1

Treptele sunt treizeci şi şase, din piatră, şi bătrânul le urcă încet, cu băgare de
seamă, aproape ca şi cum le-ar culege una câte una, ca să le împingă la
primul etaj: el păstorul, ele animalele blânde. Modesto e numele lui. Serveşte
în casa aceea de cincizeci şi nouă de ani, este deci oficiantul ei suprem.

Ajuns la ultima treaptă se opreşte în faţa coridor larg care se deschide fără
surprize în faţa privirii sale: în dreapta camerele închise ale Stăpânilor, cinci
la număr, în stânga şapte ferestre, închise de obloane din lemn lăcuit.

Au apărut de curând zorile.

Bătrânul se opreşte, pentru că trebuie să ajungă la zi cu numerotarea sa.

Înregistrează dimineţile în care a pus în mişcare casa, mereu în acelaşi fel.
Adaugă deci un număr, care se pierde printre alte mii. Socoteala e
vertiginoasă, dar nu-l tulbură: să oficieze dintotdeauna acelaşi ritual de
dimineaţă i se pare logic pentru meseria lui, corect faţă de înclinaţiile sale şi
tipic pentru destinul său.

După ce şi-a trecut palmele pe stofa bine întinsă a pantalonilor – pe şolduri,

sus pe coapse – îşi împinge puţin de tot capul înainte şi îşi reia drumul.
Ignoră uşile Stăpânilor, dar când ajunge la prima fereastră, pe stânga, se
opreşte să deschidă obloanele. Face asta cu gesturi încete şi precise. Le repetă
la fiecare fereastră, de şapte ori. Doar atunci se întoarce pentru a aprecia
lumina zorilor care intră în fâşii pe ferestre, îi cunoaşte fiecare nuanţă
posibilă şi, în funcţie de consistenţa ei, ştie cum va fi ziua, poate să deducă
uneori nuanţele promise. Şi pentru că se vor încrede în el – cu toţii –
6

părerea lui e importantă.

Soare acoperit, briză uşoară, hotărăşte. Aşa va fi.

Atunci o ia înapoi pe coridor, de data aceasta dând atenţie peretelui ignorat

înainte. Deschide uşile Stăpânilor, una după alta, şi cu voce tare anunţă
începutul zilei cu o frază pe care o repetă de cinci ori fără să-şi modifice nici
timbrul, nici inflexiunea.

Bună dimineaţa. Soare acoperit, briză uşoară.

Apoi dispare.

Nu mai există până când apare din nou, neschimbat, în sala de mese.

Din vechi întâmplări, despre ale căror detalii e deocamdată preferabil să nu

vorbim, s-a născut obiceiul acelei treziri solemne, care devine apoi festivă şi
prelungită. Şi se referă la casa întreagă. Categoric, niciodată înainte de ivirea
zorilor. Se aşteaptă lumina şi dansul lui Modesto la cele şapte ferestre. Doar
atunci se consideră terminată condamnarea la pat, orbirea somnului şi pariul
viselor. Morţi, glasul bătrânului îi readuce la viaţă.

Atunci ţâşnesc afară din camere, fără să-şi pună haine pe ei, fără măcar să-şi
dea cu puţină apă pe faţă sau pe mâini. Cu mirosurile somnului în păr şi pe
dinţi, ne întâlnim pe coridoare, pe scări, la ieşirea din încăperi, îmbrăţişându-
ne ca nişte exilaţi întorşi la cine ştie ce pământ îndepărtat, nevenindu-ne să
credem că am scăpat teferi din ceea ce pare a fi vraja nopţii. Împrăştiaţi de
somnul obligatoriu, devenim din nou o familie şi ne revărsăm la parter în
marea sală a gustărilor de dimineaţă, ca un fluviu carstic ieşit acum la lumină,
prevestind marea. O facem aproape întotdeauna râzând.
O mare pregătită de ospăţ e într-adevăr masa gustărilor de dimineaţă – termen
pe care nimeni nu s-a gândit vreodată să-l

folosească la singular, pentru că doar pluralul îi poate reda bogăţia, abundenţa

şi iraţionala durată. Este evident sensul păgân al mulţumirii pentru
calamitatea din care s-a scăpat, somnul. Peste toate veghează alunecarea
imperceptibilă a lui Modesto şi a doi servitori. Într-o zi normală, nici de post,
nici de sărbătoare, meniul obişnuit oferă pâine prăjită, albă şi neagră, inele de
unt aşezate pe tăviţe de argint, marmeladă din nouă feluri de fructe, miere şi
castane coapte, opt feluri de prăjituri culminând cu un croissant inimitabil,
patru torturi în culori diferite, o cupă de frişcă, fructe de sezon întotdeauna
tăiate cu o simetrie geometrică, o expoziţie de fructe exotice rare, ouă din
ziua respectivă, fierte în trei feluri, brânzeturi proaspete, plus o brânză
englezească numită Stilton, şuncă de la fermier tăiată în felii subţiri, cubuleţe
de mortadella, consommé de vită, fructe coapte în vin roşu, biscuiţi de
porumb, tablete digestive de anason, cireşe de marţipan, îngheţată de alune,
un ibric de ciocolată caldă, praline elveţiene, lemn-dulce, arahide, lapte,
cafea.

Ceaiul e detestat, cel de muşeţel rezervat bolnavilor.

E lesne deci de înţeles cum un mic dejun considerat de cei mai mulţi un
început grăbit al zilei devine, în casa aceea, un proces complex şi
interminabil. Practica obişnuită le cere să stea la masă ore întregi, până când
se ajunge în apropierea prânzului, care într-adevăr în casa aceea nu se ia
niciodată, ca într-o imitaţie italiană a mai rafinatului brunch. Doar ciugulind
ici-colo, uneori, unii se ridică pentru a apărea din nou la masă îmbrăcaţi pe
jumătate sau spălaţi, şi cu vezicile golite. Dar astea sunt detalii care cu greu
pot fi observate. Pentru că la marea masă, trebuie spus, iau loc vizitatorii
zilei, rude, cunoştinţe, postulanţi, furnizori, eventuale autorităţi, bărbaţi şi
femei credincioase, fiecare cu problema lui. E un obicei al Familiei să-i
primească acolo, în cursul torenţialului mic dejun, dintr-un soi de ostentativă
lipsă de formalism, pe care nimeni,

nici măcar ei, n-ar fi în stare s-o distingă de o aroganţă maximă, aceea de a
primi lumea în pijama. Prospeţimea untului şi miticul punct de coacere al
tartelor cu fructe îndeamnă oricum spre cordialitate. Şampania, întotdeauna la
gheaţă şi oferită cu generozitate, e suficientă pentru a să motiva prezenţa
multora dintre ei.

Aşa că în jurul mesei gustărilor de dimineaţă se văd adesea zeci de persoane

în acelaşi timp, deşi în familie nu sunt decât exact cinci, în realitate patru,
acum când Fiul cel mare e pe Insulă.

Tatăl, Mama, Fiica, Unchiul.

Provizoriu, în străinătate, pe Insulă, Fiul cel mare.

Se retrag în sfârşit în camerele lor pe la trei după-masa, şi într-o jumătate de

oră ies strălucind de eleganţă şi prospeţime, cum recunosc cu toţii. Orele de
mijloc ale după-amiezii le consacrăm afacerilor – fabrica, fermele, casa.
Către seară, activitate solitară – medităm, inventăm, ne rugăm – sau vizitele
de curtoazie. Cina e târzie şi frugală, consumată de fiecare pe rând, fără
solemnitate: sălăşluieşte deja sub aripa nopţii, aşa că tindem s-o ignorăm, ca
pe un inutil preambul. Fără să ne salutăm, ne îndreptăm apoi spre
necunoscutul somnului, fiecare exorcizându-l în felul său.

De o sută treisprezece ani, trebuie spus, în familia noastră, toţi au murit în

timpul nopţii.

Asta explică totul.

În dimineaţa aceea, subiectul conversaţiei era în special utilitatea băilor în

mare, în privinţa cărora Monseniorul, cu gura plină de frişcă, îşi exprima o
anumită rezervă. Ghicea în ele o necunoscută morală destul de evidentă, fără
să aibă însă curajul de-a o defini exact.

Tatăl, un om blând şi nemilos atunci când era nevoie, îl ajuta să-şi lămurească
problema.

— Fiţi amabil, Monseniore, amintiţi-mi unde exact se vorbeşte despre asta în

Evanghelii.

Răspunsului evaziv îi făcu concurenţă clopoţelul de la intrare, căruia nimeni

nu-i dădu prea multă atenţie, căci era vorba evident de o altă vizită.

De asta se ocupa Modesto. Care totuşi deschise şi se trezi în faţă cu Mireasa

tânără.

Nu era aşteptată în ziua aceea, sau poate da, numai că uitaseră.

Sunt Mireasa tânără, am spus.

Dumneavoastră, remarcă Modesto. Apoi privi uimit în jur, pentru că nu era

normal ca ea să fi ajuns acolo singură, dar nu era nici ţipenie de om, cât
vedeai cu ochii.

M-au lăsat la capătul aleii, am spus, aveam chef să-mi număr paşii în linişte.
Şi am pus jos valiza.

Aveam, cum fusese convenit, optsprezece ani.

N-aş avea cu adevărat nici o problemă să apar pe plajă goală – spunea între
timp Mama – fiindcă am avut întotdeauna o anumită înclinaţie pentru munte
(multe din silogismele ei erau într-adevăr de neînţeles). Aş putea cita cel
puţin o duzină de persoane, continua ea, pe care le-am văzut goale, şi nu
vorbesc despre copii sau bătrâni muribunzi, pentru care am o anumită
înţelegere de fond, deşi…

Se întrerupse atunci când Mireasa tânără intră în sufragerie, şi o făcu nu

neapărat pentru că Mireasa tânără intrase în sufragerie, ci pentru că fusese
introdusă de un alarmant acces de tuse al lui Modesto. Poate că n-am spus că
în cincizeci şi nouă de ani de serviciu bătrânul pusese la punct un sistem de
comunicare laringian pe care toţi, în familie, învăţaseră să-l descifreze ca şi
cum ar fi fost o scriere cuneiformă. Fără a trebui să recurgă la violenţa
cuvintelor, un acces de tuse – sau rareori două, în formele cele mai articulate
– îi însoţeau gesturile ca un sufix care le lămurea

10

înţelesul. Nu punea, de exemplu, nici măcar un singur fel de mâncare pe

masă, fără a-l însoţi de o indicaţie a epiglotei căreia îi încredinţa propria
părere foarte personală. În situaţia dată, o introduse pe Mireasa tânără cu un
şuierat de abia schiţat, îndepărtat. Indica, o ştiau cu toţii, un nivel foarte înalt
de vigilenţă, şi acesta e motivul pentru care Mama se întrerupse, lucru
neobişnuit pentru ea, pentru că a-i anunţa un oaspete, într-o situaţie normală,
nu era diferit de a-i turna apă în pahar – ar fi băut-o cu mult calm. Se
întrerupse deci, întorcându-se spre noua-venită. Observă cât era de tânără şi,
cu un automatism de mare clasă, exclamă:

— Iubito!

Habar n-avea cine era.

Apoi probabil că s-a deschis o ferestruică în mintea ei în general dezordonată,

pentru că întrebă

— Ce lună e azi?

Cineva răspunse „mai“, probabil Farmacistul, pe care şampania îl făcea

neobişnuit de precis.

Atunci mama repetă Iubito!, de data asta însă conştientă de ceea ce spunea.

E incredibil cât de repede a venit luna mai anul ăsta, se gândea.

Mireasa tânără schiţă o reverenţă.

Uitaseră, atâta tot. Fiecare lucru era stabilit, dar de atât de mult timp, încât i
se pierduse orice amintire precisă. Nu trebuia dedus din asta că-şi
schimbaseră părerea, ar fi fost oricum prea obositor. Odată hotărât, nu se
schimba nimic niciodată, în casa aceea, din evidente motive de economie a
emoţiilor. Pur şi simplu, timpul trecuse atât de repede că nu avuseseră nevoie
să-l înregistreze, iar acum Mireasa tânără era acolo, probabil pentru a face
ceea ce de mult timp fusese stabilit, cu aprobare oficială a tuturor: să se
căsătorească cu Fiul.

11

Era neplăcut de admis că, ţinând cont de realitate, Fiul nu era acolo.

Nu păru totuşi urgent să se oprească prea mult asupra acestui detaliu, aşa că
se dedicară fără nici o ezitare unui cor vesel de întâmpinare generală,
întretăiat de exclamaţii de surpriză, uşurare, recunoştinţă, ultima pentru cum
mergea viaţa, care părea să nu se sinchisească de uitările omeneşti.

Pentru că am început deja să spun povestea asta (în ciuda tulburătoarei serii
de întâmplări neplăcute pe care le-am avut şi care m-ar putea face să nu mă
avânt într-o asemenea acţiune), nu pot evita clarificarea geometriei faptelor,
aşa cum mi-o amintesc încetul cu încetul, observând, de exemplu, că Fiul şi
Mireasa tânără se întâlniseră când ea avea cincisprezece ani şi el optsprezece,
ajungând să recunoască treptat unul într-altul un corectiv elegant pentru
ezitările inimii şi pentru plictiseala tinereţii. Acum e prematur de explicat pe
ce cale anume, dar e important de ştiut că ajunseseră destul de repede la
fericita concluzie că trebuie să se căsătorească. Respectivelor familii lucrul
acesta li se păru de neînţeles, din motive pe care, cine ştie, voi avea ocazia să
le lămuresc cândva, dacă muşcătura acestei tristeţi va mai slăbi, dar
personalitatea deosebită a Fiului, pe care mai devreme sau mai târziu voi avea
puterea s-o descriu, şi evidenta hotărâre a Miresei tinere, pe care mi-ar face
plăcere să găsesc luciditatea de a o transmite urmaşilor, sugerară o anumită
prudenţă. Conveniră că era mai bine să se obişnuiască şi trecură la dezlegarea
câtorva noduri tehnice, primul dintre toate: imperfecta aliniere a respectivelor
poziţii sociale. Trebuie amintit că Mireasa tânără era singura fiică a unui
bogat crescător de animale care mai avea cinci băieţi, în timp ce Fiul
aparţinea unei familii care de trei generaţii scotea profituri din producerea şi
comercializarea lânii şi a ţesăturilor de înaltă calitate. Banii nu lipseau nici
într-o parte, nici în cealaltă, dar

12

erau fără îndoială bani diferiţi, unii produşi de războaie de ţesut şi eleganţe
antice, alţii de gunoiul de grajd şi cazne atavice. Lucrul acesta dădu naştere
unui interval de calmă nehotărâre, care fu depăşit brusc, atunci când Tatăl
comunică în mod solemn că mariajul între bogăţia agrară şi finanţele
industriale reprezenta dezvoltarea normală a iniţiativei Nordului, trasând o
direcţie clară de transformare pentru întreaga Ţară. Rezulta de aici nevoia de
a depăşi schematisme sociale care aparţineau deja trecutului. Şi fiindcă îşi
expuse ideea în aceşti termeni exacţi, dar ungând înlănţuirea argumentelor cu
câteva înjurături plasate cu măiestrie, ea li se păru tuturor convingătoare, în
amestecul ei de raţionalitate fără cusur şi real instinct. Am hotărât să aşteptăm
doar cât Mireasa tânără să devină mai puţin tânără; trebuiau evitate posibile
comparaţii între o căsătorie atât de bine chibzuită şi anumite uniuni ţărăneşti,
grăbite şi vag animalice. Aşteptarea, în afara faptului că era de o
neîndoielnică comoditate, ni se păru confirmarea unei superioare atitudini
morale. Clerul local nu întârzie să aprobe, uitând de înjurături.

Deci urmau să se căsătorească.

Pentru că tot am adus vorba, şi pentru că în seara asta mă simt cuprins de un
soi de ilogică lejeritate, indusă poate de luminile îndurerate ale acestei camere
pe care mi-au împrumutat-o, simt că trebuie să adaug ceva cu privire la ceea
ce s-a întâmplat la puţin timp după anunţarea logodnei, din iniţiativa
surprinzătoare a tatălui Miresei tinere. Era un bărbat taciturn, poate bun, în
felul său, dar şi capricios, sau surprinzător, ca şi cum prea multa apropiere de
animalele de muncă i-ar fi transmis o trăsătură de inofensivă
imprevizibilitate. Într-o bună zi comunică în doar câteva cuvinte că hotărâse
să încerce o definitivă încununare a afacerilor sale emigrând în Argentina, cu
scopul de a cuceri

13

păşuni şi pieţe despre care studiase totul până în cele mai mici amănunte în
căcăcioasele seri de iarnă asediate de ceaţă. Lumea care-l cunoştea îşi spuse
uşor nedumerită că o asemenea hotărâre nu putea fi străină de răceala care
existase în patul conjugal, poate o anumită iluzie de tinereţe tardivă, probabil
puerila bănuială a unor orizonturi infinite. Trecu oceanul cu trei băieţi, din
necesitate, şi cu Mireasa tânără, drept consolare. Îşi lăsă soţia şi ceilalţi fii să
vegheze asupra pământului, promiţându-şi că-i va aduce şi pe ei dacă
lucrurile o vor lua pe calea cea bună, ceea ce efectiv făcu după un an,
vânzându-şi chiar toate proprietăţile din patrie şi jucându-şi întreaga avere la
masa de joc din pampa. În orice caz, înainte de a pleca, îi făcu o vizită Tatălui
Fiului şi îi făgădui că, pe onoarea lui, Mireasa tânără se va prezenta când va
împlini optsprezece ani ca să-şi ducă la îndeplinire promisiunea de căsătorie.
Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna, un gest care prin părţile acelea era
considerat sfânt.

Cât despre cei doi logodnici, se salutară cu o linişte aparentă şi o tulburare

secretă: aveau, e cazul s-o spun, bune motive şi pentru una, şi pentru cealaltă.

După ce agricultorii au ridicat ancora, Tatăl petrecu vreo câteva zile într-o
tăcere neobişnuită pentru el, neglijând dosare şi obişnuinţe pe care le
considera importante. Câteva din hotărârile sale de neuitat izvorâseră din
astfel de suspendări ale prezenţei, aşa că întreaga Familie aştepta cu
resemnare mari noutăţi, când în sfârşit Tatăl se pronunţă scurt, dar cât se
poate de clar. Spuse că fiecare avea Argentina lui şi că pentru ei, primii în
sectorul produselor textile, Argentina se numea Anglia. E drept că de câtva
timp urmărea dincolo de Canalul Mânecii nişte fabrici care îşi optimizau în
mod surprinzător linia de producţie: printre rânduri se intuia un profit
ameţitor. Trebuie mers şi văzut, eventual copiat. Apoi se întoarse către Fiu.

14

O să mergi tu, acum că te-ai aranjat, îi zise, trişând puţin în ceea ce priveşte
termenii problemei.

Şi aşa, Fiul plecase, fericit chiar că o face, cu misiunea de a studia secretele

englezeşti şi de a duce înapoi ce era mai bun, pentru viitoarea prosperitate a
Familiei. Nimeni nu se aştepta să se întoarcă în câteva săptămâni, şi mai
târziu nimeni nu-şi dădu seama că nu se întorcea nici măcar după câteva luni.
Dar aşa erau ei, ignorau succesiunea zilelor, pentru că tindeau să trăiască una
singură, perfectă, repetată la infinit, timpul era deci pentru ei un fenomen cu
contururi labile care răsuna în viaţa lor ca o limbă străină.

În fiecare dimineaţă, din Anglia, Fiul ne trimitea o telegramă, cu textul

imuabil: Totul în regulă. Se referea, evident, la viclenia nopţii. Era singura
veste pe care acasă doream cu adevărat s-o ştim, în rest, bănuiala că Fiul ar
putea face, în acea prelungită absenţă, altceva decât propria-i datorie,
condimentată cel mult cu vreo plăcută diversiune de invidiat, ne-ar fi obosit
prea mult. Evident, fabricile englezeşti erau numeroase şi meritau să fie
analizate în profunzime. Am încetat să-l mai aşteptăm, oricum avea să se
întoarcă.

Dar se întoarse mai întâi Mireasa tânără.

Lasă-mă să te privesc, spuse Mama, radioasă, imediat ce mesenii îşi reluară
locurile.

O priviră, toţi.

Observau o particularitate despre care n-ar fi ştiut să spună ce e.

O spuse Unchiul trezindu-se din somnul în care căzuse de mult timp, prăvălit
pe un fotoliu – cu o cupă de şampanie, plină ochi, între degete.

Aţi dansat probabil mult acolo, domnişoară. Mă bucur.

Apoi bău o înghiţitură de şampanie şi adormi la loc.

Persoana unchiului era plăcută în familie şi de neînlocuit.

15

Suferea, singurul dintre noi toţi, de un misterios sindrom, ce-l ţinea cantonat
într-un somn peren, din care ieşea, pentru intervale foarte scurte, cu singurul
scop de a participa la conversaţie cu o punctualitate pe care ne obişnuiserăm
cu toţii s-o considerăm normală, dar care era, evident, ilogică. Ceva în el era
în stare să înregistreze, chiar şi în somn, orice întâmplare şi orice cuvânt. Ba
chiar, venirea aceea de altundeva părea să-i confere deseori o asemenea
luciditate, sau o privire atât de singulară asupra lucrurilor, încât înzestrau
trezirile sale şi exteriorizările prilejuite de ele cu o rezonanţă aproape
oraculară, profetică. Lucrul acesta ne dădea mult curaj, deoarece ştiam că
putem conta în orice moment pe rezerva unei minţi atât de odihnite, încât
reuşea să descurce ca prin minune orice încâlceală ar fi apărut în gândirea
domestică sau în traiul de zi cu zi. Pe lângă asta, ne plăcea şi stupoarea
străinilor în faţa acelor lucruri neobişnuite, un detaliu care dădea casei noastre
o atracţie în plus. Întorcându-se la familiile lor, oaspeţii duceau deseori cu ei
legendara amintire a acestui om care putea, dormind, să încremenească în
gesturi uneori complexe, dintre care a ţine între degete un pahar de şampanie
plin ochi nu era decât un palid exemplu. Putea, în somn, să se radă, şi deseori
fusese văzut cântând la pian în timp ce dormea, deşi parcă o făcea un pic cu
încetinitorul. Nu lipseau cei care susţineau că-l văzuseră jucând tenis complet
adormit, se pare că se trezea doar când trebuia să schimbe terenul. Povestesc
asta din simpla dorinţă de a informa, dar şi pentru că azi mi s-a părut că
întrezăresc o coerenţă în tot ce mi se întâmplă, şi deci de câteva ore nu mi-e
greu să aud sunete care altfel, în vârtejul rătăcirii, sunt de neauzit: de
exemplu, clinchetul vieţii pe masa de marmură a timpului, ca nişte perle
lăsate să cadă. Existenţa caraghioasă a fiinţelor vii – această necesitate
specială.

Da, da, aţi dansat probabil mult, confirmă Mama, n-aş şti s-

16

o spun mai bine, şi de altfel nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile cu fructe

(multe din silogismele sale erau într-adevăr de neînţeles).

Tangouri? întrebă tulburat notarul Bertini, pentru care simpla pronunţare a

cuvântului Tangou însemna ceva senzual.

Tangouri? Argentina? Cu clima aia? întrebă Mama, dar nu se înţelese pe cine.

Pot să vă asigur că tangoul e de origine clar argentiniană, se încăpăţână

notarul.

Atunci se auzi glasul Miresei tinere.

Am trăit trei ani în pampa. Vecinul nostru era la două zile de mers cu calul.
Un preot venea să ne cuminece o dată pe lună. O dată pe an o porneam într-o
călătorie către Buenos Aires, cu gândul de a participa la premiera de la
Operă. Dar n-am ajuns niciodată la timp. Era mult mai departe decât
credeam.

Fără îndoială prea puţin practic, observă Mama. Cum credea tatăl tău că-ţi
putea găsi un soţ, în felul ăsta?

Cineva îi atrase atenţia că Mireasa tânără era logodită cu Fiul.

E clar, credeţi că nu ştiu? Făceam o observaţie generală.

Dar e adevărat, spuse Mireasa tânără, se dansează tangou acolo. E minunat,

spuse.

Se simţea misterioasa oscilaţie a spaţiului care anunţa trezirile tot mai

imponderabile ale Unchiului.

Tangoul dăruieşte un trecut celui care nu-l are şi un viitor celui care nu-l
speră. Apoi adormi din nou.

În timp ce Fiica, de pe scaunul ei de lângă Tată, privea în tăcere.

Era de aceeaşi vârstă cu Mireasa tânără, o vârstă pe care eu, fie vorba între
noi, n-o mai am de o mulţime de ani. (Acum, când mă gândesc la ea, văd
doar o mare confuzie, dar şi, ceva ce mi se pare interesant, risipa unei
frumuseţi nemaiîntâlnite şi nefolosite. Ceea ce, de altfel, mă duce din

17

nou la povestea pe care aş vrea să v-o spun, dacă nu pentru altceva, cel puţin
pentru a-mi salva viaţa, dar, cu siguranţă, şi, pentru simplul motiv că meseria
mea e aceea de a povesti.) Fiica, spuneam. Moştenise de la Mamă o
frumuseţe care prin părţile acelea era considerată aristocratică, dat fiind faptul
că femeilor de acolo le erau rezervate străfulgerări de frumuseţe delimitate –
tăietura ochilor, picioare norocoase, părul ca pana corbului – dar niciodată
acea perfecţiune completă şi rotundă – rod aparent al unor ameliorări seculare
aduse de şirul a nenumărate generaţii – pe care Mama le păstra încă şi pe care
ea, Fiica, le repeta în mod miraculos, având în plus strălucirea tinereţii. Şi
până aici, totul e-n regulă. Dar adevărul devine evident atunci când ies din
eleganta mea imobilitate şi mă mişc, dând la o parte valuri iremediabile de
nefericire, pentru faptul de netăgăduit de a fi schiloadă. Un accident, pe la opt
ani. O trăsură scăpată de sub control, un cal brusc înfuriat, o stradă, în oraş,
strânsă între case. Medicii iluştri, chemaţi din străinătate, făcuseră restul, nici
măcar din incompetenţă, poate din ghinion, dar oricum într-un mod complicat
şi dureros. Acum merg târându-mi un picior, dreptul, care deşi e desenat la
perfecţie are o greutate incredibilă şi e lipsit de orice fel de armonie cu restul
corpului. Laba piciorului se aşază grea şi puţin amorţită. Nici braţul nu e
normal, pare capabil doar de trei poziţii, şi nici acelea prea elegante. Parcă ar
fi un braţ mecanic. Când mă scol de pe scaun şi ies în întâmpinarea cuiva
pentru a-l saluta sau pentru orice alt gest de curtoazie, e o experienţă stranie,
despre care termenul deziluzie poate da numai o palidă idee. Neasemuit de
frumoasă, mă împrăştii la cel mai mic pas, transformând într-o clipă
admiraţia în milă şi dorinţa în stânjeneală.

Ştiu asta. Dar n-am nici o înclinaţie pentru tristeţe şi nici un talent pentru
durere.

În timp ce conversaţia trecuse la înflorirea târzie a cireşilor,

18

Mireasa tânără se apropie de Fiică şi se aplecă s-o sărute pe obraji. Ea nu se

ridică, pentru că în clipa aceea voia să fie frumoasă. Vorbiră în şoaptă, ca şi
cum ar fi fost prietene vechi, sau din dorinţa bruscă de a deveni. Instinctiv,
Fiica înţelese că Mireasa tânără învăţase depărtarea şi nu va renunţa niciodată
de ea, pentru că o alesese ca pe o formă specială şi inimitabilă de eleganţă.
Va fi întotdeauna ingenuă şi misterioasă, se gândi. O vor adora.

Apoi, în timp ce primele sticle de şampanie goale erau deja duse afară,
conversaţia suferi o clipă de suspendare colectivă, aproape magică, şi în
tăcerea aceea Mireasa tânără întrebă într-un mod plăcut dacă putea pune o
întrebare.
Bineînţeles, iubito.

Fiul nu este acasă?

Fiul? făcu Mama pentru a-i da timp Unchiului să iasă din lumea lui şi să-i de
o mână de ajutor, dar pentru că nu se întâmpla nimic A, Fiul, sigur, continuă,
Fiul, desigur, Fiul meu, clar, e o întrebare corectă. Apoi se întoarse către
Tată. Dragă?

În Anglia, spuse Tatăl cu o seninătate absolută. Aveţi idee ce înseamnă

Anglia, domnişoară?

Cred că da.

Bine. Fiul e în Anglia. Dar cu totul provizoriu.

În sensul că se va întoarce?

Fără nici o îndoială, imediat ce-l chemăm.

Şi o să-l chemaţi?

E cu siguranţă un lucru pe care trebuie să-l facem cât mai repede cu putinţă.

Chiar azi, întări Mama, afişând zâmbetul pe care-l păstra pentru marile ocazii.

Aşa că, după-masă – însă nu înainte de a fi terminat liturghia micului dejun –

Tatăl se aşeză la birou şi acceptă să înregistreze ceea ce se întâmplase. O
făcea, de obicei, cu o

19

anumită întârziere – mă refer la înregistrarea întâmplărilor vieţii, în special a

celor care provocau o anumită dezordine – dar n-aş vrea ca asta să fie
interpretat ca o formă de tulbure ineficienţă. Era, în realitate, o precauţie
conştientă, de ordin medical. După cum ştiau cu toţii, Tatăl se născuse cu
ceea ce lui îi plăcea să definească „o imperfecţiune a inimii“, expresie care nu
trebuie considerată într-un context sentimental: ceva ireparabil se frânsese în
muşchiul său cardiac, când era doar o ipoteză în construcţie în pântecele
matern, şi astfel se născuse cu o inimă de sticlă, cu care medicii, şi după
aceea el însuşi, se resemnaseră. Nu exista tratament, în afară de o apropiere
prudentă şi domoală de viaţă. Dacă era să dai credit manualelor, o tresărire
mai bruscă, o emoţie pe nepusă masă ar fi putut să-l ducă pe lumea cealaltă
într-o clipă. Totuşi, Tatăl ştia din experienţă că lucrurile nu se petreceau chiar
aşa, punct cu punct. Pricepuse că era împrumutat vieţii, şi învăţase din asta o
obişnuinţă la prudenţă, o înclinaţie spre ordine şi convingerea confuză că
locuieşte într-un destin special. De aici i se trage fireasca bunătate, dar şi
cruzimea ocazională. Doresc să adaug că nu se temea de moarte, avea cu ea o
asemenea înţelegere, dacă nu o intimitate, încât era cât se poate de sigur că va
simţi la timp că vine, pentru a o folosi cum trebuie.

Deci, în ziua aceea, nu se grăbi în mod deosebit să înregistreze sosirea

Miresei tinere. Totuşi, odată terminate treburile obişnuite, nu fugi de
îndatorirea ce-l aştepta, se aplecă deasupra biroului şi fără ezitări redactă
textul telegramei, alcătuind-o cu respectul elementarelor exigenţe de
economie şi cu intenţia de a atinge perfecta claritate necesară. Era compusă
din aceste cuvinte:

Sosit Mireasa tânără. Grăbeşte-te.

Mama, la rândul ei, hotărî că nici nu poate fi vorba, Mireasa tânără neavând o
locuinţă proprie şi, într-un anumit sens, nici

20

o familie, de când orice bun şi orice rudă a ei se transferaseră în America de

Sud, va rămâne să aştepte acolo, la ei. Şi pentru că Monseniorul păru să nu
aibă nici o obiecţie morală, luând în considerare absenţa Fiului din casa
părintească, i se spuse lui Modesto să pregătească pentru ea camera de
oaspeţi, despre care, de altfel, negăzduind niciodată pe nimeni, ştiau cu toţii
foarte puţin. Erau totuşi aproape siguri că oricum există o asemenea cameră.
Ultima oară era.

Nu va fi nevoie de nici o cameră de oaspeţi, o să doarmă la mine, spuse

calmă Fiica. O spuse şezând jos, şi, când era aşa, frumuseţea ei era dintre
acelea cărora nimeni nu li se poate împotrivi.

Evident, dacă-i face plăcere, adăugă căutând privirea Miresei tinere.

Îmi face, spuse Mireasa tânără.

Şi aşa începu să facă parte din Casă, acolo unde îşi imaginase că va intra ca
soţie, iar acum se trezea soră, fiică, oaspete, prezenţă plăcută, decor. O făcu
în mod natural şi reuşi repede să înveţe manierele şi timpii unui fel de a trăi
pe care nu-l cunoştea. Îi simţea ciudăţenia, dar rareori ajungea să-i înţeleagă
absurditatea. După câteva zile de la sosirea ei, Modesto se apropie şi-i dădu
respectuos de înţeles că, dacă simţea nevoia unei clarificări, ar fi fost un
privilegiu pentru el să i-o poată oferi.

Există reguli care mi-au scăpat din vedere? întrebă Mireasa tânără.

Dacă-mi permiteţi, aş vrea să vă vorbesc doar despre patru, aşa, ca să nu

exagerez prea mult, spuse el.

De acord.

Noaptea e temută, despre asta îmi imaginez că aţi fost deja informată.

Da, sigur. Credeam că e o legendă, dar am înţeles că nu e.

21
Exact. Şi asta e prima.

Să te temi de noapte.

Să o respecţi, să zicem.

Să o respect.

Perfect. A doua: nefericirea nu e agreată.

A, nu?

Să nu mă înţelegeţi greşit, lucrul acesta trebuie înţeles în contextul său exact.

Care anume?

Familia a acumulat vreme de trei generaţii o avere considerabilă şi, dacă vi s-

ar întâmpla să vă întrebaţi cum s-a ajuns la un asemenea rezultat, îmi permit
să vă sugerez răspunsul: talent, curaj, răutate, greşeli norocoase şi un profund,
coerent, inepuizabil simţ al economiei. Când vorbesc despre economie nu
vorbesc doar despre bani. Familia aceasta nu risipeşte nimic. Mă urmăriţi?

Desigur.

Vedeţi, cei de aici tind să creadă că nefericirea este o risipă de timp şi deci o
formă de lux pe care, pentru încă vreo câţiva ani, nimeni n-o să şi-l poată
permite. Poate cândva. Dar, deocamdată, nici unei împrejurări de viaţă nu-i
este permis să fure sufletelor mai mult decât o momentană rătăcire.
Nefericirea fură timp bucuriei şi în bucurie se construieşte prosperitatea.
Dacă vă gândiţi o clipă, e foarte simplu.

Pot să fac o obiecţie?

Vă rog.

Dacă sunt atât de maniaci cu economia, cum se explică mesele lor de

dimineaţă?

Nu sunt mese de dimineaţă, sunt ritualuri de mulţumire.

Aha.

De fapt, eu am vorbit despre un simţ al economiei, nu despre zgârcenie, o

trăsătură complet străină Familiei.

Am înţeles.

22

Sunt sigur, e vorba de nuanţe pe care dumneavoastră sunteţi fără îndoială în

stare să le percepeţi.

Mulţumesc.

Ar mai fi o a treia normă asupra căreia v-aş atrage atenţia, dacă mai pot
profita de disponibilitatea dumneavoastră.

Profitaţi. Dacă ar fi după mine, aş sta să vă ascult ore întregi.

Citiţi cărţi?

Da.

Să n-o faceţi.

Nu?

Vedeţi cărţi în casa asta?

Nu, de fapt, acum că-mi atrageţi atenţia, nu.

Exact. Nu sunt cărţi.

De ce?
Cei din Familie au o mare încredere în lucruri, în persoane şi în ei înşişi. Nu
văd nevoia de a recurge la paliative.

Nu sunt sigură că înţeleg.

Există deja totul în viaţă, cu condiţia să stai s-o asculţi, iar cărţile nu fac
altceva decât să te distragă inutil de la această îndatorire, pe care toţi, în
această familie, o îndeplinesc cu un asemenea devotament, încât cineva
absorbit de lectură, în aceste încăperi, ar fi privit ca un dezertor.

Surprinzător.

Discutabil, am putea spune. Dar consider oportun să subliniez că este vorba

despre o regulă subînţeleasă care în casa aceasta e respectată cât se poate de
riguros. Pot să vă fac o modestă mărturisire?

Aş fi onorată.

Mie îmi place să citesc, aşa că ţin ascunsă în camera mea o carte, căreia îi
dedic timp înainte de a adormi. Dar niciodată mai mult de una. Când o termin
de citit, o distrug. Nu vreau să vă sugerez să faceţi acelaşi lucru, vă spun asta
doar ca să vă

23

fac să înţelegeţi seriozitatea problemei.

Cred că am înţeles-o, da.

Bine.

Există şi o a patra regulă?

Da, dar e aproape o evidenţă.

Spuneţi.

După cum ştiţi, Tatăl are o imperfecţiune a inimii.

Desigur.

Să nu vă aşteptaţi ca el să renunţe de la o seninătate generică, necesară. Nici

s-o pretindeţi, evident.

Evident. Riscă într-adevăr să moară în orice clipă, aşa cum se spune?

Mă tem că da. Dar trebuie să ţineţi cont că în timpul zilei nu riscă practic
nimic.

A, da.

Bine. Cred că asta-i tot deocamdată. Nu, încă ceva.

Modesto ezită. Se întreba dacă era necesar să continue cu alfabetizarea

Miresei tinere sau dacă era o oboseală inutilă, ba chiar nesocotită. Tăcu puţin,
apoi tuşi scurt, două tusete seci, unul după celălalt

Credeţi că puteţi memora ce-aţi auzit adineaori?

Tusea?

Nu e tuse, e un avertisment Fiţi bună şi consideraţi-o un sistem al meu

respectuos de a vă feri, la nevoie, de eventual erori.

Aş putea asculta încă o dată…

Modesto repetă exact mesajul laringian.

Două tusete seci, unul după celălalt, am înţeles. Să fiu atentă.

Exact.

Mai sunt multe altele?

Mult mai multe decât sunt eu dispus să vă dezvălui înainte de căsătorie,
domnişoară.

24

Corect.

Acum chiar trebuie să plec.

Mi-aţi fost de mare ajutor, Modesto.

Era ceea ce-mi doream să reuşesc să fac.

Pot să mă revanşez în vreun fel?

Bătrânul îşi ridică privirea spre ea. Pentru o clipă se simţi în stare să
formuleze una din dorinţele infantile, care fără nici o ezitare îi veniseră în
minte, dar apoi îşi aminti că distanţele măsurau umilinţa şi importanţa
funcţiei sale, aşa că-şi coborî privirea şi, schiţând o reverenţă aproape
imperceptibilă, se limită la a spune că, fără îndoială, se va ivi ocazia. Se
îndepărtă făcând primii paşi cu spatele, apoi răsucindu-se, ca şi cum o rafală
de vânt, şi nu o alegere a sa lipsită de respect, ar fi hotărât pentru el – tehnică
în care era un maestru imbatabil.

Dar erau, desigur, şi zilele diferite.

Din două în două săptămâni, joia, Tatăl se ducea dis-de- dimineaţă, în oraş,
însoţit deseori de cardiologul său de încredere, doctorul Acerbi, mergea la
Bancă, trecea pe la furnizorii de încredere – croitor, frizer, dentist, dar şi pe la
cei de ţigări de foi, pantofi, pălării, bastoane de plimbare, şi din când în când
pe la confesori –, se oprea la momentul oportun la un prânz semnificativ, şi,
în sfârşit, îşi permitea ceea ce obişnuia să definească drept o plimbare
elegantă. Eleganţa era dată de felul în care umbla şi de drumul ales: niciodată
şleampăt, primul, parcurs pe străzile din centru, al doilea. Aproape
întotdeauna îşi încheia ziua la bordel, dar ţinând cont de imperfecţiunea
inimii sale, interpreta lucrul acesta ca pe un procedeu, ca să spunem aşa,
igienic. Convins că o anumită descărcare e necesară pentru ca organismul său
să rămână în echilibru, găsise în disponibilitatea acelei case persoane care
ştiau s-o provoace într-un chip aproape nedureros,

25

înţelegând prin durere orice excitaţie ce ar fi putut sparge sticla inimii sale. A
pretinde o asemenea prudenţă de la Mamă ar fi fost zadarnic, de altfel cei doi
dormeau în camere separate pentru că, deşi simţeau unul pentru celălalt o
iubire profundă, nu se luaseră, după cum vom vedea, din motive care aveau
de-a face cu trupurile lor. Tatăl ieşea de la bordel după-masa târziu, ca să ia
calea de întoarcere. Pe drum medita, şi aici îşi aveau deseori originea
hotărârile sale nemiloase fioroase.

În fiecare lună, dar în zile diferite, sosea, anunţat cu patruzeci şi opt de ore
înainte de o telegramă, Comandini, care era responsabilul comercial al firmei.
Atunci orice obişnuinţă era sacrificată pentru urgenţa afacerilor, invitaţiile
amânate, micul dejun redus la strictul necesar, şi viaţa Casei încredinţată
torenţialului debit verbal al omuleţului ăluia cu gesturi nervoase care ştia, pe
căile sale misterioase, ce le va plăcea oamenilor să îmbrace în anul următor,
şi cum să fie incitaţi să-şi dorească stofele pe care Tatăl hotărâse să le
producă cu un an înainte. Greşea rareori, putea să poarte tratative în şapte
limbi, pierdea totul la joc, şi avea o predilecţie pentru roşcate, femei se
înţelege. Cu ani în urmă scăpase nevătămat dintr-un teribil accident de tren,
de atunci încetase să mai mănânce carne albă şi să joace şah, fără să dea nici
un fel de explicaţii pentru asta.

În Postul mare se micşora spectaculozitatea gustărilor de dimineaţă, în zilele

de sărbătoare se îmbrăcau în alb, şi în noaptea Sfântului Patron, care cădea în
iunie, nu dormea nimeni, jucau jocuri de noroc. În prima sâmbătă din lună se
făcea muzică, adunând câţiva diletanţi din zonă, şi rareori vreun cântăreţ de
soi, recompensat apoi cu jachete di tweed englezesc. În ultima zi de vară,
Unchiul organiza o întrecere cu bicicletele deschisă tuturor, iar la Carnaval
era angajat un magician ungur, care, cu anii, devenise nimic altceva decât o

26

persoană amuzantă. La 8 decembrie, de ziua Fecioarei Maria, se tăia porcul,

sub îndrumarea unui măcelar vestit pentru bâlbâiala lui, şi în noiembrie, în
anii în care ceaţa se îngroşa până la densităţi agresive, organizau, hotărându-
se deseori brusc, împinşi de la spate de disperare, un bal destul de solemn, în
care, din dispreţ pentru întunericul lăptos de afară, aveau grijă să aprindă un
număr de lumânări din toate punctele de vedere surprinzător: era ca şi cum un
soare tremurător într-o după-amiază târzie de vară ar fi bătut în sala cu
parchet pe jos, topind paşii de dans care-i întorceau pe toţi către un sud al
sufletului.

Zilele normale, însă, aşa cum am spus, ţinând cont de realitatea faptelor şi
dorind să ne exprimăm într-o manieră sintetică, erau într-adevăr toate la fel
de minunate.

Rezulta din asta un soi de ordine dinamică care, în familie, era considerată
impecabilă.

Între timp se treziseră în iunie, alunecând pe telegrame englezeşti care făceau

să se năruie întoarcerea Fiului într-un mod aproape invizibil, dar chibzuit în
cele din urmă, pentru că erau raţionali şi precişi. Aşa că, înainte de el, veni
Marea Căldură – apăsătoare, nemiloasă, punctuală în fiecare vară, în locurile
acelea – şi Mireasa tânără începu să-i simtă prezenţa, amintindu-şi-o cu greu
după existenţa ei argentiniană, recunoscând-o în sfârşit exact într-o noapte de
insomnie, ea, care intra în somn ca într-o fericire, singura din casa aceea. Se
întorcea de pe o parte pe alta şi, cu un gest care o surprinse, îşi scoase nervos
cămaşa de noapte, lăsând-o să cadă la întâmplare, se întoarse apoi pe o parte,
atingând cu pielea goală cearşaful de in, ca să primească în dar o vremelnică
răcoare. Am făcut-o cu naturaleţe pentru că întunericul era dens în cameră, iar
Fiica, în patul ei, la câţiva paşi distanţă, devenise o companie cu care
stabilisem deja o

27

intimitate de surori. Vorbeam, de obicei, cu lumina stinsă, câteva replici,

câteva secrete, apoi ne salutam ca să intrăm în noapte şi acum, pentru prima
dată, mă întrebam ce era acel mic cântec rotund, care se înălţa în fiecare seară
din patul Fiicei, odată stinsă lumina şi terminate secretele şi cuvintele, după
salutul obişnuit – se înălţa pentru a se legăna în aer un timp lung, căruia nu-i
auzeam niciodată sfârşitul, pentru că alunecam în somn, eu singura, din casa
aceea, fără teamă. Dar nu era un cântec – era un soi de geamăt, ca de animal –
şi în noaptea aceea de vară apăsătoare am vrut să-l înţeleg deoarece căldura
mă ţinea trează şi trupul meu gol mă făcea diferită. Aşa că am lăsat o vreme
cântecul să se legene în aer ca să-l înţeleg mai bine, şi apoi, pe întuneric, fără
nici o introducere, am întrebat liniştită: Ce e?

Cântecul a încetat să se legene.

Câtăva vreme a fost linişte.

Apoi Fiica întrebă Nu ştii ce e?

Nu.

Într-adevăr?

Într-adevăr.

Cum se poate?

Mireasa tânără cunoştea răspunsul, ştia exact care era ziua în care alesese
acea ignoranţă şi ar fi putut explica în amănunt de ce o alesese. Dar spuse
simplu: Nu ştiu.

O auzi pe Fiică râzând uşor, apoi câteva mici zgomote, şi un chibrit care
fâşâia, strălucea şi se apropia de fitil – lumina lămpii cu petrol păru pentru o
clipă foarte puternică, dar curând lucrurile prinseră contururi precaute,
precise, toate lucrurile, inclusiv trupul gol al Miresei tinere, care nu se mişcă,
rămânând aşa cum era, iar Fiica îl văzu şi zâmbi.

E felul meu de a intra în noapte, spuse. Dacă n-o fac, nu reuşesc să adorm, e
felul meu.

E într-adevăr atât de greu? întrebă Mireasa tânără.

28

Ce?

Să intraţi în noapte, pentru voi.

Da. Te face să râzi?

Nu, dar e misterios, nu e uşor de înţeles.

Ştii toată povestea?

Nu chiar toată.

Nu există nimeni care să fi murit ziua, în familia noastră, asta ştii.

Da. Nu cred, dar ştiu. Tu crezi?

Eu cunosc povestea tuturor celor care au murit noaptea, unul câte unul, de
când eram copil o cunosc.

Poate că sunt doar legende.

Pe trei, i-am văzut.

E normal, mulţi mor noaptea.

Da, dar nu toţi. Aici până şi copiii care se nasc noaptea se nasc morţi.

Mă sperii.

Vezi, începi să înţelegi – şi în clipa aceea Fiica îşi scoase cămaşa de noapte,
cu un gest precis al braţului bun. Îşi scose cămaşa de noapte şi se întoarse pe
o parte, ca Mireasa tânără – goale, se priveau. Aveau aceeaşi vârstă, vârsta în
care nu există urâţenie, pentru că totul e minunat în lumina începutului.

Tăcură câteva vreme, aveau de privit.

Apoi Fiica spuse că avea vreo cincisprezece, şaisprezece ani, când îi veni în
minte să se împotrivească poveştii cu cei care mor noaptea, şi că se gândise
serios că erau cu toţii nebuni, şi o făcuse într-un mod pe care acum şi-l
amintea ca foarte violent. Dar nimeni nu se sperie, spuse. Lăsară să treacă
timpul. Până când într-o zi Unchiul îmi spuse să mă întind lângă el. Am
făcut-o şi am aşteptat să se trezească. Cu ochii închişi mi-a vorbit îndelung,
poate în somn, explicându-mi că fiecare e stăpân pe viaţa lui, dar un lucru nu
depinde de

29

noi, îl primim în sângele moştenit şi n-are sens să ne împotrivim pentru că e o

pierdere de timp şi de energie. Atunci eu i-am spus că era idiot să crezi că un
destin se poate transmite din tată-n fiu, am spus că însăşi ideea destinului era
o fantezie, o poveste pentru a-şi justifica propriile laşităţi. Am adăugat că eu
voi muri la lumina zilei, chiar de-ar fi să mă omor între un răsărit şi un apus.
El a dormit multă vreme, apoi a deschis ochii şi a spus că desigur nu, nu
există destin, şi nu, el se moşteneşte, ar fi chiar culmea. E ceva mult mai
profund şi mai animalic. Se moşteneşte frica, spuse. O frică specială.
Mireasa tânără văzu că, în timp ce vorbea, Fiica îşi desfăcuse uşor picioarele,
apoi le strânsese, după ce-şi ascunsese mâna, pe care acum o ţinea între
coapse şi o mişca uşor din când în când.

Îmi explică atunci că e o molipsire subtilă, şi îmi demonstră cum în fiecare

gest, în fiecare cuvânt, taţii şi mamele nu fac altceva decât să transmită o
frică. Chiar şi acolo unde, aparent, îi învaţă pe alţii lucruri temeinice şi
rezolvabile, de fapt mai ales acolo unde îi învaţă pe alţii lucruri temeinice şi
rezolvabile, în realitate transmit o frică, pentru că tot ce cunosc ei ca temeinic
şi rezolvabil, nu e altceva decât ce au găsit drept remediu al fricii, deseori o
frică specială, circumscrisă. Aşa că, acolo unde familiile par să-i înveţe pe
copii fericirea, îi infectează de fapt cu o frică. Şi fac asta ceas de ceas, de-a
lungul unui impresionant şir de zile, fără să înceteze o clipă, într-o absolută
impunitate, cu o eficacitate înspăimântătoare şi fără să se poată rupe în vreun
fel cercul lucrurilor.

Fiica îşi desfăcu puţin picioarele.

Aşa că eu mă tem că voi muri noaptea, şi am un singur fel de a intra în somn,

al meu.

Mireasă tânără tăcu.

Se uita la mâna Fiicei, la ce făcea. La degete.

Ce e? întrebă din nou.

30

În loc să răspundă Fiica închise ochii şi se întoarse pe spate, căutând o poziţie

pe care o cunoştea. Îţi ţinea mâna ca o scoică aşezată pe pântece şi cu
degetele căuta. Mireasa tânără se întrebă unde văzuse deja gestul acela şi era
atât de neobişnuită cu ceea ce descoperea, că în cele din urmă îşi aduse
aminte, era degetul mamei sale căutând într-o cutie cu nasturi unul mic de
sidef pe care îl pusese deoparte pentru mâneca singurei cămăşi a soţului ei.
Desigur era vorba despre o altă zonă a fiinţei, dar gestul era acelaşi, sau cel
puţin fusese până când începu să devină circular într-o manieră prea rapidă
sau violentă, pentru a fi o căutare, căci devenise mai degrabă un mod de a
vâna – îi veni în minte vânătoarea unei insecte sau un mod de a ucide ceva
mic. Într-adevăr, brusc, Fiica începu să-şi arcuiască din când în când spatele
şi să respire într-un mod ciudat – un fel de agonie. Elegantă, totuşi, se gândi
Mireasa tânără, ba chiar atrăgătoare, se gândi: orice ar fi ucis în ea Fiica,
trupul îi părea făcut pentru crima aceea, atât de bine se încadra în spaţiu,
exact ca o unduire, în care dispăreau până şi diformităţile ei de şchioapă,
dispăreau în neant – care era braţul invalid, n-ai fi ştiut spune, care din
picioarele desfăcute era cel pierdut, nu-ţi puteai aminti.

Încetă pentru o clipă omorul, dar fără să se întoarcă, fără să deschidă ochii, şi
spuse: Într-adevăr nu ştii ce este?

Nu, răspunse Mireasa tânără.

Fiica râse într-un fel frumos.

Îmi spui adevărul?

Da.

Atunci Fiica începu cântecul acela rotund, aproape ca o lamentaţie, pe care

Mireasa tânără îl ştia şi nu-l ştia, şi ajunse din nou la micul omor, dar ca şi
cum ar fi hotărât, între timp, să lase deoparte un soi de prudenţă pe care încă
o păstrase. Îşi mişca acum şoldurile, şi, când îşi dădu capul pe spate, îşi

31

deschise puţin gura, într-un fel care mi se păru trecerea unui hotar şi care
sună ca o revelaţie: mă străfulgeră un gând, că de oricât de departe ar fi venit,
chipul Fiicei se născuse pentru a sfârşi acolo, în valul acela deschis care acum
se revărsa pe pernă. Era atât de adevărat, ultimul, încât toată frumuseţea
Fiicei – cea cu care ziua încânta lumea – îmi apăru dintr-odată drept ceea ce
era, adică o mască, un subterfugiu – sau ceva mai mult decât o promisiune.
M-am întrebat dacă era aşa pentru toţi, şi pentru mine, dar apoi întrebarea pe
care am pus-o cu voce tare – cu voce coborâtă – fu alta, şi din nou aceeaşi.

Ce e?

Fără să se oprească, Fiica deschise ochii şi-şi întoarse privirea către Mireasa
tânără. Dar nu părea să o privească cu adevărat, ochii ei se uitau altundeva,
şi-şi ţinea gura deschisă într-un mod delicat. Continua cu cântecul acela
rotund, nu-şi oprea degetele, nu vorbea.

Te deranjează dacă te privesc? întrebă Mireasa tânără.

Fiică dădu din cap că nu. Continua să se mângâie fără să vorbească. Era
undeva, în ea înseşi. Dar fiindcă ochii îi erau îndreptaţi spre Mireasa tânără,
Miresei tinere i se păru că nu mai există nici o distanţă între ele, fizică sau
imaterială, aşa că puse o altă întrebare.

Aşa îţi omori frica? O cauţi şi o ucizi?

Fiica îşi întoarse din nou capul, fixând pentru o clipă tavanul şi închizând
ochii după aceea.

E ca şi cum te-ai desprinde, spuse. Nu trebuie să te temi, trebuie să mergi

până la capăt, spuse. Atunci te desprinzi de orice lucru şi o oboseală imensă
te duce în noapte dăruindu-ţi somnul.

Apoi pe trăsăturile sale apăru din nou chipul ultim, cu capul lăsat pe spate şi
gura întredeschisă. Reluă cântecul rotund, şi, între picioare, degetele deveniră
repezi, dispărând uneori

32
înlăuntrul ei. Părea să-şi piardă încetul cu încetul putinţa de a respira, şi la un
moment dat fu cuprinsă de o grabă pe care Mireasa tânără ar fi putut-o lua
drept disperată, dacă n-aş fi învăţat cu puţin înainte că, de fapt, era ceea ce ea
căuta, în fiecare seară, odată stinsă lumina, coborând într-un punct, în
interiorul ei, care trebuia să-i reziste oarecum, dacă o vedeam în clipa asta
obosindu-se să dezgroape cu vârful degetelor ceva ce buna-cuviinţă a vieţuirii
îngropase evident pe durata unei lungi zile. Era o coborâre, fără nici o
îndoială, şi părea să devină la fiecare pas tot mai rapidă sau mai riscantă.
Apoi începu să tremure şi continuă s-o facă până când cântarea aceea rotundă
se sfărâmă. Atunci se strânse ca un arici întorcându-se pe o parte, apropiindu-
şi picioarele şi înfundându-şi capul între umeri – am văzut-o transformată
într-o fetiţă, ghemuită în ea însăşi, cu mâinile ascunse între picioare, bărbia
sprijinită în piept, începând să respire din nou normal.

Ce-am văzut, m-am întrebat.

Ce trebuie să fac acum, m-am întrebat. Să nu mă mişc, să nu fac nici un

zgomot. Să dorm.

Dar Fiica deschise ochii, îmi căută privirea şi, într-un mod ciudat de hotărât,
spuse ceva.

Eu n-am înţeles, şi atunci Fiica repetă ceea ce spusese, dar ridicând puţin
vocea.

Încearcă.

Nu m-am mişcat, n-am spus nimic.

Fiica mă fixa, cu o blândeţe atât de nemărginită că părea răutate. Întinse

braţul şi micşoră lumina veiozei.

Încearcă, repetă.

Şi apoi încă o dată.

Încearcă.

Atunci, în clipa aceea, Miresei tinere îi veni în minte, fulgerător, ceea ce ar

trebui să povestesc acum, un episod

33

petrecut în urmă cu nouă ani, aşa cum mi s-a întâmplat să-l reconstitui recent,
în timpul nopţii. Subliniez în timpul nopţii, pentru că mi se întâmplă să mă
trezesc foarte des dimineaţa la o anumită oră, înainte de ivirea zorilor, şi să
calculez cu multă luciditate înfrângerea vieţii mele, sau cel puţin geometrica
ei putrezire, ca a unui fruct uitat într-un colţ: o combat tocmai reconstituind
această poveste, sau alte poveşti, ceea ce uneori mă duce departe de calculele
mele – alteori nu duce nicăieri. Tatăl meu face acelaşi lucru imaginându-şi că
străbate un teren de golf, gaură după gaură. Subliniază că e un teren cu nouă
găuri. E un tip simpatic, are optzeci şi patru de ani. Oricât de incredibil mi s-
ar părea în acest moment, nimeni nu poate spune dacă va fi încă în viaţă
atunci când voi termina de scris ultima pagină din această carte; în general
toţi cei care sunt în viaţă în timp ce scrii o carte ar trebui să mai fie în viaţă
atunci când o termini, şi asta din elementarul motiv că a scrie o carte
înseamnă pentru cel care o face, un lucru de o clipă, chiar dacă foarte lungă,
deci ar fi iraţional să crezi că cineva poate sta înăuntru viu şi mort în acelaşi
timp, cu atât mai puţin tatăl meu, bărbat simpatic, care noaptea, pentru a
alunga demonii, joacă golf în minte, alegând crosele şi drămuind forţa
loviturii, în timp ce eu, spre deosebire de el, cum am spus deja, dezgrop
această poveste sau altele. Ceea ce mă face, dacă nu altceva, cel puţin să ştiu
sigur ce i s-a întâmplat să-şi amintească pe neaşteptate Miresei tinere, în timp
ce Fiica o fixa spunându-i un singur cuvânt, Încearcă. Ştiu că i-a venit în
minte fulgerător o amintire pe care n-o dăduse niciodată deoparte,
dimpotrivă, o păstrase cu sfinţenie vreme de nouă ani, mai precis amintirea
momentului în care, într-o dimineaţă de iarnă, bunica ei trimisese pe cineva s-
o cheme în camera unde, deşi nu era încă bătrână, încerca să moară fără
exagerări, într-un pat somptuos, lovită de o boală căreia nimeni nu reuşise să-
i
34

găsească vreo explicaţie. Oricât ar părea de absurd, ştiu exact care au fost
primele cuvinte pe care i le-a spus – cuvintele unei muribunde adresate unei
fetiţe.

Ce mică eşti.

Chiar cuvintele astea.

Dar nu pot aştepta să creşti, sunt pe moarte, asta e ultima oară în care-ţi mai
pot vorbi. Dacă nu înţelegi, ascultă şi întipăreşte-ţi totul în memorie, mai
devreme sau mai târziu o să înţelegi. Bine?

Da.

Nu erau decât ele două în încăpere. Bunica vorbea în şoaptă. Mireasa tânără
se temea de ea şi o adora. Era femeia care-l născuse pe tatăl său, deci era,
pentru ea, imposibil de contrazis şi departe într-un mod solemn. Când îi
ordonă să se aşeze şi să împingă scaunul lângă pat, se gândi că n-a fost
niciodată atât de aproape de ea, şi plină de curiozitate îşi dădu seama că putea
să-i simtă mirosul; nu era un miros de moarte, ci de apus.

Deschide urechile, domnişoară. Eu am crescut ca tine, eram singura fată

printre mulţi fraţi. Dacă nu-i numărăm pe cei care au murit, erau şase. Plus
unul: tata. Ai noştri se ocupă de animale, sfidează pământul în fiecare zi şi
rareori îşi permit luxul de a gândi. Mamele îmbătrânesc repede, fetele au
fesele tari şi sânii albi, iernile sunt interminabile, verile toride. Reuşeşti să
înţelegi care-i problema?

Nu foarte clar, dar reuşeam să înţeleg.

Bunica deschise ochii şi o privi fix.

Să nu crezi că poţi scăpa fugind. Aleargă mai repede decât tine. Iar când n-au
chef să fugă, aşteaptă să te întorci şi te bat.
Bunica închise din nou ochii şi se strâmbă, pentru că o devora ceva din
interior, şi o făcea cu muşcături bruşte şi neaşteptate. Când îi trecea, începea
să respire din nou şi scuipa pe jos un lichid rău mirositor, colorat în culori pe
care

35

doar moartea le poate inventa.

Ştii cum am făcut eu? întrebă.

Mireasa tânără nu ştia.

M-am lăsat dorită până când i-am înnebunit, apoi m-am lăsat prinsă, şi apoi i-
am stăpânit toată viaţa. Te-ai întrebat vreodată cine comandă în familia asta?

Mireasa tânără dădu din cap.

Eu, proasto.

O altă muşcătură îmi opri respiraţia. Am scuipat porcăria aia, nici măcar nu
mai aveam chef să ştiu unde. Eram doar atentă să n-o scuip pe mine. Ajungea
pe pătură, nici măcar pe podea.

Acum am cincizeci şi trei de ani, sunt pe punctul de a crăpa şi pot să-ţi spun
cu certitudine un lucru: să nu faci ca mine. Nu e un sfat, e un ordin. Să nu faci
ca mine. Ai înţeles?

De ce?

Întrebă cu o voce de adult, agresivă chiar. Dintr-odată nu mai exista nimic de

copil în ea. Se săturase, pe neaşteptate. Asta mi-a plăcut. M-am ridicat puţin
în capul oaselor şi am înţeles că puteam să fiu dură cu fetiţa aia, rea şi
fantastică aşa cum fusesem, cu multă plăcere, în fiecare clipă a vieţii pe care
acum o pierdeam lovită de junghiurile din abdomen.
Pentru că nu funcţionează, am spus. Înnebunesc cu toţii, nimic nu mai e cum
trebuie să fie , iar mai devreme sau mai târziu te trezeşti cu burta la gură.

Adică?

Fratele tău vine peste tine, îşi vâră cocoşelul în tine şi-ţi lasă un copil în burtă.
Dacă n-o face cumva taică-tău. E clar acum?

Mireasa tânără rămase impasibilă. Mai clar, da.

Să nu ţi-l imaginezi ca pe un lucru neplăcut. De cele mai multe ori e ceva ce

te înnebuneşte.

Mireasa tânără nu spuse nimic.

36

Dar asta nu poţi s-o înţelegi acum. E suficient să ţi-o întipăreşti în minte. E
clar?

Da.

Deci, nu face ca mine, e complet greşit. Ştiu eu ce trebuie să faci, deschideţi

bine urechile. Te-am pus să vii aici ca să-ţi spun ce trebuie să faci.

Îşi scoase mâinile de sub pătură, avea nevoie de ele ca să explice. Erau nişte
mâini urâte, dar se vedea că dacă ar fi fost după ele, ar mai fi aşteptat mult şi
bine până să ajungă sub pământ.

Chestia aia pe care o ai între picioare, uit-o. Nu e suficient s-o ascunzi.

Trebuie s-o uiţi. Nu trebuie să ştii nici măcar tu c-o ai. Nu există. Uită că eşti
femeie, nu te îmbrăca în haine femeieşti, nu umbla ca o femeie, taie-ţi părul,
mişcă-te ca un băiat, nu te privi în oglindă, distruge-ţi mâinile, arde-ţi pielea,
nu dori niciodată să fii frumoasă, nu încerca să placi nimănui, nu trebuie să-ţi
placi nici măcar ţie. Trebuie să provoci scârbă, şi atunci o să te lase în pace, o
să te uite. Mă înţelegi?

Am făcu semn din cap că da.

Nu dansa, nu dormi niciodată cu ei, nu te spăla, obişnuieşte-te să puţi, nu te

uita la alţi bărbaţi, nu te împrieteni cu nici o femeie, fă treburile cele mai
grele, lucrează până cazi în brânci, nu crede în poveştile de dragoste şi nu
visa niciodată cu ochii deschişi.

Ascultam. Bunica se uită bine la mine ca să fie sigură că o ascultam. Apoi

coborî vocea şi am înţeles că urma partea cea mai dificilă.

Fii însă foarte atentă la un lucru: rămâi femeia care eşti în ochi şi în gură,
aruncă totul, dar păstrează ochii şi gura, într-o bună zi o să-ţi trebuiască.

Stătu o clipă pe gânduri.

Dacă chiar trebuie, renunţă la ochi, obişnuieşte-te să priveşti în pământ. Dar

salvează-ţi gura, altfel n-o să ştii de

37

unde să începi, când o să ai nevoie.

Mireasa tânără o privea cu nişte ochi care deveniseră foarte mari.

Când o să am nevoie? întrebă.

Când vei întâlni un bărbat care-ţi va plăcea. Du-te să-l iei şi mărită-te cu el, e
ceva ce trebuie făcut. Dar va trebui să mergi să-l iei şi atunci vei avea nevoie
de gură. Apoi de păr, de mâini, de ochi, de voce, de şiretenie, de răbdare şi de
dibăcia pântecelui. Va trebui să înveţi din nou totul de la capăt: fă-o repede,
altfel ei vor ajunge înaintea lui. Înţelegi ce vreau să spun?

Da.
Vei vedea că-ţi aduci aminte totul într-o clipă. Trebuie doar să te mişti
repede. M-ai ascultat cu atenţie?

Da.

Atunci repetă.

Mireasa tânără o făcu, cuvânt cu cuvânt, şi unde nu-şi amintea cuvântul

exact, folosea unul de-al ei.

Eşti o femeie grozavă, spuse bunica. Spuse chiar aşa: femeie.

Făcu un gest în aer, poate era o mângâiere nedată.

Şi acum pleacă, spuse.

O apucase din nou un junghi, îi scăpă un vaiet, de animal. Îşi vârî din nou
mâinile sub pătură, apăsând acolo unde moartea muşca din ea, în pântec.

Mireasa tânără se ridică şi pentru o clipă rămase nemişcată, lângă pat. Mă

gândeam să întreb ceva, dar nu era uşor de găsit în ce fel.

Tata, am spus. Apoi m-am blocat.

Bunica se întoarse şi mă măsură cu o privire de animal aflat în pericol.

Dar eram o fetiţă grozavă, aşa că nu m-am oprit şi am întrebat Tata s-a născut
în felul ăsta?

38

Ce fel?

Tata s-a născut din cineva din familia noastră în felul ăsta?
Bunica mă privi, şi acum pot să înţeleg ce gândea: că nu se moare niciodată
cu adevărat, pentru că sângele continuă, ducând cu el în eternitate tot ce e mai
bun şi tot ce e mai rău din noi.

Lasă-mă să crăp în pace, fetiţo, spuse. Acum lasă-mă să crăp în pace.

De asta, în noaptea aceea toridă, când Fiica, privindu-mă cu o blândeţe care

putea să fie şi răutate, îmi repetă să încerc, şi deci să-mi amintesc ce aveam
între picioare, am ştiut imediat că nu era un moment oarecare, ci întâlnirea
despre care bunica îmi vorbise, în timp ce scuipa moarte în jurul ei; dacă
Fiicei putea să i se pară un joc, pentru mine era un prag de trecut. Îl dădusem
la o parte în mod sistematic, cu o hotărâre sălbatică, pentru că şi eu, ca toţi
ceilalţi, moştenisem o teamă, căreia îi dedicasem o bună parte din viaţa mea.
Reuşisem în ceea ce mă învăţaseră ei. Dar de când îl cunoscusem pe Fiu,
ştiam că acum lipsea ultimul gest, poate cel mai dificil. Trebuia învăţat din
nou totul de la capăt, iar acum, când el era pe punctul de a sosi, trebuia făcut
totul în grabă. M-am gândit că vocea blândă a Fiicei – vocea rea a Fiicei – era
un dar al sorţii. Şi pentru că-mi spunea să încerc, i-am dat ascultare şi am
încercat, ştiind cât se poate de bine că o pornisem pe o cale fără întoarcere.

Aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, îşi dădu seama că ştia foarte bine ce să
facă, deşi nu ştia ce face. Era un debut şi un dans, i se păru că se pregătise în
secret pentru el ani de zile, în ore de exerciţii de care acum nu-şi amintea.
Lăsă lucrurile să-şi urmeze cursul, fără grabă, aştepta ca gesturile potrivite să
se ivească, apăreau în ritmul amintirilor, nelegate între ele, dar exacte până la
detaliu. Îi plăcu clipa în care respiraţia începu să răsune în voce şi momentele
în care îţi vine să te

39

opreşti. Nu-i trecea nimic prin minte, până când se gândi că voia să se
privească, pentru că altfel, din toate astea, nu i-ar fi rămas decât o umbră
alcătuită din senzaţii, iar ea voia o imagine, adevărată. Aşa că deschise ochii,
iar ceea ce văzu rămase ani de zile în mintea mea ca o imagine în stare, în
simplitatea ei, să explice lucruri, să găsească un început sau să incite fantezia.
Mai ales prima străfulgerare, când totul era neaşteptat. Nu m-a mai părăsit.
Pentru că ne naştem de multe ori, iar în străfulgerarea aceea eu mă născusem
într-o viaţă care urma să devină viaţa mea cea mai adevărată, iremediabilă şi
violentă. Aşa că, până şi azi, când totul s-a întâmplat deja, şi mă aflu în
anotimpul uitărilor, mi-ar fi greu să-mi amintesc dacă într-adevăr Fiica a
îngenuncheat la un moment dat lângă patul meu şi m-a mângâiat pe păr
sărutându-mi tâmplele, un lucru pe care poate doar l-am visat, îmi amintesc
însă cu absolută precizie că mi-a apăsat gura cu mâna atunci când, la sfârşit,
nu reuşisem să-mi înăbuş un ţipăt, şi de asta sunt sigură, pentru că pot încă
să-mi amintesc mirosul mâinii ei şi imboldul ciudat de a o linge, aşa cum ar fi
făcut un animal.

Dacă ţipi, te descoperă, îi spuse Fiica, luându-şi mâna de pe gura ei.

Am ţipat?

Da.

Ce ruşine.

De ce? Numai că după aceea te descoperă.

Ce oboseală.

Dormi.

Şi tu?

Dormi, o să dorm şi eu.

Ce ruşine.

Dormi.

A doua zi, la masa gustărilor de dimineaţă, i se păru că totul

40

era mai simplu, şi, din raţiuni de neînţeles, totul mai lent. Îşi dădu seama că
aluneca în conversaţii şi se strecura afară din ele cu o uşurinţă de care nu s-ar
fi crezut niciodată în stare. Nu era doar impresia ei. Simţi un văl de galanterie
în micul gest al Inspectorului Poştelor, şi se convinse că ochii Mamei o
vedeau cu adevărat, ezitând chiar o clipă, când treceau peste ea. Căută cu
privirea bolul cu frişcă, la care, înainte, nu îndrăznise niciodată să aspire, şi
înainte de a-l găsi, îl văzu pe Modesto întinzându-i-l însoţit de două tusete
precise. Ea îl privi, fără să înţeleagă. El, dându-i frişca, schiţă o reverenţă în
care ascunse o frază care abia se auzea, dar era cât se poate de clară.

Astăzi străluciţi, domnişoară. Aveţi grijă.

Fiul începu să sosească pe la jumătatea lui iunie, şi după câteva zile tuturor li
se păru evident că lucrul acesta va dura mult timp. Primul lucru care le-a fost
adus acasă a fost o pianolă daneză, desfăcută în bucăţi, şi până aici se putea
crede că un fragment o luase razna din logica pe care fiul o imprimase
transportului lucrurilor sale, sfârşind prin a preceda, cu un anumit efect
comic, restul expediţiei. Dar în ziua următoare primiră doi berbeci galezi din
rasa Fordshire împreună cu un cufăr sigilat pe care era scris material
exploziv. Urmară, cu o cadenţă cotidiană, o planşetă de desen produsă în
Manchester, trei tablouri cu natură moartă, macheta unui grajd scoţian, o
salopetă de muncitor, o pereche de roţi dinţate cu o destinaţie greu de
precizat, douăsprezece pleduri dintr-o lână foarte uşoară, o cutie de pălării
goală şi un tabel cu orarul trenurilor în gara Waterloo din Londra. Deoarece
procesiunea nu părea să aibă sfârşit, Tatăl se simţi dator să asigure toată
Familia spunând că ţinea situaţia sub control şi că, aşa cum avusese grijă Fiul
să-l anunţe, printr-o scrisoare, întoarcerea din Anglia avea loc în chipul cel
mai

41
potrivit pentru a evita suprapuneri şi complicaţii dăunătoare. Modesto, care
avusese probleme să le găsească un loc celor doi berbeci din rasa Fordshire,
îşi permise o tuse seacă, şi atunci Tatăl fu nevoit să adauge că trebuia luat în
calcul şi un oarecare deranj. Şi pentru că Modesto părea să nu-şi fi rezolvat
problemele laringiene, Tatăl încheie afirmând că i se părea raţional să creadă
că Fiul se va întoarce la timp pentru vilegiatură.

Vilegiatura era în familie o plictisitoare obişnuinţă care se rezolva cu două

săptămâni petrecute în munţii francezi; era în general interpretată ca o
obligaţie şi suportată de toţi cu elegantă resemnare. Era o tradiţie să lase casa
complet goală cu acest prilej, şi asta dintr-un instinct al originii ţărăneşti, care
avea legătură cu rotaţia culturilor: se credea că trebuia lăsată să se
odihnească, pentru ca la întoarcere să se poată din nou semăna cu succes
efervescenţa Familiei, siguri că vor putea conta pe obişnuita recoltă
îmbelşugată. Aşa că şi servitorii erau trimişi acasă, ba chiar şi Modesto era
invitat să dispună de ceea ce alţii ar fi numit vacanţă, iar el interpreta ca o
suspendare nemotivată a timpului. În general totul se întâmpla în jurul datei
de 15 august, se putea deduce, deci, că procesiunea de obiecte va mai
continua încă vreo cincizeci de zile. Era jumătatea lui iunie.

N-am înţeles, soseşte sau nu soseşte? o întrebă Mireasa tânără pe Fiică, când
rămaseră singure, la sfârşitul micului dejun.

Soseşte, soseşte în fiecare zi câte puţin, o să termine de sosit peste vreo lună,
răspunse Fiica. Ştii cum e el, adăugă.

Mireasa tânără ştia cum e el, dar nu chiar atât de bine, sau de amănunţit, sau
într-o manieră extrem de clară. În realitate, Fiul îi plăcuse tocmai pentru că
era de neînţeles, spre deosebire de toţi ceilalţi băieţi de vârsta lui în care nu
era nimic de înţeles. Prima oară când îl întâlnise o şocase prin

42
eleganţa de bolnav a gesturilor şi printr-o anumită frumuseţe de muribund.
Era cât se poate de sănătos, din câte ştia ea, dar cineva cu zilele numărate s-ar
fi mişcat ca el, s-ar fi îmbrăcat ca el, şi mai ales ar fi tăcut în mod exagerat ca
el, vorbind doar din când în când, cu glas scăzut şi cu o intensitate iraţională.
Părea marcat de ceva, dar că ar fi fost vorba de un destin tragic era o deducţie
prea literară, peste care Mireasa tânără învăţă, repede şi instinctiv, să treacă.
În realitate, în reţeaua aceea de trăsături foarte fragile şi de gesturi de
convalescent, Fiul ascundea o înspăimântătoare poftă de viaţă şi o rară
uşurinţă de a-şi imagina, amândouă virtuţi care prin locurile alea apăreau de o
inutilitate impresionantă. Toţi îl considerau foarte inteligent, ceea ce, în
sensibilitatea comună, echivala cu a-l considera anemic sau daltonist; o boală
inofensivă şi elegantă. Dar Tatăl îl spiona de departe şi ştia; Mama, de mai
aproape, îl proteja intuind că aveau un băiat special. Cu un instinct de mic
animal îl înţelese şi Mireasa tânără, deşi n-avea decât cincisprezece ani. Aşa
că începu să stea lângă el, fără nici un motiv, ori de câte ori i se ivea ocazia,
şi pentru că de-a lungul anilor se transformase într-un soi de adolescent
sălbatic, deveni pentru Fiu un fel de prieten credincios şi ciudat, mai tânăr,
puţin sălbatic şi la fel de misterios ca el. Stăteau în tăcere. Mai ales Mireasa
tânără tăcea. Aveau în comun gustul pentru frazele suspendate, predilecţia
pentru anumite reflexe de lumină şi indiferenţa pentru orice fel de
meschinărie. Apăreau ciudaţi, el cu eleganţa lui, ea încăpăţânat de şleampătă,
şi dacă exista vreo trăsătură feminină pe undeva în perechea aceea, era mai
uşor de găsit la el decât la ea. Începură să vorbească, când vorbeau, spunând
noi. Erau văzuţi alergând pe malul râului, urmăriţi de ceva a cărui urmă nu
apărea nicăieri în imensitatea câmpiei. Fură văzuţi în vârful clopotniţei, după
ce copiaseră cuvintele gravate în interiorul clopotului cel mare. Fuseseră

43

văzuţi în fabrică urmărind mişcările muncitorilor fără să scoată o vorbă, ore

întregi, dar notând nişte numere într-un caieţel. Sfârşiră cu toţii prin a se
obişnui cu ei, ceea ce-i făcu să devină invizibili. Când se întâmplă, Mireasa
tânără îşi aminti de vorbele bunicii, şi, fără să se gândească prea mult,
recunoscu ce-i prevestise, sau poate chiar îi promisese ea. Nu se spălă, nu-şi
strânse părul, se lăsă cu hainele jegoase dintotdeauna, cu murdărie sub unghii
şi cu un miros aspru între coapse; până şi ochii, la care renunţase de mult,
continuă să-i mişte fără mister, imitând şireata obtuzitate a animalelor
domestice. Dar când, într-o bună zi, Fiul, la capătul unei tăceri pe care
Mireasa tânără o găsi de o durată perfectă, se întoarse spre ea şi-i puse o
simplă întrebare, ea, în loc să răspundă, folosi ceea ce, vreme de şase ani,
păstrase pentru el: îl sărută.

Nu era prima sărutare pentru Fiu, dar într-un fel aşa a fost. Înainte, în
momente diferite, îl sărutaseră alte două femei, potrivit cu tipul de băiat care
era – fără vârstă – două femei mature, prietene ale Mamei. făcuseră totul ele,
una într-un colţ al grădinii şi alta într-un vagon de tren. El, mai mult decât
orice altceva, îşi amintea, în amândouă cazurile, de obstacolul rujului. Nu
prima, din delicateţe, ci a doua, din pură dorinţă, se lăsase să alunece
atingându-l şi luându-i-l în gură încet şi îndelung, până când îl făcu să
termine. Nu mai urmase nimic după asta, erau de altfel două femei cultivate,
dar, când i se întâmpla să le întâlnească, Fiul citea în ochii lor o lungă poveste
secretă care, în fond, era lucrul ce i se părea cel mai excitant dintre toate. Cât
despre actul sexual propriu-zis, să spunem complet, Tatăl, om bun, dar la
nevoie nemilos, îi fixase scadenţa la momentul potrivit şi în bordelul de
familie, din oraş. Şi, deoarece acolo ştiau să recunoască repede preferinţele
fiecăruia, totul avu loc într-o manieră pe care Fiul o găsi reconfortantă şi cât
se poate de potrivită. Aprecie

44

repeziciunea cu care prima femeie din viaţa lui înţelesese că el o va face

îmbrăcat şi cu ochii deschişi, şi că ea trebuia să facă totul în tăcere şi complet
goală. Era înaltă, vorbea cu un accent meridional şi-şi desfăcea picioarele cu
solemnitate. Când îşi luă rămas bun, îşi trecu un deget peste buzele lui palide,
ca de om bolnav, dar minunate, ca de martir – şi îi spuse că va avea succes cu
femeile, pentru că nimic nu le excită mai mult decât misterul.

Deci Fiul avea o oarecare experienţă, şi totuşi sărutarea feciorelnică a Miresei

tinere îl uimi peste măsură, fiindcă Mireasa tânără era un băieţandru, fiindcă
era un gând de negândit, fiindcă era un gând pe care în realitate îl gândise
mereu, şi fiindcă acum era un secret pe care-l ştia. În plus, săruta într-un
mod… Aşa că se simţi tulburat, şi când, cu multe luni mai târziu, Mama,
aşezată lângă el, îl rugă să-i explice de ce dracu’ voia să se logodească cu
fetişcana aia care, din câte ştia ea, n-avea nici sâni, nici fund, nici glezne, el
rămase într-una din interminabilele sale tăceri şi apoi spuse doar: gura ei.
Mama căutase în lista amintirilor ei o legătură între fetişcană şi termenul
gură, dar nu găsise nimic. Suspinase deci îndelung, promiţându-şi ca pe viitor
să fie puţin mai atentă, pentru că era evident că-i scăpase ceva. Am putea
spune că aceea a fost clipa în care fu cuprinsă de o curiozitate care, mulţi ani
mai târziu, îi va dicta un gest instinctiv şi memorabil, cum se va vedea. În
momentul acela însă, se limită să spună: De altfel se ştie că râurile se varsă în
mare şi nu invers (multe din silogismele ei erau cu adevărat de neînţeles).

După acel prim sărut, lucrurile se precipitară în progresie geometrică, mai

întâi în secret, apoi la lumina zilei, până la a duce un soi de lentă căsătorie,
care este efectiv subiectul povestirii pe care o spun acum şi despre care, ieri,
un vechi prieten m-a întrebat candid dacă are vreo legătură cu

45

necazurile care mă omoară în aceste luni, deci în perioada în care spun

această poveste care, crede vechiul meu prietenul, poate să aibă o legătură cu
povestea a ceea ce mă omoară. Răspunsul corect – nu – nu era greu de dat, şi
totuşi am tăcut şi n-am răspuns nimic, şi asta pentru că ar fi trebuit să explic
cum tot ce scriem are, evident, legătură cu ceea ce suntem sau am fost, dar în
ce mă priveşte n-am crezut niciodată că meseria de a scrie se poate rezolva
ambalând într-o manieră literară propria-ţi viaţă, cu jalnica stratagemă de a
modifica numele şi uneori şirul întâmplărilor, când de fapt sensul cel mai
corect a ceea ce putem face mi s-a părut întotdeauna acela de a pune între
viaţa noastră şi ceea ce scriem o splendidă distanţă care, mai întâi născută din
imaginaţie, apoi acoperită de meserie şi de dăruire, ne duce într-un alt loc,
unde apar lumi, altădată inexistente, în care tot ce este intim al nostru, de
nemărturisit al nostru, există din nou, dar într-un fel aproape necunoscut
nouă, atins de graţia unor forme extrem de delicate, ca de fosile sau de fluturi.
Cu siguranţă, vechiului meu prieten i-ar fi fost greu să înţeleagă, şi acesta e
motivul pentru care am tăcut şi n-am răspuns nimic, dar acum îmi dau seama
că ar fi fost mai folositor să izbucnesc în râs întrebându-l, şi întrebându-mă,
ce naiba de legătură are povestea unei familii care ia micul dejun până la trei
după-masa, sau a unui unchi care doarme tot timpul, cu neaşteptata înfrângere
care mă şterge de pe faţa pământului (sau cel puţin asta e senzaţia pe care o
am). Nimic, dar chiar absolut nimic. Dacă n-am făcut-o totuşi, nu e numai
pentru că mi-e foarte greu să râd în perioada asta, dar şi pentru că sunt absolut
sigur că, într-un mod subtil, aş fi spus un neadevăr. Deoarece fosilele şi
fluturii există şi începi să-i descoperi în timp ce scrii, uneori nici nu trebuie să
aştepţi ani de zile ca să reciteşti la rece – uneori îi intuieşti în timp ce vatra e
fierbinte şi tu îndoi fierul. De exemplu, ar fi trebuit să-i spun vechiului meu
prieten

46

cum, în timp ce scriu despre Mireasa tânără, mi se întâmplă să schimb brusc

vocea naratorului, din raţiuni care în acel moment mi se par extrem de tehnice
şi totodată uşor estetice, cu rezultatul evident de a complica viaţa cititorului,
lucru neglijabil în sine, dar şi cu un supărător efect de virtuozitate pe care
într-un prim moment am încercat chiar să-l combat, cedând însă în faţa
evidenţei că eu, pur şi simplu, nu reuşeam să aud frazele acelea altfel decât
făcându-le să alunece aşa, ca şi cum sprijinul puternic al vocii unui narator,
clară şi distinctă, e ceva în care nu mai cred sau care devenise pentru mine
imposibil de apreciat. O ficţiune pentru care îmi pierdusem inocenţa necesară.
În cele din urmă ar fi trebuit să admit în faţa vechiului meu prieten că, deşi nu
intuiesc detaliile, pot ajunge să mă gândesc că există o asonanţă între
intermitenta alunecare a vocii naratorului în frazele mele şi ceea ce am ajuns
să descopăr în aceste luni, în legătură cu mine şi cu alţii, adică posibila
apariţie în viaţă a unor evenimente care nu au o direcţie, deci nu sunt poveşti,
deci nu pot fi povestite şi, în definitiv, sunt enigme fără formă, destinate să ne
facă să simţim că ne plesneşte capul, aşa cum demonstrează cazul meu. Într-
un mod aproape involuntar reverberez derutanta lor absurditate în gestul
artizanal pe care-l fac pentru a-mi câştiga pâinea de toate zilele, şi, chiar dacă
e târziu, îmi vine să-i spun acum vechiului meu prieten, rugându-l să
înţeleagă, că da, scriu o carte care are probabil legătură cu ceea ce mă
omoară, dar îl rog s-o considere o admitere riscantă şi foarte personală, ce nu
trebuie deloc amintită, deoarece, la urma urmei, puternica realitate a faptelor,
care ajunge, o jur, să mă surprindă şi pe mine, este că, de fapt, în ciuda a tot
ce se întâmplă în jurul şi înăuntrul meu, singurul lucru care cred că are acum
cea mare nevoie de îngrijire, în sensul îmbunătăţirii sale, este povestea
momentului în care, în geometrica curgere a pasiunii lor, Fiul

47

şi Mireasa tânără se împiedecară de varianta neaşteptată a emigrării în

Argentina, născută din bogata imaginaţie a unui tată neliniştit – sau nebun. În
ceea ce-l priveşte, Fiul nu fu foarte tulburat, pentru că moştenise din familie o
idee destul de palidă despre timp, în virtutea căreia trei ani nu erau în esenţă
diferiţi de trei zile: era vorba doar de forme provizorii în provizoria lor
eternitate. Mireasă tânără rămase însă îngrozită. Moştenise de la familia ei o
spaimă exactă, şi în momentul acela înţelese că, dacă sfaturile bunicii o
apăraseră şi salvaseră până atunci, totul ar fi fost mult mai dificil pe pământul
acela străin, îndepărtat şi secret. Condiţia ei de logodnică o făcea să fie,
aparent, în siguranţă, dar în acelaşi timp aducea la lumină ceea ce reuşise
atâţia ani să ţină ascuns, adică adevărul evident că era femeie. Primi cu
consternare hotărârea tatălui de a o duce imediat cu el, deşi era perfect inutilă
acolo, şi ajunse să se întrebe dacă în hotărârea aceea neaşteptată a tatălui nu
se ascunde o intenţie ambiguă. Plecă spre Argentina cu o valiză uşoară şi cu
inima grea.

După cum am văzut, orice s-ar fi întâmplat acolo – şi fără îndoială că s-a
întâmplat, după cum se va vedea – Mireasa tânără se întoarse punctuală,
destul de curată, cu părul strâns aşa cum trebuia, cu pielea albă şi pasul uşor.
Se întorsese de departe să-şi ia ce i se cuvenea, şi din câte ştia, nimic n-ar fi
împiedecat-o să se prezinte punctuală şi cu inima neatinsă, să obţină
desfătarea ce-i fusese promisă.

După spusele tuturor, asta urma să se întâmple înainte de vilegiatură.

Modesto.

Da?

Povestea aia cu cărţile.

Da?

48

Putem vorbi o clipă despre ea?

Dacă doriţi. Dar nu aici.

Se aflau în bucătărie şi Modesto avea o idee puţin cam rigidă despre

destinaţia fiecărui spaţiu, în casa aceea. În bucătărie se gătea.

Dacă vreţi să mă însoţiţi, tocmai mă duceam să culeg nişte plante aromatice

din grădină, spuse.

Grădina, de exemplu, era un loc potrivit pentru a vorbi.

Ziua era luminoasă, nici urmă de ceaţa groasă care de obicei, în anotimpul
acela, întrista ochii şi umorile. Se opriră lângă gardul viu din plante
aromatice, la umbra delicată a unui liliac.

Mă întrebam dacă n-aş putea avea o dispensă, spuse Mireasa tânără.

Adică?
Aş vrea să am permisiunea să citesc. Să am cărţi. Să nu fiu obligată să le
citesc în baie.

Le citiţi în baie?

Puteţi să-mi sugeraţi alte locuri?

Modesto tăcu o clipă.

E un lucru atât de important pentru dumneavoastră?

Este, Eu am crescut într-o familie de ţărani.

O meserie foarte nobilă.

Se poate, dar nu asta e problema.

Nu?

Am făcut puţină şcoală la călugăriţe, şi gata. Ştiţi de ce nu sunt complet

lipsită de cultură?

Pentru că aţi citit cărţi.

Exact. Le-am descoperit în Argentina. Nu era nimic altceva de făcut acolo.

Mi le dădea un medic, mi le aducea o dată pe lună când trecea pe la noi, poate
era felul lui de a-mi face curte. Înţelegeam puţin, erau în spaniolă, şi totuşi le
devoram. Titlurile le alegea el, mie-mi plăcea orice. Era cel mai frumos

49

lucru pe care-l făceam acolo.

Pot înţelege.
Acum îmi lipseşte.

Dar totuşi în baie reuşiţi să citiţi câte ceva.

Singura carte pe care am adus-o cu mine. În curând o s-o pot spune pe de

rost.

Pot să-mi iau libertatea de a vă întreba despre ce carte e vorba?

Don Quijote.

A, aia.

O cunoaşteţi?

Puţin cam lentă, nu credeţi?

Inegală, să zicem.

N-aş fi îndrăznit să merg până într-acolo.

Dar într-o limbă minunată, credeţi-mă.

Vă cred.

Cântă.

Îmi imaginez.

Ar fi chiar imposibil să găsesc altceva, în casa asta? Şi să am permisiunea să

citesc?

Acum?

Da, acum, de ce nu?

Dumneavoastră vă căsătoriţi în curând. Când veţi fi la casa dumneavoastră o

să puteţi face tot ce vreţi.
Aţi băgat probabil de seamă că lucrurile se cam lungesc.

Da, e o impresie pe care am avut-o şi eu.

Modesto rămase puţin pe gânduri. Evident ar fi putut să rezolve el problema,

ştia unde să găsească nişte cărţi şi n-ar fi fost greu, nici neplăcut să-i dea
câteva Miresei tinere, dar era clar că ar fi fost o infracţiune pentru care nu era
sigur că e pregătit. După ce ezită îndelung, îşi drese glasul. Mireasa tânără n-
avea de unde să ştie, dar era prefixul laringian cu care introducea
comunicările pe care le considera extrem de

50

rezervate.

Vorbiţi despre asta cu Mama.

Cu Mama?

Tatăl e de neînduplecat în această privinţă. Dar Mama, în secret, citeşte.

Poezii.

Mireasa tânără se gândi la silogismele ermetice ale Mamei şi începu să

priceapă de unde veneau.

Şi când o face?

După-masa, în camera ei.

Credeam că primeşte vizite.

Nu întotdeauna.

Mama citeşte. Incredibil.

Evident, domnişoară, eu nu v-am spus-o şi dumneavoastră nu ştiţi nimic.

Desigur.

Dar, dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş merge la Mamă. Luaţi-vă inima-n

dinţi şi cereţi-i o întrevedere.

Să bat la uşă, fără atâtea fasoane, vi se pare ceva de nefăcut?

Modesto se crispă.

Poftim?

Îmi imaginez că e suficient să merg să bat la uşa ei.

Modesto era aplecat deasupra unui strat. Se îndreptă.

Domnişoară, vă daţi seama despre cine vorbim, nu-i aşa?

Sigur. Despre Mamă.

Dar pe acelaşi ton ar fi putut spune „în pivniţă“, cuiva care ar fi întrebat-o
unde erau scaunele rupte care trebuie aruncate, şi astfel Modesto înţelese că
Mireasa tânără nu ştia, sau cel puţin nu ştia totul, şi îi păru extrem de rău,
deoarece se scula în fiecare dimineaţă cu ambiţia de a fi perfect, iar în
momentul acela îşi dădea seama că greşise atunci când îi acordase acelei fete
privilegiul familiarităţii, fără să fi măsurat în prealabil întinderea ignoranţei
sale. Fu extrem de tulburat, şi

51

pentru un lung moment rămase pradă unei ezitări care nu făcea parte nici din
îndatoririle, nici din obişnuinţele sale. Miresei tinere i se păru chiar, pentru o
clipă, că Modesto se clătină – doar o ezitare în spaţiu – şi de altfel a se clătina
este exact ce ni se întâmplă când simţim pe neaşteptate abisala diferenţă care
apare, fără ca noi s-o ştim, între intenţiile noastre şi evidenţa faptelor, o
experienţă de care am avut parte de nenumărate ori în ultima vreme, ca o
naturală consecinţă a hotărârilor mele sau ale altora. Aşa cum încerc să explic
uneori celor care se hazardează să mă asculte, senzaţia pe care o am, nu
deosebit de originală, este aceea de a nu fi nicăieri, dar în aşa fel, încât nici
măcar Dumnezeu, dacă, dintr-un capriciu, s-ar hotărî să arunce o privire
asupra pământului, n-ar putea să-şi dea seama de prezenţa mea, atât sunt de
provizoriu inexistent. Există evident medicamente, pentru asemenea situaţii,
totuşi fiecare are sistemul său de a se întreţine pe timpul acestor morţi
intermitente, de exemplu eu tind să pun în ordine obiecte, uneori gânduri,
rareori persoane. Modesto se limită să locuiască golul pentru câteva secunde
– foarte multe, fiind vorba de el – şi unul din privilegiile meseriei mele este
acela de a şti în amănunt ce anume îi trecu prin minte, adică surprinzător de
multele lucruri pe care Mireasa tânără, evident, nu le ştia. Şi ceea ce Mireasa
tânără nu ştia era, evident, cine era Mama. Legenda Mamei.

Că era frumoasă, cred că am spus-o deja, dar acum e cazul să adaug că

frumuseţea ei era, în percepţia comună, şi în lumea aceea închisă, ceva
mitologic. Originea ei se regăsea în anii adolescenţei petrecute la oraş, deci la
ţară ajunseseră doar ecouri îndepărtate, poveşti legendare, detalii de
provenienţă incertă. Totuşi se ştia că Mama fusese dăruită cu frumuseţe foarte
de timpuriu şi că o folosise, o anumită vreme, într-un mod impresionant. Se
căsătorise apoi cu Tatăl, la douăzeci şi cinci de ani, când multe lucruri se
întâmplaseră

52

deja, fără ca ea să le regrete în vreun fel. Ar fi inutil să ascundem că, aparent,

această căsătorie nu avea nici un sens, Tatăl fiind din punct de vedere fizic un
bărbat neglijabil, iar din punct de vedere sexual limitat de precauţii
previzibile, dar totul va fi mai clar în după-amiaza sau mai probabil în
noaptea în care voi avea la îndemână unghiurile potrivite pentru a povesti
cum s-au întâmplat cu adevărat lucrurile, deci nu acum, în ziua asta însorită,
când simt mai degrabă că am bunăvoinţa necesară pentru a rezuma ceea ce
Modesto ştia şi Mireasa tânără nu, adică, de exemplu, cât de eterogenă era
dâra de nebunie pe care Mama o lăsase în urma ei, în simpla ei alunecare prin
viaţa citadină, încercând pe slăbiciunile altora forţa propriul ei farmec. Doi
bărbaţi îşi luară viaţa, se ştie, unul înghiţind o doză excesivă de otravă, altul
dispărând în vâltoarea râului. Dar până şi un preot, de o oarecare notorietate,
excelent predicator, dispăruse dincolo de zidurile unei mănăstiri, iar un stimat
cardiolog îşi găsise adăpost pe culoarele unei case de nebuni. Nenumărate
erau căsniciile în care soţii deloc urâte convieţuiau cu bărbaţi a căror
convingere era aceea de a iubi o altă femeie, adică pe Mamă. Pe de altă parte,
se cunoşteau cel puţin trei tinere, toate de familie foarte bună, toate căsătorite
legal, care-i fuseseră atât de aproape la o vârstă fragedă, încât se aleseseră cu
un dezgust perpetuu pentru trupul masculin şi necesităţile lui sexuale. Ce le
acordase tuturor acestor victime, ca să le scoată în halul ăsta din minţi, e o
informaţie destul de vagă, dar două fapte sunt cât se poate de clare. Primul e
în aparenţă mai uşor de prevăzut: Tatăl s-a căsătorit cu o fată care nu era
virgină. Al doilea trebuie luat ca atare: Mama, pe când era foarte tânără, n-
avea nevoie să cedeze ceva pentru a înnebuni pe cineva, era mai mult decât
suficientă simpla ei prezenţă. Dacă asta poate părea greu de crezut, mă văd
obligat să exemplific alegând un detaliu, poate cel mai

53

semnificativ, cu siguranţă cel mai cunoscut. Totul era splendid la ea, dar dacă
vorbim despre decolteu, ba chiar despre cum era menţinută promisiunea
avansată de decolteu – vorbim despre sâni –, atunci suntem nevoiţi să ne
ridicăm la un nivel greu de definit, afară doar dacă nu vrem să facem apel la
cuvinte ca magie. Baretti, în Repertoriul său de cuvinte, la care nu putem să
nu ne referim, dacă vrem să dăm poveştii o turnură obiectivă, îndrăzneşte
chiar să folosească expresia vrăjitorie, dar acesta a fost întotdeauna un pasaj
discutabil al operei sale, altfel demnă de toată lauda, nu de alta, dar termenul
vrăjitorie sugerează o intenţie rea, care nu are nimic de-a face cu fericirea
cristalină, cunoscută tuturor, pe care privirea, chiar şi pe furiş, spre sânii
Mamei o provoca celui care avusese curajul să îndrăznească s-o arunce sau
privilegiul de a putea îndrăzni. În cele din urmă Baretti însuşi e de acord cu
asta. În recitările târzii ale Repertoriului său, când era deja un om bătrân,
chiar dacă foarte demn, referirea la vrăjitorie tinde să dispară, spun martorii.
Folosesc termenul recitare, pentru că, după cum poate nu se ştie de către toată
lumea, Repertoriul lui Baretti nu era o carte, ci un soi de liturghie orală
oficiată de el însuşi, care în plus avea loc rareori, şi niciodată anunţată
dinainte. În medie, avea loc o dată la doi ani, de obicei vara, şi un singur
lucru era fix: începea exact la miezul nopţii. Dar în ce zi, nimeni nu ştia.
Deseori s-a întâmplat ca, din cauza imprevizibilităţii fenomenului, Beretti să
se producă în prezenţa puţinor martori, ba chiar în prezenţa a numai doi
martori, iar într-un an care s-a dovedit apoi a fi secetos – în faţa nimănui.
Lucrul nu părea să-l preocupe câtuşi de puţin, şi asta trebuie să dea de înţeles
că disciplina Repertoriului era pentru el o necesitate personală, o urgenţă
care-l privea în mod intim şi că doar accidental putea să-i privească şi pe alţii.
Era de altfel un bărbat de o elegantă modestie, cum se putea deduce din

54

meseria lui: era croitor în provincie.

Totul începuse când – poate pentru a etala o oarecare bunăvoinţă, poate

constrânsă de o urgenţă neaşteptată – Mama se dusese la el, într-o bună zi,
pentru a repara o rochie de seară, căreia, cei din oraş, nu-i dedicaseră,
evident, atenţia necesară. Din cauza asta decolteul ieşise strâmb.

Baretti avea pe atunci treizeci şi opt de ani. Era căsătorit. Avea doi copii. Şi-
ar fi dorit un al treilea. În ziua aceea însă, deveni bătrân, şi în acelaşi timp
copil, şi pentru totdeauna artist.

Cum avu apoi ocazia să povestească de nenumărate ori, Mama îi atrase

atenţia, din primele clipe, că, dacă se încăpăţâna să privească în cealaltă parte,
nu era uşor să-l facă să înţeleagă ce dorea de la el.

Iertaţi-mă, dar nu cred că am imprudenţa necesară pentru a vă fi de folos, se

apără el, continuând să-şi ţină privirea departe de decolteu.
Nu spuneţi prostii, sunteţi croitor, nu?

În general mă ocup de moda masculină.

Foarte rău. Asta vă dăunează în afaceri.

Aşa e.

Ocupaţi-vă de femei, veţi avea fără doar şi poate avantaje.

Aşa spuneţi?

N-am nici un dubiu.

Vă cred.

Atunci uitaţi-vă la mine, pentru numele lui Dumnezeu.

Beretti o privi.

Uitaţi-vă aici?

Aici era locul în care ţesătura se plia pe curbura sânului, nelăsând prea mult
privirii, dar sugerând extrem de mult imaginaţiei. Beretti era croitor, deci
goliciunea nu-i era indispensabilă şi ştia să citească trupurile sub stofă,
indiferent dacă erau umerii osoşi ai unui bătrân notar sau mătasea

55

muşchilor unui tânăr preot. Aşa că, atunci când se întoarse să studieze
problema, ceea ce ştiu într-o clipă fu cum se curbau sânii Mamei, cum
sfârcurile îi trăgeau puţin către exterior în timp ce-i chemau în sus, şi că
pielea era albă, pătată de pistrui care se iţeau abia în partea descoperită, dar
care cu siguranţă coborau acolo unde celor mai mulţi le era imposibil să-i
vadă. Simţi pe palme ce putuseră simţi amanţii acelei femei, şi intui că ei
cunoscuseră perfecţiunea şi, fără îndoială, disperarea. Şi-i imagină strângând,
în orbirea pasiunii, şi mângâind, când totul era deja pierdut, dar nu găsi în
toată natura un fruct care să poată măcar de departe aminti amestecul de
preaplin şi de căldură plăcută, pe care ei îl găsiseră la împlinirea acelor
gesturi. Aşa că spuse o frază pe care n-ar fi crezut niciodată că o poate spune.

De ce atât de acoperită?

Poftim?

De ce vă acoperiţi atât de mult, e un păcat. Un păcat de neiertat.

Chiar vreţi să ştiţi?

Da, spuse Baretti, în ciuda tuturor convingerilor sale.

M-am săturat de incidente.

Incidente de ce fel?

Incidente. Dacă vreţi vă dau câteva exemple.

Mi-ar plăcea. Dacă nu vă deranjează, între timp încerc să repar pensele astea,
care mi se par cu totul nelalocul lor.

Aşa a luat naştere Repertoriul lui Baretti, alcătuit la început din exemplele
furnizate generos de Mamă, şi apoi îmbogăţit cu foarte copioasele mărturii,
culese de-a lungul anilor şi sistematizate într-o unică naraţiune liturgică pe
care unii o numeau Saga, alţii Catalog, iar Baretti, cu un strop de
megalomanie, Poem epic. Subiectul era constituit din ciudatele efecte pe care,
de-a lungul anilor, faptul de a atinge, întrevedea, mângâia, ghici sau săruta
sânii Mamei le

56
produsese în cei care, imprudenţi, se lăsaseră prinşi într-una din cele cinci
operaţiuni de mai sus, efecte pe care Mama le numea, într-un rar moment de
sinteză, incidente. Iscusinţa lui Baretti a constat în a memoriza totul, fără
ezitări; geniul său, acela de a transforma multiforma şi nemărginita cazuistică
în chestiune, într-o schemă de formulări de o neîndoielnică eficacitate şi de o
anumită valoare poetică. Prima parte era fixă:

Nu trebuie uitat că

Între trebuie şi uitat apărea deseori, din raţiuni muzicale, un adverb

Nu trebuie de altfel uitat că

Nu trebuie totuşi uitat că

Nu trebuie desigur uitat că

Urma o scurtă plasare în timp sau în spaţiu

în ajun de Paşti

la intrarea Clubului Ofiţerilor

care introducea citarea protagonistului, de cele mai multe ori ascuns sub o
expresie cât se poate de generică

un subofiţer de geniu

un străin sosit cu trenul de 18.42

dar uneori citat textual
notarul Gaslini

Imediat după asta urma enunţarea faptului, despre care Baretti pretindea că
este întotdeauna verificat cu rigurozitate.

dansă al patrulea vals al serii cu Mama, strângând-o în braţe de două ori

suficient cât să-i simtă sânii apăsându-i fracul bleumarin

avu o relaţie cu Mama care a durat trei zile şi trei nopţi, aparent fără
întrerupere

Ajuns în acest punct, Baretti făcea o pauză variabilă, uneori abia perceptibilă,
conform unei tehnici teatrale, în care, cu timpul deveni maestru. Cine a asistat
la unul din momentele

57

de recitare a Repertoriului ştie că în pauza aceea, în public se aşternea o

tăcere cu totul specială în care e greu de crezut că-i trecea cuiva prin minte să
respire. Era ca un ritm animalic, iar Baretti îl conducea cu măiestrie. În
apneea generală, lăsa atunci să se rostogolească a doua parte a naraţiunii, cea
decisivă, cea care expunea ciudatele consecinţe ale faptului citat – cele pe
care Mama le numea incidente. Era partea cea mai puţin rigidă: metrica găsea
de fiecare dată accente diferite şi descrierea se desfăşura cu o oarecare
libertate, lăsând spaţiu invenţiei, fanteziei şi improvizaţiei. După spusele lui
Baretti, exista întotdeauna ceva adevărat, dar sunt cu toţii de acord în a spune
că împrejurările în care s-au petrecut faptele sufereau de o oarecare înclinaţie
spre miracol. Era de altfel ceea ce aşteptau cu toţii – un soi de eliberatoare
recompensă finală.

Rezumând, schema de formulări pusă la punct de Baretti prevedea două părţi,

dintre care prima (a inspira) era constituită din patru subcapitole, iar a doua se
desfăşura cu mai multă libertate, dar totuşi respectând o anumită armonie de
ansamblu (a expira). Trebuie ţinut cont de faptul că această schemă se repeta
de zeci de ori şi – cu trecerea anilor, prin acumulări succesive de exemple –
ajunse să se repete de sute de ori. Se poate deduce de aici foarte uşor efectul
hipnotic, sau cel puţin amăgitor, al excentricei recitări. Eu însumi pot
confirma că faptul de a asista la ea era o experienţă unică, rareori
plictisitoare, întotdeauna plăcută. Vreau să spun că am auzit la teatru lucruri
mult mai inutile. Iar acolo plătisem şi biletul. Nu trebuie uitat nici faptul că,
în aprilie 1907, fratele unui cunoscut exportator de vinuri, din cauza unei ploi
torenţiale venite pe neaşteptate, a ajuns să traverseze piaţa adăpostind-o sub
umbrela lui pe Mamă, care, cu naturaleţe, s-a lipit de braţul lui, apăsând cu o
aparentă intenţie sânul stâng de el. (Pauză). Se ştie că fratele

58

cunoscutului exportator de vinuri a luat-o ca pe o promisiune, care nefiind

apoi respectată, l-a făcut să se mute în Sud, unde acum convieţuieşte cu un
actor care joacă în dialect. Nu trebuie uitat nici că, în timpul balului
debutantelor din 1898, Mama şi-a scos pelerina şi a dansat singură, în
mijlocul sălii, ca şi cum ar fi fost apucată de o neaşteptată tinereţe, fără să-i
pese de faptul că o bretea a rochiei îi alunecase. (Pauză). O fi fost şi din cauza
vârstei, dar ce e sigur este că acolo deputatul Astengo a făcut un infarct
violent, murind în timp ce-şi formula în minte ideea că se înşelase în ceea ce
priveşte anumite priorităţi ale vieţii. Nu trebuie uitat nici că Matteo Pani,
pictor stimat, a obţinut de la Mamă permisiunea de-a o picta într-un nud pe
care ea-l pretinsese, dintr-o formă târzie de pudoare, doar bust. (Pauză).
Tabloul a fost apoi cumpărat de un bancher elveţian care şi-a petrecut ultimii
unsprezece ani din viaţă scriindu-i în fiecare zi Mamei, fără să primească
vreodată vreun răspuns, cerându-i să doarmă o singură noapte cu ea. Desigur
nu trebuie uitat nici că pe plaja de la Marina di Massa, unde Mama a petrecut
din greşeală vacanţa din 1904, cazată la hotelul Hermitage, unui valet i se
întâmplă s-o ajute şi s-o strângă în braţe când ea a leşinat, fără doar şi poate
din cauza căldurii, într-o situaţie în care era îmbrăcată doar cu un simplu halat
pe pielea goală. (Pauză). Valetul a descoperit cu acea ocazie existenţa unor
alte orizonturi, şi-a părăsit familia şi a deschis o sală de bal în care mai este şi
azi expus la intrare, fără nici o logică aparentă, un halat de hotel. Aşa cum nu
se poate uita că al treilea fiu al familiei Aliberti, bolnav de nervi, în timpul
unei petreceri private, i-a cerut Mamei, pe atunci foarte tânără, să se dezbrace
pentru el, în schimbul întregii sale moşteniri. (Pauză). Mama, după cum se
ştie, şi-a scos bluza, şi-a dezgolit bustul şi l-a lăsat s-o atingă, refuzând apoi
moştenirea şi mulţumindu-se cu satisfacţia de a-l lăsa acolo, în timp ce se
îmbrăca, pe al treilea fiu al familiei Aliberti leşinat

59

şi căzut la pământ.

Vi se întâmplă să faceţi gesturi repetitive? m-a întrebat Doctorul (am ajuns să

merg la un doctor, prietenii insistau, am făcut-o mai mult din amabilitate faţă
de ei). Nu în viaţă, am răspuns. Mi se întâmplă atunci când scriu, am lămurit.
Îmi place să scriu liste de lucruri, compendii, catalogări, am adăugat. A găsit
chestia asta interesantă. Susţine că dacă l-aş lăsa să citească lucrurile pe care
le scriu, asta ar putea fi foarte util.

Este, desigur, o eventualitate pe care o exclud.

Din când în când el tace, tac şi eu, aşezaţi unul în faţa celuilalt. Timp
îndelungat. Presupun că el atribuie acestui lucru o oarecare putere terapeutică.
Îşi imaginează probabil că eu, în acea tăcere, fac o călătorie în interiorul meu.
În realitate, mă gândesc la cartea mea. Am observat că-mi place, mai mult
decât în trecut, s-o las să se abată de la calea principală, să se rostogolească în
jos pe povârnişuri neaşteptate. Evident, n-o pierd niciodată din vedere, dar în
timp ce, lucrând la alte cărţi, mi s-a întâmplat să-mi interzic orice evadare de
acest fel, cu intenţia de a construi orologii perfecte, de care eram cu atât mai
mulţumit cu cât reuşeam să le fac de o curăţenie absolută, acum îmi place să
las ce scriu să devieze de la drumul iniţial, într-un aparent efect de derapaj pe
care Doctorul, cu siguranţă, în înţeleapta sa ignoranţă n-ar ezita să-l lege de
alunecarea necontrolată a vieţii mele personale, conform unei deducţii pe care
mi-ar fi foarte neplăcut s-o ascult în idioţia ei fără margini. N-aş reuşi
niciodată să-i explic că e vorba de o chestiune tipic tehnică, sau cel mult
estetică, foarte limpede pentru cei care practică, conştient, meseria mea. Este
vorba despre a domina o mişcare înrudită cu cea a mareelor: cunoscându-le
bine, poţi să-ţi laşi barca să se împotmolească fără nici o problemă, şi cu
picioarele goale să mergi pe plajă la cules de moluşte sau animăluţe altfel
invizibile. E suficient să

60

nu te laşi apoi surprins de întoarcerea mareei, să te întorci la bord şi să laşi

pur şi simplu ca marea să înconjoare chila cu gingăşie, făcând-o să pornească
din nou. Cu aceeaşi delicateţe, eu, după ce m-am oprit să culeg toate strofele
lui Baretti şi alte moluşte asemănătoare, aud cum se întorc un bătrân şi o
tânără, şi îi văd devenind un bătrân în picioare, înţepenit în faţa unui gard viu
din plante aromatice, şi o Mireasă tânără în faţa lui, încercând să înţeleagă ce
poate fi atât de grav să bată pur şi simplu la uşa Mamei. Aud clar cum apa
pune iar stăpânire pe chila cărţii mele şi văd fiecare lucru pornind din nou la
drum în vocea bătrânului care spune

Nu cred, domnişoară, că dumneavoastră dispuneţi de toate informaţiile

necesare pentru a putea judeca maniera cea mai nimerită de a vă apropia de
Mamă.

Aşa ziceţi?

Aşa zic.

Atunci o să vă urmez sfatul. O să-i cer o întrevedere şi o s-o fac la micul

dejun. E bine aşa?

Mai bine, spuse Modesto. Şi dacă aveţi încredere în mine, adăugă, nu faceţi
economie de prudenţă, având de-a face cu ea.

O să am o atitudine de respect absolut, vă promit.

Respectul îl consider de la sine înţeles, dacă-mi permiteţi: ceea ce sugerez e o
oarecare precauţie.

În ce sens?

E o femeie superioară din toate punctele de vedere.

Ştiu.

Modesto îşi coborî privirea şi spuse aproape în şoaptă, cu o neaşteptată

intonaţie melancolică.

Nu, nu ştiţi.

Apoi se întoarse la gardul viu din ierburi aromatice.

Nu găsiţi că menta are un fel de a se întinde extrem de elegant? întrebă cu

neaşteptată veselie, şi asta însemna că

61

pentru el conversaţia luase sfârşit.

Şi aşa, a doua zi, la micul dejun, Mireasa tânără se apropie de Mamă şi o

întrebă cu o oarecare discreţie dacă ar deranja-o s-o primească după-masa, în
salonaşul său, şi să schimbe câteva cuvinte cu ea, între patru ochi.

Sigur că da, iubito. Vino când vrei. La şapte fix, de exemplu.

Apoi adăugă ceva despre gemurile englezeşti.

În ordine sosiră apoi, de pe Insulă, cu o cadenţă cotidiană, o masă de scris din

lemn de nuc, treisprezece volume dintr-o enciclopedie germană, douăzeci şi
şapte de metri de bumbac egiptean, o carte de reţete fără ilustraţii, două
maşini de scris (una mică, una mare), un volum de stampe japoneze, alte
două roţi dinţate întru totul identice cu cele consemnate cu câteva zile înainte,
opt chintale de furaje, blazonul unei familii slave, trei baxuri de whisky
scoţian, un obiect destul de misterios care se dovedi apoi a fi o crosă de golf,
ordine de plată ale unei bănci londoneze, un câine de vânătoare şi un covor
indian. În felul său, era o ritmare a timpului şi Familia se obişnui atât de mult
încât, dacă dintr-o execrabilă funcţionare a serviciului de expediţie, se
întâmpla să treacă o zi întreagă fără o livrare, toţi resimţeau o imperceptibilă
tulburare, ca şi cum le-ar fi lipsit bătaia clopotelor la amiază. Încetul cu
încetul începu să facă parte din obişnuinţele lor faptul de a numi zilele cu
numele obiectului, de obicei absurd, care sosise în acea zi. Primul care a
simţit utilitatea unei asemenea metode fu, cum era de aşteptat, Unchiul, când
în timpul unui mic dejun deosebit de vesel, cineva întrebă de când nu mai
căzuse o picătură de ploaie în blestemata aia de câmpie, iar el, constatând în
somn că nimeni nu era în stare să articuleze un răspuns plauzibil, se întoarse
pe divan şi cu autoritatea sa obişnuită spuse că ultima ploaie torenţială,
dezamăgitoare de altfel, a căzut în ziua celor Doi Berbeci. Apoi adormi la loc.

62

Aşa că putem spune acum că ziua Covorului Indian a fost aceea în care, fără
să fie precedat de obişnuita telegramă, şi trezind deci o anumită tulburare în
vesela comunitate reunită în jurul mesei gustărilor de dimineaţă, apăru brusc
Comandini, cu aerul că are ceva urgent de comunicat.

Ce se-ntâmplă, ai câştigat la cărţi, Comandini? întrebă binevoitor Tatăl.

Măcar de-ar fi aşa.

Şi se duseră să se închidă în birou.

Unde i-am văzut de nenumărate ori în nopţile la care am făcut deja aluzie,
aşezându-i ca pe nişte piese pe tabla de şah şi jucând cu ei toate partidele
posibile, tocmai ca să-mi abat gândurile de insomniac, care altfel m-ar face să
aşez pe o asemenea tablă de şah fragmentele vieţii mele actuale, un lucru pe
care prefer să-l evit. Despre ei, aşezaţi acolo, fiecare pe fotoliul său, roşu cel
al Tatălui, negru al lui Comandini, am ajuns să cunosc fiecare detaliu, din
cauza nopţilor de insomnie – dar ar trebui să spun mai degrabă dimineţi de
insomnie, deşi asta nu defineşte cu adevărat acea ezitare fatală, provocată de
auroră cui nu reuşeşte să doarmă – ca o întârziere păguboasă şi sadică.
Cunosc deci fiecare cuvânt spus şi fiecare gest schiţat în întâlnirea aceea, dar
de fapt nici nu mi-ar trece vreodată prin cap să le înregistrez pe toate aici,
deoarece, după cum ştiu cu toţii, meseria mea constă exact în a vedea fiecare
detaliu şi a alege dintre ele doar câteva, aşa cum face cel care desenează o
hartă; dacă n-aş face aşa, ar fi mai degrabă o fotografiere a lumii, lucru
folositor poate, dar care n-are nici o legătură cu acţiunea de a povesti. Care
înseamnă, de fapt, a alege. Aşa că arunc cu plăcere orice alt lucru pe care-l
ştiu, pentru a salva în schimb gestul cu care Comandini se aşeză mai bine în
fotoliu, mutându-şi greutatea de pe o parte pe cealaltă şi, înclinându-se puţin
înainte, spuse un lucru pe care se temea să-l spună şi pe care nu-l spuse

63

într-adevăr în felul său obişnuit, deci cu o torenţială şi strălucitoare

locvacitate, ci în respiraţia scurtă a câtorva cuvinte.

Spuse că Fiul dispăruse.

În ce sens? întrebă Tatăl, fără să renunţe încă la zâmbetul pe care cele câteva
bârfe frivole cu care se încălziseră i-l lăsaseră pe chip.

Nu suntem în măsură să ştim unde este, lămuri Comandini.

Nu se poate, hotărî Tatăl, pierzându-şi zâmbetul.

Comandini rămase nemişcat.

Nu asta vă cerusem, spuse atunci Tatăl, iar Comandini ştia exact înţelesul
acelor cuvinte, pentru că-şi amintea cât se poate de bine când, în urmă cu trei
ani, aşezat pe acelaşi fotoliu, ca un pion în F2, îl auzise pe Tată dându-i
câteva ordine politicoase, a căror esenţă era: să încercăm, cu o oarecare
discreţie, să-l urmărim pe Fiu, în timpul şederii sale în Anglia, şi pe cât se
poate să-i oferim, în chip invizibil, ocaziile potrivite pentru a deduce singur
inutilitatea unei căsătorii atât de lipsite de perspective şi, în fond, de motive
întemeiate, şi, în definitiv, de bun-simţ. Adăugase că o legătură cu o familie
englezească, în special implicată în sectorul textile, ar fi fost de dorit. Cu acea
ocazie, Comandini nu comentase în nici un fel, dar încercase să înţeleagă
până unde s-ar fi putut întinde pentru a devia destinul Fiului. Avea în minte
diferite grade de violenţă pentru gestul care ar fi trebuit să schimbe o viaţă, ba
chiar două. Atunci Tatăl dăduse din cap, ca şi cum ar fi alungat o ispită. Oh,
nimic altceva decât o neabătută însoţire a lucrurilor, lămurise el. Găsesc
destul de elegant, explicase, să-i dau Miresei tinere o minimă chance. Şi
acelea fuseseră ultimele cuvinte pe care le rostise în legătură cu subiectul. De
care, după aceea, vreme de trei ani, aproape se dezinteresase.

Totuşi, aici continuă să sosească lucruri, obiectă, gândindu-

64

se la berbeci şi la tot restul.

Are o serie de agenţi, explică Comandini, împrăştiaţi cam în toată Anglia.

Am căutat să aflu câte ceva, dar nici ei nu ştiu mare lucru. Au ordine de
expediere, atâta tot. Nu l-au văzut niciodată pe Fiu, nu ştiu cine este. A plătit
anticipat şi a dat indicaţii foarte precise, aproape maniacale.

Da, e tipic pentru el.

Dar nu e tipic când dispare în felul ăsta.

Tatăl tăcu. Era un bărbat care, cel puţin din motive medicale, nu-şi putea
permite să se lase cuprins de anxietate, în plus credea cu tărie într-o tendinţă
obiectivă a lucrurilor de a se aranja de la sine. Totuşi, în clipa aceea, simţi o
alunecare a sufletului cum rareori cunoscuse, ceva ca deschiderea unui
luminiş, undeva, în pădurea deasă a liniştii sale. Se ridică atunci de pe fotoliu
şi rămase câtva timp în picioare, aşteptând ca lucrurile să reintre în normal în
interiorul lui dintr-o raţiune mecanică, cum se întâmpla de obicei când avea
neplăceri care apăreau mai ales după-masă. Obţinu doar o controlabilă nevoie
de a trage un vânt. Asta, în timp ce continua să persiste senzaţia aceea, pe
care acum reuşea s-o focalizeze mai bine şi pe care ar fi putut-o rezuma în
absurda idee că Fiul dispărea nu în Anglia, ci undeva în interiorul lui, acolo
unde înainte exista soliditatea unei permanenţe, iar acum golul unei tăceri. Nu
i se păru ilogic, pentru că în ciuda faptului că normele vremii le impuneau
taţilor un rol vag, distant şi măsurat, pentru el nu fusese aşa cu fiul acesta pe
care-l dorise dincolo de orice logică şi care, din motive cărora le cunoştea
fiecare nuanţă, era originea singurei sale ambiţii. Aşa încât i se păru raţional
să observe că odată cu dispariţia băiatului dispărea puţin şi el, : putea să
perceapă asta ca pe o minusculă hemoragie, şi ştia în mod misterios că dacă o
neglija urma să se întindă fără încetare.

Când l-au văzut ultima oară? întrebă.

65

În urmă cu opt zile. Era la Newport, cumpăra un cutter.

Ce-i asta?

O mică barcă cu pânze.

Îmi imaginez c-o s-o vedem descărcată în faţa porţii într-una din zilele
următoare.

Tot ce se poate.
Modesto nu va fi entuziasmat.

Totuşi ar mai fi o posibilitate, îndrăzni Comandini.

Care?

Ar fi putut s-o folosească ca să călătorească pe mare.

El?

De ce nu? Dacă luăm în considerare o anumită voinţa a lui de a dispărea….

El urăşte marea.

Da, dar…

O anumită voinţă a lui de a dispărea?

Dorinţa de a nu fi găsit.

Dar de ce?

Nu ştiu.

Poftim?

Nu ştiu.

Tatăl simţi o falie deschizându-se undeva în interiorul lui – încă una. Îi veni
în minte brusc posibilitatea ca bărbatul din faţa lui să ignore ceva, fiindcă îi
datora acelui om, modest în fond, dar minunat de pragmatic, convingerea că
la orice întrebare există un răspuns, poate inexact, dar real şi suficient ca să
înlăture posibilitatea oricărei rătăciri periculoase. Îşi ridică, deci, stupefiat,
privirea spre Comandini. Îi văzu pe chip o expresie pe care n-o cunoştea, şi
atunci auzi un scârţâit în inima sa de sticlă şi ştiu cu certitudine că în
momentul acela începuse să moară.

Găsiţi-l, spuse.
Asta încerc să fac, domnule. De altfel, e foarte posibil să

66

ajungem să-l vedem sosind frumuşel în faţa porţii, într-una din zilele astea,
căsătorit eventual cu o englezoaică cu pielea de culoarea laptelui şi picioare
splendide, ştiţi, Creatorul le-a dotat cu nişte picioare incredibile, deoarece în
privinţa ţâţelor n-a reuşit să imagineze ceva cât de cât decent.

Devenise din nou Comandini cel dintotdeauna. Tatăl îi fu recunoscător.

Fiţi amabil, nu mai folosiţi niciodată cuvântul ăla, spuse.

Ţâţe?

Nu. Dispărut. Nu-mi place. Nu există.

Mi se întâmplă să-l folosesc deseori în legătură cu economiile mele.

Da, vă înţeleg, dar aplicat oamenilor, mă derutează, oamenii nu dispar,

oamenii eventual mor.

Nu e cazul fiului dumneavoastră, sunt absolut sigur de asta.

Bine.

Mă simt dator să v-o promit, spuse Comandini, cu o umbră de ezitare.

Tatăl îi zâmbi cu o infinită gratitudine. Apoi fu cuprins de o inexplicabilă

curiozitate.

Comandini, dumneavoastră aţi înţeles de ce pierdeţi mereu la cărţi? întrebă.

Am câteva ipoteze.
De exemplu?

Cea mai dureroasă mi-a fost sugerată de un turc, pe care l-am văzut la
Marrakech pierzând o insulă.

O insulă?

O insulă grecească, cred, aparţinea familiei sale de secole.

Îmi spuneţi că se poate pune miză o insulă la masa de pocher?

Acolo era vorba de blackjack. Oricum, da. Se poate pune miză şi o insulă,
dacă ai curajul şi poezia necesare. El le avea. Ne-am întors împreună la hotel,
era spre dimineaţă,

67

pierdusem şi eu destul de mult, dar nu s-ar fi spus, mergeam ca nişte prinţi, şi,
fără măcar să ne-o spunem, ne simţeam minunaţi şi eterni. Incredibila
eleganţă a unui bărbat care a pierdut, spuse turcul.

Tatăl zâmbi.

Deci dumneavoastră pierdeţi pentru o chestiune de eleganţă? întrebă.

V-am spus, e doar o ipoteză.

Mai sunt şi altele?

Multe. Vreţi să le auziţi pe cele mai demne de crezut?

Mi-ar face plăcere.

Pierd pentru că joc prost.

Râse, de data asta, Tatăl.

Apoi hotărî că va muri fără grabă, cu grijă şi nu în zadar.

La ora şapte fix, Mama o aştepta într-adevăr, în situaţia cea mai obişnuită
pentru ea la acea oră, anume de a-şi desăvârşi splendoarea; nu înfrunta
noaptea decât într-o beauté absolută – nu i-ar fi îngăduit niciodată morţii s-o
surprindă într-o stare care să-i poată dezamăgi pe primii cărora li s-ar fi
întâmplat s-o descopere gata pregătită pentru viermi.

Aşa că Mireasa tânără o găsi aşezată în faţa oglinzii şi o văzu cum n-o mai
văzuse niciodată: doar cu o tunică foarte subţire pe ea, cu părul lăsat pe spate,
lung până la şolduri, pe care o fată foarte tânără, aproape o fetiţă, îl peria,
gestul cobora cu o viteză mereu egală, făcând să strălucească de fiecare dată
un reflex brun auriu.

Mama se întoarse puţin, atât cât trebuia ca să dăruiască o privire.

A, da, spuse, atunci e chiar azi, m-am temut că azi era ieri, mi se întâmplă
destul de des, ca să nu mai vorbesc de atunci când sunt sigură că este mâine.
Ia loc, iubito, voiai să vorbeşti cu mine? A, ea, fetiţa, se numeşte Dolores, ţin
să subliniez

68

faptul că e surdo-mută din naştere, mi-au găsit-o surorile de la Buon

Consiglio, Dumnezeu să le binecuvânteze, acum înţelegi de ce am pentru ele
un devotament care uneori ţi s-a putut părea exagerat.

A avut probabil impresia că raţionamentul ei ar putea să nu fie în întregime

înţeles. Adăugă o explicaţie rapidă.

E evident că nu trebuie să te laşi niciodată pieptănată de cineva care are

posibilitatea de a vorbi. De ce nu iei loc?

Mireasa tânără nu lua loc, deoarece nu-şi imaginase nimic din toate astea şi
deocamdată nu avea nici o altă idee în afara de aceea de a ieşi din cameră şi
de a o lua de la capăt. Îşi ţinea sub braţ cartea, i se păruse o cale de a ajunge
direct în miezul problemei. Dar Mama nu părea nici măcar s-o fi văzut. Era
ciudat, pentru că în casa aceea o persoană cu o carte în mână ar fi sărit în ochi
cel puţin tot atât cât o bătrână care s-ar fi prezentat la recitarea rozariului de
seară cu o arbaletă în braţe. În mintea Miresei tinere planul era să intre în
camera aceea cu Don Quijote la vedere şi, în răstimpul pe care previzibila
surpriză a Mamei i l-ar fi lăsat, să pronunţe următoarea frază: Nu poate face
rău nimănui, e foarte frumoasă, şi eu n-aş vrea să stau în casa aceasta fără să
spun cuiva că o citesc în fiecare zi. Pot să v-o spun dumneavoastră?

Nu era un plan rău.

Dar acum Mama era ca o apariţie, şi Miresei tinere i se păru că în camera

aceea exista ceva ce trebuia rezolvat foarte urgent.

Aşa că luă loc. Aşeză Don Quijote pe jos şi luă loc.

Mama se întoarse cu scaunul ca s-o vadă mai bine, Dolores se mişcă odată cu
ea, găsind poziţia în care să continue gestul plin de răbdare pe care-l făcea.
Nu era numai surdo-mută, ci şi aproape invizibilă. Mama părea să aibă cu ea
acelaşi raport pe care ar fi putut să-l aibă cu un şal pe care şi-l

69

pune pe umeri.

Da, spuse, nu eşti urâtă, ceva s-a întâmplat, cu ani în urmă erai, sincer îţi
spun, de neprivit, o să-mi explici cu siguranţă ce-ţi trecea prin cap sau ce
voiai să obţii distrugându-te în felul ăla, ceea ce fără îndoială e o formă de
impoliteţe nemotivată faţă de lume, impoliteţe de evitat, crede-mă, atât de
inutilă, risipa… dar nu există bogăţie fără risipă, se pare, deci n-are nici un
rost să… În orice caz, ce vreau să spun e că nu eşti urâtă, nu eşti deloc, acum
îmi imaginez că ar fi vorba de cum să devii frumoasă, te-ai gândit la asta în
vreun fel, îmi imaginez, n-o să vrei să-ţi petreci viaţa în starea asta de supică
pentru bolnavi, Sfinte Dumnezeule, ai optsprezece ani… ai optsprezece ani,
nu-i aşa? da, ai optsprezece, ei, sinceră să fiu, la vârsta asta nu putem fi cu
adevărat frumoase, totuşi e cel puţin obligatoriu să fim scandalos de râvnite,
în privinţa asta n-ar trebui să existe îndoieli, şi acum, dacă mă întreb dacă tu
eşti scandalos de plăcută, dar poate am spus scandalos de râvnită, da, probabil
am spus râvnită, e mai exact, dacă mă întreb deci… ridică-te o clipă, iubito,
fă-mi plăcerea asta, aşa, mulţumesc, poţi să te aşezi din nou, e limpede,
răspunsul e nu, nu eşti scandalos de râvnită, îmi pare rău s-o spun, de altfel ne
displac atât de multe lucruri, ai observat cu siguranţă câte lucruri ne displac
dacă tu singură … însă pământul nu cred că e altfel văzut de pe lună, nu
crezi? eu cred asta, sunt înclinată s-o cred, şi şi pentru asta nu cred că e cazul
să… disperi e poate prea mult… să devii melancolică, n-aş vrea să te văd
niciodată melancolică, e un lucru de nimic, în fond e vorba doar de o
hotărâre, vezi, ar trebui să te predai, să încetezi să mai opui rezistenţă, cred că
ar trebui să te hotărăşti să fii frumoasă, asta-i tot, eventual fără să aştepţi prea
mult, Fiul e pe punctul să sosească, eu, dacă aş fi în locul tău, m-aş grăbi, ăla
e în stare să sosească dintr-o clipă într-alta, n-o să poată continua la nesfârşit
să expedieze

70

mufloni şi roţi dinţate… deşi acum îmi vine în minte că poate ai venit să-mi
ceri ceva, sau te confund cu cineva, e atâta lume care vrea ceva, numărul
persoanelor care doresc de la tine ceva e ciudat de… ai venit să-mi ceri ceva,
iubito?

Da.

Ce anume?
Cum să fac.

Cum să faci ce?

Să fiu frumoasă.

Îi întinse un pieptene lui Dolores, la fel cum ar fi putut să-şi aranjeze şalul
care-i alunecase de pe umăr. Fetiţa îl luă şi-şi continuă treaba cu el. Probabil
că pieptenele avea o anumită aliniere a dinţilor care în faza aceea specială a
operaţiunii era probabil de o necesitate verificată deja. Poate avea o anumită
importanţă până şi materialul din care era făcut. Os.

În general e o chestiune care ia ani întregi, spuse Mama.

Se pare că eu am o oarecare grabă, spuse Mireasa tânără.

Fără îndoială.

Pot să învăţ repede.

Nu ştiu. Probabil. Te deranjează să-ţi ridici părul? spuse Mama. Să-l strângi
pe ceafă.

Mireasa tânără o făcu.

Ce-i aia? întrebă Mama.

Mi-am strâns părul.

Exact.

Asta trebuia să fac.

Nu se strânge părul pe ceafă doar pentru a strânge un tâmpit de păr pe o

tâmpită de ceafă.

Nu?

Încearcă din nou.

Mireasa tânără încercă.

Iubito, te uiţi la mine? Priveşte-mă. Deci, singurul scop pentru care se ridică
părul strângându-l pe ceafă, e pentru a

71

tăia respiraţia tuturor celor care, în momentul respectiv, sunt lângă tine,
amintindu-le, cu simpla forţă a gestului, că orice ar face în momentul acela ar
fi teribil de nepotrivit, deoarece, după cum şi-au amintit în clipa exactă în
care te-au văzut strângându-ţi părul pe ceafă, există un singur lucru pe care ei
îl doresc cu adevărat în viaţă: să i-o tragă cuiva.

Cu adevărat?

Desigur, nu doresc altceva.

Nu, întreb, cu adevărat se strânge părul pentru…

O, Doamne, poţi s-o faci ca şi cum ţi-ai lega şireturile la pantofi, multe aşa o
fac, dar cred că vorbeam despre altceva, nu-i aşa? Despre cum să fim
frumoase.

Da.

Uite.

Atunci Mireasa tânără îşi desfăcu părul, stătu o clipă, apoi îl prinse din nou
şi-l ridică încet răsucindu-l pe ceafă, şi-l strânse într-un chignon lejer, şi
termină gestul aranjându-şi după urechi cele două şuviţe care alunecaseră de-
o parte şi de alta a chipului. Apoi îşi puse mâinile în poală.

Mă rog…

Am uitat ceva?
Spatele. Foloseşte-l.

Când?

Mereu. Ia-o de la început.

Mireasa tânără îşi înclină puţin capul în faţă şi-şi duse mâinile spre ceafă
pentru a-şi desface părul pe care tocmai şi-l prinsese pe ceafă.

Opreşte-te. Te mănâncă ceafa cumva?

Nu.

Ciudat, ne aplecăm capul când vrem să ne scărpinăm.

Deci?

Capul uşor înclinat spre spate, mulţumesc. Aşa, bravo. Acum trebuie să-l
scuturi de două trei ori, cu graţie, în timp ce

72

mâinile desfac chignonul şi asta te va face inevitabil să-ţi arcuieşti spatele în

ceea ce pentru orice bărbat prezent va apărea ca un fel de anunţ sau de
promisiune. Opreşte-te. Îţi simţi spatele?

Da.

Acum ridică-ţi mâinile la frunte şi strânge-ţi tot părul, cu grijă, mai multă
grijă decât ar fi necesar, apoi înclină-ţi capul mult pe spate, lasă-ţi mâinile să
alunece pe cap şi adună-ţi părul pe ceafă, ca să stea bine. Cu cât îl vei strânge
mai jos, cu atât spatele se va arcui şi tu vei lua poziţia corectă.

Aşa?
Mai mult.

Mă doare.

Prostii. Cu cât braţele merg înapoi, cu atât sânii sunt împinşi în faţă şi spatele
se arcuieşte. Uita, aşa, ochii sus, stop. Reuşeşti să te vezi?

Cu ochii ridicaţi în sus…

Să te simţi, vreau să spun, să simţi în ce poziţie eşti?

Da. Cred că da.

Nu e o poziţie oarecare.

E incomodă.

E poziţia în care o femeie simte plăcerea, conform fanteziei destul de limitate

a bărbaţilor.

Aha.

De acum încolo totul e mai simplu. Nu te zgârci cu rotaţiile gâtului şi ridică-ţi

părul, strângându-l cum vrei. E ca şi cum ţi s-ar fi deschis halatul, iar acum,
pur şi simplu, îl strângi la loc. Un halat fără nimic dedesubt, vreau să spun.

Mireasa tânără îşi strânse halatul cu o oarecare eleganţă.

Nu uita să laşi întotdeauna să-ţi scape câteva şuviţe, faptul că le aranjezi în

final cu gesturi uşor imprecise imprimă ceva infantil care le dă siguranţă.
Bărbaţilor, nu şuviţelor de păr. Uite, aşa îţi stă bine, recunosc.

73

Mulţumesc.
Acum ia-o de la început.

De la început?

Da, dar nu ca şi cum ai ridica o covată în bucătărie, ci ca şi cum ar fi lucrul pe

care-l faci cu cea mai mare plăcere. Nu poate funcţiona cu adevărat dacă
prima care se excită nu eşti tu.

Eu?

Ştii despre ce vorbim, nu-i aşa?

Cred că da.

Să te exciţi. Ţi s-o fi întâmplat vreodată, sper.

Nu în timp ce-mi aranjam părul.

Tocmai greşeala asta încercăm s-o corectăm.

Bine.

Eşti gata?

Nu sunt sigură.

Te-ar putea ajuta o mică repetiţie.

Adică?

Mama făcu un gest imperceptibil şi Dolores se opri din pieptănat şi făcu doi
paşi înapoi. Dacă înainte era aproape invizibilă, în clipă aceea păru să dispară
cu totul. Atunci Mama suspină uşor, apoi, pur şi simplu îşi ridică părul şi
încet de tot şi-l aranjă pe ceafă într-un timp care Miresei tinere i se păru o
clipă incredibil de lungă. Avu iraţionala impresie că Mama se dezbrăcase
pentru ea şi că o făcuse într-un timp misterios, suficient să trezească dorinţa,
dar şi scurt cât să împiedice orice amintire. Era ca şi cum ar fi văzut-o goală
pentru totdeauna şi n-ar fi văzut-o niciodată.
E clar, adăugă Mama, că efectul e şi mai devastator dacă, în timp ce faci
gestul, ai inteligenţa de a vorbi despre subiecte futile, de tipul uscarea
salamului, moartea vreunei rude sau starea drumurilor la ţară. Nu trebuie să
dăm impresia că ne străduim să facem asta, înţelegi?

74

Da.

Bine, e rândul tău.

Nu cred că…

Prostii, fă-o şi gata.

O clipă…

Fă-o. Gândeşte-te că ai optsprezece ani. Ai câştigat înainte de a începe. Ei te

doresc de cel puţin trei ani. E vorba doar de a le-o aduce aminte.

Bine.

Mireasa tânără se gândi că avea optsprezece ani, că deja câştigase înainte de a

începe, că o doreau de cel puţin trei ani şi că din Don Quijote nu-şi mai
amintea nici măcar subiectul. Trecu o clipă dilatată într-un chip de neînţeles
şi la sfârşit ea era acolo, cu părul strâns pe ceafă, bărbia uşor ridicată şi cu o
privire cum nu-şi amintea să fi avut vreodată înainte.

Mama tăcu o bună bucată de timp, privind-o.

Se gândea la Fiu, la tăcerea aceea îndelungată, la cuvintele lui: gura ei.

Îşi înclină uşor capul să vadă mai bine.

Mireasa tânără stătea nemişcată.

Îţi ţinea gura uşor deschisă.

Ţi-a plăcut? întrebă Mama.

Da.

Acum trebuie să înţelegi cât ţi-a plăcut.

Există un mod de a înţelege?

Da. Dacă ţi-a plăcut cu adevărat, acum ai un chef extraordinar de a face

dragoste.

Mireasa tânără încercă să găsească un răspuns undeva, în ea.

Ei? întrebă Mama.

Cred că da.

Cred?

Aş avea un chef extraordinar să fac dragoste, da.

75

Mama zâmbi. Apoi făcu un gest imperceptibil cu umerii, îi ridică puţin de tot.

Schiţase probabil vreun gest invizibil într-un moment invizibil, pentru nu mai
era urmă de Dolores în cameră, vreo uşă la fel de invizibilă o înghiţise.

Atunci vino aici.

Mireasa tânără se apropie şi se opri în picioare în faţa ei. Mama îi vârî mâna
sub fustă, dădu puţin la o parte chiloţii şi îi deschise încet, cu un deget, sexul.
Da, spuse, ai chef.

Apoi îşi retrase mâna şi puse degetul pe buzele Miresei tinere, gândindu-se
din nou la ce-i spusese Fiul, cu mult timp în urmă. Lăsă să alunece degetul pe
buzele Miresei tinere şi apoi îl împinse atingându-i limba.

E gustul tău, învaţă să-l cunoşti, spuse.

Mireasa tânără îl linse uşor.

Nu. Gustă-l.

Mireasa tânără o făcu, şi Mama începu să înţeleagă ce voia să spună Fiul său,
atunci demult. Îşi retrase degetul ca şi cum s-ar fi ars.

Acum fă-o tu, spuse.

Mireasa tânără nu era sigură că a înţeles. Îşi vârî mâna sub fustă.

Nu, spuse Mama.

Atunci Mireasa tânără înţelese, şi trebui să se aplece puţin pentru a-şi vârî
mâna sub halatul lung până-n pământ al Mamei. Mama îşi desfăcu puţin
picioarele, ea urcă pe piele şi găsi sexul fără să întâlnească nimic altceva. Îl
simţi între degete. Le mişcă uşor, apoi îşi scoase mâna. Degetele luceau.
Mama făcu un semn şi ea se supuse, lăsându-şi degetele să alunece între buze
şi sugându-le încet.

Mama o lăsă să facă, înainte de a-i spune:

Dă-mi şi mie să gust.

76

Se întinse puţin, fără să închidă ochii şi sărută gura aceea pentru că dorea şi
pentru că n-ar fi lăsat să-i scape nici măcar o ocazie pentru a înţelege misterul
preaiubitului său Fiu. Cu limba îşi luă înapoi două lucruri care-i aparţineau şi
care veneau din pântecele său.

Se dezlipi o clipă.

Da, spuse.

Apoi deschise din nou cu limba buzele Miresei tinere.

Acum, după atâţia ani, acum când Mama nici nu mai există, eu reuşesc încă
să mă mir de luciditatea cu care a făcut totul. Vreau să spun că era fantastică,
ziua, în delirul său continuu, pierdută pentru ea însăşi, vagabondând în
propriile-i cuvinte, de neînţeles în silogismele ei. Dar îmi dau seama, în
limpezimea imprecisă a amintirii, cum, din primul moment în care ne-am
apropiat chiar şi numai pentru a vorbi despre frumuseţe, totul s-a schimbat în
ea, în sensul unei stăpâniri absolute care începea tocmai de la cuvinte pentru a
se revărsa apoi în gesturi. Când i-am spus asta, la un moment dat al acelei
nopţi, ea încetă o clipă să mă mângâie şi îmi şopti, Dacă tot citeşti, citeşte
Albatrosul lui Baudelaire, şi numai la mult timp după aceea, când efectiv am
citit poezia, am înţeles că ea era un animal solemn, atunci când zbura în
trupul său şi al altora, şi o zburătoare stângace în orice alt moment – şi în asta
consta miracolul său. Îmi aduc aminte că am roşit când mi-a spus fraza aceea,
pentru că am simţit că suntem descoperiţi, eu şi Don Quijote al meu, şi deci
am roşit, în semiîntunericul încăperii, şi asta, chiar şi azi, mi se pare atât de
absurd, să roşesc pentru o carte în timp ce o femeie mai mare decât mine, pe
care de abia o cunoşteam, îmi lingea pielea, şi acceptam să mi se facă asta
fără să roşesc, fără cea mai mică ruşine. A făcut să-mi dispară orice urmă de
ruşine, da. Mi-a vorbit mereu, în timp ce-mi conducea mâinile şi le mişca pe
ale sale, mi-a vorbit rar în ritmul imprimat de gura ei,

77

folosită pe trupul meu sau folosită ca să-mi vorbească, un ritm pe care l-am
căutat mai târziu în toţi bărbaţii pe care i-am avut, fără să-l mai găsesc
vreodată. Mi-a explicat că deseori dragostea n-avea nimic de-a face cu toate
astea, sau cel puţin ea nu ştia să fi avut prea des. Era mai degrabă ceva
animalic care avea de -a face cu salvarea trupurilor. Mi-a spus că numai dacă
eviţi să dai un sens prea sentimental lucrurilor pe care le faci, atunci orice
detaliu devine un secret de smuls, şi fiecare părticică din trup o chemare
irezistibilă. Îmi amintesc că n-a încetat nici o clipă să-mi vorbească despre
trupul bărbaţilor şi despre felul lor primitiv de a dori, ca să-mi fie clar că
oricât mi s-ar părea de minunată acea amestecare a trupurilor noastre
simetrice, ceea ce voia să-mi dăruiască era doar o ficţiune care să mă ajute la
momentul potrivit să nu pierd nimic din ceea ce trupul unui bărbat îmi putea
dărui. M-a învăţat că nu trebuie să te temi de mirosuri şi de gusturi – sunt
sarea pământului, şi mi-a explicat că feţele se schimbă, în timpul sexului, se
schimbă trăsăturile, şi că ar fi un păcat să nu înţeleg asta, deoarece, cu un
bărbat în tine, mişcându-te deasupra lui, poţi să-i citeşti pe chip toată viaţa, de
la copil la bătrânul muribund, şi e o carte pe care el, în momentul acela, nu o
poate închide. De la ea am învăţat să încep lingând, în ciuda oricărui tratat
despre iubire, pentru că e un gest servil şi regal, de supunere şi de posesiune,
ruşinos şi curajos – Nu înţeleg prin asta că trebuie să-i lingi imediat sexul –
îmi atrăgea atenţia – pielea trebuie să i-o lingi, mâinile, pleoapele, gâtul – să
nu crezi că e o umilire, trebuie s-o faci ca o regină, un animal regină. Mi-a
explicat că nu trebuie să-ţi fie frică să vorbeşti, atunci când faci dragoste,
pentru că vocea, atunci când facem dragoste, e lucrul cel mai secret pe care-l
avem în noi, iar cuvintele de care suntem capabili, singura goliciune totală,
scandaloasă, finală, de care dispunem. Mi-a spus să nu mă prefac niciodată, e
doar obositor – a adăugat că se poate

78

face totul, şi oricum mult mai mult decât am crede că vrem să facem, şi totuşi
există vulgaritate, iar ea ucide plăcerea, şi a insistat mult să mă feresc de ea.
Uneori, mi-a spus, bărbaţii închid ochii, în timp ce o fac, şi zâmbesc, iubeşte-
i pe bărbaţii aceia, a spus. Uneori deschid larg braţele şi capitulează, iubeşte-i
şi pe ei. Nu-i iubi pe cei care plâng atunci când ţi-o trag, fereşte-te de cei
care, când se întâmplă prima oară, se dezbracă singuri – să-i dezbraci tu, e o
plăcere ce ţi se cuvine. Vorbea şi nu se oprea nici măcar pentru o clipă, ceva
din trupul ei mă căuta mereu, pentru că, mi-a explicat, a face dragoste e o
nesfârşită încercare de a căuta poziţia în care să te pierzi unul într-altul,
poziţie ce nu există, dar există faptul de a o căuta, iar a şti s-o faci e o artă. Cu
dinţii, cu mâinile, mă chinuia uneori, strângând sau muşcând sau punând în
gesturi o forţă aproape rea, până când a ajuns să-mi spună că nu ştie de ce,
dar şi asta avea de-a face cu plăcerea, deci nu trebuie să te temi să muşti sau
să strângi sau să foloseşti forţa, deşi secretul e să ştii s-o faci cu o
transparenţă lizibilă, pentru ca el să ştie ce faci şi că o faci pentru el. M-a
învăţat că doar idioţii fac sex ca să juiseze Ştii ce înseamnă a juisa, nu-i aşa?
m-a întrebat. I-am povestit despre Fiică, nu ştiu de ce, dar i-am povestit tot.
Ea a zâmbit. Am trecut la secrete, a spus. Mi-a povestit atunci că ani de zile i-
a înnebunit pe bărbaţi pentru că refuza să termine când făcea dragoste cu ei.
La un moment dat se desprindea, se ghemuia într-un colţ al patului şi termina
singură, mângâindu-se. Înnebuneau, a spus. Unora, îmi aduc aminte, le
ceream să facă şi ei acelaşi lucru. Când simţeam un soi de oboseală finală, mă
desprindeam de ei şi le spuneam Mângâie-te. Fă-o. E frumos să-i vezi
terminând, în faţa ta, fără ca măcar să-i atingi. O dată, o singură dată, mi-a
spus, eram cu un bărbat care-mi plăcea atât de mult că, în cele din urmă, fără
ca măcar să ne-o spunem, ne-am desprins unul de celălalt şi privindu-ne, de
departe, nu foarte, puţin departe, ne-79

am mângâiat, fiecare pe el însuşi, dar privindu-ne, până când am terminat.

Apoi a tăcut mult timp, luându-mi capul între mâini şi împingându-l uşor
acolo unde voia să-mi simtă gura, pe gât, apoi mai jos, peste tot unde îi
plăcea. Dar e unul din puţinele lucruri pe care mi le amintesc foarte clar,
punct cu punct, pentru că restul nopţii mi se pare acum, când mi se întoarce în
minte, un lac fără început şi fără sfârşit, unde fiecare răsfrângere a luminii
străluceşte încă acolo, dar malurile s-au pierdut şi briza e ilizibilă. Ştiu însă că
nu aveam mâini, înainte de lacul acela, nici nu respirasem vreodată în felul
acela împreună cu cineva, sau nu-mi rătăcisem trupul pe o piele care nu era a
mea. Pot să-mi amintesc când mi-a pus mâna pe ochi şi mi-a cerut să-mi
desfac picioarele, şi deseori am revăzut, în momentele cele mai ciudate,
gestul cu care din când în când îşi vâra mâna între sexul ei şi gura mea, ca să
oprească nu ştiu ce, lăsând gurii mele palma, iar sexului ei dosul palmei. Îi
datorez acelei nopţi toată inocenţa pe care am risipit-o mai târziu în multe
gesturi de dragoste, ca să ies curată din ele, şi-i datorez acelei femei
convingerea că sexul nefericit e singura risipă care ne face mai răi. Era lentă
în gesturi, fetiţă şi solemnă, magnifică atunci când râdea de plăcere şi demnă
de a fi dorită în fiecare dorinţă a ei. Nu am în memoria mea obosită ultimele
cuvinte pe care mi le-a spus şi îmi pare rău. Îmi amintesc că am adormit lângă
capul ei.

Multe ore mai târziu se auziră uşile camerei deschizându-se şi glasul lui
Modesto care scanda Bună ziua, căldură înăbuşitoare şi umezeală enervantă.
Avea în asemenea ocazii o privire de orb, în care apărea superioara sa
capacitate de a vedea totul şi de a nu-şi aminti nimic.

Ia te uită, a spus Mama, am scăpat şi în noaptea asta, contam pe asta, o altă zi

dăruită, să n-o lăsăm să ne scape – şi într-adevăr coborâse deja din pat şi fără
să arunce nici măcar o privire în oglindă ieşise din cameră îndreptându-se

80

spre micul dejun şi anunţând cu voce tare, pe nu ştiu cine, că a început

probabil secerişul, fiindcă de câteva zile se trezea cu o sete nemotivată şi
supărătoare (multe din silogismele ei erau cu adevărat de neînţeles). Eu, în
schimb, am rămas în pat, eu care nu mă temeam de noapte, şi foarte încet am
ieşit din aşternuturi, pentru că pentru prima oară mi se părea că mă mişc cu
un trup dotat cu coapse, picioare, degete, mirosuri, buze şi piele. Am
rememorat în grabă lucrurile pe care bunica mi le înşirase şi am remarcat că
dacă e să fiu foarte precisă îmi lipsea încă viclenia şi abilitatea pântecelui,
orice ar fi însemnat asta. Dar se va găsi sistemul pentru a învăţa şi asta. M-am
privit o clipă în oglindă. Şi în ce -am văzut, am ştiut, pentru prima oară cu
certitudine, că Fiul se va întoarce. Acum ştiu că nu mă înşelam, dar că viaţa
poate avea chipuri foarte elaborate de a-ţi da dreptate.

Coborâtul în sala gustărilor de dimineaţă a fost ciudat, pentru că în nici o altă

dimineaţă nu coborâsem cu un trup, iar acum mi se părea atât de nesocotit sau
de absurd să-l duc la masă direct din noapte, aşa cum era, ţinut cu greu în frâu
de o cămăşuţă pe care doar acum o vedeam cum se ridică pe şolduri sau cum
se deschide în faţă atunci când mă aplec – lucruri pe care nu avusesem
niciodată vreun motiv să le văd. Mirosul degetelor, gustul din gură. Dar aşa
era, aşa se făcea, eram cu toţii nebuni, de o nebunie fericită.

Apăru Fiica, zâmbea, aproape alerga târându-şi piciorul, dar nu-i păsa, veni
direct la mine, Fiica, uitasem de ea, de patul meu gol, de ea singură în
cameră, nici o clipă nu mă gândisem la asta. Mă îmbrăţişă. Eram pe punctul
să-i spun ceva, ea clătină din cap, zâmbind în continuare. Nu vreau să ştiu
nimic, spuse. Apoi mă sărută uşor pe gură.

În seara asta vino cu mine la lac, trebuie să-ţi arăt ceva.

Ne-am dus cu adevărat la lac, în lumina scăzută a după-amiezii târzii,

scurtând drumul prin livezi ca să economisim

81

timp şi să ajungem la ora potrivită, o oră pe care Fiica o cunoştea cu

exactitate – era lacul său. Era greu de înţeles cum câmpia aceea îngustă şi-l
vărsase în poală, dar sigur e că atunci când a făcut-o a făcut-o bine şi o dată
pentru totdeauna, aşa că apa era incredibil de limpede, nemişcată, rece ca
gheaţa şi miraculos de nepăsătoare la trecerea anotimpurilor. Nu îngheţa
iarna, nu seca vara. Era un lac ilogic, şi poate de aceea nimeni nu reuşise
vreodată să-i dea vreun nume. Străinilor, bătrânii le spuneau că nu există.

Scurtară drumul prin livezi şi de aceea ajunseră exact la timp – se întinseră pe

mal şi Fiica spuse Nu te mişca, apoi spuse Sosesc. Şi într-adevăr, din neant,
au început să apară, una după alta, nişte păsărele cu burta galbenă, semănând
cu rândunelele, dar cu un zbor al lor necunoscut şi cu reflexe ale altor
orizonturi în pene. Acum taci şi ascultă, spuse Fiica. Păsările zburau liniştit la
câteva palme deasupra lacului. Apoi, brusc, pierdeau din înălţime şi coborau
în mare viteză la suprafaţa apei, : acolo, într-o clipă, devorau în zbor o insectă
care-şi căuta casa sau liniştea pe crusta umedă a lacului. O făceau cu o
uşurinţă divină, şi pentru o clipă atingeau cu burţile lor galbene apa, se auzea
un fâşâit argintiu, pentru o clipă, penele făceau din suprafaţa apei un
instrument de cântat. E zgomotul cel mai frumos din lume, spuse Fiica. Lăsă
să treacă timpul şi o pasăre după alta. Apoi repetă: E zgomotul cel mai
frumos din lume. Odată, adăugă, Unchiul mi-a spus că multe lucruri care-i
privesc pe oameni pot fi înţelese numai dacă ne amintim că ei n-ar fi mai în
stare să producă un asemenea sunet – uşurinţa, viteza, graţia. Aşa, mi-a spus,
nu trebuie să ne aşteptăm să fie prădători eleganţi, ci doar să-i acceptăm aşa
cum sunt, prădători imperfecţi.

Mireasa tânără tăcu o vreme, ascultând zgomotul cel mai frumos din lume,
apoi se întoarse către Fiică.

Ştii că vorbeşti mereu despre Unchi? zise.

82
Ştiu

Îţi place.

Sigur. Cu el o să mă mărit.

Mireasa tânără izbucni în râs.

Încet, altfel pleacă, spuse Fiica iritată.

Mireasa tânără îşi vârî capul între umeri şi coborî vocea.

Eşti nebună, e unchiul tău, nu poţi să te măriţi cu un unchi, e un lucru idiot, şi

mai ales interzis. N-or să te lase s-o faci.

Cine vrei să mă ia, oloagă cum sunt.

Glumeşti, tu eşti minunată, tu…

Şi-apoi, nu e unchiul meu.

Ce spui?

Nu e unchiul meu.

Ba e.

Cine ţi-a spus?

Toţi ştiu asta, îi spuneţi Unchi, e unchiul tău.

Nu e.

Spui că bărbatul ăla…

Poţi să taci puţin din gură? Dacă nu te uiţi la ele, nu mai cântă.

Aşa se întoarseră la păsările cu pene galbene, venite de departe să facă să

cânte apa. E uimitor câte detalii se întâlniseră într-o singură clipă pentru a
produce acea perfecţiune compactă, n-ar fi fost atât de uşor cu un lac vălurit,
sau alte insecte, mai şirete, ar fi putut complica zborul păsărilor, aşa cum, fără
liniştea câmpiei înguste orice sunet s-ar fi pierdut, chiar dacă ar fi fost
minunat. Totuşi nici un detaliu nu dezertase, nici nu întârziase pe drum, nici
nu încetase să creadă în propria-i minusculă importanţă; atunci, în fiecare
apropiere a penelor galbene de apă, era oferit spectacolul unui fragment reuşit
din Facerea lumii. Sau, dacă vrem, magicul revers al unei Creaţii care n-a
avut loc, adică un detaliu scăpat din geneza, de altfel întâmplătoare, a
lucrurilor,

83

o excepţie de la dezordinea şi sminteala tuturor lucrurilor. În orice caz, un

miracol.

Îl lăsară să treacă. Fiica vrăjită, Mireasa tânără atentă, chiar dacă cu gândul la
povestea cu Unchiul. Amândouă pierdură din vedere eleganţa apusului de
soare, – un eveniment care are loc rareori, după cum s-a observat probabil, nu
există aproape nimic care să te poată distrage de la un apus când îl ai în faţa
ochilor. Mie mi s-a întâmplat o singură dată, din câte îmi amintesc, din cauza
prezenţei unei anumite persoane lângă mine, dar a fost singura dată – era într-
adevăr o persoană unică. În mod normal nu se întâmplă – dar s-a întâmplat cu
Fiica şi cu Mireasa tânără, care aveau în faţa ochilor un apus de o anumită
eleganţă şi nu-l văzură, pentru că stăteau să asculte cel mai frumos sunet din
lume repetându-se de multe ori identic, apoi o ultimă oară, deloc diferit.
Păsările cu pene galbene dispărură într-o depărtare al cărei secret îl ştiau doar
ele, câmpia deveni din nou obişnuită cum era, iar lacul mut, aşa cum îl
găsiseră. Doar atunci Fiica, stând tot întinsă pe jos şi continuând să fixeze
suprafaţa lacului, începu să vorbească şi spuse că într-o zi, cu mulţi ani în
urmă, era iarnă, ea şi Fiul s-au rătăcit. El avea şapte ani, eu cinci, spuse, eram
copii. Mergeam pe câmp, o făceam deseori, era lumea noastră secretă. Dar de
data aceea am mers prea departe, sau, nu mai ştiu, am urmărit ceva, nu-mi
amintesc – poate o iluzie, sau o presimţire. S-a lăsat întuneric, şi odată cu
întunericul a apărut ceaţa. Ne-am dat seama prea târziu, nu mai puteam
recunoaşte nimic şi drumul de întoarcere fusese înghiţit de un zid pe care nu-l
cunoşteam. Fiului îi era frică, şi mie. Am umblat mult încercând să ţinem
mereu aceeaşi direcţie. Plângeam amândoi, dar fără să scoatem vreun sunet.
Apoi ni s-a părut că auzim un zgomot care spărgea ceaţa, Fiul s-a oprit din
plâns, şi-a regăsit vocea hotărâtă şi a spus Să mergem acolo. Nici măcar nu
vedeam

84

unde punem piciorul, uneori pământul era tare, îngheţat, alteori dădeam peste
gropi sau noroi, dar mergeam înainte, urmăream zgomotul, îl auzeam tot mai
aproape. În cele din urmă am dat peste o roată de moară, se învârtea într-un
soi de canal, totul era dărăpănat, roata se învârtea greu, izbindu-se de margini,
şi acela era zgomotul. În faţa era oprită o maşină. Nu văzusem prea multe în
viaţa noastră, dar tata avea una, ştiam despre ce e vorba. Aşezat la volan se
afla un bărbat care dormea. Eu am spus ceva, Fiul nu ştia ce să facă, ne-am
apropiat, eu am început să spun că trebuia să plecăm de acolo şi Fiul spunea:
Taci din gură, apoi a spus N-o să găsim niciodată drumul spre casă, bărbatul
dormea. Vorbeam încet să nu-l trezim, dar şi ridicând puţin vocea uneori,
pentru că ne certam şi ne era frică. Bărbatul a deschis ochii, ne-a privit, apoi a
spus: Urcaţi, vă duc acasă.

Când ne-au deschis uşa, acasă, Mama a început să ţipe ceva absurd, dar foarte
fericit. Tatăl s-a îndreptat spre bărbatul acela şi a cerut explicaţii. În sfârşit i-a
strâns mâna sau l-a îmbrăţişat, nu-mi aduc aminte, şi l-a întrebat dacă puteam
face ceva pentru el. Da, a răspuns el, sunt foarte obosit, vă deranjează dacă
mă aşez o clipă aici să dorm? şi pe urmă plec. S-a întins pe canapea, fără să
mai aştepte măcar răspunsul. Şi a adormit. Din ziua aceea n-a mai plecat,
pentru că trebuie încă să-şi termine somnul, şi pentru că ar fi teribil de trist
să-l vedem plecând. Fiul a fost cel care i-a spus pentru prima oară Unchiul,
câteva zile mai târziu. Şi Unchiul a rămas pentru totdeauna.

Mireasa tânără a stat puţin pe gânduri.

Nici măcar nu ştiţi cine e, spuse.

Nu. Dar când o să ne căsătorim o să-mi povestească totul.

N-ar fi mai bine să-ţi povestească şi apoi, eventual, să vă căsătoriţi?

Am încercat.

85

Şi el?

A continuat să doarmă.

E de altfel ceea ce, mai mult sau mai puţin, am continuat să fac eu, atunci
când Doctorul, într-o insuportabilă răbufnire de banalitate, mi-a comunicat că
miezul problemei constă în neputinţa mea de a înţelege cine sunt. Şi pentru că
nu scoteam o vorbă, Doctorul şi-a repetat banalitatea, aşteptându-se poate ca
eu să reacţionez în vreun fel, de exemplu, explicând cine eram, sau admiţând
că nu aveam nici cea mai mică idee despre asta. Dar în realitate, ceea ce am
făcut a fost să continui câtăva vreme să picotesc. Apoi m-am ridicat şi m-am
îndreptat cu greu spre uşă, spunând că relaţia noastră se termina acolo. Îmi
amintesc că am folosit exact cuvintele astea, chiar dacă acum mi se par
excesiv de formale. Atunci el a izbucnit în râs, dar într-un râs forţat, prevăzut
probabil în manuale, ceva studiat în cărţi, ceva ce mi s-a părut atât de
insuportabil, că m-a împins spre un gest neaşteptat – atât pentru Doctor, cât şi
pentru mine –, adică am pus mâna pe primul lucru care mi-a ieşit în cale – un
ceas de masă de dimensiuni reduse, dar nu lipsit de colţuri şi de o anumită
greutate – şi l-am aruncat spre Doctor lovindu-l în umăr – nu în cap cum,
greşit, au scris apoi ziarele –, iar rezultatul a fost că Doctorul a leşinat, nu e
clar dacă de durere sau de surprins ce a fost. Nu e adevărat nici că, după
aceea, eu l-am lovit cu piciorul, cum a susţinut un ziar care mă urăşte de ani
de zile – sau cel puţin nu-mi aduc aminte s-o fi făcut. Au urmat câteva zile
extrem de neplăcute, în care am refuzat să dau chiar şi cea mai mică
declaraţie, suportând tot felul de insuportabile bârfe şi primind, fără vreun
interes deosebit, un denunţ pentru agresiune. E de înţeles că de atunci trăiesc
închis în casă, reducând la strictul necesar ieşirile şi cufundându-mă încet
într-o singurătate de care sunt îngrozit, dar în acelaşi timp apărat.

86

Trebuie să recunosc că, din fotografiile pe care mi le-a trimis avocatul meu,
s-ar părea că l-am lovit cu adevărat pe Doctor în cap. Ce ochitor grozav.

Se întoarseră când era deja întuneric, Fiica cu pasul său cubist, Mireasa tânără
cu mintea străbătută de nişte gânduri uşor neclare.

Se prefăcură că nu bagă de seamă, dar adevărul e că livrările începură să se

rărească, lăsând zile goale, fără nume, după nişte ritmuri care păreau să aibă
prea puţină raţionalitate şi deci ceva în opoziţie cu mintea Fiului, aşa cum o
cunoscuseră. Sosi o harfă irlandeză, iar în ziua următoare două feţe de masă
brodate. Apoi, două zile, nimic. Saci de seminţe, într-o miercuri, şi apoi nimic
până duminică. Un cort galben, trei rachete de tenis, iar între ele patru zile
goale. După ce trecu o săptămână întreagă fără ca vreun un clopoţel poştal să
măsoare timpul aşteptării, Modesto se hotărî să ceară respectuos o întrevedere
cu Tatăl. Îşi pregătise cu grijă fraza de debut. Era în ton cu înclinaţiile adânc
înrădăcinate ale Familiei, dintotdeauna străine de orice fel de pesimism.

Aţi băgat, cu siguranţă, de seamă, domnule, o anumită rărire a livrărilor, în

ultima vreme. Mă întrebam dacă n-ar fi cazul să deducem din asta iminenta
sosire a Fiului.

Tatăl îl privi în tăcere. Se întorcea din gânduri îndepărtate, dar înregistră într-
un colţişor periferic al minţii frumuseţea devotamentului faţă de un stil,
vizibil deseori mai mult la servitori decât la stăpâni. Îl aprobă cu un zâmbet
imperceptibil. Dar pentru că tot nu scotea nici o vorbă, Modesto merse mai
departe.

Mi s-a întâmplat să bag de seamă, pe de altă parte, că ultima telegramă

matinală e de acum douăzeci si două de zile, spuse.

Şi Tatăl băgase de seamă. N-ar fi fost în stare să spună

87

exact de câte zile, dar ştia că de câtva timp Fiul încetase să mai liniştească
Familia cu privire la felul în care se încheiau nopţile sale.

Dădu din cap afirmativ. Dar nu scoase o vorbă.

În semnificaţia severă pe care o dădea meseriei sale, Modesto găsea că

tăcerea în compania unui stăpân era un gest extrem de intim şi deci o evita
sistematic, făcând apel la două operaţiuni elementare: să ceară permisiunea
de a se retrage sau să continue să vorbească. De obicei o prefera pe prima. În
ziua aceea îndrăzni cu o a doua.

Aşa că, dacă-mi îmi daţi voie, aş începe să dau curs pregătirilor pentru sosire,
căreia simt că-i pot dedica toată atenţia, dată fiind afecţiunea ce i-o port
Fiului şi luând în considerare bucuria pe care revederea cu el o va aduce în
toată casa.

Tatăl aproape se emoţionă. Îl cunoştea pe omul acela dintotdeauna, aşa încât

în momentul acela era în stare să înţeleagă perfect ce anume îi spunea cu
adevărat, în spatele cuvintelor sale, cu o generozitate şi o eleganţă
ireproşabile. Îi spunea că lucrurile nu mergeau cum ar trebui cu Fiul, iar el era
acolo pentru a face tot ce trebuia ca să nu fie tulburată regula care, în acele
camere, nu permitea nimănui să se lase copleşit de durere. Probabil îi amintea
şi că devotamentul său pentru Fiu era atât de mare, încât nici o sarcină nu i s-
ar fi părut nepotrivită, dacă scopul era acela de a-i uşura destinul.

Rămase tăcut, Tatăl – impresionat de apropierea acelui om. De inteligenţa, de

felul în care ştia să se controleze. Îşi cântărea, chiar în după-amiaza aceea,
propria singurătate, şi privindu-l pe Modesto îşi dădu seama că vede în el
singurul personaj, plin de demnitate, care locuia în orele acelea peisajul
deschis al tulburării sale. Şi într-adevăr se întâmplă, în momente ca acela,
când suntem chemaţi să facem faţă unor dureri secrete sau greu de mărturisit,
să existe personaje

88

secundare, de o programatică modestie, care să spargă din când în când

izolarea la care ne-am obligat, cu rezultatul de a ne trezi, cum mi s-a
întâmplat chiar în urmă cu câteva zile, se întâmplă să le permitem unor
necunoscuţi intrarea ilogică în labirintul nostru, în infantila iluzie de a putea
obţine o sugestie sau un avantaj sau doar o alinare trecătoare. În cazul meu,
mi-e ruşine s-o spun, era vorba despre vânzătorul dintr-un supermarket care
aranja cu o atenţie meticuloasă alimente congelate în lada cuvenită – n-aş şti
cum să-i spun altfel – şi o făcea cu mâinile înroşite de ger. Nu ştiu, dar mi s-a
părut că făcea ceva asemănător cu ceea ce ar trebui să fac eu, în legătură cu
lada sufletului meu – n-aş şti cum să-i spun exact. Am sfârşit prin a-i spune
asta. Mi-a plăcut să văd că nu-şi înceta lucrul în timp ce-mi spunea că nu era
sigur că a înţeles. Aşa că i-am explicat mai bine. Mi s-a frânt viaţa, am spus,
şi nu reuşesc să-i pun la loc fragmentele. Am mâinile tot mai îngheţate, de
câtăva vreme nu mai simt nimic, i-am spus. S-o fi gândit că are de a face cu
un nebun, şi într-adevăr aceea a fost prima dată când m-am gândit că aş putea
înnebuni – o situaţie pe care Doctorul, înainte de a-l lovi cu ceasul, se simţea,
prosteşte, obligat să o excludă. Secretul constă în a face în fiecare zi acelaşi
lucru, mi-a spus atunci vânzătorul de la supermarket. Când faci aceleaşi
lucruri în fiecare zi, devine mai uşor. Eu fac asta în fiecare zi, nici nu-mi mai
dau seama cum. Dumneavoastră ce faceţi în fiecare zi? m-a întrebat. Scriu, i-
am răspuns. Frumos. Ce scrieţi? Cărţi, am spus. Cărţi despre ce? Romane, am
spus. Eu n-am timp de citit, a spus el – aşa se spune întotdeauna. Sigur,
înţeleg, am spus, nu e grav. Am trei copii, a spus el – poate era o justificare,
dar eu am luat-o, în schimb, ca pe un început de dialog, ca pe o autorizare de
a schimba ceva cu el, şi atunci i-am explicat că, oricât ar părea de curios, eu
pot pune fragmente de cărţi unul peste altul fără ca măcar să le privesc, îmi e
suficient să le

89

ating cu vârful degetelor, ca să spun aşa, în timp ce aceeaşi operaţiune îmi

este imposibilă când încerc s-o fac cu fragmente din viaţa mea, nereuşind să
construiesc nimic care să aibă o formă judicioasă sau măcar educată, dacă nu
chiar plăcută, şi asta în ciuda faptului că e un gest pe care încerc să-l fac în
fiecare zi, şi de atât de multe zile, că, ştiţi, i-am spus, am mâinile îngheţate,
nu simt nimic.

M-a privit.

Ştiţi unde pot găsi şerveţele de masă? am întrebat.

Sigur, veniţi cu mine.

Mergea înaintea mea, în halatul lui alb, şi pentru o clipă l-am văzut pe
singurul personaj, plin de demnitate, care locuia în orele acelea peisajul
deschis al tulburării mele. De aceea sunt în stare să înţeleg cum se face că
Tatăl, în loc să spună ceva în legătură cu Fiul, a tras un sertar şi a scos de
acolo un plic, deschis, plin de timbre. L-a învârtit puţin în mână. Apoi i l-a
întins lui Modesto. I-a spus că venea din Argentina.

Modesto nu dispunea de imaginaţie – trăsătură inutilă în meseria lui, dacă nu

chiar dăunătoare –, aşa că nu făcu nici un gest: vorbeau despre Fiu, Argentina
n-avea nici o legătură cu asta, sau dacă avea, se întâmpla prin conexiuni
cărora el nu le cunoştea harta.

Dar Tatăl era speriat de propria-i solitudine, aşa că făcu un gest categoric şi
spuse:

Citeşte-o, Modesto.
El luă plicul. În timp ce-l deschidea, se gândi că în cincizeci şi nouă de ani de
serviciu avusese acces la o mulţime de secrete, şi totuşi acum era prima oară
când cineva îi ordona s-o facă. Se întreba dacă asta ar fi schimbat în vreun fel
statutul poziţiei sale în Casa aceea, dar primele rânduri îl îndepărtară de orice
alt gând. Scrisoarea era scrisă cu o grafie puţin greoaie, dar într-un stil
ordonat, care doar la sfârşit ceda oboselii. Spunea lucrurilor pe nume fără a
căuta eleganţa sau

90

precizia, ci raportând totul la simplitatea pe care se presupune că o au faptele,

când n-ai avut privilegiul să le studiezi. Nu exista lux, nici emoţie, nici
inteligenţă. Dacă pietrele ar vorbi, aşa ar face-o. Era o scrisoare scurtă.
Semnată cu o iniţială.

Modesto îndoi foaia de hârtie şi, dintr-o instinctivă vocaţie a ordinii, o vârî în
plic. Primul lucru pe care, plin de tulburare, îl notă, fu că nu era urmă de Fiu
în scrisoarea aceea, era cu totul altă poveste. El nu era obişnuit să înfrunte
lucrurile în felul acela – avea întotdeauna grijă să pună problemele într-o
ordine liniară, în care să poată fi luate în considerare una câte una; pusul
mesei constituia, conform acestui principiu, cea mai elevată exemplificare.

Al doilea lucru pe care îl notă îl spuse cu voce tare.

E teribil.

Da, spuse Tatăl.

Modesto puse scrisoare pe masă, ca şi cum l-ar fi ars.

Când a sosit? întrebă. Nu-şi amintea să-i fi pus vreodată o întrebare atât de
directă Tatălui, nici Tatălui acestuia, în toată viaţa lui.

Acum câteva zile, răspunse Tatăl. A scris-o un informator al lui Comandini, îl

rugasem să ţină cât de cât situaţia sub control.
Modesto dădu din cap în semn că a înţeles. Nu-i plăceau manierele lui
Comandini, dar îi recunoscuse întotdeauna abilitatea.

Mireasa tânără ştie? întrebă.

Nu, răspunse Tatăl

Va trebui informată.

Tatăl se ridică.

Poate, spuse.

Stătu o clipă pe loc, nesigur dacă să se îndrepte spre fereastră pentru a

imprima o pauză tăcută, sau să măsoare camera cu paşi înceţi care să-l facă
pe Modesto să-i înţeleagă

91

oboseala, dar şi calmul. Alese să înconjoare masa şi a se opri în faţa

servitorului. Îl privi.

Îi spuse că, în urmă cu mulţi ani, începuse să facă un gest, şi că de atunci n-a
încetat niciodată să se iluzioneze că-l va duce la bun sfârşit. Spuse, într-o
manieră destul de obscură, că moştenise de la familia sa un nod încurcat în
care nimeni nu mai reuşea să distingă care era firul vieţii şi care firul morţii,
şi spuse că el se gândise să-l desfacă şi că acesta era proiectul său. Putea să-şi
amintească ziua precisă în care îi venise în minte, adică ziua morţii tatălui său
– din cauza felului în care murise, în care voise să moară. De atunci începuse
să lucreze cu răbdare, convins că începutul acelui gest va fi momentul cel mai
dificil, dar acum înţelegea că îl aşteptau încercări neaşteptate, în care nu avea
experienţă, şi în faţa cărora se prezenta cu o cunoaştere insuficientă. Totuşi
nu putea să se întoarcă înapoi fără să-şi pună întrebări, pentru care nu avea
nici talent, nici răspunsuri. Aşa că mai era încă această cărare de urcat şi îşi
dăduse seama pe neaşteptate că-i pierduse urma pentru că cineva ştersese sau
amestecase semnele pe care le lăsase pe drum. Şi peste toate începea să se
lase ceaţa sau întunericul, nu înţelegea prea bine. De aceea nu fusese
niciodată atât de aproape de a se rătăci, şi acesta era motivul pentru care se
găsea acum, plin de uimire, explicând toate astea unui om pe care mi-l
amintesc de o eternitate mişcându-se în jurul vieţii mele de copil, prezent
peste tot şi mereu absent, atât de inexplicabil, încât am simţit nevoia să-l
întreb într-o bună zi pe tata cine era şi să aud răspunsul E un servitor, cel mai
bun servitor al nostru. Atunci l-am întrebat ce făcea un servitor. E un om care
nu există, mi-a explicat tata.

Modesto zâmbi.

E o definiţie destul de exactă, spuse.

Dar îşi întinsese piciorul puţin către exteriorul scaunului, şi

92

Tatăl înţelese că nu putea încă să-i ceară bărbatului acela să meargă împreună
cu el pe urmele propriei sale rătăciri. Nu era născut pentru aşa ceva, eventual,
graţie meseriei sale era destinat să servească exact contrariul – să gestioneze
anumite convingeri, câştigate în viaţă, cristalizate de o familie.

Atunci Tatăl îşi regăsi obişnuita şi blânda lui fermitate.

Mâine merg în oraş, spuse.

Nu e joi, domnule.

Ştiu.

Cum doriţi.

O s-o iau cu mine pe Mireasa tânără. Vom merge cu trenul. Mă bazez pe tine
pentru nişte locuri rezervate, ideal ar fi să călătorim singuri.

Desigur.

Încă ceva, Modesto.

Spuneţi.

Tatăl zâmbi, pentru că-l vedea pe omul acela prinzând culoare, acum când îl
adusese din nou la suprafaţa sarcinilor sale, după ce, imprudent, îl târâse în
secretele unor gânduri incerte. Îşi pusese până şi piciorul la locul lui, aliniat
cu celălalt, hotărât să rămână.

Peste douăzeci şi două de zile plecăm în vilegiatură, spuse cu o siguranţă

calmă. Nici o schimbare a programului obişnuit. Evident, casa va fi lăsată
complet goală, să se odihnească, aşa cum am făcut întotdeauna.

Apoi dădu un răspuns vag la o întrebare pe care Modesto n-ar fi avut curajul
s-o pună.

Fiul va şti cum să se comporte, orice s-ar întâmpla.

Bine, spuse Modesto.

Aşteptă o clipă, apoi se ridică. Mă scuzaţi, spuse. Se retrase făcând în spate

cei câţiva paşi care precedau legendara pală de vânt, când Tatăl, cu o
întrebare îl făcu să-şi întrerupă numărul său preferat şi să-şi ridice ochii.

93

Modesto, de ani de zile vreau să te întreb: ce faci tu, când noi plecăm şi
închidem casa?

Mă îmbăt, răspunse Modesto cu o neprevăzută promptitudine şi o sinceritate

neglijentă.
Două săptămâni?

Da, domnule, în fiecare zi, timp de două săptămâni.

Şi unde?

Există o persoană care are grijă de mine, în oraş.

Pot să îndrăznesc să întreb despre ce fel de persoană e vorba?

Dacă e strict necesar, domnule.

Tatăl se gândi o clipă.

Nu, nu cred că e strict necesar.

Modesto schiţă o reverenţă recunoscătoare şi se lăsă dus de obişnuita pală de

vânt. Tatălui i se păru chiar că simte o adiere de briză, atât de departe
ajunsese măiestria acelui om. Şi aşa rămase o clipă în saramura propriei
admiraţii înainte de a se ridica şi a îndrăzni ceea ce în timpul discuţiei cu
Modesto îi venise în minte să facă, cu o anumită urgenţă, uimit chiar că nu se
gândise mai repede. Ieşi din birou şi începu să cerceteze casa căutând ceea ce
voia să găsească, pe Unchi. Îl găsi, evident adormit, pe canapeaua din
coridor, una din acele canapele pe care nimeni nu se gândeşte să se aşeze –
este aşezată în spaţiu pentru a-l corecta, simulând nevoia pentru a umple
golurile. E aceeaşi logică cu cea a minciunilor dintr-o căsătorie. Tatăl luă un
scaun şi-l duse lângă divan. Se aşeză. Unchiul dormea ţinând între degete o
ţigară, stinsă. Trăsăturile chipului erau lipsite de orice gând şi respira lent, în
exerciţiul pur al unei nevoi de a trăi, fără nici un scop ulterior sau o ţintă
precisă. Tatăl vorbi încet şi spuse că Fiul dispăruse şi că el îl putea simţi, în
fiecare oră, în gestul iremediabil de a se desprinde de toţi şi probabil şi de el
însuşi. Spuse că nu reuşea să interpreteze asta ca pe o variantă avantajoasă a

94
destinului său de bărbat, deşi admitea că ar putea efectiv fi, şi asta pentru că
nu crezuse niciodată în posibilitatea de a face ordine într-o lume în care era
permis ca anumite identităţi să se bucure de privilegiul de a dispărea, un verb
pe care-l detesta. Aşa că era dezarmat, şi se întreba dacă el, Unchiul, ar putea
să-i aducă încă o dată copilul acasă, aşa cum făcuse cu mult timp în urmă,
într-un mod misterios, dar punctual, sau cel puţin să-l ajute să înţeleagă
regulile de comportament ale dispariţiilor, dat fiind că părea să le cunoască
detaliile şi poate chiar şi raţiunile ultime. Spuse toate astea frământându-şi
mâinile, cu un gest nervos care nu-i era familiar şi pe care-l ştia provenind de
pe tărâmul spre care călătorea, cu paşii lenţi ai ultimului său pelerinaj.

Unchiul nu se mişcă, dar misterioase erau ritmurile prezenţei sale, iar Tatăl
stătu în aşteptare, fără grabă. Nu mai adăugă nimic la ceea ce spusese, în
afară de o lungă tăcere răbdătoare, la sfârşit. Până când mâna Unchiului nu se
întinse spre buzunar, scoţând de acolo o cutie de chibrituri. Deschise ochii, nu
păru să-l vadă pe Tată, îşi aprinse ţigara. Doar atunci îşi întoarse capul spre
el.

Toate lucrurile pe care le expediază, spuse.

Dădu la o parte cu un gest fumul, care părea să tragă spre Tată.

Se eliberează de ele, spuse.

Nu-şi ducea ţigara la gură, o lăsa să se fumeze singură, ca şi cum faptul de a o

fi aprins ar fi fost un gest de politeţe faţă de ea.

Eu nu l-am înţeles. Cineva l-a înţeles? întrebă.

Tatăl spuse că lui i se păruse un mod ciudat de a se întoarce, poate chiar

frumos: puţin câte puţin. Părea un mod fericit de a se întoarce.

De fapt, pleca, spuse

Unchiul privi ţigara, îi mai dărui câteva secunde, apoi o

95
stinse într-un ghiveci de flori care era obişnuit de multă vreme cu aşa ceva.

Da, spuse.

Apoi închise ochii. Dormind, adăugă că nimeni nu dispare pentru a muri, dar
unii o fac pentru a ucide.

Sigur că da, rosti veselă Mama, e clar că fata trebuie să vadă oraşul, altfel
cum ar putea înţelege o catedrală gotică sau meandrele unui fluviu. În oraş nu
existau nici catedrale gotice nici meandre de fluvii, dar nu-i trecu nimănui
prin minte să-i spună lucrul ăsta (multe din silogismele sale erau cu adevărat
de neînţeles). Ajunseseră la jumătatea micului dejun, pâinea prăjită începea să
se răcească, iar Tatăl şi Mireasa tânără se aflau în camerele lor pregătindu-se
de plecare. Numai că nu înţeleg de ce cu trenul, continuă Mama. Când există
un automobil, zic. Farmacistul, un cunoscut ipohondru, deci neobişnuit de
potrivit pentru meseria lui, începu o tiradă despre riscurile călătoriilor, în
orice fel ar fi fost ele făcute. Cu o oarecare mândrie sublinie că el nu se
îndepărtase niciodată mai mult de treizeci şi cinci de kilometri de casă. E
nevoie de o anumită constanţă, admise Mama. E una din calităţile mele, spuse
Farmacistul. Şi o surprinzătoare doză de prostie, completă Mama.
Farmacistul schiţă o reverenţă şi murmură Vă mulţumesc, pentru că băuse, şi
doar seara, acasă, reconstrui dialogul şi înţelese că îi scăpase ceva. Se gândi
mult. Soţia lui, o urâciune, cu zece ani mai mare decât el, vestită în toată
regiunea pentru respiraţia ei urât mirositoare, îl întrebase dacă-l necăjeşte
ceva. În afară de tine? o întrebase Farmacistul, care avusese în tinereţe
momentele lui de strălucire.

Şi aşa se treziră în tren. Modesto îşi făcuse bine treaba, un întreg vagon era la
dispoziţia singurătăţii lor, în timp ce în celelalte lumea se înghesuia printre
geamantane şi ţipete de
96

copii. E incredibil ce se poate obţine atunci când ai mulţi bani şi o anumită

vocaţie a amabilităţii.

Tatăl se aşezase în direcţia de mers, din cauza imperfecţiunii inimii sale şi a

unei meticuloase şi idioate recomandări a cardiologului său, doctorul Acerbi.
Mireasa tânără se îmbrăcase cu o eleganţă austeră, pentru că se hotărâse
pentru o apariţie modestă. Aşa că Mama, când o văzu plecând, strâmbă din
nas. Merge să viziteze nişte călugăriţe, îl întrebase pe vecinul ei, fără să se
preocupe că acesta era monseniorul Pasini. Dar nu-şi alegea interlocutorii
când voia să vorbească, probabil că, atunci când vorbea, se gândea că
vorbeşte întregii lumi. E o greşeală pe care o fac mulţi. Tot ce se poate,
răspunsese amabil monseniorul Pasini. Cu ani în urmă îşi pierduse minţile
după o tânără călugăriţă carmelitană, dar nu-şi aminti de asta.

După ce plecă trenul – pe care, conform indicaţiei deja amintitului doctor

Acerbi, se duseseră să-l prindă cu o oră mai devreme, ca să evite orice
posibilitate de stress – Tatăl se gândi că era cazul să înceapă operaţiunea
căreia, cu o oarecare cruzime, hotărâse să i se dedice în ziua aceea.

V-aţi întrebat probabil de ce v-am luat cu mine, spuse.

Nu, răspunse Mireasa tânără.

Şi câtăva vreme conversaţia stagnă.

Dar Tatăl avea o sarcină de îndeplinit, studiată la milimetru, deci aşteptă ca

planul să i se recompună clar în minte, deschise servieta cu care se ducea
întotdeauna în oraş (deseori nu conţinea nimic, îi plăcea să aibă ceva ce nu
trebuia uitat pe unde umbla) şi scoase o scrisoare. Era deschisă şi plină de
timbre.

Am primit-o acum câteva zile din Argentina. Mă tem că trebuie s-o citiţi,
domnişoară.
Mireasa tânără aruncă o privire plicului, la fel cum ar fi putut să privească o
farfurie cu sparanghel în care tocmai vomase.

97

Preferaţi să v-o citesc eu? întrebă Tatăl.

Aş prefera s-o puneţi la loc în servietă, dacă chiar trebuie să spun adevărul.

Asta e imposibil, spuse Tatăl. Sau mai degrabă inutil, lămuri.

Atunci aş prefera un rezumat.

De acord.

Trenul huruia.

Am primit veşti despre familia dumneavoastră, începu. Nu sunt bune, lămuri.

Apoi, văzând că Mireasa tânără nu reacţiona în nici un fel, hotărî să intre în

miezul problemei.

Vedeţi, mă tem că trebuie să vă informez, că a doua zi după ce aţi plecat din

Argentina, tatăl dumneavoastră a fost găsit într-un şanţ, înecat în două palme
de apă şi noroi.

Mireasa tânără nu se clinti. Tatăl continuă.

Se întorcea, seara, de nu ştiu unde, era probabil beat sau vreau să cred că mai
degrabă calul său l-a respins pe neaşteptate şi l-a aruncat la pământ. Probabil
o fatalitate, o trecere în gol a sorţii.

Nu e un şanţ, spuse Mireasa tânără. E un râu, o mizerie de râu, singurul care

curge prin părţile alea.
Tatăl avea în minte un soi de reacţie diferită, şi se pregătise pentru ea. Îi căzu
scrisoarea din mână şi trebui să se aplece s-o culeagă.

Nici o trecere în gol a sorţii, continuă Mireasa tânără. Promisese c-o va face
şi a făcut-o. S-a îmbătat probabil ca un animal şi s-a aruncat.

Vocea era foarte dură şi calmă. Dar Tatăl îi văzu lacrimi în ochi.

Mai ştiţi şi altceva? întrebă Mireasa tânără.

A lăsat un testament ciudat, scris chiar în ziua morţii sale, spuse cu grijă
Tatăl.

98

Mireasa tânără dădu din cap.

Trenul huruia.

A lăsat jumătate din averea sa soţiei, şi cealaltă jumătate copiilor, spuse Tatăl.

Toţi copiii?

Ei bine, asta-i problema, dacă vreţi.

Vreau.

Trebuie să vă informez că dumneavoastră nu sunteţi numită, domnişoară.

Vă mulţumesc pentru prudenţă, dar aş prefera să evităm eufemisme, ştiu la ce

mă pot aştepta. Să spunem că sunteţi numită, dar într-un context destul de…
îmi vine să spun sever.

Sever.
Există o singură frază care vă este dedicată.

O frază care spune?

Aparent, tatăl dumneavoastră îşi dorea să fiţi blestemată pentru tot restul
zilelor ce vă rămân de trăit. Citez din memorie, scuzaţi-mă, vă rog.

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji, dar stătea cu spatele drept şi cu ochii
aţintiţi spre Tată.

Mai e ceva? întrebă.

Asta-i tot, spuse Tatăl.

Cum de ştiţi toate astea?

Îmi place să fiu informat, oricine se ocupă cu comerţul face asta.

Faceţi comerţ cu Argentina?

Se poate întâmpla.

Mireasa tânără nici măcar nu încerca să-şi ascundă lacrimile sau să şi le

şteargă în vreun fel. Şi totuşi în glasul ei nu exista nici urmă de lamentare sau
de surpriză.

Vă deranjează dacă tăcem puţin? întrebă.

Nici vorbă, înţeleg foarte bine.

99

Prin faţa ferestrei trecu multă câmpie, mereu la fel, în timp ce Mireasa tânără
stătea într-o tăcere de fier, iar Tatăl privea în gol, rumegându-şi gândurile.
Lăsară în urmă gări micuţe cu nume dureroase, lanuri de grâu îngrăşate de
căldură, case de ţară lipsite de orice poezie, clopotniţe mute, acoperişuri,
grajduri, biciclete, oameni surzi, curbe stradale, şiruri de pomi, şi, o dată, un
circ. Numai atunci când oraşul fu aproape, Mireasa tânără luă o batistă, îşi
şterse lacrimile şi-şi ridică privirea spre Tată.

Sunt o tânără fără familie şi fără un ban, spuse.

Da, aprobă Tatăl.

Fiul ştie asta?

Nu mi s-a părut că ar fi fost neapărat urgent să-l informez.

Dar o să afle.

E inevitabil, minţi Tatăl, ştiind că treaba era puţin mai complicată.

Unde mă duceţi?

Poftim?

Mă alungaţi?

Tatăl alese un ton hotărât, voia ca Mireasa tânără să ştie că el era stăpân pe
situaţie.

Categoric nu, deocamdată veţi rămâne cu Familia, domnişoară, în privinţa

asta nici măcar nu e cazul să deschidem discuţia. Doream doar să rămân
singur cu dumneavoastră, pentru a vă putea comunica veştile care vă privesc.
Nu vă alung.

Atunci, unde mergem?

În oraş, domnişoară, nu vă cer altceva decât să mă urmaţi.

Aş vrea să mă întorc acasă. Se poate?

Desigur. Dar pot să vă cer să n-o faceţi?

De ce?

Tatăl făcu apel la un ton pe care-l folosea rareori, şi pe care nu-l folosise
niciodată cu Mireasa tânără. Implica posibilitatea

100

unei oarecare confidenţe.

Vedeţi, mi-a părut rău că a trebuit să mă ocup de lucruri care vă privesc şi n-

am fost deloc bucuros să aflu înaintea dumneavoastră veşti care îmi aparţin
doar de departe. Am avut neplăcuta senzaţie că v-am furat ceva.

Făcu o scurtă pauză.

M-am gândit, deci, că m-aş simţi uşurat dacă şi dumneavoastră aţi putea
cunoaşte lucruri pe care le ignoraţi şi care au avut totuşi şi mai au încă o mare
influenţă asupra vieţii Familiei, şi în mod deosebit asupra mea.

Mireasa tânără ridică privirea şi arătă o uimire pe care, când a auzit de tatăl
ei, nici măcar n-a schiţat-o.

Sunteţi pe cale să-mi mărturisiţi vreun secret? întrebă.

Nu, n-aş fi în stare. De altfel am tendinţa să evit situaţii prea dificile din punct
de vedere sentimental, din raţiuni de precauţie medicală, cum poate că
înţelegeţi.

Mireasa tânără spuse da, dând uşor din cap.

Tatăl continuă.

Cred că sistemul cel mai bun este să veniţi cu mine acolo unde vă duc, e un
loc în care cineva va şti să vă povestească ceea ce doresc să ştiţi.
Îşi căută cât mai exact cuvintele concentrându-se pe butonul de manşetă.

Vă avertizez că într-un prim moment o să vă pară un loc nepotrivit, mai ales

după vestea pe care de abia aţi primit-o, dar m-am gândit mult şi vreau să
cred că sunteţi o tânără căreia nu-i plac locurile comune, aşa că m-am convins
că n-o să vă supăraţi şi că, în cele din urmă, veţi înţelege că nu exista o altă
soluţie.

Mireasa tânără păru să aibă, pentru o clipă, ceva de spus, apoi nu făcu decât
să întoarcă privirea către fereastră. Văzu că erau înghiţiţi de marea gară cu
palatul ei din metal şi sticlă.

101

Şi ce faci în toată singurătatea asta? m-a întrebat L., în timp ce inspecta

îngrozită ordinea maniacală din casa mea.

Îmi scriu cartea, am răspuns.

Şi ce ai venit să faci tu în singurătatea mea? am întrebat-o, observând că avea

aceleaşi buze de atunci, buze greu de înţeles.

Să-ţi citesc cartea, mi-a răspuns.

Dar cu privirea aceea pe care o cunosc. O au cam toţi în jurul tău, când sunt
luni, eventual ani, de când lucrezi la o carte pe care n-a citit-o încă nimeni.
De fapt, se gândesc cu toţii că tu n-o scrii cu adevărat. Se aşteaptă să găsească
în sertarul tău un munte de foi pe care să scrie de mii de ori Cine se scoală de
dimineaţă departe ajunge. Cât de surprinşi sunt, când descoperă că ai scris
într-adevăr cartea aia. Cretinii.

I-am întins foile imprimate, s-a întins pe divan şi, fumând, a început să
citească.

O cunoşteam, cu ani în urmă. Odată îmi dăduse de înţeles că era pe moarte,

dar poate era vorba doar de nefericire sau de medici incapabili. Acum are doi
copii şi un soţ. Spunea lucruri inteligente despre ceea ce scriu, în timp ce ne
refugiam în camere de hotel să ne iubim, doi oameni trăsniţi, dar încăpăţânaţi.
Întotdeauna a spus lucruri inteligente şi despre lumea care trăieşte, şi uneori
despre cum trăiam noi. Poate că mă aşteptam să poată deschide harta lumii şi
să-mi arate unde mă aflu – ştiam că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o cu o
anumită frumuseţe a gesturilor, pentru că nu ştia altfel. De aceea, când mi-a
scris, ivindu-se din neantul în care dispăruse, i-am răspuns. Nu e ceva
obişnuit, în ultima vreme. Nu răspund nimănui. Nu cer nimic nimănui. Nu
trebuie să mă gândesc la asta, pentru că altfel devin incapabil de a respira, de
atâta oroare.

Acum stătea culcată pe divan, citind ceea ce era imprimat pe foile acelea, în
loc de Cine se scoală de dimineaţă departe

102

ajunge. I-a trebuit cam o oră – poate puţin mai mult. Timp în care am stat s-o
privesc căutând un nume pentru membrana aceea rămasă pe femeile pe care
le-am iubit, când timpul a trecut, dar de fapt nu ne-am despărţit niciodată cu
adevărat, nici nu ne-am urât, nici nu ne-am atacat – pur şi simplu ne-am
desprins unul de celălalt. N-ar trebui să-mi pese prea mult acum, când practic
nu mai am nume pentru aproape nimic, dar adevărul e că trebuie să mă
lămuresc cu numele ăla, de ani de zile îmi scapă. Când sunt pe punctul de a-l
prinde, se strecoară într-o crăpătură invizibilă a zidului. Şi mi-e imposibil să-l
fac să iasă de-acolo. Rămâne parfumul unei atracţii fără nume, şi ce nu are
nume sperie.

În cele din urmă s-a întins, a aşezat foile pe jos şi s-a întors pe o parte să mă
privească mai bine. Era încă frumoasă, fără nici o îndoială.

Unde dracu’ o duce?

Voia să ştie despre Tată şi Mireasa tânără.

I-am spus unde o ducea.

Într-un bordel? a întrebat, prea puţin convinsă.

Foarte elegant, am spus. Trebuie să-ţi imaginezi o încăpere mare înecată în

lumini discrete şi împrăştiate cu grijă, şi multă lume în picioare sau pe
divane, valeţi în colţuri, tăvi, cristale, ai putea-o lua drept o petrecere foarte
decentă, dar normalitatea era alterată de faptul că, deseori, exista o distanţă
foarte mică între chipuri – mâinile făceau gesturi nepotrivite, ca alunecare
palmei sub tivul unei fuste sau degetele care se jucau cu un cârlionţ sau cu
cerceii. Erau detalii, dar distonând cu tot restul, şi nimeni nu părea să observe
sau să fie deranjat. Decolteurile nu ascundeau, canapelele erau înclinate în
poziţii alunecătoare, ţigările treceau din gură în gură. S-ar fi spus că o
oarecare urgenţă adusese la suprafaţă urmele unei neruşinări care de obicei
zăcea îngropată sub convenienţe, nişte săpături arheologice ar fi putut, în
acelaşi mod, să scoată

103

la lumină fragmente ale unui mozaic obscen sub pavimentul unei catedrale.
Mireasa tânără rămase uimită de spectacol. De perechile care se ridicau ca să
dispară pe nişte uşi pe care le deschideau ca să le închidă apoi în spatele lor,
intui că marea sală era un plan înclinat şi destinaţia tuturor acelor gesturi un
altundeva labirintic ascuns cine ştie unde în palat.

De ce m-aţi adus aici? întrebă.

E un loc foarte special, spuse Tatăl.

Am înţeles asta. Dar ce e?

Un soi de club, să zicem.

Sunt toţi oameni adevăraţi?

Nu sunt sigur că am înţeles întrebarea.

Sunt actori, e un spectacol sau ce altceva?

O, dacă asta voiaţi să spuneţi, nu, categoric nu. Nu acesta e scopul.

Deci e ceea ce cred.

Probabil. Dar o vedeţi pe femeia care ne vine în întâmpinare, zâmbitoare,

foarte elegantă? iată, sunt sigur că va şti cum să vă explice totul şi să vă facă
să vă simţiţi în largul dumneavoastră.

Femeia elegantă ţinea o cupă de şampanie în mână, şi când ajunse în faţa lor
se întinse să-l sărute pe Tată, şoptindu-i la ureche ceva secret. Apoi se
întoarse către Mireasa tânără.

Am auzit mult vorbindu-se despre tine, spuse, apoi se apropie şi o sărută o

singură dată, pe obraz. Fusese fără îndoială foarte frumoasă în tinereţe, şi
acum părea să nu mai aibă nevoie să demonstreze nimic. Era îmbrăcată cu o
rochie splendidă, închisă până la gât, şi în păr purta bijuterii, care Miresei
tinere i se părură nişte trofee antice.

Pentru că mi-am imaginat – i-am spus lui L. – această femeie elegantă şi

Mireasa tânără aşezate în mijlocul acelei mari petreceri ambigue, pe un mic
divan puţin mai retras, estompat într-o lumină indirectă, discretă, aproape
închise

104

într-o bulă specială, apropiată de imprudenta veselie a celorlalţi, dar suflată în

sticla cuvintelor lor. Le-am văzut mereu bând ceva, vin sau şampanie, şi ştiu
că din când în când aruncau o privire în jur, dar fără să vadă. Ştiu că nimănui
nu i-ar fi trecut prin minte să se apropie de ele. Femeia elegantă avea o
sarcină de îndeplinit, dar nu se grăbea, e o poveste ce trebuie spusă, dar cu
prudenţă. Vorbea încet şi pronunţa numele lucrurilor, fără jenă, pentru că asta
făcea parte din meseria ei.

Ce meserie? mă întrebă L.

Femeia elegantă râse, un râset frumos, cristalin. Cum ce meserie, fetiţo?

Singura care se poate face aici.

Adică?

Bărbaţii plătesc ca să se culce cu mine. Simplific puţin, evident.

Vă rog să nu simplificaţi.

Dar pot plăti şi ca să nu se culce cu mine, sau ca să vorbească în timp ce mă

ating, sau ca să mă privească cum mi-o trag cu altcineva, sau ca să fie priviţi,
sau…

Am înţeles, ajunge.

Tu mi-ai cerut să nu simplific.

Da, desigur. Incredibil.

Ce e incredibil, draga mea?

Că există femei care au o asemenea meserie.

O, nu numai femei, fac asta şi bărbaţii. Dacă te uiţi puţin atent în jurul tău, vei
vedea doamne destul de tinere care par să-şi cheltuiască banii cu o
imprudentă originalitate. Uite acolo, de exemplu. Dar şi fata aceea înaltă care
râde. Bărbatul cu care râde, n-arată rău deloc, nu? Pot să te asigur că ea îl
cumpără.

Bani.

Bani, da.

Cum poţi să ajungi să faci dragoste pe bani?

105

O, există multe feluri.

De exemplu?

Din cauza foamei. Din plictiseală. Din întâmplare. Pentru că ai talent. Ca să

te răzbuni pe cineva. Din dragoste pentru cineva. Ai doar de ales.

Şi nu e groaznic?

Femeia elegantă spuse că nu mai ştia. Poate, spuse. Dar adăugă că ar fi stupid
să nu se înţeleagă că există şi ceva cât se poate de fascinant în faptul de-a fi
curvă, şi ăsta e motivul pentru care, aşezat în faţa lui L., care, de pe canapea,
mă privea, întinsă pe o parte, am ajuns s-o întreb dacă i s-a întâmplat vreodată
să-şi spună că există probabil ceva foarte fascinant în faptul de-a fi curvă. Mi-
a spus că da, că i se întâmplase să gândească asta. Apoi am tăcut amândoi o
bună bucată de vreme.

De exemplu să te dezbraci pentru o persoană pe care n-o cunoşti, spuse,

trebuie să fie frumos. Sau şi alte lucruri, spuse.

Ce lucruri?

Am întrebat-o pentru că-mi aminteam că avea această calitate: nu-i era ruşine
să spună lucrurilor pe nume.

Mă privi îndelung, căuta o limită.

Minutele de dinainte, sau orele, aşteptând. Ştiind că eşti pe punctul s-o faci,
dar fără să ştii cu cine o s-o faci.

O spuse rar.

Să te îmbraci fără ruşine.

Curiozitatea, să descoperi trupuri pe care nu le-ai fi ales niciodată, să le iei în
mâini, să le atingi, să le poţi atinge.

Tăcu o clipă.

Să te priveşti în oglindă cu un bărbat peste tine, un bărbat pe care nu l-ai

văzut niciodată înainte.

Mă privi.

Să-i faci să termine.

Să te simţi înfiorător de frumoasă, spuse Femeia elegantă.

106

Ţi s-a întâmplat vreodată?

O dată, într-o dimineaţă, spuse Mireasa tânără.

Poate chiar să te simţi dispreţuită, spuse L., dar nu ştiu, poate. Poate mi-ar
plăcea s-o fac cu cineva care mă dispreţuieşte, nu ştiu, trebuie să fie o
senzaţie foarte puternică şi nu e ceva ce ţi se întâmplă în viaţă.

Şi multe alte lucruri care în viaţă nu se întâmplă, spuse Femeia elegantă.

Acum gata, spuse L.

De ce?

Să încetăm, hai!

Continuă.

Nu, acum gata, spuse Femeia elegantă.

Da, spuse Mireasa tânără.

Am o poveste de spus. I-am promis Tatălui.

Chiar trebuie s-o faceţi?

Da.

Spune-mi mai bine o poveste, spuse L.

Era povestea Tatălui.

Care, în bordelul acela, se ducea de două ori pe lună, din nevoi mai mult
medicale, cu scopul de a-şi descărca umorile trupului şi de a asigura un
anumit echilibru organismului. Rareori depăşea limitele emotive ale unui
tratament domestic, consumat în plăcerea conversaţiei şi cu o curăţenie ca la
ceremonia ceaiului. Nu lipseau momentele în care infirmierei de serviciu i se
întâmplase să-l certe politicos pe Tată – E clar că azi am hotărât să ne lăsăm
copleşiţi de lene, nu? – şi asta în timp ce-i ţinea sexul cu multă măiestrie, dar
cu slabe rezultate. Atunci se întrerupea conversaţia, şi infirmiera lua mâna
Tatălui şi şi-o vâra între picioare – alteori îşi dezvelea un sân şi-l aşeza pe
buzele lui. Era suficient pentru a reorienta procedura spre scopul ei şi a-l
conduce pe Tată spre vasta

107

deltă a unui orgasm compatibil cu imperfecţiunea inimii sale.

Dacă toate astea pot părea plictisitor de aseptice, dacă nu chiar cinice sau
exagerat de medicale, trebuie totuşi amintit că la început, cu mulţi ani înainte,
povestea aceasta fusese, dimpotrivă, o poveste de teribile pasiuni – îi spuse
Femeia elegantă Miresei tinere – şi de dragoste, şi de moarte, şi de viaţă. Tu
nu ştii nimic despre Tatăl Tatălui, îi spuse, dar pe-atunci toţi îl cunoşteau,
pentru că era un bărbat care apărea ca un gigant în panorama prudentă a
acestor locuri. El a fost cel care a inventat bogăţia Familiei, i-a născocit
legenda şi a făcut ca fericirea ei să fie perpetuă. A fost primul care n-a avut
un nume, pentru că toţi ceilalţi, când vorbeau despre el, îi spuneau Tatăl,
intuind că nu era doar un bărbat, ci şi o origine, un început, un timp străvechi,
ora fără precedente şi primul pământ. Înaintea lui nu fusese poate nimic, şi de
aceea era pentru toţi, şi în totalitate, Tatăl. Era un bărbat puternic, calm,
înţelept şi de o urâţenie încântătoare. Nu s-a bucurat de tinereţe, pentru că a
folosito ca să inventeze, să construiască, să combată. Când a împlinit treizeci
şi opt de ani, a ridicat capul şi a văzut că ceea ce-şi imaginase era deja făcut.
Atunci a plecat în Franţa şi n-a mai dat nici un semn de viaţă până când,
câteva luni mai târziu, s-a întors acasă aducând cu el o femeie care avea
vârsta lui şi nu vorbea limba noastră. S-a căsătorit cu ea, refuzând s-o facă la
biserică, şi un an mai târziu ea a murit dând naştere unui fiu, care pentru toată
viaţa, în amintirea ei, va avea o imperfecţiune a inimii, astăzi tu îi spui Tatăl.
Doliul dură nouă zile şi tot atât durară spaima şi uimirea, deoarece Tatăl
Tatălui nu credea în nefericire, sau nu-i înţelesese încă scopul. Şi astfel toate
lucrurile deveniră din nou ca înainte, cu adăugarea imperceptibilă a unui copil
şi aceea mai frapanta a unei promisiuni: spuse Tatăl Tatălui că nu va mai iubi
niciodată, nici nu se va mai căsători cu o altă femeie pe lume. Avea pe-atunci
treizeci şi nouă de ani, era în

108

deplinătatea puterilor sale, a misterului şi a urâţeniei sale încântătoare, tuturor

li se păru o risipă, şi lui nu-i scăpă riscul unei nesocotite renunţări la dorinţă.
Aşa că se duse în oraş, cumpără un palat retras, dar somptuos, şi făcu, la
ultimul etaj, un loc întru totul identic cu cel în care, la Paris, o cunoscuse pe
franţuzoaică. Uită-te în jur şi o să-l vezi. Nu s-a schimbat practic nimic de
atunci. Îmi imaginez că o mică parte din bogăţia la care vei avea acces prin
căsătoria ta provine de aici. Dar pe Tatăl Tatălui nu-l interesa latura
economică a poveştii. De două ori pe lună, întotdeauna joia, intră pe uşa
aceea, timp de douăzeci şi doi de ani, pentru că îşi promisese să păstreze până
la moarte o inimă care nu admite iubirea şi un trup care nu acceptă privaţiuni.
Şi pentru că era Tatăl, nu-şi imaginase s-o facă altfel decât într-o ambianţă
luxoasă şi într-un climă de petrecere colectivă şi permanentă. În tot acel timp,
femeile cele mai bogate, mai ambiţioase, mai singure, mai frumoase din oraş
încercară în zadar să-l facă să-şi uite promisiunea. Era o asediere care îl
măgulea, dar era imposibil de ajuns în spatele zidurilor amintirilor sale,
escortat de strălucirea curvelor sale. Până când o fetişcană făcu o obsesie
pentru el. Era de o frumuseţe sclipitoare şi de o inteligenţă imprevizibilă, dar
ceea ce o făcea periculoasă era ceva mult mai impalpabil şi necunoscut: era
liberă, cu o asemenea nemărginită naturaleţe, încât inocenţa şi sălbăticia erau
greu de deosebit în ea. Probabil începu să-l dorească pe Tatăl Tatălui chiar
înainte de a-l vedea, poate o atrase promisiunea, cu siguranţă îi plăcu să se
dedice unei legende. Fără să ezite, făcu o mişcare surprinzătoare, pe care o
găsi pur şi simplu logică, veni să lucreze aici şi-l aşteptă. Într-o bună zi el o
alese şi din ziua aceea o alese numai pe ea. Dură mult, şi în tot timpul acela
nu se văzură nici măcar o singură dată în altă parte decât aici. De aceea
probabil lui i s-a părut că nu-i fusese violată fortăreaţa şi că promisiunea îi
rămăsese intactă,

109

prea târziu îşi dădu seama că duşmanul intrase deja şi nu mai existau nici
promisiuni, nici fortăreţe. Avu convingerea absolută când fetişcana îl
avertiză, fără spaimă, că aştepta un copil. E greu de spus dacă Tatăl Tatălui se
gândi la posibilitatea de a-şi reface viaţa în acea pasiune târzie şi în acea
paternitate neprevăzută, pentru că, dacă o făcu, nu avu timp să şi-o spună lui
însuşi şi s-o spună lumii, muri, într-o noapte, între picioarele fetişcanei, într-
un zvâcnet al pântecelui, în penumbra unei camere pe care de atunci n-a mai
folosito nimeni. Dacă vei auzi spunându-se că o imperfecţiune a inimii l-a
trădat, prefă-te că eşti convinsă că aşa e. A fost cu siguranţă spaima, surpriza,
poate oboseala, fără îndoială alinarea că nu mai trebuia să-şi inventeze un
altfel de sfârşit. Fetişcana rămase acolo ţinându-l între picioare, mângâindu-l
pe păr şi vorbindu-i în şoaptă despre călătorii şi inventatori, atâta timp cât fu
necesar pentru a trimite pe cineva la ţară să-i avertizeze pe cei de acasă. Totul
fu făcut cu o discreţie învăţată pe de rost, şi asta pentru că mulţi bărbaţi mor
în bordeluri, dar nici un bărbat nu moare într-un bordel, după cum se ştie.
Deci toţi ştiau exact ce au de făcut, şi cum trebuie făcut. Cu puţin înaintea
zorilor sosi Fiul. Acum tu îi spui Tatăl, dar pe atunci avea puţin peste
douăzeci de ani, şi din cauza imperfecţiunii inimii avea faima unui băiat
retras, elegant şi misterios. La bordel fusese văzut de puţine ori, şi în acele
puţine dăţi cu greu îşi dăduseră seama de prezenţa lui. Avea încredere într-o
singură femeie, o portugheză care lucra de obicei pentru câteva doamne
plictisite, foarte bogate: îi trimeteau fiicele să înveţe. Ea îl întâmpină în
noaptea aceea. Îl duse într-o cameră, se culcă lângă el şi-i povesti despre ce
urma să vadă, explicându-i fiecare lucru şi răspunzând la toate întrebările lui.
De acord, spuse el. Se ridică şi merse la tatăl lui. În acel moment Familia era
cu puţin mai mult decât o ipoteză, lipită de viaţa nenăscută

110

încă a unui copil greşit şi de sănătatea precară a unui tânăr. Dar nimeni nu
înţelesese despre ce tânăr era vorba, şi nimeni nu putea şti că intimitatea
cotidiană cu moartea te face şiret şi ambiţios. Se aşeză pe un fotoliu, într-un
colţ al camerei, şi apăsându-şi inima cu mâinile, ca s-o apere, stătu mult timp
să privească spatele pietros al tatălui său şi chipul fetei care vorbea în şoaptă,
ţinând între picioarele desfăcute un mort. Înţelese că ceva bizar îşi făcuse loc
în destinul Familiei, ceva din pricina căruia era greu de despărţit naşterea de
moarte, a construi de a distruge şi a dori de a ucide. Se întrebă dacă avea
vreun sens să se opună inerţiei sorţii şi îşi dădu seama că i-ar fi fost de ajuns
vreo zece minute ca să distrugă totul. Dar el nu se născuse şi nici mama lui nu
murise pentru asta. Se ridică şi trimise după credinciosul servitor cu care
venise – un om de o demnitate unică. Îi spuse că Tatăl murise acasă, în patul
său, la ora trei şi patruzeci şi două, noaptea, îmbrăcat în pijamaua sa cea mai
bună şi fără să aibă timp să ceară ajutor. Evident, spuse servitorul, în timp ce
se apropia de fată şi cu o frază de neuitat – Permiteţi? – se apleca peste trupul
Tatălui. Cu o forţă incredibilă îl luă în braţe. Apoi făcu în aşa fel încât corpul
să dispară din bordel într-un chip invizibil, fără să deranjeze plăcerea şi
petrecerea care, între aceşti pereţi, erau şi sunt o obligaţie de neclintit,
întotdeauna. Rămas singur cu fata, Fiul se prezentă. O întrebă dacă ştia ceva
despre el. Totul, răspunse fata. Bine, asta ne ajută să economisim timp,
remarcă Fiul. Apoi îi spuse că se vor căsători şi că Fiul pe care-l purta în
pântece îl zămislise cu el şi că va fi pentru totdeauna fiul lor iubit. De ce?
întrebă fata.

Pentru a repune lumea în ordine, răspunse el.

A doua zi ordonă ca doliul să ţină nouă zile, din ziua înmormântării. În ziua a
zecea îşi anunţă căsătoria cu fata, şi prima zi de vară fu sărbătorită cu o
veselie de neuitat. Trei luni mai târziu fata născu, fără să moară, un băiat, cu
care tu, în

111

curând, o să te căsătoreşti; de atunci toţi îi spun Mama. În casa pe care ai

cunoscut-o a devenit femeie, într-un mod sârguincios, şi e lumina care îi
permite bărbatului pe care acum cu toţii îl numim Tatăl să trăiască în
penumbră, în timp ce cu ferocitate menţine în ordine lumea. Există ceva ce-i
leagă, dar, evident, cuvântul iubire nu explică nimic în acest caz. E mai
puternic secretul pe care-l împărtăşesc şi sarcina pe care şi-au ales-o. Într-o
bună zi, când se împlinise deja un an de când trăiau împreună, fără să împartă
vreodată şi patul, se simţiră destul de puternici pentru a sfida împreună cele
două spaime pe care se obişnuiseră să le lege de sex: el de a muri, ea de a
ucide. Se închiseră într-o cameră şi nu ieşiră de acolo înainte de a fi siguri că,
dacă plutea un blestem deasupra lor, îl alungaseră. De aia există Fiica, pentru
că a fost concepută în nopţile alea, iar dacă soarta a vrut-o şchioapă şi foarte
frumoasă e fără îndoială ca să trimită un mesaj cifrat pe care nimeni n-a reuşit
încă să-l dezlege. Dar e doar o chestiune de timp, mai devreme sau mai târziu
se va şti. Atunci când pui lumea în ordine, spune Tatăl, nu poţi hotărî tu cu ce
viteză te va lăsa s-o faci. Voia să-ţi spun povestea asta, nu ştiu de ce. Am
făcut-o. Acum nu te uita aşa la mine şi termină-ţi vinul, fetiţo.

Dar Mireasa tânără rămase nemişcată, fixând-o cu privirea pe Femeia

elegantă. Părea să asculte, absorbită, cuvintele care se opriseră pe drum şi
acum se încălecau întârziate şi lipsite de orice sunet. Instinctiv, le primea cu
neplăcere. Se întreba ce se întâmplase cu timpul acela de devenise atât de
efeminat încât să dezlege orice secret şi să sfarme darul ignoranţei. Nu
înţelegea ce voiau de la ea oamenii ăştia, pe neaşteptate avizi şi generoşi cu
adevăruri care i se păreau riscante. Fără să se gândească, aruncă o întrebare,
muşcând cuvintele.

Dacă e o poveste secretă, cum de o cunoşti?

112

Femeia elegantă nu-şi pierdu delicateţea.

Sunt născută în Portugalia, le învăţ sexul pe fetele din buna societate, spuse.

Tu.

Ai nevoie de câteva lecţii?

N-am nevoie de nimic.

N-ai nevoie de nimic, de acord.

Sau poate de un lucru.

Spune-mi.

Ai vrea să mă laşi puţin singură?

Femeia elegantă nu răspunse. Îşi întoarse doar privirea spre sală, dar ca şi
cum ar fi coborât-o pe o tablă de şah, pe care cineva începuse o partidă al
cărei final ea era în stare să-l prevadă fără greşeală. Apoi nu făcu altceva
decât să-şi scoată cu o oarecare încetineală minunatele mănuşi de mătase, pe
care le purta roşii şi până deasupra coatelor, şi să le pună în poala Miresei
tinere.
Vrei să rămâi singură, spuse.

Da.

De acord.

Se ridică, Femeia elegantă, fără supărare, fără grabă, fără nimic. Se ridicase
probabil în felul acela de pe multe canapele, multe paturi, multe alcovuri,
multe vieţi.

Se ridică şi L., dar nu cu aceeaşi linişte, nu cunoştea liniştea, din câte ştiam
eu. Se ridică şi se uită la ceas.

La naiba.

Trebuie să pleci?

Trebuia să plec de mult.

Ai şi plecat de mult.

Nu în sensul ăla, prostule.

Când ai plecat, ai uitat un pachet de ţigări pe pat, pe jumătate gol. L-am purtat
cu mine luni întregi. Din când în când fumam câte una. Apoi s-au terminat.

113

Nu încerca.

Nu încerc.

Şi încetează să te ucizi în rahatul ăsta de locuinţă care pare vizuina unui

maniac.
Să-ţi chem un taxi?

Nu, sunt cu maşina.

Îşi îmbrăcă jacheta şi îşi aranjă părul uitându-se în geamul de la fereastră.

Apoi rămase o clipă în picioare privindu-mă, m-am gândit că hotăra dacă să
plece cu o sărutare, dar în realitate se gândea la altceva.

De ce atât de mult sex?

În ce sens?

În carte, atât de mult sex.

Există, aproape întotdeauna, în cărţile mele, sex.

Da, dar aici e o obsesie.

Zici tu?

Ştii asta.

Obsesie mi se pare cam mult.

Poate. Dar există, evident, ceva ce te atrage, când scrii despre sex.

Da.

Ce?

Că e dificil.

L. a început să râdă.

Nu te schimbi niciodată, ai?

E ultimul lucru pe care l-a spus. A plecat fără ca măcar să salute, era un lucru
pe care-l făcea şi atunci, îmi plăcea.
A plecat frumos, fără măcar să se întoarcă sau să salute, se gândi Mireasa
tânără, privind-o pe Femeia elegantă traversând sala. Îmi place. Cine ştie câte
nopţi trebuie să treacă pentru a deveni aşa. Şi câte zile să pierzi, se gândi.
Ani. Îşi turnă vin. Mai bine aşa. Ciudata singurătate a celui

114

care se află în mijlocul unei petrecere ca aceea. Singurătatea mea, îşi spuse în
şoaptă. Îşi îndreptă spatele, îşi trase umerii înapoi. Acum o să-mi aranjez
gândurile şi, în ordine alfabetică, spaimele mele, se gândi. Dar apoi mintea-i
rămase imobilă, incapabilă s-o pornească pe calea strâmtă a gândurilor, goală.
Ar fi vrut să se întrebe ce anume îi mai aparţinea încă după ziua aceea de
poveşti spuse. Încercă puţin. Primul lucru e că nu mai am pe nimeni. N-am
avut niciodată pe nimeni, deci nu se schimbă nimic. Dar apoi mintea era din
nou goală, imobilă. Un animal leneş. E mai bine ca toţi s-o ştie, pot în sfârşit
să fiu eu însămi, e mai bine şi pentru mine să ştiu, mi-ar fi rămas un tată în
gât, toată viaţa, mai bine că a crăpat, mai bine acum. Într-o zi o să înţeleg
dacă l-am ucis eu, acum sunt prea tânără, trebuie să am grijă să nu mă ucid pe
mine. Adio, tată, fraţi, adio. Apoi golul din nou, nici măcar dureros, doar
incorigibil. Îşi ridică privirea spre petrecerea care-i bâzâia în jur şi îşi dădu
seama că e o umbră, în rochia ei nepotrivită, o mişcare indescifrabila la
marginea partidei care se juca. Nu-i păsa absolut deloc. Îşi coborî privirea şi
fixă mânuşile roşii, de mătase, pe care le ţinea în poală. E greu de spus dacă
aveau vreo semnificaţie. Îşi scoase jacheta, rămânând în rochia ei ordinară,
care-i lăsa descoperite braţele. Luă mânuşile şi şi le puse cu grijă, dar fără
nici un scop, sau de abia întrevăzând consecinţe care îi apăreau necunoscute.
Îi plăcu să găsească pentru fiecare deget un culcuş moale, şi apoi să tragă
mătasea roşie pe piele până deasupra cotului. Îi făcea bine să se ocupe cu un
gest inutil. Aici aş putea învăţa multe lucruri, îşi spuse. Vreau să mă întorc,
trebuie să mă îmbrac altfel, poate Tatăl mă va lăsa să mă întorc. Cine ştie
dacă Fiica a fost vreodată aici. Iar Mama, aici, tânără de tot, ce spectacol
trebuie să fi fost? Glorios. Îşi privi mâinile, păreau mâini pe care le pierduse
şi pe care acum cineva i le dăduse înapoi. Sunt probabil groteşti cu rochia
asta, se gândi. Nu-i păsa. Se

115

întrebă de ce anume îi păsa în momentul acela. De nimic. Apoi îşi dădu

seama că un bărbat stătea în picioare, în faţa ei. Ridică privirea, era tânăr,
părea educat, îi spunea ceva, probabil ceva spiritual – zâmbea. Nu te ascult,
se gândi Mireasa tânără. Dar bărbatul nu pleca. Nu te ascult, dar e adevărat,
eşti tânăr, nu eşti beat, ai o haină frumoasă. El continua să-i zâmbească. Apoi
se înclină cu eleganţă şi o întrebă, într-un fel frumos, dacă putea să se aşeze
lângă ea. Mireasa tânără îl privi îndelung ca şi cum ar fi trebuit să
recapituleze o întreagă poveste, fără de care n-ar fi fost în stare să-i dea un
răspuns. În sfârşit îl lăsă să stea jos, fără un zâmbet. Bărbatul începu din nou
să vorbească, şi Mireasa tânără se uita la el fără să asculte un singur cuvânt,
dar când el îi întinse cupa de şampanie pe care o ţinea în mână, ea o duse la
buze, fără nici o grijă. El o fixă, ca şi cum ar fi studiat o enigmă.

Puteţi întreba, dacă nu înţelegeţi, îi spuse Mireasa tânără.

Nu v-am văzut niciodată aici, spuse bărbatul.

Nu, nici eu nu m-am văzut niciodată aici, spuse ea. Nici acum nu mă văd,
cred.

Bărbatul se bucură de norocul care dăduse peste el: să găsească o fată

inexpertă şi curată, o situaţie care în genul acela de joc se dovedea rară şi
prezenta o atracţie cu totul deosebită. Deoarece ştia că deseori era vorba de o
abilă înscenare, se aplecă înainte pentru a-şi pune buzele pe gâtul Miresei
tinere, şi când ea, instinctiv, se retrase, începu să creadă că în seara aceea
norocul îi dăruia cu adevărat o plăcere care, cu condiţia să aibă cât de cât
răbdare, i-ar fi făcut seara memorabilă.

Vă cer scuze, spuse.

Mireasa tânără îl privi.

Nu, zise, nu mă luaţi în seamă, faceţi-o din nou, atâta doar că nu mă aşteptam.

116

Bărbatul se aplecă atunci din nou spre ea, şi Mireasa tânără se lăsă sărutată pe
gât, închizând ochii. Îşi spuse că bărbatul ştia să sărute cu gentileţe. El ridică
mâna să-i atingă faţa într-o mângâiere curată. Se îndepărtă puţin, dar fără să-
şi ia mâna de pe chipul ei, întârziind chiar să-l mângâie până când cu vârful
degetelor ajunse să-i atingă buzele, pe care nu-şi dădu seama că le fixa
surprins; atunci rochia ei nu i se mai păru atât de inexplicabil de nepotrivită,
şi pentru o clipă se îndoi de propria lui siguranţă. Ea ştia de ce şi, uimită ea
însăşi, prinse între buze degetele bărbatului, le ţinu o clipă să se ardă, apoi,
întorcând capul, îl îndepărtă pe bărbat cu un gest delicat şi-i spuse că nici
măcar nu ştia cine e. Cine sunt? întrebă el, continuând să-i privească buzele.

Puteţi şi să inventaţi, spuse Mireasa tânără.

Atunci el zâmbi şi stătu o clipă s-o privească în tăcere, pentru că nu mai era
foarte sigur de ceea ce se întâmpla.

Nu trăiesc aici, spuse.

Dar unde?

N-are importanţă, altundeva, spuse el. Apoi adăugă că studiază.

Ce anume?

El îi explică şi, fără ca măcar să înţeleagă bine de ce, o făcu alegându-şi cu

grijă cuvintele, dorind ca ea să înţeleagă cu adevărat.

Inventaţi? îl întrebă ea.

Nu.

Cu adevărat?

Jur.

Vru să o sărute pe gură, dar ea se retrase, şi în loc să-i dea o sărutare, îi luă
mâna şi o puse pe genunchi, împingând-o către partea de jos a rochiei, dar
într-un mod indescifrabil, care putea să pară o insignifiantă, milimetrică
mişcare scăpată unei intenţii reale. Nici măcar ea nu ştia, în momentul acela,

117

ce anume căuta. Dar îşi dădu seama că undeva, în trupul ei, exista absurda
dorinţă de a se lăsa atinsă de mâna acelui bărbat. Nu pentru că bărbatul acela
îi plăcea, îi era indiferent, simţea mai degrabă nevoia de a arunca ceva din ea,
iar a-şi desface picioarele la mângâierea acelui bărbat i se păru pe moment
calea cea mai scurtă sau mai simplă. Îl fixă cu o privire care nu însemna
nimic. Bărbatul tăcea. Apoi îşi vârî mâna sub rochie cu grijă. O întrebă de
unde venea şi cine era. Şi Mireasa tânără răspunse. În timp ce încerca să-şi
amintească până unde îi ajung ciorapii şi unde începe pielea sub degetele
acelui bărbat, începu să vorbească. Pe neaşteptate îşi auzi propria-i voce,
calmă, aproape rece, spunând adevărul. Spuse că fusese crescută în Argentina
şi, uimindu-se pe ea însăşi, povesti visul tatălui său, pampa, cirezile de vite,
marea casă în pustiu. Îi vorbi despre familia ei. Nu avea nici un sens, dar i-am
povestit totul. El, încet, cu o anumită eleganţă, îmi mângâia genunchiul,
mişcând uneori doar degetele. I-am spus că ceea ce păruse uşor în Italia,
acolo departe se dovedise a fi mult mai complicat şi, aproape fără să-mi dau
seama, m-am trezit că mărturisesc pentru prima dată secretul meu cuiva,
spunând că, la un moment dat, tata a trebuit să vândă tot ce avea în Italia
pentru a-şi continua visul. Era încăpăţânat în iluziile sale, şi curajos în
greşelile sale, am spus. Şi aşa a vândut tot ce aveam pentru a-şi plăti datoriile
şi a o lua de la capăt puţin mai la est, unde culoarea ierbii i s-a părut a fi cea
potrivită şi profeţiile unei ghicitoare îi promiseră un noroc târziu şi
incomensurabil. Bărbatul asculta. Mă privea în ochi, apoi cobora cu privirea
spre buze – ştiam de ce. Începu să urce din nou cu mâna sub rochie, iar eu l-
am lăsat s-o facă, pentru că era, în mod misterios, ceea ce voiam. Am spus că
acolo departe existau reguli pe care noi nu le înţelegeam, sau poate nu
înţelegeam pământul, apa, vântul, animalele. Existau războaie vechi la care
ajungeam ultimii,

118

precum şi un sens misterios al proprietăţii, şi un concept despre justiţie, care

ne scăpa. Chiar şi o violenţă invizibilă, care era uşor de perceput, dar greu de
descifrat. Nu-mi aduc aminte exact când, spuse Mireasa tânără, dar la un
moment dat am avut cu toţii certitudinea că totul se ducea de râpă şi că, dacă
am fi rămas o zi în plus, n-ar mai fi existat cale de întoarcere. Bărbatul se
aplecă s-o sărute pe gură, dar ea se retrase pentru că trebuia să termine de
spus numele unui anumit adevăr, şi era prima oară că o făcea cu voce tare.
Bărbaţii din familie s-au privit în ochi, spuse, şi singurul care nu i-a lăsat în
jos a fost tatăl meu. Atunci am înţeles că n-o să ne putem salva.

Fără a înceta să mă mângâie, bărbatul mă privi, poate încerca să înţeleagă

dacă-mi păsa de ceea ce face. Am tăcut, m-am uitat doar la el cu o graţie care
semăna cu o sfidare. Îi simţeam mâna, sub rochie, între picioare, şi îmi veni
brusc în minte că puteam să fac cu mâna aceea tot ce voiam. E incredibil cum
rostirea unui adevăr ţinut ascuns prea mult timp te face să devii arogant sau
sigur sau, nu ştiu – puternic. Mi-am aplecat puţin capul pe spate, am închis
ochii şi am simţit mâna care-mi urca pe picior. Fu de ajuns un mic suspin
pentru a o împinge acolo unde se terminau ciorapii şi să o simt pe piele. M-
am întrebat dacă eram cu adevărat în stare să-l opresc. Am deschis ochii şi
am spus cu o voce absurd de blândă că tata, seara, făcea exact gestul acela, cu
mâna lui lemnoasă – se aşeza lângă mine şi, în timp ce fraţii mei ieşeau muţi
din încăpere, aluneca exact aşa sub fusta mea, cu mâna lui de lemn obosit.
Bărbatul se opri. Se întoarse cu mâna spre genunchi, dar nu cu un gest brusc,
pur şi simplu ca şi cum s-ar fi gândit deja de câtva timp s-o facă. Nu mai era
tatăl pe care-l cunoscusem, spuse Mireasa tânără, era un om distrus. Eram
atât de singuri, că zborul unui vultur însemna deja o prezenţă, sau venirea
unui om de pe coama dealului,

119

un eveniment. Era încântătoare când spunea asta, cu privirea pierdută într-o

depărtare întunecată şi glasul hotărât. Bărbatul se aplecă spre ea s-o sărute pe
gură, într-un gest în care nici el n-ar fi putut deosebi urgenţa dorinţei de
gentileţea unui gest protector. Mireasa tânără se lăsă sărutată, pentru că în
momentul acela urca povârnişul adevărului şi orice alt gest îi era indiferent –
altundeva se îndrepta ea. Nu simţi aproape deloc limba bărbatului, nu-i păsa.
Simţi, dar cu o percepţie periferică, că mâna, sub rochie, i se apropia de sex.
Se desprinse de gura bărbatului şi spuse că în cele din urmă singura soluţie
care se găsise a fost aceea de a se pune de acord cu nişte indivizi de acolo, iar
asta însemna că ea ar fi trebuit să se mărite cu un bărbat pe care nu-l cunoştea
aproape deloc. Nici măcar nu era un bărbat dezgustător, zâmbi Mireasa
tânără, dar eu eram logodită cu un băiat pe care-l iubeam, în Italia. Pe care-l
iubesc, am spus. Am desfăcut puţin picioarele şi am lăsat degetele bărbatului
să-mi găsească sexul. Şi atunci i-am spus tatei că n-o s-o fac niciodată şi că o
să plec, aşa cum era hotărât dintotdeauna, ca să mă mărit aici, şi că nimic n-o
să mă poată împiedeca să fac asta. El a spus că în felul ăsta o să-l distrug. A
spuse că, dacă eu aş fi plecat, el s-ar fi omorât a doua zi. Bărbatul mi-a
deschise sexul cu degetele. Eu am spus că am fugit noaptea, cu ajutorul
fraţilor mei, şi că n-am întors capul până când nu s-a încheiat traversarea
oceanului. Şi când bărbatul şi-a vârî degetele în sexul meu, eu am spus că
tata, a doua zi după fuga mea, s-a omorât. Bărbatul s-a oprit. Se spune că a
căzut, beat fiind, în râu, am adăugat, dar eu ştiu că şi-a tras un glonţ în cap,
pentru că mi-a descris exact cum o s-o facă şi mi-a promis că, în ultimul
moment, n-o să-i fie frică, nici n-o să-i pară rău. Arunci bărbatul m-a privit în
ochi, voia să ştie ce se întâmplă. Eu i-am luat încetişor mâna şi am scos-o de
sub rochie. Am dus-o la gură şi i-am luat degetele între buze, o
120

clipă. Apoi am spus că i-aş fi extrem de recunoscătoare, dacă ar fi atât de

amabil să mă lase singură. M-a privit fără să înţeleagă. V-aş fi extrem de
recunoscătoare dacă acum aţi fi atât de amabil să mă lăsaţi singură, repetă
Mireasa tânără. Bărbatul puse o întrebare. Vă rog, spuse Mireasa tânără.
Atunci bărbatul se ridică, dintr-un reflex instinctiv de bună creştere şi fără să
înţeleagă ce i se întâmplase. Spuse o frază de circumstanţă, dar după aceea
rămase în picioare, prelungind nici el nu ştia ce anume. În sfârşit spuse că nu
era acela modul cel mai potrivit de a întreţine un bărbat, în locul acela. Nu
pot să nu fiu de acord cu dumneavoastră şi vă rog să acceptaţi scuzele mele,
spuse Mireasa tânără, liniştită, fără nici cea mai mică umbră de părere de rău.
Omul salută cu o reverenţă. De mai multe ori, în viaţa lui, va încerca apoi să
uite întâlnirea aceea, fără să reuşească, sau s-o povestească altcuiva, fără a
găsi cuvintele potrivite.

Vă stau bine, spuse Tatăl, arătând spre mănuşile lungi roşii.

Mireasa tânără îşi netezi o cută a rochiei.

Nu sunt ale mele, spuse.

Păcat. Putem pleca?

Se întoarseră cu trenul, din nou singuri, unul în faţa celuilalt, în lumina unui
lung crepuscul, iar dacă acum mă gândesc, pot să-mi aduc aminte în detaliu,
în ciuda tuturor anilor care au trecut, felul în care stăteam mândră, cu spatele
drept, fără ca măcar să mi-l sprijin de scaun, luptând cu o imensă oboseală.
Era orgoliu, dar un orgoliu pe care sângele îl generează doar în tinereţe –
însoţindu-l, din greşeală, cu slăbiciunea. Mă ţineau trează zdruncinăturile
trenului şi îndoiala că o infamie definitivă se revărsase, toată într-o singură zi,
în cavitatea vieţii mele, ca într-o cană care acum părea imposibil de golit, de
abia reuşeam s-o înclin atât cât trebuia ca să văd curgând din ea lichidul opac
al ruşinii – îl auzeam curgând lent fără să
121

ştiu ce să cred. Dacă aş fi fost lucidă, dacă aş fi avut mii de vieţi în plus, aş fi
ştiut însă că ziua aceea ciudată, de confesiuni şi bizarerii, îmi dăduse o lecţie
pe care am învăţat-o mai târziu, după mulţi ani şi multe greşeli. În fiecare
detaliu, ceea ce făcusem în orele acelea – şi ascultasem, spusesem, văzusem –
mă învăţa că trupurile sunt cele care dictează viaţa, tot restul e o consecinţă.
Nu puteam să cred asta, în acel moment, pentru că asemeni tuturor oamenilor
când sunt tineri, mă aşteptam la ceva mai complex sau mai sofisticat. Dar
acum nu cunosc poveste, a mea sau a altora, care să nu fi început cu mişcarea
animalică a unui trup – o înclinaţie, o rană, o desfigurare, uneori un gest
sclipitor, deseori instincte obscene care vin de departe. E deja totul scris
acolo. Gândurile vin după aceea, şi sunt întotdeauna o hartă târzie, căreia îi
atribuim, convenţional şi din oboseală, o oarecare precizie. Probabil era ceea
ce Tatăl se gândea să-mi explice, făcând gestul în aparenţă absurd de a duce o
tânără într-un bordel. La atâţia ani distanţă, trebuie să-i recunosc o curajoasă
exactitate. Voia să mă ducă într-un loc unde era imposibil să te aperi de
adevăr – şi imposibil să nu-l asculţi. Avea de spus că trama destinelor la care
lucrase ani de zile războiul familiilor noastre era ţesută cu un fir primitiv,
animalic. Şi oricât ne-am fi obosit să căutăm explicaţii mai elegante sau mai
artificiale, originea noastră, a tuturor, era înscrisă în trupuri, cu litere de foc –
fie ea imperfecţiunea unei inimi, scandalul unei frumuseţi imprudente, sau
brutala necesitate a dorinţei. Astfel, se trăieşte în iluzia de a recompune ceea
ce mişcarea umilitoare, sau minunată, a unui trup a învălmăşit. Într-o ultimă
mişcare, splendidă sau umilitoare, a trupului, se moare. Tot restul e un dans
inutil, pe care nişte balerini minunaţi îl fac să devină memorabil. Dar o ştiu
acum, nu o ştiam atunci – iar în trenul acela eram prea obosită ca să înţeleg,
sau prea orgolioasă, prea înfricoşată, nu ştiu. Îmi

122
ţineam spatele drept şi asta era tot. Îl priveam pe Tată, avea din nou
trăsăturile sale de om blând, aflat în planul secund – stătea cu mâinile
împreunate în poală şi le privea. Din când în când, dar scurt, ridica ochii spre
fereastră. Apoi îşi privea din nou mâinile. Un spectacol. Mireasa tânără îşi
dădu seama că, dintr-odată, îl găsea pe bărbatul acela irezistibil, doar punând
împreună ceea ce aflase despre el şi figura umilă pe care o avea acum în faţă.
Observă pentru prima oară abilitatea extraordinară cu care Tatăl ştia să
ascundă forţa de care dispunea, iluziile de care era capabil şi ambiţia
nemăsurată căreia îşi dedica viaţa. Un jucător profesionist, care câştiga cu
cărţi invizibile. Un fantastic trişor. Îi văzu frumuseţea, pe care nici măcar
pentru o clipă nu i se întâmplase s-o bănuiască înainte de ziua aceea. Îi plăcu
singurătatea aceea, în trenul care alerga, şi faptul de a fi fost ei doi, pentru o
zi. Avea optsprezece ani: se ridică, se duse să se aşeze lângă el şi, când
înţelese că el nu va înceta să-şi privească mâinile, îşi puse capul pe umărul lui
şi adormi.

Tatăl îl interpretă ca pe un gest rezumativ, compendiul a tot ceea ce Mireasa

tânără ar fi putut gândi în legătură cu tot ce descoperise în ziua aceea. I se
păru chiar de o oarecare, neaşteptată, exactitate. O lăsă deci să doarmă şi se
întoarse la ceea ce făcea, privindu-şi mâinile. Recapitula mişcările făcute în
ziua aceea, gândindu-se la ele cu satisfacţia sobră a unui general care,
schimbând dispoziţia trupelor pe câmpul de bătaie, obţinuse o desfăşurare
mai potrivită cu terenul şi mai puţin vulnerabilă la atacurile duşmanului.
Existau desigur câteva detalii de pus la punct, primul dintre toate să-l
găsească pe Fiu care dispăruse, dar rezultatul acelei zile de mari manevre îl
făcea să fie optimist. Ajuns la aceste concluzii, încetă să-şi mai fixeze mâinile
şi ridicând privirea către fereastră se dedică unui ritual al minţii căruia de
mult timp nu mai avusese cum să i se dedice: să-şi treacă în revistă

123

propriile convingeri. Avea un anumit număr, de diferite tipologii. Îi plăcea ca

unui copil să le amestece. Plecă de la ideea despre care nu avea nici un fel de
îndoială: că vara e bine să foloseşti spumă de barbă cu miros de citrice. Apoi
continuă cu convingerea, desăvârşită în ani de zile, că, în realitate, caşmirul
nu există, şi îşi repetă clara evidenţă a inexistenţei lui Dumnezeu. Când îşi
dădu seama că trebuiau să coboare, sări la ultima certitudine de pe listă,
pentru că era cea la care ţinea cel mai mult, singura pe care n-o mărturisise
nimănui, şi cea căreia îi rezerva partea sa cea mai eroică. Nu se gândea
niciodată la ea fără s-o spună cu voce tare.

Eu n-o să mor noaptea, o s-o fac la lumina zilei.

Mireasa tânără îşi ridică capul de pe umărul lui, revenind din vise îndepărtate.

Aţi spus ceva?

Că trebuie să coborâm, domnişoară.

Ieşiră din gară, Mireasa tânără nu vorbea încă, prinsă în plasa de păianjen a
unei treziri complicate. Modesto, venit să-i ia cu o cabrioletă, îi duse acasă,
înşirând micile noutăţi ale zilei cu o nuanţă de bucurie în glas: era într-adevăr
obiceiul Familiei ca orice întoarcere, chiar şi cea mai normală, să aducă
bucurie pe chipuri şi alinare în gesturi.

Doar atunci când coborâseră deja din cabrioletă şi-i mai despărţeau doar
câţiva paşi de pragul casei, Mireasa tânără îl luă pe Tată de braţ şi se opri.
Infailibil, Modesto îşi continuă drumul, fără să se întoarcă, şi dispăru pe o uşă
laterală. Mireasa tânără strânse braţul Tatălui, dar fără să-şi întoarcă privirea
de la faţada vastă şi albă care era pe punctul să-i înghită.

Şi-acum? întrebă.

Tatăl nu se tulbură.

Vom face ce am hotărât, spuse.

Adică?

124
Ce întrebare. Plecăm în vilegiatură.

Nu atunci când am scris, ci multe zile mai târziu, în timp ce reciteam întins pe
canapea, mi-am dat seama de fraza pe care o scrisesem, şi am început s-o
privesc de aproape. Cu o oarecare bunăvoinţă puteam să încerc s-o scriu puţin
mai bine. De exemplu Voi muri ziua, la lumina soarelui suna mai rotund. Şi
Vreau să mor în plină zi şi aşa o să fac ar merge. Când se întâmplă aşa ceva,
încerc să citesc fraza cu voce tare – tot cu voce tare, de altfel, o pronunţa şi
Tatăl – şi repetând-o, atunci, am ascultat-o, şi dintr-odată a fost ca şi cum n-
aş fi scris-o eu, ci aş fi primit-o, în momentul acela, apărută acolo de pe un
tărâm necunoscut. Se întâmplă. Sunetul era limpede, prezentarea plăcută. Eu
n-o să mor noaptea, o s-o fac la lumina zilei. Nu venea de la mine, era acolo
şi gata; mi-am dat seama că spunea un lucru pe care eu n-aş fi ştiut să-l
formulez, dar pe care îl recunoşteam cu siguranţă. Avea legătură cu mine.
Am citit-o încă o dată şi am înţeles, cât se poate de simplu, că ceea ce-mi
rămâne de dorit, considerând definitivă dezorientarea mea, era să mor efectiv
la lumina soarelui, deşi a muri era fără îndoială un termen puţin pripit – să
spunem a dispărea. Dar nu într-o noapte, asta-mi era cât se poate de clar
acum. La lumina soarelui. Eram întins pe divan, repet, şi făceam singurul gest
pe care în ultima vreme reuşesc să-l fac cu siguranţă şi cu o bună capacitate
de autocontrol, acela de a scrie o carte. Dar dintr-odată nu mai scriam, trăiam
– un lucru pe care îl neglijez de multă vreme, sau cel puţin de câte ori pot –,
dacă a trăi se numeşte acea rapidă întoarcere la sine pe care mi s-a întâmplat
s-o experimentez, fără preaviz, în timp ce, întins pe divan, citeam cu voce
tare o frază pe care cu câteva zile înainte o scrisesem şi care acum îmi apărea
din nou, ca şi cum ar fi venit de departe, în lumina convingătoare a unei voci

125

care nu mai era a mea.

Am privit în jur. Lucrurile, ordinea, penumbra. Vizuina unui maniac, spusese
L. Puţin exagerată, ca întotdeauna. Şi totuşi.

E posibil să se sfârşească aşa?

Din când în când – se va fi observat – se întâmplă să ne gândim: e posibil să

se sfârşească aşa?

În ce mă priveşte, de mult nu mai gândeam asta. Încetasem să mă mai întreb.

Alunecăm, fără să ne dăm seama prea bine, năuciţi de durere, şi asta-i tot.

Dar în momentul acela m-am gândit – E posibil să se termine aşa? – şi mi-a

fost clar că oricare ar fi fost destinaţia vieţii mele, era cu siguranţă nepotrivită
lumina în care aşteptam s-o cunosc, cum era absurd peisajul în care-i
permiteam să se apropie şi demenţială fixitatea pe care mi-o impusesem
aşteptând. Totul era nedrept.

Panta pe care o luase povestea mea, nu-mi permiteam s-o judec. Dar în ceea
ce priveşte detaliile, aveam şi eu ceva de spus, da.

N-o să mor noaptea, o s-o fac la lumina zilei.

Asta era ce aveam de spus.

Ca să fiu sincer, nu m-aş fi aşteptat niciodată la o asemenea răbufnire de

cutezanţă, şi chiar şi acum mă mir că o frază citită într-o carte a generat-o
(faptul că e vorba despre o cartea a mea e un amănunt, fără îndoială, destul de
penibil). Ceea ce pot spune e că am luat lucrul în sens literal – n-o să mor
noaptea, o s-o fac la lumina zilei – căci de multă vreme îmi pierdusem
energiile sau fantezia ca să elaborez chestiunea asta într-un mod simbolic, aşa
cum, fără nici o îndoială, ar fi pretins de la mine Doctorul (căruia, printre
altele, s-a stabilit că-i datorez douăsprezece mii de euro), cu siguranţă
obligându-mă să traduc cuvântul lumină într-o dispoziţie sufletească nouă, şi
cuvântul noapte în proiecţia fantasmelor mele oarbe: tâmpenii. Am rezolvat
mai simplu – şi
126

nedispunând, după cum am spus, de energiile şi de fantezia necesare pentru o

soluţie diferită – am hotărât să merg la mare. Nu, nu chiar – nu sunt atât de
lipsit de energii şi de fantezie, la urma urmei. Dar e adevărat că, în loc să-mi
imaginez cine ştie ce lucru, am reuşit doar să mă întorc cu gândul la o
dimineaţă de acum câţiva ani şi la un feribot care, în lumina de iarnă, mă
ducea spre o insulă. Era în sud. Înaintarea era leneşă, marea calmă. Dacă te
aşezai pe punte în lumina potrivită călătoreai cu soarele în ochi, dar fiind
vorba despre o dimineaţă de februarie erai mai degrabă scăldat în lumină şi
atât. Zgomotul vătuit al motoarelor era confortabil .

Poate că mai există încă, mi-am spus. Mă gândeam la feribot.

Trebuiau reconstruite câteva detalii care acum îmi scapă (care insulă, de
exemplu), dar desigur e vorba despre nişte obstacole neglijabile, şi ăsta e
motivul pentru care, cu o forţă care încă mă mai uimeşte, m-am ridicat de pe
divan că să urc pe feribotul acela, deşi eram perfect conştient de seria
nesigură de gesturi pe care le-ar fi implicat trecerea de pe unul pe celălalt (e
admirabil, în schimb, în simplitatea formală a unei fraze scrise, divan şi
feribot sunt practic lipite, de aici întâietatea scrisului asupra trăitului, n-o să
obosesc niciodată s-o repet). Îmi aduc aminte că m-am despărţit de
apartamentul meu în circa douăzeci de minute – şi, într-o manieră mai
generală, de un anumit complex de convingeri parţiale, şi în final de
obscuritatea organizată în care mă înmormântasem. Dacă oamenii ar avea
idee despre cât de puţin e nevoie pentru a le dărâma, n-ar pierde atâta timp cu
edificarea diferitelor strategii împotriva ofenselor vieţii. A fost suficient
timpul pentru a alege puţinele obiecte de luat cu mine – mi-a venit în minte
numărul unsprezece. Unsprezece obiecte deci – a fost o încântare să le aleg.
Am făcut-o în timp ce, cu un pas foarte asemănător, Familia naviga, în capul
meu, spre

127
vilegiatură, într-o amplă mişcare colectivă pe care a fost apoi o plăcere s-o
fixez în dâra clară lăsată de scris, la masa unui hotel minuscul, primul de pe
drumul spre sud, în timpul primei nopţi după eternitate. Trebuind să aranjez
lucrurile într-o ordine exactă, am început prin a-mi aminti cum vilegiatura
reprezenta pentru ei toţi o neplăcută obişnuinţă care se rezolva în două
săptămâni petrecute în munţii din Franţa; nu ştiu exact unde, dar probabil că
am spus deja că era interpretată ca o obligaţie, şi suportată deci de toţi cu o
elegantă resemnare.

Ca să reducă la minimum neplăcerea, făceau apel la uşoare expediente, dintre

care cel mai curios era acela de a evita să-şi facă valizele, urmau să cumpere
tot ce le era necesar la faţa locului. Singurul care avea nişte cufere şi se
încăpăţâna să le folosească era Unchiul, căruia îi plăcea să ia cu el, fără
inutile jumătăţi de măsură, tot ce avea. Îşi făcea el însuşi bagajele, şi dat fiind
că asta se întâmpla în timp ce dormea, putea să dureze chiar şi câteva
săptămâni. Spre deosebire de el, toţi ceilalţi se pregăteau doar în dimineaţa
plecării, înghesuind obiecte de o utilitate îndoielnică în mici sacoşe pe care
deseori le uitau acasă. Existau nişte constante: de exemplu Mama nu pleca
niciodată fără a-şi lua cu ea perna, vederi pe care în călătoriile precedente nu
avusese timp să le scrie, punguliţe cu levănţică şi partitura unui cântec
franţuzesc din care pierduse ultima pagină. Tatăl ţinea morţiş să-şi ducă un
manual de şah, Fiica un album şi culori de ulei (din motive misterioase lăsa
acasă nuanţele de la albastru deschis la bleumarin). Fiul, pe vremea când nu
dispăruse încă, demonta ceasul de pe scări şi ducea cu el piesele promiţându-
şi să le monteze la loc în vacanţă. Suma finală a unei asemenea selecţii de
obiecte dădea un număr moderat de bagaje şi o anumită cantitate de păreri de
rău, deseori era necesar să fie lăsate acasă fragmente preţioase

128

din nebunia colectivă.

De casă avea grijă Modesto. Chiar şi în asta rămâneau fideli unui protocol a
cărui raţionalitate, admiţând că exista vreuna, îşi afla rădăcinile într-un trecut
lipsit deja de explicaţii. Se acopereau toate mobilele cu cearşafuri de in, se
umpleau cămările cu tot felul de alimente neperisabile, se închideau toate
obloanele în afară de cele orientate spre sud, se strângeau covoarele, se luau
tablourile de pe pereţi punându-le pe jos (exista o explicaţie, dar se pierduse),
ceasurile erau lăsate să se oprească, se puneau flori galbene în fiecare vază, se
pregătea masa ca pentru un mic dejun cu douăzeci şi cinci de persoane, se
scoteau roţile la toate obiectele care aveau roţi şi se aruncau toate hainele care
în cursul ultimului an nu fuseseră îmbrăcate măcar o singură dată. O grijă
specială era rezervată preţiosului ritual de a lăsa, împrăştiate prin casă, gesturi
întrerupte: părea să fie o garanţie sigură a faptului că se vor întoarce să le
completeze. De aceea camerele, odată plecată Familia, ofereau unei priviri
atente o întreagă furtună de acţiuni făcute pe jumătate: un pămătuf de
bărbierit plin de clăbuc, partide de cărţi abandonate în momentul cel mai
frumos, lighene pline cu apă, fructe pe jumătate curăţate de coajă, o ceaşcă de
ceai plină încă. Pe suportul de note al pianului se lăsa de obicei o partitură
deschisă la penultima pagină, iar pe biroul Mamei rămânea întotdeauna o
scrisoare neterminată. În bucătărie era atârnată pe perete o listă de
cumpărături aparent foarte urgente, în sertare se lăsau minunate dantele
neisprăvite şi pe masa de biliard se abandona o lovitură sublimă inexplicabil
amânată. În aer, dacă s-ar fi putut vedea, pluteau gânduri lăsate pe jumătate,
amintiri incomplete, iluzii de perfecţionat şi poezii fără final, se gândeau că
soarta le-ar putea vedea. Totul era completat lăsând, în momentul plecării, o
bună parte din bagaje uitată, pe coridoare – gest dureros, dar considerat
decisiv. În lumina

129

unei asemenea abnegaţii, eventualitatea ca riscurile călătoriei să-l fi făcut pe

unul dintre ei să nu se întoarcă acasă era considerată pur şi simplu jignitoare.

Nu se puteau ocupa de toate aceste griji fără ca lucrul să nu le ia un anumit

timp. Aşa că Familia începu să-şi pregătească plecarea cu mult timp înainte,
aliniind cu grijă mersul cotidian al lucrurilor cu ţinta reprezentată de ziua
plecării. În practică, asta însemna că fiecare continua să facă exact aceleaşi
lucruri, dar adăugând gesturilor o ulterioară precaritate, generată de
apropierea momentului în care îşi luau rămas bun şi curăţind gândurile de
orice rest dramatic, făcut să devină inutil de către amnistia spirituală ce se
apropia. Singur Unchiul, am spus-o deja, se apuca de lucrări în stil mare (să-
şi facă bagajele). Pentru ceilalţi, apropierea ZILEI PLECĂRII devenea
palpabilă graţie activităţii febrile a servitorimii, o caracatiţă al cărei cap era
reprezentat de Modesto, iar tentaculele de ceilalţi servitori mai puţin
importanţi. Sarcina lor era să facă totul cu multă eleganţă, dar fără inutile
ezitări. Dat fiind că, de exemplu, dintr-o inexplicabilă obişnuinţă, toate
pernele casei erau strânse şi puse al un loc într-un singur dulap, cel mai mic
lucru care se putea întâmpla era să vezi cum ţi se trage de sub fund, cu o
anumită clasă, perna subţire care făcea mai moi, în jurul mesei gustărilor de
dimineaţă, nuielele scaunelor; într-un asemenea caz nici nu-ţi întrerupeai
conversaţia, te ridicai puţin, ca pentru o bruscă nevoie de a da drumul unui
vânt, şi-i lăsai pe servitori să-şi facă datoria. În acelaşi fel puteau face să-ţi
dispară o zaharniţă, pantofii sau, în cazuri deosebit de dramatice, camere
întregi; descopereai pe neaşteptate că fusese suspendată folosirea scărilor.
Astfel, în timp ce locatarii ei continuau să ignore scadenţa care îi aştepta,
localizând ZIUA PLECĂRII într-un viitor apropiat, cu limite incerte, casa
înainta în mod sigur către ţintă: izvora din asta un soi de dublă

130

viteză – una a spiritului, alta a lucrurilor – în care calmul zilelor se deschidea

larg în faţa atacului unor asimetrii ireale. Unii, fără să-şi facă vreo problemă,
se aşezau la mese care nu se mai aflau acolo, musafirii soseau cu întârziere la
lucruri care mai trebuiau încă să se întâmple, oglinzile, mutate de la locul lor,
reflectau evenimente petrecute cu câteva ore mai devreme, iar zgomote
rămase în aer, orfane de originea lor, rătăceau prin camere până când
Modesto avea grijă să le pună, provizoriu, în sertare însemnate cu o cruce
făcută cu vopsea roşie (rareori, la întoarcere, îşi aduceau aminte să le
elibereze, lucru pe care preferau să-l facă în perioada Carnavalului, atunci se
prezentau uneori prieteni sau cunoscuţi care treceau cu întârziere să ia o
anumită frază sau un zgomot corporal care fuseseră pierdute în timpul verii
precedente. Avocatul Squinzi, ca să dau doar un exemplu, a reuşit să-şi
recupereze un râgâit de anul trecut dintr-un sertar, unde, spre surprinderea lui,
găsise şi un râs isteric al nevesti-sii şi începutul unei grindine, care, la vremea
ei, făcuse să crească preţul piersicilor. Don Giustelli, un minunat om al
bisericii, pe care am avut norocul să-l cunosc şi să-l frecventez, mi-a
mărturisit odată că el obişnuia să se prezinte la deschiderea sertarelor pentru
a-şi face provizii de răspunsuri. Ştiţi, erau o mulţime, acolo, înăuntru, mi-a
spus. M-am convins – ţinu, să mă dumirească – că în timpul perioadei care
preceda ZIUA PLECĂRII multe răspunsuri se pierdeau, în casa aceea, fiindcă
li se acorda mai puţină atenţie (uneori deloc) – aşa că se pierdeau. Rămâneau
în aer, asta era ştiut, ca să ajungă apoi într-unul din faimoasele sertare. De
obicei, adăuga don Giustelli, eu îmi terminam deja în februarie provizia de
răspunsuri, aşa că, înţelegeţi, era foarte comod pentru mine să merg să
recuperez câteva din sertarele acelea, ba chiar fără să cheltuiesc un ban. Toate
răspunsuri de o calitate excelentă, sublinia. Într-adevăr, atunci când a vrut

131

să-mi arate câteva, a trebuit să recunosc că nivelul formal era aproape

întotdeauna superior normei. Erau unele splendid de sintetice – Niciodată,
pentru totdeauna – şi nu lipseau cele dotate cu o oarecare muzicalitate plină
de eleganţă – Nu din răzbunare, poate din uimire, cel mult din întâmplare.
(Eu, personal, găseam oricum aceste răspunsuri sfâşietoare. Faptul că nu mai
puteau fi puse în relaţie cu nici o întrebare era, evident, intolerabil. Nu era
doar o problemă a mea. În urmă cu câţiva ani, fiica mai mică a familiei
Ballard, pe atunci în vârstă de douăzeci de ani, se prezentă la deschiderea
sertarelor pentru a recupera un acord de chitară care o făcuse să viseze toată
vara, dar nu reuşi să-l găsească pentru că, în timp ce căuta printre zgomote, se
împiedecă de un răspuns, pe care după aceea l-a dus acasă în locul acordului
de chitară, intuind cu absolută certitudine că dacă n-ar fi găsit întrebarea la
care se referea, i-ar fi plesnit capul. Următoarele treisprezece luni le-a
petrecut interogând zeci de persoane, doar cu intenţia, furioasă, de a găsi
întrebarea respectivă. Între timp, răspunsul, înfipt în mintea ei, fermenta de
splendoare şi mister. În a paisprezecea lună începu să scrie poezii, într-a
şaisprezecea îi plesni capul. Distrus de durere, tatăl ei vru să înţeleagă ce
anume o dăduse gata în felul ăsta. Găsea ciudat că o fată atât de inteligentă
poate fi păcălită de dispariţia unei întrebări, şi nu de duritatea unui răspuns. Şi
pentru că era un om cu mult simţ practic şi cu un minunat bun -simţ, îşi
înfrânse durerea, se duse la Modesto şi-l întrebă dacă auzise vreodată
răspunsul în cauză.

Bineînţeles, spuse Modesto.

Vă amintiţi şi întrebarea? insistă contele.

Evident, răspunse Modesto.

În realitate nu-şi amintea absolut nimic, dar era un om sensibil, citise multe
cărţi şi dorea cât se poate de sincer să-l ajute pe tată.

132

Până când va trebui să aştept ca să aflu motivele fericirii voastre şi scopul

disperării voastre?

Contele mulţumi, îi întinse un bacşiş moderat şi se întoarse acasă cu vestea.

Fiica lui primi întrebarea atât de mult căutată cu un calm aparent. A doua zi
se retrase într-o mănăstire de pe lângă Basel. (Va fi, mai târziu, autoarea, a
unui Manual pentru tinerele fete adormite care avu, se ştie, mult succes în
anii de dinainte de război. Semnat cu un nom de plume – Hérodiade –, sugera
exerciţii spirituale cotidiene pentru tinerele cărora le lipsea un ghid intelectual
potrivit sau orice fel de vigoare morală. Din câte îmi amintesc eu, fixa nişte
principii cotidiene ciudate, dar uşor de pus în practică. Chestii de tipul să
mănânci numai lucruri galbene, să alergi în loc să mergi, să spui întotdeauna
da, să vorbeşti cu animalele, să dormi goală, să te prefaci că eşti gravidă, să te
mişti cu încetinitorul, să bei la fiecare trei minute, să-ţi pui pantofii altcuiva,
să gândeşti cu voce tare, să te tunzi zero, să te comporţi ca o găină friulană.
Indicaţia era ca fiecare exerciţiu să dureze douăsprezece ore. În intenţia
autoarei aceste indicaţii deosebite trebuiau să dea naştere, în tinerele fete,
capacităţii de a se disciplina şi plăcerii de a câştiga o anumită libertate de
gândire. Nu ştiu dacă rezultatele au fost la înălţimea aşteptărilor. Îmi
amintesc însă cât se poate de clar că autoarea, la puţin timp după ce a avut
succes, a născut doi gemeni pe care i-a botezat Primo şi Secondo, afirmând că
i-a avut prin mijlocirea arhanghelului Mihail. (E clar că pagini ca acestea i se
vor părea redactorului care, peste câteva luni, se va ocupa de ele, cu totul
inutile şi din păcate prea puţin funcţionale în desfăşurarea povestirii. Cu
obişnuita eleganţă, mă va sfătui să le şterg. Ştiu deja că n-o voi face, dar pot
admite încă de pe acum că n-am mai multe şanse decât el să fac ce trebuie.
Fapt e că unii scriu cărţi, alţii le citesc, Dumnezeu ştie cine e în situaţia de a
înţelege mai bine. Sufletul unui pământ se dăruieşte celui care-l vede, cu o

133

matură uimire, pentru prima oară, sau celui care s-a născut acolo? Nu se ştie.
Tot ce-am învăţat despre asta se poate rezuma în câteva rânduri. Se scrie aşa
cum s-ar putea face dragoste cu o femeie, dar într-o noapte fără pic de
lumină, într-o obscuritate totală, deci fără a o vedea vreodată. Apoi, în seara
următoare, primii care vor apărea o vor lua cu ei la cină sau să danseze sau la
curse, dar înţelegând din primul moment că nu vor reuşi nici măcar s-o atingă
în treacăt, darămite să se culce cu ea. Le lipseşte tuturor ceva, şi rareori magia
poate fi înţeleasă. Neavând nici o certitudine, tind să am încredere în orbirea
mea şi să iau drept bună memoria pielii mele. De aceea, acum voi închide
aceste patru paranteze, şi o voi face cu o siguranţă calmă, legănat de trenul
regional care mă duce către sud.)))) Voilà.

E de la sine înţeles că într-un asemenea vălmăşag de treburi, a mai slăbit

atenţia pentru livrările din Anglia, care, la rândul lor, se răriseră tot mai mult,
într-un ritm descrescător, pe care, sincer, nimeni nu ştia să-l interpreteze. Sosi
o sticlă de bere irlandeză, e adevărat, dar fu doar un episod, după care
trebuiră să aştepte şapte zile înainte să apară un nou pachet, de altfel de
dimensiuni limitate şi cu un conţinut discutabil, odată deschis găsiră înăuntru
o carte, care mai era şi uzată, pe deasupra. Majoritatea dintre ei înregistră cu
mare greutate sosirea, uitând-o imediat, dar n-o uită Mireasa tânără, care, în
mod tacit, găsi modalitatea de a o recupera şi de-a o ţine pentru ea, în secret.
Nu era o carte oarecare, era Don Quijote.

Câteva zile o ţinu ascunsă în camera şi în gândurile sale. Se întrebă în mod

repetat dacă nu risca să supraevalueze o glumă a întâmplării, citind-o ca pe un
mesaj al destinului pentru ea. Îşi ascultă cu multă atenţie inima. Apoi ceru o
întrevedere cu Tatăl, şi, după ce o obţinu, se prezentă în biroul lui la ora şapte
seara, când treburile zilei se terminaseră şi se

134

anunţa deja tradiţionala retragere de seară. Se îmbrăcase frumos. Vorbi cu

modestie, rămânând în picioare şi pronunţând fiecare cuvânt cu multă
siguranţă. Ceru permisiunea să nu plece în vilegiatură şi să rămână în Casă,
aşteptând. Sunt sigură, spuse, că Fiul e pe punctul de a se întoarce.

Tatăl îşi ridică privirea de pe nişte documente pe care le punea în ordine şi o

fixă, surprins.

Vreţi să rămâneţi singură în casa asta? întrebă.

Da.

Tatăl zâmbi.

Nimeni nu rămâne în această casă atunci când se pleacă în vilegiatură, spuse

senin.

Dar pentru că Mireasa tânără nu se mişca, Tatăl consideră că e necesar să

recurgă la un argument definitiv.

Nici măcar Modesto nu rămâne în casa asta când mergem în vilegiatură,

spuse.

Era, obiectiv vorbind, un argument inatacabil, şi totuşi Mireasa tânără nu

păru prea impresionată.

E pentru că Fiul e pe punctul de a se întoarce, spuse.

Chiar aşa?

Cred că da.

De unde ştiţi?

Nu ştiu. Simt.

Faptul că simţiţi e cam puţin, draga mea.

Dar uneori e totul, domnule.

Tatăl o privi. Nu era prima oară că-i vedea acea îndrăzneală blândă, şi de
fiecare dată rămânea fascinat de ea. Era o trăsătură inoportună, dar intuia în
ea promisiunea unei forţe răbdătoare care ar fi fost în stare să trăiască orice
fel de viaţă, cu capul sus. De aceea privind-o pe Mireasa tânără, de neclintit
în convingerea sa, i se păru pentru o clipă că ar putea fi o bună idee să-i
spună totul, s-o avertizeze că Fiul dispăruse

135

şi să-i mărturisească totodată că nu avea nici cea mai mică idee despre cum să
rezolve problema. Îl opri însă bănuiala, nu se ştie de unde venită, că acolo
unde eşuase felul raţional în care abordase el problema, putea să aibă succes
intensitatea fără margini a fetei. Într-o clipă de stranie luciditate, se gândi că
Fiul se va întoarce, numai dacă el îi va permite acelei fete să-l aştepte cu
adevărat.
Nimeni n-a rămas vreodată în casa asta când se merge în vilegiatură, repetă,
mai mult pentru sine însuşi decât pentru Mireasa tânără.

E atât de important?

Cred că da.

De ce?

În repetarea gesturilor oprim lumea: e ca şi cum am ţine un copil de mână, ca

să nu se rătăcească.

Poate că nu se rătăceşte. Poate vrea doar să alerge puţin, şi e fericit.

Nu mi-aş face prea multe iluzii.

Şi, oricum, mai devreme sau mai târziu se va rătăci, nu credeţi?

Tatăl se gândi la Fiu, la miile de ori în care îl ţinuse de mână.

Poate, spuse.

De ce nu aveţi încredere în mine?

Pentru că aveţi doar optsprezece ani, domnişoară.

Şi ce-i cu asta?

Mai aveţi o mulţime de lucruri de învăţat, înainte de a crede că aveţi dreptate.

Glumiţi, nu-i aşa?

Sunt cât se poate de serios.

Dumneavoastră aveaţi douăzeci de ani când v-aţi luat o soţie şi un fiu pe care
nu i-aţi ales. V-a spus cineva că n-aveţi vârsta s-o faceţi?
136

Tatăl, luat prin surprindere, făcu un gest vag cu mâna, în aer.

Asta e o altă poveste, spuse.

Credeţi?

Tatăl făcu un alt gest indescifrabil.

Nu, nu credeţi, spuse Mireasa tânără. Dumneavoastră ştiţi că ne scăldăm cu

toţii în aceeaşi unică poveste, care a început cu mult timp în urmă şi nu s-a
încheiat încă.

Luaţi loc, domnişoară, devin neliniştit când vă văd stând în picioare.

Şi îşi duse mâna la inimă.

Mireasa tânără se aşeză în faţa lui. Căută un ton calm şi foarte gingaş.

Dumneavoastră nu credeţi că eu mă pot descurca singură în casa asta. Dar n-

aveţi idee cât de mare şi de izolată era casa din Argentina. Mă lăsau acolo zile
întregi. Nu-mi era frică atunci, n-o să-mi fie nici acum, credeţi-mă. Sunt
foarte tânără, dar am traversat de două ori oceanul, şi o dată am făcut-o
singură, ca să vin până aici, deşi ştiam că făcând asta l-aş fi ucis pe tata. Par,
dar nu mai sunt, de mult, o adolescentă.

Ştiu, spuse Tatăl.

Aveţi încredere în mine, vă rog.

Nu asta-i problema.

Dar care-i, atunci?

Nu sunt obişnuit să mă încred în eficacitatea iraţionalului.

Poftim?

Dumneavoastră vreţi să rămâneţi aici pentru că simţiţi că Fiul va veni, nu-i

aşa?

Da.

Nu sunt obişnuit să iau hotărâri bazându-mă pe ce se simte.

Poate că n-am folosit cuvântul potrivit.

Căutaţi unul mai bun.

137

Ştiu. Ştiu că se va întoarce.

Pe ce vă bazaţi?

Dumneavoastră credeţi că vă cunoaşteţi fiul?

Puţinul care ne e îngăduit atunci când e vorba despre fiii noştri. Sunt
continente ascunse, nu vedem decât ceea ce iese la suprafaţa apei.

Dar pentru mine nu e un fiu, e bărbatul pe care-l iubesc. Puteţi admite că eu

aş putea şti ceva mai mult despre el? Nu spun să simt, spun să ştiu.

E posibil.

Nu vă e suficient?

Tatăl simţi din nou, ca un fulger, îndoiala că doar dacă i-ar fi permis fetei să-l
aştepte cu adevărat, Fiul se va întoarce.

Închise ochii şi, sprijinindu-şi coatele pe birou, îşi acoperi faţa cu palmele. Îşi
trecea vârful degetelor peste cutele de pe frunte. Rămase aşa mult timp.
Mireasa tânără nu spuse nimic, aştepta. Se întreba ce ar mai fi putut adăuga
pentru a-l îndupleca pe bărbatul din faţa ei. O clipă se gândi să-i vorbească
despre Don Quijote, dar înţelese imediat că doar ar fi complicat lucrurile. Nu
mai exista nici un argument de care să se folosească, şi singurul lucru pe
care-l mai avea de făcut acum era să aştepte.

Tatăl îşi luă mâinile de pe faţă şi se aşeză mai bine, sprijinindu-şi spatele de
spătarul scaunului.

Aşa cum, fără îndoială, vi s-a spus în ziua aceea, în oraş, mă aflu de ani de
zile în condiţia de a îndeplini o sarcină pe care mi-am ales-o şi pe care, cu
timpul, am învăţat s-o iubesc. Mă străduiesc să pun în ordine lumea, ca să
spun aşa. Nu înţeleg prin asta lumea întreagă, desigur, ci doar acea mică parte
de lume care mi-a fost încredinţată.

Vorbea cu mult calm, dar căutându-şi cuvintele unul câte unul.

Nu e o sarcină uşoară, spuse.

138

Luă de pe masă un coupe -papier şi începu să-l învârtă între degete.

În ultima vreme m-am convins că o voi duce la bun sfârşit, doar făcând un
gest din care pot controla o parte, din păcate neglijabilă, a detaliilor.

Îşi ridică privirea către Mireasa tânără.

E un gest care are de a face cu faptul de a muri, spuse.

Mireasa tânără nu se clinti.

Aşa că mi se întâmplă să mă întreb deseori dacă voi fi la înălţime, continuă

Tatăl. Trebuie să ţin cont şi de faptul că, din motive pe care n-aş şti să le
explic convingător, mă trezesc că înfrunt această probă, ca pe toate celelalte,
într-o singurătate totală, sau cel puţin fără ca lângă mine să stea o persoană
potrivită. E ceva ce se poate întâmpla.

Mireasa tânără dădu afirmativ din cap.

De asta, mă întrebam, dacă n-ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să vă cer o
favoare.

Mireasa tânără ridică puţin bărbia, fără să-şi schimbe privirea.

Tatăl aşeză coupe -papier-ul pe masă.

În ziua în care o să mă aflu în faţa nevoii urgente de a face acel gest, veţi fi
atât de amabilă să staţi lângă mine?

O spuse cu răceală, la fel cum ar fi spus care era preţul unei ţesături.

E foarte posibil, adăugă, ca atunci când va veni ziua aceea, dumneavoastră să

nu fiţi în casa aceasta, ba e cât se poate de normal să mă gândesc că mă voi fi
obişnuit deja să nu mai am veşti de la dumneavoastră. Cu toate acestea voi şti
să vă găsesc şi voi trimite după dumneavoastră. N-am să vă cer nimic special,
va fi suficient să vă am aproape şi să conversez cu dumneavoastră, să vă aud
vorbind. Ştiu că voi fi foarte grăbit sau că voi avea prea mult timp în faţa
mea, în ziua aceea, aţi vrea să-mi promiteţi că mă ajutaţi să petrec aşa

139

cum trebuie acele ore sau acele minute?

Mireasa tânără râse.

Îmi propuneţi un troc, spuse.

Da.
Dumneavoastră mă lăsaţi singură în casă, dacă eu vă promit că voi veni la
dumneavoastră în ziua aceea.

Exact.

Mireasa tânără râse din nou, apoi se gândi la ceva şi deveni din nou serioasă.

De ce eu? întrebă.

Nu ştiu. Dar simt că aşa e bine.

Atunci Mireasa tânără clătină din cap amuzată şi-şi aduse aminte că nimeni
nu amestecă mai bine cărţile ca un trişor.

De acord, spuse.

Tatăl schiţă o reverenţă.

De acord, repetă Mireasa tânără.

Da, spuse Tatăl.

Apoi se ridică, se învârti în jurul biroului, merse către uşă şi, înainte de a o
deschide, îşi întoarse capul.

Lui Modesto n-o să-i placă.

Poate rămâne şi el, sunt sigură că va fi fericit.

Nu, nici nu se pune problema. Dacă vreţi să rămâneţi, veţi rămâne singură.

De acord.

Aveţi o vagă idee ce-o să faceţi în tot timpul ăsta?

Sigur că da. O să-l aştept pe Fiu.

E evident, scuzaţi-mă.
Rămase acolo, fără să ştie prea bine de ce. Pusese mâna pe clanţa uşii, dar
continua să stea pe loc.

Nu vă temeţi, o să se întoarcă, spuse Mireasa tânără.

Era o tradiţie să plece cu două automobile zgomotoase. Nimic prea elegant,

dar solemnitatea împrejurării impunea o

140

anumită etalare de grandeur. De obicei, Modesto saluta plecarea de pe pragul

de la intrare, deşi era deja pregătit să plece şi el, cu geamantanul aşezat pe
jos, alături; asemeni oricărui căpitan considera de datoria lui să fie ultimul
care părăsea nava. În anul acela se trezi cu Mireasa tânără alături, şi asta din
cauza variantei pe care Tatăl o anunţase scurt la unul din ultimele dejunuri, şi
pe care el o primise fără entuziasm. Faptul că asta părea să preceadă
întoarcerea Fiului îl ajutase să suporte neplăcerea provocată de o asemenea
noutate.

Aşa că stăteau ţepeni în prag, el şi Mireasa tânără, atunci când cele două
automobile porniră, pârâind din pistoane, cu mâini fâlfâind în aer în semn de
rămas bun şi cu tot felul de strigăte. Erau două automobile frumoase de
culoarea untului. Făcură vreo zece metri şi se opriră. Apoi într-un mod destul
de elaborat dădură înapoi. Mama sări jos cu o surprinzătoare agilitate şi
alergă spre casă. În clipa în care trecu prin faţa lui Modesto şi a Miresei tinere
murmură trei cuvinte.

Am uitat ceva.

Apoi dispăru în casă. Ieşi după câteva minute şi, fără ca măcar să-i mai salute
pe cei doi, alergă spre automobile şi se urcă. Părea vizibil uşurată.

Automobilele porniră din nou, pârâind ca la început, chiar mai animate de

saluturi definitive şi voci vesele. Făcură vreo zece metri şi se opriră. Dădură
din nou înapoi. De data asta Mama coborî uşor nervoasă. Străbătu cu paşi
hotărâţi distanţa care o despărţea de intrare şi intră în casă murmurând patru
cuvinte.

Am mai uitat ceva.

Mireasa tânără se întoarse către Modesto, aruncându-i o privire întrebătoare.

Modesto îşi drese glasul cu două precise contracţii ale laringelui, una scurtă şi
una lungă. Mireasa tânără nu

141

înaintase atât de mult în învăţarea acelei scrieri cuneiforme, dar intui vag că
nu trebuie să-şi facă probleme şi se linişti.

Mama urcă din nou în maşină, motoarele porniră bubuind şi într-o bulă de
zgomotoasă veselie salutară definitiv şi fără păreri de rău. De data asta înainte
de a se opri făcură câţiva metri în plus. Manevra în marşarier fu executată cu
o oarecare dezinvoltură, datorată repetării.

Mama se întoarse spre casă fredonând, cât se poate de stăpână pe ea. Părea
să-i fie totul foarte limpede. Când ajunse însă pe prag, exact lângă Modesto şi
Mireasa tânără, fu cuprinsă de un moment de ezitare. Se opri. Păru să
focalizeze un gând târziu. Ridică din umeri şi spuse trei cuvinte.

Nici vorbă, nu.

Apoi se răsuci şi se întoarse spre automobile, tot fredonând.

De câte ori o face, întrebă cu seriozitate Mireasa tânără.

De obicei de patru, răspunse imperturbabil Modesto.

Aşa că nu fură surprinşi să vadă automobilele plecând, oprindu-se după
câţiva metri, întorcându-se înapoi şi aruncând-o afară pe Mamă, care de data
asta urcă aleea spre casă aparent furibundă, păşind apăsat şi bolborosind o
litanie neîntreruptă, din care Mireasa tânără auzi în treacăt un fragment incert.

Dracu’ să-i ia pe toţi

Sau poate Marcu, nu se înţelegea prea bine.

Mama apăru după o absenţă mai lungă decât precedentele, strângând în mână
un tacâm de argint şi fluturându-l în aer. Nu părea mai puţin furibundă decât
înainte. La trecerea ei, Mireasa tânără constată că litania o virase către
franceză. I se păru că recunoaşte perfect cuvântul connard

Dar putea să fie şi moutarde, nu se înţelegea prea bine.

Şi pentru că Modesto ridică braţul schiţând un salut, Mireasa tânără înţelese

că ceremonia era pe sfârşite şi atunci

142

şi ea, cu sinceră bucurie, şi poate cu puţină părere de rău, începu să salute,

fluturându-şi mâna în aer şi ridicându-se în vârful picioarelor. Îi văzu
îndepărtându-se într-un nor de praf şi de emoţie, şi pentru o clipă fu cuprinsă
de bănuiala de a fi cerut prea mult de la ea însăşi. Apoi văzu cele două
automobile oprindu-se.

O, nu, îi scăpă.

Dar de data asta nu se întoarseră înapoi şi nu Mama fu cea care sări din
maşină. Din norul de praf apăru Fiica alergând spre casă, ea cu pasul ei
strâmb, dar nepăsătoare şi hotărâtă, aproape frumoasă în graba ei uşor
infantilă. Se opri în faţa Miresei tinere.

N-o să fugi, nu-i aşa? întrebă cu glas hotărât.

Dar îi luceau ochii, şi nu din cauza prafului.

Nici măcar nu-mi trece prin cap, spuse uimită Mireasa tânără.

Bine, atunci suntem de acord că nu fugi.

Apoi se apropie de Mireasa tânără şi o îmbrăţişă.

Rămaseră aşa câteva clipe.

Întorcându-se spre automobil, fiica nu se mai grăbea ca înainte. Se duse

târându-şi pasul nefericit, dar liniştită. Urcă fără să-şi mai întoarcă privirea.

Dispărură după prima cotitură, şi de data asta plecaseră cu adevărat.

Modesto aşteptă ca huruitul celor două automobile să se piardă în depărtarea

câmpiei, apoi în obişnuita tăcere a neantului, suspină uşor şi-şi ridică
geamantanul.

V-am lăsat trei cărţi ascunse în baie. Trei volume de o oarecare notorietate.

Adevărat?

Aşa cum v-am spus, cămara e plină de mâncare, mulţumiţi-vă cu hrană rece
şi nu vă atingeţi de rezerva de vinuri, decât într-o situaţie de absolută
necesitate.

143

Mireasa tânără nu reuşi să-şi imagineze care ar putea fi cazul de absolută

necesitate.

Vă las o adresă de a mea, în oraş, dar n-aş vrea să înţelegeţi greşit. V-o las
doar pentru că, dacă va sosi într-adevăr Fiul, s-ar putea să aibă nevoie de
mine.
Mireasa tânără luă biletul împăturit pe care i-l întindea.

Cred că asta-i tot, încheie Modesto.

Hotărî că exact în clipa aceea intra în vacanţă, deci se îndepărtă fără să mai
facă primii paşi cu spatele, cum i-ar fi cerut-o numărul său cel mai glorios. Se
limită să schiţeze o uşoară reverenţă.

Mireasa tânără îl lăsă să se îndepărteze câţiva paşi, apoi îl strigă.

Modesto.

Da.

Nu vă e greu să fiţi întotdeauna atât de perfect?

Nu, dimpotrivă. Mă scuteşte de a căuta alte scopuri gesturilor mele.

Adică?

Nu trebuie să mă întreb în fiecare zi de ce trăiesc.

Aha.

E consolator.

Îmi imaginez.

Mai aveţi vreo întrebare?

Da, una.

Spuneţi.

Ce faceţi atunci când ei pleacă şi închid casa.

Mă îmbăt, răspunse Modesto cu o imprevizibilă promptitudine şi o sinceritate

nepăsătoare.
Două săptămâni?

Da, în fiecare zi, timp de două săptămâni.

Dar unde?

Am o persoană care are grijă de mine, în oraş.

144

Pot să îndrăznesc să întreb despre ce fel de persoană e vorba?

Un om simpatic. Bărbatul pe care l-am iubit toată viaţa.

Aha.

Are familie. Dar am convenit că în cele cincisprezece zile vine să stea cu

mine.

Foarte practic.

Aşa aş zice.

Deci n-o să fiţi singur, în oraş.

Nu.

Mă bucur.

Mulţumesc.

Se priviră în tăcere.

Nu ştie nimeni asta, spuse Modesto.

Evident, spuse Mireasa tânără.

Apoi îi făcu semn cu mâna, chiar dacă ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, sau chiar să-
l sărute pe obraz, ceva de genul ăsta.

El înţelese şi-i fu recunoscător pentru sobrietate.

Plecă păşind încet, puţin aplecat de spate, şi dispăru repede.

Mireasa tânără intră în casă şi închise uşa după ea.

Fu o vară toridă în anul acela. Orizontul evapora vise tremurătoare. Hainele

se lipeau de trup. Animalele se târau lipsite de orice memorie. Se respira
greu.

Era şi mai rău în casa aceea, pe care Mireasa tânără o ţinea închisă, cu gândul
de a o face să pară pustie. Aerul băltea leneş, dormind într-un soi de letargie
umedă. Până şi muştele – de obicei capabile, aţi băgat de seamă probabil, de
un inexplicabil optimism – păreau prea puţin convinse. Dar Miresei tinere nu-
i păsa. De fapt, îi plăcea chiar să se mişte încet, cu pielea lucind de
transpiraţie şi picioarele căutând răceala mângâierea pietrei. Şi pentru că n-o
putea vedea

145

nimeni, umbla deseori goală prin camere, descoperind senzaţii ciudate. Nu

dormea în patul ei, ci se muta din loc în loc prin casă. Îi veni în minte să
folosească locurile în care dormea în mod obişnuit Unchiul, şi atunci le locui
unul după altul, în somn. Când o făcea goală, simţea o plăcută tulburare. Nu
avea ore precise pentru că hotărâse să acţioneze în funcţie de urgenţa
dorinţelor şi de aseptica geometrie a nevoilor sale. Deci dormea atunci când îi
era somn, mânca atunci când îi era foame. Dar nu trebuie să ne gândim că
asta o sălbăticise. Avu în toate zilele acelea o meticuloasă grijă de sine – să
nu uităm că aştepta un bărbat. Îşi peria în mod repetat părul, petrecea mult
timp în faţa oglinzii, lenevea în apă ore întregi. O dată pe zi se îmbrăca foarte
elegant, folosind rochiile Fiicei sau ale Mamei, şi, splendidă, se aşeza în
sufragerie să citească. Din când în când o copleşea singurătatea, sau o
incontrolabilă angoasă, şi atunci alegea un colţişor al casei în care-şi amintea
că văzuse sau trăise ceva special şi se cuibărea acolo. Îşi desfăcea picioarele
şi se mângâia. Ca prin minune, totul se liniştea. Era o senzaţie ciudată s-o
facă pe fotoliul de pe care Tatăl îi ceruse să moară împreună cu ea. A fost
fantastic şi pe pavimentul din marmură al capelei. Când îi era foame, lua ceva
din cămară, apoi se aşeza la marea masă a gustărilor de dimineaţă. Cum am
spus, era o tradiţie să fie lăsate farfurii şi tacâmuri pentru douăzeci şi cinci de
persoane, impecabil aranjate, ca şi cum dintr-un moment într-altul ar fi trebuit
să sosească o hoardă de musafiri. Mireasa tânără hotărî să mănânce de fiecare
dată pe unul din acele locuri. Când termina de mâncat lua totul de pe masă,
spăla, curăţa şi lăsa locul gol, fără farfurii şi tacâmuri. Aşa încât prânzurile ei
erau ca o lentă hemoragie în care masa îşi pierdea sensul şi vocaţia, golită
progresiv de orice bijuterie şi de orice ornament, apărea din ce în ce mai mult
albul orbitor al feţei de masă.

Odată, pe la jumătatea unui somn pe care nu-l căutase, fu

146

trezită de convingerea absolută că a aştepta un bărbat, singură, în casa aceea,

era un gest tragic de inutil şi de ridicol. Dormea goală pe un covor pe care-l
întinsese în faţa uşii de la sufragerie. Căută ceva cu care să se acopere pentru
că-i era frig. Trase pe ea un cearşaf de pe un fotoliu. Făcu greşeala să caute în
minte ceva despre viaţa ei, ca să oprească acea cădere ciudată, neaşteptată, în
gol. Nu făcu altceva decât să îngreuneze lucrurile. Totul i se păru greşit sau
oribil. Trăznită Familia, grotescă vizita ei la bordel, veleitară orice frază a sa
pronunţată ţinându-şi spatele drept, greţos Modesto, nebun Tatăl, bolnavă
Mama, josnice locurile acelea, dezgustător sfârşitul tatălui ei, disperat
destinul fraţilor săi, risipită tinereţea sa. Cu o luciditate care aparţine doar
viselor, înţelese că nu mai avea nimic, că nu era destul de frumoasă ca să se
salveze, că-şi omorâse tatăl şi că Familia îi fura încetul cu încetul inocenţa.

E posibil să se sfârşească aşa? se întrebă îngrozită.

Am doar optsprezece ani, se gândi cu spaimă.

Atunci, ca să nu moară, se refugie acolo unde ştia că poate găsi ultima redută
în faţa dezastrului. Se obligă să se gândească la Fiu. Dar a se gândi e un
cuvânt prea sărac pentru a defini o operaţiune pe care o ştia mai degrabă
complexă. Nu era uşor de trecut peste trei ani de tăcere şi despărţire. Se
sedimentase între ei o distanţă atât de mare, încât Fiul încetase de mult să mai
fie pentru Mireasa tânără un gând uşor accesibil, o amintire sau un sentiment.
Devenise un loc. O enclavă, cufundată în peisajului sentimentelor sale, pe
care nu reuşea întotdeauna s-o regăsească. Deseori pornea în căutarea ei, dar
se rătăcea pe drum. Ar fi fost mai simplu dacă ar fi putut dispune de vreo
dorinţă fizică de care să se agaţe pentru a escalada pereţii uitării. Dar dorul de
Fiu – de gura, de mâinile, de pielea lui – era ceva la care nu se putea ajunge
uşor. Putea să-şi amintească foarte clar câteva

147

momente în care-l dorise într-un mod răvăşitor, dar acum, gândindu-se la ele,
i se părea că se gândeşte la o cameră în care, în locul culorilor, fuseseră
prinse pe perete bileţele pe care erau scrise numele culorilor: indigo, roşu
veneţian, galben nisipiu. Turcoaz. Nu era plăcut să recunoască asta, dar aşa
era. Şi era chiar mai mult pentru ea acum, când împrejurările o făcuseră să
cunoască alte plăceri, cu alte persoane, cu alte trupuri; nu fuseseră suficiente
pentru a şterge amintirea Fiului, dar cu siguranţă îl aşezaseră într-un soi de
preistorie în care totul suna pe cât de mitic, pe atât de inexorabil literar. De
aceea, deseori întoarcerea pe urmele dorinţei fizice nu era pentru Mireasa
tânără cel mai bun sistem pentru a regăsi drumul ce ducea la ascunzişul
iubirii sale. Din când în când prefera să scotocească în memorie căutând
frumuseţea unor fraze sau a unor gesturi – frumuseţe în care Fiul era maestru.
O regăsea atunci intactă, în amintire. Şi pentru o clipă acest lucru părea să-i
restituie farmecul Fiului şi s-o conducă în punctul exact spre care ţintea
călătoria sa. Dar era mai mult o iluzie. Se pomenea contemplând obiecte
minunate care zăceau încă în casetele depărtării, imposibil de atins,
inaccesibile inimii. Astfel, încântarea provocată de admiraţie se contopea cu
sentimentul sfâşietor al unei pierderi definitive, iar Fiul se îndepărta şi mai
mult, devenind acum aproape imposibil să se apropie de el. Ca să nu-l piardă
cu adevărat, Mireasa tânără trebuise să înveţe că în realitate nici o calitate a
Fiului – sau detaliu, sau minunăţie – nu mai era suficientă pentru a umple
abisul depărtării, pentru că nici un bărbat, oricât ar fi iubit, nu poate singur să
înfrângă puterea distrugătoare a absenţei. Ceea ce înţelese Mireasa tânără fu
că doar gândindu-se la ei doi, împreună, era în stare să coboare în ea însăşi
până acolo unde, intactă, sălăşluia permanenţa iubirii sale. Se ducea atunci cu
gândul la stări sufleteşti, la felul lor de a se simţi unul pe celălalt, pe care şi-l

148

amintea foarte bine. Se gândea la ei doi, împreună, şi putea simţi din nou o
căldură sau tonul anumitor nuanţe, până şi calitatea unei tăceri. O lumină
deosebită. Atunci îi era dat să regăsească ceea ce căuta, în senzaţia exactă că
exista un loc în care lumea nu era admisă, şi care coincidea cu perimetrul
desenat de trupurile lor, generat de statul lor împreună şi devenit inatacabil
graţie anomaliei lor. Dacă reuşea să trăiască acea senzaţie, totul devenea din
nou inofensiv. Pentru că dezastrul oricărei vieţi din jur, chiar şi al vieţii ei, nu
mai însemna un atac la fericirea sa, ci, eventual, altarul ridicat în faţa unui alt
altar, care făcea să devină şi mai necesar şi mai inexpugnabil cuibul pe care
ea şi Fiul îl creaseră iubindu-se. Ei doi erau demonstraţia unei teoreme care
contrazicea lumea, aşa că atunci când reuşea să fie din nou convinsă de lucrul
acesta, îi dispărea orice frică şi o nouă siguranţă, blândă, o cuprindea. Nu
exista nimic mai plăcut pe lume.

Culcată pe covor, ghemuită sub cearşaful acela prăfuit, iată călătoria pe care o
făcu Mireasa tânără, salvându-şi astfel viaţa.

Se bucura deci în întregime de iubirea ei, atunci când, două zile mai târziu, în
faţa unei mese pe care mai rămăseseră doar farfuriile şi tacâmurile pentru
nouă locuri, exact în momentul în care se pregătea să facă să dispară încă
unul, auzi venind de departe zgomotul unui automobil, la început nesigur şi
apoi tot mai clar – îl auzi cum ajunge în faţa casei, cum se opreşte şi în sfârşit
cum se stinge. Se ridică, lăsă totul cum era, pe masă, şi se duse în camera ei
să se dichisească. Alesese de multă vreme o rochie pentru ocazia asta. O
îmbrăcă. Îşi perie părul şi se gândi că Fiul n-o văzuse niciodată atât de
frumoasă. Nu-i era frică, nu era nervoasă, nu avea întrebări. Auzi că
automobilul pornea din nou motorul şi apoi pleca. Coborî scările şi străbătu
toată casa cu paşi hotărâţi, în picioarele goale. Când ajunse la uşa de la intrare
îşi ridică

149

umerii, aşa cum o învăţase Mama. Apoi deschise uşa şi ieşi.

Văzu în faţa casei mai multe cufere, puse pe jos. Le cunoştea. Aşezat pe cel
mai mare – o matahală din piele neagră, uşor zgâriat într-un colţ – îl văzu pe
Unchi, îmbrăcat aşa cum plecase, şi stând nemişcat. Dormea. Mireasa tânără
se apropie.

S-a întâmplat ceva?

Şi pentru că Unchiul continua să doarmă, se aşeză lângă el. Văzu că doarme

cu ochii pe jumătate deschişi şi că din când în când tremura. Îi puse mâna pe
frunte. Ardea.

Sunteţi bolnav, spuse Mireasa tânără.

Unchiul deschise larg ochii şi o privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă

ceva.

Ce noroc să vă găsesc aici, domnişoară, spuse.

Mireasa tânără dădu din cap.

Sunteţi bolnav.

Aşa e, spuse Unchiul. V-ar deranja mult să faceţi două lucruri pentru mine?
întrebă.

Nu, spuse Mireasa tânără.

Atunci fiţi aşa amabilă şi umpleţi cada cu apă fierbinte. Şi deschideţi cufărul
galben, cel mic, o să găsiţi în el o sticlă sigilată cu un praf alb înăuntru. Luaţi-
o.

Era o frază lungă şi probabil îl obosise, pentru că adormi din nou.

Mireasa tânără nu se mişcă. Se gândi la ea, la Fiu şi la viaţă.

Când i se păru că Unchiul era pe punctul de a se trezi, se sculă.

Merg să caut un doctor, spuse.

Nu, vă rog, nu faceţi asta, nu e cazul. Ştiu ce e.

Făcu o lungă pauză şi mai trase un pui de somn.

Adică nu ştiu ce e, dar ştiu cum se tratează. Sunt suficiente o baie caldă şi
pulberea aceea albă, credeţi-mă. Evident îmi

150

va face bine şi să dorm puţin.

Dormi trei zile aproape fără întrerupere. Se aciuiase în coridorul de la etaj, cel
cu şapte ferestre. Stătea întins pe piatra pavimentului, sprijinindu-şi capul pe
o cămaşă împăturită. Nu mânca, rareori bea. La intervale regulate, Mireasa
tânără urca şi-i punea alături un pahar în care dizolvase pulberea albă, îl găsea
de fiecare dată într-un alt punct al coridorului, uneori ghemuit într-un colţ,
alteori întins sub fereastră, sobru, calm, dar tremurând; şi-l imagina târându-
se pe piatră, ca un animal căruia îi fuseseră frânte picioarele. Din când în
când se oprea să-l privească fără să spună nimic. Sub hainele leoarcă de
sudoare, se ghicea un trup care părea să aibă toate vârstele, răspândite în
detalii, fără un desen precis: mâinile unui copil, picioare de bătrân. O dată îi
trecu mâinile prin părul ud. El nu se mişcă. Se surprinse gândind, fără să fie
deloc tulburată, că bărbatul acela era probabil pe moarte, nimic nu i se păru
mai nepotrivit decât să încerce să-l oprească. Se întoarse jos şi începu din nou
să-l aştepte pe Fiu, cu, i se părea, aceeaşi intensitate şi aceeaşi frumuseţe de
dinainte. Dar în noaptea aceea, când se duse la Unchi, el o strânse de mână cu
o energie ciudată şi, dormind, îi spuse că era îngrozitor de stânjenit.

Pentru ce? întrebă Mireasa tânără.

V-am stricat totul, spuse el.

Şi Mireasa tânără înţelese că era adevărat. La început surpriza, apoi instinctul

de a fi folositoare, o împiedecaseră să-şi dea seama că sosirea Unchiului
deteriorase ceva care era perfect şi deviase un zbor care zbura fără greşeală.
Îşi revăzu gesturile, superbe, pe care nu încetase să le facă şi înţelese că de la
sosirea acelui bărbat se destrămaseră fără fericire şi fără credinţă. Am încetat
să mai aştept, îşi spuse.

Se întoarse jos fără să scoată un cuvânt şi începu să se plimbe prin camere,

furioasă la început, dezolată mai apoi.

151

Privi îndelung uşa, până când înţelese cu o inexorabilă luciditate că se

deschisese pentru a-l lăsa să intre pe bărbatul greşit, în momentul greşit, din
motive greşite. Se gândi că, într-un fel misterios, Fiul trebuie să-şi fi dat
seama, în timp ce urca drumul care-l ducea acasă, îl văzu în momentul în care
îşi punea jos valiza, lăsa să plece un tren fără să urce în el, oprea o maşină şi
stingea motorul. Nu, te rog, nu, îi spuse. Te rog, îşi spuse.

Când, după şase zile, Unchiul coborî la parter, perfect ras şi destul de elegant,
într-un costum de culoarea tabacului, o găsi stând pe jos, într-un colţ, cu
chipul de nerecunoscut. O privi doar o clipă, apoi se duse în bucătărie, unde
adormi. Nu mâncase nimic de multă vreme, în sfârşit o făcu, cu chibzuială şi
continuând să doarmă. Apoi coborî în pivniţă, dispăru pentru două trei ore,
timpul necesar pentru a alege o sticlă de şampanie şi una de vin roşu. Se
întoarse în bucătărie, unde puse şampania la rece. Fără să se odihnească
măcar o clipă, deschise sticla de vin şi o lăsă, pe masă, să respire. Obosit
peste măsură se târî în sufragerie şi se lăsă să cadă pe un fotoliu, exact în faţa
Miresei tinere, apoi deschide ochii.

Mâine se întorc, spuse.

Mireasa tânără făcu un semn cu capul. Putea să însemne şi că nu-i păsa nici
cât negru sub unghie.

Mă întrebam dacă sunteţi ocupată în seara asta, continuă Unchiul.

Mireasa tânără nu spuse nimic. Nu se mişcă.

O iau drept un nu, o informă Unchiul. În cazul ăsta, aş fi onorat să vă invit la

cină, dacă nu vă deranjează sau nu vă tulbură.

Apoi adormi.

Mireasa tânără îl privi îndelung. Se întrebă dacă îl ura. Da, sigur că-l ura, dar
nu mai mult decât îi ura pe toţi ceilalţi. Înţelese că nu-i mai rămăsese nici
urmă de blândeţe, nebunie

152

şi frumuseţe, de când se puseseră toţi de acord să-i sfâşie inima. Putea să facă
altceva decât să-i urască? Atunci când nu ai viitor, sentimentul de ură e
instinctiv.

Unde vreţi să mă duceţi? întrebă.

Trebui să aştepte răspunsul vreo zece minute.

Oh, nicăieri, Mă gândeam să cinăm aici, o să mă ocup eu de tot. Vă promit că

va fi o cină de un anumit nivel.

Dumneavoastră gătiţi?

Uneori.

Dormind?

Unchiul deschise ochii. O privi îndelung pe Mireasa tânără. Era un lucru pe

care nu-l făcea niciodată. Să privească pe cineva îndelung.

Da, dormind, spuse, în cele din urmă.

Se ridică şi trase un pui de somn sprijinit de bufet, apoi se îndreptă spre uşa
de la intrare.

Cred că merg să fac câţiva paşi, spuse.

Apoi, înainte de a ieşi, se întoarse spre Mireasa tânără.

Vă aştept la ora nouă. V-ar deranja mult să vă prezentaţi îmbrăcată cu o

rochie splendidă?

Mireasa tânără nu răspunse.

Pot să văd încă masa pregătită, aceeaşi masă a gustărilor de dimineaţă, dar de
o eleganţă esenţială, cu simetria celor două locuri, unul în faţa celuilalt, şi
albul feţei de masă întinzându-se în jur. Lumina era potrivită, ordinea în care
erau puse tacâmurile meticuloasă, alinierea paharelor impecabilă. Pe farfurii
aştepta o compoziţie din mâncăruri ce păreau alese pentru culorile lor. Cinci
lumânări, nimic altceva.

Rochia pe care o alesesem era irezistibilă. Aceeaşi în care trăisem şi

transpirasem în ultimele zile, lungă până la călcâie, puţin decoltată, murdară,
foarte subţire. Dar dedesubt nu mai aveam nimic. Nu-mi făceam probleme
pentru tot ce se vedea prin rochie, îmi era suficientă senzaţia pe care o aveam,
foarte

153

simplă: mă duceam la cină, goală. Nu m-am spălat, mi-am păstrat mâinile aşa
cum le aveam de zile întregi, şi praful, murdăria de pe picioare, mirosul.
Plânsesem de o mie de ori, şi nici măcar nu mi-am stropit faţa cu puţină apă.
Dar cu părul am făcut ceva ce i-ar fi plăcut Mamei: l-am periat toată ziua cu
perii parfumate, în faţa oglinzii l-am ridicat pe cap, încercând o mie de
coafuri pentru a o găsi pe cea mai seducătoare şi a face să treacă timpul. Am
ales una uşor arogantă, dar inocentă în faţă, şi atât de complicată, încât părea
aproape un truc. Puteam să desfac totul într-o clipă cu o abilă mişcare a
gâtului.

Nu ştiam de ce fac toate astea. Mă mişcasem din instinct, fără să mă gândesc.

Nimic nu putea să-mi fie mai străin în momentul acela, decât ambiţia de a
avea un scop sau aşteptarea vreunui rezultat. Timpul fusese înlocuit de o
căldură infinită, fiecare lucru ştiut de o distrată indolenţă şi toate dorinţele
mele de o durere inofensivă, surdă, sub inimă. N-am existat niciodată atât de
puţin ca pe această navă, care sparge încet umezeala fierbinte a serii,
ducându-mă pe mine cu cele unsprezece lucruri ale mele pe coliliul unei
insule care nu ştie nimic despre mine – iar eu, puţin sau nimic despre ea. De
pe pământ vom fi amândoi invizibili, şi cât ai zice peşte vom dispărea pentru
lume. Dar, învăluită într-o dezordonată frumuseţe, la ora nouă eram acolo, ca
un curios omagiu pentru exactitatea pe care acum, sincer, nu ştiu s-o înţeleg.
L-am auzit pe Unchi vânzolindu-se în bucătărie, apoi l-am văzut venind. Nu
se schimbase nici el, îşi scosese doar haina. Sosi cu sticla de şampanie, rece,
în mână.

Mâncarea e în farfurii, spuse.

Se aşeză la masă şi adormi. Mă privise în treacăt. Am început să mănânc –

alegeam culorile, una câte una. El bea, în somn. Eu mâncam fără să folosesc
tacâmurile, îmi ştergeam mâinile de rochie. Dar nu ştiu de ce. Din când în
154

când, fără să deschidă ochii, Unchiul îmi turna şampanie. Nu-mi amintesc să-
mi fi pus întrebări despre absurda exactitate a acelui gest, nici despre
improbabila sa punctualitate. Beam şi gata. De altfel, în casa aceea
suspendată, în secretul liturghiilor noastre nebune, asediaţi de bolile noastre
poetice, eram nişte personaje orfane de orice logică. Continuam să mănânc, el
dormea. Nu mă simţeam stânjenită, îmi plăcea. Am început să mă gândesc că
va fi una dintre cele mai bune cine din viaţa mea. Nu mă plictiseam, eram eu
însămi, beam şampanie. La un moment dat am început să vorbesc, rar şi doar
despre lucruri neimportante. În somn, Unchiul zâmbea din când în când. Sau
făcea un gest cu mâna, în aer. Mă asculta, într-un fel, iar mie îmi făcea
plăcere să-i vorbesc. Era totul foarte imponderabil, de neînţeles. N-aş fi putut
să spun ce trăiam. Era ca o vrajă. Am simţit-o cum planează deasupra noastră,
şi când n-a mai fost nimic altceva pe lume în afară de vocea mea, am ghicit
că în realitate nu se întâmpla nimic din ceea ce se întâmpla, nici nu se va
întâmpla vreodată. Dintr-un motiv, născut probabil din intensitatea absurdă a
înfrângerilor noastre, nimic din ceea ce puteam face noi doi, în seara aceea,
nu va rămâne în registrul vieţii. Nici un calcul nu va ţine cont de noi, nici o
sumă nu va fi altfel decât ceea ce facem noi, nici un debit nu va fi plătit, nici
un credit nu se va deschide. Eram ascunşi într-o cută a universului, nevăzuţi
de soartă şi scutiţi de orice consecinţă. Aşa că, în timp ce mâncam, cu
degetele în culorile calde ale mâncărurilor aşezate cu o grijă maniacală, am
înţeles cât se poate de sigur că acel adorabil gol, fără direcţie şi fără scop,
exilat din orice trecut şi incapabil de orice viitor, trebuia să fie, literalmente,
vraja în care bărbatul acela trăia de ani, fiecare minut. Am înţeles că era
lumea în care se ascunsese – inaccesibilă, fără nume, paralelă cu ale noastre,
imuabilă – şi am înţeles că în seara aceea fusesem primită acolo, graţie
nebuniei mele.

155
Trebuie să fi avut nevoie de mult curaj, bărbatul acela, pentru a se hotărî să-şi
imagineze o asemenea invitaţie. Sau de multă singurătate, m-am gândit.
Acum dormea, în faţa mea, şi eu, pentru prima oară, ştiam ce face cu
adevărat. Traducea intolerabila depărtare pe care şi-o alesese într-o metaforă
cizelată, pe care oricine putea s-o citească, ironică, inofensivă. Deoarece era
un bărbat curtenitor.

Mi-am şters degetele de rochie. L-am privit. Dormea.

De când nu dormiţi? am întrebat.

A deschis ochii.

De mulţi ani, domnişoară.

Poate s-a emoţionat sau doar mi-am imaginat eu.

Îmi lipsesc mai ales visele, spuse.

Şi rămase cu ochii deschişi, treaz, să mă privească. Era puţină lumină, nu era

uşor de înţeles ce culoarea aveau. Gri, poate. Cu firişoare aurii. Nu-i văzusem
ochii niciodată.

E totul foarte bun, am spus.

Vă mulţumesc.

Ar trebui să gătiţi mai des.

Credeţi?

Nu aveaţi şi o sticlă de vin roşu?

Aveţi dreptate, îmi cer scuze.

Se ridică şi intră în bucătărie.

M-am ridicat şi eu. Mi-am luat paharul şi m-am aşezat pe jos, într-un colţ al
încăperii.

S-a întors, mi-a turnat vin, apoi a rămas în picioare, fără să ştie prea bine ce
să facă.

Aşezaţi-vă aici, i-am spus.

Era un fotoliu imens, unul din locurile în care-l văzusem de o mie de ori
dormind, în timp ce micul dejun curgea fluvial. Dacă mă gândesc bine e
acelaşi fotoliu de pe care salutase venirea mea cu o frază pe care n-o uitasem
Aţi dansat probabil mult acolo, domnişoară. Mă bucur.

156

Vă place să dansaţi? l-am întrebat.

Îmi plăcea mult, da.

Ce altceva vă plăcea?

Totul. Prea mult, poate.

Ce vă lipseşte cel mai mult?

În afară de vise?

În afară de ele.

Visele, cele pe care le ai ziua.

Aveaţi multe?

Da.
Le-aţi realizat?

Da.

Şi cum e?

Inutil.

Nu cred.

De fapt nu trebuie să credeţi. E prea devreme să credeţi, la vârsta

dumneavoastră.

Ce vârstă am?

O vârstă fragedă.

E vreo diferenţă?

Da.

Explicaţi-mi.

O s-o descoperiţi într-o bună zi.

Vreau să ştiu acum.

Nu v-ar fi de nici un folos.

Din nou povestea asta?

Care?

Că totul e inutil.

N-am spus asta.

Aţi spus că e inutil să-ţi realizezi propriile vise.

Asta da.
De ce?

Pentru mine a fost inutil.

157

Povestiţi-mi.

Nu.

Haideţi.

Domnişoară, trebuie într-adevăr să vă rog să…

Şi închise ochii lăsându-şi capul pe spate, pe fotoliu. Părea atras de o forţă

invizibilă.

Ei, nu, am spus.

Am pus jos paharul, m-am ridicat şi m-am aşezat pe el cu picioarele

desfăcute. Sexul meu era peste al său, dar nu asta voiam. Am început să mă
leagăn. Stăteam cu spatele drept, mă legănam încet, mi-am sprijinit mâinile
de umerii lui, îl priveam.

El deschise ochii.

Vă rog, repetă.

Îmi sunteţi dator cu ceva, o să mă mulţumesc cu povestea dumneavoastră, am

spus.

Nu cred că vă sunt dator cu nimic.

O, ba da.
Într-adevăr?

Nu dumneavoastră trebuia să vă întoarceţi, ci Fiul.

Îmi pare rău.

Să nu credeţi că scăpaţi cu atâta.

Nu?

Mi-a distrus totul, acum vreau în schimb cel puţin povestea dumneavoastră.

El privi punctul exact în care mă legănam.

E o poveste ca atâtea altele, spuse.

N-are importanţă, vreau s-o aud.

N-aş şti nici măcar cu ce să încep.

Începeţi cu sfârşitul. Momentul în care aţi început să dormiţi şi aţi încetat să

mai trăiţi.

Eram la o măsuţă, într-o cafenea.

Era cineva cu dumneavoastră?

158

Nu mai era.

Eraţi singur.

Da. Am adormit fără ca măcar să-mi înclin capul. Dormind mi-am terminat
Pastisul, şi aceea a fost prima oară. Când m-am trezit şi am văzut paharul gol,
am înţeles că va fi aşa pentru totdeauna.

Cine ştie câtă lume era în jur.

În ce sens?

Chelnerii n-au venit să vă trezească?

Era o cafenea veche, cu chelneri foarte bătrâni. La vârsta lor înţelegi multe
lucruri.

V-au lăsat să dormiţi?

Da.

Cât era ceasul?

Nu ştiu, după-masa.

Cum de-aţi ajuns în cafeneaua aceea?

V-am spus că e o poveste lungă, nu ştiu dacă am chef s-o povestesc, şi în plus
vă legănaţi pe mine şi nu înţeleg de ce.

Ca să nu vă las să vă întoarceţi în lumea dumneavoastră.

Aha.

Povestea.

Dacă v-o spun, vă duceţi să staţi din nou pe jos?

Nici nu-mi trece prin cap, îmi place. Dumneavoastră nu vă place?

Poftim?

V-am întrebat dacă vă place.

Ce anume?
Asta, picioarele mele desfăcute, sexul meu care se freacă de al
dumneavoastră. Închise ochii, capul îi alunecă puţin într-o parte, i-am strâns
umerii cu degetele, a deschis din nou ochii, m-a privit.

Exista o femeie pe care am iubit-o enorm, spuse.

159

Exista o femeie pe care am iubit-o enorm. Ştia să facă totul frumos. Nu e

nimeni pe lume ca ea.

Într-o bună zi veni cu o cărticică uzată, cu coperta de un albastru foarte

elegant. Frumuseţea consta în faptul că traversase tot oraşul ca să mi-o aducă,
o văzuse într-o veche librărie, şi atunci lăsase totul deoparte ca să mi-o aducă
imediat, atât de irezistibilă şi de preţioasă găsea că este. Cartea avea un titlu
minunat: Cum să părăseşti o navă. Era un mic manual. Caracterele de pe
copertă erau frumoase, perfecte. Ilustraţiile, puse în pagină cu o grijă infinită.
Puteţi înţelege că o asemenea carte e mai importantă decât multe altele?

Poate.

Nu găsiţi cel puţin că are un titlu irezistibil?

Poate.

N-are importanţă. Important e că e a venit cu cărticica aia. Multă vreme am

purtat-o mereu cu mine, atât de mult o iubeam. Era mică, încăpea în buzunar.
Mă duceam la şcoală să predau, o puneam pe catedră, la sfârşit o vâram din
nou în buzunar. Nu cred că am citit mai mult de două pagini, era ceva destul
de plictisitor, dar nu asta e ideea. Era frumos s-o ţii în mână, s-o răsfoieşti.
Era frumos să te gândeşti că oricât de dezgustătoare era viaţa, eu aveam
cărticica în buzunar şi, lângă mine, femeia care mi-o dăruise. Asta puteţi
înţelege?

Sigur, nu sunt tâmpită.

A, uitam lucrul cel mai frumos. Pe prima pagină, albă, era o dedicaţie destul
de dureroasă. Era o carte uzată, am spus asta, şi pe prima pagină era această
dedicaţie: Lui Terry, după prima lună petrecută în spitalul St. Thomas, Tati şi
mami. Poţi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri pornind de la o asemenea
dedicaţie. Era genul acela de frumuseţe pe care eu o găsesc sfâşietoare. Şi pe
care femeia, pe care am iubit-o atât de mult, ştia s-o înţeleagă. De ce vă
povestesc toate astea? A, da

160

Cafeneaua. Sunteţi sigură că vreţi să continui?

Evident.

Trecu un timp şi în acel timp am pierdut-o pe femeia pe care o iubeam atât de

mult, din motive care nu ne interesează acum. De altfel nici nu sunt sigur că
le-am înţeles. În orice caz, continuam să port…

Hei, o clipă. Cine a spus că nu ne interesează?

Eu.

Vorbiţi pentru dumneavoastră.

Nu, vorbesc pentru amândoi, dacă nu vă place, n-aveţi de cât să vă daţi jos şi
povestea v-o spune Fiul, când se întoarce.

De acord, de acord, nu-i nevoie să…

Era o perioadă ciudată pentru mine, aveam oarecum senzaţia că sunt văduv,
umblam ca văduvii, ştiţi, puţin năuc, cu nişte ochi de pasăre care nu înţelege
bine. Ştiţi la ce mă refer?

Da, cred că da.

Dar mereu cu cărticica mea în buzunar. Era o chestie idioată, ar fi trebuit să
arunc tot ce lăsase în urmă femeia pe care o iubisem atât de mult, dar cum să
faci, e ca un naufragiu, în cazurile astea o mulţime de lucruri de toate felurile
plutesc la suprafaţa apei. Nu poţi pur şi simplu să faci curăţenie. Şi trebuie
oricum să te agăţi de ceva, atunci când nu mai poţi înota. Aşa că, în ziua
aceea la Cafenea, aveam cărticica în buzunar, şi să ştiţi că trecuseră deja
câteva luni de când se terminase totul. Dar o aveam în buzunar. Aveam
întâlnire cu o femeie, nimic important, nu era o femeie specială, o cunoşteam
prea puţin. Îmi plăcea cum se îmbrăca. Râdea frumos, asta-i tot. Vorbea puţin
şi, acolo, la Cafenea, în ziua aceea, a vorbit atât de puţin, încât mi s-a părut
totul teribil de deprimant. Atunci am scos cărticica şi am început să-i vorbesc
despre ea, spunându-i că de abia o cumpărasem. Ea găsi toată povestea foarte
ciudată, dar fu şi oarecum curioasă,

161

îşi dădu drumul puţin, începu să-mi pună întrebări despre mine, am început să
vorbim, am spus ceva care a făcut-o să râdă. Totul a fost mai simplu, chiar
plăcut. Mi s-a părut mai frumoasă, din când în când ne apropiam unul de
celălalt, uitând de lumea de la celelalte mese, eram noi doi, era minunat. Apoi
ea a trebuit să plece şi ni se păru natural să ne luăm rămas bun cu un sărut.
Am văzut-o dispărând după colţ, cu un mers foarte atrăgător. Atunci am
coborât privirea. Pe masă se aflau paharele noastre cu Pastis, pe jumătate
pline, şi cărticica albastră. Am pus mâna pe carte şi m-am gândit şocat la
nemărginita ei neutralitate. Fusese investită atâta iubire, şi timp, şi
devotament în ea, de pe vremea lui Terry până la mine, şi atât de multă viaţă
de cea mai bună calitate, şi totuşi ea nu era nimic, nu se opusese în nici un fel
la mica mea infamie, nu se revoltase, se limitase să stea acolo, disponibilă
pentru orice aventură, complet lipsită de un sens permanent, uşoară şi goală,
ca un obiect care s-a născut în clipa aceea, în loc să fi crescut în sufletul
atâtor vieţi. Atunci am început să înţeleg eşecul nostru, în toată însemnătatea
sa tragică, şi m-am simţit cuprins de o oboseală de nedescris şi definitivă.
Poate mi-am dat seama că ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine. Simţeam că
alunec la o anumită distanţă de lucruri şi că nu voi mai reuşi niciodată să urc
drumul acela. N-am opus nici o rezistenţă. A fost minunat. Simţeam cum
orice spaimă se topeşte şi dispare. M-am trezit într-o seninătate luminoasă,
uşor învârstată de tristeţe, şi am recunoscut pământul pe care l-am căutat
întotdeauna. Lumea din jur a văzut că adormeam. Asta-i tot.

Vreţi să mă faceţi să cred că dormiţi de atâţia ani din cauza unei asemenea
tâmpenii?

Era doar ultima dintr-o serie impresionantă de tâmpenii.

De tipul?

Trădarea lucrurilor. Ştiţi despre ce vorbesc?

162

Nu.

Poţi învăţa multe când vezi cum obiectele nu poartă în ele nimic din sensul pe
care noi li-l dăm. E de ajuns o împrejurare strâmbă, o mică deviere a
traiectoriei, şi într-o clipă fac parte din cu totul altă poveste. Credeţi că acest
fotoliu va fi diferit pentru că a ascultat cuvintele mele şi pentru că a găzduit
trupurile noastre? Poate, peste câteva luni, cineva va muri în acest fotoliu, şi
oricât am încerca noi să facem această seară de neuitat, el va adăposti
moartea aceea şi gata. O va face cât mai bine posibil, ca şi cum ar fi fost
construit pentru asta. Nu va reacţiona nici când, eventual o oră mai târziu,
cineva se va lăsa să cadă pe el, şi va râde la o glumă vulgară sau va povesti o
istorioară în care defunctul va apărea ca un perfect imbecil. Vedeţi
neutralitatea infinită?

E atât de importantă?

Sigur că da. Din comportamentul lucrurilor se poate învăţa un fenomen care e

valabil pentru toate celelalte. Credeţi-mă, e acelaşi lucru pentru locuri,
persoane, până şi pentru sentimente sau idei.
Adică?

Avem această putere incredibilă de a da un sens lucrurilor, locurilor,

acţiunilor, şi totuşi nu reuşim să fixăm nimic, totul devine imediat neutral,
obiecte luate cu împrumut, idei în trecere, sentimente de fragilitatea
cristalului. Până şi trupurile, dorinţa trupurilor, imprevizibilă. Putem lovi
orice fragment din univers cu toată intensitatea de care suntem în stare, iar el
o oră mai târziu e din nou ca de abia născut. Poţi înţelege un lucru, îl poţi
cunoaşte în profunzime, şi el şi-a întors deja capul, nu ştie nimic despre tine,
are o viaţă a sa misterioasă, care nu ţine cont de câte ai făcut pentru el. Cei
care ne iubesc, ne trădează. Nu reuşim să fixăm nimic, credeţi-mă. Când eram
tânăr, încercând să-mi explic durerea surdă care mă sfâşia , mă convinsesem
că problema consta în incapacitatea

163

mea de a-mi găsi drumul, dar, vedeţi, în realitate, noi mergem mult, chiar cu
curaj, intuiţie, pasiune, şi fiecare pe drumul său cel bun, fără erori. Dar nu
lăsăm urme. Nu ştiu de ce. Paşii noştri nu lasă urme. Poate suntem animale
şirete, iuţi, rele, dar incapabile să însemne pământul. Nu ştiu. Dar, credeţi-mă,
nu lăsăm urme nici măcar în noi înşine. Nu există nimic care să
supravieţuiască intenţiei noastre, iar ceea ce construim nu e construit
niciodată.

Credeţi cu adevărat?

Da.

Poate e ceva ce vă priveşte doar pe dumneavoastră.

Nu cred.

Mă priveşte şi pe mine?
Cred că da.

În ce fel?

În multe feluri.

Spuneţi-mi unul.

Cei care ne iubesc ne trădează, şi noi îi trădăm pe cei pe care-i iubim.

Ce legătură am eu cu asta?

E ceea ce vi se întâmplă.

Eu nu trădez pe nimeni.

A, da? Şi asta cum se numeşte?

Asta ce?

Ştiţi foarte bine.

Asta n-are nici o legătură.

Exact. N-are nici o legătură cu marea dumneavoastră iubire, n-are nici o

legătură cu Fiul, n-are nici o legătură cu ideea pe care o aveţi despre
dumneavoastră. Nu există nici o urmă din toate astea în gesturile pe care le
faceţi în acest moment. Nu vi se pare ciudat? Nici o urmă.

Am rămas aici să-l aştept. Asta nu înseamnă nimic?

Nu ştiu. Spuneţi-mi dumneavoastră.

164
N-am încetat să-l iubesc, sunt aici pentru el, el e cu mine întotdeauna.

Sunteţi convinsă?

Sigur. N-am încetat niciodată să fim împreună.

Şi totuşi eu nu-l văd aici.

E pe punctul să sosească.

Aşa cred cu toţii.

Şi-atunci?

Poate că vă interesează adevărul.

Adevărul e că Fiul e pe punctul să sosească.

Mă tem că nu, domnişoară.

Ce ştiţi dumneavoastră?

Ştiu că ultima oară când a fost văzut era acum un an. Urca pe un cutter, o
mică ambarcaţiune cu pânze. De atunci nimeni nu mai ştie nimic despre el.

Ce naiba spuneţi?

Evident, nu era un lucru care i se putea comunica Tatălui, cu atâta cruzime şi

în mod brusc. A fost preferabil să fie amânat şi apoi regizat într-o manieră, să
spunem aşa, treptată. Nu era, de altfel, exclus ca Fiul să apară dintr-odată, de
la o zi la alta. Aţi încetat să vă legănaţi, domnişoară.

Dar dumneavoastră, nu.

Eu nu, e adevărat.

De ce-mi spuneţi minciunile astea? Vreţi să mă faceţi să sufăr?

Nu ştiu.
Sunt minciuni?

Nu.

Spuneţi-mi adevărul.

Acesta e adevărul: Fiul a dispărut.

Când?

Acum un an.

Dar dumneavoastră cine v-a spus?

165

Comandini se ocupa de treaba asta.

El.

El era singurul care ştia asta până în urmă cu câteva zile. Apoi a venit şi mi-a
spus, cu puţin înainte să plecăm. Avea nevoie de un sfat.

Şi toate lucrurile alea?

Cei doi berbeci şi restul?

Da.

Povestea s-a complicat puţin, atunci când aţi venit dumneavoastră. Era greu
s-o mai întindă la nesfârşit. Şi atunci lui Comandini i s-a părut că o mutare
foarte lungă, infinită, ar putea să facă în aşa fel încât să se câştige puţin timp.

Comandini trimitea toate lucrurile alea?

Da.

Nu pot să cred.

Era un gest amabil faţă de Tată.

O nebunie…

Îmi pare rău, domnişoară.

O să vă urăsc pe toţi, din tot sufletul, pentru totdeauna, până în ziua în care
Fiul se va întoarce.

Unchiul închise ochii, i-am simţit sub mâini umerii care-şi schimbau
greutatea.

Am strâns degetele.

Nu faceţi asta, am spus. Nu plecaţi.

Deschise ochii, cu privirea goală.

Acum lăsaţi-mă să plec, domnişoară, vă rog.

Nici prin cap nu-mi trece.

Vă rog.

Eu nu rămân singură aici.

Vă rog.

Închise din nou ochii, pleca spre vraja lui.

M-aţi auzit? Eu nu rămân singură aici.

Trebuie să plec cu adevărat.

166

Îmi vorbea deja în somn.

Atunci i-am strâns mâna în jurul gâtului. A deschis ochii, stupefiat. Îl

priveam, şi de data asta era o privire hotărâtă, poate rea.

Unde Dumnezeu vreţi să mergeţi? am spus.

Unchiul privi în jur, mai mult ca să scape de privirea mea. Sau pentru a căuta
un răspuns în lucruri.

Eu nu rămân aici singură, am spus. Dumneavoastră veniţi cu mine.

I-am văzut pleoapele coborând, în timp ce respira lung. Dar ştiam că n-o să-l
las să plece. Îi simţeam încă sexul sub al meu, nu încetasem o clipă să dansez.
Mi-am scos rochia, pe cap, cu un gest care să nu-l poată speria. Deschise din
nou ochii şi mă privi. Mi-am luat mâinile de pe umerii lui şi am început să-i
desfac nasturii de la cămaşă, pentru că Mama mă învăţase că era un drept ce
mi se cuvenea. Nu m-am aplecat să-l sărut, nu l-am mângâiat, niciodată. Cu o
singură mişcare a gâtului, mi-am desfăcut într-o clipă părul. Am coborât până
la ultimul nasture de la cămaşă şi nu m-am mai oprit. Îl priveam în continuare
în ochi, nu voiam să-l las să se întoarcă în somnul lui vrăjit. El îmi privea
mâinile, apoi mă privea în ochi, apoi îşi întorcea iar privirea spre mâinile
mele. Nu părea să se teamă, nu avea întrebări, nici curiozităţi. I-am luat sexul
în mână, şi câteva clipe l-am ţinut strâns, ca şi cum m-aş fi întors de departe
să iau ceva ce-mi aparţinea. Mi-am împins înainte picioarele desfăcute şi mi-a
venit în minte o minunată expresie a bunicii: îndemânarea pântecelui.
Începeam să-i înţeleg semnificaţia.

N-o faceţi cu ură, spuse Unchiul

Am coborât pe el şi l-am luat în mine.

N-o fac din dragoste, am spus – şi îmi amintesc tot restul, dar îl ţin pentru
mine, din noaptea aceea stranie, petrecută într-o falie a lumii, de negăsit în
registrul celor vii, furată pentru

167

ore întregi înfrângerii şi restituită în zori, când primele raze se strecurară prin
obloane, iar eu, strângându-l pe bărbatul acela în braţe, l-am adormit, de data
asta de-adevăratelea, şi l-am înapoiat visurilor sale.

Când ne-am trezit, era deja târziu. Ne-am privit şi am înţeles că nu vom
accepta să fim găsiţi aşa. Instinctul de a o lua de la început, mereu. Am făcut
în grabă ordine, eu m-am schimbat, el a urcat în camera lui. Se mişca cum nu-
l văzusem niciodată, făcând gesturile unul după altul cu siguranţă, cu ochi vii
şi paşi eleganţi. M-am gândit că Fiicei îi va fi uşor să-l iubească.

Nu ne-am spus nici un cuvânt. Doar eu l-am întrebat într-un târziu:

Şi acum ce o să faceţi?

Dar dumneavoastră? mi-a răspuns.

În soarele amiezii cineva bătu la uşă, respectuos, dar hotărât.

Era Modesto.

Cam acesta a fost punctul în care mi-am uitat computerul pe bancheta unui
microbuz. Un microbuz care traversa insula de la nord la sud, strecurându-se
pe străduţe cu puţin mai largi decât el. O făcea cu o pricepere milimetrică. La
un moment dat am coborât şi mi-am uitat computerul pe banchetă. Când mi-
am dat seama, microbuzul dispăruse deja. Era chiar un computer bun. În el se
afla cartea mea.

N-ar fi fost, evident, greu de recuperat, dar adevărul e că am renunţat. Ca să

înţelegeţi de ce, ar trebui să ţineţi cont de lumină, de marea din jur, de câinii
lenevind la soare, de cum trăiau oamenii acolo. Sudul lumii inspiră ciudate
priorităţi. Abordezi într-un fel special problemele, rezolvarea lor nu e chiar
primul lucru care-ţi vine în minte. Aşa că m-am plimbat puţin, am stat pe un
parapet, în port, apoi am început să

168

privesc cum veneau şi plecau bărcile. Îmi place că ele fac totul lent. Dacă le
priveşti de departe, îmi spun. E un soi de dans, pare să implice o oarecare
formă de înţelepciune sau de solemnitate. Uneori există însă şi deziluzie.
Poate o doză de renunţare – blândă. Aceasta e frumuseţea porturilor.

Aşa că stăteam acolo şi totul era perfect.

Seara, însă, m-am întors la întâmplarea cu computerul, dar fără vreo nelinişte
sau vreo spaimă deosebită. Ar putea părea ciudat, dat fiind că a scrie pe acel
computer şi a-mi construi cartea, era de luni întregi singura activitate pe care
reuşeam s-o fac cu suficientă pasiune şi cu o grijă neştirbită. Ar fi trebuit să
fac pe mine de frică, iată ce ar fi trebuit să fac. În schimb m-am gândit, cât se
poate de simplu, că voi continua să scriu şi o voi face în minte. Mi s-a părut
chiar un epilog normal şi inevitabil. Ideea degetelor pe tastatură mi s-a părut
dintr-odată o inutilă asprime, o anexă complicată la un gest care putea fi
imponderabil şi mult mai uşor. De altfel, de multă vreme îmi scriam cartea în
timp ce umblam sau stăteam culcat pe jos, sau noaptea în întunericul
insomniei mele; când ajungeam apoi la computer, strângeam şuruburile,
ceruiam, ambalam bine de tot – tot repertoriul de îngrijiri artizanale al căror
scop, sincer să fiu, nu mi-l mai aduc aminte. Trebuia să fie unul, cu siguranţă.
Dar l-am uitat. Poate că nu era chiar atât de important.

În plus, trebuie să ţii seama că, dacă te-ai născut ca să faci asta, a scrie e un
gest care coincide cu memoria, îţi aminteşti ce ai scris. Ar fi fost într-adevăr
inexact să afirm că-mi pierdusem cartea, de vreme ce, ca să spunem lucrurilor
pe nume, puteam să repet totul cu voce tare, sau dacă nu totul, cel puţin
fragmentele care însemnau ceva. Puteam eventual să nu-mi mai amintesc
nişte fraze, dar trebuie spus că aducându-le la suprafaţă, din locul în care
alunecaseră, ajungeam să le scriu din nou, în minte, într-o formă foarte

169

apropiată de cea originală, dar nu identică, cu rezultatul de a produce un soi

de defocalizare, de reverberaţie, de dublare, în care se maturiza minunat ceea
ce-mi imaginasem că voi scrie. Deoarece, la urma urmelor, singura frază care
ar putea traduce exact o anumită intenţie a celui care scrie nu e niciodată o
frază, ci suma stratificată a tuturor frazelor pe care şi le-a imaginat, apoi le-a
scris, apoi şi le-a amintit, : ele trebuie puse unele peste altele, transparente,
pentru a fi percepute în acelaşi timp, ca un acord muzical. Tocmai asta face
memoria, în vizionara ei impreciziune. Astfel că, obiectiv vorbind, eu nu
numai că-mi pierdusem cartea, ci într-un anumit sens o regăsisem în
plinătatea ei, acum când îşi pierduse materialitatea, retrăgându-se în
apartamentele de iarnă ale minţii mele. Puteam s-o aduc la suprafaţă în orice
moment, cu un efort de abia perceptibil, sălăşluind în vreun colţişor al
trupului meu pe care nu-l ştiam numi, : reapărea într-o splendoare
evanescentă în faţa căreia ordinea limpede a unei pagini tipărite trăda
fixitatea unei pietre de mormânt.

Sau cel puţin aşa mi s-a părut, aşezat acolo, într-un birt din port, în seara
aceea, pe insulă. Sunt un geniu în îndreptarea lucrurilor care o pornesc
strâmb. Aş putea găsi avantaje chiar şi dacă aş rămâne blocat într-un ascensor
în ziua de Crăciun. E un truc pe care l-am învăţat de la tata (ah, e încă viu şi
noaptea continuă să umble pe terenul său personal de golf cu nouă găuri). Să
am ceva de povestit la prânzul de Sfântul Ştefan, de exemplu.

Mă gândeam la lucrurile astea, şi între timp citeam câte ceva din carte, pe ici
pe colo o rescriam, totul în cap, în timp ce muiam mecanic pâinea în sosul de
la chiftele.

La un moment dat, un tip gras şi fericit, aşezat la o masă vecină, singur şi el,
m-a întrebat dacă totul e-n regulă. M-am gândit că făcusem probabil ceva
ciudat – se prea poate, atunci când citesc sau scriu cartea în minte, nu-mi mai
controlez prea

170

bine celelalte părţi ale trupului. Cele în care n-a ajuns să se strecoare cartea,
vreau să spun. Cine ştie, poate gleznele.

Am ieşit din carte şi i-am spus că totul e-n regulă.

Scriam, i-am spus.

El a făcut semn că da cu capul, ca şi cum ar fi fost un lucru care i se întâmpla

întotdeauna şi lui, cu ani în urmă, când era tânăr.

Acum avea vreo şaizeci de ani.

Calm şi satisfăcut de sine, dori să mă informeze că era acolo, la mare, pentru

că-i ceruse unui medic binevoitor să-i prescrie şapte zile de balneoterapie. N-
au ce să spună, mă lămuri. Se referea la şefii lui, cred. Termenul
balneoterapie era practic imposibil de pus în discuţie, îmi explică. N-au decât
să mă controleze. Apoi trecu la politică şi mă întrebă dacă Italia se va salva.

E clar că nu, dacă toţi sunt ca noi doi, am spus.

Găsi asta foarte amuzant, i se păru poate ca un început de prietenie sau ceva
asemănător. Hotărî că eram făcuţi unul pentru altul, apoi plecă. Trebuia să se
întoarcă acasă mai devreme, pentru că a doua zi vecinii îl invitaseră să
mănânce vinete, legătura dintre cele două lucruri i se părea atât de evidentă că
n-avea nevoie de explicaţii.

Am rămas acolo, eram ultimul. Un alt lucru care îmi place: să rămân seara
până când se închide restaurantul. Să încep să văd cum încetul cu încetul se
sting luminile şi scaunele sunt întoarse cu picioarele în sus şi puse pe mese,
Îmi place mai ales când văd ieşind chelnerii ca să meargă acasă, dar îmbrăcaţi
normal, nu cu o jachetă albă sau cu un şorţ, reveniţi brusc pe pământ. Merg
puţin încovoiaţi, par nişte animale de pădure ieşite dintr-o magie.

În seara aceea, însă, nici măcar nu i-am văzut. Pentru că scriam. Nici nu-mi
aduc aminte dacă am plătit, de exemplu. Scriam în minte despre momentul în
care Mireasa tânără a

171

plecat. Trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, şi în ziua în care
chiar s-a întâmplat toţi au ştiut să facă gesturile cele mai potrivite, sugerate de
educaţie şi fixate în decenii de sobrietate. Fură interzise întrebările. Se evită
banalitatea sfaturilor. Nu cedară sentimentalismului. Când o văzură dispărând
după colţ, nimeni n-ar fi fost în stare să spună unde mergea, dar întârzierea
biblică a Fiului, şi suspendarea timpului pe care acea întârzierea o imprimase
zilelor, îi făcuse incapabili să-şi pună întrebări despre palida reacţie care
coagulează de obicei, o plecare şi o sosire, o intenţie şi un comportament.
Aşa că o priviră plecând, cum, în fond, o văzuseră sosind: ignorând totul,
ştiind totul.

Mireasa tânără merse să depună cei optsprezece ani ai ei în locul ce i se păru

cel mai potrivit sau mai puţin ilogic. Va putea acum să pară surprinzător
rezultatul unei asemenea operaţiuni mintale, dar trebuie să amintim că
niciodată, nici măcar pentru o clipă, locuind în lumea abstractă a Familiei,
fata aceea nu încetase să înveţe. Aşa că acum ştia că nu există multe destine,
ci doar o unică poveste, şi că singurul gest exact este repetiţia. Se întrebă
unde îl va aştepta pe Fiu, sigură că se va întoarce, şi unde anume se va
întoarce Fiul, sigură că ea îl va aştepta mereu. Nu avu nici un fel de îndoială
asupra răspunsului. Se prezentă la bordel, în oraş, şi ceru să poată trăi acolo.

Nu e tocmai o meserie care se învaţă de azi pe mâine, îi spuse Femeia

portugheză.

N-am nici o grabă, răspunse Mireasa tânără. Aştept o persoană.

Când trecuseră aproape doi ani de când îşi câştiga traiul în felul ăsta, cineva
trimise după ea în toiul nopţii. Ea se afla în cameră cu un călător rus – un
bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte nervos şi neobişnuit de educat. În clipa
în care-l

172

atinsese pentru prima oară, Mireasa tânără înţelesese că era homosexual şi că

el nu ştia că este.

În realitate ei o ştiu foarte bine, o lămurise odată Femeie portugheză. Numai

că nu-şi pot permite să şi-o spună.

Şi-atunci ce aşteaptă de la noi? întrebase Mireasa tânără.

Să-i ajutăm să se mintă.

Apoi îi înşirase şapte trucuri pentru a-i face să aibă un orgasm şi să iasă de
acolo în pace cu ei înşişi.

După cum Mireasa tânără putuse apoi constata în mod repetat, era vorba de
şapte trucuri infailibile, deci aluneca elegant către primul când veniră s-o
cheme. Deoarece regula strictă a bordelului era să nu fie întreruptă pentru
nimic în lume munca fetelor, ea înţelese că se întâmplase ceva special. Şi
totuşi nu se gândi la Fiu. Nu că ar fi încetat să-l aştepte sau să creadă în
întoarcerea lui. Dimpotrivă, dacă avusese vreo urmă de îndoială, o alungase
în ziua în care apăruse la bordel, fără se anunţe în prealabil, Comandini.
Întrebase de ea şi se prezentase cu pălăria în mână. Nu se mai vedeau de peste
un an.

Aş vrea doar să vă vorbesc o clipă, lămuri el.

Mireasa tânără îl ura.

Preţul e acelaşi, spusese, dar dacă vreţi doar să vorbiţi, vă priveşte.

Comandini plăti deci o sumă destul de importantă ca să se aşeze în faţa

Miresei tinere, în camera mobilată într-un stil vag otoman, şi să-i spună
adevărul. Sau mai bine zis ce ştia el din acest adevăr. Îi spuse de când nu se
mai ştia nimic despre Fiu. Explică toată povestea cu livrările, de la cei doi
berbeci încolo. Lămuri că într-adevăr ultimul gest cunoscut al Fiului fusese
acela de a cumpăra un mic cutter la Newport. Adăugă că nu se ştia nimic
despre o eventuală moarte sau despre vreun accident care i s-ar fi putut
întâmpla. Dispăruse pur şi simplu.

173

Mireasa tânără dăduse din cap. Apoi rezumase în felul său toată povestea.

Bine. Înseamnă că e viu şi se va întoarce.

Apoi întrebase dacă trebuie să se dezbrace.

E de remarcat, din păcate, că, înainte de a spune Nu, mulţumesc şi a se

îndrepta spre uşă, Comandini ezită un lung moment.

Tocmai ieşea, când Mireasa tânără îl opri cu o întrebare.

De ce dracu’ aţi expediat Don Quijote?

Poftim?

De ce dracu’, cu toate cărţile care există, aţi expediat tocmai Don Quijote?

Comandini trebui să se concentreze pe o amintire pe care era evident că nu

socotise necesar s-o ţină la îndemână. Apoi spuse că el nu se prea pricepea la
cărţi, alesese un titlu pe care i s-a întâmplat să-l vadă pe coperta unui volum
abandonat într-un colţ, în camera Mamei.
În camera Mamei? întrebă Mireasa tânără.

Exact, răspunse Comandini, cu o anumită duritate. Apoi, fără să salute, ieşi.

Aşa că, în timp ce mergea pe coridor, închizându-şi pe piept pelerina subţire,

Mireasa tânără ar fi putut să se gândească la Fiu – ar fi avut motive, ba chiar
şi dorinţa de a o face. Totuşi, de când un unchi măcinat de febră sosise în
locul bărbatului care dădea un sens tinereţii sale, Mireasa tânără încetase să
mai aştepte de la viaţă mişcări previzibile. Aşa că se limită să se lase condusă
– cu mintea golită de gânduri şi cu sufletul absent – în camera în care o
aştepta cineva.

Intră şi-i văzu pe Modesto şi pe Tată.

Erau amândoi îmbrăcaţi simplu şi elegant. Tatăl era întins pe pat, cu chipul
răvăşit.

Modesto tuşi scurt de două ori. Mireasa tânără nu-l auzise niciodată înainte
tuşind aşa, dar înţelese perfect. Era în tusea

174

aceea un amestec studiat de consternare, surpriză, stânjeneală şi nostalgie.

Da, spuse, zâmbind.

Recunoscător, Modesto schiţă o reverenţă şi se îndepărtă de pat făcând primii

paşi cu spatele, întorcându-se apoi ca şi cum o pală de vânt, şi nu o alegere a
sa nepotrivită, ar fi hotărât pentru el. Ieşi din încăpere, şi din această carte,
fără să spună un cuvânt.

Atunci Mireasa tânără se apropie de Tată. Se priviră. Paloarea bărbatului era

teribilă, şi pieptul îi tresărea dezordonat. Respira ca şi cum ar fi muşcat aerul,
nu-şi controla ochii. Părea îmbătrânit cu o mie de ani. Îşi adună toată energia
de care putea dispune şi pronunţă, cu multă greutate şi cu o surprinzătoare
hotărâre, o singură frază.

Eu n-o să mor noaptea, o s-o fac la lumina zilei.

Mireasa tânără înţelese instinctiv totul şi-şi întoarse privirea spre fereastră.
Prin obloanele întredeschise, nu se vedea altceva decât întuneric. Se întoarse
să controleze ora, la pendula care, în camera aceea, ca în toate celelalte,
măsura cu un anumit lux timpul de lucru. Nu ştia la ce oră se va face ziuă.
Dar înţelese că aveau câteva ore de cucerit şi un destin de dizolvat. Hotărî că
va reuşi.

Cât se poate de repede trecu în revistă gesturile pe care le putea face. Alese
unul care avea defectul de a fi riscant şi calitatea de a fi inevitabil. Părăsi
încăperea, o luă pe coridor, intră în cămăruţa în care fetele îşi ţineau lucrurile,
deschise sertarul care-i era rezervat, luă un mic obiect – un dar care-i era
enorm de preţios – şi strângându-l în mână se întoarse la Tată. Închise cu
cheia uşa camerei, se apropie de pat şi îşi scoase pelerina. Se întoarse în gând
la o imagine precisă, aceea a Mamei care, cu mulţi ani în urmă, îl strângea
între picioare pe Tatăl Tatălui, mângâindu-l pe păr şi vorbindu-i în şoaptă, ca
şi cum ar fi fost viu. Şi pentru că învăţase că

175

singurul gest exact este repetiţia, se urcă pe pat, se apropie de Tată, îl luă în
braţe şi, cu multă delicateţe şi-l aşeză între picioare şi pe piept. Ştia cu
siguranţă că el ştie ce face ea.

Aşteptă ca respiraţia Tatălui să devină mai regulată şi luă darul care era atât
de preţios pentru ea. Era o cărticică. I-o arătă Tatălui şi citi în şoaptă titlul.

Cum să părăseşti o navă.

Tatăl zâmbi, pentru că nu avea putere să râdă şi pentru că cine are umor îl are
pentru totdeauna.
Mireasa tânără deschise cărticica la prima pagină şi începu să citească cu
voce tare. Pentru că o răsfoise de multe ori ştia că e la fel cu Tatăl:
meticuloasă, raţională, lentă, absolut convingătoare, aparent aseptică, în mod
misterios poetică. Încercă să citească cât putea mai bine, şi când simţea trupul
Tatălui devenind mai greu sau pierzându-şi voinţa, accelera ritmul, ca să
alunge moartea. Era la pagina 47, aproximativ la jumătatea capitolului
dedicat regulilor de comportament care se impun la bordul unei şalupe de
salvare, când printre lamelele obloanelor începu să se strecoare o lumină uşor
învârstată de portocaliu. Mireasa tânără o văzu planând pe paginile de
culoarea untului, pe fiecare literă şi în propria-i voce. Nu se opri din citit, dar
îşi dădu seama că nu mai simţea nici un fel de oboseală. Continuă, înşirând
motivele, surprinzător de multe, pentru care femeile şi copii sunt aşezaţi la
proră, şi doar când trecu la examinarea argumentelor pro şi contra colacilor
de salvare din cauciuc, îl văzu pe Tată întorcându-şi privirea către fereastră şi
rămânând cu ochii larg deschişi, uluit de lumina aceea. Atunci mai citi câteva
cuvinte, mai rar, şi încă vreo câteva cu un firicel de voce – apoi tăcu. Tatăl
continua să fixeze lumina. La un moment dat, clipi de câteva ori, ca să alunge
nişte lacrimi pe care nu le pusese la socoteală. Căută mâna Miresei tinere şi o
strânse. Spuse ceva. Mireasa tânără nu înţelese şi atunci se aplecă peste

176

Tată ca să audă mai bine. El repetă.

Spune-i Fiului meu că noaptea s-a sfârşit.

Muri în clipa în care soarele abia se desprinsese de orizont, şi o făcu fără un

horcăit, fără un gest, într-o respiraţie egală cu atâtea altele, ultima.

Mireasa tânără căută bătaia inimii în trupul pe care-l strângea în braţe şi n-o
găsi. Atunci îşi trecu palma peste chipul Tatălui, ca să-i închidă ochii, cu un
gest care dintotdeauna e privilegiul celor vii. Apoi deschise micul volum cu
copertă albastră şi începu din nou să citească. Nu se îndoia că Tatălui i-ar fi
plăcut asta, şi în câteva fragmente simţi că nici un discurs funebru nu putea fi
mai potrivit. Nu se opri până la sfârşit şi, când ajunse la ultima frază, o citi
cât se poate de rar, ca şi cum ar fi avut grijă să n-o frângă.

Patru ani mai târziu – cum mi s-a întâmplat să scriu în urmă cu câteva zile, în
minte, în timp ce priveam, fără s-o văd, o mare pe care n-o s-o mai părăsesc
niciodată – se prezentă la bordel un bărbat de un farmec ieşit din comun,
elegant în hainele lui de o mare simplitate şi puternic în calmul lui nenatural.
Străbătu salonul aproape fără să privească în jur, şi sigur pe sine se opri în
faţa Miresei tinere care, aşezată pe o dormeuse, cu o cupă de şampanie în
mână, asculta amuzată confesiunile unui ministru în pensie.

Când îl văzu, Mireasa tânără îşi strânse uşor ochii. Apoi se ridică.

Privi chipul bărbatului, trăsăturile severe, părul lung dat pe spate, barba care-i
înconjura buzele întredeschise.

Tu, spuse.

Fiul îi luă cupa de şampanie din mână şi i-o dădu ministrului în pensie, fără
să scoată o vorbă. Apoi o luă pe Mireasa tânără de mână şi o duse cu el.

O dată ajunşi în stradă, se opriră o clipă să respire aerul

177

înţepător al serii. Aveau întreaga viaţă înaintea lor.

Fiul îşi scoase haina, care era dintr-o lână aspră şi de o culoare minunată, şi o
puse pe umerii Miresei tinere. Apoi, fără cea mai mică nuanţă de reproş şi pe
un ton de o curiozitate aproape copilărească, puse o întrebare.

De ce tocmai într-un bordel?

Mireasa tânără ştia cu absolută precizie răspunsul, dar îl ţinu pentru ea.

Aici întrebările le pun eu, spuse.

178