Scriitori medici

Medicina mi-a fost soţie, iar literatura amantă. Când mă plictiseam lângă
una, înnoptam lângă cealaltă.

Ştiu să vorbesc în puţine cuvinte, despre lucruri multe.

Nu mă îndoiesc că medicina a avut o mare influenţă asupra activităţii
mele literare. Aceasta a dezvoltat în mare măsură sfera observaţiilor mele,
i-a îmbogăţit cunoştinţele a căror valoare pentru scriitor o poate pricepe
numai cel care este el însuşi medic.
Anton Pavlovici Cehov

Eu n-am călătorit de plăcere şi nici n-am căutat material pentru cărţi de
aventură, destinate celor care, în fotolii, nu călătoresc decât prin lectură.
Eu am avut o misiune de îndeplinit: să învăţ oamenii cum trebuie păstrată
sănătatea, arătându-le beneficiile stiinţei.
Victor Heiser (epidemiolog american, specialist în medicină tropicală,
ce întreprinde nu mai puţin de 16 călătorii în jurul lumii, vizitând peste 60 de
ţări), „Extraordinara odisee a unui medic”

Practica medicinii este o artă bazată pe ştiinţă.

Fiecare caz îşi are lecţia sa, o lecţie care poate fi învăţată, deşi nu se
face  totdeauna.
William Osler

Studiul medicinii contribuie la erudiţie şi la arta de a scrie.
Thomas G. Pickering

Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.
Rabelais

Hârtia scrisă arde greu.

Laşitatea e cel mai cumplit viciu.

Mihail Bulgakov, în „Maestrul şi margareta”

2
 Scriitori medici
Pentru mine este un trist spectacol să văd pe filozofi şi chiar oamenii de
ştiinţă să intre în discuţiuni asupra raportului ştiinţei şi credinţei, ca noţiuni de
valoare egală, când ştiinţa modernă din ce în ce arată mai mult binefacerea
ei pe toate terenurile de activitate omenească. Ştiinţa este adevărul, este
cunoaşterea şi întrebuinţarea forţelor naturii, spre fericirea omului.
Victor Babeş

Despre Henri Mondor, chirurg eminent, scriitor, membru al Academiei
de  Medicină,  al Academiei  de  Chirurgie,  al Academiei  de  Ştiinţe  şi  al
Academiei Franceze:
Fie că foloseşte bisturiul, fie stiloul, Mondor operează cu precizie, în
stilul lui Anatole France.
Georges Duhamel

Nicăieri n-am văzut ca cineva, stăpânind deopotrivă un bisturiu, o pană
şi un creion, să  le folosească ascuţimea cu aceeaşi  eleganţă, aşa cum o
face devotatul dumneavoastră secretar general.
Paul Valery, despre Henri Mondor, în „Discurs către chirurgi”, 1938

Când  eram  tânăr,  bolnavii  erau  aceia care  se  temeau  de mine;  acum,
când am părul cărunt, eu sunt acela căruia mi-e teamă de bolnavii mei.
Johann Peter Frank

De câte ori operez mă întreb: aş îngădui oare să mi se facă mie însumi
operaţia pe care vreau s-o fac bolnavului meu?
C. A. Th. Billroth

Ai gândit vreodată ce este, în definitiv, un medic? În forma sa cea mai
nobilă, el poate fi egalul artistului; însă medicului nu-i este permis, ca acestuia,
să aştepte ora inspiraţiei sau să aleagă  persoanele sale; medicul este cel
ales de acestea şi trebuie să fie disponibil la orice oră.
Hans Carossa, „Doktor Bürger”

În terapeutică, atât excesul de zel, cât şi insuficienţa terapeutică pot fi
dăunătoare. Trebuie să ai inima fierbinte şi capul rece.
Koltîpin
3
 Soarta a făcut ca unul dintre nepământean. Era frig, tare frig în celulă şi răceala se
cei  mai  importanţi  scriitori  ai simţea  prin  ţurţurii  de  gheaţă  ce  atârnau  ca  nişte
limbii române să fie medic. Nu ciorchini pe sub obloanele ţintuite ale fiecărei celule.”
Nicolae BACALBASA

a fost o somitate medicală, dar un bun clinician, Frig pătrunzător (deţinuţii politici nu aveau dreptul
un  meseriaş  cinstit.  Medic  de  front  în  Primul să aibă ciorapi, doar cei de drept comun) şi foame:
,

Război Mondial. Fiu de ţăran din zona Buzăului, 70-80  grame  de pâine  pe zi şi  250 grame  de  turtoi

profund  religios  şi  care  şi-a  distilat  trăirea  de rânced.
Dumnezeu  în  vers.  Om  subţire  la  trup,  fineţea Reţetă sigură de făcut tuberculoză.
sufletească fiind însoţită de cea a chipului. Îl puteţi De ce să-i omori pe burghezi? Las’ că mor singuri.
vedea  în  Istoria Literaturii Române a  lui În cazul  lui Voiculescu, s-a  urmărit  înfometarea
Călinescu, într-o schiţă a Mariei Pillat. deliberată. A fost pus să care hârdaie cu fecale extrem
La adânci bătrâneţi, Dumnezeu a hotărât să îl de grele, pe care nu le putea ridica.
încerce. Cum nu executa ordinul, era tăiat de la batjocura
Nici  nu  ştii  cum  te  izbeşte  bila  la  biliardul numită masă.
istoriei. Cercul  vicios  se  închidea.  Este  uluitor  cât  a
În 1956, ungurii se răscoală. Nu-i iubesc din supravieţuit totuşi în aceste condiţii!
cale-afară,  dar  nu  pot  să  nu-i  admir.  Românii Despre Voiculescu în puşcărie mi-a povestit colegul
mişcă  şi  ei,  dar nu  prea tare, căci,  între altele, meu, dr. Vasile Popa, al cărui tată, scriitor şi acesta,
ungurii cer Ardealul. făcuse Aiudul.
Aceeaşi dramă ca şi în 1848! Stătuse în celulă cu Voiculescu şi asistase când un
Autorităţile  române  trimit  trupe  contra plutonier dădea cu bocancii în toracele poetului.
răsculaţilor, îl predau sovieticilor  pe fostul  şef Plămânii emfizematoşi bubuiau ca o tobă.
comunist ungur trecut de partea poporului său şi M-am gândit ani de zile: ce a ajuns plutonierul?!
refugiat  în  România  (folosind  pe  generalul  de Ofiţer superior, pensionar de lux după „revoluţie”?
securitate sovietic Neulander, cunoscut în ţară ca Sau a fost dat afară după ce l-au utilizat, o unealtă
Walter Roman) şi obţin „bilă albă” de la patronii reformată înlocuită cu alte unelte?
de la Kremlin. Trupele sovietice vor fi retrase din Oricum, merită relatată discuţia dintre Voiculescu
România, între condiţiile puse fiind intensificarea şi medicul oficial al Aiudului, doctoriţa Maria Bolea.
represiunii. După ce fusese băgat sub apă îngheţată, una din
Om de peste 74 de ani, Voiculescu este arestat batjocurile  făcute  să  zdrobească  spiritual  deţinuţii,
pentru apartenenţa la grupul de gândire ortodoxă bătrânul Voiculescu era muribund.
„Rugul aprins”. Vina: „delict împotriva ordinii Doctoriţa ştia cine este.
sociale”. Este, practic, o condamnare la moarte. Văzându-l febril, la limita morţii, l-a întrebat:
Este trimis la Aiud unde va dezvolta o tuberculoză - Domnule doctor, ce să vă prescriu?
pulmonară. Iată o descriere a scriitorului făcută - Un ou, doamnă, un ou.
de colegul de celulă, Gheorghe Penciu: „Să fi fost -  Nu pot,  domnule doctor,  nu  pot.  Dacă  aş  face
începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o acest lucru ar însemna ca a doua zi să fiu alături de
lună a lupilor, când uşa grea şi masivă a celulei fu dumneavoastră.
dată în lături şi înăuntru îşi făcură apariţia doi În spatele doctoriţei era ofiţerul politic.
deţinuţi de drept comun, purtând pe targă o firavă Tratamentul foamei este caloria alimentară.
făptură de om, care aducea, prin liniile ascuţite N-a murit în puşcărie. Cu TBC pulmonar şi osos
ale pomeţilor, mai degrabă cu un sfânt decupat l-au trimis să moară acasă. Nu se mai putea mişca,
din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era era  transportat  în  braţe,  din  cauza  tuberculozei  de
aşa de slab, că puteai să vezi prin el şi-l urmăream coloană vertebrală.
cum  încerca  să-şi  strângă  zeghea  cea  de  toate A murit pe 26 aprilie 1963.
zilele  asupra-i,  cu  rămăşiţa  unui  efort

4
 În  tinereţe  l-am  cunoscut  pe  caricaturistul  Ion de 11 ani nu a făcut focul), s-a apropiat de Rugăciunea
Dogar Marinescu, băiat tânăr, mai tânăr decât mine, inimii şi de cercul creştin intelectual Rugul Aprins de
mustind de talent şi a cărui soartă după ce a întins-o la mănăstirea Antim. Practica un fel de animism de
din lumea socialismului spre Dincolo nu o mai cunosc. tip budist.
Printr-un act de încredere, imprudenţă şi orgoliu, În biblioteca sa trăia un fel de şoricel pe care nu a
Dogar  mi-a  arătat  una  dintre  caricaturile  sale  ce  îi permis  să  îl  extermine  nimeni,  cum  în  spărtura
defineau orizontul existenţial. Era viitoarea cruce din geamului său şi-a ţesut plasa un păianjen cu cruce, nu
cimitir purtând anul naşterii (1956 cred) şi anul morţii, a mai reparat geamul în ciuda frigului.
1944, când cizma comunismului i-a strivit antum şi Ascetic, blând, hieratic, bătrân, a devenit totuşi o
prenatal existenţa, odată cu cizma Sovietelor. ţintă. Ţara era stăpânită de alogeni, pentru care Iisus
Cred că acest concept este aplicabil spiritual şi chiar Hristos era în cel mai bun caz un trădător, oricum, un
material vieţii lui Vasile Voiculescu. duşman, şi cozi de topor îmbătate de putere şi opiul
În anul 1943, doctorul Voiculescu se pensionează. sadismului. Li s-a spus  celor  din  urmă de către cei
Peste trei ani îşi pierde soţia, cu care a avut cinci copii, dintâi să distrugă românismul. O făceau cu toată beţia
în urma unei hemoragii cerebrale. Este drama vieţii abuzului şi a cruzimii.
sale şi în această mare încercare, poetul, de o profundă La 74 de ani, doctorul, veteran de război decorat,
credinţă  creştină,  face  totul  de  a  nu  se  rupe  de cel care suferise îngrijind bolnavii de tifos exantematic,
Dumnezeul care l-a încercat atât de greu. febră tifoidă şi hepatită, a intrat în maşina de tocat
Credinţa doctorului nu a fost o revelaţie bruscă, ci Partid-Securitate cu marca Jilava-Aiud. Era o maşină
un fruct al căutării. Asemeni lui Saul, devenit Sfântul de exterminare şi l-a exterminat, etalat, în cinci ani,
Pavel, Voiculescu a plecat de pe poziţii dacă nu opuse, între care patru între zidurile închisorii.
atunci cel puţin depărtate: Din 1946, Voiculescu nu a mai putut publica nimic.
„O  minte  înţărcată  de  credinţă  şi  hrănită Crima românismului a fost pedepsită întâi prin luarea
ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism. vocii şi apoi prin asasinat.
Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. Am Este remarcabil că cele mai semnificative creaţii
cunoscut Kabala, am citit Seferul cu comentariile lui, ale doctorului datează tocmai din această perioadă a
am practicat pe rozecrucienii lui Peladan, am rămas tăcerii forţate. Este valabil şi pentru poezie, şi pentru
îndelung la Teosofie citind... până la modernii Schuré, proză, cât şi pentru teatru. În această perioadă scrie
Rudolf  Steiner,  madame  Blawatzky.  Pregătirea „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare,  în
ştiinţifică,  în  loc  să  mă  depărteze,  m-a  apropiat  de traducere imaginară de Vasile Voiculescu”. Este vorba
credinţă. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe de 90 de sonete care îl pun pe Voiculescu pe un loc
unde  să  străbată  experienţe  complete,  puncte  de greu de atins în axiologia unei naţii şi a unei limbi,
vedere  noi,  interferenţe  de  doctrine,  putinţa  de alături, cred, de Eminescu.
comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că Nuvelele din „Ultimul berevoi” şi romanul „Zahei
neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului orbul” sunt summumul prozei sale. Sunt fructul celor
omului normal.” zece ani de existenţă liberă din perioada dezlănţuirii
Poezia lui Voiculescu este o poezie impregnată de Antihristului.
creştinism. Poate vorbi în hierofanie. S-a apropiat de Ultimii cinci ani sunt de fapt zdrobirea trupului în
expresionism şi apoi de fantastic, dar fără a îl abandona cei patru ani de infern penitenciar şi un an de agonie
niciodată pe Dumnezeu. în imobilizarea şi durerile atroce ale sfârşitului biologic.
Chiar şi medicina pe care a practicat-o se baza pe L-a meritat oare poporul român pe bunul, blândul
„diagnosticul  existenţial”,  în  care  se  întâlnea şi stoicul doctor Voiculescu? Iată o întrebare la care
psihosomatica cu abordarea socială. astăzi  este  greu  de  răspuns.  Petre  Ţuţea  a  dat  un
Din 1927, colaborează la „Gândirea” lui Nichifor răspuns public şi cinic în ceea ce îl privea.
Crainic, revistă care, în 1943, îi dedică un număr oficial. Ţuţea era şi el un credincios. Voiculescu era însă
După  moartea  soţiei,  Voiculescu  s-a  sihăstrit, un mare credincios, un rugător cu inima. El se raporta
supunându-şi trupul şi spiritul la asceză. Mânca extrem la  Dumnezeu  şi  nu  aştepta  nimic  de  la  nimeni.  Iar
de puţin, trăia în frig (şi-a blocat soba cu cărţi şi timp Dumnezeul său învăţa să ierţi.

5
 Multe  din  lucrurile  pe  care  îmi  cereţi  să  vi  le
destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire,
dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le
simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios
sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi
tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi
reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu
ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate
de experienţe lăuntrice!
Îmi cereţi să vă spun despre credinţă, măcar despre
credinţa mea!
D-lor,  m-am  născut  pe  ţărmuri  de  ape  mari  şi
m-am trezit că ştiu să înot. Vă pot desluşi toate felurile
de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula
un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea
împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv
de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel
ritm  de  respiraţie  mlădiată  de  val,  cu  deschiderea
pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina
nici  o  mecanică  din  lumea  aceasta?...  Mă  întrebaţi
despre  credinţă  şi  expresia  ei  lirică,  despre  artă  şi
credinţă?... Vă voi răspunde în ceea ce priveşte înotul,
cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase,
cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de
înecare.  Neştiutori,  începătorii  fac  cele  mai
dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu
braţele  şi  picioarele...  Înotul  perfect  se  face  fără
opintiri, e nesimţit. Pluteşti, aproape cufundat întreg în
apă, abia mişcând... Astfel e înotul de fond, înotul serios pe ea, să fie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se
în mare şi ocean... mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă
Credinţa  adevărată  e  aşijderi  acestui  instinct  de artă  pură  trădează  credinţa  cea  pură.  Adevărata
tăcută şi lină plutire, e la fel ca această nesfielnică inspiraţie religioasă care mai poate împreuna arta şi
predare în puterea apelor, de cufundare şi menţinere credinţa a rămas numai rugăciunea... Dar şi rugăciunea
graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii supremă  se  rosteşte,  cum  ştiţi,  muţeşte,  cu  buzele
de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci sufletului.
cu  tine  la  fund...  credinţa  e  un  instinct  de  ritm  şi D-lor, mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturie
orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte oricât conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa
de măiestre. D-voastră,  ca  înaintea  unui  tribunal.  Nu  refac  aici
D-lor,  după  mine,  iertaţi-mă,  poeziile  noastre procesul pe care l-am intentat eu singur poeziei mele,
religioase,  aceste  gesturi  verbale,  sunt  tot  atât  de nici procesul conştiinţei mele literare care a alunecat,
departe de adâncul credinţei, cum sunt departe de înotul ca bila pe marginea ruletei şi aleargă, încă şovăind, în
adevărat  bălăcirile  copiilor  într-o  băltoacă  până  la faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv... Vreau
glezne.  Când  sunt  într-adevăr  mari  şi  sfâşietoare, să apuc altă cale de data asta, să  pătrund, mai de-a
gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic dreptul  şi  mai  adânc  pentru  D-voastră,  în  firea
înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile problemei  şi  să  desluşim  împreună,  dacă  se  poate,
între  artă  şi  credinţă  sunt  vechi  legături  de  pură temeliile neclintite ale credinţei deasupra cărora se
dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.
credinţa de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta D-lor, eu socotesc credincioşia o însuşire organică,
s-a  emancipat,  de  când  arta  a  devenit  ea  însăşi  o un temperament, o cristalizare specială a vieţii noastre.
religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai Desigur,  e  mult  mai  greu  de  stabilit  chipurile  şi

6
categoriile în ordinea spirituală decât cea psihică şi rigoare  să  repet  toate  banalităţile  care  însoţesc
biologică.  Muşchii,  oasele,  capacitatea  pulmonară, confesiunile de acest soi. Sunt născut la ţară, ceea ce
indicele vital, reacţiile nervoase, micile şi marile pasiuni, socotesc  că  e  cel  mai  mare  noroc  din  viaţa  mea.
facultăţile  cu  care  ne  naştem,  toate  ne  dau  această Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă
tăietură,  ne  imprimă  anume  forme  biopsihice  şi  ne neabătută, de nici o clipă de şovăire sau de îndoială.
încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost însă
fericite. Aţi auzit de cele două tipuri fundamentale ale pravilă, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră
omului la care s-au oprit învăţaţii: unul tipul picnic, mic s-a citit mult, mai ales cărţi religioase şi rituale, Biblia
şi  celălalt  tipul  atletic  -  între  ele  se  aşează  toate cu Vechiul şi Noul Testament. Păstrez şi acum psaltiri
celelalte corcituri. şi ceasloave de-atunci, cu litere chirilice, al căror rost
Spiritul  l-aş  recunoaşte  între  altele  măcar  două l-am deprins buchisind bucoavne sfinte, şi mama şi
calapoade,  două  caractere:  credincioşia  şi tata, ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai
necredincioşia - picnismul şi atletismul spiritual. Cu o cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană.
întreagă gamă de amestecuri între ele. Când ne-am înălţat puţin, am trecut noi copiii la rând,
Credincioşia  e  de  aceeaşi  stare  morală  cu să le citim lor.
caracterul.  Căror  structuri  biologice  şi  psihice  se Trăiam  însă  o  viaţă  autentic  rurală,  ritmată  de
încorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi
şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am
Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii ale avut preoţi în familie.
mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale... Cât mai pot descoperi eu însumi înapoi, aproape
D-lor,  n-am  nici  un  merit  să  cred,  m-am  născut dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş, stând
aşa!  Caut  în  tot  trecutul  meu  şi  nu  găsesc  nici  o singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei
întâmplare care să mă ducă silnic la credinţă, nici o gârle... Nu e nici poezie, nici proză... E adevărul. Sunt
nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane,
să  mă-ntoarcă,  cum  întorci  o  mănuşă,  nici  un  foc care mi se părea atunci uriaşă... Stau pe un mal cu
alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute flori şi mă uit în zare, şi simt şi acum fericirea acelei
în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede  am singurătăţi copilăreşti, plină de o mare, de o nespusă,
făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a ai zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva
respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor
numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni...
ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea
organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios că m-am născut cu căiţă-n păr, că  voi avea noroc...
chiar  dacă nu aş fi religios.  Dumnezeu este simplu Mama mă adora... Surorile mă iubeau, pentru toţi eram
pentru cine-l prinde dintr-o dată... Aţi văzut ce socoteli o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam
lungi  şi încurcate trebuie să faci ca să explici unor copăcel între flori de in sălbatec, cu un cer albastru
persoane  o  problemă,  pe  care  alţii  o  intuiesc deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu
numaidecât!  Celebrul  Inodi,  aproape  cretin,  găsea ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare.
dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată Ce aşteptam? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sf. Petre, pe
a unui număr de zeci de cifre... Fericiţi cei ce nu au Sfânta Duminică  din  basmele  cu  care-mi era capul
nevoie de logaritme mistice sau religioase ca să-l afle împuiat, era desigur în acel copilaş cârlionţat o copie,
pe  Dumnezeu.  Ce  simplă  e  credinţa!  D-nelor, ceva împrumutat şi de la făt-frumosul din poveste, aur,
iertaţi-mi îndrăzneala, dar aş pune între fericirile de arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în
pe munte şi aceasta: fericiţi câţi se nasc credincioşi. mine o siguranţă care să mi se izbândească un vis pe
Despre  unul  ca  acesta  a  spus  Domnul  prin  gura care nu-l formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred
psalmistului  „Încă  din  pântecele  maicii  tale  te-am că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment
ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori clar şi mistic, despre care nu mă pot înşela: sentimentul
cu mine însumi, nu mi-a încercat credinţa. unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru,
Departe de mine a socoti credincioşia ereditară. E într-o  tainică  grădină  aşteptând  ceva  încă  şi  mai
cu  atât  mai  mare  preţul  celor  care  capătă  credinţa minunat. Refăceam experienţa edenică? Eram iarăşi
mai târziu, cu lupte şi exerciţii, după mari încercări şi primul nostalgic după Paradis? Cert e că sentimentul
eforturi, aşa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au meu de atunci era de ordin religios, şi astăzi, când arar
realizat prin educaţie o rasă de japonezi atleţi, graţie mă duc departe acasă, locul cu predilecţie mi-e tot
unui regim special de mâncare şi de practică fizică. acolo, în fundul grădinii, astăzi săracă în flori, cu tot
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal orizontul  îngustat,  aceeaşi  vastă  aşteptare  tăbară
tipi credincioşi şi numai educaţia modernă, faustiană, asupra mea... E trepiedul Sibilei din mine, apucată de
ne abate de la tipul primitiv: aşa cum ne orăşenizează reverii  şi aşteptări  ca  de oracole.  O  aşteptare de  la
trupul, ne alterează şi spiritul. D-lor, nu ştiu dacă e de nord, din munţi. Şi rămân acolo, aşa, până ce amurgul

7
îşi strânge coada de păun de pe culmea Pănătăului - şi întreb iarăşi alergând prin grădină la mama care ţesea
luceafărul îmboboceşte în văzduh. la război ca să-i spun cu uimire şi oarecum speriat de
Mai târziu, acea aşteptare s-a coborât din cer sub bucurie că mica şi zdrenţuita cărţulie de cinci bani,
pământ:  am  ajuns  căutător  pătimaş  de  comori,  nu epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o
pentru tezaure în sine, ci ca să mi se împlinească soarta purtam în buzunarul de la sân, s-a zbătut acolo, a pâlpâit
proorocită. ca o vietate, dându-mi un semn. D-lor, dacă n-aş fi
Din toate lecturile, cea care m-a impresionat cel ajuns medic, cred că aş fi fost preot... Cel mai plăcut
mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare de dramă, joc al meu a fost de-a biserica - nu o maimuţăreală şi
jumătate  pământeană,  jumătate  divină.  Dumnezeul nici  o  batjocură,  ci  o  reală  şi  sinceră  practică
meu  favorit  a  fost  Iehova,  ale  cărui  apucături  de copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm
prigoane pentru vrăjmaş  - protecţie pentru aleşi,  le de-a orice altceva, de ce numaidecât să botezăm mieii
râvneam.  Până  astăzi  am  rămas  un  iehovist  în priori din curte. Sub un nuc imens aveam biserica şi
străfundurile  necercetate  ale  sentimentelor  mele altarul după nişte perdele. Clopotele ne erau crengile.
credincioase. Fiul venea pe urmă, blând şi ascultător, Însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea şi
de mână cu maica sfântă. E poate şi icoana autorităţii să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu
tatălui, fără umbră de ştirbire în casa noastră de atunci. sutele. Şi  mureau foarte  mulţi...  Credeţi  că  a  pierit
Sfinţii  mei  favoriţi,  afară  de  arhangheli,  îndeosebi vreunul necreştineşte, fără slujba înmormântării sau
focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Isac, şi neîngropat? Gropiţe după gropiţe, săpate cu săpăluge
Iacob, am dormit ca ei cu capul pe piatră şi am aşteptat de grădină, se înşiruiau mormintele puişorilor jeluiţi,
sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am toţi cu cruci de beţişoare la cap şi asta nu o dată, ci
ciulit urechea ca să aud glasul Domnului cu Samuel. veri întregi şi ani de-a rândul. Mi-amintesc de jalea ce
Am luptat împotriva Filistenilor cu Samson, am cântat ne-au  adus  într-o  toamnă  iernatică  moartea  a  vreo
cu David, păzind oi şi am plâns cu profeţii. Am ştiut câteva  sute  de  rândunici  apucate  de  zăpadă  şi
Vechiul Testament de la un capăt la celălalt, - ca pe adăpostite în pod, în porumbar, prin casă. Toate au
un epos - încât idilica Evanghelie a rămas pentru mine răposat, însă toate au avut parte de înmormântare, mi
până târziu în umbră. s-ar fi părut un mare păcat dacă nu aş fi făcut-o.
Dar  ceea  ce  cred  că  a  ajutat  la  întărirea  unui Amintirea rândunicilor înmormântate în pământul
temperament  cu  care  m-am  născut  şi  care  n-a  fost copilăriei mele înalţă şi azi aripi în sufletul meu.
prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară Toate acestea mi-au fost, în fond, o comoară de
din  prima  copilărie.  Datinile  care  se  împleteau  pe unde am cheltuit şi din care-am trăit după ce-am plecat
cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam de acasă, de la 6 ani, în şcoli, printre străini. Pentru
ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru examene m-am rugat şi-am dat în genunchi la icoane,
cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din până în primele clase de liceu. Multă vreme, dorul de
fiecare  Duminică  şi  sărbătoare,  mai  ales  după  ce acasă, vitregia vieţii de internat şi de gazdă mi le-am
descoperisem  sensul  ascuns  al  tuturor  gesturilor consolat citind cu plânset psaltirea pe care o purtam
liturgice.  Mai  desfătătoare  decât  orice  gală  de la mine, însuşindu-mi pentru mine toate revendicările
operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas lui  David.  Încetul  cu  încetul  însă,  impresiile  s-au
pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunată acoperit cu praful oraşelor şi credinţa am uitat-o. N-a
Vinere, când cântam prohodul. Cu luni de zile înainte fost o apostazie, nici măcar tăgadă sau luptă. Am trecut
îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea prin studii ştiinţifice şi prin toate vămile materialismului
bisericii,  slujba  triumfală  a  învierii,  au  pus numai cu mintea, nu cu sufletul. Până şi socialismul,
peceţii indelebile pe-o amintire ce n-aş vrea să o pierd atotbiruitor pe atunci, a trebui să îmbrace pentru mine
niciodată. Sunt emoţii neştirbite, a căror intensitate o o  haină sentimentală, poporanism, ca  să ader la el.
simt la fel acolo, în amintire, şi astăzi. Sufletul nostru, D-lor, nu mai eram religios, nu mai eram creştin, dar
măcar în  copilărie, prinde, fără să ştie, în  placa lui tot cu Felix Dantec şi alţi iluştri atei, nu eram nici păgân,
sensibilă, pe Dumnezeu. Practicile religioase, cultul, nici ateu. Rămăsesem credincios prin temperament.
fac  să  se  contureze,  să  apară  şi  să  se  fixeze  în Un simţ al orientării de natură religioasă mă purta şi
conştiinţă, chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în atunci prin viaţă. N-am avut nici o criză de credinţă.
diverşi  reactivi  ajută  să  reiasă  pe  placa  fotografică Şi pe încetul, aşteptarea cea de la început pusă în alţi
chipurile prinse. Astfel, misterioasa impregnare rămâne termeni acum intelectuali, nu mistici, a pus iar stăpânire
pururi  negativă  sau  se  şterge  -  mă  văd  într-o  zi pe mine.
luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând Instinctul m-a dus la filozofie şi la metafizică. Din
pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, liceu  începusem  să  citesc  lucrări  de  psihologie  şi
un  înger  imens,  ca  un  Crist  pantocrator  pe  bolta morală. Am ajuns curând la Schopenhauer şi nu-mi
bisericii...  Întreb  şi  acum  pe  sora  mea,  care  nu-şi pare rău. El m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din
aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e însă anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia dincolo
aşa de tare şi vie, ca şi când aş avea o vedenie. Mă de Sergio, Wundt şi Hofding m-au dus la medicină, pe
8
urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janet şi ale lui William esenţială. Câte ceva din aceste studii şi transmigraţii
James cu experienţa lui religioasă. se reflectă în poeziile mele. Vedeţi, ca pe o masă de
Dar şi la medicină aceeaşi uitare de credinţă: nici joc de noroc, bila minţii mi-a alergat şovăind pe dinaintea
sub muşchi, nici sub scoarţa creierului, nici în bolnavul fiecărui număr. Dar bila nu s-a oprit. Se împotrivea
spitalelor nu era D-zeu. Studiul e aşa de mecanizat în înclinarea  temperamentală  a  tablei,  fundamentul
nerv, de meschinizat în celulă, aşa de ucis în semnul organic al alcătuirii. Credinţa mă poartă mai departe
clinic, încât adevărul, primul bolnav e cel pe care-l spre  acel  loc  fără  număr  de  unde  nu  mai  e  nici  o
întâlneşti după ce scapi de şcoală. D-lor, viaţa socială întoarcere.
cu  răspunderea  şi  greutăţile  ei  a  început  iarăşi  să D-lor, aşteptarea cea mai sigură şi  neistovită  cu
răscolească vechiul instinct aproape uitat. Şezusem care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va
până  acum  pe  o redie a mării  şi  făcusem semne  cu închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui
degetul pe nisip. Anii de studiu trecuseră însă. Viaţa Dumnezeu, care deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl
m-a zvârlit în mare şi trebuia să înot. Căsătorit acum aştept.  Şi  suprema  aventură  care  isbeşte  visul  şi
şi cu copii, surghiunit într-o plasă de munte care cu basmul unei vieţi e că are să vie.
toţi cei 60 de km în lung, 60 în lat, se strânge ca un laţ Nu vă ascund că  ştiinţa poate interpreta această
de hingher, am început să scot capul din apă şi să trag întoarcere spre credinţă ca o involuţie, o înapoiere la
aer în sus. Numai aşa mă puteam ţine deasupra. Am mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o
dat din mâini violent, m-am agitat, adică am scris lucruri slăbire  şi  o  eclipsare  a  funcţiilor  superioare  ale
din fericire azi pierdute. creierului, năpădite de răscoală funcţiilor subordonate,
Am alergat la tot ceea ce atunci, sunt mai bine de interioare, localizate sub scoarţă şi care a pus mâna
30  de  ani,  ispitea  o  minte  înţărcată  de  credinţă,  şi pe  cârmuire.  Complexe  vechi  magice,  străvechi
hrănită ştiinţificeşte, materialist, pozitivist, evoluţionist. refulări, ştiinţa lui James Williams le respecta şi le
Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. recunoştea puternica  lor  realitate sacră..., mai  mult
La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost D-zeu, aşa ca ştiinţa de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea
cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine ştiinţifică de psihologie fiziologică ne-am descoperit
mai caută sâmburul în chaosul teluric din care a răsărit noi sufletele aici. Dacă n-ar fi fost ascultate de fiecare
tulpina? Dumnezeu stă sus în roadele ramurilor noastre. dintre  Dvs.,  cu  emoţia  propriei  lor  confesiuni,  în
La o parte adică cu fastele şi archivele cosmogoniilor identitatea  de  sentimente  şi  sinceritate,  aceste
divine.  Dar  ramurile  îmi  rămâneau  mai  sterile. mărturisiri pentru Dvs. ar fi ridicole copilării, iar pentru
Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaşi. Am mine, inutile profanări.
cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea
Karpe, am citit Seferul, cu comentariile lui, am practicat ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi
pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă,
filosofului necunoscut, am rămas îndelung la teosofie, literatură,  în  loc  să  mă  depărteze,  m-a  apropiat  de
de la gnoza la Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet. Saint credinţă. Unilateral aş fi fost poate un ateu naiv, un
Yves  D’Alveidre,  Eliphas  Levy  şi  Papus,  până  la simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât am avut
modernii Schure, Rudolf Steiner, M-me Blawatzky, loc pe unde să străbată experienţe complexe, puncte
Annie Besant şi câţi alţii. de  vedere  noi,  interferenţe  de  doctrine,  putinţă  de
Dar  nu  m-am  afiliat  la  nici  o  societate  secretă, comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că
n-am aderat  la nici o sectă  şi nu sunt un iniţiat, de neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului
teamă  să  nu-mi  îngrădesc  libertatea. Am  simţit  că omului  normal. Căci  e  o  tristă unilateralitate  traiul
nicăieri nu pot fi mai liber decât Dumnezeu. El e unica într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi
libertate a omului. de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e
Am respins de la început spiritismul, atât cel radical multidimensională.  La  cele  două  laturi  de  jos,
al lui Alan Kardec, cât şi cel pseudo-ştiinţific al lui pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale - bucuria
Crooks. şi durerea - la care se limitează materialismul, trebuie
Am cultivat cu emoţie pe Carly, pe Emerson, şi să  adăogăm  o  a  treia  înălţime,  dimensiunea
prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck spiritualităţii... şi transfigurându-ne să trecem în a patra
ca să mă-ntorc apoi la Platon, şi la neoplatonicieni. dimensiune  metafizică,  în  extaz  şi  sfinţenie.
Vă mărturisesc, m-a interesat această preumblare Dar numai în credinţă ne putem construi un spaţiu de
şi m-am complăcut aşa cum mi-ar place să mă plimb viaţă  mai  presus  de  al  târâtoarelor,  arhitecturat  cu
într-o galerie închisă cu vitralii colorate. Treci printr-o dimensiunile adâncirii şi înălţimii în infinit.
dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca
să păşeşti într-o a treia de violet mistic. Vasile Voiculescu,  confesiune  rostită  în  faţa
Dar  am  sfârşit  prin  a  dori  lumina  cea  albă,  cea studenţilor  de  la  Teologie  din  Bucureşti  - Revista
adevărată, şi-am ieşit afară cu ochii pe cer. Culorile Gândirea, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935.
acelea  erau  numai  calităţi  ale  ei,  nu  era  lumina

9
 Mihail Bulgakov reprezintă un accident al sorţii, un
caz de magie politică şi un mesaj din lumea celor cărora
li s-a interzis să cuvânteze. A murit la 49 de ani de o
nefropatie congenitală, în propriul său pat.
Totul  îl  predestina  glonţului  sau  morţii  prin
înfometare îndărătul sârmei ghimpate.
Fiu  de  teolog  cunoscut,  ofiţer  medic  în  armata
albgardistă, fraţii ce au luptat în armata albă împotriva
bolşevicilor stabiliţi la Paris.
Aceasta în condiţiile în care erai împuşcat chiar
dacă nu ai făcut nimic, strict pentru origine socială.
O  rudă  de  a  mea,  basarabean,  ofiţer  în  armata
imperială rusă în timpul  Primului Război  Mondial,
mi-a povestit cum se făcea trierea. Te puneau să arăţi
mâinile: ai bătături, eşti de-ai noştri. N-ai bătături pe
mâini, glonţul.
În  aceste  condiţii,  Bulgakov  şi-a  permis  să  fie
scriitor satiric, să susţină public dreptul la libertatea
cuvântului („un scriitor căruia i-ar trece prin cap să
demonstreze că nu are nevoie de libertatea cuvântului
ar  semăna  cu  un  peşte  care  ar  încerca  să  convingă
lumea că poate trăi fără apă”), un scriitor care a cerut Realitatea  este  sângeroasă,  flămândă,  arbitrară.
repetat, public, să părăsească ţara pentru a pleca în Chit  că  aşa-zisa  Revoluţie  a  fost  iniţiată  de  mica
Occident. A fost un scriitor care după ce că a activat burghezie  alogenă,  domnia  mârlăniei  agresive  şi
în armata albă antibolşevică şi-a permis să scrie un îmbătată de dispariţia opreliştilor este nota dominantă.
roman „Garda Albă”. Încălecând  Rusia,  Lenin  şi  banda  sa  au  lăsat-o
A  publicat  într-o  revistă  literară  a  emigraţiei, flămândă.
„Nakanune”,  ce  apărea  la  Berlin! Aici  au  apărut Ca şandramaua sa politică să supravieţuiască, Lenin
„Însemnări pe manşetă”. este  obligat  să  introducă  NEP-ul  (Noua  Politică
Ai zice că e un masochist care provoacă repetat şi Economică)  când,  alături  de  dezmăţul  forţelor  de
inconştient soarta. represiune,  este  tolerată  iniţiativa  particulară.
Bulgakov începe să scrie în Rusia lui Lenin, părinte Rezultatul este apariţia unei himere politico-economice,
al terorii de stat. Lenin este cel care a declarat şi pus înfiorătoare, dar şi barocă. Un baroc al mârlăniei şi al
în aplicare „cu cât vom ucide mai mulţi popi, cu atât neamului prost înflorit în veleitate şi omnipotenţă. O
mai bine pentru revoluţie”, care dispreţuia intelectualii, lume fantasmagorică şi sângeroasă care a creat şi o
ura ţărănimea şi faţă de care marii dictatori ai lumii literatură fantas-magorică.
care i-au urmat par nişte figuri pale, lipsite de imaginaţie În ciuda represiunii, a vigilenţei, au apărut şi opere
în domeniul barocului actului de exterminare. Lenin satirice,  chiar  mai  mult  impregnate  de  fantasticul
dispreţuieşte poporul rus, o afirmă deschis şi repetat. cotidian, din care unele au răzbit la lumină asemenea
Pe toţi  intelectualii  de valoare i-a încărcat pe nişte ierburilor ce cresc printre crăpăturile învelişului de
vapoare şi i-a expulzat din ţară. asfalt.

10
 Bulgakov începe să scrie de la vârsta de 29 de ani, să îl consulte pentru o pareză a membrului superior.
renunţând la medicină. Devine un reprezentant major Numai că academicianul Behterev era neuropsihiatru.
al satirei ruse, reuşind să publice peste 200 de povestiri Şocat de faptul că a descoperit că statul este condus
şi nuvele. Între acestea, Diavoliada (1924) şi Ouălele de  un  bolnav  psihic,  îşi  împărtăşeşte  descoperirea
fatale (1925). câtorva  cunoscuţi. Îi  mai  rămân  de  trăit câteva  ore
O nuvelă majoră „Inimă de câine” este confiscată după aceasta, va fi otrăvit la Balşoi Teatr din Moscova
de  către  poliţia  politică  sovietică.  Va  apărea  doar (tartine  cu  icre  negre  otrăvite)  şi  înmormântat  cu
postum  şi  după  multă  vreme  şi  foarte  departe,  mai onoruri naţionale.
exact în 1968, într-o revistă rusească din Germania de Stalin este fascinat de piesa lui Bulgakov. Va asista
Vest. la  15  reprezentaţii. Aplaudă  de  fiecare  dată.  Dar
Ulciorul nu merge de multe ori la apă! La 7 mai fascinaţia nu îl face să promoveze un duşman ideologic.
1926, i se face o percheziţie domiciliară şi i se confiscă Piesele lui Bulgakov sunt interzise, din 400 de articole
numeroase manuscrise, inclusiv propriul său jurnal critice care se publică, 390 sunt injurioase şi aproape
zilnic intitulat sugestiv „Sub talpa cizmei”. De aproape că îi cer moartea.
un an era filat în mod deschis, fără jenă, pe stradă. Să În 1930, fără mijloace de existenţă, exclus practic
ştie,  să  bage  la  cap.  Jurnalul  comentează  suculent din viaţa literară, Bulgakov face o mişcare de o nebunie
politica, şefii ţării, cotidianul, stările sale sufleteşti, provocatoare care ar fi costat viaţa oricui. Adresează
relaţiile  cu  femeile  (în  scurta  sa  viaţă  a  avut  trei o scrisoare Securităţii şi una identică lui Stalin. „În
neveste).  Era  deja,  un  scriitor  celebru,  chit  că persoana  mea,  un  dramaturg,  autor  a  cinci  piese,
marginalizat, şi se pare că membri ai Biroului Politic cunoscut în URSS şi în străinătate, se află la ora actuală
(cupola comunistă!) s-au înghesuit să citească aceste condamnat la mizerie, să trăiască în stradă, dat pradă
pagini. În inconştienţa sa, Bulgakov nu s-a speriat, nu morţii. În URSS, orice autor satiric este un duşman al
s-a îngropat, ci a făcut scandal. A protestat la Rîcov, regimului.  Sunt  un  înflăcărat  apărător  al  libertăţii
şeful guvernului. Timp de ani de zile a făcut scandal cuvântului.”
să i se restituie acest document profund personal (şi Bulgakov cere să i se dea dreptul de a părăsi ţara
care, ieşind din pântecul nesăţios al KGB-ului după împreună cu soţia. Nu va primi acest drept. Dar nici
căderea  comunismului,  va  fi  publicat  în  Franţa,  în nu va dispare în hăul penitenciar sau nu va muri de
1992). foame. Este numit imediat regizor adjunct al unuia din
În 1926, Bulgakov dramatizează romanul „Garda marile teatre. Dar interdicţia de a publica practic se
Albă” sub numele „Zilele Turbinilor”. Succesul a fost păstrează.
fulgerător, chit că critica proletcultistă a sărit la gâtul Scrisoarea  lui  Bulgakov  se  suprapune  unui  alt
piesei. eveniment. Sinuciderea lui Maiakovski. Maiakovski era
În 1929, scriitorului i se restituie jurnalul confiscat. poetul oficial al regimului. Perfidul Stalin îşi mută dibaci
De îndată ce îl primeşte, rupe şi deşiră paginile şi le piesele de şah. Îi va da un telefon personal lui Bulgakov.
aruncă  în  foc.  Viaţa  sa  intimă  fusese  pângărită  de Şi îl asigură că va primi un loc de muncă.
securişti. Jurnalul n-a dispărut, căci „băieţii” i-au dat Stalin aprecia doi scriitori, nu politic, ci artistic.
originalul  şi  şi-au  făcut  copii.  Securitatea  este  o Anume  pe  Pasternak  şi  pe  Bulgakov.  În  lumea
instituţie strângătoare! represiunii totale, nici unul dintre ei nu a făcut puşcărie.
Lenin, lovit de dambla, moare în 1924 după ce, timp Aceasta în condiţiile în care Bulgakov, morfinoman,
de un an, fusese o legumă. Noul stăpân al Rusiei este nevropat, om cu mândrie aproape sinucigaşă, a fost
Iosif Djugaşvili, gruzinul ce şi-a luat numele de Stalin. perpetuum  provocator.  Dar  Stalin  era  diabolic.
Stalin, elev al şcolii de popi din Tbilisi (elev excelent Cuvântul  vine  de  la  grecescul  diabolei,  dedublare.
de altfel, dotat intelectual), are certe interese culturale. Protejându-l fizic, a fost asemenea motanului care a
În tinereţe a scris versuri, după unii, bune. Este un om îngrozit toată viaţa şoricelul, îmbibându-se de satisfacţia
care  citeşte  mult.  Dar  „stăpânul”  este  un  paranoic groazei ce o trezea.
dominat de cruzime. Diagnosticul de paranoia i-a fost De altfel, în timpul războiului, papa i-a considerat
pus de celebrul neuropsihiatru rus Behterev, chemat ca fiind diabolici şi pe Stalin, şi pe Hitler şi a practicat

11
exorcizarea de la distanţă a acestora. Stalin  este  prezentat  faustian.  Şi  mulţi  speră  că
În 1936, apare în Pravda un articol de fond (articol Stalin va opri golănia comunistă. Reprimarea oamenilor
de fond în principalul cotidian al Partidului!) „strălucire lui Lenin (şi ei criminali notorii) nu displăcea.
exterioară,  conţinut  fals”,  care  distruge  opera  lui Scriitorul de emigraţie V. Şulghin, în cartea Anul
Bulgakov, Molière. 1920, scria: „Lenin şi Troţki nu pot renunţa la socialism.
Pasternak este atacat în mod similar. Dar nici unul Ei trebuie să ducă acest sac până la sfârşit. Atunci va
dintre cei doi nu este arestat. veni  cineva. Acesta  va  fi  un  om  cu  adevărat  Roşu
Teroare ideologică împotriva intelectualilor este unul prin  puterea  voliţională  şi  cu  adevărat Alb  prin
din exemplele „diaboleinului”. Căci, în 1937, toţi criticii obiectivele  pe  care  le  urmăreşte. Acesta  va  fi  un
Partidului  care  i-au  atacat  (evident  la  ordin!)  pe bolşevic prin energia sa şi naţionalist prin convingerea
Pasternak şi Bulgakov vor fi împuşcaţi. sa.”
Bulgakov începe să simtă fascinaţia Diavolului. Şi Stalin  a  ordonat,  când  era  şef  militar  în  timpul
vrea să se facă frate cu dracul. Vrea numai să treacă războiului civil la Ţariţîn (care va deveni Stalingrad),
puntea sau mai mult? ca toţi ofiţerii vechii armate ce luptau de partea roşilor
El este obsedat de Molière, autorul dramatic satiric angajaţi de Troţki să fie executaţi, dar acelaşi Stalin a
care beneficia de protecţia şi simpatia lui Ludovic al reacţionat  diferit  când  s-a  turnat  un  film  cu  albii.
XIV-lea în timp ce îşi bătea joc vârtos de nobilime. Marele  regizor  alogen  a  vrut  să-i  batjocorească
Puşkin,  genial,  dar  cu  grave  tulburări  de prezentându-i ca pe nişte paiaţe. Stalin a devenit palid
comportament, a fost cenzurat personal de severul ţar ca hârtia de furie. Una era împuşcarea ofiţerilor, alta
Nicolae I (în timp ce liberalul Alexandru I l-a exilat batjocorirea Imperiului. Acum, imperiul rus colorat în
pentru batjocorirea credinţei într-o scrisoare privată, roşu îl moştenise el, era al lui.
deschisă de cenzură). La  aniversarea  a  60  de  ani,  la  operă,  a  fost
Realitatea este o fantezie a aleatoriului şi a bunului spectacolul  festiv  cu  „Dau  viaţa  pentru  Ţar”,
plac. reintitulată Ivan Susanin,  operă  ce a  avut premiera
Într-o lume ieşită din ţâţâni se poate întâmpla orice. la încoronarea lui Nicolae al II-lea. Opera lui Glinka.
Într-o astfel de lume, nu există o limită clară între posibil Este o operă în care se cântă imnul ţarist.
şi imposibil. Tot cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, Bulgakov
Capodopera lui Bulgakov „Maestrul şi Margareta” a  primit  comandă  să  scrie  o  piesă  despre  tinereţea
este barocul unei lumi ce şi-a pierdut reperele, în care revoluţionară a lui Stalin.
teroarea este combătută prin magie. Marele său vis, înfrăţirea cu Diavolul, tindea să
În fond, supravieţuirea fizică a Maestrului a fost, devină realitate.
în condiţiile Rusiei Sovietice, un act magic în care a Omul care a trăit fantasticul şi l-a transpus în literă
intervenit fără îndoială Volandul gruzin. a ignorat spiritul acestuia. A încercat să râmeze. S-a
Romanul a fost început în 1928 şi terminat în 1930. dus să cerceteze în arhive tinereţea Zeului îndrăcit.
Este o primă versiune ce  a fost arsă, căci scriitorul Doar că zeul, în tinereţe, fusese  turnător  al poliţiei
este  un  îndrăzneţ,  înecat  periodic  de  valul  panicii politice ţariste şi belirea arhivelor a fost una dintre grijile
sindromului „în aşteptare”. În următorul an (anul marii sale  majore. A  turnat  nenorocitul  pe  alţii  în  cadrul
terori), termină a treia versiune. Până în 1940, anul aceleiaşi filosofii utilitariste, necruţătoare, cu care a
morţii  sale,  când  şi  orbeşte,  lucrează  la  o  a  patra ucis ulterior.
versiune pe care o va şlefui ultima sa soţie, asemeni Bulgakov a avut imaginaţie, dar nu a avut intuiţie. I
nevestei lui Dostoievski, secretară, infirmieră, critic. se  retrage  comanda,  proiectul  se  prăbuşeşte  şi  este
A  ştiut    Stalin  de  cartea  în  care  era  prezentat de toată mirarea că nu a sfârşit-o prost! Băgase singur
asemenea Diavolului? În mod cert da, dar în cartea mâna în viespar!
sa, Diavolul este Stăpânul. A avut bunul-simţ să moară în câteva luni, în martie
Dar motoul este din Goethe: „Eu sunt parte a unei 1940.
puteri  care  mereu  vrea  răul  şi  mereu  înfăptuieşte Dracul n-are sentimente!
binele.” Nicolae Bacalbaşa

12
Demonul şi un tânăr la bordel, desen al lui Puşkin
13
 S-a născut într-un mediu favorizat, fin, de diplomat
englez, la Paris, dar soarta i-a fost potrivnică. A rămas
orfan de mic şi a fost crescut de un unchi, om la al
cincilea deceniu de viaţă, preot de provincie în sud-
vestul Angliei. A fost un om „însemnat” şi aceasta i-a
marcat viaţa. Era bâlbâit.
„Eram  scund,  rezistent,  dar  nu  puternic.  Mă
bâlbâiam, eram timid şi bolnăvicios. Nu mă atrăgea
sportul, atât de important în viaţa englezilor. Din aceste

Portretul lui W. Somerset Maugham realizat de Graham Sutherland (1949), Galeria Tate, Londra.
cauze sau prin născare, instinctiv, mă feream de oameni,
ceea  ce  făcea  să  nu  am  relaţii  cu  ei.  În  diverse
momente ale vieţii, am ţinut la anumiţi oameni. Dar
faţă  de  oameni  în  general,  nu  am  avut  niciodată
simpatie.”
Bâlbâiala îl va separa nu numai de oameni, ci şi de
Dumnezeu.  Respins  de  oameni,  s-a  apropiat  de
Dumnezeu.  Dar  crezând  în  iluziile  copilăriei  în
omnipotenţa Dumnezeului său, s-a rugat fierbinte să
fie dezlegat de blestemul beteşugului. Nu s-a aşteptat
să fie refuzat. La vârsta adultă, despărţirea de sacru
s-a făcut pe baze raţionale.
Despărţit  de  oameni  şi  de Dumnezeu, i-a rămas
luciditatea. Şi a descoperit că fusese înzestrat cu un
minunat meşteşug al ogoirii, turnând suferinţa şi trăitul
în literă.
Un alt „din bube, mucegaiuri şi noroi”...
A început să scrie literatură ca student la medicină.
S-a apucat să scrie spontan, nedeliberat, prin atracţie
totală inexplicabilă, parcă „prescrisă”. Să fie acesta
un răspuns târziu al divinităţii la rugile sale?
Literatura a devenit nu doar principala sa ocupaţie,
ci şi filosofia sa existenţială. El a înţeles că pe această
cale, tot răul este spre bine.
Dintre toţi oamenii, doar artistul este liber.
„Toate păcatele şi nebuniile, nenorocirile, iubirea
neîmpărtăşită,  defectele  fizice,  bolile,  nevoile,
speranţele distruse, înjosirile, pe toate scriitorul are
puterea  să  le  transceadă,  să  le  topească  în  strofă,
cântec, povestire.”
A avut o viaţă lungă (1874-1965) şi s-a bucurat pe
tot parcursul acesteia de succes. A ajuns unul dintre
cei mai citiţi scriitori englezi ai secolului XX. Paradoxul
este că acest scriitor englez a învăţat franceza înainte
de a vorbi engleza, s-a născut şi a murit în Franţa. Un Eu niciodată nu m-am ocupat de propagandă.”
alt paradox este  succesul constant al unui, dacă  nu Critica a afirmat că nu a fost profund şi cu adevărat
mizantrop, atunci cel puţin înstrăinat. original. În realitate, inacceptarea sa s-a datorat faptului
L-a  iubit  constant  publicul,  mai  puţin  critica. că nu a voit şi nu a acceptat niciodată să fie trendy.
„Nu-mi fac iluzii despre locul meu în literatură. În toată William  Somerset  Maugham  a  fost  un  scriitor
Anglia, doar doi critici cu reputaţie s-au aplecat să mă noncomformist care nu a acceptat niciodată dogma,
aprecieze cu seriozitate, iar tineri capabili care scriu normarea nescrisă, dar unanim impusă, a unei mafii
despre  literatura  contemporană  nu  mă  amintesc literare şi critice. „Nu vreau să fiu apreciat mai bine
niciodată. Nu am nici o pretenţie. Este absolut natural. decât aş merita-o. Cei ce mă plac să mă ieie aşa cum
14
sunt, iar restul nu au decât să nu mă accepte. Am mai de-al doilea. Despre oamenii politici de la vârf pe care
mult forţă de caracter decât inteligenţă şi mai mult i-a  cunoscut  vorbeşte  ca  despre  indivizi  banali  şi
inteligenţă decât talent înnăscut.” deseori primitivi.
Maugham este un stilist, povestitor, filosof. Nu este O condiţie a reuşitei este oratoria şi capacitatea de
un scriitor elitist, este democratic în sensul în care o a menţine interesul auditorilor. Dar se pare, afirmă
enormă  capacitate  empatică  te  prinde  în  vârtejul Maugham, că trebuie un talent specific, necorelat cu
consideraţiilor  sale  despre  viaţă,  anihilându-ţi restul talentelor recunoscute ca atare. A fost divers şi
reticenţele şi apărările naturale. „Sunt învinuit că în prolific.
cărţile mele prezint oamenii mai răi decât ar fi ei în În  teatru  a  avut  mare  succes:  Lady Frederick
realitate.  Cred  că nu  am  nici  o  vină.  Pur  şi  simplu (1907), Soţia fidelă (1927), Pentru serviciile depuse
prezint  anumite  trăsături  de  caracter  pe  care  mulţi (1932). Sunt piese în care critică cu aciditate viaţa
scriitori  preferă  să  le  ignore.  Cred  că  cea  mai socială.
importantă caracteristică a omului este inconsecvenţa. A fost celebru prin romane: Robie (1915), Luna şi
Nu  îmi  aduc  aminte  să  fi  întâlnit  vreodată  o doi bani jumătate  (1919),  Prăjituri şi bere
personalitate  coerentă.  În  om  pot  exista  trăsături englezească (1930), Ascuţişul lamei (1944). Esenţial,
incompatibile şi chiar să rezulte din această coexistenţă deşi poate nu atât de gustat, a fost romanul său despre
o impresie de armonie.” „Nu înţeleg cum oamenii îşi Machiavelli, Atunci şi acum. Este un eseu în chip de
permit  să  îşi  judece  semenii  când  ar  trebui  să  se roman, despre istorie şi popor (mai exact populaţie).
oprească numai privindu-şi gândurile. O bună parte a Titlul  cărţii  se  explică  prin  moto-ul  său:  Plus ça
vieţii  o  petrecem  în  visări,  cu  cât  suntem  mai change, plus c’est la męme chose. Cu cât se schimbă
imaginativi, cu atât  visarea este mai diversă  şi mai mai mult, toate rămân aceleaşi!
colorată. Ar  accepta  cineva  vreodată  să  devină Cheia  istoriei  este  în  firea  ticăloasă  (eufemistic
publice? Nu, ne-am fi prăbuşit de ruşine. Am urla că contradictorie) a primatelor bipede.
nu am fi putut fi niciodată atât de ticăloşi, răi, meschini, A  excelat  în  genul  scurt,  a  scris  eseu  filosofic
pofticioşi, duplicitari, orgolioşi şi sentimentali. Visările (Bilanţ).
noastre,  în  aceeaşi  măsură  parte  a  noi  înşine  ca  şi Eu, unul, îl iubesc, i-am respirat cu nesaţ eleganţa
faptele, ar trebui să trezească responsabilitate în mod sceptică, dar am fost şi lovit, năucit de cartea sa Robie.
egal.” Este o carte fundamentală în istoria culturii şi în istoria
Pe undeva, Maugham dă de înţeles că răul stă în cuplului. Poate fi istoria unei iubiri neîmpărtăşite şi
om. Adevărul naşte ură, spunea Terenţiu. Numai că batjocorite, dar în fapt este revelaţia cum suntem din
lui Maugham i s-a iertat adevărul, artistic distilat (a concepţie  robiţi  şi  vânduţi  de  hormoni.  Ne  naştem
fost un mare, desăvârşit stilist), căpătând dragostea sclavi!
cititorilor  şi  recunoaşterea  secolului  XX,  repetate În cartea sa testament Bilanţ, doctorul bâlbâit care
ecranizări ale operelor sale. A fost unul dintre cei ce a căutat fericirea şi a primit în schimb succesul (cadoul
şi-au permis să trăiască exclusiv din scris (nu au fost unei societăţi pe care nu o respecta, căci a înţeles-o şi
mulţi!) încă de la debutul său, abandonând medicina. şi-a  asumat,  spre  deosebire  de  alţii  mai  necinstiţi,
A  practicat  şi  o  altă  meserie,  nu  de  nevoie,  ci  din înţelegerea)  menţionează  CALEA  în  această  lume
pasiune. absurdă. Îl citează pe Fray Luis de Leon: „Frumuseţea
Maugham  a  fost  un  jucător  care  a  descoperit vieţii  constă  în  necesitatea  ca  fiecare  să  acţioneze
sportul politicii. Dar a unei politici cu totul speciale. A potrivit firii şi îndatoririlor sale.”
colaborat cu serviciile secrete ca agent diplomatic la Zero opţiuni!
vârf, neoficial, jumătate agent de influenţă. În lunga Totul este prescris şi impus. De genă şi de Ceilalţi.
sa viaţă a făcut-o şi în Primul Război Mondial, şi în cel Nicolae Bacalbaşa
***
* Am început să scriu în mod cît se poate de firesc. frumos  volum  legat  în  piele,  dar  n-am  citit-o  şi
La fel cum înoată raţa pe eleşteu. Niciodată nu mi-am de-atunci  n-am  mai  putut  pune  mîna  pe  nici  un
revenit din uimirea de a fi scriitor; nu eram menit cu exemplar. Îmi pare rău, deoarece aş fi aflat din paginile
deosebire acestei profesiuni faţă de care nu aveam o lui ce fel de om a fost. Devenind secretarul Asociaţiei
înclinaţie specială şi nu înţeleg de unde o asemenea pe care o întemeiase, a locuit mulţi ani pe Chancery
chemare la mine. De o sută şi mai bine de ani, cei din Lane, iar cînd a ieşit la pensie, retrăgîndu-se  într-o
familia  mea  au  fost  jurişti.  Potrivit  Dicţionarului casă  de  pe  Kensington  Gore  cu  vederea  spre
Biografiilor Naţionale, bunicul meu a fost unul din Kensington Park, a primit în dar o tavă, un serviciu de
cei doi fondatori ai Societăţii Legislative, iar în catalogul ceai  şi  unul  de  cafea,  precum  şi  un  candelabru  de
Bibliotecii de la British Museum există o lungă listă a argint,  atît  de  masive şi  de  uvrajate  încît  de-atunci
lucrărilor lui de drept. A scris o singură carte cu alt n-au încetat să constituie o complicaţie pentru urmaşi.
profil şi anume o culegere de eseuri, colaborări ale Un bătrîn avocat pe care l-am cunoscut în copilărie
sale  la  serioase  reviste  ale  vremii  şi  pe  care,  din mi-a povestit că, pe vremea  cînd era stagiar, a fost
modestie, nu le-a semnat. Am văzut o dată cartea, un invitat o dată la cină la bunicul. Acesta a tăiat friptura,

15
apoi servitorul i-a întins o farfurie cu cartofi copţi în bine ca şi domnişoarei Anita Loos. Ţinea în mînă o
coajă. Nimic mai gustos decît un cartof copt, cu unt, pană de scris, iar alături se ridica un vraf de cărţi, fără
piper şi sare, dar după cît se părea, bunicul nu era de îndoială ale lui. Deşi purta un costum negru, nu arăta
aceeaşi părere. S-a ridicat de pe scaunul lui din capul atît de impunător cum mă aşteptam, ci avea  un aer
mesei, a luat cartofii de pe platou şi i-a aruncat unul puţin răutăcios. Cu mulţi ani în urmă, rînduind hîrtiile
cîte unul în portretele de pe perete. Apoi, fără o vorbă, unuia  dintre  fiii  lui,  adică  ale  unchiului  meu,  care
s-a aşezat din nou şi şi-a continuat masa. L-am întrebat murise, am dat peste jurnalul pe care îl ţinuse bunicul
pe  prietenul  meu  ce  efect  a  avut  această  purtare cînd, în tinereţe, la începutul veacului al XIX-lea, făcuse
asupra celorlalţi oaspeţi. Mi-a răspuns că nimeni nu ceea  ce  mi  se  pare  că  se  numea  micul  tur,  Franţa,
i-a acordat nici o atenţie. Mi-a mai spus că bunicul Germania  şi  Elveţia;  şi-mi  amintesc  că,  descriind
era cel mai urît om din cîţi cunoscuse. M-am dus la cascada nu prea grandioasă a Rinului la Schaffhausen,
sediul societăţii, pe Chancery Lane, să mă conving cu aducea mulţumiri Atotputernicului care crease „această
ochii mei  dacă fusese într-adevăr chiar  atît de urît, impresionantă cataractă”, oferind astfel „bietelor sale
căci există acolo un portret al lui. Dacă ceea ce spunea făpturi  prilejul  de  a-şi  vedea  propria  nimicnicie  în
bătrînul  domn  era  adevărat,  pictorul  îl  flatase  cu comparaţie cu prodigioasa grandoare a operei sale.”
neruşinare pe bunicul; îl zugrăvise cu nişte ochi frumoşi
de culoare închisă, sub sprîncenele negre, străbătuţi * Bilanţ, W. Somerset Maugham, Editura Univers,
de-o licărire uşor ironică; nasul drept, gura energică şi 1982
buzele pline, roşii. Părul negru vîlvoi îi venea la fel de

16 Alexandru Ipsilanti desenat de Puşkin

 De Achile Sari am auzit prima dată în 1994, la Terenţiu.
Gheorghe BACALBASA

mijlocul primei domnii constituţionale a lui Ion Sunt  destui  care  se  agită  şi  azi  să  interzică  „Pe
,

Iliescu. Timpul o luase pe repede înainte şi istoria aripile vântului”.
îşi ieşea din ţâţâni. Giuseppe Tomasi di Lampedusa s-a plimbat mult
Mai întâi au fost evenimentele din Decembrie timp pe la diverse edituri cu manuscrisul sub braţ.
1989, apoi Mineriada cea Mare. În Italia postbelică, opera sa a fost considerată de
Pe  vremea  când  manifestam  în  Piaţa redacţii ca fiind elitistă, neinteresantă pentru masele
Universităţii, nu aveam cum să ştiu că în ţară sunt largi populare.
douăzeci de mii de luptători GRU. „Pohod na Sibir” a apărut în editura Venus, pe o
Luam bătaie de la oamenii negri sub privirea hârtie aproape ca cea de ziar şi  fără a beneficia de
vigilentă a oamenilor roşii. critica de întâmpinare.
Omuleţii verzi nu se inventaseră încă. Pentru cei care încearcă să înţeleagă istoria ultimei
Mai apoi s-a surpat pe dinăuntru Imperiului sute de ani a patriei noastre, „Pohod na Sibir” este o
Sovietic. carte  fundamentală.  Reprezintă  prohodul,  nisa
În 1994, nimeni nu înţelegea unde se situează solemnis,  recviemul  visului  României  Mari  căreia
România şi spre ce urma să se îndrepte. tocmai ne pregătim să-i serbăm centenarul.
1994  este  anul  apariţiei  lucrării  „Pohod  na O  carte care  va rămâne.
Sibir”. Şi în spatele ei, ca o fantomă căreia de abia dacă i
„Pohod  na  Sibir”  descrie,  cu  pana  unui se distinge conturul, autorul: Achile Sari.
participant  la  evenimente,  dezastrul  armatei Medic, deţinut politic, aromân şi, nu în ultimul rând,
române  pe  frontul  Don-Stalingrad  şi  patimile scriitor.
supravieţuitorilor.
Ce căutam noi acolo şi dacă aveam sau nu de
ales este o altă poveste.
Pline de morţi sunt cimitirele istoriei.
Să ne cinstim morţii noştri.
„Pohod  na  Sibir”  este  o  spovedanie  a  celor
învinşi, demers care o alătură unor opere celebre
ca „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell sau
„Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
Mitchell, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cât
şi Achile Sari au fost autorii unei singure cărţi.
Atâta doar, cartea lui Achile Sari nu are nimic
din orgoliul sfidător al celor două romane care
şi-au  câştigat  ferm  locul  în  istoria  literaturii
universale şi pe baza cărora s-au turnat două filme
celebre.
Dacă  cele  două  au  măreţia  unor  catedrale,
„Pohod sa Sibir” a fost scrisă sub zodia modestiei
aparente a mănăstirilor moldave.
Toate trei au fost întâmpinate cu duşmănie de
unii,  căci  adevărul  naşte  ură,  ne  avertizează
Dr. Achile Sari cu vărul său, 1986

17
 Fragment din cartea Pohod Na Sibir, Achile Sari,
Ed. Venus, Bucureşti, 1994:

În serile senine, ne uităm cu ochiul liber în panglica
învolburată a Donului, din care aburii urcau încet în
sus, dând impresia că sub pânza de apă un cazan imens
încălzea  apele. Dincolo  de firul  apei  din liziera  de
pădure ce străjuia malul Donului şi care era ticsit de
armată şi de blindate, puteai distinge cu greu vreo urmă
suspectă şi numai cărările bătătorite, ce se întretăiau
în diverse direcţii de-a lungul malului, păreau după botul
de  deal,  canalele  observate  pe  lună  sau  desenele
geometrice ce brodau podişurile stăpânite cândva de
incaşi sau maiaşi.
Era tot ce puteam observa noi, atât cu ochiul liber,
cât şi cu luneta noastră, şi din când în când, huruitul
greu de motoare ambalate, a blindatelor.
Acum  parcă  nu  mai  simţeam  nici  frigul,  nici
umezeala, ci întreaga noastră fiinţă într-o încordare
supremă vibra  la unison  cu trepidaţiile  pământului
îngheţat  şi  huruitul  infernal  al  motoarelor  care  se
înfigeau ca mii de ace în timpanele noastre. Să încerc
să le explic soldaţilor mei de ce au dat drumul la aceste ajungea la paroxism.
simfonii metalice, cei din faţa noastră? La ce bun? Ce Aidoma  animalelor  care,  datorită  unor  simţuri
le puteam spune? Şi nici ei, care sunt convins că ar fi superioare nouă, trădează nelinişte, agitate scot fel de
dorit să le spun ceva, nu încercau să tulbure liniştea fel  de  sunete,  gemete,  urlete,  pământul  care
audiţiei. Îţi făcea impresia că asculţi o operă de Wagner, bolboroseşte se zguduie, scoate zgomote venite din
în care alămurile de toate felurile, tobele, trompetele străfunduri,  oamenii  presimt  venirea,  apropierea
şi toate laolaltă făceau să vibreze întreaga atmosferă pericolului, nu atât de mult, sau chiar foarte rar prin
a  camerei  de  concert,  în  aşteptarea  unei  opere  de simţuri, ci prin raţiunea şi prelucrarea informaţiilor
epopee teutonă. Într-un fel şi noi în gropile noastre, în culese, îi alertează. Trăiam doar prin îngrijorarea mea,
noaptea aceea de noiembrie, neprietenoasă şi neagră, a noastră a tuturora, dar manifestată în forme diferite,
eram auditorii acelei uverturi macabre, în aşteptarea putând dacă ai fi asistat ca un observator să alcătuieşti
baghetei  ce  va  da  semnalul  cortinei  de  ridicare  şi o gamă perfectă de manifestări şi reacţii ale oamenilor.
defilarea  cavalerilor  secolului  XX,  nu  în  armuri Şi cât de paradoxale sunt unele manifestări. Cât de
medievale, ci călărind pe reptile de fier cu limbi de foc bizară îţi apare fiinţa asta omenească care, pusă în
şi  scântei  de  mitraliere,  venind  exact  în  noaptea faţa  unor  stări  de  mare  încordare,  răspunde  după
Walpurgică  să  ne  cucerească. Aşteptarea  era  grea, subiect, de la calm şi echilibru, coordonându-şi perfect
emoţiile creşteau cu fiecare clipă, frigul şi întunericul mişcările,  până  la  isterie  care  este  extrem  de
ce ne înconjurau mărea sensibilitatea care, încet, încet, molipsitoare, devine comună.

18
 Alexandru Ivasiuc s-a născut în 1933 la Sighetul
Marmaţiei sub zodia puterii şi a violenţei.
Copil fiind a trebuit să-şi părăsească oraşul în urma
dictatului de la Viena
După hortişti, au urmat comuniştii.
A fost dat afară după doi ani de la facultatea de
filosofie.
Nimic personal. Atâta doar că era fiu de profesor,
avea origine socială nesănătoasă.
 A fost primit la medicină. Medicina nu avea atâta
încărcătură ideologică.
În 1956, student în anul IV, a încercat să organizeze
un miting de solidaritate cu ceea ce se numea pe atunci
„evenimentele  din  Ungaria”.   A  fost  arestat  pe  4
noiembrie 1956.
După două zile de anchetă, nu mai avea dinţi în
gură.
Condamnat la 5 ani de închisoare, a cunoscut Jilava,
Gherla, Periprava şi Salcia.
La  ieşire,  i  s-au  mai  dat  doi  ani  de  domiciliu Dar  Ţuţea  a  rămas  legendă  ca  o  flacără  vie  cu
obligatoriu la Rubla, în Bărăgan. cele „Trei sute douăzeci şi una de vorbe memorabile”,
-  Bă,  i-a  spus  un  gardian  marelui  Ţuţea,  un  alt apărută la Humanitas.
celebru al puşcăriilor comuniste, se vorbeşte că ai fi Proza lui Ivasiuc avea un echilibru precar, făcea
tare deştept, dar eu nu cred. Că dacă ar fi adevărat ce făcea şi luneca în eseu.
ce spun ăştia, tu ai fi afară, iar eu înăuntru. Şi-a  găsit  sfârşitul  răpus  de  subiectul  central  al
După logica caraliului, Ivasiuc a fost mai deştept operei sale, puterea. De data aceasta a fost puterea
decât Ţuţea. pământului. A murit în cutremurul din 4 martie 1977,
La scurt timp după eliberare, a devenit funcţionar în faţa blocului Scala, lovit de o cărămidă. Avea 44 de
la  ambasada  Statelor  Unite  şi  apoi  şi-a  descoperit ani.
vocaţia de scriitor. „Astăzi  pare  uitat  de  tot”,  notează  despre  el
Toate romanele lui elaborate în rafală se ocupă de Manolescu. Alex  Ştefănescu,  după  ce  îi  elogiază
problema puterii. Puterea ca mecanism supraindividual. intelectul,  decretează  scurt  „nu  se  acreditează  ca
Ideea  principală  a  romanelor  sale,  în  care  se prozator”.
amestecă discursul victimei cu discursul învingătorului, Şi totuşi...
o reprezintă inutilitatea luptei împotriva sistemului. Probabil că dacă şi-ar fi finalizat studiile medicale,
Omul căruia i s-au scos dinţii a devenit ideologul ar fi devenit psihiatru ca un alt celebru medic scriitor
supunerii. debutat în aceeaşi perioadă, Augustin Buzura.
Dacă tot s-a ocupat de putere, s-a ocupat şi puterea Prin întreaga sa existenţă, ca şi prin scrisele sale,
de el. A primit de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor nu a făcut nimic altceva decât să exploreze raportul
şi o dată Premiul Academiei. dialectic dintre victimă şi atotputernicia agresorului.
A fost director de casă de film, secretar al Uniunii Practic,  în  1973,  când  Nils  Bejerot  a  lansat
Scriitorilor, redactor şef şi director adjunct al editurii sintagma „Stockholm Sindrom”, demersul lui Ivasiuc
Cartea  Românească.  A  intrat  şi  apoi  a  ieşit  din era deja terminat.
manualele de liceu. Poate că istoria a fost nedreaptă cu el. Poate că a
Atât Ţuţea cât şi Ivasiuc au avut parte de cari care fost  mai  mult  decât  scriitor.  Ca  în  versurile  lui
le-au ros opera. Despre Ţuţea s-a spus că a fost un Topârceanu:
geniu oral. Ideile lui sclipitoare, care se revărsau în „Ştia să taie sticlă poleită şi toţi nerozii îl credeau
torent, se sleiau de îndată ce le aşternea pe hârtie. geamgiu”.

19
 Noiembrie 1959, într-un spaţiu stăpânit de apă, la
stânga, Dunărea vânătă-gălbuie, mărginită de sălcii
plângătoare,  la  dreapta,  câmp  mocirlos.  La  mijloc,
tăindu-şi drum prin pâclă, miria podul cu o mie de
perechi de picioare înaintează anevoios prin noroi şi
băltoace. De sus vine burniţa, durează de zile şi nopţi,
trece prin zeghile rărite de-atâta purtat, prin saivanele
unde am înlocuit oile. Pe laturile coloanei, soldaţi din
trupele Securităţii, vigilenţi, pândind fiecare mişcare a
duşmanilor poporului. Trece rar şi în pas, ţanţoş ca un
mareşal, caporalul Ţugui, şeful pazei, călare pe faimosul
lui măgar. I se pare că ne mişcăm încet, ne împroaşcă
cu înjurături spurcate, ne asigură printre sudălmi că,
dacă  ar  fi  după  el,  „ne-ar  da  glonţu’”,  să  nu  mai
mâncăm pâinea statului de pomană. Mergem în rânduri
de câte cinci „ia pe cinci şi ţine-aproape!”. Din rândul Alexandru Ivasiuc
din faţa mea ţâşneşte un tânăr, iese la un pas lângă
coloană,  se  lasă  fulgerător  pe  vine,  se  ridică zile de permisie pentru vajnicul apărător al republicii.
ţinându-şi  pantalonii,  soldaţii  urlă,  Ţugui  zbiară Cum, însă, tânărul în cauză, Alexandru Ivasiuc pe nume,
demenţial, omul şi-a reluat locul. După câţiva paşi, nu putea fi învinuit de tentativă de evadare, caporalul
ţâşneşte din nou, acum pe stânga coloanei. Apoi iar, şi e nevoit să se mulţumească cu înjurături.
iar... Se lasă pe vine, se ridică, sare disperat să-şi reia În  acea  toamnă  de  pomină,  cum  era  distrofic,
locul, salt de cangur, mişcări automate, cum automate Ivasiuc ar fi putut să moară, ca atâţia alţi colegi de la
sunt şi mişcările miriapodului. De pe dreapta, caporalul Salcia, unde în urma hoţilor căpitanului Mălăngeanu,
aruncă  peste  coloană  şuvoiul  de  sudălmi.  Tună  şi „tatăl hoţilor”, deţinuţii au primit, săptămâni în şir,
fulgeră  -  dar  n-are  ce  face.  Banditul  n-a  ieşit  din mămăligă din mălai rânced şi ciorbă de ceapă putrezită.
„pelimetru”.  Presiunea  vulcanului  din  maţe  nu  l-a Atunci, soarta l-a cruţat.
împins dincolo de linia imaginară punctată de soldaţi. Alexandru Mihalcea
Altfel ce l-ar mai fi tămâiat! Un bandit mai puţin, zece

„În lagărul de la Periprava, pe cînd lucra la prăşitul de susţinere a Revoluţiei din Ungaria. În plus, fostul
porumbului, Saşa Ivasiuc rămăsese la un moment dat medicinist era foarte neîndemînatic. Îi venea mai uşor
mult în urma colegilor săi de brigadă. Deţinuţii politici să lanseze o teorie şi să se mişte elegant printre cele
fuseseră aduşi de curînd din penitenciarul Gherla, erau mai  complicate  abstracţiuni,  decît  să  tragă  o  linie
cu toţii slabi şi lipsiţi de putere, iar mulţi dintre ei nu dreaptă între două puncte. Se străduia totuşi să ţină
ţinuseră în viaţa lor o sapă în mînă. Era şi cazul lui pasul cu tovarăşii de muncă şi ar fi reuşit, probabil,
Saşa,  student  al  Facultăţii  de  Medicină,  arestat  în dacă porumbul ar fi fost singura plantă de pe acel ogor.
noiembrie 1956 pentru organizarea unei manifestaţii Numai că pămîntul, furat apelor prin îndiguiri recente,

20
continua să hrănească o mare varietate de buruieni, medicinistul se chinuia să salveze dintre buruieni un
dintre care pălămida şi pirul se numărau printre cele fir mai arătos, rotind artistic tăişul sapei în jurul rădăcinii,
mai  docile. Adevăratul  război  se  ducea  împotriva soldatul  nu  a mai răbdat. A  început să-l înjure  şi a
stufului. Pe cît de înaltă îi creştea tulpina, pe atît de asmuţit câinele asupra lui. Animalul l-a doborît dintr-
adînci îi erau rădăcinile. Era prima praşilă şi, pentru un salt.
un ochi  neexersat, firele de stuf  se  deosebeau prea - Smulge-l imediat! a poruncit soldatul.
puţin  de  firele  de  porumb.  Pe  un  om  trăit  la  ţară, Căzut  în  genunchi,  Saşa  Ivasiuc  nu  înţelegea.
diferenţa dintre frunzele plăpînde ale porumbului şi Făcuse o treabă mai înceată, dar bună. Rîndul lui arăta
săgeţile viguroase ale stufului nu l-ar fi pus în cine ştie chiar mai bine decît rîndurile din dreapta sau stînga:
ce încurcătură; pe Saşa, crescut la oraş şi doar printre era  mai  verde,  de  un  verde  intens,  muşuroaiele  se
cărţi, subtilitatea îl depăşea. Efortul de identificare a aliniau mulţumitor, iar unele plante răsăreau drept, mai
vegetaţiei îi lua multă energie, dar nu îl scutea de erori; înalte şi mai viguroase. Ezita: cum să smulgi un fir
confuzia între specii se producea frecvent. Reteza cu gata prăşit? Pentru a-l lămuri, soldatul îl izbi cu patul
grijă ceea ce credea el că sînt buruieni, înlătura prudent pistolului automat între umeri; nu cunoştea metodă mai
smocurile sălbatice, iar atunci cînd aduna ţărîna în jurul bună  de  a  împărtăşi  şi  altora  din  tainele  lucrării
plantei  selectate  se  bucura  că,  în  sfîrşit,  din  inima pămîntului.
muşuroiului construit cu atîta migală se înalţă biruitoare - Tu nu vezi că ai tăiat porumbul şi ai lăsat stuful?
o  frumoasă  tulpină.  Pornea  mai  departe,  izbea Cu dinţii, cu dinţii să-l smulgi!
încrîncenat cu sapa în pămîntul nisipos, amestecat cu Numai că forma aceasta de agricultură nu era cu
cochilii de melci, fără a reuşi totuşi să se ţină în rînd putinţă în cazul lui Saşa. Saşa Ivasiuc îşi pierduse dinţii
cu ceilalţi săpători. Pe urma lui, la doi paşi distanţă, în  anchetă.  Îşi  răsuci  capul  în  direcţia  soldatului,
venea un soldat din cordonul de pază, cu un cîine-lup deschise gura şi îi arătă gingiile goale.”
în lesă. Omul urmărea atent contribuţia lui Alexandru
Ivasiuc la agricultura patriei, privea şi nu-şi credea * fragment din  Tortura pe înţelesul tuturor, Florin
ochilor.  După  un  timp,  într-un  moment  în  care Constantin Pavlovici, Ed. Cartier, 2001

Emil Brumaru
Situată  în  afară  de  spaţiu  şi  timp, considerată  pe  bună  dreptate
poezia  lui  Brumaru  ignoră  concretul pornografică şi licenţioasă, dar versurile
existenţial croind o altă realitate. încărcate  de  neruşinare  ingenuă  şi
Lumea  sa  poetico-ficţională,  care celebrare păgână ajung să devină bijuterii
integrează microcosmosul înconjurător, literare îmbrăţişate de public şi critică.
seduce  prin  muzicalitatea  îmbinării Genul acesta de literatură, cel puţin
cuvintelor  şi  plasticitatea  imaginilor, pe  la  noi,  fie  că  era  considerată  „de
celebrează  pansexual  şi  cu  o  naivitate gang”, fie era tratată cu neîncredere şi
mimată  banalul  inedit,  conferindu-i falsă pudoare.
valenţe artistice. Dacă  un  mare  poet  trebuie  să  fie
Demiurg şi Mare Preot al propriei sale lumi, oficiază deschizătorul  de  drumuri,  cel  care  să  ducă  corabia
înconjurat de apostoli: Detectivul Arthur, Tamara sau poeziei  la  ţărmuri  inaccesibile  până  atunci,  Emil
Julien Ospitalierul. Brumaru nu este numai un poet important, ci un mare
Ca şi Arghezi, e creator de „frumuseţi şi lucruri poet.
noi” din materiale considerate până la el nepoetice. Care într-un moment al vieţii sale a fost medic de
Nu  în  ultimul  rând,  Brumaru  e  marele  poet  al circă la Rezervaţia de îngeri Dolhasca.
sexualităţii, al dorinţei de femeie a bărbatului.
Această parte importantă a operei sale ar putea fi Gheorghe Bacalbaşa

21
 POEZIE

PREZENTARE SONETUL 19

Trăiam în bulion, trăiam în fructe, Ce desfătare, iarăşi popou cu locuri dragi,
În dulci latrine cu hârtii murdare, Lin ridicîndu-ţi fusta şi sprijinită-n coate
În untdelemn duceam naive lupte, Pe un pervaz, îmi dărui ca pe o bunătate,
Sticlele mele aveau dop de soare. Uitîndu-te afară şi mestecînd posmagi.
Şi fiindcă ţi-e ruşine un pic de ce îţi fac,
Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese Vorbeşti cu o vecină ce-ntinde rufe-n curte,
Şi lângă ziduri mirosul de var; Şi-i scrii chiar cu creionul reţete pentru turte,
Pe tăvi dormeam alături de mari fese În timp ce eu cu mîna blînd bucile-ţi desfac.
De piersice roz-albe ce transpar. Şi-atunci cînd plin de rouă, fără să ştiu nimica,
Mă bălăcesc în tine ca-n troace dulci moi porci,
Iar perna mea, ca laptele de moale, Tu rîzi şi-i spui vecinei că-i gata mîncărica
Puf de cocor ce zboară-n ea avea. De fiert, şi din fereastră alene capu-ntorci,
Piperele cu rangurile sale Băgîndu-mi limba-n gură, tot sufletul să-mi sugi.
Vechi pretendente-au fost la nara mea. Şi-ţi scoţi, înfierbîntată, piciorul din papuci.

Şi pentru-a-mi fi stăpână şi regină
Peste imperiul vast de lene calmă
În faţa mea creştea ciuperca fină
Cu reverenţe şi cu spori în palmă.

22
 *

CREAŢIA LITERARĂ ŞI PROFESIUNEA trebuie - aşa cum spunea un poet - „să fi văzut mai

DE MEDIC multe oraşe, oameni şi lucruri”... „Căci versurile sînt
„Este adevărat că am dat tot ce era mai bun din mai  curînd  experienţe”  (R.  M.  Rilke:  Caetele lui
puterile mele pentru a scrie cele vreo 80 de cărţi. Malte Laurids Brigge).
Sînt considerat de contemporani şi de concetăţenii În paginile cărţii de faţă, cititorul va găsi destule
mei ca un scriitor. exemple din  viaţa  lui  Rabelais, Cehov, Cronin  şi a
Dar medicina este formaţia mea de tinereţe... multor  altor  scriitori  medici  în  a  căror  existenţă
Ea mi-a deschis ochii asupra lumii. Medicinei îi cunoaşterea omului, în toată măreţia şi scăderile lui,
datorez cel mai bun din ceea ce ştiu...” s-a oglindit apoi în opere literare de valoare universală.
G. Duhamel,  1956 Dar  medicina  oferă  nu  numai  experienţe,  ci  şi
Numărul  medicilor  cu  activitate  literară  -  al metode  de  o  mare  fineţe  şi  de  mare  exactitate  în
medicilor scriitori - este surprinzător sesizarea  celor  mai  intime  trăsături
de  mare  şi  lista  celor  pe  care  îi temperamentale  şi  de  caracter  ale
prezentăm în acest volum, deşi pare omului. Prin deprinderea cunoaşterii
lungă,  rămîne  totuşi  parţială.  Este şi culegerii simptomelor (semiotica),
foarte greu, de altfel, de a-i descoperi cît şi prin interpretarea lor în scopul
pe toţi. Ar trebui o viaţă întreagă de formulării finale a diagnozei, medicul
studiu pentru a cunoaşte toţi medicii ajunge  să-şi  ascută  la  maximum
scriitori ai fiecărei ţări. posibilităţile de cunoaştere a omului.
Acest  număr  mare  de  medici Să amintim aici că pe lîngă scriitorii
literaţi pare să demonstreze, încă de medici există un întreg grup de scriitori
la  început,  că  între  profesiunea  de „impregnaţi de cunoştinţe medicale”,
medic şi creaţia literară nu există nici care,  fără  să  fi  avut  o  pregătire
o incompatibilitate, ci - dimpotrivă - o biologică,  au  simţit  nevoia  să-şi
potrivire sau chiar o împlinire. Despre apropie variate aspecte ale medicinei
aceste afinităţi avem indicii încă din şi să le folosească în opera lor. Cităm
antichitate. Astfel  - dacă  am  voi  să dintre  aceştia  pe  Flaubert,  Thomas
ne  amintim  -  în  mitologia  greacă Mann,  Ibsen,  Zola,  Dostoevski,
Esculap, zeul medicinei, era fiul lui enumerare care ar putea continua.
Apollon, zeul poeziei, al artelor şi al oracolelor. Legătura Desigur,  se  poate  discuta  şi  cealaltă  latură  a
de rudenie dintre protectorul medicilor şi cel al poeţilor problemei: poate impieta şi dăuna activitatea literară
şi al artiştilor ar putea, deci, sugera că pentru vechii asupra  formării  medicului  şi  a  activităţii  sale?  La
greci apropierea dintre medicină şi literatură era un această întrebare se poate răspunde, cu siguranţă, că
fapt acceptat, o noţiune clară. nu! Experienţa a arătat că, dimpotrivă, înclinaţia pentru
Istoria literaturii a verificat de mai multe ori această literatură, atît în sensul cunoaşterii operelor literare,
apropiere şi ne-a dat exemple elocvente de scriitori cît şi al creaţiei literare proprii sînt elemente utile pentru
celebri care au avut ca profesiune iniţială, formatoare, formarea  medicului  şi  nu  fac  decît  să-i  crească
medicina.  Simpla  enumerare  a  cîtorva  din  aceştia eficienţa  adînc  umană  a  activităţii  sale.  Căci,
devine  grăitoare:  Rabelais,  Schiller,  Keats,  Cehov, într-adevăr, formarea unui medic adevărat, de valoare
Maugham, Cronin, Galina Nikolaeva, Duhamel, Doblin, - deci folositor colectivităţii - nu se poate concepe fără
Schnitzler şi alţii. o cultură multilaterală, în care intră, în primul rînd,
Spuneam că între medicină şi literatură nu poate fi preocuparea pentru cunoaşterea literaturii şi, uneori,
opoziţie,  ci  dimpotrivă  o  întregire,  o  completare chiar creaţia literară. Dar la aceste preocupări, mulţi
reciprocă.  Să  ne  gîndim  cîtă  imensă  experienţă  în medici adaugă şi altele, cum ar fi pasiunea pentru arte
cunoaşterea  oamenilor  acumulează  un  medic  în - pictură, plastică, arta fotografică - în care ei sînt nu
decursul activităţii sale. O astfel de trăire intensă îi numai cunoscători competenţi, dar adesea şi creatori.
conferă  acestuia  una  din  cele  mai  aprofundate Să amintim doar de expoziţiile de fotografii, precum şi
cunoaşteri ale omului. Or, nu poţi să scrii o operă care de expoziţiile de pictură ale medicilor din ţara noastră
să  reziste  criticii  şi  timpului  fără  o  bogată  trăire  a şi din străinătate. Tot aici trebuie menţionată marea
realităţii umane. Şi chiar pentru a scrie un singur vers pasiune şi afinitate a medicilor pentru muzică - ceea

23
ce poate face subiectul unei întregi cărţi! Tot în cadrul literatura amantă”.
înclinaţiei pentru frumos trebuie amintită şi plăcerea Răsfrîngeri ale conflictului dintre profesiunea de
cu care se dedică mulţi medici artei grădinăritului şi medic şi vocaţia ca scriitor apar în diferite opere ale
cultivării florilor - despre care latinii spuneau: terrestria scriitorilor  medici.  Îndeosebi,  asemenea  aspecte  le
sidera flores... (stelele pămîntului, florile...)1. găsim în lucrările lui Hans Carossa (1878-1956), din
Astfel de preocupări şi pasiunea pentru frumos în care amintim: „Anul frumoaselor iluzii” (Das Jahr der
general nu numai că îl întregesc pe medic ca om, dar schönen Täuschungen);  „Lumea  suferinţei”  (Das
îl fac totodată mai iubitor şi mai apropiat de semenii Leidende Welt); „Conduită şi însoţire” (Führung und
lui, îi lărgesc orizontul de gîndire şi cunoştinţe, care Geleit);  „Destinul  dr.  Bürger”  (Die Schicksale
devine mai puţin rigid, mai puţin mecanic. Aşa cum Doktor Bürgers)  etc.,  romane  în  care  se  arată
vom arăta într-unul  din  capitolele următoare, trăim îndeosebi greutăţile  profesiunii  de  medic. „Cine  ar
într-o vreme în care tehnicizarea extremă a medicinei deveni  medic,  dacă  ar  putea  să  prevadă  toate
ar putea să ducă la o „desumanizare” a ei, la uitarea dificultăţile  ce-l  aşteaptă?”  -  spunea,  de  altfel,  şi
bolnavului ca om. Şi tocmai pentru a evita ca practica Goethe.
medicinei - „care este o artă bazată pe ştiinţă”2 - să Desigur că, dacă pentru literatură este necesară o
nu devină un act pur mecanic, de robot, preocupările anumită înclinare - talent, vocaţie - la care se adaugă
literare şi cunoaşterea creaţiilor literare pot contribui foarte multă muncă, tot astfel şi pentru medicină trebuie
în  mod  real  la  umanizarea  actului  medical,  la să existe o înclinare, o pasiune. Astfel, James Joyce
desăvîrşirea frumoasei misiuni, pe care medicul o are spunea despre el însuşi: „din parte-mi am încercat de
în cea mai umanitară dintre profesiuni. trei  ori  studiile  medicale.  Dar  ar  fi  fost  mult  mai
Am  putea  încheia  cu  acest  frumos  sfat  al  lui dezastruos  pentru  restul  semenilor  mei  dacă  aş  fi
Goethe,  binevenit  pentru  orice  specialist  care  este continuat pe această cale, în loc să fiu ceea ce sunt”.
expus, pe măsură ce-şi restrînge sfera de preocupări, Desigur că o anumită „opţiune” între profesiunea
să le aprofundeze tot mai mult: „Man solite alle Tage de medic şi cea de scriitor nu trebuie concepută ca
wenigstens  ein  kleines  Lied  horen  und  ein  gutes fiind obligatorie, forţată. Ambele vocaţii pot să coexiste
Gedicht lesen” („Ar trebui ca în fiecare zi să asculţi şi să se dezvolte separat, „fiecare ca o parte întreagă”,
cel puţin un mic cîntec şi să citeşti o bună poezie”). cum spunea R. Kaech. De regulă însă, una sau alta
dintre înclinări va avea tendinţa să predomine şi, treptat,
POATE FI MEDICUL ÎN ACELAŞI TIMP tensiunea dintre cele două „vocaţii” se va rezolva prin
SCRIITOR? dezvoltarea precumpănitoare a uneia din ele.
„Medicina nu este numai o profesiune. Ea este Dubla calitate, de medic şi de scriitor, face posibil
o vocaţie.” să  se  deosebească  două  aspecte  -  după  cum
predomină una dintre cele doua activităţi - fapt care
Întrebarea pe care şi-au pus-o, cu o anumită acuitate permite să separăm pe oamenii cu aceste calităţi în
şi uneori cu nelinişte şi anxietate, cei care, profesînd două mari grupe.
medicina, au descoperit că posedă şi o vocaţie literară Prima grupă cuprinde „scriitorii-medici”, aceia care,
a fost: a rămîne medic, ori a deveni scriitor? după ce au practicat un timp variabil medicina şi au
Rezolvarea  acestei  probleme  nu  s-a  făcut  cu cules o experienţă bogată în cunoaşterea oamenilor,
uşurinţă şi nici nu a urmat pentru toţi aceleaşi căi. Una au „evadat” ulterior din cadrul activităţii medicale şi
din soluţii şi, totodată, cea mai dificilă, este aceea de a au devenit scriitori. În asemenea cazuri, activitatea de
împleti tot timpul o activitate cu cealaltă, cu tot atîta scriitor a prevalat asupra aceleia de medic, celebritatea
pasiune. O astfel de cale a ales Cehov, care a fost un fiindu-le adusă de creaţia lor literară. Acest grup este
medic convins, activ şi iubit de bolnavi („eu sînt medic ilustrat de numele unor scriitori de renume, ca Rabelais,
şi mă ocup cu medicina”), dar în acelaşi timp a dat Schiller, Keats, Cehov, Duhamel, Maugham şi alţii.
lumii  o  operă  literară  nemuritoare.  „Ce  fericire  că „Medicii-scriitori” formează cel de-al doilea grup,
printre noi a trăit un om ca Cehov” - spunea scriitoarea mult  mai  numeros,  dar  şi  mult  mai  puţin  cunoscut
engleză  Katherine  Mansfield,  care,  fermecată  de publicului. Aceştia  continuă  să  acorde  prioritate
talentul  de scriitor al acestuia, scria mai departe în activităţii de medic, prin care devin cunoscuţi - uneori
jurnalul său: „Ah, Cehov! De ce eşti mort? De ce nu cu renume mondial - în timp ce creaţiei literare îi dedică
pot  să-ţi  vorbesc  seara  într-o  cameră  mare,  uşor numai o parte din timpul lor liber.
întunecată? Noi înclinăm cu adîncă simpatie către aceştia din
Modul cum a reuşit Cehov să ducă o viaţă în care urmă, din care mulţi rămîn necunoscuţi prin activitatea
practica medicinei se îmbina cu elaborarea unei opere lor literară sau rămîn accesibili numai unor cercuri
de  valoare  universală  rămîne  însă  o  realizare restrînse. Fără a-şi neglija profesiunea de bază, cea
excepţională. Se ştie că el însuşi a spus în glumă despre de medic, ei reuşesc totuşi creaţii literare valoroase,
această viaţă complexă: „medicina mi-a fost soţie, iar dar pe care nu le valorifică totdeauna prin publicare,
24
comportîndu-se faţă de ele ca nişte părinţi vitregi... Prin calitatea de a scrie, medicii scriitori îşi lărgesc,
Aceşti medici datorează exerciţiilor lor literare o deci, influenţa şi implicit răspunderea socială.
exprimare aleasă şi o măestrie deosebită, o adevărată În activitatea lor creatoare, scriitorilor medici le stă
artă  a  scrisului,  care  se  reflectă  şi  în  operele  lor la îndemînă o cunoaştere adîncă a realităţii, a atîtor
medicale. oameni pe care i-au cercetat îndeaproape. Dar nu este
Numărul tuturor acestor medici, din toate ţările, nu suficient ca tematica operei să fie inspirată din viaţă
va putea fi niciodată cunoscut în întregime. Din grupul şi s-o reflecte pasiv. Realizarea operei, orientarea şi
medicilor scriitori vom aminti cîteva figuri, mai bine soluţia  pe  care  o  aduce  arată  încotro  se  îndreaptă
cunoscute, ca Pasteur Vallery-Radot şi Henri Mondor, scriitorul: dacă construieşte ceva util sau, dimpotrivă,
care au fost nu numai medici renumiţi, dar şi maeştri dărîmă fără să clădească nimic şi fără să lase speranţa
în mînuirea condeiului, fiind primiţi, pentru opera lor vreunei soluţii, dacă te înalţă, sau dacă te coboară în
literară,  ca  membri  ai Academici  franceze.  Dar  pe desnădejde.
lîngă aceste două nume, cîte încă nu există... Să cităm În cuprinsul cărţii de faţă vor fi prezentaţi şi cîţiva
doar cîteva: Vasili Axionov (U.R.S.S.), René Kaech, scriitori medici - din fericire mai puţini la număr - care
Cb.  Hahn,  J.  Junod  (Elveţia),  Luc  Durtain,  René au  plătit  un  tribut  curentelor  decadente  (freudism,
Dumesnil  (Franţa),  Lino  Businco,  Mario  Tobino, abstracţionism,  existenţialism  etc.),  sub  influenţa
Corrado  Tumiati  (Italia),  Fernando  Namora cărora  s-au  aflat  în  ţările  lor,  cu  structură  social-
(Portugalia),  omnipracticianul  H.  N.  Blaich  (dr. economică tipică orînduirii burgheze. Astfel pot fi citaţi
Owlglass  -  în  Germania),  O.  Carp  (prof.  Proca), G. Benn, A. Schnitzler, Williams etc.
V. Papilian, I. Mironescu, V. Ciocîlteu, George Ulieru, „Un  poet  este  un  adevărat  poet  cînd  poate  face
Al. Rădulescu şi încă alţii - din ţara noastră - despre din ideile sale personale un izvor de bucurie pentru noi
care vom vorbi mai departe. toţi”, spunea scriitorul indian Rabindranath Tagore, iar
Cunoaşterea vieţii şi a operelor scriitorilor medici aforismul vechi de aproape două milenii al părintelui
ne arată, neîndoielnic, că între profesiunea de medic medicinei, Hippocrat: „acolo unde este dragoste de
şi cea de scriitor nu există nici o incompatibilitate şi om, acolo este şi dragoste de artă”, deşi se referea la
că, dimpotrivă, ele pot coexista armonios. „Sînt medic medicină, îşi păstrează semnificaţia şi pentru creaţia
şi aceasta nu este de loc o ocupaţie accesorie pentru literară.
mine”, spune A. Döblin, altădată „medicul săracilor” O responsabilitate particulară a medicilor scriitori
în Berlin şi totodată unul din cei mai mari scriitori şi asupra căreia s-a discutat mult în ultimii ani, în special
germani în perioada dintre cele două războaie mondiale, în  presa  apuseană,  se  referă  la  modul  cum  este
înainte  de  a  termina  acest  subcapitol,  amintind înfăţişată medicina şi cum sînt prezentaţi medicii în
următoarele rînduri datorite lui Egon Friedell: „Fiecare literatură, în general, şi în special în literatura scrisă
poet este, într-un anumit fel, un doctor de suflete şi de medici. În afară de problema „secretului medical”,
fiecare medic trebuie să fie, într-un anumit fel, poet, care credem că este privit uneori cu exagerare şi fără
căci altfel nu va putea citi într-o fiinţă străină”. simţ social de discernămînt, un consens unanim rezultă
din aceste articole şi eseuri: răspunderea scriitorului,
RESPONSABILITATEA SCRIITORULUI care nu trebuie să aducă prejudicii nici bolnavilor şi
MEDIC nici medicinei prin subiectele tratate. El nu are dreptul
„Umanismul, pacea, prietenia sînt comanda- să  zdruncine  încrederea  bolnavilor  în  posibilităţile
mentele supreme ale epocii noastre. Toţi scriitorii medicinei şi în comportarea medicilor şi nici să le ofere
adevăraţi trebuie să includă în opera lor aceste soluţii terapeutice înşelătoare ori nocive.
valori superioare ale conştiinţei umane.” În  literatura  apuseană  au  apărut  într-adevăr,
Dr. Albert Schweitzer îndeosebi în ultimii ani, un mare număr de opere literare
Răspunderile scriitorului medic în creaţia literară cu subiecte medicale în care autorii, dornici de succese
nu pot fi altele decît acelea ale fiecărui scriitor. El are rapide şi avizi de senzaţional, prezintă cu precădere
o răspundere socială, aşa cum are răspunderea artistică aspecte neobişnuite şi excepţii din medicină, cazuri
a  creaţiei  sale.  La  acestea  s-ar  putea  adăuga  şi patologice  particulare,  exploatînd  la  maximum
responsabilitatea pe care orice medic în literatura pe curiozitatea  publicului  pentru  ceea  ce  este  rar  şi
care o scrie o are faţă de profesiunea sa. extravagant.  În  alte  opere  se  etalează  cu  lux  de
Scriitorilor  medici le  revine sarcina  nobilă de  a amănunte unele aspecte negative ale practicii medicale,
include în opera lor ceea ce poate servi dragostei de care  sînt  atribuite  nu  cauzelor  sociale  care  le
om, ca valoare umanistică, tot  ceea ce  poate fi util generează, ci medicinei şi medicilor în general. Pe bună
omului. Acel vechi precept hippocratic nil nocere (a dreptate,  unii,  ca  dr.  Sallieres,  în  lucrarea  Scriitori
nu cauza nici un rău), care se referă la bolnavi, trebuie contra medici, au criticat recent acele opere literare
extins şi asupra operei literare a scriitorilor medici, „scrise de medici, de foşti studenţi în medicină rămaşi
adresată unei mase mult mai largi de oameni: cititorilor. în pană sau de scriitori avizi de un succes rapid” (Ch.

25
Hahn,  1960).  Drept  o  „mostră”  a  acestui  gen  de mai străluciţi povestitori ai tuturor timpurilor, precum
literatură poate  fi dat  romanul Trupuri şi suflete al şi alţii, ca Maugham, Duhamel sau Veresaev.
scriitorului Maxence Van der Meersch (din fericire, Poezia  constituie,  de  asemenea,  o  pasiune  a
autorul n-a fost medic) pentru ideile eronate şi stupide medicilor. Dintre poeţii medici amintim pe romanticul,
pe care le expune. În orice caz, bolnavii de tuberculoză marele  Keats  (Anglia),  Justinus  Kerner,  Gottfried
au avut  de suferit  de pe  urma lecturii acestei  cărţi, Benn şi Hans Carossa (Germania), O. W. Holmes şi
unde li se recomanda pentru vindecare postul alimentar Williams  (S.U.A.),  iar  în  ţara  noastră  pe  O.  Carp,
(!). Unele critici au fost adresate şi unor păreri medicale George Magheru şi alţii.
expuse de Axel Munthe, în Cartea de la San Michele. Genul dramatic a fost ilustrat de Fr. Schiller, A. P.
Cehov, W. S. Maugham, precum şi de mulţi scriitori
GENURI LITERARE ÎN CREAŢIA germani, ca G. Büchner, Fr. Wolff, K. Schönherr, A.
MEDICILOR Schnitzler, iar în ţara noastră de Aurel Baranga, D.
S-ar  putea  afirma  că  pasiunea  medicilor  pentru Tărchilă, H. Stancu, I. Hristea.
scris  nu  are  limite...  Într-adevăr,  nefiindu-le  poate Lucrările  biografice  şi  eseurile  au  intrat  în
deajuns cele peste 5 800 de reviste medicale care apar preocupările medicilor scriitori. Menţionăm aici numele
astăzi în lume şi în care ei publică aproape un milion lui  H. Mondor, Pasteur Valléry-Radot, A. Cabanés,
de  articole  anual  -  fără  să  mai  socotim  şi  cărţile Gregorio Maranon, Pierre Valléry-Radot etc.
medicale  -  ei  vor,  pare-se,  să  mai  publice  şi  opere Mulţi medici au creat minunate scrieri de călătorii
literare... şi aventuri (gen reportaj); astfel amintim aici pe Victor
„Invadarea” de către medicii scriitori a tărîmurilor Heiser,  autor  al  acelei  Extraordinare odisei a unui
beletristicei ar putea să trezească gelozia scriitorilor medic,  pe  Alain  Bombard,  Jean  Charcot,  Peter
de meserie, atrăgînd asupra lor fulgerele pe care, în Freuchen  sau  pe  exploratorul  şi  medicul  David
mitologia  greacă,  Jupiter  le-a  aruncat  asupra  lui Livingstone...
Esculap, zeul medicinei, învinuit că ar fi vindecat atît Unii  medici  au  realizat  scrieri  cu  pronunţate
de mulţi oameni, încît ameninţa să lase pustiu regatul preocupări sociale;  astfel din  ţara noastră  cităm  pe
subpămîntean a lui Hades... George Ulieru, iar în străinătate pe Carlo Levi, Albert
Cu atît mai mult, cu cît de o astfel de „ispravă”, Schweitzer, Norman Bethune şi alţii.
înţeleasă în sensul prelungirii duratei medii a vieţii Un  alt  fapt  demn  de  menţionat  îl  constituie
populaţiei globului pămîntesc, „se face vinovată” cu preocupările gazetăreşti ale medicilor, inaugurate acum
adevărat  medicina  modernă.  Într-adevăr  se  ştie  că 285 de ani (1679), prin publicarea la Paris a primului
această medie a ajuns dincolo de 70 de ani şi medicina ziar medical de către Nicolas de Blégny. Activitatea
modernă îşi propune s-o prelungească la 85 de ani... ziaristică a fost ilustrată apoi de mulţi alţii, printre care
În comparaţie cu giganticele realizări ale medicinei, amintim  de  Th.  Wakley,  F.  Marti-Ibanez  şi  Morris
creaţiile literare ale medicilor ocupă un loc infinit mai Fishbein. Apariţia primului ziar se datoreşte tot unui
modest, ceea ce le acordă şanse reduse de a concura medic - Théophraste Renaudot - care în 1631 a făcut
pe cei ce s-au dedicat literaturii. Aceste creaţii literare să  apară  La Gazette.
nu sînt însă mai puţin interesante pentru a fi cunoscute. Nu  ar  trebui  uitat,  de  asemenea,  că  iniţiatorul
Ele sînt numeroase şi se răspîndesc în variate „specii” romanului poliţist, al literaturii detective, a fost tot un
literare, despre care vom vorbi amănunţit în capitole medic, cunoscutul Conan Doyle, creatorul lui Sherlok
aparte. Aici vom face numai o simplă enumerare. Holmes.
Unul din genurile literare cel mai des abordat de Medicii au excelat şi în genul satiric, cel mai grăitor
scriitorii  medici  şi  în  care  ei  au  obţinut,  în  epoca exemplu fiind marele Rabelais, precum şi în  cel  al
contemporană,  succese  mari  este  romanul.  Este confesiunilor autobiografice, în care autori ca Axei
suficient  să  amintim  de  succesul  realizat  în  cadrul Munthe, Veresaev, Majocchi sau Cronin s-au bucurat
acestui gen de către Cronin sau de Soubiran. Romanul de un succes deosebit.
acestuia din urmă, Les hommes en blanc („Oameni
în alb”), a fost citit de public cu deosebit interes. De Note:
altfel,  după  o  statistică  făcută  la  Paris  în  1951, 1.
 W. Osler, celebrul clinician (1849-1919).
romanele cele mai citite par să fie cele a căror acţiune 2.
 În librăriile noastre a apărut recent un minunat album
se  desfăşoară  într-o  atmosferă  medicală.  În  Statele datorat unui medic, dr. Mircea Bichiceanu şi Rodica Rarău-
Unite, cele 34 de volume ale lui Frank Gill Slaughter, Bichiceanu, intitulat „Flori din România” (Editura Meridiane,
chirurg „summa cum laude” şi totodată romancier cu Bucureşti, 1964).
renume, au fost vîndute în 25 de milioane de exemplare.
Genul epic scurt - povestirea, schiţa şi nuvela - a * fragment din Medici scriitori... scriitori medici,
fost deseori abordat de medicii scriitori. În acest gen Marin Voiculescu, Mircea Angelescu, Ed. Medicală,
excelează A. P. Cehov, recunoscut ca unul dintre cei Bucureşti, 1964
26
 *

Altă personalitate a epocii de atunci a fost celebrul adică între ziarul „Universul” al lui Stelian Popescu
scriitor de nuvele şi romane Mihail Sadoveanu. Iată din str. Brezoianu şi ziarele evreieşti „Dimineaţa” şi
ce ştiu despre dânsul. „Adevărul” din str. Sărindar. Războiul civil dintre ziarele
Mama sa era moldoveancă şi femeie de serviciu naţionaliste  şi  cele  evreieşti  a  mobilizat  masele
în  gara  Paşcani.  Tatăl,  oltean  din  comuna  Sadova, populare: legionarii susţineau ziarul „Universul”, iar
judeţul Dolj, practica avocatura la diferite tribunale din comuniştii, ziarele „Dimineaţa” şi „Adevărul”. Lupta
Moldova.  Viitorul  scriitor  s-a dintre legionari şi comunişti a dus
născut dintr-o legătură ocazională la  zeci  de  răniţi  şi  la  arderea  în
şi  a  fost  recunoscut  de  tată,  de pieţe  publice  a  ziarelor
unde  şi  numele  de  Sadoveanu. „Dimineaţa”  şi  „Adevărul”,
Atât educaţia, cât  şi talentul  lui confiscate  de  la  chioşcuri  şi
Mihail Sadoveanu sunt mie în sută standuri. Atunci, în iunie 1936 -
cu autenticitate moldovenească. cred că am mai scris asta - eram
În  tinereţe,  Sadoveanu  era intern la Spitalul Colţea şi mi-au
vânător  pasionat  şi  participa  la fost  aduşi,  simultan,  un  student
partide  de  vânătoare  în  Munţii legionar,  Ernest  Crăciun,  şi  un
Carpaţi,  probabil  de  capre comunist tipograf, Popescu, ambii
sălbatice  sau  de  porci  mistreţi. răniţi cu cuţitul. Le-am dat egală
Legat  de  această  pasiune,  a asistenţă  medicală  şi,  mirabile
existat un incident sau accident, dictu, i-am internat în acelaşi salon,
care a fost învăluit total în tăcere. cu rugămintea să facă pace şi să
La sfârşitul unei nopţi, înainte de fie români.
zori, pe când Mihail Sadoveanu şi Văzând cum masele populare
alţi vânători urcau cu automobilul iau  atitudine  contra  ziarelor
spre vârful muntelui, pe un drum evreieşti  „Dimineaţa”  şi
foarte îngust şi cu un singur sens „Adevărul”, patronii acestora au
de  circulaţie,  s-au  întâlnit  cu  o organizat o diversiune şi au scris
căruţă plină cu lemne, trasă de doi cai. Drumul fiind pe  frontispiciul  ziarelor  că  sunt  sub  direcţia  şi  cu
foarte îngust, nu exista altă soluţie decât ca unul din prestigiul lui Mihail Sadoveanu. Mulţimile anonime
vehicule să se retragă. Vânătorii şi Mihail Sadoveanu s-au  înverşunat;  mai  mult,  au  intrat  în  librării,  au
au cerut să se retragă căruţa. Ţăranul le-a demonstrat confiscat toate romanele lui Sadoveanu şi le-au pus
că  era  imposibil  să  se  retragă,  deoarece  era  în pe foc în mijlocul străzii, cântând imnuri naţionaliste,
coborâre  şi  caii  nu  puteau  împinge  căruţa  înapoi. în  special  legionare,  de  unde  înverşunarea  lui
Vânătorii nu voiau ca maşina lor să dea înapoi la vale Sadoveanu împotriva legionarilor. În acea epocă, în
şi, în plină altercaţie, Mihail Sadoveanu şi-a descărcat Bucureşti se spunea despre Mihail Sadoveanu că este
arma  în  ţăran  şi  l-a  omorât.  Având  protecţie  la putregai  în  ambalaj  înşelător  şi  că  numele  lui  era
autorităţile de stat din Moldova, crima a fost camuflată „Jidoveanu”. Să evoc întâi ameninţarea cu sinuciderea
şi Sadoveanu n-a păţit nimic. şi apoi comportamentul lui Sadoveanu faţă de prietenul
Mihail Sadoveanu a intrat în ordinul francmasonic său apropiat, Lucreţiu Pătrăşcanu.
şi a urcat până la gradul 33. Politica lui personală a După eliminarea mea din învăţământul universitar,
fost  ca,  în  vorbe,  să  se  arate  democrat  generos în ianuarie 1945, am trăit jumătate din timp practicând
pro-socialist de stânga şi, în faptă, să fie în relaţii de medicina la domiciliul bolnavilor solicitanţi şi jumătate
reciproc avantaj cu puterea de stat şi cu cine plăteşte. din timp citind la Biblioteca Academiei, unde custode
În iunie 1936, a avut loc la Bucureşti un adevărat supraveghetor  era  mult  distinsa  doamnă  Rodica
război civil între presa de dreapta şi cea de stânga, Ionescu. Astfel, în anii 1945-1947, am adunat un mare

27
capital de cunoştinţe, în special din domeniul social- se dovedi că este de inspiraţie autohtonă. Ameninţarea
politic. Intram în bibliotecă în jurul orei 13.00 şi plecam lui Sadoveanu cu sinuciderea şi discursurile organizate
de acolo la 22.00, la ora închiderii. de Agit-prop pe trotuare şi în tramvaie mă fac să cred
Într-o seară de la începutul anului 1947, observ în că înaltele autorităţi ale ocupaţiei sovietice şi ale PCR
antreul de la ieşirea din bibliotecă un număr mare de nu au vrut să-i plătească dreptul de autor lui Sadoveanu
persoane,  cred  că  vreo  30-40,  toţi  intelectuali  bine pentru simpla lui semnătură şi că au vrut chiar să-i
îmbrăcaţi, toţi cu figuri serioase ascultând cu atenţie taie din ghearele lungi, lacome de venituri din averea
şi toţi păstrând tăcerea, ca în ajunul unui eveniment statului.
catastrofal. În mijlocul lor, Mihail Sadoveanu, singurul Precum se ştie, Mihail Sadoveanu a fost mai tare
care vorbea, cu emfaza unui actor de tragedie: „Mă decât acuzatorii lui, întrucât nu s-a sinucis şi a continuat
voi sinucide şi să vedem cum le va fi când se va afla să  primească  fabuloase  venituri,  pe  care  nu  le
despre protestul acuzator al celui care i-a însoţit de la capitaliza la bănci, nu cumpăra proprietăţi, ci le cheltuia
începutul luptei şi i-a protejat în situaţiile lor dificile. pe mese sardanapalice şi pe daruri făcute unei mulţimi
Sinuciderea  mea  nu-i  din  interes  personal,  are  o de linguşitori şi de favoriţi.
semnificaţie  social-politică  pe  care  o  va  înregistra Eu am dat asistenţă medicală atât fiicei sale Profira,
istoria şi pe care o vor studia urmaşii. Să se înţeleagă căsătorită  Popa,  precum  şi  fiicei  sale  Teodora,
bine că sunt hotărât a-mi pune capăt zilelor.” căsătorită  Ştiubei,  în  locuinţa  lor  din  str.  Barbu
Cele de mai sus au fost văzute cu ochii mei şi auzite Ştefănescu-Delavrancea  nr.  47  şi  nu  am  constatat
cu urechile mele în holul ieşirii din bibliotecă, seara la decât  o  viaţă  de  oameni  obişnuiţi,  aşa  cum  a  fost
ora 22.00. Subliniez că toate persoanele de faţă păstrau burghezia autohtonă românească.
tăcerea cu sens aprobativ şi păreau a fi îngrijorate de Să  menţionez  ultima  ticăloşie  a  lui  Mihail
consecinţele posibilului eveniment. Sadoveanu, din primăvara lui 1954. La Iaşi, Sadoveanu,
A doua şi a treia zi, pe când mergeam la domiciliul ca patron, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ca emul, făceau un
unor bolnavi, am aflat cheia celor întâmplate. Pe trotuar tot inseparabil, în primăvara lui 1954, aşa cum voi arăta
şi în tramvai lua cuvântul câte un tânăr care, cu glas mai  jos,  Gheorghe  Gheorghiu-Dej  a  obţinut
tare, întreba mulţimea trecătorilor: „Când oamenii au condamnarea  la  moarte  a  lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu.
salarii atât de mici şi când ţara trece prin atâtea greutăţi, Familia  acestuia  a  făcut  cerere  de  graţiere  la
e oare firesc şi admisibil ca un singur om cu numele Preşedinţia  Republicii  Populare  Române,  unde
de Mihail Sadoveanu să aibă venituri lunare de 60-80 preşedinte era dr. Petru Groza şi vicepreşedinte, Mihail
de ori mai mari decât salariul mediu pe economie? E Sadoveanu.
oare  firesc  şi  admisibil  să  se  întâmple  o  asemenea Gh. Gheorghiu-Dej, ca secretar general al PCR, a
nedreptate?” ordonat să se respingă cererea de graţiere. Dr. Petru
Evident, tinerii aceştia făceau parte din Agit-prop1 Groza nu a vrut să semneze ordinul lui Gh. Gheorghiu-
al PCR şi repetau în public ce li se pusese pe limbă, Dej, dar Mihail Sadoveanu a făcut-o, fără niciun fel
foarte probabil de consilierii sovietici şi de liderul lor de  remuşcare  sau  de  ruşine.  Explicaţia  este  una
nr. 1, Ana Pauker. singură şi anume, lipsa de moralitate şi lăcomia de bani.
Mihail  Sadoveanu  colecta  imense  venituri  din După moartea lui Sadoveanu, am fost solicitat să
reeditarea  de  către  stat  a  operelor  sale  literare,  a dau asistenţă medicală, în str. Brezoianu, văduvei sale,
interviurilor date ziarelor comuniste, a conferinţelor la Valeria, născută Mitru. Era cu 40 de ani mai tânără
postul de radio şi, la epoca aceea, din celebrul roman, decât  Sadoveanu,  frumoasă  şi  distinsă  ca  orice
mai exact faimosul text, cu titlul de „Mitrea Cocor”. moldoveancă şi, din nefericire, atacată de îngrozitoarea
Acest faimos text, cum am mai spus, a fost elaborat boală de autoagresiune a arterelor cerebrale, cu numele
în laboratoarele ideologice de la Moscova şi trimis spre de Alzheimer. Fusesem solicitat de fratele bolnavei şi
publicare, sub semnături prestigioase, în limba poloneză de soţia acestuia, nişte oameni tare cumsecade şi deloc
la Varşovia, în limba cehă la Praga, în limba germană comunişti sau securişti.
la Berlin, în limba maghiară la Budapesta, în limba
sârbă la Belgrad şi în limba română la Bucureşti. Toate Note:
1.
aceste versiuni est-europene erau identice ca fapte şi  Abreviere a „Aparatului de Agitaţie si Propagandă”,
idei  şi  difereau  numai  prin  numele  personajelor  şi organ al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, ulterior
numele presupusului autor. denumit „Departament Ideologic” (n.a.)
În limba română, revoluţionarul comunist care este
personajul principal a primit numele de Mitrea Cocor * fragment din Memorii (1929-1989), Dr. Şerban
şi textul a fost atribuit oficial lui Sadoveanu, pentru a Milcoveanu, Ed. Pământ, Bucureşti, 2008

28
 Desprinsă din celebrul neam Ştirbei, familia Milcoveanu a luat naştere spre sfârşitul secolului XVI şi a dat
judeţului Olt şi ţării numeroşi oameni de seamă, care au excelat în diverse domenii. Unui dintre membrii
fruntaşi ai familiei a fost Şerban Milcoveanu, medic şi istoric din pasiune.
Simona Chirici

Un om de excepţie, un doctor de avangardă, o figură
originală,  o  inteligenţă  sclipitoare,  o  adevărată
enciclopedie  -  toate  cuprinse  într-o  modestie  de
adevărat intelectual - aşa a fost perceput  de colegi,
prieteni, studenţi şi pacienţi, cel care a fost doctorul
Şerban  Constantin  MILCOVEANU. A  fost  medic
primar,  asistent  universitar  1940-1945,  decorat  cu
Coroana României  şi  Steaua României,  panglica
Virtutea Militară, Medalia Eliberarea de sub regimul
fascist.
La 30 august 2009, a încetat din viaţă la vârsta de
98 ani, doctorul Şerban Constantin MILCOVEANU,
fost  student  al  savantului  prof.  dr.  NICOLAE
PAULESCU  şi  nepotul  prof.  dr.  Constantin
DIMITRESCU-SEVEREANU (1840-1930), una din
cele mai reprezentative figuri de chirurgi români.
S-a născut la 23 decembrie 1911, în comuna Milcov,
judeţul Olt. A studiat la Colegiul Naţional „Sf. Sava”
din  Bucureşti  şi  în  1935  a  absolvit  Facultatea  de LONGINESCU  GHEORGHE,  VASILE  PÂRVAN,
Medicină  din  Bucureşti.  Şi-a  început  cariera RADULESCU  MOTRU,  NICHIFOR  CRAINIC,
profesională  în  1935  ca  preşedinte  al  „Societăţii NAE IONESCU,  SIMION MEHEDINŢI etc.  şi s-a
Studenţilor în Medicină”, în 1936-1940 ca preşedinte apropiat  de  mişcarea  naţionalistă  condusă  de
al „Asociaţiei Internilor de Spital”, în octombrie 1940 CORNELIU  ZELEA  CODREANU,  căruia  i-a  fost
ca preşedinte al „Asociaţiei Generale a Medicilor din admirator, partizan şi devotat. La 17 aprilie 1938 este
România” (Colegiul Medicilor) şi în septembrie 1940 arestat  şi  izolat  sub  pază  jandarmerească,  întâi  în
ca asistent universitar la Facultatea de Medicină din mănăstirile  Tismana  în  Oltenia  şi  Dragomirna  din
Bucureşti, asistent al academicianului profesor doctor Bucovina şi apoi în lagărul Miercurea Ciuc din nord-
NICOLAE LUPU (1884-1966). estul Transilvaniei. La 25 iunie 1938, Tribunalul Militar
A aderat de tânăr la ideile marilor profesori A. C. Bucureşti  judeca  statul  major  al  Legionarilor  şi
CUZA,  NICOLAE  PAULESCU,  ION condamna  între  5-9  ani  închisoare  grea  pentru
GĂVĂNESCU,  CORNELIU  SIMULEANU,  ION „complicitate  la  trădare”  pe  ing.  Gh.  CLIME,
CATUNEANU,  TRAIAN  BRĂILEANU, Alexandru  CANTACUZINO  şi  pe  dr.  Şerban

29
MILCOVEANU.  Scapă  ca  prin  minune  din lui,  marele  chirurg  prof.  dr. Amza  Jianu,  format  la
înspăimântătorul masacru din 22 septembrie 1939, când şcoala prof. dr. TOMA IONESCU.
au fost asasinaţi 275 şefi legionari, în frunte cu ing. În toamna anului 1944, fiind mobilizat pe Frontul
Gh.  CLIME,  dr.  Ionel  BARNEA  şi  principele de Vest ca medic al Spitalului Militar 144 din Botoşani,
Alexandru  CANTACUZINO. un tribunal comunist din Bucureşti l-a eliminat din
În iunie 1941 are loc, la Tribunalul Militar Bucureşti, funcţia de asistent universitar la facultatea de Medicină
procesul  aşa-zisei  „rebeliuni  legionare”,  cu ordinul din Bucureşti, pentru vinovăţia de apartenenţă, în anii
generalului Ion Antonescu să se pronunţe sentinţe de 1935-1937, la Mişcarea Legionară. La demobilizare a
condamnare la moarte pentru majoritatea acuzaţilor: fost eliminat din funcţia de medic consultant la cabinetul
general  Petrovicescu,  principele Alexandru  Ghica, medical al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa din str. Vasile
jurist Victor Biriş, publicist Constantin Maimuca etc. Alecsandri nr. 4, rămânând simplu liber profesionist
Au fost băgaţi în proces cu ordinul de a fi condamnaţi cu cabinetul medical în str. Sapienţei nr.1, lângă podul
câte  5  ani  închisoare:  prof.  univ.  P.P.  Panaitescu, Mihai Vodă. A plecat pe Frontul din Est cu gradul de
rectorulUniversităţii  din  Bucureşti,  dr. Alexandru sublocotenent şi s-a întors de pe Frontul de Vest cu
Popovici,  chirurg  la  spitalul  Colţea  şi  dr.  Şerban acelaşi grad.
MILCOVEANU.  Cum  Şerban  Milcoveanu  nu În perioada 1948-1952 a fost fără serviciu, fiind
avusese nicio demnitate în guvernarea legionară, la epurat  din motive  politice.  La  17  aprilie  1952  este
propunerea procurorului  general SON AURELIAN arestat şi după 18 luni de detenţie politică şi anchetă
(1888-1952), a fost achitat din „lipsă de probe”. penală, la 7 mai 1954 este eliberat ca nevinovat şi trimis
Este trimis pe Frontul din Est (1941-1943), când ca medic la Spitalul Caritas, Policlinicile Gh. Coşbuc,
s-a încercat de patru ori asasinarea lui prin misiuni Bradului  şi  Vitan.  Din  15  mai  1954  până  la  31
periculoase anume concepute: în bătălia de la Odessa decembrie 1973 a lucrat ca medic de circumscripţie.
din octombrie 1941 şi în bătălia din 1 iulie 1942 de la După 42 ani de activitate profesională a terminat la
Sevastopol. A  fost  medic  în  cadrul  Batalionului munca de jos, ca medic de circumscripţie teritorială.
„Pionieri de Asalt” din cadru Diviziei IV Vânători de Doctorul  MILCOVEANU  a  fost  în  permanenţă
Munte. În vara anului 1943, dr. Milcoveanu era şeful urmărit,  hăituit,  persecutat,  ameninţat  cu  moartea,
secţiei medicale II din spitalul 7 Campanie Simferopol- obligându-l să renunţe la convingerile sale. Nu i s-a
Crimea de sub comanda colonelului dr. Cornel Stoian. permis accesul la nicio funcţie, participarea la niciun
Puţini ştiu că atunci, în 1943, la SIMFEROPOL, un congres medical, acordarea unui titlu ştiinţific etc. Cu
submarin sovietic a eşuat şi 10 militari sovietici răniţi mare greutate a reuşit să participe, timp de 6 luni, în
au reuşit să ajungă la mal. Un subaltern l-a informat 1957, la cursul intensiv de cardiologie la Spitalul Colţea,
pe dr. MILCOVEANU, care a ordonat  să fie aduşi sub  conducerea  acad.  prof.  dr.  Basil  Teodorescu
imediat în spital, unde i-a îngrijit, riscându-şi chiar viaţa. (1891-1967). La terminarea prelegerii de deschidere,
Sovieticii  nu  au  uitat  această  faptă  de  o  mare prof. dr. Basil Teodorescu, vine în mijlocul celor 80 de
umanitate, care este consemnată în analele marinei cursanţi, îi strânge mâna dr. Milcoveanu şi în auzul
sovietice. oficialităţilor de Partid şi de Stat spune: „Dacă fac cu
Generalul Ion Antonescu, care era într-o vizită pe plăcere  acest  curs  este  că  printre  cursanţi  eşti
front, avea o durere continuă în membrele inferioare. dumneata”. Cu toate că la examenul de absolvire şi
A fost chemat printre alţii  şi dr.  Şerban Constantin calificare  a  fost  clasat  printre  primii,  doctorul
Milcoveanu. Milcoveanu a rămas mai departe medic de medicină
Dr.  MILCOVEANU  i-a  pus  diagnosticul  de generală la circumscripţia teritorială.
reticuloză malarică şi l-a sfătuit să meargă la unchiul Ion Coja

30
 Medicina populară tradiţională românească şi *
medicina ştiinţifică
Cu ascendenţe aromâneşti, Corneliu Zeana, cardiolog reputat, om simpatic, prietenos, mă solicită să scriu
două-trei rânduri despre cartea pe care o trimite la tipar. În paralel cu meseria lui, se interesează de viaţa
politică şi în special de cea europeană. A fost mulţi ani preşedintele Mişcării Europene (secţiunea Română), a
editat Cugetarea Europeană, o publicaţie pe teme educative şi morale, a stat de vorbă cu lideri europeni şi a
scris, evident, articole pe care le strânge, acum, într-un volum. Ele au ceea ce se cheamă nerv, idei, intră
curajos în polemică şi propune soluţii. Unele dintre ele se ocupă şi de viaţa literaturii în epoca internetului şi a
globalizării. De pildă, vorbeşte despre traducerile care se fac la noi, în ultima vreme tot mai des, după ureche.
Are dreptate, urechismul a devenit, vorba lui Ţuţea, o metodă de lucru la români şi în sfera culturii. Cine-i
poate opri, cine-i poate corecta sau trage la răspundere azi?
Eugen Simion

Este  greu  să  găsim  termenul tratamentelor. Cataclismele istorice

adecvat  care  să  acopere  definiţia au  făcut  ca  cea  mai  mare  parte  a
medicinei tradiţionale folclorice, fără ştiinţei medicale a dacilor să se fi
conotaţii peiorative, uneori cuprinse în pierdut, dar o parte a ajuns la Roma,
eticheta de „leacuri băbeşti”. unde Imperiul îi valoriza pe medicii
Îndelung  persecutată  de  medicina daci alături de cei greci, iar o parte
studiată  în  universităţile  moderne, s-a  transmis  din  generaţie  în
îngrădită şi pe cale legislativă, medicina generaţie  în  ţinuturile  noastre,
populară  îşi  vede  bagajul  său  de ajungând până la noi, mai cu seamă
cunoştinţe, transmis de regulă prin viu în aşezările izolate din munţi. Faptul
grai de la o generaţie la alta, sărăcit în că  unele  leacuri  tradiţionale  s-au
cea mai mare măsură. dovedit  eficiente,  a  atras  atenţia
Este  o  comoară  care  se  pierde,  o unor cercetători. Amintim Neamţ,
pagubă inestimabilă, iar în prezent, când iar  în  zilele  noastre  pe
cercetarea ştiinţifică românească este Academicianul  Ovidiu  Bojor  şi
aproape  inexistentă  în  domeniul Hofigal. Din păcate, în facultăţile de
medicinei, tot mai greu de recuperat. medicină din România nu regăsim
Medicamentele moderne sunt de regulă substanţe nimic din medicina tradiţională, tinerii medici dobândind
chimice de sinteză, omologate în urma unor cercetări cunoştinţe în acest domeniu „după ureche”. Cele două
laborioase, urmate de experimente pe animal şi apoi tipuri  de  medicină  ar  trebui  îngemănate  în  forma
pe om. Profiturile industriei farmaceutice sunt uriaşe. complementară,  linie  promovată  organizatoric
Medicina tradiţională a existat din toate timpurile, este îndeosebi de profesorul Vasile Dumbravă. Cu privire
una  dintre  cele  mai  vechi  preocupări  umane, la valoare, am putea oferi un exemplu uşor verificabil.
cristalizându-se, la diferite popoare, în forme de mare Comparaţi  eficacitatea  deodorantelor  pe  bază  de
complexitate. China este un exemplu de perpetuare şi substanţe chimice, cumpărate din orice supermarket,
cultivare  a  tradiţiilor  multimilenare,  acumulând  o cu produsul Hofigal obţinut din plante tradiţionale.
farmacopee vastă, care se studiază în facultăţile de Acesta ar putea deveni un brand românesc de mare
medicină tradiţională care au aceeaşi durată (şase ani) valoare.
ca  şi  facultăţile  de  tip  vestic,  dar  şi  medicina  lor În numărul următor vom furniza câteva exemple
modernă  şi  performantă  este  impregnată  de  cea punctuale de plante tradiţional folosite în tratarea unor
tradiţională. boli, care au fost preluate de industria farmaceutică şi
Din izvoarele cercetate de istorici ca şi din datele valorificate  sub  forma  medicamentelor  pe  care  le
scoase la iveală de arheologi, se poate spune că dacii găsim în farmacii.
aveau  cunoştinţe  medicale  avansate,  cu  nimic  mai
prejos  decât  ale  altor  popoare  de  atunci  şi  care  au Independenţa României, an I nr.1, 2015
lăsat dovezi scrise. Ne referim la vechii egipteni şi la
greci.  Plantele  cu  proprietăţi  tămăduitoare  şi  care *  fragment  din  Jurnalism, o artă efemeră?,
creşteau  pe  teritoriul  nostru  constituiau  baza Corneliu D. Zeana, Ed. Laurent, Bucureşti, 2016

31
 *
Bucureşti,  sfârşit  de  iulie,  1948.  Lui  Teohari embriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1928-
Georgescu, ministru de interne, i se comunică lapidar. 1942), apoi la cea din Bucureşti (1944-1946).
Urmărirea  unui  anume  Grigore  T.  Popa,  element Împătimit de o curiozitate ştiinţifică ieşită din comun,
duşmănos, destituit din postul de profesor la Facultatea Gr.  T.  Popa  a  fost  în  egală  măsură  unul  din  marii
de Medicină din Bucureşti, lua sfârşit deoarece individul deschizători de drum din morfofiziologia deceniului 3.
decedase de o boală de rinichi, pe 18 iulie 1948. Ministrul Beneficiind de o bursă Rockefeller a efectuat stagii în
era informat că doi ofiţeri ai Securităţii îl obligaseră pe S.U.A  (1925-1926,  la  Chicago  şi  Woods-Hole)  şi  la
acad. Nicolae Gh. Lupu, decan, să interzică expunerea Londra şi Cambridge (1927). A fost apoi profesor invitat
în facultate şi făcuseră totul ca înmormântarea la Belu şi  „Research  Fellow”  la  Institutele  de Anatomie  ale
să se facă cât mai discret posibil. De altfel, noul regim Universităţilor din Londra (1929-1932) şi Cambridge
avusese noroc, în miez de vară, studenţii care luaseră (1935-1936), membru al mai multor societăţi ştiinţifice
de atâtea ori apărarea fostului lor profesor de anatomie, străine. Îi găseam astfel numele, alături de cel al soţiei
erau în vacanţă. O mână grăbită a aruncat deci dosarul sale, dr. Florica Popa, în celebrele tratate ale lui Testut-
Gr. T. Popa la arhivă (probabil la secţiunea „în slujba Latarget,  Rouviere,  în  lucrările  comune  semnate  de
imperialismului anglo-american”). Din fericire „vândutul profesorii Fr. R. Lilllie şi Ch. I. Harriek.
pe dolari”- cum nu s-ar sfii să-l numească şi azi unii Ele sunt dedicate stării funcţionale a pericardului şi
ziarişti - fusese un soi de păpădie. Vorbele, gândurile durei-mater, dublei enervări a fibrei musculare, originii
sale  nu  încolţiseră  doar  în  conştiinţa  a  peste  25  de embrionare a meningelor. Dar marea sa „lovitură” în
generaţii de medici care-i fuseseră elevi, ci intraseră în medicina secolului XX este descoperirea împreună cu
biblioteci  şi  ameninţau  să-i păstreze  numele  şi  după Una Fielding a sistemului „port-hipofizar”, care nu e
dispariţia fizică a discipolilor. altceva decât o legătură de vase sanguine, care uneşte
Biografia „tulburătorului de ordine publică” Gr. T. glanda hipofiză de o structură nervoasă (diencefalul).
Popa, contrazicea ab initio imaginea leninistă standard În 1931, o atare descoperire a părut ciudată. Vase de
a  duşmanului  de  clasă.  Nu  era  un  produs  al  clasei sânge care să unească o glandă endocrină cu sistemul
exploatatoare,  ci  se  născuse  pe  1  mai  1892  în  casa nervos? Ce sens fiziologic putea să aibă o asemenea
plugarului Teodor Popa, din Şurăneşti - Vaslui. În acel legătură? Ipoteza avansată de Gr. T. Popa în epocă, şi
moment,  un  alt  june  celebru  de  la  Şurăneşti,  Emil anume că anumite structuri ale sistemului nervos pot
Racoviţă împlinise 24 de ani, luase de câteva luni (1891) fabrica hormoni, asemeni glandelor endocrine clasice, a
licenţa de zoolog la Sorbona. Rămas orfan de mamă la fost primită cu rezervă, unii considerând-o o adevărată
numai  5  ani,  Grigore  fusese  destinat  să  rămână  la erezie, deşi, la Cambridge şi la Bucureşti, savantul român
coarnele plugului. A ajuns totuşi bursier al „Liceului a reuşit să izoleze din lichidul cefalo-rahidian şi primii
Naţional” din Iaşi (1902-1911) numai fiindcă Maria, asemenea hormoni pe care i-a numit cerebrostimuline.
mama sa, a lăsat cu limbă de moarte ca fiul ei să fie dat Scepticismul oficial avea să dăinue aproape o jumătate
la carte, iar învăţătorul din sat s-a ţinut de capul lui Tudor de secol, până în 1977, când numele lui Gr. T. Popa a
spunându-i că fiul său are o minte de excepţie. Cum să „explodat” în conştiinţa fiziologiei mondiale o dată cu
nu rămâi uimit când, la 16 ani, liceanul îi scrie la Jena lui premiul  Nobel  acordat  cercetătorilor  R.  Guillemin,
Ernst Haeckel, cel mai mare evoluţionist al vremii după Rosaline  Jallow  şi  A.  Schally,  care-l  recunosc  pe
Darwin, cerându-i permisiunea să-i traducă celebra sa profesorul bucureştean drept precursorul neurocriniei -
carte „Istoria creaţiei”. Şi culmea, Haeckel îi răspunde cea mai nouă ramură a endocrinologiei.
dându-i consimţământul. Deşi tradusă cartea n-a apărut, Dar Gr. T. Popa nu a fost doar un cercetător pasionat
din  motive  pecuniar  editoriale.  Doi  ani  mai  târziu al structurilor vii. Înzestrat cu un verb ales, rod şi al
proaspătul bacalaureat ezită lung între filozofie, naturale unor stăruitoare lecturi umaniste, el a fost unul din acei
şi medicină. teribili oratori ştiinţifici care, ca şi predecesorul de catedră
Fără îndoială că bătrânul laborant de la anatomia Fr.I. Rainer, îşi vede amfiteatrul invadat nu numai de
ieşeană a rămas perplex în 1914, când a văzut că noul studenţii săi, ci şi de o avalanşă de medici din oraş, de
preparator al catedrei, nu e altul decât studentul boboc, scriitori, istorici, filozofi, oameni ai ştiinţelor pozitive -
care leşinase la prima oră de disecţie şi căruia îi turnase interesaţi mai ales de îndrăzneţele sale incursiuni în istoria
o cană de apă în cap. Din acel moment, cariera ştiinţifică biologică şi socială a omului. Nu e de mirare că îi găsim
şi universitară a lui Gr. T. Popa avea să urce continuu, numele pe  coperta  revistei  Însemnări ieşene  (1936),
până în 1946, când în viaţa intelectuală a ţării au pătruns alături de cele ale lui Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu
brutal impostorii, pseudosavanţii promovaţi de PCR. şi George Topârceanu. Aici a publicat el ample eseuri
Luptător cu molimele în tranşeele Primului Război antropologice şi sociale, fiind socotit în epocă un fel de
Mondial, Gr. T. Popa a urcat toate treptele învăţământului Alexis  Carrel  român.  Dar  spre  deosebire  de  autorul
universitar  ajungând  profesor  titular  de  anatomie  şi celebrei  L’homme - cet inconnu,  Gr.  T.  Popa  nu  s-a

32
limitat doar la consideraţii generale de antropologie fizică C.  I.  Parhon,  pentru  ocuparea  râvnitului  fotoliu  de
şi culturală, ci a fost realmente obsedat, toată viaţa, de „preşedinte” al R.P.R. Consideră că e mai prudent să
educaţia la români. „nu-l cunoască” şi alţi colegi şi prieteni academicieni -
Traumatizat  permanent  de  superficialitatea  unor Nicole  Gh.  Lupu  -  noul  decan,  Şt.  S.  Nicolau,
intelectuali  de  aşa-zisul  „balcanism”  al  societăţii C.  Ionescu-Mihăieşti,  N. Hortolomei,  I.  Făgărăşanu,
româneşti şi impresionat profund de realizările pedagogiei Marius Nasta şi alţii, preocupaţi care de treptele scării
universitare engleze şi americane, el n-a încetat nici o ierarhice ivite în faţă, care de confecţionarea umbrelei
clipă să creadă în valabilitatea unui transplant de spirit şi pentru viforniţa ce se anunţa dinspre răsărit. Evident că
organizare  de  tip  balcanic  în  învăţământul  superior „şomerul-reacţionar”, deşi ales membru al Academiei
românesc (Ştiinţa ca bază de primenire a omului, 1944, Române în 1936, este exclus din componenţa Academiei
Reforma spiritului, 1945). R.P.R, cu largul concurs al colegilor Traian Săvulescu
Pătruns până la ultima fibră de ideile democraţiei de şi C. I. Parhon, împărtăşind astfel soarta indezirabililor
tip occidental, era firesc ca Gr. T. Popa să fie unul dintre Lucian  Blaga  şi  Rădulescu-Motru.  Curând  încep  şi
cei mai fervenţi luptători împotriva rasismului. Ciclul de hărţuielile securităţii. Familia hotărăşte să-l ascundă pe
conferinţe ţinut la Iaşi între 1938-1941, polemica cu la diferiţi prieteni de nădejde. Doarme când la o adresă,
unii antropologi hitlerişti în care a dovedit cu argumente când la alta, nu iese pe stradă şi astfel reuşeşte să scape
peremptorii falsitatea aplicării raseologiei în biopolitică de arestare până  pe la începutul lui iulie 1948, când
i-au adus faima unui antifascist de primă mărime. A fost bolnav  pe  moarte,  este  adus  acasă.  În  toată  această
de altfel unul din membrii marcanţi ai Grupului Universitar perioadă, doar câteva licăriri de bucurie. Elevul său,
Democrat (G.U.D) alături de Horia Hulubei, Simion George Emil Palade, viitorul laureat Nobel, îi scrie cu
Stoilov, Daniel Danielopolu, Bazil Teodorescu, Gr. Moisil regularitate din Turcia, apoi din S.U.A. Primirea lui Palade
ş.a, semnatar al memoriului - protest al intelectualilor la Institutul Rockefeller din New York este urmarea unei
din  1944,  care  cerea  ieşirea  României  din  război  şi elogioase  scrisori  de  recomandare,  pe  care  atât  de
denunţarea alianţei cu Axa. apreciatul în S.U.A Gr. T. Popa o dăduse discipolului
Tuturor le-a apărut deci firesc ca Gr. T. Popa să fie său.
numit în toamna lui 1944 decan al Facultăţii de Medicină. Au trecut peste 40 de ani de la dispariţia fizică a
Guvernul Groza şi mai ales ministrul învăţământului de intelectualului de elită care a fost Gr. T. Popa.
atunci, Ştefan Voitec, aveau să constate cu stupefacţie O bună parte dintre cei care l-au cunoscut au murit
că băiatului plugarului din Şurăneşti nu e dispus să-şi şi ei. I-au rămas credincioşi câţiva elevi (V. Săhleanu,
vândă cugetul. O conferinţă ţinută în 1945, în care reia Al. Ianculescu ş.a) care-l pomenesc în scrierile lor. O
tema exemplarităţii universităţilor engleze şi americane, anchetă făcută de autorul acestor rânduri printre medicii
îi aduce o vehementă scrisoare de protest din partea lui tineri şi studenţii ultimului an de medicină aduce rezultate
C. I. Parhon pentru care optimum-ul de perfecţiune îl deplorabile: doar 2% din ei au auzit de existenţa sa, doar
reprezentau  universităţile  sovietice.  Conflictul  se unul poate preciza că este descoperitorul circulaţiei port-
accentuează, Gr.T. Popa face un gest nemaiauzit. Îşi dă hipofizare. De reţinut că medicina e singura facultate
demisia din ARLUS şi critică public această asociaţie. unde există o disciplină specială de „istorie” a artei lui
Curând, în facultatea al cărui decan era, îşi face apariţia Esculap.
un „cal troian” în persoana ilegalistului Simion Oieriu Şi poate n-aş fi scris niciodată aceste rânduri dacă
(nume românizat), un farmacist oarecare din Bucovina, n-aş  fi  asistat  de  curând,  la  o  ciudată  „cursă  contra
cu veleităţi de savant. Sprijinit de PCR, reuşeşte să rupă cronometru” (telefoane, intervenţii) pentru prinderea unui
în două catedra de biochimie a prof. Ciocîlteu şi să se loc la alegerile de membrii post-mortem ai Academiei
facă profesor. Curând S. Oieriu începe o luptă pe viaţă Române. Familiile, prietenii unor dispăruţi fac presiuni
şi pe moarte împotriva lui Gr. T. Popa, care i se opusese ca pe lista ce-l cuprinde pe Mircea Eliade să figureze
pe motiv că o catedră universitară trebuia ocupată pe diverşi profesori, foşti directori de institute - unii urcaţi
bază de lucrări şi prin concurs, nu cu pumnul de fier al pe  scara  de  incendiu  a  ştiinţei,  alţii  care
PCR-ului. Aproape în acelaşi timp, i se cere un lucru s-au  înscris  ca  primii  semnatari  pe  lucrările  unor
nemaiauzit, să înmatriculeze în anii superiori V şi VI colaboratori, valoroşi dar fără suprafaţă politică. Din
câteva sute de tineri, din care unii nici nu ştiau româneşte, informaţiile ce le deţin, Gr. T. Popa nu e  în vederea
pe motiv că fuseseră persecutaţi de hitlerişti pe teritoriul celor care se ocupă actualmente de această listă. Aş vrea
României, în Transilvania, Galiţia etc. Cu alte cuvinte, i să cred că cei care au fost excluşi în 1947 din Academia
se cerea să subscrie la acordarea diplomei de doctor, Română comunistă, redevin automat membrii actualei
după 2-3 ani de studii. Refuzând, este catalogat reacţionar, Academii Române. În caz contrar am putea crede în
ba chiar legionar, el, care prin tot ce scrisese combătuse persistenţa deliberată a unor grave nedreptăţi, care ar
ideile totalitarismului fascist. O primă încercare de a-l pune la îndoială discernământul celor care lucrează în
demite  se  loveşte  de  protestul  ferm  al  studenţilor problemă.
medicinişti, care-l adorau. În 1946 este totuşi azvârlit (din Revista 22, anul I, nr.25/1990)
de la catedră şi devine pur şi simplu şomer, sub ochii
nepăsători ai prietenului de o viaţă, Mihail Sadoveanu, a * fragment din: Subteranele memoriei, selecţie şi
cărui  unică  preocupare  devenise  o  luptă  criptică  cu prezentare de Vasile Igna, Ed. Universal Dalsi, 2001
33
 CRONICÃ

Cine este Petru Botezatu? Tânăr poet român inedite, poematice, chintesenţe semnificative pentru
, NAZARE

din Basarabia, născut la Andruşul de Jos (Cahul, conţinutul grupajului de poezii cuprinse: „Ia-ţi inima
Republica Moldova), în ziua a doua de Crăciun a din piept, cât mai e plină de dragoste, ca un imens
anului  1984.  Este  absolvent  al  Facultăţii  de altar…”; „Dinspre frunză înspre ram, eram vis şi dor
Filologie  şi  Istorie  a  Universităţii  „Bogdan eram…”; „Când dorul ca o stâncă mă apasă, doar în
Petriceicu Haşdeu” din Cahul. Conduce cotidianul Cuvânt mă pot întoarce Acasă.” şi „Faceţi linişte - să
independent  „Curierul  de  Sud”,  a auzim cum răsună în noi sufletul”.
fost  mai  mulţi  ani  şeful  Direcţiei Fiinţa  iubită  întruchipează
Ghitã

Cultură, Tineret şi Sport a Consiliului pentru poet marea, nemărginirea,
Local  Cahul,  calitate  în  care  s-a muntele, stelele şi luna: „Când îmi
afirmat drept un promotor al culturii e dor de mare, te caut cu privirea
naţionale româneşti dincolo de Prut. -/ cât necuprins de linişte în tine
Câteva exemple sunt edificatoare: poţi s-ascunzi -/ şi nu-nţeleg cum
în cuvântul rostit cu prilejul dezvelirii de  nemărginirea/  sălăşluieşte-n
bustului marelui poet Grigore Vieru, ochii tăi profunzi.// Când mi-e dor
la 6 iulie 2014, în Parcul central al de munte, te cuprind,/ rătăcitor, ca
oraşului  Cahul,  Petru  Botezatu vântul printre stânci,/ şi mă prefac
aprecia  că  monumentul  respectiv într-o lumină, pâlpâind/ în gândurile
reprezintă „o datorie morală şi de tale nebănuit de-adânci.// Când îmi
suflet a cahulienilor” faţă de Grigore e  dor  de  stele  şi  de  lună,/  când
Vieru, cel care a sfârşi tragic într- nu-mi  mai  este  cerul  din  inimă
un  cumplit  accident  rutier,  după senin,/  stihia  mea  frumoasă  şi
săvârşirea  la  Cahul  a  unei nebună,/ de peste tot de unde-s eu
emoţionante  seri  eminesciene  (la către  tine  vin.”  („Când  îmi  e
care  a  participat  şi  poetul  gălăţean  Viorel dor…”, p.16).
Dinescu); Petru Botezatu omagiază în manifestări Dragostea  poetului  este  într-un  ton  crescendo,
publice organizate la Cahul Ziua Limbii Române copleşitoare,  în  „Dedicaţie”:  „Dacă  aş  vedea  toate
(31 august) şi Ziua lui Eminescu (15  ianuarie) frumuseţile lumii,/ dar nu şi faţa ta luminoasă,/ ar fi în
etc. A  lucrat  ca  lector  la  Catedra  de  Filologie zadar.// Dacă aş gusta toate bunătăţile câte sunt,/ dar
Română a Universităţii „B.P. Haşdeu” din Cahul, nu şi dulceaţa buzelor tale,/ ar fi în zadar...// Toate
iar de câtva timp locuieşte în Franţa. Este membru câte-mi sunt dragi, până şi viaţa,/ nu ar avea culoare
al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. şi farmec/ fără dragostea ta.” („Dedicaţie”, p.23).
Petru  Botezatu  este  un  bun  prieten  al Poetul îşi cheamă cu disperare iubita, personifi-
gălăţenilor, la care a venit în mai multe rânduri când-o cu soarele, cu universal, cu infinitul iubirii, cu
sau pe care i-a găzduit la Cahul. Este semnificativă viaţa însăşi: „Ţi-s ochii licăriri, frumoaso,/ ca nişte sori
în acest sens manifestarea care a avut loc la Cahul răsfrânţi în rouă…// Tu numai vino mai aproape/ de
la 31 august 2012, cu prilejul marcării Zilei Limbii pieptul meu durut/ şi vei vedea cât dor încape/  în clipa
Române,  când  poetul  basarabean  şi-a  lansat unui mic sărut…// Tu numai vino lângă mine,/ Copila
cartea de poezii Berestih (Facerea), iar regretatul mea cu ochi de rouă,/ Şi-n taina nopţilor senine,/ Să ne
director al Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, zidim o viaţă nouă” („De dragoste…”, p.37).
Sergiu Dumitrescu, a făcut o donaţie de carte (300 Petru Botezatu crede în relaţia divină dintre Poezie
de volume) Bibliotecii Raionale Cahul şi Liceului şi  Dumnezeu,  dintre  Cuvânt,  din  lumina  căruia
„Ion  Creangă”. „ne-nălţăm cu el în slavă” şi Dumnezeu, în forţa divină
Poeziile  lui  Petru  Botezatu  au  un  numitor a  creaţiei:  „Trimite-mi,  Doamne,  rogu-te,  de  sus/
comun: dragostea. Autorul volumului Văzul lui cuvintele care nu s-au mai spus,/ cuvintele meşterite
Homer  are  ca  dominantă  tematică  dragostea în raiul tău, alese/ de îngeri, dar care să poată fi înţelese/
pentru fiinţa iubită, pentru patria sacră şi identitare de muritorii de rând.” („Rugăciune”, p.47).
personalităţi, pentru Dumnezeu. Gândurile poetului Chipul lui Dumnezeu, spune poetul, e cioplit  în
ţin loc de capitole ale volumului, patru, dau titluri Cuvânt: „Doar cei pătrunşi de lumina Cuvântului/ ştiu
34
 REFORME LA MUZEUL MUZELOR

cum  arată  Dumnezeu,/  pentru  că  la  început  era

Cuvântul/ şi Cuvântul era Dumnezeu.” („Chipul lui
Dumnezeu e cioplit în Cuvânt”, p.53).
Poetul  îşi cântă cu dor, cu durere Ţara şi oamenii
Origini viitoare,
ei. Ţara, ca şi părinţii, este pentru el un dat, pe care nu Brown-rentabile
ţi-o poţi alege, este una, sacră. „Când Dorul ca o stâncă
mă  apasă,  doar  în  Cuvânt  mă  pot  întoarce Acasă”.
Sun copleşitoare versurile în care poetul trăieşte pentru
ţara sa, Moldova noastră, România noastră: „Nu poţi

Elena PARAPIRU
În Germania, la un Târg Internaţional de carte,
alege ţara în care să răsari -/ şi-a răsări înseamnă a
Dan  Brown,  scriitor  american,  care  se  vinde
prinde rădăcină -,/ cum nu-şi aleg pământul stejarii performant, de celebru ce este, a lansat romanul
seculari,/ nici păsările cerul - să zboare spre lumină.// „Origini”,  stârnind  instantaneu  valuri  tsunami
Nu-ţi poţi alege ţara, cum nu-ţi alegi părinţii,/ şi ea-ţi globale  în  lumea  celor  ce  citesc,  simulează  sau
va  creşte-n  suflet  şi  va-nflori  în  tine/  când  vântul gestionează operaţiunea.
fericirii sau cel al suferinţei/ te va purta pe ape mai Cum stă bine unei societăţi de consum cultural,
reci şi mai străine.” („Ţara”, p.85). Sau: „Nimic mai până  la  actul  lecturii,  cartea  a  fost  angajată  în
dulce şi nimic mai sfânt/ decât Icoana Ţării din Cuvânt./ traducere mondială cu tarif corespunzător, pe baza
Cu râuri iuţi şi munţi albiţi pe creste,/ cu oameni care unor referinţe rezumate la ideea explozivă care ar
vin dintr-o poveste,// ca nişte zei din depărtări de mit,/ sta la baza ei: „Dumnezeu nu va supravieţui ştiinţei;
locul divinităţii va fi luat de o conştiinţă colectivă;
fără-nceput  şi  fără  de  sfârşit,/  îşi  duc  tihnit  prin
oamenii nu vor mai avea nevoie de Dumnezeu...”.
veşnicie  mersul,/  de  parcă  sunt  de-un  leat  cu Apoi, ambalaj de enigme, aventuri, teorii, personaje
Universul.” („Icoana Ţării”, p.89). plecate  devreme  de-acasă,  tot  tacâmul  momelii
Poezia lui Petru Botezatu descinde din Eminescu, epice.
din Coşbuc, din Grigore Vieru. Pentru poet, Grigore Autorul în cauză a întreţinut isteria curiozităţii
Vieru rămâne nemuritor, îl caută peste tot şi pentru prin  cuvântări  mobilizatoare,  ofensive  sau
totdeauna copiii generaţiilor ce vor veni: „Te caută temporizatoare, cum se potriveşte unui negustor
copiii în iarbă şi în flori,/ şi Dumnezeu te plânge, şi talentat,  promovând  şi  o  atitudine  profetică
Prutul, şi Siretul./ Iar tu, în România de dincolo de reparatoare,  îngrijorată  de  soarta  omenirii  şi  a
nori,/ rămâi în veci acelaşi - şi Omul, şi Poetul.” („Te planetei, ba filozofic, ba religios, ba ştiinţific, încât
ciuleau urechile şi bodyguarzii ce îl păzeau ca pe
caută copiii”, lui Grigore Vieru, p.94).
sfintele moaşte ale vreunui sfânt sau mucenic, care
Poezia  lui  Petru  Botezatu  este  senină,  tonică, în tinereţe şi-a dat în peticul gândirii şi al faptelor
sinceră, musteşte de suflet, de dor, de iubire de oameni, reprobabile.
de  Ţară,  de  pământul  naşterii  şi  al  veşniciei.  Petre Analizând datele  problemei, s-ar  zice  că  din
Botezatu  este un  maestru al  rimei,  al expresiilor  şi perspectiva  Brown-ului  nostru,  ar  dispărea  acel
construcţiilor poematice - „inima din piept, ca un imens Dumnezeu creat de oameni (ceea ce n-ar fi nici o
altar”, „cuvintele se prefac în porumbei albi”, „pădurea pagubă!), fiindcă scriitorul – oricât de perfid ar fi
îşi  desfrunzea  fiinţa”,  „însetaţi  de  apă  senină”,  „În – nu îl acceptă ca divinitate creatoare a omului.
cuvânt Dumnezeu sălăşluieşte întreg”, „Răsar în florile Scriitorul insistă că ştiinţa face şi drege, bâiguind
frumoase chipuri de morţi”, „Faceţi linişte - Să auzim în ceaţă ceva despre etică, despre morală şi poate
despre suflet, pentru care are nevoie de un „prefix”
cum răsună în noi sufletul…” etc. Creaţia lui Petru
esenţial, care modifică întrutotul sensul: Conştiinţa.
Botezatu  este  lesnicioasă  cititorului,  este  explicită, Despre această componentă a  fiinţei umane n-a
emoţionează. vorbit nici Brown, nici vreunul dintre locotenenţii
Împărtăşesc întru-totul îndemnul Mariei-Daniela lui din plutonul de promovare, nici măcar vreun
Pănăzan, care prefaţează cartea: „Un volum ce merită bodyguard mai ambiţios intelectual, ori poate că
adus în atenţia publicului larg, mai ales acum în pragul toţi la un loc, într-o nouă ordine literară, culturală,
marii aniversări din 2018, deoarece se înscrie în linia artistică sunt forme de tropi sau figuri de stil.
poetică a creatorilor moderni, care au exprimat, prin Oricum, lumea „Originilor” lui Dan Brown mi
scrisul lor, sărbătoarea Logosului. Petru Botezatu face s-a părut lipsită de haz, dar plină de roboţi. Aşa-i
parte din categoria poeţilor care trebuie să fie stâlpi când misionarii ei elimină imaginaţia. Şi în schimb
zornăie arginţii pentru care unii se pupă, se înjură
morali şi spirituali ai unei Patrii în lumina
şi se cultivă sub umbrele literare. Din acest punct
Logosului”. de  vedere,  Brown  şi  ai  lui  pot  raporta  că  şi-au
* Petru Botezatu, Văzul lui Homer, Editura PIM, îndeplinit misiunea.
Iaşi, 2017 Pesemne că ştiu ei cui.

35
 CRONICÃ
Octavian MIHALCEA

Volumul lui George David, La străini (Editura accepţiuni. Avem,  în  acest  context,  cuvintele  către

Ardealul,  Târgu  Mureş,  2017) este  inscriptibil nepotul Costică: „Şi, când toate acestea au fost gata,
paradigmei estetice postmoderne, prozele scurte ne-am dus cu toţii la cimitirul de lângă Sat. Am săpat
care îl compun având plurivalente interdependenţe primprejurul  mormintelor  şi  pe  sub  ele,  după  care
la nivel simbolic. În acest fel este oglindită ideea le-am îmbrăcat în coşuri de nuiele împletite în jurul lor.
unităţii în diversitate. Cele 13 povestiri, doar aparent Şi,  tot  aşa,  cu  pârghii  şi  cu  cricuri,  am  urcat
separate  una  de  alta,  au  un  substrat  coerent mormintele-n care şi căruţe, cu cruci şi cu oseminte
incontestabil, cititorul fiind invitat la decriptarea cu tot, ca pe nişte flori de fereastră la care li s-a spart
acestuia. Printr-o înşiruire de cadre epice situate, ghiveciul şi au rămas numai cu pământul din preajma
unele,  în  zone  glisante  suntem  familiarizaţi  cu rădăcinii.” Acest pasaj are darul de a  produce adânci
atmosfera  locului  numit  Străini,  acolo  unde vibraţii  în  sufletele  cititorilor,  părtaşi  la  radicala
mundanul şi miraculosul realizează o pregnantă înstrăinare. Deşi, natural, fugit irreparabile tempus,
sinteză. Un tablou, împreună cu potenţiala cale urmaşii celor sosiţi din bejenie rămân într-o relaţie
pe  care  acesta  o  conţine,  determină  numeroase transmundană  cu  aceştia,  chiar  şi  în  contextul
întâmplări cu nimb metafizic, generos punct de ulterioarelor accepţiuni citadine. Fatal, toţi avem un
pornire. Personajul dom’ Profesor, contemplatorul drum,  găsirea  acestuia  fiind  situată  în  zona
tabloului şi cel ce ar putea arăta drumul, e investit necunoscutului,  poate  chiar,  particular,  înspre  un
de  George  David,  printre  altele,  cu  evidente mysterium tremendum.  O  acaparantă  solitudine
propensiuni estetizante, cuvintele alese pe care le brăzdează cartea lui George David, punctată de ocultări
uzitează  introducându-ne  în  mirajul  a  ceea  ce şi ieşiri la suprafaţă ce contribuie la caracterul inedit
contemplă. De o fundamentală atenţie beneficiază al scrierii. Să nu uităm remarcabilul text prezent pe
problematica năruirii spaţiului vital, înlocuit cu coperta IV, aparţinând poetului Liviu Vişan, un veritabil
anumite pseudo-sălaşuri ce determină întâmplări poem  în  proză  care  surprinde  evanescent  esenţa
şi  discursuri  cu  nedisimulat  mister.  Irumpere volumului La Străini: „Timpul nu mai există. Doar
semnificativă, evocarea conflagraţiei petrecute la sufletul se ridică deasupra vorbelor pe care autorul
Stalingrad, dincolo de irepresibilul naturalism, aduce le-a pus în paginile acestei cărţi. Intrăm de fapt într-o
o adâncă simbolistică. De asemenea, nu trebuie buclă temporală în care poveştile se nasc din poveşti,
neglijat  nici  orizontul  morganatic    din  care  se amintirile nu mai sunt amintiri, bucuria nu mai este
desprind  numeroase  detalii  ale  prozelor  din  La bucurie, doar tristeţea rămâne tristeţe. Cerul nu cade
Străini. Printre iluzii şi plăsmuiri sunt întâlnite şi pe uriaşul pământ, ci huma din suflet se înalţă deasupra
pusee  impresionante  ce  aparţin  dramatismului cerului. Acesta este sentimentul pe care îl trăieşti citind
existenţial, reprezentativ în această direcţie fiind aceste basme din  care se naşte realitatea. Sunt rare
inubliabilul text intitulat Sat în bejenie. Mutarea cazurile în care substanţa prozei te absoarbe cu atâta
forţată  a  unui  sat  întreg,  iată  motivul  unor forţă şi magie în interiorul unei fantasme. Pentru asta
desfăşurări ce probează o remarcabilă imaginaţie e nevoie de mult talent, iar George David ne dovedeşte
creatoare.  Întreg  procesul  mutării  implică  şi aici  că  este  înzestrat  cu  acest  har.  Lectura  devine
locurile de veci ale străbunilor, act cu profunde trăire şi cititorul, complice la tot ceea ce se întâmplă.”

36
 CRONICÃ

Volumul  de  versuri  Taină săgetând rubin, spontană,  şi,  cu  un  surplus  de  vitalitate,  poeta
Dumitru ANGHEL

Editura PIM, Iaşi, 2017, 85 de pagini, întregeşte Valentina  Balaban  este...  o  altă  poetă,  pe  un  alt

palmaresul  de  creaţie  literară  al  scriitoarei algoritm  de  creaţie  literară. A  renunţat  la  lirica
Valentina  Balaban,  după  debutul  editorial  cu cuminte şi uşor demodată a catrenelor sale cu rimă
placheta de poezii pentru cei mici Copilul ca o împerecheată (1-2; 3-4), cu muzicalitatea doinelor
primăvară, Editura  Enos,  Brăila, populare,  pe  diapazonul  unor
2007,  urmată  de  Salvaţi copilăria, agasante  capricii,  pe  care  l-a
la aceeaşi editură, în 2009; Filosofia modificat cu o frenezie a vitalului şi
vieţii, Editura  Olimpiada,  2010; cu  o  detaşare  emoţională,
Lumea Ta..., Editura  „Danubius”, direcţionate spre alt registru stilistic,
2011;  Pe-o clipocire...,  Editura cu o poezie nouă, viguroasă, într-o
Lucas,  Brăila,  2014”  ; Plămadă alternativă  de  contrast,  dar  sigur
stelară, în  2015  şi  Sfere de vis, în potenţială  şi  cu  tenta  unei
2016, la aceeaşi editură, din care a originalităţi, care va convinge şi-o va
rezultat  o  literatură  lirică  pe  un salva din capcanele manierismului.
registru de-o intimitate învăluitoare, Şi,  chiar  declară  tranşant  şi
cu  o  dinamică  remarcabilă  în  plan programatic că renunţă la clişee, nu
ideatic şi pregnant prozodic, „strunită dintr-un  banal  răsfăţ  stilistic,  ci
de  un  ludic  programat,  din  care pentru  a  se  alinia  la  moderna
nevoia  de  frumos  şi  de  adevăr  se prozodie şi la afluxul ideatic, chiar
justifică pe deplin”, cum afirmam cu şi  când  pare  uşor  virusat  de  o
alt prilej. anume... „dezordine controlată” în
Opt cărţi, aşadar, cu volumul de faţă, în care plan literar, după cum poeta declară în poemul care
poeta  Valentina  Balaban  scrie  o  poezie  pe deschide volumul: „Mă las atinsă de un har/ ce mă
portative uşor imprevizibile, aparent scăpate de aprinde.../ Pe noi drumuri, taine ce mă cuprind,/ în
sub control, dar pe un romantic şi zvăpăiat Zvâc!, caruselul gândului, plăsmuiri.../ ţâşnesc din călimara
scutind-o de explicaţii şi de fixare pe un canon cu  lacrimi/  lumini  licărind.../  Aprind pană nouă
liric, şi-i impune o rigoare şi o determinare să scrisului/ pe aleea Căii Lactee” („...aprind”, p. 13).
încerce  mereu  altceva,  potrivit  expozeului Şaizeci şi una de poezii postate fiecare pe câte
orgolios: „De jos.. vă iubesc şi de sus.../ Lăsând o pagină aerisită, până în 10-11 versuri, cu titluri
dâra  poemelor  în  Sfera de vis,/  Pe-o clipocire venite din etimologii îndrăzneţe şi convingătoare,
prin adieri şi gânduri/ Lumea Ta... se frământă/ eliberate din chingile prozodiei tradiţionale. De altfel,
pe-o  Plămadă stelară./  fredonând  în  oglinzi şi următoarea poezie reprezintă declaraţia de crez
curgătoare/ cu isonul muzelor despletind/ prin poetic  a  Valentinei  Balaban:  „Dorm.../  Muza  se
pana binecuvântată Filosofia vieţii/ din Copilul leagănă-n  cord/  caută.../  .../  Trezită-n  delir,  fire
ca o primăvară/  într-o  regăsire  a  purităţii,/ nouă/  cu  ochii  în  roua  zorilor,/  mă-ncepe  o  cale
implor!  Salvaţi copilăria!/  ce  dăinuie  vârstele nestinsă”  („Dorm...”,  p.  14),  ca-ntr-un  Madrigal
în candoare./ Către ţărmul crinului duios,/ peste de  coloratură  şi  o  alunecare  în  braţele  emoţiei
punţi, vă şoptesc:/ că de sus... eu v-am iubit şi nestăpânite.
jos” („De jos... de sus...”, p. 66), un poem ca un Într-un  alt  poem,  afirmă  ritos,  „cu  mâna  pe
curriculum vitae de creaţie literară, cu titlurile inimă”,  noile  coordonate  programatic-lirice,
volumelor publicate, pentru un cod al vocaţiei valenţele spirituale ale poeziilor sale, cu un mesaj
poetice şi o interesantă şi originală bibliografie modern,  pe  care-l  îmbracă  în  amplitudinea
de autor. dodecafonică a unei versificaţii la fel de moderne:
Şi  în  noua  sa  carte  de  poezie,  tonalitatea „Valenţe elucidate în prezenţe,/ Aparenţe prin clipe
intimă,  deşi  păstrată,  pe  aceiaşi  parametri jucate,/ piscuri atinse, arzând,/ luminând, umbrind,
sentimentali,  ca  o  răzvrătire,  şi  decentă,  şi unduind...” („Valenţe”, p. 16).
protestatară, înregistrează mereu alte supape de Orgolioasă, îşi declară şi-şi motivează apetenţele
respiraţie creatoare, cu noi contururi în planul scriitoriceşti: „Îmi îngân şoaptele divine.../ din razele
valorii expresive. Volumul Taină săgetând rubin răsăritului ridic geană,/ văd semănătorul cuvintelor/
se  detaşează  de  toate  mijloacele  de  seducţie ce  încolţesc  prin  rouă.../  Însetată  de-al  cerului
lirică,  deşi  poezia  aceea  rămâne  sinceră  şi curcubeu/ spre nou” („Semănătorul”, p. 18); şi speră

37
să fie în pas cu poezia modernă şi cu aderenţa la Ori o paranteză în planul filosofiei elementare,
cititorul şi mai modern prin aşteptări: „Din astral, OMUL, ca o conştiinţă existenţială, factorul primar
informaţii schimbă destinul,/ inovează clipele, spre al vieţii, între ideea canonică a creaţiei divine, Adam
ferestrele  muzelor/  .../  enigme  astrale  prin  noi.../ şi coasta din care a apărut Eva, care să explice din
către voi...” („Cu voi”..., p. 19). ce  motive  Femeia  a  ajuns  egala  bărbatului,  cu
Din perspectivă tematică, există în noua lirică a drepturi electorale şi nu numai, atât de târziu, spre
doamnei Valentina Balaban o percepţie filosofică mijlocul secolului al XIX-lea, sau nici măcar astăzi,
majoră, indiferent de sursa de inspiraţie, dar cu o în plin mileniul III, în universul bigot musulman: „De
insistentă  trimitere  spre  o  mistică  riguroasă,  nu meserie...  OM...  precipitat  prin  instincte,/  ridicat
neapărat ecleziastică, dar cu atât mai convingătoare: dintr-un atom şi un ton rostit pe ape/ Navigator terran
„Decăzuţii triunghiului, evadaţi din cuie,/ scot spinii pe coasta lui Adam,/ în plămada Oceanului Luminat”
pictaţi  pe  rugi  însângerânde/  către  Tatăl Nostru, („...OM”, p. 51).
Cel ce spală nevoi,/ prin şuvoaie de ploi...” („Prin Noua  tehnică  prozodică  şi  imprevizibilele
şuvoaie de ploi”, p. 25). tematici de-o derutantă structură ideatică din volumul
Este  atât  de  abruptă  trecerea  de  la  poezia Taină săgetând rubin sunt  motivate  de  poeta
cuminte şi tradiţională din primele cărţi ale poetei Valentina Balaban în planul creaţiei superioare lirice
Valentina Balaban şi avalanşa prozodică modernă dinspre  Columna  brâncuşiană:  „Trufandalele
a versului său din acest volum, încât reacţia de prim gândurilor dezlănţuite / prin nebunia atingerii piscului
contact a cititorului va fi, sigur, una de contrarietate, cu tridentul/ algelor pe fluxul nopţilor/ trena Rebelei/
poate  şi  de  nonaccept  dar,  ca-ntr-o  Cavalcadă .../  luminând  columna creaţiei/  în  harismă”
wagneriană sau pe partitura unui Nibelungen Lied, („Columna creaţiei”, p. 53); cu trimiteri insistente
acceptul se va produce împăciuitor, cu o frenezie a spre zone ale unor culturi literare, plastice, muzicale
vitalului,  ca  un  pariu  dintr-o  Loterie  a  şanselor: şi de Istorie a civilizaţiilor, ca o terapie a Esteticului
„Identităţile  răstoarnă  nimicul,  /  pe  scântei  ce regenerator: „Magenta apusului reflectă în inimă/
materializează  văzduhul/  într-o  taină  săgetând tăria astrelor, ce-mi clipocesc/ tainele sufleteşti prin
jumătăţile” („Pariul...”, p. 31), exact ca în magica terapia frumosului” („Magenta apusului”, p. 56).
şi  încrâncenata  dilemă  shakespeare-iană,  pe  care Pe coordonatele asiguratorii ale unui testament
scriitoarea  şi-o  asumă,  din  considerente  de  etică sentimental, ca  o  motivaţie  şi  ca  o  speranţă  de
majoră  şi  de  educaţie  morală,  de-o  delicată creator  şi  frumos,  poeta  renunţă  la  toate  clişeele
intimitate:  „Veşnicia  noului,  cu  labirintul prozodice şi afirmă cu un entuziasm melodios: „Calc
întrebărilor,/ pe scene biliare, sub măştile lutului...” pe durere cu plăcerea viitorului,/ Ocolesc banalul,
(„To be or not to be...”, p. 35). sunt  exaltat să fac. Să fiu,/ să mistui energiile în
Prudentă, înţeleaptă şi cu simţul eticului, izvorât plăceri creatoare,/ .../ să prind muza-n pană pulsată
din  echilibru,  Valentina  Balaban  oferă  un  tip  de prin  file.../  Ocean  de  idei  pe-o  suflare  difuză”
literatură nouă, modernă şi de valoare, împletind („Să...”,  p.  60).  Există  şi  o  erotică  stăpânită,
percepţia  corectă  a  realităţii  cu  o  simbolistică cenzurată  decent  în  poezia  doamnei  Valentina
tematică dintr-o perspectivă multiplă şi ipotetică, Balaban, pe care şi-o asumă poziţionată în lumea
chiar şi atunci când plusează, ca din amvonul unui feerică a lecturilor sadoveniene din copilărie: „Prin
altar sau din sanctuarul unei Justiţii rigide: „Simţiri rădăcinile  gândului,  scanez  neantul.../  Înotând  în
dezlegate  din  ochiul  Ziditorului/  zugrăvind afluenţii iubirii, sub umbra salciei,/ ce leagănă lăstarii
instantanee  şoptite/  pe  umerii  dilemelor,  căutând genealogici prin foşnetul/ Dumbrăvii Minunate...”
scuza acarului/  în  triaj ul  decalogului  spre („Dansul inelelor”, p. 63).
scopuri...”.  („Scuza  acarului”,  p.  41)  Ba,  chiar Poezia  de  dragoste,  moment  festiv,  unic  şi
mizează pe şanse astrale venite din irizări cosmice, miraculos al unui suflet însetat de fiorii celui mai
cu o nonşalantă acceptare a hazardului: „O inimă uman şi nobil sentiment, încheie într-un registru intim
rătăcită prin două zaruri/ jonglează în auzul Tău ce şi  o  notă  melancolică  volumul  de  versuri  Taină
arhivează/ replica restricţiilor cu palpitaţii confuze”. săgetând rubin: „Nu uit... că uneori, iubim/ când
(„Şansa curcubelului”, p. 44). nimeni n-a ştiut suspinul/ din ochi o lacrimă ştergeai/
Dar are şi cel puţin două alternative pentru toate îmbrăţişându-mi disperarea/ .../ Nu uit: cerul meu
dilemele  existenţiale  care-i  bântuie  sufletul: cu nori/ prin zâmbet l-ai deschis,/ c-o floare şi-un
„Plâng.../ Ceruri gri mă strâng/ în uneltiri de gânduri, sărut,/ Nu uit...” („Nu uit...”, p. 70).
sfidând nouri hoinari” („Plâns Bacovian”, p. 48), în Dar, mai ales, un volum de versuri ca o declaraţie
nota  nostalgică  şi  resemnată  a  Simbolismului  de de creator de frumos, cu semnătura de fidelitate a
altădată;  sau:  „În  arome  amfibii,  lotcile  separă/ confesiunilor poetei Valentina Balaban: „Pe aripi de
nuferii ce poartă brotacii spre chindie,/ ce aşteaptă calendar mă deşir/ şi înşir poveştile paşilor ghemuiţi/
plinul  năvoadelor/  din  veselia  cherhanalelor” în nopţi, prin bateriile timpului/ ce-mi încarcă fire
(„Veselia  cherhanalelor”,  p.  49);  din  atmosfera de zi, spre/ potecile neştiutelor ce emană/ riscuri
baladescă  a  ostroavelor  din  Bălţile  Brăilei,  cu creatoare  de  speranţe”  („Pe  aripi  de  calendar...”,
Terente şi Tanti Elvira... p. 73).
38
 Ediţia a XIX-a
(28 septembrie - 1 octombrie 2017)

Simpozionul internaţional „Monumentul trei secţiuni:

- Tradiţie şi Viitor” a  ajuns  anul  acesta  la  a -  Sala  de  conferinţe:  Primul  Război  Mondial  -
Radu MOTOC

XIX-a ediţie. Ca în fiecare an, simpozionul a fost Memoria monumentelor;
găzduit  de  către  Muzeul  Unirii  din  Iaşi,  unde - Sala Dublei Alegeri: Viaţa monumentelor laice
,

coordonatorul  de  proiect,  doamna dr. Aurica şi religioase;

Ichim, reuşeşte să adune specialişti de prestigiu - Holul de Onoare: Viaţa monumentelor. Tehnici şi
din  cadrul  Ministerului  Culturii, Academiei tehnologii de restaurare.
Române, Institutului Naţional al Patrimoniului,
personalităţi  din  institute  de  cercetare  şi Semnalăm câteva comunicări susţinute la cele trei
universităţi  din  ţară  şi  străinătate,  care  au secţiuni, din cele 79 care au fost prezentate:
preocupări  constante  în  domeniul  cercetării, -  Manole  Brihuneţ  -  Troiţe  şi  monumente  din
conservării şi restaurării monumentelor istorice. Basarabia dedicate eroilor neamului căzuţi în Primul
Această ediţie a simpozionului a fost dedicată Război Mondial;
împlinirii unui secol de când oraşul Iaşi şi-a deschis - Ion Giurcă - Strada Lăpuşneanu din Iaşi acum
cu generozitate porţile pentru a-i primi pe românii 100 de ani;
de pretutindeni, refugiaţi de război. Numeroase - Alin Spânu - Palatul de Justiţie din Vaslui (1909);
clădiri-monument ale Iaşilor au adăpostit atunci - Ştefan S. Gorovei - Ctitori mici - ctitori uitaţi;
cele mai importante instituţii şi personalităţi ale - Sidonia Teodorescu - Arhitectul André Lecomte
României, inclusiv Casa Regală. du Noüy;
Festivitatea de deschidere a simpozionului s-a - Alexandra Chiliman-Juvara - Motive decorative
desfăşurat  în  Sala  Mare  a  Teatrului  Naţional în arhitectura de cărămidă;
„Vasile Alecsandri” din Iaşi. -  Dan  Ionescu  -  Mănăstirea  Bisericanilor  din
ÎPS  Teofan,  Mitropolit  al  Moldovei  şi jud. Neamţ;
Bucovinei, a binecuvântat lucrările simpozionului,
fiind urmat de mesajele de salut ale oficialităţilor,
organizatorilor şi invitaţilor speciali.
Tot cu acest prilej, au fost acordate diplome
unor  personalităţi  cu  merite  deosebite  în
cercetarea şi restaurarea monumentelor istorice.
Profesorul universitar dr. Bogdan Maleon a
prezentat volumul „Monumentul XVIII”, care
cuprinde  lucrările  susţinute  la  simpozion  în
anul 2016.
La Muzeul Unirii s-au vernisat în continuare
mai multe expoziţii:
- „SOS - patrimoniul cultural arhitectural
naţional”, prezentată de dr. arh. Daniel Sabău.
-  Biserici de lemn din Bucovina istorică,
prezentată de prof. univ. dr. Ioan Opriş.
-  Patrimoniul sportiv. Baze sportive
urbane de secol XX,  prezentat  de  Camelia-
Raluca Bărbulescu şi Florentina Matache.
Au  fost  şi  lansări  de  cărţi,  dintre  care
menţionăm  volumul  publicat  de  Liliana
Condraticova,  intitulat  Arta metalelor din
Basarabia, apărut la Chişinău, în anul 2017.
Lucrările  simpozionului  s-au  desfăşurat  pe

39
 - Mihai-Bogdan Atanasiu - Patrimoniul de carte
de la biserica Sfinţii Teodori din Iaşi;
-  Mariana  Şlapac  -  Semne  protectoare  cu
încărcătură magică din cetăţile Ţării Moldovei;
- Lucian-Valeriu Lefter - Satul vasluian între tradiţie
şi actualitate;
-  Alexandrina  Cuţui  -  Catapeteasma  Bisericii
Schitului Brătăşeşti-Argeş, conservare/restaurare;
-  Constantin  Firtea  -  Mănăstirea  Bârnova  -
propuneri de restaurare.

Conform unui bun obicei, organizatorii au prevăzut
şi o vizită la monumentele istorice din Iaşi: Mănăstirile
Bârnova, Frumoasa şi Cetăţuia.
Dar  ultimele  două  zile  au  fost  consacrate  unui
program de documentare, prin vizitarea unor obiective
în majoritate din jud. Neamţ:
- Biserica Rotondă din Leţcani;
- Palatul „Al. I. Cuza” din Ruginoasa;
- Palatul Cantacuzinilor din Paşcani;
-  Biserica  „Cuvioasa  Parascheva”  din  Dolheştii reculegere în memoria acestor specialişti din domeniul
Mari; arhitecturii, istoriei, restaurării monumentelor: Liviu
-  Mănăstirile:  Probota,  Râşca,  Bisericani Brătuleanu, Ruxanda Beldiman, ing. Mircea Crişan,
şi Pângăraţi; ing. Adrian Mihalache, ing. Bârlea Vasile, prof. Ilie
- Hanul de la Şerbeşti; Luceac din Cernăuţi.
- Biserica „ Sf. Gheorghe” şi conacul Cantacuzino Merită a fi semnalat mesajul rostit în sala Teatrului
din comuna Ştefan cel Mare; Naţional, unde înaintaşii noştri de glorioasă amintire
-  Mănăstirea  şi  Monumentul  Eroilor  de  la au hotărât, acum o sută de ani: „A păstra cu scumpătate
Războieni; sămânţa de credinţă” în viitorul Neamului Românesc,
- Conacul Ştefan Catargiu din Tupilaţi; ne-am  adunat  şi  noi  astăzi,  pentru  a  ne  aminti  de
- Casa Memorială „Vasile Alecsandri” din Mirceşti; vrednicia lor şi de testamentarul îndemn întru salvarea
- Castelul Sturdza din Miclăuşeni. Monumentelor istorice, care nu sunt ale noastre, ci
La una din aceste locaţii au fost pomeniţi specialiştii ale urmaşilor noştri, în veacul veacurilor, ca martore
care an de an au participat la aceste simpozioane cu ale  jertfelor  generaţiilor  trecute  şi  temple  ale
lucrări  remarcabile.  S-a  păstrat  un  moment  de memoriei naţionale.

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni

40
 (IV)
fragment din romanul Pe malul de lut al fluviului

- Nu, dobitocul a dat cu pe faleză, înţolit în trening şi cu adidaşi în picioare. Se
piciorul în cutie, ca să arate ţine mai bine ca tine, să ştii. Dacă ţii morţiş să te iei în
că ştie fotbal. Era în sandale beţe cu el, poţi încerca, he-he-he!
de-alea,  cu  degetele - Am pornirea să-l lovesc de câte ori îi văd mutra,
pe-afară.  Golanii  din  parc dar îţi dai seama că n-am s-o fac. Dacă tot ai pomenit
leşinau de râs, stând călare pe gărduleţ, iar el dă-i de Fuţi, mai ştii de ce îi spuneam noi aşa?
Ioan Gh. TOFAN

ţopăială într-un picior, până la loc comanda. Cică, - Nţţ! Parcă îl mai  potcovisem cu o poreclă. De

tot sărind aşa, ca o broască, s-ar fi întâlnit cu nea fapt  îl  chema  Nuţu.  Gui  de  Marangui  i-am  mai  zis
Luca, miliţianul care patrula prin zonă, învârtindu-şi o vreme.
pulanul1 pe degete. După ce idiotul i-a derulat filmul, - Da, îmi amintesc. Ştii că  citeam şi noi câte un
caraliul, mucalit, i-ar fi zis: „Măi, băiete, se spune roman, dacă ne mai rămânea timp, nu eram troglodiţi.
că prostia nu doare, dar în cazul tău vorbele astea Circulau  cărţile  de  la  unul  la  altul  până  se  făceau
nu mai sunt valabile”. L-a lăsat pe Fuţi aiurit, să ferfeniţă.  Într-o  zi,  pe  vremea  când  mai  eram  încă
stea ca bărzoiul într-un picior, cu o problemă în plus puştani,  dar  începuseră  să  ne  mijească  mustăţile,
de  rezolvat.  Oare  ce  naiba  voise  să-i  spună ne-am întâlnit, ca de obicei, în curtea bisericii Precista,
gaborul? Ce vorbe nu mai era valabile? Chiar nea unde am început să comentăm o carte citită de toţi cei
Luca mi-a relatat faza asta în anii trecuţi, când îl de faţă. În toiul discuţiilor, hop,  pe nepusă  masă, a
mai prindeam la o bere, după ce se pensionase. Se apărut  Fuţi,  care  ne  asculta  cu  gura  căscată.  La  un
ţinea  bine  moşul,  tot  aşa  namilă  era,  dar  mai moment  dat  s-a  băgat  în  seamă,  zicându-ne  că  s-a
gârbovit.  În  ultimul  timp  nu  mai  bea,  dar  îl  mai uitat şi el într-o cărţulie Ne-a arătat apoi cu degetele
vedeam stând la taifas, cu babele şi moşii, pe băncile cât era de groasă. Care era titlul? l-am întrebat, ştiind
de lângă complexul Ancora. O mai fi trăind? cât  era  de  bătut  în  cap.  Ne-a  privit  buimac  câteva
- Nu l-am mai văzut în ultima vreme. Să înţeleg secunde, neînţelegând. Ce scrie pe copertă? l-a mai
că boschetarii l-au ars pe Fuţi? stărui Ionel cu ceea întrebat cineva. Şi-a încreţit sprâncenele, uitându-se
ce îl durea. la  bombeuri,  iar  după  ce  s-a  scărpinat  în  cap,  ne-a
- Pe naiba! Prost, prost, dar nu-i haleau câinii spus dintr-o suflare: „O viaţă”. „Cine-i autorul?” nu
din traistă chiar tot! De ofticat ce era, că l-au făcut l-a slăbit Izu. De data asta şi-a dus o mână la falcă, de
ăia de cacao, uite că l-a dus capul să se vaite că a parcă-l dureau mahmudelele2, şi a început să bâţâie
luat nana! Ştia şi el atâta lucru, că sângele apă nu din  bostan.  De  atâta  efort,  pe  frunte  îi  apăruseră
se face. Teu i-a cerut  imediat lui Sile Şoferul să broboane de sudoare. Când nu se mai aştepta nimeni,
parcheze undeva, mai la fereală. Am coborât toţi a început să silabisească: „Gui de… de…de…Gui de
din  maşină,  intrând  în  parc  prin  puncte  diferite, M…M…Gui de Marangui.” Noi toţi, îţi dai seama,
urmând să ne întâlnim la podul de piatră. Am găsit eram pe burtă de atâta râs.
vreo cinci puşlamale, înghesuite pe o bancă, care - Săracul! Ţinea el minte ceva, dar nu tot. Mi-aduc
spărgeau seminţe, dar de Jiglău nici urmă. Când au aminte acum, eram de faţă. Parcă-l şi văd pe Bercu
început să zboare pumnii în capul lor, ca avioanele cum hohotea lătrat şi isteric, în stilu-i caracteristic,
în  picaj,  nu  ştiau  cum  s-o  mai  roiască.  Ăia  care marcă personală,  lăsându-se pe vine şi bătându-se pe
cădeau, ameţiţi de lovituri, o tăiau în patru labe, prin genunchi. Citise numele scriitorului de pe copertă, Guy
boscheţi. De data asta numai fraţii Chitic i-au lucrat. de  Maupassant,  dar  nu  l-a  ajutat  căpăţâna  să-l
- Era şi Mişka Polonezul cu ei? memoreze. He-he! Mare dobitoc era Fuţi ăsta! Amicul
- Nu cred. Ăla nu era golan de parc. Se brodise tău,  prozatorul,  scrie  că  l-ai  văzut  prin  Piaţa  Nouă
să fie pe acolo, când ai luat-o pe coajă, sau poate te ajutându-i  pe  micii  comercianţi  să-şi  care  marfa  la
pândise atâţia ani, de ciudă că l-ai făcut să plângă tarabe.  E  adevărat?
când era cu muci la nas. Sunt tot felul de ciudaţi pe - Da, e amărăştean! Mai scoate şi el un ban. Mereu
lumea asta, trase Fane concluzia, zeflemitor. îmi spun că am să-l opresc într-o zi, ca să-l invit la o
-  Şi  acum,  dacă  îl  văd  pe  stradă,  îmi  vine bere. Să-l trag apoi de limbă, să aflu ce s-a mai întâmplat
să-l  pocnesc. cu familia lor numeroasă după ce le-a fost demolată
-  Vezi  că  am  dreptate?  Când  îţi  spun  că  eşti casa şi s-au mutat. Unde au plecat şi s-au risipit, care
atins la scufiţă, trebuie să mă crezi. Cine te opreşte? şi  încotro.
Ar fi un spectacol pe cinste. S-ar aduna lumea ca  - Am auzit că Teu ar fi mierlit în urmă cu aproape
la urs ca să vadă doi hodorogi care se iau la pumni. zece  ani.  Gârâia  de atâta  puşcărie, dar era singurul
Ultima oară când l-am întâlnit pe Mişka, alerga vioi din familie căruia îi mergea mintea. Puiu s-a cărat şi
41
el  nu  demult,  iar  de  Gelu  ştiu  că  era  vatman care i l-a întins vânzătoarea,  punând cap compas pe
pe tramvaie. casa unde locuia Izu. Avea drăgan8 de el, nu ştiu din
-  Dacă Teu  era aşa  isteţ, cum  spui  tu,  nu l-ar  fi ce  cauză.
prins mereu potera când dădea spargerile. - Îi făcuse Bercu un pepene-felinar, când era pici,
-  Îi  plăcea  viaţa  de pârnăiaş,  intra  la mititica  în şi de atunci îl admira. Scrie în Piaţa Veche, dacă zici
mod intenţionat. c-ai citit-o.
- Aiurea! Hai, povesteşte-mi ce s-a mai întâmplat. - Slăbeşte-mă cu hârţoaga aia. Norocul nostru a
Ştiu că era să se lase cu bătălie între Piaţa Veche şi fost  că  l-a  găsit  acasă,  altfel  am  fi  intrat  la  necaz.
Dumitru Chicuş, dar în ultima clipă s-a făcut pace. Ce Bercu, ce-i a lui, e a lui, a percutat instant. L-a expediat
minune s-a petrecut  de aţi devenit aşa, dintr-odată, pe Kolea şi s-a dus întins la Teu acasă. S-a nimerit să
frenzi? fiu  prezent  în  curtea  lor  cu  mai  toată  gaşca:  Nicu
-  Greu  de  spus.  Teu  a  fost  cel  care  a  negociat Ciochină, Teu cu fraţii lui, Grig şi cu celălalt frate al
împăcarea, dar a refuzat categoric să ne spună cum, Amaliei, nu mai ştiu cum îl chema, doi băieţi solizi,
pana  mea,  l-a  aburit  pe  Gore,  ca  să  renunţate  la prieteni de-ai lui Teu, Albert şi Ariton, mai mari ca noi
revanşă. De-aia îţi spuneam mai devreme că lui Teu îi cu vreo doi ani, Neluţu Zamfir, Şoni şi Izu, bineînţeles,
mergea mintea. că  doar  el  dăduse  alarma,  fraţii  Beker,  dar  şi  fraţii
- Stai că nu pricep nimic. Cine-i Gore? Ivan, dacă-i mai ţii minte. Ăştia doi din urmă veniseră
- Gore, şofer de meserie, maramoi şi el, ca Ţocu, cu  două  sticloanţe  cu  molan  din  care  tocmai  ne
era  jupânul  celor  de  pe  Dumitru  Chicuş.  Regele împărtăşeam. Am  ieşit  din  curte,  în  frunte  cu  Teu,
neîncoronat, liderul, sau cum vrei să-i spui! îndreptându-ne spre biserica Precista. Am cotit prin
- Credeam că barosanul era Ţocu. spatele ei, lăsând în stânga căsoiul ăla cu porumbărie
- Ţocu era locotenentul, al doilea în ierarhie, ca în babană pe acoperiş şi cu aguzi altoiţi în curte, din care
filmele americane cu poliţişti şi mafioţi. haleam vara, căţărându-ne pe gard.
- Doi evrei cu nume de români, ce chestie! Mulţi -  Care  căsoi?  întrebă  Ionel,  ameţit  de  logoreea
dintre ei îşi românizaseră numele înainte de război ca prietenului.
să  scape  de  o  eventuală  prigoană.  Hai,  spune!  S-a - Ăla unde locuiau bunicii colegului tău de la pilotaj,
lăsat cu mardeală? zi-mi, să-l zic!
- N-a lipsit mult. La vreo săptămână după ce i-am -  Dan  Zeamăneagră.
bubuit la ei acasă, dar am roit-o la timp de acolo, au - Exact. Stătea numai vara pe la bunici, împreună
fost văzuţi în cofetăria Violeta de la parterul unui bloc cu o fată frumuşică, soră-sa, cred.
nou de pe faleză un grup de vreo cinşpe-douăzeci de - Marilena o chema, dar îi era verişoară.
gagii, străini de cartier. Între ei, ca măgarul între oi, - Aha! Mă rog, nu are importanţă. În dreapta, după
era unul înalt şi slab în gura căruia se uitau toţi. Un cum ştii, era căsuţa aia cu prispă unde stătea nea Sava,
baistruc3 pe care-l ştii, Kolea, frăţiorul cu păr bălai al şoferul de la depozitul din Piaţa Veche, prietenul lui
lui Ionel Ciornei, s-a nimerit să intre atunci în cofetărie, Mişu Beker, iar din spatele celor două locuinţe, a lui
de unde voia să cumpere un aşa-zis baton de ciocolată, Sava şi cea cu aguzii altoiţi,  se deschidea spre malul
dintr-ăla de-un leu. Avea batonul ăla la ciocolată, taman străzii Mazepa o uliţă plină de zoaie, care trecea printre
canci4, bineînţeles! De unde atâta ciocolată? În schimb, două garduri înalte din scânduri, atât de strâmtă încât
îţi aminteşti, băutură era saura5 în cofetării, dar pentru nu se puteau întâlni doi oameni pe ea. Peste gardul din
că fumatul era interzis, beţivanii preferau cârciumile. stânga al ulicioarei, era o casă scundă şi lunguiaţă unde
Găseai bere, coniac sau lichior la sticluţe de o litră6, locuia Muc, împreună cu mă-sa şi bunică-sa.
nu numai prăjituri, îngheţată sau casată. Puteai bea în - Radu Castor a fost un renumit inginer proiectant
cofetărie, nu era nici o problemă. Indivizii ocupaseră de nave, unul dintre puţinii băieţi din gaşca noastră
toate mesele, trei sau patru, câte erau. Vorbeau încet, care a reuşit să facă o facultate.
numai  din  vârful  buzelor,  spălându-şi  cuvintele - Bine zici că a fost. Acum-i pensionar ca şi noi.
strecurate printre dinţi cu bere de Mărgineni, băută Toţi îl ştiam de Muc. Când era puşti, mereu îl vedeai
direct din sticlă. Ciutanul7, isteţ, văzând că tipii erau că apărea cu vreo felie de pâine în mâna dreaptă, unsă
din  alt  cartier,  s-a  hotărât  pe  loc  să  tragă  puţin  cu cu  magiun  sau  altceva,  după  care  mie  îmi  curgeau
urechea. Aşa că s-a priponit în dreptul galantarului de balele,  din  care  glojdea9  fără  să-l  stingherească  cu
sticlă,  holbându-se  pofticios  la  prăjiturile  alea, ceva  lumânările  galbene  care-i  atârnau  mereu  din
netrebuind  să  se  prefacă  prea  mult,  ca  să  arate  ca cârma borcănată. Privindu-l, credeam că acuşi-acuşi
atare, trebuie să recunoşti. Ai văzut vreun puşti căruia o să-i pice vreun muc peste felia de pâine, dar inspira
să nu-i lase gura apă după vreo prăjitură? adânc pe nări, în ultima clipă, şi lumânările dispăreau.
- Nu, dar fii mai succint. Ce-a auzit Kolea? Tu ce crezi, îi intrau în gură şi le înghiţea? Mereu mă
- Că bulangii plănuiau să se împartă pe echipe care întrebam asta şi atunci îmi pierea pofta. Mă întrerupi
să  cutreiere  străzile  din  jurul  celor  două  biserici, mereu şi uit unde am rămas.
Precista şi Militară (Sfinţii Arhangheli Mantu), şi să - Există lecitină la farmacie, răspunse calm Corban.
altoiască tot ce întâlnesc în cale, adică de-alde noi, se Prietenul făcu o pauză, fixându-l ameninţător pe
înţelege. Puştiul auzise destul. A înhăţat batonul pe sub sprâncenele abundente. Continuă după ce privi în
42
gol câteva secunde: - Nene Fănică, scuză-mă! Hai, varsă tot din guşă.
- Ieşind prin ulicioară în strada Mazepa, Teu s-a Se întreceau, care mai de care, să se prostească,
oprit pe buza malului, uitându-se la gardul de scândurele folosind ostentativ limbajul străzii din acele vremuri.
care-l delimita. Ne-a cerut să desprindem fiecare câte Fane îşi continuă istorisirea:
o şipcă. Am executat ordinul întocmai, ca în armată. - Păi, în fruntea lor mergea un ins căruia parcă îi
A  fost  destul  de  uşor  să  le  scoatem. Aveam  acum uitase Dumnezeu măsura, aşa de înalt era, dar slab ca
fiecare  câte  o  armă  destul  de  periculoasă  în o scândură. Ăsta era Gore. Nu avea nasul coroiat ca
mâini care… Ţocu şi nici nu era roşcovan şi pistruiat ca fraţii Beker.
- O şipcă prăpădită, armă periculoasă? Exagerezi, Adică  nu  arăta  deloc  a  evreu,  vreau  să  spun.  Să  fi
Fănică! avut la vreo douăzeci şi cinci de ani, zic eu. Îşi purta
- Uite, vezi? De-aia-ţi spun că eşti diliman, pentru părul şaten şi moale, destul de lung, pieptănat într-o
că nu asculţi fraza până la capăt. Băi, nebunule, în parte, ca tine şi Ţămpălău. Muianul13 îi era autoritar,
fiecare scândurică a rămas înfipt ditamai cuiul la un se citea pe faţa lui că era obişnuit să i se dea ascultare,
capăt, numai bun să le găurească meclele ălor, pricepi? iar ţoalele îi veneau turnate ca pe manechin. Pantalonii
urlă el, ridicându-se în fund, cu ochii ieşiţi din cap ca strâmţi erau la dungă, iar cămaşa albă, cu dunguliţe,
la melc. stătea ţeapănă pe el, atât de scrobită era. Pantofii negri
- Nu beli aşa ochii la mine, că n-o să mă ascund luceau de parcă ar fi fost de lac. Arăta ca unul care
sub masă, îi răspunse iritat. se  frige  în  bulan,  ca  s-o  spun  p-aia  dreaptă!  Sunt
Adăugă mai liniştit, străduindu-se să ignore ieşirea convins că puţea a parfum ca o cocotă. Teu, în schimb,
isterică a prietenului bolnav: era,  cum se spune acum, îmbrăcat ca de la ajutoare.
- Aşa mai vii de acasă, dacă spui că şipcile aveau Purta nişte pantaloni ponosiţi, sare cu piper, cu burlane
piroane. Nu ţi-a fost frică? la genunchi, iar peste torsul muşchiulos, îşi trăsese un
Fane  Vrânceanu  întinse  mâna  tremurândă  după tricou marinăresc spălăcit, cu mânecile descusute din
paharul plin cu poşirca îndoită cu apă şi bău jumătate. umeri. Ariergarda  era  formată  din  Ţocu,  Preda
Scoase o ţigară din pachet şi o aprinse. Trase adânc Măcelarul, care nu mai avea ghipsul pe mână, şi de
în piept un fum înainte de a răspunde: două puşlamale cu umeri laţi, gâtul gros şi urechile
- Şi încă cum! Nici frunzele de la morcovul din strivite de luptători. Solizi băieţii ăştia doi, nimic de zis
fund nu cred că mi se mai vedeau. Căzusem mesa10, în privinţa asta, dar păreau cam închipuiţi, după felul
era  cât  se  poate  de  clar.  Cred  că  eram  cel  mai în care îşi fluturau braţele în timp ce mergeau şi după
târşelos11 dintre toţi, dar mă străduiam să nu arăt! Cu cum îşi roteau bila, ca înaintea unui buşeli pe saltea.
excepţia câtorva, nici ceilalţi nu cred să fi avut prea Teu, care-i citise imediat că se dădeau în spectacol,
mult sânge-n instalaţie. Ne ascundeam frica vorbind s-a întors către noi rânjind: „P-ăştia doi râtani14 care
tare, de parcă eram surzi, umflându-ne piepturile ca se sparg în figuri de Buftea, mi-i lăsaţi mie. Le scot eu
să părem cât mai bengoşi, fluturând în mâini şipcile luptele din cap.” Pe măsură ce ne apropiam unii de
alea, ca indieni tomahawk-urile. Am luat-o la stânga, alţii, Teu părea tot mai uimit. La fel de uluit părea şi
pe strada Mazepa, cu intenţia de a coborî pe scările Gore, care se oprise la vreo cinci metri distanţă, în
care erau dincolo de casa unde locuia Mariana Bălan faţa  lui  Teu,  făcându-le  semn celor  din  spate  să  se
şi Neluţu Zamfir, ca să ajungem pe platoul situat pe al oprească. Făcea să-i vezi, să n-am parte, Teu mai mic
doilea mal, adică unde se află acum statuia lui I.C. cu un cap, dar privind printre gene, cu capul puţin dat
Brătianu. Când am ajuns însă în dreptul casei fraţilor pe  spate,  de  parcă  el  ar  fi  fost  lunganul,  iar  Gore
adventişti Litvinescu, i-am bunghit pe golanii de la uitându-se dominator, de la înălţimea staturii sale!
cofetărie, descoperiţi de Kolea, cum apăreau unul câte
unul, ca din tranşeele de pe front, urcând scările la Note:
care voiam noi să ajungem. Teu ne-a făcut semn să 1
 Baston de cauciuc (argou)
rămânem pe loc, cerându-ne să ne grupăm, iar el, îl 2
 Dinţi (argou)
ştii doar, nu era prea înalt, a ieşit înaintea noastră ca 3
 Neastâmpărat
un sergent în faţa plutonului pe care îl comandă. Între 4
 Nimic, deloc (ţig.)
timp ăia urcaseră toţi şi înaintau spre noi. Ca număr, 5
 Multă (argou)
ce să-ţi  spun? Eram cam  tandea  pe  mandea, numai 6
 Un sfert de litru
că ei arătau ceva mai purii, după hoituri12 îţi dădeai 7
 Puştiul
seama de asta. Exceptându-l pe Teu şi gagii ăia doi, 8
 A avea drăgan - a-ţi plăcea de cineva (argou)
Albert şi Ariton, aduşi de el,  nu cred că vreunul dintre 9
 Mânca (argou)
noi avea mai mult de optâşpe ani. 10
 A intra mesa - a da de necaz (argou)
-  He-he-he!  Eu  aveam  numai  şaptesprezece,  se 11
 Fricos (argou)
trezi Ionel hlizindu-se. 12
 Corpuri (argou)
Prietenul îl strâmbă: 13
 Înfăţişare, faţă (argou)
- Hi-hi-hi!Râzi ca proasta-n buricul târgului!Ţi-am 14
 Proşti, fraieri (argou)
mai spus de atâtea ori că ar trebui să-mi spui nene.
 Rânji maliţios, ducându-şi mâna la inimă: (va urma)

43
 128
TOMASELLI, Angela -  pictor.  S-a  născut
Corneliu STOICA

la 5 noiembrie 1943, în localitatea Brezoi, Vâlcea.
A  absolvit  Institutul  de Arte  Plastice  „Nicolae
Grigorescu”  din  Bucureşti,  secţia  artă
monumentală, promoţia 1967, unde a studiat cu
Simona Vasiliu Chintilă, Gh. Popescu şi Costin
Ioanid. În acelaşi an s-a stabilit în Galaţi, lucrând
ca muzeograf principal la Muzeul de Artă Vizuală
şi profesoară la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”.
În  1993  se  transferă  la  Bucureşti.  Membru  al
UAP, din 1971. A debutat în 1968 în  Expoziţia
interjudeţeană  de  artă  Galaţi-Brăila-Vrancea.
Participă la Saloanele anuale ale Filialei Galaţi a
UAP şi la cele naţionale. Expoziţii personale: Galaţi
(1970, 1975, 2000); Bucureşti (1974-1975, 1977,
1988, 1993, 1996, 1998, 2000, 2002, 2006, 2007,
2009, 2011); Brăila (1975), Roma, Italia (1983,);
Iaşi  (1999);  Predazzo,  Italia  (2001);  Koblenz,
Bendorf  (2002);  Paderborn,  Germania  (2003),
Aiud, Alba (2003); Râmnicu Vâlcea (2000, 2003,
2009,  2013  -  retrospectivă);  Dej  (2002);
Paderborn,  Germania  (2003);  Bistriţa  (2003); Bacău (2011); „Amintiri suprapuse”, Galeria de Artă
Vaslui (2005); Bârlad (2005); Stockolm, Suedia „Forma”,  Deva  (2014);  „Chipuri  şi  închipuiri  ale
(2006); Fălticeni (2009); Bruxelles, Belgia (2008); muntelui Stânca Ţurţudan”. Brezoi (2017); „Arhitecturi
suprapuse”,  Centrul  Cultural  „Mihai  Eminescu”,
Galeria Luceafărul, Bucureşti (2017). Participări la
Blues la Brezoi - FOXY LADY
expoziţii de grup şi colective: „Promoţia 1967”, Bacău
 (dedicaţie Roxanei Stroe)
(1972, 1974, 2017); „Sensuri în abordarea peisajului”,
Galaţi (1974); Saloanele Moldovei, Bacău, Chişinău
(1995, 1996, 2000); „Sacrul în artă”, Bucureşti (1999);
„Realitatea şi formele ei de expresie”, Galaţi (1976);
„Arta  în  drum  spre  muzeu”  (1999);  „Jertfă  şi
răscumpărare”,  Bacău  (1999);  „Dunărea  în  arta
românească”,  Viena,  Austria  (1997);  Târgul
internaţional de arte vizuale (TIAV), Bucureşti (2000,
2001); Salonul Internaţional de Artă, Quissac, Franţa
(2001); Festivalul Montmartre en Europa, Paris, Franţa
(2002);  Memorialul  Eminescu,  Ipoteşti,  Botoşani
(2002); Salonul Naţional de Artă, Bucureşti (2006) etc.
Participări  la  tabere  şi  simpozioane  naţionale  şi
internaţionale: Galaţi (1975), Tescani, Bacău (1994),
Moineşti, Strehaia, Ipoteşti (2006); Măgura - Bacău
(1997);  Mogoşoaia  -  Bucureşti, Agafton  (1999);
Brebu-Prahova, Blasova - Brăila, Voina - Câmpulung,
Argeş (2000); Tours - Franţa (2001); Ipoteşti (2002);
Dealul Malului - Râmnicu Vâlcea (2002, 2003, 2007);
Blaj  - Alba  (2003);  Balcic  (2006);  Panaci  -  Vatra
Dornei („Întâlnirea Maeştrilor”), Monteoru - Buzău
(2007); „Dunărea şi Dobrogea Creştină”, Mânăstirea
Dervent (2008); Briare, Franţa (2009); Viscri (2013);
44
Măldăreşti (2014), Călimăneşti (2017). În 2015 a iniţiat Arhitecturi la Brezoi
organizarea unei tabere anuale de creaţie la Brezoi. A
publicat, împreună cu soţul său, pictorul Eugen Holban,
albumul „Arta populară din judeţul Galaţi” (Comitetul
de Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi,1974). Distincţii:
Premiul I pentru pictură la expoziţia cadrelor didactice,
Bucureşti (1976); Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din
Moldova  (1995);  Premiul  Muzeului  de Artă  Bacău
(1996); Marele Premiu la Salonul de Sud, Râmnicu
Vâlcea (1998), Diploma de onoare a juriului, Salonul
Internaţional de la Quissac, Franţa (2001); Titlul de
Cetăţean de Onoare al localităţii Brezoi, Vâlcea (2009);
Distincţia „Râmnicul meu”, Primăria oraşului Râmnicu
Vâlcea (2013). Are lucrări în colecţii de stat şi private
din România, Republica Moldova, Australia, Coreea,
Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Mauritius, SUA.
Cunoscută pentru pasiunea cu care explora lumea
vegetală şi minerală, structurile geologice ale diferitelor

Înger

imaginare”, „Muzicieni”, „Arhitecturi”, „Chipuri şi
închipuiri  ale  muntelui”,  „Arhitecturi  suprapuse”).
Desigur, ruptura nu s-a produs brusc, fiindcă ciclul
„Fabulelor”, expus prin 1988, prefigura, într-un fel,
această evoluţie. Pictoriţa a folosit şi învăţămintele
acumulate  din  cercetarea  artei  populare  din  zona
Covurluiului,  a  studierii  frescelor  religioase,  a
aprofundării  creaţiei  artiştilor  care  au  marcat  arta
universală  modernă  şi  contemporană.  Ea  a  rămas
aceeaşi  coloristă  de  mare  fineţe,  dar  lumea  care
populează acum spaţiul tablourilor sale este ciudată,

Peisaj

forme  de  relief,  peisajul  în  desfăşurarea  ciclică  a

anotimpurilor, cultivând o pictură de accentuată factură
lirică, în care imaginile apăreau ca nişte proiecţii ale
unui univers deschis spre fabulos şi mirific, Angela
Tomaselli  dezvăluie  prin  lucrările  create  în  ultimii
cincisprezece  ani  o  cu  totul  altă  faţetă  a  picturii  şi
graficii sale (ciclurile „Mitologii subiective”, „Amintiri
suprapuse”,  „Dealuri  cu  amintiri”,  „Abstract  cu
amintiri”,  „Black  Cat”,  „Serenadă”,  „Amintiri  din
Touraine”,  „La  sud-est  de  Eden”,  „Politi-chies”,
„Amintiri despre oraş”, „Fiinţe ale străzii”, „Călătorii
45
 ansamblurile obţinute sunt unitare, coerente, calităţi
Portret rezultând  atât  din  ţesătura  grafismelor  cât  şi  din
orchestraţia rafinată a petelor de culoare. Chipurile
umane sunt construite adesea simplificat, cu contururi
geometrice,  la  fel  ca  în  motivele  antropomorfe  ce
populează câmpul covoarelor româneşti, alteori sunt
deformate până la grotesc. Cu unele excepţii, spaţiul
plastic al lucrărilor pictoriţei este în general aglomerat,
fapt care le imprimă şi un ton mai narativ. Linia este
sinuoasă,  condusă  cu  nerv,  parcurgând  trasee
neaşteptate.  Uneori  ea  înscrie  în  spaţiu  figuri  ce
amintesc de arta primitivă şi iconografică. Întotdeauna
însă este dezinvoltă, spontană. Vocaţia pentru culoare,
dezvăluită  încă  de  la  începutul  carierei  sale,  se
manifestă plenar. Pictoriţa foloseşte puternice accente
de roşu, verde, albastru, galben, negru, alături de griuri
de diferite nuanţe, aşezate în pete ingenios armonizate,
astfel că imaginile dobândesc strălucire şi o sonoritate
muzicală.  Este  multă  mişcare  în  lucrările Angelei
Tomaselli,  un  dinamism  pe  măsura  elementelor  ce
alcătuiesc  structura  compoziţională  a  tablourilor.
Suprafeţele agitate alternează cu altele liniştite, pasta
stranie. În universul picturii sale, în care figurativul nu
este  totuşi  abandonat,  sunt  de  recunoscut  multe Sf. Gheorghe
elemente aparţinând realului (chipuri umane, balauri,
pisici cântând la chitară, păsări,  flori, peşti, instrumente
muzicale  etc.),  însă  felul  cum  ele  sunt  înfăţişate  şi
încorporate în compoziţii par mai degrabă din sfera
imaginarului. Este o lume simbolică, ce concură la
crearea unei mitologii şi a unei morfologii stilistice
proprii autoarei. Viziunea pictoriţei este expresionist-
abstractă,  cu  ecouri  din  arta  suprarealistă  sau
gestualistă.  Expansiunea  fantasticului  îi  conduce
demersul  Angelei  Tomaselli  către  reprezentări
desprinse din vechi mituri şi legende, din iconografia
religioasă, din tradiţii, obiceiuri şi practici ritualice
care-şi au originea în vremuri imemoriale. Măiestria
şi originalitatea artistei  constau în  aceea că deşi  în
tablourile sale transpar unele influenţe stilistice ale
mişcărilor artistice amintite, acestea au fost absorbite,
asimilate, sunt folosite într-un mod personal, astfel că
este  aşternută  cu  savoare,  devenind  un  mod  de
Pasărea măiastră exprimare subiectivă, ce luminează fiinţa lăuntrică a
artistei, starea de spirit şi intensele ei trăiri sufleteşti.

Bibl.: Maria Magdalena Crişan şi Alexandra Titu,
Angela Tomaselli, album, Editura gallerya.ro, Râmnicu
Vâlcea,  2003;  Corneliu  Stoica,  Identităţi artistice,
Editura  Alma,  Galaţi,  2004;  Valentin  Ciucă,
Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din
Moldova 1800-2010,  Editura Art  XXI,  Iaşi,  2011;
Corneliu  Stoica,  Dicţionarul artiştilor plastici
gălăţeni, Editura Axis Libri, Galaţi, 2013.

46
 Cristalizări
Corneliu STOICA

Ştefan Axente, expozantul de la Galeriile de
Artă „Nicolae Mantu”, a debutat cu o expoziţie
personală  în  noiembrie  2013,  la  doi  ani  după
absolvirea Facultăţii de Arte Plastice, Decorative
şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”
Galaţi,  cu  examen  de  licenţă  susţinut  la
Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi.
Primise în timpul studenţiei o menţiune la Bienala
de  Artă  Plastică  „Gheorghe  Petraşcu”  din
Târgovişte  (2010),  iar  apariţia  lui  în  peisajul
mişcării  plastice  gălăţene  a  fost  destul  de
promiţătoare, lucrările lui de atunci fiind expresia
unui artist care caută să se desprindă de influenţa
dascălilor cu care a studiat în diferite etape ale
vieţii (Gheorghe Suciu, Gheorghe Mihai-Coron,
Gheorghe  Andreescu,  Tudor  Ioan,  Liliana
Negoescu) şi să-şi construiască un discurs care

Garofiţe

la  Piatra  Neamţ,  la  Salonul  de  Plastică  Mică  de  la

Brăila, la Bienala „Ion Andreescu” de la Buzău şi la
Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău. Activitatea sa
i-a fost recunoscută de breaslă, fiind admis în rândul
membrilor Uniunii Artiştilor Plastici din România.
A doua expoziţie personală, „Cristalizări”, poartă
titlul unui tablou, pictat în cheie abstractă, dar dincolo
de acest fapt doar aparent,  ea are semnificaţii mult
mai  adânci,  în  sensul  că  pictura  sa  a  evoluat,  s-a
limpezit, a adăugat acumulări noi, s-a îmbogăţit atât

să-i  confere  identitate.  În  tot  acest  interval  de

timp, Ştefan Axente a lucrat neobosit, a participat
la toate manifestările colective al Filialei locale a
UAPR  organizate  la  Galaţi,  Bucureşti  (Palatul
Parlamentului),  Brăila  şi  Buzău.  I-au  fost Poveste de iarnă
selecţionate lucrări la Bienala „Lascăr Vorel” de
47
 admirând primăvara albul imaculat al pomilor înfloriţi,
Înger hrănind păsările cerului
sau în plin anotimp estival, când s-a aflat în proximitatea
mării sau a unor lacuri, a asistat la răsăritul sau apusul
soarelui, a tresărit la talazul valurilor şi a trăit poate
clipe unice, s-a emoţionat, a vibrat. Toate acele impresii
le-a strâns în creuzetul sufletului, le-a decantat mai
apoi  şi  ceea  ce  a  considerat  esenţial  a  transpus  pe
pânză prin intermediul culorilor. Ce pot fi tablourile „Lac
luminat”, „Sentiment de primăvară”, „Peisaj însorit”,
„Înflorire”, „Dimineaţă marină”, „Aerul dimineţilor
marine”, „Univers diafan”, „Poveste de iarnă” decât
ecouri ale trăirilor puternice în mijlocul unei naturi
fascinante, al unor frumuseţi peisagistice atât de multe
în România.

Parfum de iasomie

sub  raport  ideatic,  precum  şi  al  mijloacelor  de

exprimare  plastică.  Pe  simeze  sunt  expuse  23  de
lucrări,  care  cuceresc  de  la  primul  impact  prin
acurateţea prezentării, ancadrament şi prin coloristica
luminoasă, în care se simt ritmurile vieţii şi vibraţiile
poeziei lirice şi ale muzicii. Majoritatea  reprezintă
peisaje, dar nu din cele identificabile în realităţile unui
anume areal geografic, ci mai mult sunt plăsmuiri ale
fanteziei  pictorului,  menite  să  dezvăluie  fiecare  o
anumită  stare  de  spirit.  Desigur,  Ştefan Axente,

Într-un tablou intitulat „Stăpânul culorilor”, cu tentă
vădit  simbolică,  pe  fundalul  unui  glob  pământesc
proiectează, într-o formă simplificată, „Omul vitruvian”
al lui Leonardo da Vinci, considerat etalonul perfect al
corpului uman. Este înconjurat de meridiane şi paralele
trasate  prin  linii  ce  alcătuiesc  un  adevărat  mozaic
coloristic. Într-un altul, „Culorile luminii”, spaţiul plastic
este dominat de un triunghi, simbol, în creştinism, al
trinităţii, peste care, în partea superioară se desfăşoară,
ca o mângâiere perpetuă, o aripă de înger, de o fineţe
cromatică ce atinge rafinamentul. Dar această figură
Culorile luminii
geometrică  reprezintă  şi  triunghiul  Roş-Galben-

48
Albastru stabilit de Cezanne pentru obţinerea tentelor
intermediare din cele trei primare şi complementarele
lor Oranj-Verde-Violet. „Insula sufletelor albe” este
un fel de eden unde cei neprihăniţi, trecuţi într-o altă
dimensiune, figuraţi ca nişte semne miniaturale, şi-au
găsit salvarea, liniştea şi viaţa veşnică. Din puţinele
cuvinte rostite de Ştefan Axente la vernisaj, am înţeles
că el se numără printre acei artişti care consideră că
prin ei lucrează Divinitatea şi că prin ceea ce fac aduc
de  fapt  un  elogiu  Creatorului  Suprem  şi  Creaţiei
Acestuia. Aserţiuni făcute la Galaţi, cu prilejul unor
expoziţii personale, şi de pictorul Mihai Coţovanu din
Iaşi sau de sculptorul Liviu Mocan din Cluj-Napoca.
Acesta din urmă chiar spunea că este un ucenic al lui
Dumnezeu şi că prin creaţia sa încearcă să se apropie
tot  mai  mult  de Artistul  Suprem,  să-L  cunoască  şi
să-L înţeleagă.

Stăpânul culorilor

Maci

lăcrămioare, liliac, garofiţe, iasomie şi maci sunt pictate
cu aceeaşi căldură a sufletului. Ele îşi etalează corolele
mai mari sau mai mici, zâmbesc celor care le privesc,
îi îndeamnă să le cultive şi să se bucure de frumuseţea
lor.  Sunt  flori  simple,  modeste,  dar  în  faţa  cărora
vizitatorul se opreşte şi parcă ar vrea să le mângâie şi
să şi le apropie.
Cu  ce-a  de  a  doua  expoziţie  personală  a  sa,
„Cristalizări”, Ştefan Axente confirmă că se află pe
un  drum    bun  de  evoluţie  şi  că  poate  contribui  cu
propriile creaţii la creşterea prestigiului Filialei locale
în cadrul căreia activează. Aşteptăm de la el, în viitor,
În multe din tablourile sale, Ştefan Axente pictează o mai mare lărgire a repertoriului tematic şi a genurilor
pe dominante de albastru, galben şi roşu. Predominant picturale,  ca  şi  abordarea  în  lucrările  sale  a  fiinţei
este albastrul, de la cel de cobalt şi ultramarin, până la umane.
cele mai subtile azuriuri. Dacă pentru florile pomilor
Peisaj însorit
foloseşte  tuşe  impresioniste  şi  o  materie  picturală
onctuoasă, astfel că  inflorescenţele par nişte boabe
de ceramică albă, în rest pigmentul este răspândit fie
cu pensulaţii lise sau cu cuţitul de paletă. Peste unele
tonuri adesea revine cu suprapuneri de pastă diluată
obţinând  efecte  deosebite  de  transparenţă.  Ştefan
Axente este un poet al luminii şi al culorii, prin excelenţă
liric, iar demersul său de acum înregistrează într-adevăr
cristalizări care justifică debutul promiţător din 2013.
Cele câteva tablouri cu flori, reprezentând stânjenei,

49
Colocviu naţional despre dansul popular românesc
La  Buşteni,  în  perioada  1-5 Oltului,  Mărginimea  Sibiului,  Valea
noiembrie  2017,  a  avut  loc  ediţia  a Târnavelor,  Ţara  Secaşelor  şi  Valea
VII-a  a  Colocviului  Naţional Hârtibaciului. Au fost aduse în scenă
„Coregrafia dansului tradiţional astăzi”, jocuri  cu  ritmuri  binare  şi  ternare,
manifestare organizată de două ori pe învârtite,  fecioreşti  şi  haţegane  de  o
an - martie şi noiembrie - de Centrul frumuseţe  şi  o  complexitate  cum  rar
Judeţean de Cultură Prahova, Asociaţia întâlneşti în alte zone folclorice.
Aşezămintelor  de  Cultură  şi  Centrul Vineri seara, în sala de spectacole
Cultural „Aurel Stroe” din localitate. a  Centrului  Cultural  „Aurel  Stroe”  a
La  ediţia  din  această  toamnă,  la avut loc un regal de folclor, un spectacol
care  au  participat  peste  160  de în  care  au  evoluat  aproape  toţi
coregrafi,  instructori  şi  dansatori participanţii  la  curs,  aducând,  pe
profesionişti din toate zonele folclorice parcursul a aproape trei ore, costume
ale ţării, au fost invitaţi să predea jocuri şi jocuri din toate zonele folclorice. Din
populare din Moldova de Sud coregrafii Dobrogea până în Bucovina, din Banat
Ion  şi  Mihaela  Horujenco,  de  la  Centrul  Cultural până  în  Maramureş  sau  Oltenia,  din  Bihor  până  în
„Dunărea  de  Jos”  Galaţi.  Primele  două  zile  ale Câmpia Dunării, tot ce e mai autentic şi reprezentativ
atelierului de lucru au constituit deci un parcurs prin din folclorul coregrafic al acestor zone a fost adus în
nu mai puţin de 10 jocuri gălăţene, de la hore, sârbe, scenă.
jocuri de perechi şi brâie sau bătute. Repertoriul sud- Au evoluat, de asemenea,  colegii din Republica
moldovenesc a stârnit interesul participanţilor la curs, Moldova  (Chişinău),  din  localităţile  româneşti  din
care nu mai avuseseră, majoritatea, contact cu jocul Ucraina, dar şi ruşii lipoveni.
popular din această zonă. Invitaţi de marcă au ţinut să fie alături de artiştii
Pe  lângă  latura  practică,  s-a  vorbit  şi  despre prezenţi  în  scenă:  Dl. Alexandru  Pugna,  ministru
împărţirea  pe  subzone  a  Moldovei  de  Sud  -  Lunca secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii, senatorul
Siretului, Podişul Covurluiului, Lunca Prutului - dar şi Ion  Simionca  din  Bistriţa,  coregraf  de  profesie  şi
despre structura  ritmică  şi  specificul  jocurilor  sud- membru al comisiei de cultură din Senat, dar şi fostul
moldoveneşti,  despre  influenţe  munteneşti  şi primar al oraşului Buşteni, senatorul Emanoil Savin,
dobrogene. gălăţean de origine. Sunt personalităţi care doresc să
După zona Galaţiului, a venit rândul Prahovei, prin contribuie,  printr-o  serie  de  măsuri  legislative,  la
coregraful Valerică Colezea, să aducă în scenă câteva schimbarea în bine a statutului aşezămintelor culturale
jocuri specifice acestei zone. din România, dar şi a legislaţiei care îi vizează pe cei
Joi  seara  şi  vineri  dimineaţă,  maestrul  coregraf ce lucrează în domeniul valorificării creaţiei şi culturii
Vasile Stoia a adus în faţa cursanţilor jocuri populare populare româneşti.
dintr-o zonă folclorică extrem de importantă - Sibiul, Colocviul s-a încheiat cu decernarea diplomelor -
cu subzonele sale bogate în folclor coregrafic: Ţara atestat pentru competenţă în folclorul coregrafic din
Moldova de Sud, Prahova şi Sibiu, precum şi a
unor diplome de excelenţă pentru cei care au
contribuit la ridicarea nivelului calitativ al acestei
manifestări culturale naţionale.
De asemenea, duminică dimineaţă a avut
loc şi un seminar în care s-a discutat despre
costumul  popular  din  zonele  din  care  s-au
predat jocurile.
Colocviul  Naţional  de  la  Buşteni  devine
treptat o adevărată şcoală de perfecţionare a
coregrafilor, dar şi de iniţiere şi pregătire a celor
tineri care vor să îşi aleagă o profesie nobilă,
dar grea în aceeaşi măsură: coregraf în dansul
popular românesc.
Ion şi Mihaela Horujenco
50
 „Destine artistice”,
repere ale artei gălăţene
Cartea criticului de artă
Corneliu  Stoica  Destine
artistice  (Editura  „Axis
Libri”,  Galaţi,  2017)
reprezintă un  studiu de  sinteză, extrem  de bine
Roxana BÃRBULESCU

documentat, o readucere în atenţia publicului iubitor
de artă a plasticii româneşti gălăţene reprezentată
de 22 de artişti care astăzi nu mai sunt printre noi,
dar care, prin activitatea  lor artistică,  au avut o
mare contribuţie la crearea şi consolidarea Filialei
Galaţi a UAPR, aducând, în acelaşi timp, un imens
aport întregii arte româneşti contemporane.
Demn de apreciat este modul în care această
carte acoperă o muncă impresionantă, reflectată
atât  în  bogăţia  informaţiei  pe  care  ne-o  aduce
referitor  la  viaţa  artiştilor  gălăţeni  -  scriitorul
oferindu-ne la fiecare artist în parte o descriere
biografică amănunţită, foarte bine documentată în
Arhivele Naţionale ale României sau din studiul
lucrărilor de specialitate - cât şi în aprecierile critice
ale  stilului  fiecăruia,  printr-o  pertinentă  şi
amănunţită  analiză  a  demersului  lor  artistic,  ce
acoperă  toate  genurile  artei  plastice:  pictură,
sculptură, grafică sau arte decorative.
Inserarea în paginile cărţii a numeroase citate
din ziarele vremii, cataloage, pagini de jurnal sau
din corespondenţele personale sau ale unor artişti
cu diverse personalităţi ale vremii, precum şi atenţia
acordată factorilor care au influenţat parcursul lor reproduceri  ale  lucrărilor  atent  selectate  pentru  a
artistic şi stilul sau tehnica abordată, completează puncta stilul fiecărui plastician şi o serie de fotografii
textele  într-un  mod  plăcut  şi  le  imprimă  acea ale artiştilor, întregeşte imaginea de ansamblu asupra
accesibilitate  care  face  plăcută  lectura.  Toate vieţii şi operelor celor 22 de plasticieni. Astfel putem
demonstrează calitatea domnului Corneliu Stoica parcurge şi vizual lucrările de pictură ale lui Nicolae
de a sesiza şi de a pune în valoare atât operele, Mantu,  Dorotheei  (Lola)  Schmierer-Roth,  Sorin
cât şi viaţa unor artişti plastici care nu mai sunt Manolescu,  Gheorghe  Naum,  Gheorghe  Levcovici,
printre noi,  dar care au lăsat  în urmă un  tezaur Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, ale Emiliei Iacob,
artistic ce nu trebuie uitat, iar scopul cărţii domniei Doinei Elena Ştefănescu, Ioan Simion Mărculescu,
sale  este  chiar  acesta,  de  a-i  readuce  în  faţa Gheorghe Suciu, acuarelele lui Mihail Gavrilov, Elenei
publicului iubitor de artă, al criticilor de specialitate Hanagic, Emiliei  Dumitrescu, sculpturile lui Vasile
şi al artiştilor. Vedeş,  Marcel  Grosu,  Constantin  Dimofte,  Silviu
Contactul  pe  care  autorul  l-a  avut  încă  din Catargiu,  Sergiu  Dumitrescu,  sculptura,  pictura  şi
tinereţe, chiar de la începuturile carierei sale în grafica lui Vasile Onuţ, grafica şi pictura Paraschivei
domeniul criticii de artă, cu o parte dintre artişti, (Paşa) Smirnov sau pictografiile lui Aurel Manole.
precum şi vizitele în atelierele lor - ce i-au permis Voi urma îndemnul din prefaţă al autorului Corneliu
cunoaşterea directă a operei acestora şi stabilirea Stoica de „a lăsa drum liber spre sufletul şi inima mea”
acelui contact unic cu artistul aflat în mediul intim acestui discurs critic şi biografic şi, cu bucuria celui
al  spaţiului  de  creaţie  -  dau  cărţii  o  notă  de care şi-a îmbogăţit universul cunoaşterii artistice în
familiaritate şi de căldură, care completează studiile urma parcurgerii acestei minunate cărţi, îi sfătuiesc
critice făcute pe marginea lucrărilor de artă. De pe toţi iubitorii de artă, şi nu numai, să nu ocolească
asemenea,  materialul  ilustrativ,  format  din acest volum şi să-l preţuiască pe măsura valorii lui.

51
 Revista Dunãrea de Jos
EDITOR: CONSILIUL JUDEŢEAN GALAŢI
Preşedinte: COSTEL FOTEA
CENTRUL CULTURAL „DUNĂREA DE JOS”
Manager: Florina ZAHARIA
[email protected]

DTP: Ina Diana PANAMARCIUC, Coperta: Adrian Doru NICA
Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE, Ina Diana PANAMARCIUC
Coperta I - Anton Cevov, pictură de Osip Braz, 1898

Str. Domnească, nr. 61, Galaţi, cod. 800008

tel.: 0236 418400, fax: 415590, e-mail: [email protected]
ISSN: 1583 - 0225

Tematici:
Ianuarie 2018 - Centenar 2018
Februarie 2018 - Sculptură românească

Din sumar:
Doctorul Vasile Voiculescu, Ultimii zece ani, Nicolae Bacalbaşa - p. 4, Confesiunea
unui scriitor şi medic, Vasile Voiculescu -  p. 6,  Tango cu diavolul, Un bâlbâit
dăruit de luciditate, Nicolae Bacalbaşa - p. 10, Pohod na Sibir, Eseistul puterii,
Gheorghe Bacalbaşa - p. 17, Salturi de cangur în Insula Mare, Alexandru Mihalcea
- p. 20, Emil Brumaru, Gheorghe Bacalbaşa - p.21, Poezie: Emil Brumaru - p. 22,
Medicii şi arta scrisului - p. 23, Mihail Sadoveanu, Dr. Şerban Milcoveanu - p. 27,
Doctorul Şerban Constantin Milcoveanu, Ion Coja -  p. 29, Medicina populară
tradiţională românească şi medicina ştiinţifică, Corneliu D. Zeana - p. 31, Cazul
Grigore T. Popa - p. 32, „Eram vis şi dor eram...”, Ghiţă Nazare - p. 34, Origini
viitoare, Brown-rentabile, Elena Parapiru - p. 35, O remarcabilă imaginaţie
creatoare, Octavian Mihalcea  - p. 36, Taină săgetând rubin, Dumitru Anghel -
p. 37, Monumentul - Tradiţie şi viitor, Radu Moţoc - p. 39, Răfuieli de cartier (IV),
Ioan Gh. Tofan - p. 41, Dicţionar artişti plastici gălăţeni 128, Corneliu Stoica -
p. 44, Morphochroma, Corneliu Stoica - p. 47, Colocviu naţional despre dansul
popular românesc, Ion şi Mihaela Horujenco - p. 50, „Destine artistice”, repere
ale artei gălăţene, Roxana Bărbulescu- p. 51

Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul opiniilor,

argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate,
autorilor.
Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se
înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna
ideile conţinute în textele publicate.
Alte detalii despre activitatea Centrului Cultural
„Dunărea de Jos” Galaţi pot fi aflate pe pagina web a
instituţiei (www.ccdj.ro) sau pe
pagina de facebook Centrul Cultural
Dunarea de Jos Galati. Arhiva parţială
a revistei se găseşte pe site-ul
instituţiei.
Revista Dunărea de Jos este membră
APLER (Asociaţia Publicaţiilor
Literare şi a Editurilor din România).