pot veni purtate
de duhori de mâncare sau tutun şi părea sincere.
Insă el nu era încă genul care să pară sincer, nici măcar când avea
respiraţia frumos mirositoare. Nu suporta morga. Şi asta se vedea. Detesta să
distribuie consolări unor străini. Ca cei mai mulţi tineri, nu avea timp pentru
moarte sau durere. Cadavrele nu-i inspirau nici un pic de poezie. Iar el era prea
isteţ şi iubitor de distracţii, îşi spunea, ca să-şi irosească viaţa printre ele.
Doctorii de gardă erau nişte idioţi dacă-şi închipuiau că prânzul şi cadavrele nu
se împăcau bine sau că un funcţionar care râgâia nu trebuia să se ocupe de
morţi şi de rudele îndurerate. Parcă nu s-ar fi atins de un cadavru în viaţa lor.
Morţii nu vorbesc dar trupurile râgâie ore în şir după ce s-au stins. O femeie se
apleacă să-şi sărute soţul pentru ultima oară. In pofida avertismentelor
lucrătorului de la morgă cu respiraţia lui plăcut sau urât mirositoare – ea îl
apasă uşor pe piept şi e răsplătită cu duhoarea fiecărui prânz pe care i l-a gătit
vreme de patruzeci de ani. Morga răsuna, uneori, de vocalizele unui cor
fantomatic, care parcă se încălzea, acompaniat de o orchestră eoliană de tube şi
fagoturi. Alteori mirosea la fel de greţos, de închis şi de înţepător ca într-un
salon de coafură. Răsuflarea acestor cântăreţi cu mâinile pe piept era mult mai
grea decât a oricărui funcţionar care mâncase ceapă la prânz. Dar nimeni nu
sugera că morţii nu erau sinceri. Nimic nu e mai sincer decât moartea. Morţii
spun ce gândesc.
Funcţionarul de la morgă şi-a plimbat degetul de-a lungul filelor din
registru, ca de obicei, fără să se teamă de ce-ar fi putut descoperi, însă pe
jumătate aşteptându-se, pe jumătate sperând să găsească un nume cunoscut.
Peşte ar fi putut să-l delecteze cu vreun vecin, să zicem, cu vreun tânăr cu care
fusese coleg de şcoală sau cu una dintre multele lui mătuşi neglijate. Orice ca
să-i mai alunge plictiseala, monotonia zilei de lucru. Într-o zi avea să-şi
găsească propriul nume pe listă, îl avertizase unul dintre doctorii de gardă.
Enfin, un nume care să-i facă inima să tresalte. Sincer. Măcar o dată.
Era treaba funcţionarului să treacă numele decedatului în ultimul său
act: locul naşterii, data morţii, cauza, semnătura unui doctor, ştampila neclară
a registrului, un număr de ordine, o etichetă, iar apoi să verifice în tabel
dispunerea cadavrelor, ca să-i poată găsi un sertar. Era plin, la acel matineu de
weekend, când Syl venise să-şi caute părinţii, mai mult deschizându-le calea.
Sertarele frigorifice, în afara celor aflate în plin proces de curăţare sau în
reparaţie, erau pline. Unele aveau să se golească după ora două, când rudele îşi
puteau recupera morţii, cumpărând şi coşciugul de mucava în care-i duceau
apoi acasă.
Syl şi Geo au fost primii vizitatori după pauza de prânz. Părinţii ei
dispăruseră, a explicat tânăra, cu nerăbdarea aceea cumplită, pe care o arătau
toţi, zugrăvită pe chip. Ar fi vrut ca funcţionarul să verifice registrele, dacă era
amabil.
— Ne-au trimis de la poliţie, a adăugat tânărul, ca şi cum o asemenea
informaţie ar fi avut vreo greutate.
Funcţionarul şi-a plimbat din nou degetele în josul listei. Nici un Joseph
sau Celice. Existau cadavre neidentificate?
— Destule, a răspuns bărbatul. Vreţi să aruncaţi o privire? Aşteptaţi aici.
A început să mestece o nouă lamă de gumă Go, oferindu-i una şi lui Syl.
Nu şi tânărului „trimis de la poliţie”. Il atrăgea chipul neobişnuit al femeii, cu
tunsoarea ei scurtă. O combinaţie tare. Libertina şi călugăriţa. Era un chip care
nu ştia ce-i aia limită. Avea să găsească momentul potrivit ca s-o conducă până
la frigider. Fără însoţitorul ei, desigur.
Syl şi Geo au petrecut în tăcere o jumătate de oră şi mai bine, până când
o femeie la vreo şaizeci de ani, cu doi fii, a intrat în sala de aşteptare. A sunat
din clopoţelul legat de registrul aflat lângă ghişeu.
— Soră-mea a murit, a spus ea, când funcţionarul a deschis gemuleţul. I-
au făcut autopsie.
El a verificat în tabel numărul din formularul ei.
— E aici. La etaj.
— Unde să aducem camioneta?
Funcţionarul le-a explicat celor doi fraţi cum să găsească intrarea de la
subsol, apoi le-a rugat pe femeie şi pe Syl să-l urmeze.
— Regret, trebuie să fii rudă de sânge, l-a minţit el pe Geo. Nu stăm mult.
Le-a condus pe cele două femei în sus pe scări, fără să vorbească, până
la depozitele frigorifice. A găsit numele surorii în inventar, însă nimeni nu
trecuse şi numărul sertarului.
— O s-o recunoaşteţi, nu? Dacă începem să căutăm.
— Doar e soră-mea.
— Atunci, nici o problemă. Dacă sunteţi sigură. Se mai fac şi confuzii.
S-a întors către Syl şi i-a făcut cu ochiul, complice. Solidaritatea celor
tineri în faţa celor mai bătrâni.
— Iar tu vezi dacă recunoşti pe cineva, bine?
Funcţionarul desfrânatul protejat al lui Peşte, reprezentantul lui pe
pământ era în cea mai bună dispoziţie, în ciuda programului de lucru.
Barbiturice şi bere. Aproape că-i plăceau vizitele la sertarele frigorifice. Era
întotdeauna interesant, ba uneori chiar distractiv, să însoţească o persoană
venită să identifice un cadavru. Nu era o treabă uşoară. De cele mai multe ori
erau trimişi veri îndepărtaţi sau vecini miopi, ca să fie scutite fiicele sau
nevestele de o asemenea traumă. Un văr sau un vecin de cartier e aproape un
străin. Uneori trecem pe lângă ei pe stradă fără să ne recunoască. Aşa că într-
adevăr, după cum le avertizase funcţionarul, se mai făceau şi greşeli; morţii
erau adeseori luaţi drept altcineva. Moartea e o bună deghizare. Pleoapele
mortului pot fi lipite, iar gura închisă cu o eşarfă de crep înfăşurată strâns în
jurul capului. Sau cineva ar fi putut face greşeala, după ce atacul sau infarctul
îşi terminau treaba, să-i scoată dinţii împricinatului. Când se instala rigor
mortis, gura omului îşi schimba forma. Grasul de până atunci devenea
călugărul ascet, slab ca un ţâr de atâta post şi rugăciune, cu obrajii supţi.
Muşchii feţei cedau. Dinţii nu mai puteau fi puşi la loc. Tehnicianul de la
morgă fie strângea dinţii într-o pungă de plastic, legată de degetul mare al
mortului, fie îi agăţa de gingii, lăsându-i să atârne în afară şi acoperindu-i
buzele. Un mic omagiu de carne şi plastic adus lui Picasso, înfăţişat vărului
sau vecinului pentru identificare.
Sau faţa cadavrului, fără ajutorul perniţelor din bumbac, se umfla, se
buhăia. Un om care fusese supt la faţă ca un mort timp de şaizeci de ani avea
acum, după ce trecuse în lumea drepţilor, o faţă plină şi catifelată ca de
dovleac.
Sau un tehnician plictisit bărbierea o mustaţă distinsă şi bine cunoscută,
doar ca să se afle-n treabă, sau acoperea un semn din naştere cu fond de ten.
Pentru îndurerata adunare de rude şi prieteni, chipul mortului nu era
niciodată chiar cel pe care-l cunoscuseră şi-l iubiseră. Cel întins în coşciug
putea fi de fapt oricine. Morţii au cam aceeaşi expresie. Toţi verii arată la fel.
Aşa că, da, încercau să identifice cadavrul cu coada ochiului, cât puteau de
repede. Încuviinţau din cap imediat. Se răsuceau pe călcâie. O ocheadă scurtă
le era de-ajuns. Semnau actele pe care le scotea funcţionarul şi, uneori, luau
un alt cadavru de la morgă, deghizat şi ascuns în coşciugul de carton, gata să
bage mâna-n foc pentru ceea ce văzuseră cu ochii lor.
— Am văzut oameni jeliţi de străini cu care n-aveau absolut nici o
legătură, le povestea uneori funcţionarul prietenilor, cu un aer fascinat.
Ştia o mie de anecdote macabre, cu morţi pierduţi şi înmormântări
hazoase. Şocante şi al naibii de amuzante, dar nu de spus în gura mare. Îşi
păstra poveştile incredibile şi înflorite pe ici, pe colo pentru barul pe care-l
frecventa: de pildă, păţania cu bocitoarele de la priveghiul unei fete bătrâne
care, în locul unei femei de vreo patruzeci de ani, au găsit în coşciug un
moşneag; sau episodul de acum zece ani, în care un tehnician inventiv folosise,
pentru cosmetizare, un prezervativ şi nişte sfoară portocalie de grădină,
incident soldat cu un proces costisitor, intentat de rude celor de la morgă. Sau
povestea cadavrului care sforăise timp de şapte nopţi.
Aşa încât funcţionarul spera să găsească un motiv de amuzament când
le-a condus pe cele două femei la garderobă. S-a concentrat asupra spatelui şi
părului tuns periuţă al lui Syl, pe când ea îşi scotea jacheta şi îşi punea haina
din material izolator, lungă până la genunchi, pe care i-o dăduse el. O
vestimentaţie nu prea atrăgătoare, de obicei. Dar irezistibilă în cazul de faţă.
Apoi le-a condus în anticamera morgii. O sală frigorifică de treizeci de metri. Un
şir de chiuvete duble, cu robinete în dreptul cotului şi rafturi cu loţiuni, pudre
şi cosmeticale. Câteva coşuri de gunoi împletite. Un rezervor metalic. Un şir de
cârlige şi umeraşe. Un perimetru de dezinfectare, plin de şerveţele ude. Dincolo
de uşile capitonate, muzică veselă de la radio şi zgomot de voci.
 — Pe aici, a spus el, deschizând uşile cu spatele şi atingând în trecere
coatele ambelor femei, protejate de materialul izolator. Faceţi abstracţie de
miros.
Mirosul era, de fapt, tolerabil nu al morţii, ci al industriei: solvenţi,
dezinfectante, detergent şi izul metalic al podelelor ude. Cei cinci oameni care
lucrau aici erau clone în halate chirurgicale, cu mănuşi verzi, şorţuri groase de
cauciuc şi feţele ascunse de măşti albe şi ochelari de protecţie. Fiecare avea în
faţă câte un cadavru aşezat pe o masă de marmură, cu nişte instrumente
metalice alături. Le pregăteau de înmormântare. Unul dintre cadavre era masat
uşor pe braţe, ca să-şi mai piardă din rigor mortis. Altul era cufundat uşor într-
un lichid şi albit cu un pămătuf dezinfectant. Al treilea avea câteva
împunsături în piele, iar tehnicianul lui sufla printr-un trocar, pentru a goni
lichidul adunat în găurele. Al patrulea tocmai era cosmetizat: rănile şi cojile pe
jumătate formate erau acoperite cu machiaj de scenă, fond de ten şi ruj. Nu se
cuvenea să-l îngropi dacă arăta ca un mort. Ultimul era amuţit pentru
eternitate chiar atunci: cea mai talentată cusătoreasă a morgii îi trecea acul şi
aţa prin falcă şi printr-o nară, ca să-i închidă gura.
— Nu vă uitaţi în jur, le-a sfătuit funcţionarul, luând-o înainte către
aripa stângă, o încăpere tapetată de sus până jos cu vestiare metalice. Şi-acum
să căutăm pe-ndelete.
Apucând mai întâi de mânerele sertarelor de după uşă, a început să le
prezinte cadavrele, cu picioarele înainte, ca manechinele. Cele mai multe aveau
etichete prinse de degetele de la picioare, pe care erau trecute numele, data, ora
şi cauza morţii. Insă unele nu aveau nume, şi atunci funcţionarul trebuia să
dea la o parte giulgiul de hârtie ca să le descopere faţa.
— Nu trebuie decât să clătinaţi din cap, le-a spus el. Asta e al
dumneavoastră?
Ştia că oamenii nu erau obişnuiţi cu mirosul, ca el. Niciunul n-ar fi vrut
să vorbească şi să inspire.
Cum putea cineva, în afara unui compozitor de şlagăre stupide, să creadă
că moartea era dulce şi atingerea ei catifelată ca o petală, sau că atunci când
venea „te cufunda în miresme de întristat extaz”? Singurele loţiuni înmiresmate
pe care le foloseau tehnicienii erau dezinfectantele şi amestecul de var şi alcool
cu care frecau trupurile, ca să le cureţe şi să le închidă porii. Nici un sortiment
de var sau de alcool nu era suficient de tare încât să le facă pielea dulce şi
catifelată. Orificiile şi găurile de aerisire, uşile şi ferestrele trupului, nu se
închiseseră în urma morţii. Mirosul care răzbătea era de transpiraţie şi
murături, de slănină şi ouă, de WC, cauciuc, cordită şi vulcani.
Aşa cum tocmai descoperiseră Syl şi însoţitoarea ei, trupurile elimină
fecale şi urină chiar şi după moarte. Duhoarea persistă până când din cadavre
rămâne doar un morman de oase. Rudele n-ar trebui aşa cum fac adeseori să le
scoată tamponul din rect sau din vagin, după ce-i aduc acasă pentru priveghi,
le-a explicat funcţionarul pe tonul unui vânzător amabil, care dă toate detaliile
despre produs. E ca şi cum ai lua capacul unei guri de canalizare. N-ar trebui
să atingă nici penisul, cu tot ceea ce a fost introdus în el. Lucrurile astea se fac
cu un scop, nu fiindcă i-ar arde cuiva de glume. Mă rog, n-avea de gând să
dezvelească un cadavru ca să le arate exact ce voia să spună, dar îşi imaginau
şi singure, era convins. Penisul e o biată comedioară când e mort şi cel mai
bine ar fi să rămână ascuns.
— Ciudat, nici urmă de erecţie, a explicat el mai departe, din ce în ce mai
îndrăzneţ şi mai volubil, la vederea privirii sălbatice a lui Syl şi cu pastilele
Eden dizolvându-i-se în sânge. Dar între timp îşi coborâse vocea, pentru mai
multă discreţie ce pierdere.
A avut totuşi destulă minte să-şi muşte limba şi să nu continue. Femeile
nu se amuzau la fel de tare ca amicii lui de la bar deşi ar fi fost păcat să nu le
arate unul dintre ţumburuşurile de plastic folosite în asemenea scopuri.
— Făcute special, le-ar fi explicat el. Reciclabile. Potrivite oricăror
dimensiuni.
Asta ar fi trebuit să le amuze.
Femeile însă nici nu observaseră zâmbetul strâmb al funcţionarului.
Erau prea copleşite de clănţănitul şi de conţinutul sertarelor grele de trupuri,
de toate chipurile şi siluetele morţii. Nu era oraşul şi nici sezonul în care să
înflorească epidemiile sau viruşii. Aerul era prea sărat. Dar pe când cele două
vizitatoare treceau în revistă acum într-o tăcere deplină bărbaţii şi femeile
aduse la morgă în acea după-amiază de sâmbătă, citind etichetele înfăşurate în
jurul degetelor de la picior, ar fi trebuit să găsească, poate, un anumit tipar al
morţii. Infarctul era suspectul principal. Dimineaţa devreme era intervalul orar
preferat. Veneau apoi miezul nopţii şi pneumonia. Următorul suspect era
accidentul de maşină. Pe urmă cancerul, de obicei cauzat de băutură, tutun
sau diverse substanţe din aerul sărat. Nu mai respiraţi dacă nu vreţi să muriţi.
Nu mai conduceţi, nu mai fumaţi, nu mai traversaţi străzi, nu mai beţi, nu mai
mergeţi la restaurant, nu mai mâncaţi specialităţile locale, atât de grele la
stomac, crabi în seu, la caserolă, carne împănată, lichior de ouă, sos de brânză
mucegăită.
În sfârşit în cel de-al şaizeci şi şaptelea sertar au găsit-o pe sora femeii.
N-avea nici o etichetă agăţată de degetul de la picior. Dar femeia a recunoscut-o
imediat, deşi a fost şocată s-o vadă atât de schimbată.
— Am vorbit cu ea chiar înainte să se prăpădească. Nu părea să aibă
nimic.
Funcţionarul a făcut un pas în faţă şi le-a mângâiat uşor pe spate pe cele
două vizitatoare. Confidentul lor de ocazie. Abia a atins umerii cutremuraţi ai
femeii, răsfirându-şi însă degetele pe talia lui Syl, destul de apăsat. Cu degetul
mare îi ghicea trupul şi materialul tricoului, prin textura echipamentului de
protecţie.
— Nu-i uşor, a spus el, în timp ce cu degetul mic o împungea blând în
spate.
— Ne-am uitat peste tot? A întrebat Syl şi i-a gonit mâna.
— Nu chiar.
Le-a condus în cabinetul medicului legist, unde se aflau alte
douăsprezece sertare frigorifice. Aici erau ţinute victimele crimelor în ziua aceea
se găsea un singur cadavru „în stoc”şi, desigur, sinucigaşii care evitaseră să se
lase îmbrăţişaţi de Peşte. Unsprezece sinucigaşi. Mai mult decât se cuvenea
pentru un oraş atât de mic. Fusese o epidemie de ură de sine. Mai bine să ucizi
decât să mori. Se găsea acolo o femeie umflată de pastile. Doi intoxicaţi cu gaz.
Unul otrăvit. Altul care făcuse o scurtă încercare de a-şi lua zborul de pe
acoperişul unei clădiri de birouri. O studentă cu funia de gât. Ultima
înregistrase pe bandă un mesaj în care îşi cerea iertare pentru toate necazurile
provocate celor dragi. Lăsase caseta, care intrase între timp în posesia
medicului legist, pe tăblia unei mese, la acelaşi nivel cu genunchii ei care se
legănau în aer. In sertarul de mai jos – care fusese odată, pentru scurt timp,
penultimul loc de odihnă al Mentorului universitar se afla un poliţist care
fusese prins furând dintr-un magazin. O pereche de pantaloni. Nimic care să
merite riscul. Ştia că avea să fie dat afară, mai mult ca sigur. Poate chiar trimis
la închisoare, ca un exemplu pentru ceilalţi colegi care ar fi putut simţi în ceafă
răsuflarea caldă a tentaţiei. Odată cu slujba, avea să-şi piardă şi pensia. Aşa că
urcase scările către monumentul naval, în uniforma verde de paradă, şi-şi
trăsese un glonţ care-i străbătuse craniul şi chipiul. Se zvonea că un răufăcător
pe care poliţia îl urmărea de multă vreme fusese arestat ca suspect în acest caz.
Mai erau şi cadavrele a doi adepţi ai eutanasiei. Şi ce mai rămăsese dintr-
o tânără pereche care dăduse foc camerei sărăcăcioase în care locuia.
Funcţionarul a deschis şi ultimul sertar, ca Syl să poată arunca o privire.
Aici se găsea victima unui asasinat, un tânăr bogat, cu buze subţiri şi părul
pieptănat cu creastă tunsoarea la modă cu cinci ani în urmă. Ea a clătinat din
cap. Niciunul nu semăna cu părinţii ei.
— Atunci înseamnă că n-au murit, a spus funcţionarul. Dacă ar fi murit,
ar fi fost deja într-un sertar. Haideţi.
Le-a dus în camera de externare şi le-a cerut altor angajaţi un coşciug de
carton pentru cadavrul surorii acelei femei. A completat un formular şi, după ce
cadavrul a fost adus înăuntru, l-a împins în liftul de serviciu, unde l-a însoţit,
alături de cele două vizitatoare. A lăsat-o pe sora îndurerată să-şi spună păsul.
Întotdeauna voiau să vorbească imediat după ce funcţionarul închidea uşile
glisante ca să poată începe coborârea greoaie, cu părul zburlit de curent, către
rampa de încărcare. Nu trebuia decât să zâmbească şi să dea din cap. Nici
măcar nu trebuia să asculte.
— Era singura mea soră, le-a spus femeia, adresându-li-se amândurora,
dar fixând-o mai ales pe Syl, cu ochii ei umezi. Luase o periuţă de dinţi din
suport, nimic mai mult. Probabil c-a fost grea ca de plumb. I-au cedat muşchii
braţului şi ai pieptului.
O auziseră ţipând de durere, le-a explicat ea mai departe. Se prăbuşise.
Se lovise cu bărbia de chiuvetă şi aproape că îşi secţionase limba. Nepoata ei o
găsise pe podea, iar apoi văzuse spuma roşie care i se scurgea din gură.
Nepoata fusese asistentă medicală, deci îşi dăduse seama că femeia suferise o
hemoragie craniană. Nu încercase să-i maseze plămânii sau inima. Oricum era
prea târziu. Nici nu mai putuseră să-i smulgă periuţa de dinţi din pumnul
încleştat.
Mai era şi sângele ăla. Şi mirosul înfiorător de Peşte. Atunci îşi dăduseră
seama cu toţii că murise.
 — Şi când te gândeşti că n-a avut o zi de concediu medical în viaţa ei. Şi-
acum, harcea-parcea. Oale şi ulcele.
Syl a prins-o de braţ pe femeie, ca s-o ajute să coboare. Funcţionarul s-a
ţinut deoparte, până când au ajuns la subsol. Apoi a preluat din nou controlul,
ajutând la ridicarea şi la aşezarea coşciugului în camioneta închiriată de cei doi
fraţi. Aceştia i-au băgat nişte bani în buzunar, recunoscători pentru ajutorul
dat.
— Succes, le-a spus el, apoi a mârâit: Faceţi-i o înmormântare
cumsecade.
Femeia şi fiii ei aproape că zâmbeau când au plecat. Toată lumea era mai
liniştită să aibă trupul mortului în casă în noaptea dinaintea înmormântării
întins în patul lui, în căminul lui, printre lucrurile lui.
— Ce să mai facem? A întrebat Syl. Funcţionarul, rămas în uşa liftului, a
ridicat scurt din umeri. Ar fi vrut s-o aibă goală şi fierbinte, întinsă pe o placă
de marmură, şi să-i taie costumul de protecţie cu foarfecă.
— Am căutat peste tot, i-a răspuns el. Nu mai avem unde. Duceţi-vă la
poliţie. Încercaţi la toate spitalele.
— Exact asta am făcut.
Înainte să închidă uşa liftului, funcţionarul a arătat printre gratii către
rampa de lansare care dădea în stradă.
— Pe-acolo.
Şi apoi nu ştiai niciodată când te lovea norocul cu o asemenea femeie a
adăugat:
— Să mai veniţi!
Când Syl ajunsese la jumătatea drumului pe rampă, funcţionarul umbla
deja în pliculeţul cu pastile Eden. Şi-a băgat două dintre ele sub limbă. Se
absorbeau la fel de uşor ca zahărul. Aşa că atunci când s-a întors la biroul lui,
ca să şteargă numele femeii din registru, noile pastile începuseră deja să-şi facă
efectul. Nu mai conta nimic. Pastiluţele lui puteau învinge toată putoarea şi
plictiseala morţii. Puteau să comprime întreaga după-amiază.
— Vine imediat, i-a spus el lui Geo.
Idiotul tot mai stătea pe banca de aşteptare, umil şi răbdător ca un câine.
Vezi mai multă vigoare dacă deschizi sertarele astea frigorifice, şi-a spus
funcţionarul şi a petrecut o jumătate de oră de veselie răutăcioasă, până când
cei doi s-au regăsit şi au ieşit din viaţa, chiar dacă nu şi din fanteziile lui.
În noaptea aceea, Syl a învins moartea culcându-se din nou cu şoferul.
Fusese o zi extenuantă. Nu putea rămâne singură. Mai degrabă îi tolera încă o
dată felul posesiv de a face dragoste, unghiile prea lungi, lipsa de experienţă şi
de iniţiativă. Era un sacrificiu necesar, pe care l-a dus curând la îndeplinire.
De data asta un păcat îngrozitor şi anunţat au ales patul maică-sii.
Cearşafuri uscate. Mai mult loc. Dar pe când Syl se pregătea să-l lase pe
Luntraş să-şi facă poftele, s-a auzit soneria telefonului din hol. Pieptul i s-a
contractat. A început să gâfâie ce se alesese de tot dispreţul ei faţă de familie?
Şi a ieşit pe hol. N-a putut decât să îngâne ceva fără şir când a ridicat
receptorul, tremurând goală în mijlocul casei luminate de lună. Erau veşti bune
sau proaste? Dă, Doamne, să fie unul din ei. Era poliţia, bineînţeles. Găsiseră
maşina la marginea oraşului, abandonată în parcarea unei bănci. Casetofonul
fusese furat, dar în rest toate erau la locul lor. Nu existau semne de accident
sau de forţare a portierei. Cheile nu erau înăuntru. Mai găsiseră şi un bon de
parcare pe bord, datat marţi după-amiază, de pe terenul viran de lângă centrul
de informaţii turistice, pe drumul către aeroport, înspre Baritone Bay.
— Aveţi idee ce căutau părinţii dumneavoastră acolo?
Amiază.
N-a fost chiar plimbarea lejeră şi fermecătoare pe care i-o promisese.
Exista un drum marcat şi destul de neted către coastă, însă Joseph şi Celice au
fost nevoiţi să se caţere pe movilele înălţate de muncitori pe marginea şoselei
către aeroport, acum mult lărgită, şi să se strecoare pe lângă grămezile uriaşe
de materiale de construcţii, ca să ajungă la dealul pe care se ridicase cândva
casa de studiu. In locul tufelor joase pe care le ştiau, solul era curăţat şi plin de
pietriş. Vegetaţia pitică şi iubitoare de moloz le agăţa manşetele pantalonilor.
Undeva, în josul acestor dune muncitoreşti, Celice îl văzuse pentru prima oară
pe Joseph, cu peste treizeci de ani în urmă. El tocmai alunecase şi făcuse o
întindere musculară. Îl durea spatele. Ceilalţi of, nu părea deloc să fi fost ieri îi
căraseră apoi geamantanul de modă veche, cu schelet şi colţuri metalice.
Înnegrite de flăcări. Cărarea bătută pe care cei şase studenţi o urcaseră în acea
zi dispăruse, desigur. Nu mai era nevoie de ea. Fără casa de studiu, cărarea nu
mai avea nici un rost.
Celice gâfâia, nu doar din cauza urcuşului într-o zi atât de călduroasă, ci
şi de emoţie. Rămăşiţele carbonizate ale trecutului erau mult prea aproape la
şase sute de metri de confortul maşinii lor cu aer condiţionat. Niciodată nu
avusese răgazul sau nu simţise nevoia să se întoarcă. Nu din laşitate, ci din
precauţie. De ce să rişte? De ce să reînvie amintiri chinuitoare? Nu-i adevărat
că ucigaşii se întorc la locul crimei chiar înainte ca sângele să se fi uscat,
îndrăznesc să se întoarcă abia după ce-i căleşte vârsta.
Celice nu era naivă. Ştia că timiditatea ei, timp de treizeci de ani, nu
fusese raţională. Totuşi, focul îi devorase şi-i carbonizase trecutul. De asta era
sigură. Nu suporta să-şi amintească de prima ei întâlnire cu Joseph, de vocea
lui melodioasă, de lăcuste, de ziua când făcuseră dragoste pentru prima oară,
fiindcă imediat imaginea casei de studiu fumegând se suprapunea aproape
instantaneu acestor momente. Cu faţa înnegrită a Festei, cu părul ei ars. Şi cu
vocea ei topită.
Bineînţeles, Celice nu văzuse cu ochii ei nici măcar o flacără din
incendiu. Se afla. În altă parte. Nespus de plină de viaţă şi de fericită. Când ea
şi Joseph îşi încheiaseră episodul erotic la Baritone Bay, flăcările mâncaseră
deja toată lemnăria, iar casa fumega. Ornitologul care alergase pe jumătate
dezbrăcat tot drumul de coastă, încălţat cu ghetele lui negre şi îmbrăcat doar în
pantalonii de pijama, îi găsise îi surprinsese epuizaţi, coborând dinspre dune,
ţinându-se de mână.
— Slavă Domnului, spusese el, aproape îmbrăţişându-i de uşurare.
Unde-i Festa?
Celice îşi amintea şi azi cum ridicase uşor din umeri. Nu-i păsa unde era
Festa. Dar câteodată, în nenumărate zile de atunci şi până azi, nu se gândise
decât la asta. Unde era Festa. Moartă de treizeci de ani. Viaţa paralelă cu a ei,
pe care nu mai apucase s-o ducă. Doctoratul neterminat. Cariera niciodată
începută. Progresele întrerupte, pe tema însemnătăţii medicale şi nutritive a
ierburilor de mare. Bărbatul pe care nu-l găsise, copiii pe care nu-i născuse,
căminul, viaţa fără pretenţii. Anii de maturitate ai acelei voci enervante şi ai
râsului cavernos. Rărirea părului lung şi des. Îngrăşarea. Întâlnirile
întâmplătoare cu Celice, când şi când, pe stradă sau la conferinţa anuală a
cercetătorilor în domeniul însemnătăţii nutritive a ierburilor de mare.
— Eşti Festa, nu-i asa? Ce faci? Nu te-am mai văzut de.
Toate astea ucise de un ibric încins sau de un muc de ţigară.
Lui Celice îi venea foarte greu să revadă cu ochii minţii casa de studiu,
aşa cum i se înfăţişase ultima oară, când se oprise tremurând, fumând o altă
ţigară, de data asta pentru calmarea nervilor, şi stând cu faţa spre ruinele
negre-argintii în spatele cărora se întindea marea mânjită de funingine.
Plămânii ei, deja chinuiţi de alergătura pieptişă de pe coastă până în faţa casei,
se umpluseră de funingine proaspătă. O strigase pe Festa atât în jurul casei,
cât şi mai departe, spre drumul de ţară, până când o lăsase vocea. Dar nu
primise nici un răspuns – şi nici n-avea să mai primească vreodată. Colega ei
fusese îngropată sub cortul de lemn mocnind. Ruinele erau încă prea fierbinţi
ca să poată să se apropie şi să caute bucăţi de craniu şi oase, sau ca să
vânture cenuşa, încercând să identifice inelul, ceasul, brăţara de argint sau
dinţii Festei.
Joseph venise s-o consoleze, petrecându-i braţul în jurul taliei. Dar ea îl
respinsese. Focul şi moartea asta erau atât din vina lui, cât şi a ei. Dragostea
era de vină, şi pasiunea. Pasiunea lor, chiar şi trecătoare, fusese destul de
puternică pentru a dezechilibra balanţa lumii naturale şi a-i pune la încercare
armonia. Unde e sex, va fi şi moarte. Sunt cele două coordonate întunecate ale
aceleiaşi linii drepte. Durerea e moartea erotizată. Iar sexul e numai scuturarea
acestei carcase muritoare, înainte să fie propulsată în eternitatea postcoitală.
Graba lui Celice de a ieşi din casă şi de a-şi trăi noua pasiune dimineaţa, atât
de devreme, trebuia să stârnească un incendiu. Iată ceea ce se cheamă o
perspectivă ştiinţifică.
Cine poate să-şi asume răspunderea în asemenea clipe? Întotdeauna
există un voluntar. Când doi pompieri şi un poliţist au ajuns la faţa locului, cu
maşina şi instrumentele de la aeroport, ca să stingă cenuşa fierbinte şi să
înceapă să caute rămăşiţele Festei, cei doi bărbaţi pe care i-au găsit acolo
amantul lui Celice şi ornitologul au declarat că habar n-aveau şi nici nu-şi
puteau închipui cum izbucnise incendiul. Era un mister. Nu existau ipoteze,
prin urmare nici vinovaţi. Celice, însă, căreia îi lipsea spiritul de sacrificiu în
viaţa de zi cu zi, era nerăbdătoare să-şi asume vina. Ba chiar s-a afundat în ea,
cu voluptate. Ştia că singurul ei refugiu era adevărul. Îşi amintea vag de o
lampă cu gaz care ardea sub masă a recunoscut în faţa poliţistului. N-ar fi
putut spune dacă mai ardea sau nu în acea dimineaţă, când ea plecase în
grabă, foarte devreme.
— Staţi să ne lămurim. Aţi lăsat lampa să ardă toată noaptea? Sub o
masă de lemn?
 Prejudecăţile poliţistului se adevereau. Avea în faţă o absolventă de
ştiinţele naturii, cu un accent perfect şi care nu dusese lipsă de prea multe
lucruri în viaţă, dar care nu aflase până atunci că lemnul era inflamabil şi că
flăcările erau fierbinţi.
— Asta-i chiar bună, a spus el.
Şi încă nu era tot. Celice nu se mai oprea din mărturisit, în ciuda palmei
lui Joseph care o apăsa uşor pe spate, încercând s-o stăpânească. O atingere
pe care o urase apoi toată viaţa. Nu avea de gând să se ascundă în spatele unor
minciunele inofensive sau să facă pe proasta, ca el. Prin urmare, i-a spus
poliţistului şi despre ibricul de cafea care fierbea, şi despre mucurile ei de
ţigară încă fumegânde. Mai târziu avea să le scrie părinţilor Festei, repetând
toate aceste adevăruri fierbinţi. Iar după aceea avea să recunoască totul la
tribunal, în faţa procurorului.
Acum, matură şi numai pe jumătate la fel de nesăbuită cum fusese
cândva, Celice se ţinea pe urmele soţului ei, pe când înaintau greoi prin
vegetaţia pitică lăsată să crească în voie, în jurul peretelui vestic prăbuşit al
casei de studiu. Tot timpul cât traversaseră movilele de dărâmături, Joseph
mersese în spatele ei. Profitase însă de prea multe ori de împrejurări de
povârnişuri şi de terenul nesigur ca s-o sprijine, prinzându-i fesele în mâini, cu
degetele răsfirate, şi împingând-o. Era strânsoarea unui amant care căuta
supunerea cărnii, nu doar să dea o mână de ajutor. Celice era nervoasă. Ce
Dumnezeu îl apucase? Nu-şi dădea seama cât era de încordată? Sau cât era de
furioasă, încă, pe acea atingere mincinoasă şi poruncitoare de acum o viaţă?
Uneori se temea că relaţia lor nu avea nimic grandios, şi chiar nimic care
să-i consolideze loialitatea sau admiraţia faţă de el, în afară de acea primă
întâlnire cu vocea lui melodioasă, acel val uriaş pe a cărui creastă dragostea ei
se ridicase vreme de aproape treizeci de ani. Unde fusese între timp avântul?
Unde era adevăratul lor punct de întâlnire? Celice devenise piperul sării lui.
Erau fructele a doi copaci diferiţi, cu crengile crescând în direcţii opuse.
Se întrebase de multe ori: de ce fusese iubirea lor atât de anevoioasă?
Celice putea socoti motivele pe degete. In primul rând, ea era o fire războinică,
nu se temea de confruntări şi era gata să ridice pumnii. Soţul ei era un pacifist,
care detesta până şi să ridice vocea. Celice era asediată şi învinsă, când se
certau, de răbdarea lui neobosită şi de tactul care o scotea din fire. După
fiecare ceartă, ea era furioasă cam o săptămână. Iar el suferea în tăceri
elocvente cam două. In al doilea rând, pe măsură ce îmbătrânea, Celice îşi
dorea companie şi prieteni care s-o înconjoare; el era foarte puţin sociabil şi
prefera singurătatea. Apoi, Celice era nemulţumită de viaţa ei; el doar îngrijorat
pentru a lui. Ea voia ca totul să se schimbe, să progreseze; el era neliniştit că
toate certitudinile atât de greu obţinute ar dispărea că şi-ar putea pierde
condiţia fizică, slujba şi liniştea netulburată, de călugăr. Ei nu-i era frică de
moarte. El se chircea în faţa morţii şi îşi trăia vârsta mijlocie cu un picior
atârnând deja deasupra gropii, pregătit pentru căderea în neant, pentru
firicelul de sânge din urină, pentru dârele negricioase, fără echivoc, de pe hârtia
igienică, pentru gâlmele şi umflăturile nepoftite, de care se căuta de douăzeci
de ori pe zi, pentru durerile ascuţite din braţ şi din piept, pentru infarctul care
pândea. Ajunsese obsedat de simetrie: dacă îl dureau ambele picioare, era de
bătrâneţe; dacă îl durea unul singur, era de la artrită, de la un cheag de sânge
sau o excrescenţă. In fine, el vedea mariajul lor ca pe o poveste cu final fericit;
ea era profund nemulţumită. In ciuda promisiunilor şi a ambiţiilor timpurii, nu
lăsaseră atât de multe urme pe lume cum spera ea. Syl era unica realizare a
vieţii lor o fiică fără mari perspective, care nu-şi făcea planuri şi care fugise din
casa în care se născuse ca dintr-o închisoare. Când Celice îşi cântărea propria
viaţă sau lungii ani petrecuţi împreună cu Joseph, nu simţea nici o bucurie.
Zestrea pe care aveau s-o lase iar Celice era capabilă să recunoască asta era
mai neînsemnată decât moştenirea pe care o primiseră.
Mai era însă şi dragostea, acea dragoste placidă pe care numai timpul o
poate cultiva, o dragoste conservată de rutină şi amintiri. Copacul lor avea,
poate, doar câţiva stropi de sevă care să urce până la coroană, însă era înfipt în
pământ cu rădăcini vechi şi adânci. O dragoste veche şi lungă. Celice nu se
îndoise niciodată de asta. Mariajul lor avea puteri neobişnuite. Un val care să te
ţină la suprafaţă, oricât de puţin înspumat ar fi fost, era mai preţios decât
lucrurile cu care se mândreau cele mai multe cupluri. E drept că soţul ei o
înfuria câteodată. De fapt, mai tot timpul. Era prea slab şi fără zvâc. Iar ea era
dezamăgită de propria viaţă. Dar începuturile lor fuseseră puternice, de
neşters. Joseph încă îi evoca sporadic amintirea acelei romanţe dulcege, a
basului atât de convingător, a stelei călăuzitoare, a miresei din miez de noapte,
a freamătului trupului ei şi a cântecului ce răsunase în acel loc bântuit,
îndepărtat. Pe vremea când erau tineri.
Şi totuşi, nu era un loc bântuit, au constatat ei pe urmă. Casa de studiu
devenise un teren fertil pentru mărăcinii de stâncă şi pentru plantele iubitoare
de carbon. Fostul bungalow şi camera de zi ajunseseră două paturi
dreptunghiulare de iarba-plitei şi pyrosia, clopoţeii verzi ai uneia făcând
pereche bună cu bracteele înalte ale celeilalte. Ultimele rămăşiţe ale cărămizilor
şi zidăriei fuseseră năpădite de urzici, tufişuri de mure, buddleia şi trandafirii
groparului. Casa fusese rasă de pe faţa pământului, însă planurile arhitectului
erau încă respectate cu sfinţenie de toate plantele care creşteau în zonă. Cele
câteva bârne ale acoperişului care supravieţuiseră incendiului şi anilor erau
scheletice, curăţate de funingine, mâncate de ploi şi drapate în nuanţele de
verde şi roşu ale ciupercilor de lemn.
Celice a sărit peste cărămizile verandei şi a înaintat până în mijlocul
camerei de zi, lângă chiuveta aproape îngropată. Uşa dinspre verandă fusese
înlocuită între timp de două tufişuri de buruieni. In acea parte a casei nu mai
rămăsese nici urmă de vreo construcţie. Plantele mărăcinoase de ţărm,
tufişurile de fluieraş cu tulpina găunoasă şi ciulinii năpădiseră dreptunghiul
alungit al verandei şi creşteau pline de avânt. Celice n-a putut ajunge până la
locul în care ea şi Festa îşi întinseseră saltelele şi sacii de dormit, iar mai târziu
împărţiseră aceeaşi ţigară. S-a lăsat pe vine şi a început să cerceteze tufişurile.
Ce se aştepta să găsească? Un morman de oase? Un şarpe? O femeie abia
trezită? Lucirile roşiatice ale lemnului mocnind? Miros de grătar? Ţipete?
Brusca absolvire de orice vină, ca şi cum dintre ruinele acelea se putea
cumpăra iertarea?
 În aer nu se simţea decât mirosul vegetaţiei şi nu se auzea decât foşnetul
frunzelor şi al tulpinilor. Tot ce găsise ca mărturie a vechiului adăpost erau
câteva cioburi de sticlă cenuşie şi opacă, o bucată găurită de tablă ondulată şi
ceva ce ar fi putut trece drept arcul ruginit al unei saltele. Ar fi vrut să-i
vorbească Festei, dar s-a abţinut. Poate că ar fi făcut-o, în singurătate. Câteva
cuvinte de părere de rău. Sau de mângâiere. Dar Joseph ar fi putut s-o audă. Şi
n-ar fi înţeles-o. Bărbaţii nu au nici un pic de imaginaţie emoţională, aflase ea.
De-asta Joseph nici nu se simţise la fel de vinovat ca ea. De-asta trecuse atât
de uşor peste moartea Festei. Poate că de-asta bărbaţii pe care-i cunoştea
Celice erau mai echilibraţi decât femeile. Pentru că acceptaseră adevărul
cumplit al vieţii şi al morţii: că una e trecătoare, iar cealaltă implacabilă. Trăim,
murim şi nu-i nevoie să înţelegem. Nu există stafii care trebuie alungate. Nu
există decât cenuşă şi amintire.
Celice încă tremura şi se simţea uşor îngreţoşată când şi-a croit drum
înapoi, prin sufrageria despuiată, ca să-şi urmeze soţul în plimbarea până pe
coastă. Gâfâia. Prăbuşirea fusese şocantă. Nu simţise aproape nimic. Nu
vărsase nici o lacrimă. Ruinele erau mute.
— Nu mă aşteptam la asta, a spus ea. Toată vegetaţia asta. Credeam că
locul e gol, pustiu.
Ar fi trebuit să ştie profesoara de zoologie că vegetaţia avea să îngroape
trecutul, să absoarbă moartea.
Mondazy scria: „Pentru noi, Cărţile Vieţii nu se termină. Se scriu mereu
noi capitole, chiar şi după moarte. Paginile nu se termină nicicând. Dar, cu
timpul, hârtia se îngălbeneşte, apoi se înverzeşte. Pielea de viţel devine frunză”.
Syl n-avea chef să stea de vorbă cu şoferul ei, pe care era obligată săT
suporte în timp ce străbăteau cartierele mărginaşe ale orăşelului de coastă,
aproape pustiu în acea duminică după-amiază. Nu era nimeni pe străzi. Avea
impresia că mergeau printr-o fotografie care imita natura moartă. Viaţa aşa
cum fusese mereu, prinsă în ramă, atunci şi acolo. Nimeni nu murise şi nici n-
ar fi putut să moară vreodată.
Syl era într-o dispoziţie urâcioasă şi stătea pe bancheta din spate.
Amantul ei trebuia să ştie exact ce statut avea. Era prea vanitos şi imatur ca să
priceapă că mângâierile lui brutale, din patul maică-sii, felul în care îi atingea
mereu braţul, sărutările lui bruşte, nepoftite, nu erau o consolare bine-venită.
Toată povestea fusese doar felul ei de a-i plăti drumurile cu taxiul. Syl bătea
darabana cu degetele pe genunchi. Dar Geo se obişnuise deja cu furiile ei de
dimineaţă şi cu dorinţele surprinzătoare de seara. Nu mai văzuse niciodată
atâta cruzime şi îndrăzneală, şi nici nu-şi închipuise cât erau de excitante. O
privea în oglinda retrovizoare: stătea cu genunchii strânşi la piept şi cu tâmpla
sprijinită de fereastra laterală a maşinii, privind străzile goale, curţile cu
cherestea, hambarele închise, camioanele ocazionale care veneau sau plecau de
pe şantierele Salt Pines. Ştia că pândea ca el să scoată un sunet. Slavă
Domnului că Geo era un suflet binevoitor şi din cale-afară de naiv. Avea
impresia că-i înţelegea nevoia de linişte şi starea continuă de iritare. Teama,
desigur. Durerea şi teama. Şi drama irezistibilă de a fi brusc în centrul atenţiei.
N-avea de ce să se învinovăţească pentru buzele ei strânse şi pentru capul
întors pe geam.
Au oprit lângă centrul de informaţii turistice, chiar unde parcaseră
Joseph şi Celice cu cinci zile în urmă şi de unde, mai mult ca sigur, le fusese
furată maşina. Parcarea era aproape plină. Clădirea fusese confiscată de poliţie
pe post de comandament. Erau câteva jeep-uri de poliţie, un camion cu
remorcă pentru aprovizionare, o dubă cu antena radio scoasă şi maşinile
discrete ale detectivilor aliniate pe pietriş. Patru pescari de duminică, într-un
jeep decapotabil, tocmai erau întorşi din drum de poliţiştii în uniformă care
păzeau intrarea centrului. Coasta era închisă. Nu aveau liber acces decât
avioanele. Poliţiştii nu puteau închide şi cerurile. Două avioane Dorker şi un
zgomotos Unu-Unu-Opt, pilotate de amatori, ca sport de weekend, se îndreptau
către apele termale aflate dincolo de bancul de nisip.
Syl, ce-i drept, chiar se răsfăţa. După călătoria mohorâtă şi înăbuşitoare
cu Geo, faptul că devenise brusc centrul atenţiei respectuoase a celorlalţi
fusese un stimulent nesperat. Nu le spusese poliţiştilor de pază decât „Eu sunt
fiica” şi bariera se ridicase, iar maşina lor fusese escortată, de parcă ocupanţii
ei ar fi fost oaspeţi de onoare, înnobilaţi de proximitatea morţii. Ii plăcea că nu
se holba nimeni la ea. Se uitau la vârfurile pantofilor când trecea prin dreptul
lor. Era împărăteasa Japoniei, atotputernică şi intangibilă. Să-şi încrucişeze
privirile cu ale ei ar fi fost un sacrilegiu.
Era ceva neobişnuit pentru Syl să fie tratată respectuos de către cei în
uniformă. De obicei, îmbrăcămintea, vârsta, felul ei de a vorbi, părul scurt şi
zburlit îi atrăgeau antipatia poliţiştilor, precum şi o percheziţie. De data asta,
putea să le savureze agitaţia sobră, graba măsurată, ochii plecaţi şi vocile
temperate. Se putea distra. Iată ruşinoasa ambiguitate a morţii şi, mai ales, a
morţilor dramatice, ca acestea. Rudele cele mai apropiate, actorii principali,
sunt cuprinşi de o stranie veselie şi agitaţie. Inimile lor la fel ca îndatoririle
sociale pot reclama disperări frenetice, epilepsii şi bocete, leşinuri şi isterii, dar
creierele pompează, în loc de asta, un cocteil de chimicale euforice, ca să-i
păzească de şoc şi furie. Adrenalina nu discriminează. Stimulentele şi
tranchilizantele nu ţin seama de elanurile inimii. Ele fac moartea să pară tonică
şi, pe undeva, erotică. Syl se simţea, în mod bizar, mai aproape de râs decât de
plâns. Era entuziasmată şi aproape bucuroasă să fie fiica celor care muriseră,
să fie atât de iritată şi străină de Joseph şi Celice, să fie atât de răutăcioasă şi
de nepăsătoare cu Luntraşul, şi totuşi să pară nemaipomenit de îndatoritoare,
capabilă şi puternică, în faţa atâtor uniforme. Încă nu cuprinsese cu mintea
cumplitul adevăr. Morţile tot nu erau reale. Syl a cedat abia după ce a mai
coborât cincizeci de metri pe cărare şi s-a trezit în faţa celei mai jalnice
privelişti de pe pământ, a întinderii uriaşe de mare şi nisip bătut de vânturi, în
aşteptarea fluxului.
Bine măcar că Geo nu era acolo, să-şi petreacă braţul în jurul taliei ei şi
să înrăutăţească lucrurile. Îl convinsese destul de uşor să n-o însoţească pe
coastă, unde trebuia să identifice cadavrele. Era cam scârbos la lucruri de
genul ăsta. Celice îi spusese că prefera să fie singură. El o înţelesese. Ar fi
sărutat-o chiar atunci, chiar acolo, înainte să iasă din maşină. Un asemenea
gest i-ar fi acordat statutul de „iubit” în ochii poliţiştilor. Cât de geloşi ar fi fost
să fi ştiut cum capul acela ras i se cuibărise la piept, nopţi la rând. Şi apoi, nu
voia să fie luat drept văr sau vecin, sau amendat pe loc pentru conducerea unui
taxi fără autorizaţie. Îşi ţuguiase buzele şi îşi înclinase capul către ea. Dar ea îi
proptise degetele în piept, ca să-l ţină la distanţă. S-a simţit uşurată când l-a
lăsat în parcare, cu o privire rănită, de câine dezamăgit că nu i s-a dat
biscuitul, după o figură bună. Voia să se ducă singură, orfana de pe coastă.
Însă unul dintre ofiţerii de la centru îi ordonase unei poliţiste s-o însoţească.
Acum, când văzuse marea şi-i curseseră primele lacrimi, Syl îşi dorea cu şi mai
multă ardoare să fie singură. Emoţia o făcea să se simtă ruşinată. I-a spus
însoţitoarei sale că de aici încolo avea să se descurce singură. Femeia, care
părea cam de aceeaşi vârstă cu Syl, a clătinat din cap.
— Nu se poate, avem o politică foarte limpede în ceea ce priveşte scena
crimei, a spus ea.
— Şi eu am o politică.
Syl nu ştia exact dacă avea sau nu o politică, dar bănuia că era vorba de
a se lua la harţă cu orice mândru purtător de uniformă.
Aşa că au ajuns la un compromis. Poliţista avea s-o urmeze la douăzeci
de metri mai în spate o gardă de corp, un ajutor în caz de nevoie, dar nu un
tovarăş de suferinţă. Syl putea fi din nou împărăteasa Japoniei, cufundată în
veghea ei solitară.
Fusese sunată pe la prânz, când stătea pe verandă, acasă, în scaunul
tatălui ei, îmbrăcată tot cu halatul lui Celice, aşteptându-şi servitorul să-i
aducă nişte prăjiturele şi cafea. Auzise telefonul.
— Du-te tu, îi strigase servitorului.
Geo notase mesajul ca un ospătar oarecare şi i-l adusese. Două cadavre
fuseseră găsite de câinii poliţişti printre dunele de sare de la Baritone Bay.
Aproape de locul în care se părea că îşi parcaseră maşina. Putea să se ducă
acolo imediat? Să-şi identifice mama şi tatăl?
Ce-ar ar fi putut să facă Syl?
Mai întâi, îşi vărsase năduful pe Geo.
— Asta-i tot? Îl întrebase.
Nu spuseseră nimic despre cauza morţii? El clătinase din cap. Un cretin
perfect.
— Dar nici ţie nu ţi-a dat prin cap să întrebi, evident. Un detaliu minor.
De fapt, nu era nevoie să întrebe. Syl ştia. O ştiuse tot timpul. De-asta
prima oară când zărise marea în după-amiaza aceea îi dăduseră lacrimile.
Moartea părinţilor ei fusese programată. Se înecaseră. Era singura posibilitate
ca Joseph şi Celice să moară înainte de vreme. Conduceau prea prudent ca să
fi fost victimele unui accident de maşină poate doar în vis. Mama ei se lăsase de
fumat. Beau foarte rar. Făceau gimnastică de întreţinere de zece ori pe zi.
Mâncau ca nişte profesori de ştiinţele naturii, păstrând un echilibru perfect
între carbohidraţi şi substanţe nutritive, între vitamine şi grăsimi. Nu trăiau
periculos. Nu mergeau pe străzi întunecoase, purtând bijuterii sau ceasuri
strălucitoare, nu se aventurau noaptea prin parcuri. Nimeni nu avea de ce să le
facă rău. Nu coborau nici scărde fără să se ţină zdravăn de balustradă.
Doamne Dumnezeule, ce viaţă monotonă duceau.
Numai că părinţii ei erau zoologi marini, care nu rezistaseră niciodată
tentaţiei de a-şi băga nasul în valuri şi în apa mică de pe coastă. Syl îşi
petrecuse copilăria pe ţărm, de una singură, plictisită la culme de picnicuri şi
cărţi, rugându-se fierbinte să aibă parte de jocuri pe plajă, castele de nisip şi
alte fetiţe, pe când Joseph şi Celice erau în apă până la genunchi, ţipând
entuziast şi cumplit de enervant! Ori de câte ori descopereau vreo algă rară sau
simţeau nisipul de sub tălpi palpitând de zbaterea vreunui peşte timid.
În mod straniu, n-o duseseră niciodată la Baritone Bay, în toţi acei ani de
vânturare a nisipului. Maică-sii nu-i plăcea porţiunea aceea. Insă toate celelalte
plaje şi golfuri Mu, Horseman Rocks, Tiger Crab Bay sau Cape Shoals îi erau
înspăimântător de familiare. Nu uitase niciodată prima oară când, la opt ani,
stătuse singură pe plajă şi urmărise, ca la cinema, imaginea celor doi părinţi ai
ei: două siluete micuţe, măturate de un gigantic val de flux, cu urmele şterse de
apă, cu braţele fluturând după ajutor.
De prea multe ori profitaseră de ospitalitatea mării şi rămăseseră
prizonieri pe câte-un banc de nisip, fuseseră fugăriţi de valuri sau prinşi de
maree puternice, neobosite. Syl fusese nevoită să privească de pe nisip, de pe
cărarea cu pietriş sau de pe stânci acele câteva clipe de panică teribilă, până
când părinţii ei îşi croiau drum prin apa până la piept, luptând cu curentul,
sau se adăposteau printre tancuri, îşi amintea limpede cum aşteptase o dată,
împreună cu maică-sa, printre coastele golaşe ale unei vechi bărci de pescuit,
în vreme ce taică-său era undeva prin împrejurimi, cernând nisipul, în cizmele
lui înalte până aproape de şold. Maică-sa spusese: „E prea departe!” şi începuse
să strige: „Joseph! Joseph!” Venise mareea, iar taică-său, luptându-se cu apa
care-l împingea din spate şi cu curentul de dedesubt, îşi pierduse echilibrul.
Maică-sa ajunsese deja la jumătatea drumului, pe plajă, iar Syl plângea o fetiţă
cu inima deja frântă, care ura marea, până când, după ce se căznise niţel,
taică-său se ridicase din nou în picioare. Apoi începuse să plutească. Ii vedeau
cizmele, ca două capete de focă. Aşteptaseră ca valurile să-l aducă la ţărm.
Slavă Domnului că era mareea de la răsărit. Ajunsese într-un târziu pe nisip,
ud până la piele. Zăcea scuipând apă de mare şi tuşind, în timp ce mama lui
Syl ţipa la el:
— Dacă te înecai? Ce făceam dup-aia?
Syl se surprinsese, ruşinată, imaginându-şi cum ar fi reacţionat prietenii
ei dacă i-ar fi murit tatăl. Ar fi fost în centrul atenţiei tot semestrul. Ar fi putut
chiuli de la şcoală. Toată lumea s-ar fi purtat cu ea de parcă ar fi fost o prinţesă
bolnavă. Ar fi primit o pălărie nou-nouţă, pentru înmormântare. Casa lor goală
s-ar fi umplut de rude şi de vecini. Poate c-ar fi venit chiar şi unchiul din
America. Ar fi avut parte de tam-tamul şi atenţia după care tânjise mereu. Insă
nu de la tatăl ei.
Aşa că nu-i era greu, acum că văzuse Baritone Bay, să-şi deruleze în
minte filmul morţii părinţilor ei, cu toate detaliile. Era un sfârşit meritat,
câştigat prin cei treizeci de ani de eschive şi curse nebuneşti. Îşi imagina cum
alergase maică-sa din nou pe plajă, aruncându-i numele peste apă ca pe o
vestă de salvare: „Joseph! Joseph!” Taică-său acum mai bătrân şi fără condiţia
fizică de altădată dispăruse, îngreunat, poate, de cizmele lui uriaşe care, dacă
se umpleau cu apă, deveneau nişte picioare de fier. Încă nu ieşise la suprafaţă
când lovise cel de-al şaptelea val legendar. Celice stătea aşa o aşezase Syl cu
picioarele în apă, privind marea, aşteptând să răsară umbra şiroind de apă a
unui om luptându-se cu valurile, un cap intrând şi ieşind, un braţ, o cizmă.
Marea nu scosese însă la mal nici o umbră. Maică-sa intrase până la genunchi.
Apoi îi văzuse, poate, trupul rostogolindu-se în valuri ca un buştean sau auzise
un strigăt de înec, de om-pescăruş. Aşa că se avântase în apă până la şolduri,
până la piept, până la bărbie. Intrase prea adânc. Poate că ajunsese chiar
foarte aproape de el, îi atinsese hainele. Poate că-l prinsese de braţ şi încercase
să-l tragă la mal. Dar erau împiedicaţi să înainteze de alge, iar el era ud şi
greoi. O trăsese şi pe ea la fund. Picioarele ei nu mai atingeau de mult nisipul.
De data asta, înălţimea şi kilogramele n-o mai ajutau. Ierburile de mare n-o
puteau sprijini. Nu îndrăznise să-i dea drumul lui Joseph şi să încerce să iasă
la suprafaţă. Nu mai era nimeni pe plajă care să-i salveze. Nici o fetiţă. În final,
trupurile fuseseră purtate de maree succesive când spre mare, când spre plajă,
până când un reflux binevoitor le depusese pe ţărm, la Baritone Bay, şi le
rostogolise până la dune, unde le găsiseră câinii. Syl se aştepta, venind la
Baritone Bay, să le găsească trupurile umflate de apă de mare, drapate în alge,
cu mâinile şi fetele zgâriate de nisip sacii de box vineţii ai oceanului. '
Syl nu era îmbrăcată pentru mers pe jos. Îşi pusese, la întâmplare,
aceleaşi haine pe care le purtase cu o zi înainte, la morgă: un tricou cu poza
unei formaţii, pantaloni de jocheu negri şi saboţi. În maşină îi fusese enervant
de cald. Acum, când mai avea de mers câţiva kilometri buni până în golf,
începea să regrete că nu-şi găsise timp să caute una dintre jachetele maică-sii
şi o pereche de ghete mai zdravene, înainte să plece de-acasă. Vântul sufla
rece, iar Syl tremura incontrolabil. Şi-a strâns mâinile în jurul trupului,
apucându-se cu fiecare palmă de câte un umăr, şi a grăbit pasul pe cărare.
Arăta ca şi cum ar fi ieşit din casă şi s-ar fi dus până la colţ, să-şi ia pâine.
Poate că ar fi tremurat oricum şi dacă ar fi fost îmbrăcată de iarnă, şi
dacă ar fi fost o zi însorită, şi dacă poliţista care o însoţea acum discret ar fi
făcut ceea ce intenţionase la un moment dat şi i-ar fi dat haina uniformei
ciudatei ei prizoniere. In definitiv, Syl se pregătea de întâlnirea cu moartea, iar
moartea e rece şi umedă. Ar fi trebuit să se aştepte ca temperatura să scadă pe
măsură ce se apropiau de locul unde fuseseră găsiţi părinţii ei. De-asta e atât
de frig în biserici. De-asta zăpada din cimitire nu se topeşte la fel de repede ca
aceea de pe străzi. De-asta coniferele nordice cresc în cimitire. De-asta trebuie
să porţi haine groase şi să te îmbraci în negru chiar şi la înmormântările
văratice. Mormântul respiră aer arctic.
Syl nu fusese prea atentă când poliţista spusese: „Avem o politică
limpede în ceea ce priveşte scena crimei”. Dar în timp ce mergea,
concentrându-se la drum şi încercând să nu privească porţiunea de coastă pe
care se construia Salt Pines, cerul imens, marea, complice a nisipurilor, cu
umbrele ei umede, cuvintele i-au răbufnit deodată în minte. „Scena crimei.” Ce
crimă? Nu ştia să se fi petrecut vreo crimă, poate doar dacă numeai astfel
furtul maşinii părinţilor ei, de către un adolescent molâu şi oportunist, care nu-
şi permitea să plătească taxiul; sau furtul radioului. Nu visase şi nici nu se
temuse de vreo crimă. Se temuse de logica mării. Visase că Peşte era călăul lor.
Însoţitoarea ei a ajuns-o din urmă şi au păşit împreună pe cărăruia
îngustă care părăsea drumul de coastă şi ducea către dune. Poliţia marcase
drumul cu cutii de tablă şi steguleţe de hârtie. Cele două femei erau silite să-l
urmeze cu fidelitate. Cărarea le-a purtat de jur-împrejurul dunelor, peste nişte
stânci micuţe, iar apoi, în unghi ascuţit, spre stânga, în inima peninsulei, până
la un drumeag pavat cu câteva scânduri de lemn.
Syl nu se aşteptase la atâţia poliţişti. Nu văzuse niciodată atât de mulţi la
un loc, în afara manifestaţiilor de la televizor sau a zilelor de paradă. Un grup
de bărbaţi în uniformă se împrăştiase printre dune, cercetând fiecare fir de
iarbă, scormonind pe sub fiecare piatră. Mai erau şi civili care vorbeau la
telefoanele mobile, şi ofiţeri de la criminalistică, purtând halate de protecţie din
bumbac şi mănuşi.
Nu-şi imaginase nici că ar fi existat un cort. De forma unei umbrele mari.
Pânză groasă, de culoare verde, cu emblema oraşului ştampilată pe o parte. La
început, Syl l-a luat drept un cort-cantină pentru poliţişti, aşa cum văzuse pe
la bâlciuri, la evenimentele sportive sau la carnavalurile din oraş. Dar cortul
ăla, şi-a dat seama imediat, adăpostea cele două cadavre. Şi acoperea „scena
crimei”. Syl şi-a cuprins umerii şi mai strâns cu palmele. Ea şi însoţitoarea ei
erau singurele femei vii aflate la faţa locului.
— Unde sunt? A întrebat-o Syl pe poliţistă, căutând o confirmare.
— Trebuie să sosească.
— Unde sunt părinţii mei?!
Răspunsul a îngheţat-o până în măduva oaselor.
— Înăuntru, a spus femeia. În cort. Trebuie să aşteptaţi o clipă. Îi
aranjează puţin.
Syl s-a simţit deodată atât de slăbită şi de epuizată încât a trebuit să se
aşeze pe iarba mătăsoasă, cu spatele la cort, şi să-şi caute alinarea printre
dune. Dar nu exista alinare. Un fotograf al poliţiei poza un tricou alb făcut
franjuri, întins ca un steag pe ramurile unui tufiş de mărăcini. Stătea cât putea
de nemişcată, atât de nemişcată încât îşi simţea bătăile inimii în degetele de la
picioare.
În sfârşit, un om de vârsta tatălui ei a ieşit din cort, ducând un sac de
umăr grena şi o cutiuţă de carton.
— Recunoaşteţi lucrurile astea? A întrebat-o el.
Fără nici o introducere sau alte formalităţi. Syl a clătinat din cap, privind
petele de sânge negricioase de pe breteaua din piele.
— Dar pe astea?
O pereche de pantofi de damă. A clătinat din nou din cap.
— Telefonul?
Bărbatul a ridicat o pungă de plastic transparent, cu un telefon mobil
negru înăuntru. Ea l-a privit o clipă.
— N-aş putea să spun, a răspuns. Toate sunt la fel.
— Ăsta e numărul părinţilor dumneavoastră?
 A tras de marginile pungii, întinzând plasticul, pentru ca Syl să poată citi
cifrele scrise pe o etichetă.
— Nu-mi aduc aminte, a spus ea. Totuşi, e scrisul tatălui meu. Aşa face
cinciul.
— Asta?
Un exemplar mustind de apă din Entomologia, pătat de sânge.
— Erau abonaţi.
Nu i-a arătat cărămida de granit pe care o găsiseră aruncată în iarbă, pe
care crabii şi muştele aproape că o curăţaseră de sânge şi ţesut uman, deşi
pentru o clipă se simţise tentat. Nu-l deranja manifestarea publică a şocului
sau a durerii. Era o reacţie firească, de apărare. Nu era unul dintre acei poliţişti
de şcoală nouă, care priveau jelania şi bocetele ca pe un fel de masturbare.
Orice fiică într-o asemenea situaţie trebuia să fie isterică. Fiica lui aşa avea să
fie, spera el. Era dreptul ei. Era datoria ei. Femeia asta, însă, privea lucrurile
prea raţional, prea la rece. Era prea reţinută. O fetişcană tunsă prea scurt.
Îmbrăcată prea sportiv pentru o asemenea ocazie solemnă.
— Bine, atunci, hai să aruncăm o privire înăuntru, a spus el, apucând-o
de braţ. Ţineţi-vă de mine.
— Nu, mulţumesc.
Era obişnuită cu astfel de bărbaţi, de când se angajase chelneriţă. Şi-a
smucit braţul şi a făcut un pas înapoi. După ce el s-a întors, deschizându-i
drumul, l-a urmat în cort. Mirosurile obişnuite, de plastic şi de vopsea, lipseau
cu desăvârşire. Nici un iz de plastic sau de neopren, numai mirosul ierbii
umede, amestecat cu iod, aldehidă formică şi transpiraţie. Puţina lumină a zilei
care reuşea să străpungă pânza era bolnăvicioasă, verzuie şi palidă.
Înăuntru era cald. Ferit de vânt. Patru bărbaţi mai tineri se aflau deja
acolo, cu feţele stacojii şi cu un aer oficial. Cel mai bătrân, care o condusese, a
spus doar atât: „E fiica”, şi apoi: „Lumină”. Două lămpi fluorescente atârnate de
tavanul cortului s-au zbătut câteva clipe să prindă viaţă, iar apoi şi-au revărsat
lumina puternică asupra unei învălmăşeli ciudat alungite de cearşafuri albe,
întinse pe iarbă la picioarele lui Syl. Patul de iarbă mătăsoasă părea mai mat
acum, când verdele acela palid fusese gonit de lumina artificială.
— Doar feţele, a spus detectivul. Rapid. Nu trebuie decât să aprobaţi sau
să clătinaţi din cap. Mai întâi femeia.
S-a aplecat şi a dat puţin la o parte cearşaful de deasupra şi pătura
frigorifică, pusă acolo ca să păstreze cadavrele reci şi proaspete. Celice.
Syl a zărit-o în străfulgerarea unei secunde. Era mama ei, mult
schimbată, însă inconfundabilă. Zăcea cu obrazul în jos, culcată pe-o parte,
odihnindu-se pe o pernă de iarbă. Gura îi era umflată şi craniul strivit. Dinţii
buni din faţă rânjeau, crăpaţi pe toată lungimea lor. Pielea părea indigo. Părul
îi era năclăit de sânge închegat.
— Doar aprobaţi sau clătinaţi din cap, a repetat el.
— Ea e.
— Şi acum bărbatul, dacă sunteţi pregătită.
 Poliţistul a îngenuncheat pe iarbă, undeva mai jos, lângă cearşafuri,
privind-o pe Syl, aşteptând să-şi recapete cumpătul, sperând la un răspuns
mai dramatic.
Ea însă îşi ţinea firea. Se simţea uşurată, de fapt. Presiunea era acum
mult mai mică. Nimic nu putea fi mai rău, aşa că nu mai avea de ce să se
teamă.
— Vreau să văd tot, a spus ea. Nu doar faţa. Ridicaţi toate cearşafurile.
El s-a executat imediat, trăgând cearşafurile şi păturile frigorifice şi
împăturindu-le la piept. Ea a aprobat din cap de două ori. Apoi s-a cutremurat
de uimire. Profesorii de zoologie. Cuplul pierdut şi ascuns la capătul lumii,
Joseph şi Celice, în a şasea zi de graţie. În sfârşit, misterul. În sfârşit,
consolarea pe care ţi-o dă cel mai cumplit lucru de pe pământ.
Un medic legist sau un antreprenor de pompe funebre, obişnuit cu
explozia şi cu haosul ţesutului mort, cu membranele rupte din care se scurge
limfa, cu câmpurile de bătaie pline de celule ucise, ar fi putut găsi o mie de
semne de decădere şi descompunere pe trupurile lui Joseph şi Celice. Globii
oculari li se lichefiaseră, feţele li se buhăiseră. Pielea le era pătată şi plină de
băşici, în zonele care luaseră contact cu solul. Intestinele erau atât de umflate
de substanţele proprii descompunerii metan şi etiu, încât nările, urechile şi
rănile deschise spumegau, din cauza gazelor eliminate în permanenţă.
Insă din locul de unde-i privea fiica lor, în lumina exagerat de puternică,
păreau chiar mai senini decât în dimineaţa când fuseseră găsiţi, la lumina zilei.
În afara tipicelor vânătăi de pe tractul intestinului subţire, culorile lor mortuare
se domoliseră mai mult albastru decât purpuriu, mai mult gri decât verde. Ba
chiar se bronzaseră, iar pielea lor părea uşor negricioasă, de la soare. Orele de
rigor mortis trecuseră de mult. Braţele şi picioarele lui Joseph şi Celice nu mai
stăteau ţepene ca ale unor manechine. Însemnul sălbatic al lui Joseph, erecţia
nemiloasă a morţii, se diminuase. Trupurile redeveniseră flexibile şi dădeau
impresia că se cuibăriseră în iarbă ca doi somnoroşi între pernele patului,
relaxaţi şi apăraţi, perfect în largul lor.
Crabii făcuseră cale-ntoarsă. Celice şi Joseph nu mai erau suficient de
proaspeţi pentru gustul lor. Şi chiar dacă muştele fudule îşi depuseseră ouăle
în cavităţile ospitaliere săpate în cele două cadavre, şi ele plecaseră, gonite mai
întâi de cearşaful de nisip adus de vânt care-i îmbălsămase pe Joseph şi Celice,
apoi de zumzetul ameninţător al poliţiştilor. Ofiţerii de la criminalistică îi
goliseră de viermi, „aranjându-i” puţin, înainte de sosirea fiicei.
Syl era prea emoţionată de goliciunea şi de expresia blândă a părinţilor ei
ca să-şi mai poată opri suspinele. Suspina din nou pe malul mării, ca de atâtea
ori când Joseph şi Celice plecaseră prea departe. Poliţista care aştepta la
intrare a fost chemată înăuntru. In sfârşit, avea ceva de făcut. Şi-a pus haina
pe umerii lui Syl şi a bătut-o pe spate, destul de tare.
Cearşafurile fuseseră trase la loc fără ca Syl să observe, însă fata
fotografiase totul în minte. Nu avea să-şi aducă aminte de toate rănile, de toată
carnea aceea ciupită de pescăruşi, de sângele negru şi uscat. Ceea ce o
urmărea şi o umplea de fericire era mâna tatălui ei atingând glezna mamei. De
parcă piciorul şi braţul acela i-ar fi ţinut legaţi de pământ.
 — Nu s-au înecat?
— Nici vorbă. Nu s-au înecat, a răspuns detectivul. Cineva cu un
bolovan.
— Un criminal?
Bărbatul a încuviinţat din cap.
— Cine?
Poliţistul a ridicat din umeri. De parcă ar fi vrut să spună: „Poate că n-o
să aflăm niciodată”.
— N-aveţi nici o pistă? A insistat Syl. Spuneţi-mi!
— Peştele lui Mondazy, a spus el.
Vechea poveste, însemnând Soarta. Bazaconiile obişnuite.
— Vreau să le mai văd o dată feţele. E-n regulă. Părinţii ei păreau ciudat
de tineri şi de înfloritori, acum că-i vedea pentru a doua oară, cu ochii pe
jumătate închişi, ca într-o fotografie prelucrată. Aveau pielea foarte întinsă.
Fruntea tatălui ei era netedă. Pe gâtul maică-sii nu se zărea nici un rid. Dar Syl
şi-a dat seama imediat altceva îi făcea să pară atât de proaspeţi. Chiar felul în
care muriseră. Pentru că moartea violentă e cel mai adesea teritoriul celor
tineri. Tovarăşa bătrâneţii e alunecarea lină. Ei bine, în cazul lor, nimic mai
fals. Cei doi erau frumoşi în grozăvia lor, aflată într-o perpetuă transformare; în
ciuda rănilor şi a stării în care se găseau, fiecare îşi păstrase personalitatea,
trăsăturile. Nu se făcuseră una cu pământul. Erau veseli, în felul lor, şi ciudat
de liniştiţi. Totul amintea de o sinucidere, pentru că părinţii ei scăpaseră de
acel tremur geriatrie final „convulsie” e un cuvânt prea tare care pândeşte în
noi de când ne naştem. Era însă o împrejurare mai fericită decât sinuciderea.
Fără semne de furie, jale sau disperare. Fără bileţele de adio, autoflagelări,
duşmănii eterne, ultime regrete. Plecaseră din lume cât erau încă sănătoşi,
senini şi aveau înainte zilele bătrâneţii, la care să se uite cu speranţă. Syl a
trebuit să recunoască: părinţii ei îi făcuseră o surpriză, măcar de data asta. Nu
prin crima în sine. Nu prin goliciunea lor. Ci prin faptul că avuseseră puterea,
în moarte, să-i umple inima prea târziu de dragoste. Atingerea uşoară a
degetului tatălui ei pe glezna maică-sii.
— Să nu mişcaţi mâna tatălui meu, a spus ea.
Syl nu putea face pregătirile de înmormântare atât de repede cum şi-ar fi
dorit, ca să plece din zona coastei. Trupurile, după spusele detectivilor, urmau
să rămână în cort până luni. Criminaliştii aveau să-şi facă treaba, iar poliţia
prefera să lase cadavrele exact acolo unde erau, până se cerceta şi ultimul
firicel de nisip, şi ultimul firicel de iarbă. Şi mai era nevoie de un trimis al
procuraturii, care să le ateste mutarea. Toate astea cereau timp. Iar trimişii
ăştia nu lucrau duminica. Aşa că Syl a fost nevoită să-l roage pe Geo s-o lase la
Biserica Misiunii din zona portului, în centrul oraşului. Nu era nevoie s-o
aştepte, i-a zis. Nu ştia cât putea să întârzie. Avea să se întoarcă singură acasă.
Nu fusese decât un pretext transparent ca să scape de el. Părinţii ei se
căsătoriseră acolo, iar Celice spusese mereu că ar fi fost un loc minunat pentru
odihna eternă. Syl voia să fie singură. Să aprindă o lumânare, să stea liniştită
în penumbră şi să se gândească la ce putea însemna moartea părinţilor ei.
 Când a ajuns, în Biserica Misiunii tocmai începuse o slujbă, aşa că s-a
aşezat afară, pe una dintre băncile comemorative făcute din lemnul unor vechi
ambarcaţiuni şi gravate cu numele marinarilor înecaţi, aşteptând ca enoriaşii
să se retragă. Lumea continua să existe. Pământul se rostogolea prin spaţiu. In
jurul ei existau toate semnele unei zile obişnuite. Cerul care se scufunda.
Zgomotul automobilelor. Huruitul mut al portului de duminică. Şi, în fine,
vocile care intonau imnuri glasuri înălţate în răspărul universului, subţiri ca
apa şi la fel de hrănitoare.
Lui Syl nu i-a fost greu, astfel acompaniată, să evoce imaginea părinţilor,
întinşi unul lângă altul, ucişi pe un pat de iarbă, cu mâna lui pe glezna ei. A
încercat să lase vocile acelea pioase să ridice trupurile dintre dune şi să le ducă
în regatul din versurile cântecului, spre ceruri şi eternităţi, în pace veşnică. A
văzut însă limpede că nu erau decât nişte voci, nişte versuri care n-aveau
muşchi nici cât să clintească o frunză, darămite să le deschidă păcătoşilor
drumul spre paradis. Cântecele tatălui ei, cu tot sentimentalismul lor dulceag,
erau mult mai puternice. Cântecele de dragoste te înalţă, te transportă, pentru
că acel lucru numit dragoste chiar există. Insă imnurile şi rugăciunile au
refrene fragile, pentru că zeii sunt morţi.
Când enoriaşii au început în fine să iasă, lui Syl îi trecuse deja cheful de
meditaţie solitară şi de lumânări. S-a ridicat şi s-a îndepărtat în pas cu ei, ca
un membru rătăcit al congregaţiei, euforică şi în acelaşi timp îndurerată,
rugându-se numai ca viaţa ei să fie la fel de plină de dragoste ca cea a lui
Joseph şi Celice.
Încă nu-şi pusese marea întrebare. Era prea tânără ca să aibă nevoie de
trucuri pentru a sfida moartea, cum ar fi cel de a trăi într-un univers în
expansiune, fără zei, cu gravitatea lucrând în fiecare secundă, cu vaste spaţii
negândite, cu materia întunecându-se în fiecare clipă. Viaţa există. Trece. Nu
contează. Asta e cumplitul adevăr care începe să ne dea târcoale tuturor, pe
măsură ce creştem, pe măsură ce îmbătrânim. Syl nu avea, deocamdată, de ce
să se teamă.
Găsise măcar un răspuns la întrebarea mai uşoară. Cum ar trebui să-şi
drămuiască cei muribunzi porţia de viaţă, din ce în ce mai neînsemnată cu
fiecare zi? Se dusese să dea ochii cu ceea ce era muritor, în acea duminică
după-amiază, şi îşi găsise părinţii incapabili de orice mântuire. Furnizorii ei de
material genetic trăseseră oblonul. Ea venea la rând. Nu avea cum să se
fofileze. Aşa că nu-şi permitea să piardă timpul în acel univers îndoliat. Micuţii
cetăţeni ai lumii care încă respirau, congregaţiile înfricoşate şi cititorii în stele,
erau nebuni dacă îşi sacrificau flăcăruia trecătoare a vieţii visând la paradis
sau temându-se de infern. Nimeni nu trece dincolo. Nu există viitor şi nici
trecut. Nu există remediu pentru moarte nici pentru naştere: tot ce poţi face e
să îmbrăţişezi spaţiile dintre ele. Trăieşte zgomotos. Trăieşte deplin. Trăieşte
înalt.
Nu putea duce viaţa părinţilor ei ca pe o reproducere ieftină. N-avea de
gând să întoarcă spatele străzilor care hurducau coşciuge şi să-şi îndrepte faţa
numai spre clipele senine petrecute în camera lor, spre lumina care făcea
pătratul camerei să pară oval, spre caietul de însemnări scris doar pe jumătate
şi deschis la săptămâna în curs, spre muzica de la radio, spre ceainicul
fierbând pe plită, spre fotografiile strecurate în rama oglinzii, spre pagina care
dansa în faţa ochilor, spre celălalt, care respira şuierat în fotoliu natură
moartă. In loc de asta, Syl avea să atingă fruntea înfierbântată a lumii. Moartea
lor era începutul ei.
Ce zile stranii, şi-a spus ea pe drumul de întoarcere către casa pustie,
către casa ei, mai întâi pe bulevardele largi din centru, tivite cu arbori de
catalpa, apoi pe străduţele pustii şi umile de la periferie. Mă simt văduvită şi
eliberată dintr-o lovitură (cât o duzină de crestături mai mici). Acum orice îmi
stă în putinţă. Pot să gândesc sau să spun orice.
Trebuia să facă planuri. O aşteptau zile mari.
7:05 a.m.
Joseph s-a trezit devreme în ziua morţii lui. Întotdeauna făcea ochi
înaintea lui Celice. Îşi lua micul dejun pe veranda cenuşie, din lemn de alburn,
din spatele casei, unde avea loc numai cât să-şi pună scaunul în trapezul de
lumină desenat pe scânduri de primele raze ale soarelui, dacă era o zi
frumoasă. Chiar aici, scăldat în aceleaşi raze, cu douăzeci de ani în urmă, tatăl
lui fusese fulgerat de un atac de cord şi tot aici, de o mie de ori, când era mică,
fiică-sa i se urcase în poală, cu funduleţul osos pe genunchiul lui osos,
cerându-i încă o bucăţică din bunătăţile de pe tavă şi un cântec. Lui Syl îi
plăcea să-l audă cântând, cu glasul lui de bas vesel şi ciudat, despre lucruri pe
care n-ar fi putut să le spună niciodată în viaţa reală. Erau singurele clipe în
care o făcea să râdă.
Condamnatul a mâncat foarte puţin. Era genul care se îndopa la cină, nu
la micul dejun. Băuse cafea cu vanilie în ziua aceea şi mâncase câteva bucăţele
de mango şi o brioşă cu brânză, uşor râncedă, pe care n-o mai terminase. Îşi
aranjase mâncarea împreună cu un cuţit, caietul de însemnări, pastilele
Cardica şi un stilou pe o tavă de lemn foarte uşoară, la fel de ordonat şi de
precis de parcă şi-ar fi luat micul dejun în avion, ca şi cum asta ar fi trebuit să-
i reamintească de moderaţie şi discernământ, sau de tensiunea lui arterială
mare, pe care toată cafeaua băută nu avusese darul s-o calmeze, sau de
însingurarea lui crescândă.
Şi-a exersat puţin încheieturile degetelor, apoi s-a luptat cu tuşea de
fiecare dimineaţă, aşteptând ca mintea să i se limpezească. Era obosit, ca de
obicei.
Insă nici măcar Joseph nu putea rămâne indiferent la primele raze ale
soarelui. Radioul anunţase, în sfârşit, vreme bună. Avea de gând să profite de
ea. La fel ca foarte mulţi localnici care, în aceeaşi zi, inventaseră spinări
chinuite de durere sau atacuri de gripă, înmormântări neaşteptate sau treburi
urgente undeva, departe de birourile sau curţile lor, răsplătindu-se cu o zi sau
două de relâche. Parcurile şi peluzele aveau să le ţină loc de birouri.
Restaurantele aveau să fie ticsite de lume.
Ştim exact ce-a făcut Joseph. A sunat la Institut la ora 7:25 şi i-a lăsat
un mesaj pe robot secretarei. Pleca pe teren, spunea el, şi nu avea să se
întoarcă la birou până joi dimineaţa, la prima oră. Secretara putea să-l caute pe
mobil în caz de nevoie, dar numai pentru „lucruri urgente”. Fusese ultimul lui
contact cu lumea, ultima dată când îşi făcuse auzită vocea. Îşi începuse ziua
minţind. Era emoţionat şi entuziast. A făcut apoi o însemnare scurtă şi veselă,
de un rând, în caiet şi, încălzindu-se la soare, a început să-şi imagineze cum
avea să-şi petreacă ziua în compania soţiei.
După ce a făcut duş, s-a îmbrăcat şi a cedat tentaţiei unei a doua cafele,
Joseph a luat un pahar de ceai şi o farfurie cu fructe feliate şi i le-a dus lui
Celice la pat. Un răsfăţ tandru? O simplă invitaţie la plăcerile acelei zile
însorite? Nu chiar. Joseph spera să-i dea mai mult decât micul dejun.
Respiraţia îi era deja aspră şi tremurătoare de dorinţă. O minciunică, puţin
soare, nişte mango şi o pastilă, o supradoză de cofeină şi o excursie neaşteptată
sunt tot ce are nevoie un bărbat ca să se simtă îndrăgostit.
Dormeau în camere separate de peste douăzeci de ani, de fapt, de când
Syl se născuse şi ceruse jumătate din perna mamei ei în fiecare noapte. Nici
măcar când Syl era adolescentă Joseph nu se întorsese să doarmă în patul lui
Celice. Dădea vina pe mirosul de tutun pe care nu putea să-l sufere, admiţând
însă că nu voia să-i strice plăcerea ţigării savurate la micul dejun. Insă nu se
întorsese nici cu patru luni în urmă, când Celice se lăsase în sfârşit de fumat.
In secret, fiecare recunoştea că devenise prea timid şi egoist ca să-şi mai poată
împăca propriile obiceiuri de somn cu ale celuilalt, ca să mai poată suporta
scârţâitul patului, ca să mai poată împărţi plapuma.
Uneori, acum că Syl plecase (ca să-şi ducă şi să-şi irosească viaţa după
bunul ei plac, făcând Dumnezeu ştie ce), Joseph intra seara în camera soţiei
lui, în patul ei, dar pleca întotdeauna după ce ea adormea. Celice avea nevoie
de opt ore de somn pe noapte. Recupera acum tot ce pierduse în tinereţe. Dacă
dormea cu jumătate de oră mai puţin, era irascibilă toată ziua. Joseph se
descurca tot cu cinci sau şase ore şi dormea agitat, zgomotos, respirând greoi
ca un câine, întinzându-se, împleticindu-se până la baie în lumina lunii, chiar
şi de patru sau cinci ori pe noapte. Sau stătea până foarte târziu, la două-trei,
vrând să termine un anume capitol dintr-o carte. Nu putea niciodată să doarmă
dacă ploua sau dacă sirena vreunui vas de mărfuri, rătăcind prin ceaţă, fluiera
ameninţător. Uneori nu se ducea deloc la culcare şi îşi umplea timpul cu o
sticlă de rachiu Negrită, pe care o ţinea ascunsă într-un dulăpior din bucătărie,
şi un pachet de cărţi de joc, ascultând radioul la căşti. Discursuri, ştiri,
dezbateri. Muzică nu, dacă nu nimerea din întâmplare peste un recital de
romanţe dulcege. Nu împărtăşea pasiunea soţiei pentru muzica clasică. Părinţii
lui Syl, tata şi maman, nu erau compatibili nici în pat, nici în sala de concerte.
Celice mergea singură şi la operă, şi la culcare.
Probabil că ezitase o clipă când ajunsese lângă pat şi o privise dormind,
cu dopurile înfundate în urechi, cu ochii incrustaţi de reziduurile spongioase
ale somnului, cu părul numai smocuri. Părea obosită. Încă nu era soţia din
imaginaţia lui, sprintenă, mirosind primăvăratic, îmbrăcată atrăgător, dispusă
la orice. Ştia că Celice nu avea cursuri marţea şi miercurea şi că de obicei
dormea până la prânz în zilele libere, fericită să se trezească într-o casă goală şi
să petreacă o zi de singurătate. Era teribil de tentant să întindă mâna şi s-o
atingă, sau chiar să se dezbrace şi să se strecoare în pat lângă ea. Joseph a
ascultat însă glasul raţiunii. Era doctor în zoologie şi avea cincizeci şi ceva de
ani. Ştia că era mai bine s-o lase să doarmă şi să iasă din cameră în vârful
picioarelor. Poate că trebuia să facă o plimbare cu maşina şi să se bucure de
soare de unul singur. Ea n-avea cum să afle. Ar fi putut crede că se dusese la
birou, ca de obicei. Era liber să facă ce poftea. Asta a fost preţ de o clipă
fantezia lui alimentată de soare. Să se ducă într-un bar. La un spectacol de
varietăţi. La o prostituată i-ar fi plăcut să plătească pentru sex, măcar o dată,
înainte să moară. Să stea afară, sub copacii din Almanac Square, în timp ce o
femeie tânără îi servea peşte cu legume, punându-i trupul ei la dispoziţie. Să se
poarte nebuneşte, pentru variaţie. Putea fi tânăr măcar o dată. Nici o şansă.
A tuşit ca s-o trezească pe Celice şi să revină şi el la realitate. I-a aşezat
ceaiul şi micul dejun pe noptieră. I-a pus semnul de carte între paginile
răsfirate. A ridicat de pe jos un şerveţel mototolit şi i l-a băgat la loc sub pernă.
I-a salvat ceasul căzut pe podea şi i l-a pus pe măsuţa de toaletă într-un loc
sigur şi la vedere, ca să-l găsească uşor după ce se va fi trezit. Iată splendidul
adevăr pe care atâţia bărbaţi îl descoperă mult prea târziu, dar pe care el îl
ştiuse de ani de zile. Putea fi tânăr şi nebunatic numai cu nevasta lui.
Joseph a deliberat că ar fi fost mai bine s-o lase să doarmă până la nouă.
Atunci n-avea să mai protesteze. Sau ar fi putut lăsa lumina soarelui s-o
trezească. A tras puţin obloanele, depărtându-le de geam cu câţiva centimetri.
Razele de soare care au curs înăuntru, ciopârţite de contururile obloanelor, s-
au răsfirat pe plapuma ei în panglici ondulate. Celice nu s-a trezit nici măcar
când el a ridicat obloanele cu alţi câţiva centimetri, astfel încât lumina i-a căzut
chiar pe pleoape. Gura i s-a căscat uşor şi şuieratul de mai înainte a încetat,
dar Celice dormea în continuare.
Acum Joseph era îngrijorat şi nerăbdător. Avea să i se răcească ceaiul.
Avea să se schimbe vremea. Genul ăsta de noroc era trecător. Norii şi ceaţa
urmau să se năpustească asupra zilei lor de vacanţă ca o ceată de băieţi puşi
pe stricăciuni. Era păcat (o expresie pe care ea o detesta) să piardă o asemenea
zi, în timp ce Celice dormea. Ea însăşi s-ar fi supărat dacă ar fi lăsat-o să scape
o asemenea minunăţie.
Ăsta era planul lui. Nu avea de ce să se simtă ruşinat. Trebuia să meargă
pe coastă. Când citiseră în ziare şi văzuseră la ştiri că tot ţărmul dintre
aeroport şi Baritone Bay fusese cumpărat de un consorţiu de afacerişti, ca să
se construiască acolo un sat de vacanţă şi un cartier rezidenţial, li se tăiase
răsuflarea. Bogaţii aveau să se ascundă acolo, în spatele zidurilor înalte,
ocrotindu-şi porţile cu sârmă ghimpată. Bancherii şi oamenii de afaceri aveau
să mişune de colocolo, pe lângă paznici, în limuzinele lor cu geamuri negre. Ce
tragedie pentru faună, spuseseră ei atunci. Ce pierdere, plaja şi dunele.
Insă tristeţea lor era de fapt stârnită de pierderea unui loc plin de
amintiri, cu bune şi cu rele. Lui Celice îi era frică de locul acela, cu vânturi
tăioase, cu marea zbătându-se neîncetat, cu cerul veşnic fumuriu. Joseph mai
fusese acolo de câteva ori de când se căsătoriseră, însă nu de curând. De fapt,
nu mai fusese acolo de nouăsprezece ani. Avusese însă o perioadă, în tinereţe,
în care ajunsese să cunoască bine locurile. Uneori, când îşi lua câte-o după-
amiază liberă fără să spună nimănui, se ducea pe coastă singur, uşor
emoţionat, de parcă ar fi avut un rendez-vous secret. Cobora pe cărare, cu
binoclul la ochi, inspectând ţărmul, dar sfârşea întotdeauna printre dune,
amintindu-şi şi retrăind, dacă mai putea ziua în care Celice îl cucerise. Ziua
aceea înspăimântătoare. Acel a fost odată. Cât se schimbase plaja.
Întotdeauna visase să se întoarcă împreună cu ea. Bineînţeles. Prima
întâlnire e cea mai frumoasă.
— Hai să mai mergem o dată în golf, sugerase el de o mie şi una de ori.
De dragul vremurilor trecute. Până nu murim.
Dar ea nu acceptase, nici măcar o dată. Nu-i plăcea nici chiar să-şi
amintească, în amănunt, de săptămâna aceea în care se cunoscuseră şi
făcuseră dragoste pentru prima oară fiindcă să se gândească la acele clipe
însemna să-şi amintească de Festa şi de incendiu, cât de criminală era
pasiunea, cum putea dragostea să aprindă totul. Se simţise vinovată vreme de
aproape treizeci de ani, indiferent de ce i-ar fi spus Joseph: „Fii raţională, lasă
trecutul în urmă”, „E şi vina mea”, „Un incendiu poate izbucni dintr-o sută de
motive”. Nimic nu conta. Celice spera să nu mai fie nicicând nevoită să se
întoarcă acolo.
Însă când planurile de construcţie pentru Salt Pines au apărut în ziar şi
după ce a auzit de sinuciderea Mentorului universitar cuvântul niciodată a
dobândit brusc substanţă. Până atunci alesese să stea deoparte, dar odată ce
Salt Pines avea să fie construit, cu porţile lui dincolo de care nu se putea păşi,
Celice începea să-şi pună sub semnul întrebării opţiunea. Poate că venise
timpul să-şi controleze propria vinovăţie, în loc să se lase condusă de ea. Într-o
zi îi spusese lui Joseph, blând, chiar înainte de-a ieşi pe uşă, ca să nu aibă
timp să-i ţină predici: „Poate c-ar trebui să mergem până acolo. Eu aşa zic.
Înainte să înceapă construcţiile”. El ghicise ce era în mintea lui Celice: să vadă
ruinele carbonizate ale casei de studiu şi să elibereze sufletul Festei, înainte ca
buldozerele să niveleze locul morţii ei. Cealaltă comemorare, între dune, nu
făcea parte din planul lui Celice.
Însă Joseph se arătase înţelegător de data asta. Sigur, trebuia să se
întoarcă şi să dea piept cu trecutul, îi spusese el, pe când Celice îşi punea
jacheta. Exact ceea ce-i spunea de ani de zile. Insă când se gândea la asta aşa
cum avea să facă de douăzeci de ori pe zi în săptămânile următoare nu se
vedea pe el şi pe Celice stând pe un zid înnegrit şi aruncând flori pe locul unde
fusese cândva o verandă lungă şi o Festa adormită. In loc de asta, se închipuia
pe sine şi pe soţia lui tineri şi goi, între dune, cu degetele ei hotărâte
plimbându-i-se pe piele. Marţea aceea, cu un soare de zile mari, ar fi fost ocazia
perfectă de a-şi duce din nou soţia de la casa de studiu în jos, pe cărare, până
la iatacul tăinuit de pe ţărm. Trebuia să fie discret, desigur. Singurul plan pe
care avea să i-l împărtăşească lui Celice era o întoarcere la ruinele arse. Insă
apoi, când se va fi eliberat de toată tensiunea, avea să sugereze o vânătoare de
lăcuste, poate. Şi apoi un picnic. Într-un loc cu iarbă moale, intim şi ferit de
vânt.
A luat-o de mână şi i-a strâns degetele. Dacă se trezea, aveau să facă
dragoste.
— Celice, e cald afară, i-a spus el. E păcat să pierdem ziua asta. Te-ai
trezit? Celice. Hai să profităm de ea.
 Ştia că nu trebuia s-o zgâlţâie. Altfel s-ar fi trezit deja nervoasă. Era
camera ei. Avea dreptul să-şi petreacă ziua cum dorea. Dacă o mai atingea sau
o mai scutura o dată, putea să-l ciupească de pielea fină de pe braţ. Celice
adora somnul şi muzica clasică.
În cele din urmă, a deschis un ochi, privindu-şi soţul pieziş. Joseph era
doar o siluetă strălucitoare, aureolată. Trupul lui se afla chiar în lumină.
— Ce s-a întâmplat? L-a întrebat ea.
Vocea lui Celice era aproape neschimbată, de treizeci de ani.
— Hai să profităm de ziua asta. E păcat, a repetat el, ca şi cum Celice nu
i-ar fi auzit deja micul tic verbal, care o scotea din fire.
— Ridică-te. Uite-ţi ceaiul. E cald afară.
— Şi aici e cald.
Joseph ştia că asta nu era o invitaţie să i se alăture. Ar fi vrut ca ea să se
ridice în fund. Spera că, astfel, avea să-şi întindă braţele, în unghi drept cu
umerii, mimând crucificarea şi scoţând un mic suspin strangulat, de pescăruş,
ca să se trezească şi să-şi dreagă vocea. Mânecile cămăşilor ei de noapte erau
mereu largi nu suporta claustrofobia hainelor strâmte – iar Joseph ştia că,
atunci când se întindea, la subsuoara ei se rotunjea un coridor deschis şi
jucăuş de bumbac, pe care oricine putea arunca o privire, ţinându-şi respiraţia
şi admirându-i sânii ca de fetiţă. O văzuse făcând exact acelaşi lucru de atâtea
ori. Învăţase o şmecherie: să aştepte în uşa dormitorului, cu micul dejun pe
tavă, chemând-o. Dorinţa sexuală era nespus de vicleană. Joseph ştia exact
unde să stea ca să fie în lumină. Celice avea să se trezească şi să-şi întindă
braţele deloc bănuitoare către el. Şi n-a dat greş nici de data asta. Ocheade
trase pe furiş către soţia lui.
Aşa că iată-l pe Joseph în dimineaţa morţii sale, îmbujorat de razele
soarelui şi de perspectiva unei excursii cu Celice, cu privirea curgând de-a
lungul bumbacului şi pielii ei, către văile şi farurile de ceaţă ale subsuorilor şi
pieptului, către imperfecţiunile, aluniţele şi coastele unei femei uscate de
vârstă, simţindu-i mirosul aşternuturi şi transpiraţie – mirosul micului dejun
pe tavă, mirosul trupului ei spintecat de soare în fâşii întretăiate de umbră şi
lumină. Probabil că îşi dorise, chiar atunci, să se strecoare sub mâneca ei şi să-
şi lipească buzele de umbrele şi contururile deocamdată abia ghicite. Dar
trebuia să aştepte.
Baritone Bay şi dunele din jur nu se număraseră niciodată printre
locurile preferate ale orăşenilor. Şi ăsta era unul dintre motivele pentru care
campania împotriva şantierului Salt Pines avea să eşueze. Cui îi păsa de o
bucată de coastă atât de stranie şi de respingătoare? Înotul în zonă era
periculos, din cauza mareelor încrucişate şi a curenţilor de fund. Furtunile
erau imprevizibile. Vântul fie muşca dinspre mare, umed, sărat, rece şi
insuportabil, fie remodela contururile coastei, împroşcându-l cu nisip pe orice
amator de picnic îndeajuns de nebun încât să poposească pe ţărm sau să-şi
dea jos impermeabilul. Nici plimbăreţii nu se aventurau pe-acolo. De ce s-o
apuci printre bolovani, pietriş şi dune, când drumul de coastă era lin, mai scurt
şi mai pitoresc? Familiile din zonă şi înotătorii preferau plaja din oraş, aflată în
cealaltă parte, cu golfurile ei pline de scoici, cu nisipul fin, cu salvamari, cu
câteva restaurante cu terase din lemn şi o pădurice de pini primitoare, unde îşi
parcau maşinile, închiriau biciclete sau călăreau, îşi ridicau corturile sau îşi
aprindeau focurile de tabără. Şi unde, desigur, nu se auzea decât hărmălaia
celor veniţi să se distreze.
În ultimii ani, chiar şi pacea şi liniştea de la Baritone – singurele calităţi
incontestabile ale locului erau ameninţate de apropierea aeroportului. Acum,
deasupra coastei veneau şi plecau în fiecare zi jumbo-jet-uri, precum şi aparate
de zbor de toate felurile. Se deschisese şi o pistă de aterizare privată, pentru
oameni de afaceri şi amatori. Piloţii de weekend erau o adevărată teroare,
agitând neîncetat oceanul şi nisipurile. Locuitorii răsfăţaţi şi putred de bogaţi ai
cartierului Salt Pines aveau nevoie de protecţia copacilor, de izolare fonică sau
de nervi de oţel. Gardienii, porţile şi zidurile înalte n-aveau cum să înăbuşe
zgomotul cumplit al avioanelor.
Insă înainte ca pistele să se extindă, în anii '90, singurele avioane de
pasageri care puteau ateriza în zonă erau aparatele Stol şi Trilander atât de
uşoare, încât aveau nevoie doar de două sute de metri ca să decoleze şi chiar de
mai puţin ca să aterizeze. Coasta era liniştită pe atunci.
Totuşi, Joseph şi Celice crezuseră că huruitul care se auzea în acea
dimineaţă de acum aproape treizeci de ani, când se furişaseră din casa de
studiu pentru primul lor rendez-vous, venea de la un avion de mare tonaj, care
zbura jos. Un avion aflat atât de aproape de ei, pe când se plimbau agale pe
ţărm, cu lăcustele zburându-le printre picioare, cu contururile tălpilor vărsând
aer şi apă în nisip, în urma lor, încât mugetul motoarelor lui părea să vină
chiar dintre dune. Au încercat să-i ghicească umbra printre nori, clipirea
insomniacă, deja legendară a ochilor roşii. Linia dreaptă, cenuşie, a aripii. Şi-
au întors capetele şi s-au răsucit de câteva ori cu picioarele în apă, ca să fixeze
coordonatele sunetului şi să găsească sursa acelui huruit înfundat.
Avionul n-a trecut pe deasupra lor. A rămas să mormăie printre dune.
Motoarele torceau din ce în ce mai leneş, apoi o luau de la capăt şi începeau
din nou să mugească, la cea mai mică adiere de vânt. Cu cât Joseph şi Celice
se apropiau de limba de pământ a golfului, cu atât se auzea mai tare. Desigur,
şi-au dat seama destul de repede cu ce aveau de-a face. Nu era nici un avion.
Era faimosul bariton, vocea despre care toată lumea spunea că ar aduce
ghinion. Cineva avea să moară. Urma o lună de ploaie şi furtună. Se năştea o
fantomă.
Celice şi Joseph s-au trezit bombardaţi de o mie şi unul de zgomote. Pe
măsură ce se afundau între dune, mugetul semăna tot mai puţin cu huruitul
motoarelor unui avion şi tot mai mult cu vaierul flăcărilor, cu bubuitul
tunetului sau cu un imn intonat monoton. Fiecare pas le evoca o altă scenă.
Mai întâi explozia unui furnal, apoi alarma de ceaţă a unui vapor izbindu-se de
ţărm, o bombă sonoră cu viteză de supersonic sau doi nori războindu-se
amarnic. In fine, vântul a început să bată cu o viteză constantă, astfel încât
cântecul care dăduse numele golfului a umplut aerul fuga intonată de un cor
bisericesc, încălzindu-şi vocile înainte de o înmormântare, acordându-şi
instrumentele, exersând la orgă. Celice şi Joseph au crezut că marea era
agitată şi că baritonul era de fapt fluxul, dar când au urcat pe culmea unei
dune ca să arunce o privire, marea stătea nemişcată şi tăcută. Totuşi, cu cât
urcau mai mult, cu atât notele se auzeau mai tare şi, ori de câte ori fredona şi
vântul, cântecul atingea tonalităţi tot mai grave. Era baritonul bocetelor şi al
saxhornului, care se auzea ca din mormânt, pesimist, adânc. Dacă ar fi avut
puţină minte, dacă n-ar fi privit lumea atât de ştiinţific şi n-ar fi fost atât de
ocupaţi cu ei înşişi, ar fi luat-o chiar atunci la sănătoasa, ca nişte copii. Ar fi
rupt-o la fugă de-a lungul ţărmului, cu vântul suflându-le în faţă, şi apoi pe
deal în sus, către adăpostul casei de studiu, trăgându-şi sacii de dormit peste
urechi.
Dar Joseph şi Celice erau doi zoologi îndrăgostiţi. Nici prin cap nu le
trecea să fugă, cu călcâiele aprinse de superstiţii. Inimile lor tânjeau după
lucruri mai simple. Ştiau că n-ar fi dat un răspuns grozav dacă ar fi pretins pur
şi simplu, în faţa peisajului croncănitor, ca nişte adevăraţi viitori profesori de
zoologie, că „Există o explicaţie naturală a vocilor care ne înconjoară. Nu există
din nou cuvintele acelea atât de liniştitoare ghinion în lumea naturală”. Dar
exact asta gândeau. Baritonul putea fi foarte bine un subiect de studiu ştiinţific
nu avea nimic supranatural. Iar ei nu erau genul de oameni, nici măcar în
starea de spirit diafană din acea zi teribilă, care să se lase impresionaţi sau
intimidaţi de lecturile paranormale sau de fenomenologii care descopereau aşa-
zise legi ale haosului. Şi care susţineau, spre exemplu, lucruri de genul: „Dacă
în noaptea asta cade multă rouă, mâine dimineaţă o să fie vreme bună”. Sau:
„Când nucii se înconvoaie de rod, înseamnă că urmează o iarnă cumplită, cu
vânturi puternice, furtuni şi geruri grele”. Sau că expresiile de pe faţa lunii
croiau destinul copiilor născuţi în acea noapte o lună încruntată avea să aducă
pe lume numai copii melancolici. Sau că baritonul vestea moarte, furtuni şi
stafii.
Insă profesorii de zoologie, ca toţi oamenii care înţeleg rosturile telurice şi
protocolul rigid, strict planificat al lumii, aveau adevărul lor liniştitor: roua,
nucile, feţele lunii, toate astea erau rezultatul unor condiţii care fuseseră
îndeplinite. Pământul nu e vizionar şi nu poate fi învinuit pentru ceea ce
urmează. El e retrospectiv, aşa cum avea să ajungă şi iubirea dintre Joseph şi
Celice, în anii scurşi înainte să moară amândoi între dune, plătind un preţ greu
nostalgiei. Trecutul e cel care dă contur lumii. Viitorul se află în afara ei. Aşa că
roua bogată indică doar că cerul a fost senin, iar condiţiile au favorizat
depunerea picăturilor de apă. Abundenţa nucilor nu înseamnă decât că vara şi
primăvara au fost prielnice arborilor de Juglans suca. La fel şi cu dunele
cântătoare. Ele nu vestesc nenorocirile care pândesc lumea. Nu spun decât: „Se
întrunesc condiţiile favorabile cântării”.
Aşa a fost şi în dimineaţa aceea pentru Joseph şi Celice. Pur şi simplu, se
întruneau toate condiţiile pentru ca dunele să cânte. Nisipul era puţin umed,
din cauza brizei, nu conţinea praf şi era deja încălzit de soarele dimineţii,
respirând şi fierbinţeala zilei trecute, la o temperatură de peste 18 grade
Celsius. Firele de nisip de la suprafaţa dunelor erau uşor strunjite, aşa cum
trebuia, şi apărate de o pojghiţă de silice fără de care golful ar fi fost surd, şi
nici pe departe bariton, făcând aerul din jur să vibreze cacofonic, neputând să-
şi elibereze valul de sunete armonice, melodioase. Mai contribuiseră, desigur,
direcţia şi viteza optimă a vântului. Şi mai fusese un catalizator, cineva sau
ceva care trecuse în grabă, un pescăruş, o vulpe, alunecarea unei dune, care
ridicase nisipul sărat şi-1 provocase pe faimosul bariton să-şi fredoneze aria.
Cântecul lui nu ţinea decât de prezentul ştiinţific şi de trecutul apropiat.
Insă Joseph şi Celice priveau lumea din ce în ce mai puţin ştiinţific, cu
fiecare minut care trecea. Înclinau tot mai mult să ia aria baritonului ca pe o
neaşteptată binecuvântare în nici un caz ca pe un semn rău. Dacă nu puteau
pretinde că pământul se cutremurase sub paşii lor, puteau spune măcar că
dunele din jur izbucniseră în cântec, legănându-i şi îmbrăţişându-i.
De fapt, nici măcar nu se atinseseră în dimineaţa aceea. El o văzuse
aproape goală pe fereastra verandei şi abia se abţinuse s-o ia la fugă
înspăimântat. Celice îşi scosese cămaşa de noapte peste cap, ridicându-şi
braţele în aer. Apăruseră brusc trei triunghiuri de păr, la subsuori şi între
pulpe, iar apoi, când ea îşi aplecase capul, vederea lui Joseph fusese obturată
de o claie de păr care sărise apoi la loc, eliberându-i fruntea, odată cu gulerul
strâmt al tricoului. Se întorsese înainte să apuce să-i vadă sânii. Prinsese doar
un instantaneu al taliei ei înguste şi al spatelui perfect conturat pentru secolul
al XVIII-lea, epoca rotunjimilor şi a gropiţelor. Celice se aplecase să-şi caute
hainele într-un sertar. Apoi trupul ei dispăruse din nou, sub un tricou de lucru
banal, iar ea începuse să se legene într-un picior, în timp ce-şi punea o pereche
de chiloţi, şosetele, blugii, puloverul negru şi cizmele. Pe urmă se întorsese şi-i
făcuse cu mâna. Joseph nu mai fusese niciodată atât de uluit sau de speriat.
Era un băieţel ajuns în vârful montagne-russe-ului, orb, în mijlocul unei lumi
scăpate de sub control, cu stomacul în gât, fără nici un adăpost.
Nu îndrăznise s-o ia de mână pe drumul spre Baritone Bay. O atingere
nepoftită, cu vârful degetului, şi ea avea să dispară, şi-a spus el. Şi nici ea nu
încercase să-l atingă. Ar fi fost deja un pas mult prea evident. Mergea înaintea
lui.
Îşi legăna trupul. Îl lăsa s-o privească. Ştia că, pentru el, ea era noul
centru al universului. Voia, dacă ar fi putut, să-l năucească pe omuleţul ăsta.
Să vadă cum îi stă inima-n loc. Cum îl înghite pământul. Cum are un atac şi-şi
muşcă limba în două. Avea să-i piară glasul când Celice va fi terminat cu el.
Nu l-a atins decât când au ajuns pe culmea dunei, ca să asculte
plângăreaţa orchestră a nisipurilor. Ştia că trebuia să-i înfrângă emoţiile şi
lipsa de experienţă. Avea să treacă la cârmă. S-a oprit în spatele lui, lăsând
nisipul săltăreţ să le îngroape picioarele, încremenind unul lângă altul. Şi-a pus
ambele mâini pe şoldurile lui, ca şi cum s-ar fi ţinut să nu cadă. Cu totul
inocent. Ca o soră. Apoi însă şi-a afundat bărbia şi gura în părul lui, simţindu-i
mirosul de ciuperci stătute. Apăsarea bruscă a părut să-i golească bărbatului
plămânii de oxigen. A început să gâfâie şi s-a îndoit sub greutatea ei, ca un om
cu un singur os în trup. Celice a trebuit să-l apuce de talie ca să-l ajute să nu
cadă. Degetele ei şi-au făcut loc printre haine, mai întâi într-o parte, apoi în
jurul abdomenului lui Joseph. I-a ridicat tricoul, T~ 5°p-4Q, şi i-a mângâiat
pielea dintre curea şi buric. Destul loc pentru încheietura ei subţire.
El a tresărit, apoi s-a cutremurat. A încercat să pareze cu o strâmbătură.
— Mâini reci, a spus el.
 — Frământă bine, a replicat Celice.
Joseph rămăsese într-adevăr năuc. Şi-a lipit spatele de pieptul lui Celice.
Şi-a întors faţa către ea, într-un unghi straniu. Gura lui înălţată era deschisă şi
rozalie. Semăna cu un pui de pasăre lacom şi înfometat. Celice avea să-i vâre în
cioc râme grase şi proaspete, cu limba. Ea a trebuit să-şi îndoaie genunchii şi
să-şi plece capul ca să-şi lipească buzele de ale lui.
Iarba mătăsoasă era irezistibilă, aşternutul perfect, catifelat şi senzual.
Celice şi Joseph s-au lăsat în genunchi şi şi-au desfăcut unul altuia pantalonii.
Ea şi-a întins degetele de la picioare peste ale lui cât timp au făcut dragoste. Îi
plăcea din ce în ce mai mult Joseph al ei, aşa micuţ. Celice voia să înlănţuie,
nu să fie înlănţuită. Iar el era, evident, mai mult decât fericit să fie eclipsat de
ea, să-i vadă silueta coborând asupra lui în lumină, orbindu-l pentru o clipă, să
simtă cum i se opreşte respiraţia, cu urechile dezmierdate de buzele ei, să
primească pe degete sărutul ca de căţel, umed şi recunoscător, al cărnii ei,
când în sfârşit a îndrăznit s-o atingă între picioare.
Nimeni n-ar fi putut spune că dragostea lor era prea aşezată, în ziua
aceea, fusese chiar nesăbuită. Joseph nu se purtase chiar atât de îndrăzneţ pe
cât sperase Celice. Dar îi plăcuse pasiunea lui tremurătoare şi felul cum, odată
ce-i revenise glasul, îi ridicase în slăvi fiecare părticică a corpului: minunea
părului ei cârlionţat, pieptul modest, de fetiţă, culoarea pielii, albă ca o culme
înzăpezită, dar mai închisă pe unde se ghiceau văi sau crevase, la gât, la
subsuori, sub sâni, în dreptul torsului, pe interiorul pulpelor. Ea i-a arătat
unde să zăbovească şi peste ce să alunece. El i-a masat spatele şi gâtul,
sărutându-i, aşa cum îi ceruse, fiecare vertebră. Insă nu era un maestru al şirei
spinării. Şi nici nu putea prelua controlul. Probabil că nu-l ajuta prea tare nici
tremurul dorinţei, nici faptul că noţiunea timpului, simţul echilibrului şi al
direcţiei îl părăsiseră cu totul. Sau că încerca să facă dragoste cu ea rămânând
prizonierul lenjeriei şi al pantalonilor. Celice ar fi trebuit să-şi închipuie cât era
de nepriceput, de lipsit de experienţă şi de tehnică. N-avea nimic din Casanova
viselor ei. I se părea, totuşi, incitant să-şi imagineze cum ar fi evoluat dacă ar fi
devenit amantul ei, noapte de noapte, învăţând să-şi canalizeze energiile mai cu
folos. Prima dată, însă, avea să-l ajute. Avea să se sacrifice.
Nu mai conta, i-a spus Joseph, că după toate eforturile şi atenţiile ei,
orgasmul lui nu fusese unul memorabil, zguduitor, iar al ei trecuse aproape
neobservat, fulgerător ca o umbră. Un fior şi un tremur; se terminase. Dar erau
satisfăcuţi? Pe deplin. Poate că nu inundaţi de eros. Nici aruncaţi de orgasme
sublime în vârtejul amneziei, ridicat în slăvi de poeţi mincinoşi ca fiind uitarea
absolută a morţii. Dar fericiţi până-n vârful unghiilor. Senini. Strălucitori. Şi
mai îndrăgostiţi în fond, doar asta conta decât fuseseră înainte.
Probabil că la un moment dat baritonul şi-a încheiat aria. Dunele de sare
n-au făcut valuri sonore toată dimineaţa. Condiţiile erau schimbătoare. Vântul
s-a dat pe brazdă şi a încetat să bată. Unghiul perfect s-a pierdut. Nisipul s-a
uscat. Insă îndrăgostiţilor nici că le păsa de fapt, nici măcar n-au observat. Nu
ascultau reverberaţiile pământului, ci doar pe ale propriilor trupuri.
Apoi, ea l-a înlănţuit strâns. Erau prea departe ca să zărească norul de
fum, mai sus pe coastă, sau să audă strigătele ornitologului iute de picior:
„Joseph! Celice! Festa!” Dunele ţineau lumea la o distanţă respectabilă. Cei doi
au rămas cuibăriţi în patul de iarbă mătăsoasă. Erau o pereche foarte ciudată,
culcaţi în mica lor vale însorită, ascunşi de mare, fără să aibă nici cea mai mică
idee despre ceea ce le pregătea golful cântător.
Syl era extenuată, normal. Toată ziua fusese pe drumuri. Mai întâi
coborâse pe coastă şi se întorsese. Apoi mersese de la Biserica Misiunii până
acasă o distanţă mai lungă decât îşi amintea din copilărie, însă vindecătoare.
Oraşul arăta şi mirosea cel mai bine la apus. Murdăria şi uzura se făceau
nevăzute. Neoanele sclipitoare dădeau la iveală numai colţurile mai atrăgătoare
ale străzilor. Firmele colorate ale barurilor se vedeau, în nuanţele lor coapte,
verzui şi roşiatice, fără sclipiri albastre, ca nişte ciorchini de mango. Pe
dughenele de pe trotuar, cu mărfurile luminate de lampioane provenind din
trecutul preelectric al oraşului, se lăfăiau încă delicatesele de duminică: sticks-
uri, bomboane cu cacao, fructe glasate, gogoşi. Vânzătorii de fleici agitau
jăraticul în vasele cu mangal. Fiecare flacără ce se înălţa era un strigăt al
străzii. Insă apusul era străfulgerat mai ales de luminiţele maşinilor,
legănându-se cu clipiri de faruri. Coridoarele de lumină jucăuşă ba dispăreau,
ba se năpusteau să măture picioarele şi chipurile trecătorilor. Oraşul
somnolent de duminică învia seara, când venea vremea familiştilor şi a
îndrăgostiţilor.
Syl ar fi avut chef să intre într-un bar sau să-şi cumpere un sendviş cu
brânză şi friptură de porc. Nu mâncase nimic toată ziua. Plecaseră spre
Baritone Bay înainte ca Luntraşul ei credincios să mai aibă timp să-i aducă
prăjitura şi cafeaua promise pentru micul dejun. În plus, o luase cu frig. Era
îmbrăcată tot în tricou. Fără haină sau pulover. Un loc călduros, ceva de
mâncare, o bere şi pe cineva care să-i ţină companie, de asta avea nevoie. Chiar
şi confortul umil, provizoriu al odihnei lângă unul dintre vasele cu mangal i-ar
fi fost de-ajuns. Ca să nu mai spună de un drum rapid cu taxiul până acasă.
Dar nu-şi luase nici un ban la ea şi nici nu avusese curaj să-i ceară cu
împrumut lui Geo. N-avea decât să flămânzească. N-avea decât să meargă pe
jos până acasă, tremurând tot drumul. O perspectivă care i se părea, de fapt,
vie şi romantică. Foarte adecvată felului în care se simţea o femeie
independentă, orfană, cu buzunarele goale, stomacul gol, tânără şi înfrigurată,
străbătând străzile luminate şi pline de oameni, fără nici un prieten alături.
N-a trecut mult până când a lăsat în urmă carnavalul de duminică al
mulţimii şi al luminilor dansante. A trecut râul pe podul pentru biciclişti şi a
mers pe bulevardul principal care lăsa în urmă centrul, îndreptându-se către
casele de pe deal, unde locuiau artiştii, profesorii universitari şi părinţii ei. Mai
întâi a trecut repede pe lângă clădirile instituţiilor, cazărmile din piatră rozalie
şi birourile regimentelor, hotelurile din cartierul Bankside şi Grădinile
Geometrice. Apoi străzile s-au înviorat din nou şi Syl a putut trage cu ochiul,
din mers, către tot soiul de fundături şi locuinţe tenebroase, în faţa cărora
opreau studenţi, recruţi şi bărbaţi obişnuiţi, singuri, care coborau de pe
motociclete şi ezitau în faţa bordelurilor, a bodegilor înghesuite sau a uşilor
acoperite de perdele, prefăcându-se a fi de-ai casei.
 Era complet întuneric când Syl a ajuns la gardul de fier care înconjura
Deliverance Park. Putea fie să ocolească tot parcul, ca să ajungă la drumul
desfundat pe care se afla casa familiei, fie să încalce o veche regulă a părinţilor
ei şi să rişte traversarea lui nocturnă, printre copaci. „Acum orice îmi stă în
putinţă”, îşi spusese în aceeaşi după-amiază pe banca din faţa Bisericii
Misiunii. „Nu există lucru pe care n-am voie să-l spun sau să-l fac.” Aşa că a
sărit gardul, a aterizat pe un pat de iarbă murdară şi a ţâşnit în întuneric, cum
îşi dorise de când îşi putea aminti, euforică şi intangibilă. A scos câteva strigăte
de eliberare şi înfrângere, pe când înainta, cum îşi închipuise mereu, de-a
lungul peluzelor blânde, către aleea străjuită de pini, mai neagră şi mai
halucinantă ca noaptea, cu ochi de bufniţă şi cadaverică. Îndreptându-se spre
casa ei, care trebuia s-o primească.
Încuietoarea din faţă se blocase chiar mai rău decât de obicei. Mica fantă
de sub uşă era înfundată de scrisori, cărţi poştale, bilete de condoleanţe, toate
aduse în timpul zilei şi aranjate de mâini grijulii. Deja se dusese vestea. Crima
era de notorietate publică. Syl le-a cărat pe toate în bucătărie, şi-a tras repede
pe ea vesta de bucătar care atârna, ca întotdeauna, în cuierul din cămară şi a
început să caute ceva pentru cină. Nu exista nimic de mâncare în toată casa
ghinion curat, cu excepţia prăjiturii de la micul dejun, încă zăcând pe farfurie,
stafidită de atâtea ore de aşteptare. Nici un strop de alcool. Syl a cotrobăit din
nou prin toate dulapurile din bucătărie, ca şi prin dormitorul tatălui ei, dar n-a
găsit decât un set de păhărele de tărie şi un strop de rachiu drojdit pe fundul
unei sticle pătrăţoase, urcată pe raftul cel mai de sus şi pe jumătate ascunsă
privirilor indiscrete. Nu merita efortul. Trebuia să se consoleze cu prăjitura. A
rupt-o în patru bucăţele uscate şi a trecut la corespondenţă. Mai întâi cărţile
poştale, majoritatea de la vecini care abia dacă-i cunoscuseră părinţii. Ilustrate
cu norişori şi aranjamente florale în culori pastelate, cu citate caligrafiate
pedant, din poezii sau din Scripturi, despre cum să fii curajos şi să învingi
moartea. „Viaţa e Deşertul”, i se spunea lui Syl în italice aurii şi argintii.
„Moartea e un rendez-vous cu prieteni dragi.” Sau: „Moartea e o umbră,
pândind mereu la picioarele noastre”. Sau: „E al doilea cămin. Ospăţul e în toi
în casa morţii. Gazda ne primeşte la uşă”. Sau: „Moartea e vălul pe care cei vii îl
numesc Viaţă: aceştia adorm, iar vălul se ridică”. Sau (epitaful arhitectului
Claudio Busi, dăltuit în piatră pe mormântul său de la Milano): „Moartea nu e
nimic. Am intrat doar în altă cameră. Totul e bine”. Cu excepţia faptului că nu
mai poţi ieşi, şi-a spus Syl.
Toate biletele erau scrise de mână, de colegii părinţilor ei şi de secretarele
Institutului şi ale universităţii. Pentru Syl, Lui Sil, Cu dragoste, Sylviei, Pentru
fiica luijoseph şi Celice („Ne pare rău, dar nu ştim cum te cheamă”), Lui Cyl.
Toţi păreau acum mai apropiaţi de profesorii de zoologie decât fuseseră
vreodată în viaţă. „Cu toţii i-am admirat pe părinţii tăi”, scria într-unui dintre
ele. „Erau nespus de devotaţi meseriei. Oricine le-a fost în preajmă ştie prea
bine. Le vom simţi lipsa. E totuşi un miracol că au murit unul în braţele
celuilalt.” Şi apoi: „Sunt de neînlocuit”.
Era ca şi cum vieţile părinţilor lui Syl, mereu ascunse şi palide, scăldate
în lumina reflectoarelor de atât de puţine ori şi doar la suprafaţă, cel mult ca
un contur vag, nu aşteptaseră decât să fie atinse de torţa pâlpâitoare a morţii
ca să le fie scoase la iveală pasiunea şi culorile tari. Raza ei le străbătuse şi le
împietrise vieţile. Istoriile lor se sfârşiseră. Nu avea ce să urmeze. Nu mai era
nimic de adăugat. Datele erau scrise cu litere de neşters. Nu se putea schimba
sau repara nimic, în afara sentimentelor şi a miturilor clădite de cei rămaşi în
viaţă. Asta e singura Zi a Judecăţii. Bucuria de-a avea ochi la spate. Morţii nu
pot acţiona retrospectiv. Nu li se cere să facă lumină în propria moarte.
Syl a aruncat scrisorile şi cărţile poştale la coşul de gunoi. Nici nu-i
trecea prin minte să răspundă. Viaţa era prea scurtă. Ceilalţi aveau să
priceapă. A adunat cele câteva firimituri de prăjitură de pe faţa de masă cu un
deget umed. Pe fereastra din bucătărie, a aruncat o privire către veranda goală
şi întunecoasă. A deschis şi a închis robinetele, ca să verifice dacă lumea încă
funcţiona. Era obosită şi la fel de înfometată ca atunci când intrase în casă, şi
plictisită de moarte. Nu se făcuse nici ora zece, dar trebuia să se culce. Ce
altceva îi rămânea de făcut?
La început s-a întins în patul maică-sii. Era foarte mare şi avea o pătură
groasă, asta îi plăcea. Dar era înfricoşător să se scufunde în golurile saltelei,
acolo unde arcurile se slăbiseră sub greutatea lui Celice, şi să-şi pună capul pe
pernele care încă păstrau conturul celor o mie şi una de nopţi în care maică-sa
se odihnise acolo. Aşa că a trecut în fosta ei cameră, pentru prima oară din
acea vineri noapte cu Geo şi abia pentru a doua oară în ultimii doi ani. Aici,
adânciturile saltelei purtau amprenta ei. Era ca în legenda simplă de pe cartea
aceea poştală: „Am intrat în altă cameră. Totul e bine”. Într-adevăr. Aşa avea să
fie. Syl avea de gând să stea până după înmormântare, până în ziua aceea
cumplită, a corvezilor şi a cernitei adunări, a strângerilor de mână false şi a
zgomotelor prefăcute. Apoi părinţii ei puteau fi morţi în tăcere. Iar ea putea să
vândă casa. Să ia banii şi să plece într-o lungă călătorie, prin toate locurile pe
care le subliniase în atlas când era mică: Goa, Sydney, Rio, Roma, Berlin.
N-a trecut mult şi a adormit buştean. Dar nu pentru multă vreme.
Înainte de unsprezece, a fost trezită din somn de zgomotele la care se aşteptase
oarecum noaptea trecută, în acelaşi pat: frânele şi motorul maşinii părinţilor ei,
cu farurile aruncând fante de lumină pe pereţii dormitorului, paşii lor grăbiţi
către uşa de la intrare, cheia, scrâşnetul încuietorii, regăsirea nu tocmai
călduroasă. Toate erau acolo. Mai puţin scrâşnetul încuietorii. Cineva lăsase
farurile aprinse, cu faza mare, chiar în faţa casei. Cineva încerca uşa cu o cheie
de metal. Syl a tras puţin la o parte oblonul, cât să vadă veranda. Era
Luntraşul.
S-a întors în pat şi a stat să asculte cum o striga prin crăpătura îngustă
a cutiei de scrisori. Un sunet plăcut, şi-a spus ea. Syl, Syl. Syl, Syl. De parcă ar
fi mângâiat o pisică, însă nu se simţea deloc tentată să dea fuga jos şi să-i
deschidă uşa. Nu voia să fie pisica lui. Se culcase deja cu el de trei ori, îşi
plătise datoria cu vârf şi-ndesat. A aşteptat apoi ca bătăile în uşă să devină din
ce în ce mai hotărâte, chiar tunătoare. Furia lui zguduia casa, iar Syl era tot
mai departe. Trebuie să fi fost convins că ea era acolo, înăuntru, ascultând.
Avea şi el dreptul să se înfurie, Syl era de acord cu asta. Într-un fel, se aştepta
să-i bombardeze geamul cu pietricele, cu un bilet înfăşurat în jurul bolovanului
final; sau să-i vadă faţa plângăreaţă, mânioasă, apărându-i la fereastră, însă
Geo a renunţat destul de repede, s-a urcat în maşină şi a plecat.
Era din nou la Rio adormise la loc. La telefonul care a sunat la zece
minute după miezul nopţii nu erau părinţii ei. Nici măcar nu mai putea visa că
trăiau. Era, evident, tot Geo. Soneria telefonului chiar îi împrumutase tonul
plângăreţ. Nu era greu de ghicit cum îşi petrecuse ultima oră, de când plecase
din faţa casei. Ori suna din vreun colţ de bodegă, aprins de băutură şi de
pornirile nesatisfăcute. (Sexul este viespea prinsă în borcan.) Ori se întorsese la
el acasă nici măcar nu-l întrebase unde locuia, dar era sigură că tot cu părinţii
şi stătea, treaz şi plin de reproşuri, în holul întunecos, gata s-o implore şi s-o
pună la punct: „Voiam doar să-ţi fac o vizită”, şi apoi: „Căţea
nerecunoscătoare!” Syl a lăsat telefonul să sune. La fel şi el. In cele din urmă, a
trebuit să coboare, să-l facă să tacă. A scos receptorul din furcă. Avea să sune
ocupat toată noaptea.
Syl n-a mai încercat să adoarmă. Ii ajunsese. A luat toată casa la picior,
cu halatul maică-sii înfăşurat pe după umeri, aprinzând toate luminile, la
parter şi la etaj. Poate că lumina avea s-o ajute să dea ochii cu adevărul
cumplit al pierderii şi al propriei vinovăţii. Îşi închipuise adeseori că-i muriseră
părinţii. Ei bine, acum chiar îi muriseră. Iar ea tot mai găsea o oarecare
satisfacţie în moartea lor cei doi reprezentau Goa şi Berlinul. Ea era de vină.
Pentru că şi-o dorise. Pentru că-i iubise prea puţin. Pentru că nu crescuse aşa
cum speraseră ei. Pentru că fusese nerecunoscătoare, leneşă, dură.
S-a întors în camera mamei ei, a dat la o parte cearşafurile şi a privit
patul gol, căutând ceva care să-i stârnească lacrimile. A deschis toate sertarele
şi dulapurile, a răvăşit toate desuurile maică-sii, a studiat pachetul de ţigări
încă întreg, îngropat sub un morman de haine, a scos la iveală pieptenii şi
bijuteriile ei, a adulmecat firele de păr prinse pe perie, a privit fotografia lor de
nuntă. Dar nu simţea nimic. Totul îi era mult prea familiar. A deschis
Antonimele lui Calvino. Mama ei citea cele mai bizare lucruri. Şi apoi cartea pe
care chiar Syl i-o cumpărase tatălui ei, Vechea înţelepciune a căprarului.
Semnul de carte era o carte poştală funebră. Un nume pe care nu-l cunoştea.
Mentorul universitar. „Bucuraţi-vă, căci s-a trezit din visul cel teribil”, scria pe
ea. O altă carte poştală tâmpită. A aruncat-o la coş, cum făcuse şi cu celelalte.
Dormitorul tatălui ei era mult mai mic şi mai aglomerat. Şi aici a dat
cearşafurile la o parte. O pereche de şosete cu imprimeuri. Şi, între saltea şi
tăblia de la picioare, o revistă cu fotografii, pe hârtie lucioasă, numită Provo
natura rânjind cu toţi dinţii din poze lăbărţate pe câte două pagini. Syl s-a
aplecat să se uite sub pat. Pantofi. Câteva publicaţii ştiinţifice. O ceaşcă de
cafea. Un castron cu pietre de tot felul. Binoclul. Şi-a plimbat repede mâna
peste cotoarele cărţilor din bibliotecă.
În cele din urmă, a coborât în bucătărie, încăperea cea mai anonimă. Tot
nimic de mâncat sau de băut în frigider. Dimineaţă avea să fie nevoită să
meargă iar prin vecini, ca să primească nişte pâine cu brânză. Acum, stropul de
rachiu din sticla pătrăţoasă de pe raftul cel mai înalt ajunsese în sfârşit să
merite efortul. Moştenise înălţimea tatălui ei, ceea ce însemna că era mai
scundă decât Celice. Avea nevoie de un scaun. A suflat praful de pe sticlă, i-a
scos dopul şi a dat pe gât conţinutul din două gâlgâituri, fără să coboare de pe
scaun. Prea dulce. Dar energizant. Pe raft, ascuns în spatele sticlei de rachiu,
mai era un borcan rotund, cu capac auriu, nu mai mare decât o mandarină.
Părea să aibă înăuntru nişte pietricele mici şi galbene sau nişte scoici. Syl l-a
luat de pe raft şi l-a privit în lumină.
Oasele unor rozătoare, poate. Perle de forme ciudate. Ceva din
laboratorul maică-sii. Ceva ce găsiseră pe plajă şi păstraseră la loc sigur.
Syl a desfăcut capacul, vărsându-şi pietricelele în palmă. Abia dacă
aveau un gram, umede şi catifelate ca sâmburii de portocală. Erau dinţi unii
mici şi smălţuiţi, ca boabele de orez, alţii mai mari şi mai bine formaţi, poroşi şi
parcă săpaţi în dreptul dentinei, zimţaţi şi încă păstrând aţe sângerii agăţate de
rădăcini. Dinţi de lapte sau măseluţe de descânt. Dulcii incisivi, canini şi
molari ai unei fetiţe.
I-a socotit, plimbându-i prin palmă cu un deget. Nouăsprezece, încă unul
şi ar fi avut setul complet. Probabil că lipsea dintele pe care, şi-a spus Syl, îl
pierduse la şcoală când avea vreo unsprezece ani. Il zgândărise toată ziua cu
limba şi cu degetul mare şi aproape că-i căzuse în timpul orei de muzică.
Profesoara o obligase să-l scuipe în chiuvetă şi să cureţe sângele cu apă de la
robinet. Era singurul pe care nu reuşise să-l salveze. Insă mama şi tatăl ei îi
păstraseră pe toţi ceilalţi neatinşi, primul semn că fiica lor începea să
îmbătrânească.
Syl a pus dinţii la loc în borcan. Apoi, strângându-l la piept, s-a dat jos
de pe scaunul de bucătărie şi a intrat în studioul din grădină, cuibărindu-se pe
canapea. Ziua de luni se apropia cu repeziciune, gata să despartă apele. Ziua
de luni destramă familiile. Îi trimite pe toţi ai casei la lucru, îi urcă în autobuz,
în tren, în avion. Şi-a petrecut o mână în jurul borcanului cu dinţi şi pe cealaltă
în jurul gleznei, şi-a răsfirat degetele pe gambă se sprijinea doar în vârfurile
degetelor, singurele care o legau de pământ şi şi-a înfipt unghiile roase în
carne. A închis ochii, în lumina străvezie a zorilor, ca să afle cum era să fii iubit
şi mort.
Fraţii care deţineau compania Salt Pines le-au împrumutat bucuroşi
poliţiştilor jeepul lor de teren nisipos. Deşi încă nu construiseră nici o casă,
campania de marketing avea să înceapă peste zece zile. În broşurile lor, deja
ieşite de sub tipar, rebotezaseră zona Faleza Cântec de Leagăn, pentru că
sugera protecţie, izolare şi murmurul liniştitor al mării. Moartea a doi cât se
poate de respectabili profesori de zoologie, chiar pe buza acestui paradis în
devenire, nu putea sugera decât contrariul, faptul că locul nu era nici pe
departe binecuvântat. Ea putea sugera totodată o conspiraţie. Profesorii se
opuseseră public planurilor de construcţie. Semnaseră petiţii. Aşa că fraţii
aveau de gând să facă tot ce depindea de ei ca să scoată cele două cadavre cât
mai curând dintre dune şi ca, mai apoi, să-l convingă pe ofiţerul de poliţie că o
urmărire discretă, fără mare vâlvă, a „celor responsabili” era cea mai bună
soluţie pentru toţi cei implicaţi.
Şoferul lor a condus vehiculul de teren pe drumul de coastă, trecând de
micul dig din piatră, aflat puţin mai jos de parcare, şi intrând cu roţile în apa
mică a refluxului, pe o porţiune destul de dreaptă, cu nisip mai puţin alunecos.
I-ar fi plăcut să accelereze şi să arunce în aer trâmbe de apă. Cu maşina pe
post de placă de surf. Însă, fusese avertizat, urma să ia parte la un fel de
înmormântare într-o primă fază, mai puţin ceremonioasă şi trebuia să conducă
jeepul ca şi cum ar fi fost un dric. In spate erau două coşciuge goale. Aşa că
ţinea acul vibrând la viteza de 10 km/h şi se amuza doar cu mersul prin valuri,
prin apa tot mai adâncă, până când a ajuns la primele stânci ale golfului şi a
fost nevoit să se întoarcă în direcţia ţărmului, către dune.
Doi poliţişti i-au arătat unde să dea cu spatele şi să parcheze. Alţi doi
cărau scânduri, încercând să paveze un drum de acces peste vâlceaua
nisipoasă a unei dune soldaţi plictisiţi, cu uniforme şi minţi murdare. Mai erau
trei bărbaţi în costume, care fumau şi stăteau pe iarba din faţa cortului, ca trei
vechi prieteni ieşiţi la o partidă de golf. Detectivul de poliţie. Reprezentantul
procuraturii. Unul dintre fraţii de la Salt Pines. Aveau aerul că aşteptau să iasă
cineva din cort şi să le servească băuturi pe tavă. Şi-au întrerupt conversaţia
când pânza groasă şi verde a cortului a fost desprinsă din cârlige şi trasă de pe
scheletul metalic tremurător, dând la iveală un dreptunghi de iarbă palidă.
Cortul nu fusese înălţat decât duminică dimineaţă. Adică în urmă cu o zi. Insă
fotosinteza deja întârziase. Iarba mătăsoasă pălise uşor, ca pielea de pe care
ridici un plasture.
Celice şi Joseph erau încă ascunşi sub cearşafuri şi pături frigorifice, dar
nimic nu mai putea reţine mirosul. Slănină, alge, febră bovină, aromă mortuară
dulceagă de marmeladă arsă. Şase zile de îmbălsămare sunt mai mult decât se
poate îndura. Cei trei bărbaţi mai în vârstă s-au îndepărtat câţiva paşi şi şi-au
aprins alte ţigări. Unul dintre poliţişti care nu-şi permitea să fumeze, dar era
mai obişnuit cu munca de jos le-a oferit un tub cu bomboane de mentă celor
trei colegi şi şoferului. Mai întâi au rulat pânza şi au sărit pe ea, ca să scoată
aerul dinăuntru. Apoi au izolat şi au coborât cele două lămpi fluorescente de pe
stinghia cea mai înaltă a cortului, demontând, la final, cele douăsprezece
componente ale scheletului metalic. A fost nevoie de doi bărbaţi ca să poată
duce pânza până la jeep. Un altul s-a ocupat de pilonii de sprijin. Cel de-al
patrulea de bateria de iluminat. S-au întors pe mica alee de scânduri purtând
pe umeri două coşciuge goale, de lemn. De la morga oraşului: unul de mărime
standard pentru bărbat, celălalt mai scurt pentru femeie. Şoferul venea în
urma lor cu capacele.
Le-ar fi fost mai uşor să umple coşciugele dacă trupurile ar fi fost învelite
în cearşafuri. Pe acestea poliţiştii le-ar fi putut folosi pe post de hamace, cu
care să ridice şi să depună cadavrele legănate în cutiile lor de lemn. Insă
Joseph şi Celice nu fuseseră clintiţi de nimeni, cu excepţia pescăruşilor şi a
ucigaşului, din ziua când muriseră. Poliţiştii nu puteau decât să-i descopere şi
să le rostogolească trupurile până pe cearşafurile care aşteptau alături. Şi-au
pus mănuşile de plastic. Nu voiau să-i atingă pe morţi.
Când a fost în fine dezvelită, Celice încă zăcea cu pieptul lipit de pământ,
strivind cu obrazul stâng iarba mătăsoasă, cu tălpile în dreptul feţei soţului ei,
ţinându-se în degetele de la picioare şi în genunchi. Partea de sus a trupului,
îmbrăcată în jacheta neagră şi tricoul alb, soios, o făcea să pară cea mai masivă
şi mai puţin moartă dintre ei doi. Mai jos de talie, din trupul subţiat rămăsese
numai pielea, atârnând ca burduful cu apă al unui călugăr. Poliţiştii făceau tot
ce le stătea în putinţă însă nu reuşeau să-şi dezlipească privirile de pe trupul ei
dezgolit şi de pe oja sărită, solzoasă, de un roşu aprins cu care îi erau făcute
unghiile de la picioare.
Insă comică era abia poziţia soţului ei. Joseph era complet dezbrăcat,
fără nici cel mai mic detaliu care să-i păstreze aparenţa respectabilă. Firesc ca
un animal sălbatic. Căzuse pe spate, cu picioarele desfăcute. Penisul şi
testiculele lui păreau nişte ciuperci palide crescând dintr-un munte de cocă.
Încheietura stângă îi era strivită sub braţul rupt, într-un unghi nefiresc. Iar
mâna îi rămăsese petrecută în jurul tendoanelor şi pliurilor vâscoase ale gleznei
ei. Încă devotat, încă ţinând-o aproape. Însă deloc inocent.
În săptămânile următoare, cuplul ucis avea să ia asupra lui, în ziare şi
chiar şi la înmormântare, o parte din vină. Trupurile fuseseră prea
binevoitoare, cooperante şi compătimite. Moartea celor doi deşi urâtă şi gratuită
le părea, chiar şi poliţiştilor sosiţi între dune, o pedeapsă oarecum meritată.
Chiar căutată. De ce se îndepărtaseră de drumul de coastă? De ce se
dezbrăcaseră, la vârsta lor şi într-un asemenea loc, dacă nu ca să-i atragă pe
diavoli şi pe monştri? Victimele erau complici la propria dramă. Dacă viaţa era
un expres care-i hurduca între staţii, atunci cei doi aleseseră să se arunce din
tren înainte de punctul terminus, zdrobindu-se de neclintirea zburătoare a
pământului. Flirtaseră cu moartea. Şi reuşiseră s-o seducă. O doreau, aşa că a
venit, îndatoritoare, ţinând în mână un bolovan de granit. Cei patru poliţişti
tineri îi judecau aspru, aşa cum aveau să facă, mai apoi, toţi vecinii şi colegii
lor. Ce oameni iresponsabili, să te laşi atât de uşor jefuit de „moartea ta cea
bună”! Ar fi trebuit să muncească în continuare, până ar fi intrat în lumea
plutitoare a durerii şi a bătrâneţii. Ar fi trebuit să persevereze, să lupte pentru
privilegiul de-a muri la ei în pat.
Cei patru tineri poliţişti, aflaţi acum prea aproape de detaliile
respingătoare ale morţii ca să se poată concentra la orice altceva în afară de
ororile cărnii, simţeau că-i apucă greaţa, pe când se pregăteau să-i ridice pe
Celice şi Joseph dintre dune. Tuşeau şi horcăiau. Scuipau în iarbă. Îşi ţineau
răsuflarea. Orice, ca să nu mai simtă gustul acela pe limbă. Munca asta nu-şi
merita banii. Ar fi preferat să fie agenţi de circulaţie, ar fi fost mai bine. Însă în
cele din urmă n-au avut de ales şi au tras cearşafurile lângă cele două cadavre,
unul la stânga lui Joseph, celălalt la dreapta lui Celice. Întorcându-şi capetele
ca să mai ia câte o gură de aer, câte doi la un cadavru, cei patru au
îngenuncheat pe iarbă, au prins cu degetele craniul, umerii, şoldurile şi
genunchii celor morţi şi, în cele din urmă, i-au despărţit pe cei doi amanţi
bizari. Pe cearşafuri. Apoi în coşciuge. Unul prea mare, altul mult prea mic.
Sub capace şi ascunşi vederii. Acum poliţiştii se puteau ridica în sfârşit,
sorbind cu nesaţ dulcea boare a mării.
Ce s-a întâmplat cu singura noastră rugăciune, Fie ca nimeni să nu
ridice mâna lui de pe piciorul ei? Puterea rugăciunii e efemeră, în cel mai bun
caz. Doar pentru o clipă, braţul lui a rămas întins, agăţat de ea. Pielea lui era
lipicioasă. Dar imediat după aceea mâna i s-a retras, alunecându-i de pe
gleznă. Degetele lui s-au desprins, în aerul greu. Distanţa dintre ei a crescut tot
mai mult. Încheieturile degetelor lui s-au izbit de pământ. Glezna lui Celice a
rămas doar cu amprenta sărutului acelui deget. Trupul lui Joseph s-a
rostogolit spre vest. Soţia lui a luat-o către est. Au trecut de pe aşternutul de
iarbă pe unul de bumbac, apoi pe unul de lemn şi pe urmă pe patul neted al
banchetei jeepului, călătorind de-a lungul plajei şi prin suburbii până în
sertarele îngheţate, glisante ale morgii, în camera din spate a legistului, printre
sinucigaşi. Trupurile lor fuseseră în sfârşit măturate de vânt, de timp, de
soartă. Continentele îşi puteau relua deriva, căci în cer mai era loc pentru stele
căzătoare.
Dacă ar exista o urmă de dreptate pe lume, s-ar auzi un bubuit cumplit,
acum că singura noastră rugăciune a fost dată uitării, iar fulgerul timpului,
geamănul mai sprinten, s-a reunit cu tunetul. Sau, măcar, baritonul ar putea
începe să cânte. Înalţă-ţi vocea, conştiinţă a pământului. Protestează. Desfată-
ne cu ariile tale funebre. Dar nu există dreptate pe domeniile întâmplătoare sau
bătătorite ale morţii. Pământul nu are conştiinţă. N-a învăţat bunele maniere.
Nu se ridică la înălţimea ocaziei, cum trebuie să facem noi, când mergem la
câte-o înmormântare. Tot ce putea face golful era să spele ţărmul cu apele lui
întunecate şi să înfioare dunele cu vânturile lui cenuşii, în locul unde muriseră
Joseph şi Celice, lăsând lumina zilei să bolborosească de trepidaţiile unor vieţi
ceva mai mărunte.
Ce-au lăsat drept moştenire? Un dreptunghi de iarbă palidă şi, acolo
unde zăcuseră trupurile timp de şase zile, o pată strivită şi diformă, de un alb
soios, din care timpul şi noaptea storseseră tot verdele ierbii.
6:10 a.m.
A existat, deci, un fel de scuturătură pentru Joseph şi Celice. O zi trăită
pe repede înainte s-a salvat derulându-se din viitor către trecut. Morţii au fost
înviaţi şi stau în patul lor, în zorii care glisează invers pe spirala timpului, cu
prima rază a unei zile de vară perfecte dispărând şi apoi căzând din cer către
est, în noaptea dimineţii. Înaintea lor, cei aproape treizeci de ani de viaţă
casnică, cei peste douăzeci de ani dinainte să se cunoască. Universul strâmt şi
retractil a întors deja spatele morţii lor. Joseph şi Celice nu mai sunt muritori.
Celice, în patul ei mare, cu obloanele trase, în mijlocul liniştii tulburate
doar de respiraţia ei şuierătoare, doarme având siguranţa voioasă a zilei de
marţi. Două zile singură acasă, fără alarma ceasului deşteptător şi cu nimic
altceva de făcut decât să asculte muzică la radio, să patruleze prin grădină cu
furtunul, să străbată parcul, dacă era frumos afară, până la magazine, apoi să
se întoarcă şi să bea o cafea cu prăjiturele la Pavilion, să arunce firimituri
păsărilor, să fie liberă.
Nu e deloc neliniştită şi nici nu visează. Nici măcar sforăitul acela uşor
nu o trezeşte, nu o împinge să se întoarcă leneş pe o parte. În subconştient, ştie
exact unde a aruncat cartea deschisă noaptea trecută sau că ceasul i-a căzut
pe podea. Aşa că n-are să se rostogolească peste semnul de carte cu ciucure ca
să-l şifoneze. Ştie că a căzut acolo, chiar lângă umărul ei, aproape ascuns de
pernă. Dacă vrea, poate chiar să se întindă prin somn şi să găsească imediat
şerveţelul făcut ghem şi băgat sub cuvertură, ca să-şi sufle nasul, să-şi şteargă
buzele sau pur şi simplu să-l strângă tare în pumn.
 Are pătura trasă până sub bărbie. Pleoapele i se încreţesc şi tremură în
umbra feţei, ca nişte fluturi palizi care se odihnesc. Părul îi e răsfirat pe perna
pe care cândva o împărţise şi, dacă va fi scuturată, o va împărţi din nou cu Syl
şi Joseph. Dacă o necăjeşte sau o sperie ceva, dacă se simte vinovată sau
nervoasă, sau dacă o dor spatele şi umerii, ei bine, nimic din toate astea nu se
vede când doarme. A căzut prea adânc. E prea departe.
Joseph e cel neliniştit, cel care se frământă în patul lui îngust din camera
mereu întoarsă cu fundu-n sus. Il aşteaptă o zi plină la birou. Două întâlniri şi
un seminar. Două lucrări de pregătit. Un raport al departamentului. Ştie deja
ce-o să-l doară în ziua aceea. Genunchiul îl necăjeşte mereu, chiar şi în somn.
Îl supără colonul. Are vise umede, de la vezică. Aproape că se roagă să se facă
odată zi. Atunci poate elimina durerea într-un jet cald şi poate sfârşi acest
coşmar care-l urmăreşte de la ultima lui vizită la toaletă, la patru şi douăzeci şi
cinci de minute.
În vis e un om bătrân, răvăşit de durere şi întins gol-goluţ pe un pat
sărăcăcios. Mâinile îi sunt ţepene. Degetele i-au devenit insensibile. Tot ce
poate simţi, când îşi adună forţele să caute printre cearşafuri, încercând să
ajungă şi să pipăie locul dureros, e piele solzoasă. A devenit o imensă crustă de
plăcintă. Ce plictiseală, să fii atât de bătrân, şi pe deasupra damnat. Dar asta
vârsta de aur – asta îşi dorise mereu. Aşa că, iată, i se împlinise cel mai
sumbru vis.
Apoi decorul se schimbă: e la spitalul de geriatrie. Printre pături şi
paravane. L-au intubat; un monitor, un cateter, o sondă. Aude cărucioare
împinse pe coridor, torsul roţilor dricului pe trasee bine cunoscute, către una
dintre cele zece mii de porţi ale morţii, şi vocile doctorilor spunând: „Lăsaţi-l pe
bătrân să se ducă. Altfel lumea începe să mucegăiască”.
O strigă pe nume: Celice. Nu vrea să moară singur. Vrea binecuvântarea
luminilor difuze şi mângâierea familiei. Vrea obloane ridicate, lumânări aprinse,
umbre căzute pe pat, şuşotelile celor dragi îmbulzindu-i-se la uşă. Vrea să audă
suspinele fiicei şi soţiei, să le simtă degetele mângâindu-i glezna. Te rog, lasă-le
să intre, şopteşte pentru sine. Apoi lasă-mă să moţăi până când o să-mi auzi
respiraţia frângându-se brusc şi o să mă vezi căzând în narcoza dulce a nici
unui vis.
Casa însăşi se întinde, pârâind sub duşul deşteptător al primelor raze
cenuşii ale zilei. Soarele îşi înalţă fruntea către o nouă zi, cu faţa încă indigo de
somn, cu părul ca de vată nepieptănat şi măturând cu buclele-i vaporoase linia
orizontului. Păsările sunt acum în grădini, aruncând umbre lungi din vârfurile
copacilor. Primele tramvaie îşi croiesc drum pe străzi în căutarea iubirii.
Primele ceasuri deşteptătoare răsună într-o mie de case. Robinetele sunt
deschise şi luminile aprinse. Miroase a cafea, a pâine şi a săpun. Un vas de
pescuit crabi se grăbeşte de-a lungul coastei, ca să întâmpine lumina la
jumătatea drumului sau s-o gonească la loc de unde-a venit. Iar Joseph şi
Celice sunt în camerele lor, crucificaţi în aşternut. Oricum s-ar suci şi s-ar
învârti, orice ar visa, orice le-ar şopti dimineaţa lăptoasă la ureche, oricâte
promisiuni, ameninţări sau asigurări ar primi, nu pot scăpa de cuvenitele şi
trecătoarele lor zile de graţie.
 Cerul era tigrat în primele ore ale dimineţii o spumă oranj de soare
învăluit în aburi, ca fundal al unor dungi de camuflaj plutitoare, negru cu
cenuşiu. Vântul rupea norii în fâşii. Mai târziu se anunţa ploaie, flux la cote
normale şi temperaturi obişnuite pentru acea perioadă a anului. O zi ştearsă şi
care nu inspira nimic, salvată, poate, doar de scurta furtună de după-amiază,
când cerul avea să se umple de spirite mânioase, iar marea avea să se
transforme în ardezie.
Nimeni n-ar fi putut spune că pe acolo trecuseră poliţişti şi n-ar fi ghicit
ce drame se petrecuseră pe coastă în săptămâna care trecuse. Peste noapte,
vântul şi marea şterseseră urmele jeepului şi ale cizmelor poliţiştilor, apoi
îngropaseră scândurile. Nu rămăsese nimic care să indice prezenţa vreunui om.
Golful fusese părăsit, lăsat să-şi ducă în voie ultimele luni de viaţă, înainte de
Salt Pines.
Sigur că e păcat şi câinii poliţişti n-ar fi trebuit să ia urma cadavrelor,
conducându-şi stăpânii nepoftiţi între dune, ca să ridice trupurile şi să le
înmormânteze „cum se cuvine”, astfel încât morţii să-şi piardă din splendoare.
Dunele s-ar fi ocupat singure de Joseph şi Celice. N-aveau nevoie de ajutor.
Pământul e maestru la meşteşugul îngropăciunii. E săritor. Ii îmbrăţişează şi-i
primeşte pe cei morţi. In scurt timp, Joseph şi Celice ar fi ajuns să facă parte
din peisaj. Trupurile lor n-ar fi fost decât ceva şi mai mort într-un peisaj deja
sculptat în moarte. In plus, nu s-ar fi făcut prea mare caz. Şi pescăruşii mor.
La fel şi muştele, şi crabii. La fel şi focile. Până şi stelele se descompun, încep
să se rostogolească şi băşică cerul. Totul s-a născut ca să moară. Iar universul
a învăţat să fie cooperant.
Aşa că, dacă n-ar fi fost câinii, resturile vieţilor lui Joseph şi Celice ar fi
rămas să vânture şi să hrănească dunele, reînnoindu-se sub diverse forme. Ar
fi putut găsi o scurtă eternitate sub dunele de nisip, mai întâi împreună, încă
atingându-se, apoi despărţindu-se ca să plutească, lăsându-se în voia mării
indiferente, sau ca să se scurgă în huma şi în pietricelele pământului. O
călătorie mai lentă decât cu dricul. Mai înceată decât a unui gheţar.
În loc de asta, au lăsat în urmă doar un petic alb-gălbui de iarbă
mătăsoasă (sau patul-îngerului, nisipariţă ori tihnă) unde iubiseră şi muriseră,
înrămat de dreptunghiul fostului cort, de un verde deschis. Trupurile stătuseră
în lumină şi neteziseră pământul moale de dedesubt. Timp de aproape şase zile,
iarba se hrănise numai prin rădăcini, scurmând după substanţe nutritive şi
minerale cu tentaculele ei subţiratice, în vreme ce firele i se îngălbeneau în
întuneric. Siluetele lunguieţe şi greoaie ale lui Joseph şi Celice îi răpiseră ierbii
energia şi libertatea, lăsând în urmă o fantomă vegetală. Era ca şi cum cineva
ar fi aruncat peste dune prelata unui vas sau un năvod de alge, ca să fertilizeze
câmpurile, iar apoi l-ar fi strâns, câteva zile mai târziu, lăsând în urmă proteste
moi, înăbuşite. Fiecare fir de iarbă era catifelat ca un lujer, incolor şi fragil ca
un boboc de o zi, neted şi apatic ca un mănunchi de paie tăiate. Unele fire erau
strivite, pline de cicatrici, altele rupte. Altele fuseseră îndesate la loc în
pământul nisipos, crescând în sens invers, nerăbdătoare să iasă din nou la
lumină. Viermii şi râmele care detestau lumina ieşiseră de data asta la
suprafaţă, târându-se şi strecurându-se în noile peşteri luxoase, lăsându-şi
tunelele şi forturile pe jumătate terminate să decoreze solul. Mirosea a vin roşu;
a humă bogată, bolborosind şi fermentând.
Insă de îndată ce cortul şi trupurile au fost ridicate, iar potrivnica noapte
a trecut, firele de iarbă rănite şi-au înălţat capetele. In natură, speranţa nu
moare niciodată. Firele şi tulpinile mătăsoase au ţâşnit din nou la lumină. Şi-
au ridicat trupurile din nisipul lipicios, întorcându-se spre răsărit. Şi-au închis
ochii de proteină în faţa razelor unei alte zile. Au făcut fotosinteză. Preţioasele
provizii de apă şi bioxid de carbon ale ierbii au conspirat cu lumina străvezie a
acelei zile ceţoase, înnorate, fermentând carbohidraţi şi redând lumii modesta
sa contribuţie de oxigen. In cele din urmă, cloroplastele ei ciomăgite şi-au putut
vedea de treabă, captând energia solară. Ele erau maestrele de ceremonii,
marile preotese ale clorofilei. Treptat, pe măsură ce zorii dospeau, pe măsură ce
ziua se rotunjea, îndreptându-se spre somnul adânc al amiezii, conturul
cicatricei vegetale, al cărei cadavru stătea întins în iarbă, a reînviat. La apus
însă, dreptunghiul de iarbă mătăsoasă pălită de timp dispăruse. A doua zi, la
apus, iarba fantomatică era plină de sevă către vârfuri şi uşor îngălbenită mai
jos, aproape de rădăcină. Apoi mătasea a început să se închidă la culoare, câte
puţin în fiecare zi. Verde primăvăratic, apoi verde măr. Şi verde sticlă. Verde de
invidie şi verde ca iarba.
În lumina finală a celei de-a noua zile de când se înfăptuise crima, toate
urmele vieţii şi iubirii vărsate acolo dispăruseră. Natura le inundase la rândul
ei. Strălucirea universului se întorsese. Dacă pământul mai păstra vreo
picătură de sânge, de pe urma scurtei şederi a lui Joseph şi Celice între dune,
atunci aceasta nu putea decât să înteţească murmurul viu al ierbii.
Şi azi, ca în fiecare zi, dunele sunt vânturate, sculptate, cutremurate.
Crestele lor migrează şi iau alte şi alte forme, încearcă din răsputeri să ţină
piept vremii şi mării şi să stea pavăză în calea tristeţilor aduse de vânt ale
lumii. Pe ţărmurile de la Baritone Bay şi pe toată coasta, flux după flux, oră
după oră, cadavrele şi rămăşiţele sfâşiate, împuţinate ale peştilor şi păsărilor,
ale scoicilor şi guzganilor, ale moluştelor, mamiferelor, midiilor şi crabilor sunt
legănate, spălate şi alese de valuri. Iar Joseph şi Celice se bucură de un sfârşit
drăgăstos, inconştient, dincolo de experienţa omenească. Sunt zilele fără contur
ce înconjoară clipa morţii.

SFÂRŞIT