1.

Definiție, obiect, importanță

Pana la Edictul de la Med. (25 februarie 313), Bis. nu a putut avea o organizare administrativa coerenta
(persecutii); circulau doar scrieri ce priveau fie savarsirea tainei euharistice, fie aspecte de ordin moral si
administrativ. Abia dupa inceputul sec. IV Bis. Crestina, societate divino-umana, incearca sa isi creeze propriile
reguli de organizare si functionare potrivit necesitatilor ei intrinsece, dar in acelasi timp intra intr-un raport de
interferenta cu organizatia statala in care functioneaza (imperiul), potrivit necesitatilor social-civile.
Imp. R. cunoscuse inflorirea sistemului de organizare, in special a dreptului roman, care va culmina in
sec VI cu Codexul lui Justinian. Parintii nu au ales termenul de lex (νομος)- lege, nici jus (δικαιον) – drept, nici
norma, ci impropriaza un nou termen canon (Κανων,-ες (sem. kaneh) = unitate de masura, ghid, regula), pentru a
arata ca Bis. nu are acelasi scop final ca societatea organizata sub forma de comunitate politica, de vreme ce
Hristos zice: Imparatia Mea nu este din lumea aceasta (In 18:36). Daca in societatea civila norma, legea si
dreptul in general au in vedere mentinerea oranduirii si pacii sociale, in cazul Bis. se urmareste pace si
comuniunea cu Hristos.
Definitie: prin canon parintii intelegeau acele reguli interne pastorale, de organizare a Bisericii, emise
de autoritatea bisericeasca, cu caracter disciplinar, moral, administrativ-organizational sau liturgic, ulterior
receptate de comunitate. Intre oganismul de autoritate (episcopul + sin. de episcopi) si comunitatea pastorita
trebuie sa existe intotdeauna o simbioza manifestata prin receptarea hotararilor autoritatii bisericesti.
Distincție: dogmele (χορος, -οι), hotărâri cu caracter doctrinar, sunt imutabile (de ex. Crezul ni-co), pe
când canoanele, reguli de organizare vizand diferite aspecte ale Bisericii, care pot fi modificate doar de catre
autorititatea suprema in Bis., sin. ortodox ecumenic.
Teologia canonica = studiul can. asa cum sunt prevazute in colectia de can. a B. O. (corpus canonum), iar
Dreptul bisericesc = modul in care teologia canonica este aplicata in fiecare Bis. autocefala. BO = 14 biserici
autocefale, fiecare cu un drept bisericesc propriu in functie de cadrul politic, social, economic si legislativ
specific. O biserica autocefala poate sa faca adaptari cadrului normativ in care functioneaza, cu conditia sa
respecte corpusul de can., adica teologia canonica prevazuta de Parinti.
Niciodata in Bis. nu a existat ideea de creare a unui corp de can., ci ele au luat nastere in timp, atunci cand
apareau probleme pastorale, ocazie cu care Parintii convocau sin., incercand sa identifice solutii pastorale,
folosind atat scrierile biblice, cat si marturiile proprii ale parintilor.
Primele sin. din sec IV, Gangra, Niceea, Antiohia, au emis can. care circulau doar intre Parinti fara vreo
recunoastere din partea autoritatii bisericesti. Sin. de la Niceea (325) a intocmit colectia de can. a primelor 3
sinoade, in care a introdus si can. emise la Niceea. Sin. IV Ec. stabileste ca toate can. parintilor de la sin. ec. au
putere in Bis. fără să le enumere, din care cauza in sec V apar din abundenta texte canonice neautentice. Sin.
Trulan (Qsxt), prin can. 2, a precizat expres care sunt can. cu valoare universala in Bis. (recunoscute de 1 S VII):
a) 85 de Can. Apostolice (redactate, se pare, in Antiohia la debutul sec IV), se afla si in Constitutiile
Apostolice, in cap. 8. (BRC = 50 can. apostolice).
 b) Can. Sin. Ec. de pana atunci (1-4 ec.) + can. Sin Trulan.
c) Can. Sin. locale: Cart. (256), Ancira (314), Neocezareea (314), Gangra, Antiohia, Sardica, Laodiceea,
Co. (394), si cele 133 can. de la Cart. cunoscute in istorie cu numele de Codex Africae (419) = can. mai multor
sin. care s-au reunit in Cart. si au capatat un caracter uniform.
d) Can. Sf. Parinti = raspunsuri epistolare ale parintilor la unele intrebari/probleme pastorale venite din
partea preotilor, laicilor, episcopilor, comunitatii: Sf. Dionisie al Alexandriei, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Petru
al Alexandriei, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasie cel Mare (cel mai prolific parinte d.p.d.v al numarului de canoane-
92), Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Amfilohie de Iconiu (ultimii 2 cu cate un can.), Teofil al
Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei.
Ca raspuns la tendinta de a include in corpusul canonic si alte can. (apocrife, sinodale locale-occidentale,
ale unor parinti) au fost raspandite in Bizant diferite colectii canonice care reuneau can. recunoscute prin 2 Trul. si
1 S VII: colectia Patriarhului Ioan Scolasticul si colectii mixte (nomocanoane), ca cel al Patriarhului Fotie.
Se punea problema acceptarii can. sinoadelor reunite la Co. in 861 si in 879-880, unde s-au emis 17,
respectiv 3 can., a enciclicei patriarhului Ghenadie al Co (sec V) si a unei scrisori a Patriarhului Tarasie al Co (sec
IX). De aceea este convocat la Co in 920 un sinod endemic care include in colectia canonica a BO si aceste can.
si epistole. Σύνοδος Ἐνδεμοῦσα (viitorul sin. permanent din B Autocefale) = institutie proprie Imperiului Biz,
care reunea atat episcopii din Patriarhia Ecumenica, cat si pe acei episcopi prezenti/rezidenti in Co, in numar tot
mai mare dupa invaziile arabe din sec VI.
La aceasta colectie au mai fost adaugate cu statul de „can. intregitoare” (nu au apucat sa fie acceptate de
catre un organism de autoritate) cele redactate de: Ioan Ajunatorul (sec V, primul patriarh ecumenic), Nichifor
Marturisitorul (sec IX), Nicolae al Co. (sfarsitul sec XI-inceputul sec XII).
Importanta studierii can. Cu privire la can. au existat pareri de tipul:
(a) sf. can. au cazut in desuetudine si mai pastreaza doar o valoare istorica;
(b) sf. can. au un caracter sacru si nu pot fi modificate, ci trebuiesc aplicate ad litteram;
(c) trebuie facuta o selectie intre can. care mai au autoritate si cele care nu ne mai sunt de folos, fiind doar
simple vestigii istorice;
(d) Biserica Ortodoxa ar trebui sa revizuiasca aceasta colectie, dupa luand modelul catolic, si ar trebui sa
alcatuiasca un cod similar codului de drept civil al lui Justinian (Bartolomeu Anania);
(e) Pr. Prof. Liviu Stan s.a. combat aceste pareri, explicand pozitia teologiei canonice ortodoxe: plecand de
la definitia termenului de can., arata specificul can. diferit de cel al legilor statului si subliniaza caracterul pastoral
al can., nu si penal (can. = regula ce indica credinciosului sau comunitatii directia de urmat pentru a fi in
comuniune cu Hristos, dar respecta libertatea personala a fiecaruia). In plus, in can. din colectia oficiala a B. O. se
regasesc latent toate principiile canonice fundamentale pentru organizarea si functionearea bisericii.
Ex. Canonul 34 Apostolic: Episcopii (princ. ierarhic de instituire divina) fiecarui neam (princ. etnic)
trebuie sa il cunoasca pe cel dintai (princ. ierarhiei de instituire bisericeasca) dintre ei (princ. sinodalitatii) si sa
nu faca nimic mai important fara acordul acestuia (modalitatea practica de functionare a sinodalitatii); si nici
acesta [intaistatatorul] sa nu faca nimic fara acordul acestora caci numai asa va fi intelegere si Se va mari
Dumnezeu, prin Domnul, in Duhul Sfant: Tatal, Fiul si Sf Duh (doxologie finala).
Obs.1: Primul doar coordoneaza, fara sa aiba drept de veto in sinod sau alte privilegii.
Obs.2: Can. trebuie respectat nu pentru ca asa au hotarat sinodalii, care au ales dintre mai multe
posibilitati, ci pentru ca modelul lor este comuniunea Preasfintei Treimi = modelul eclesiologic crestin.

2. Colecțiile canonice din Biserică. Apariție, organizare, receptare

Colecțiile de can. sunt structurate în 2 moduri: cronologic, așezate în ordinea în care Sin. s-au desfășurat;
sistematic, sunt prezentate în ordine sistematică pe materii (Preot, Euharistie, Biserică).
A. Scrieri cu conținut liturgic, moral și disciplinar incipient
Pana in 313 nu se poate vorbi de can., nici de colecții canonice, pentru ca persecuțiile împiedicau Biserica
să reunească episcopi în Sinod care să emită can., ci doar de scrieri cu conținut liturgic, moral și disciplinar:
scrierile pseudoapostolice (în mod eronat atribuite Sf. Apostoli) și scrieri pseudoepigrafe, având o semnătură falsă
(ex. Didahia, Constituțiile Sf. Apostoli, Tradiția Apostolică, Rânduiala Bis. Egiptene).
Având caracter moral-liturgic și doar tangențial disciplinar, ele au cunoscut totuși o largă răspândire în
Bis., fiind considerate la acea epocă drept universal acceptate. În sec. VII Bis. le-a respins prin can. 2 Trulan ca
nefiind acte normative pt Biserică.
B. Colecții cronologice (din sec. IV, primele c.c, cunoscute din referințele din alte documente ulterioare.)
1. Enumerarea canoanelor (Ἀκολουθεία τῶν κανῶν, Consequentia Canonum) scrisă în 350-360,
conținea can. a două sin. loc.: Ancira 314 și Neocezareea 315; ulterior completată prin inserarea can. unor alte
sinoade locale și ecumenice.
Pentru că lipsesc can. Sin. din Antiohia 341, Valeriu Șesan (Cernăuți) deduce că e alcătuită de un autor
antiohian. Posibil, Meletie al Antiohia sau, mai nou, Omian Euzoious al Antiohiei (+370), prieten al lui Arie.
În sec. V, colecția s-a dezvoltat prin inserarea de can. ale sin. acceptate (Antiohia 341, Laodiceea 343). În
sec V, în actele Sin. III Ec. este menționată această colecție în care se precizează că erau incluse și can. Sin. II Ec.
Din a doua jum. sec V, in colectie au fost introduse can. Sin. IV Ec., cele ale Sin. III Ec. și cele ale sin. de la Sard.
(Sofia) din 343. Sin. IV Ec. nu îi acorda o autoritate oficială, dar o numește Codex Canonum și citează din textul
acestei colecții can. 4, 83, 84, 95, 96.
Cu exceptia priorității can. Sin. 1 Ec. fata de celelalte ale Sin. din sec IV ordinea e cronologica. Cuprindea
165 de can., numerotate continuu, fără distinctie intre sin. Reunirea can. din aceasta colectie cu cele apostolice si
africane s-a facut cu ocazia traducerii din greaca in latina, realizate de Dionisie Exiguul între 495-520. Nepăstrată.
În 1610 Cristopher Justel reconstituie fără baze științifice această colecție, cu titlul Codex Canonum
Ecclesiae Universae a Justinianu confirmatus (207 canoane), publicată la Paris; republicata de fiul Henri Justel in
colectia Bibliotheca Juris Canonicii Veteris.
 2. Sinopsa (Στεφάνου Εφεσίου Κανονικὴ Σύνοψις/Stephani Ephesini Epitome Canonum) = prima colectie
pastrată, atribuita lui Stefan Efeseanul. Culegere de texte canonice prescurtate emise pana in sec VI, ce cuprindea
can. apostolice, ca de la Niceea, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea si Co. E anterioara colecției a lui Ioan
Scolasticul. Ordinea can. e cronologica cu aceeasi prioritate față de can. Sin. I Ec. S-a dezvoltat prin inserarea
can. universal acceptate de Bis. Conținut similar cu Enumerarea Can.
3. Colectio Trulana. În finalul sec VII, Sin. Trulan, prin can. 2, oficializează o colectie cronologică
ajustată = can. apostolice, can. Sinoadelor Ec. de pana atunci și can. unor sinoade locale si ale unor sf. parinti.
C. Colecții sistematice (din sec. VI, pentru o mai bună claritate)
1. Colectia in 60 de titluri (capitole/teme), autor anonim, scrisă în 535, nu s-a pastrat. Cuprindea toate can.
din colectia Enumerarea Can. si Sinopsa + 85 can. apostolice si can. sin. de la Sardica (343). Din prologul
Colectiei in 50 de titluri aflăm că enumera can. fara nici o separatie și că era secondată de Colectia in 25 de
titluri, o anexă cu legislatia imperiala in vigoare referitoare la problemele bisericesti. Nepăstrată, dar reconstituită
de Gustav Ernst Heinbach cu titlul Colectia in 25 de titluri la Leipzig în 1838.
2. Colectia in 50 de titluri, de preotul Ioan Scolasticul (=avocatul), in Antiohia in 550, dupa modelul
Pandectelor. Cuprindea, în ordine, cele 55 de can. apostolice, 224 de can. ale Sin. Ec. si locale, 68 de can. ale Sf.
Vasile M. (extrase din epist. 2 si 3 catre Amfilohie). Ulterior Ioan Sc. a adaugat si un apendice cu toate novelele,
de unde numele de Colectia in 87 de titluri. In sec IX e tradusa in slavona de catre Metodie. E publicată în ediție
critica de Vl. Beneșevici la Sankt Petersburg in 1914, reeditată in 1972 la München.
3. Colecția în 14 titluri, patriarhii Eutihie si Ioan Postitorul ai Co. după 580. Include trad. in greaca a 137
de can. ale sin. africane de până atunci, ale sin. de la Co. 394, precum si ale altor can. de Sf. Parinti.
D. Nomocanoanele = colecții mixte, can. + legi imperiale referitoare la viata bisericeasca. De ex.
Nomocanonul in 14 titluri, din timpul lui Heraclie, nepăstrat.
1. Nomocanonul in 14 titluri, al lui Fotie, din 883, cuprinde colectia de can. acceptata ca universal valabila
în BO, aprobată in 920 la sin. endemic de la Co. Pentru că în niciun manus. nu este prezent numele lui Fotie =>
altcineva a scris-o, la cererea sa. Fotie e mentionat ca autor al acestui nomocanon abia in sec XII de Teodor
Balsamon. Alți comentatori de sec. XII: Alexie Aristen și Ioan Zonara, înalți functionari in P. Ec. Comentariile lor
au fost publicate la Atena între 1852-1859 cu titlul Sintagma ateniana coordonata de G.A. Rallis si M. Potlis.
Din anul 920 si pana in prezent, colectia oficiala de can. a Bis. a fost reeditata cu sau fără note si com.,
uneori cu adaosuri de legi laice din diferite epoci.
Nomocanonul lui Matei Vlastare, in 1335, numit Sintagma Alfabetica (28 de teme/28 litere grecești).
Nomocanonul lui Manuel Malaxos din 1581, la baza Pravilei Mari 1652, de la Targoviste.
Colectii moderne de can.:
a) Canoniconul publicat in Constantinopol (1798), cea mai completa colectie de pana atunci, de monahul
Hristofor de la Prodromu, sponsorizat de Neofit VII al Co. Conține: tx can. + coment. celor trei + scurt istoic.
 b) Pidalionul sau Cârma Bisericii publicat la Leipzig in 1800 de monahii Agapiu si Nicodim, republicat la
Atena in 1841. Tradus în rom. de Zosima Carala la Neamt. Com. valoroase + tratat despre gradele de rudenie.
c) Pericles Ioannou, La discipline antique, ediție critica a textului tuturor sfintelor canoane, la Roma
(greaca, latina si franceza). Dimitrie Boroian, Nicolae Floca, trad. ai sfintelor can.

3. Evoluția de la canon la statut. Principiile canonice

În prezent, BO autocefale sunt org. și funcț. după propriile statute aprobate de organismul lor suprem de
autoritate, Sin. de episcopi. În debutul fiecărui statut se precizează că respectivul text este alcătuit în conformitate
cu înv. de cred. și cu sf. can., pe baza principiilor canonice1 fundamentale pentru org. și funcț. BO.
Pr. Prof. Liviu Stan = primul canonist care le-a împărțit (în disc. inaugural de la Fac de Teol din
Salonic,1969) în: principii cu fond dogmatic și principii cu fond juridic.2 (împărțire preluată de Floca).
A. Principiile cu fond dogmatic
1. Principiul eclesiologic instituțional precizează caracterul Bisericii de instituție organizată atât după regulile
pozitive omenești, cât și după cele bisericești (în toate can., soluțiile au atât caracter pastoral cât și social).
Forma văzută a acestui principiu = cultul Bisericii. Este principiul c m important (α) al tuturor princ. canonice.
2. Principiul organic / constituțional bisericesc definește Bis. drept un organism viu compus din clerici, mireni
și monahi. El creează starea de echilibru în interiorul Bis. (nici excesiv monahală, nici excesiv laică) astfel: în
parohii, parohul (cond. administrativ al Bis) conduce alături de consiliul parohial + adunarea parohială; la m-re,
starețul + consiliul; în eparhie, episcopul cu adunarea eparhială + consiliul eparhial + permanența consiliului
eparhial; în patriarhie, patriarhul cu Adunarea bisericeasă anuală + Permanența Sf Sin.
3. Principiul ierarhic: cu referire la ier. de instit. divină (ep, pr, diac) și la ier. de inst. bisericească. 11 S VII
prevede pt Întâistătătorul unei B Autcefale dr. de devoluțiune = când într-o eparhie există probl econ.
Întâistătătorul intervine direct în respectiva eparhie numind un econom (admin.) și solicitand chiriarhului
respectiv explicații în fața Sin. Ascultarea canonică: un cleric nu poate să-și învinuiască direct chiriarhul la
instanța civilă, ci mai întâi la Judecata sin.
4. Principiul sinodal definește organismele de autoritate ale Bis ca o comuniune a celor care „merg împreună” pe
acceași cale. Sinoade de episcopi și formele de sinodalitate mixtă (clerici și laici) prin adunările bisericești.
5. Principiul iconomiei (pogorământului) prin care autoritatea bis. poate diminua sau dispersa de la anumite
prevederi canonico-admin. În cazuri speciale, cu motiv exclusiv misionar-pastoral, autoritatea bisericescă poate
oferi o dispensă personală, de ex. pentru Cununie / Botez, sau poate reduce sancțiunea unui preot care a greșit.
6. Principiul autonomiei externe. Autonomie = dreptul de a se organiza după propria lege. Relația de cooperare
Bis.-stat în spirit de respect reciproc se bazează pe îndemnul Mânt. „dați cezarulului....”=echilibru între cezaropap
și teocrație. În Rom., autonomia cultelor e prevăzută în constituție și în legea nr. 489/2006 (a Cultelor).
B. Principiile cu fond canonic (juridice)
1
Izvorăsc din textul sfintelor canoane, se numesc fundamentale pt că fără ele nu se poate vorbi de o Biserică.
2
Alte împărțiri, în funcție de aspectul la care fac referire principiile: organizatoric, moral ș.a..
1. Principiul autocefaliei definește forma de organizare a unei biserici locale cu dreptul de a-și alege întâistăt.
fără ingerințe externe și cu autonomie internă maximă = dreptul unei Bis. de a se org. după propriile sale reguli,
păstrând totodată unitatea dogmatică, liturgică și canonică cu celelalte BOdoxe. BOdoxă = cumuniune de 14 Bis
Autoc. Doctrina canonică: autocefalia unei Bis. e acordată de Bis. sa mamă, urmând a fi recunoscută de întreaga
BO. Cazuri speciale: sin. ec. acordă el însuși autocefalie (Bis. Ciprului, 8 S III); autocefalia a fost recunoscută
printr-un consens unanim al Ortodoxiei (cazul Bis. Romei, Alexandriei).
Drepturile unei Bis Autocefale (adăugate celor două), de a sfinți Marele Mir, de a avea reprezentare
externă proprie, de a acorda autocefalie unei Biserici fiice.
Condiții ca o Bis să devenă autoc: autonomie internă; statornicie în modul de org și a înv de credință (pop.
migratoare nu au primit autoc din cauza unor erezii); să cuprindă în mare măsură populația unei neam; să aibă cel
puțin 4 episcopi, pt a putea aplica principiul sinodalității; maturitate în ceea ce privește viața bisericescă.
a) Problema acordării autocefaliei. Bis Ort Americană (O Ch of A) a primit autoc. de la Bis sa mamă
(Patr. Moscovei) în anul 1970, dar nu a fost recun de celelalte Bodoxe. P Ec. pretinde un drept exclusiv de
acordare a autocefaliei sau a autonomiei, deși acesta nu poate fi susținut dpdv canonic. Dpdv canonic, e nevoie de
un sin. panortodox. În cazul în care nu se poate întruni, recunoașterea noii Bis Autoc se face prin consensus
ecclesiae dispersae (răspândite), prin scrisori (grammata) de acceptare din partea fiecărei Bis Autoc. Actul de
acordare = tomos (bucata de piele prin care se scriau drepturile Bis căreia i se acordă autocefalia).
b) Problema acordării autonomiei interne. Singurele Bis autonome recunoscute în Ortodoxie sunt: BO
Japoneză și BO Chineză (puternic persecutată, fără epis.) sub patr Moscovei, și BO Finlandeză sub P. Ec. Ca
răspuns la pretențiile P. Ec., din 2000, Patr Moscovei a modificat statutul său de org., introducând o nouă formă
de org. autonomă, numită Biserică auto-administrată (cap. 8 din Statut), pentru BO din Bielorusia, Ucraina,
Lituania, Estonia, Rep. Moldova. În Estonia și Moldova, din cauza autonomiilor accordate necanonic, s-a creat
situația de coteritorialitate = pe același teritoriu coexistă două Bis. autonome aparținând unor Patr. diferite
(există în Estonia o Mitrop autonomă sub P. Ec., iar în Moldova o Mitrop Basarabiei sub autorit Patr Române).
2. Principiul nomocanonic (pravilnic) indică modalitatea practică de cooperare distinctă în spirit de respect
reciproc cu autorit statului.
3. Principiul acomodării organiz bisericești la organizarea de stat (can 17 de la S IV Ec. și can 38 Trulan): =
adaptarea formelor de organiazare bisericească (unități administrative, parohie, eparhie, mitropolie, patr) la
organiz adm. a statului în care respectiva Bis. e org.nizată și funcționează.

4. Putere și autoritate bisericească

Putere = suma mijloacelor (materiale și morale) care au însușirea ca prin ele să se efectueze o lucrare de
organizare și conducere în vederea realizării scopului societății pentru care sunt destinate. Puterea de stat vizează
menținerea ordinii sociale, puterea bisericească vizează mântuirea. Montesquieu a împărțit puterea de stat în:
legislativă (Parlament uni/bicameral), executivă (Guvern), judecătorească (Minister public de justiție),
independente una de cealaltă. Suveranitatea statului = autocefalia Bis.
Autoritatea = 1. expresia morală cea mai înaltă a puterii constituite într-o anumită societate; 2. expresia
unor însușiri sau aptitudini personale ale unor oameni înzestrați (Sf. Părinți) sau expresia activității pe care aceștia
o prestează organizat. Puterea are nevoie de o societate in cadrul căreia să se exercite, autoritatea personală (2) nu.
Organismele de autoritate în Bis. sunt Sin. de Ep. (mitropolitan / patriarhal, ecumenic / panortodox) și
chiriarhul (episcop / arhiepiscop, mitropolit / patriarh / catolicos).
Puterea bis. = suma mijloacelor religioase, dublate de cele morale și sprijinite de cele materiale, de care
Bis. se servește pentru înfăptuirea lucrării sale mântitoare. Mijl religioase provin din și continuă însăși întreita
lucrare a Mânt. săvârșită pt întemeierea Bis. cu care ne-a mântuit obiectiv, pe care El o lucrează neîntrerupt în Bis.
până la sfârșitul veacului. Puterea bis., deși sumă a mijl. relig, morale și materiale, constituie totuși o sgră putere
nedespărțită, deoarece lucrarea Mânt. e unitară, la fel și Bis Însăși. Totuși, după felul de exercitare în Bis., puterea
bis. se împarte în: propovăduitoare, sacramentală și pastorală.
Mijloacele morale și materiale = un suport / auxiliar pentru mijloacele rel. și provin din voința și lucrarea
oamenilor sau organismelor care dețin și exercită puterea bis., puse în situația de a decide norme cu caracter
canonic, moral, juridic și administrativ pentru org., funcț. și cond. vieții bisericești, mai ales pentru faptul că în
cadrul succesiunii apostolice există doar norme cu caracter religios și moral ca parte a Tradiției apostolice.
Nu provine din revelația divină sau din succesiunea apostolică, dar formează puterea bisericească, întreg
efortul de voință pe care îl săvârșește autoritatea bis., în colaborare permanentă cu voința credincioșilor, în actele
de org. și de cond. a Bis în scopul aplicării mijl. religioase ale puterii bis., rezultând totalitatea normelor morale
admin., can., jurid. elaborate de autoritatea bis. ca expresie a voinței întregului corp eclezial, spre a servi ca
mijloace adecvate și eficiente în exercitarea puterii bisericești.
Mijl. materiale susțin activitatea misio-pastorală. Bis. nu are mijl. mat. de constrângere (poliție, pușcărie)
Puterea constituită din cele 3 categ de mijl (rel, mor, mat) este destinată să fie folosită numai raportat la
chipul văzut al Bis., nu și cel nevăzut. Orice rezolvare a unei probleme de funcț și cond. reprezintă o întrebuințare
a mijloacelor de care Bis. dispune, fapt pentru care un astfel de act se numește aplicarea puterii bisericești.
Put. învăț. = total. mijloacelor de care dispune și pe care le folosește Bis. pentru a propovădui neîntrerupt
adevărul revelat. Dată Sf. Apostoli și urmașilor lor de Mânt. (Mc. 16:15, Mt. 28:19) (o dețin clerul + credincioși).
Put. sfinț. = Total. mijl. prin care se poate sfinți viața credincioșilor, administrându-le harul. (doar clerul).
Puterea pastorală = tot mijloacelor folosite de Bis. pentru conducerea către mântuire a credincioșilor de
către autoritatea bis. (doar clerul, care trebuie să stea în armonie cu voința poporului).
Biserica cunoaște organisme cu caracter deliberativ (Sin., Adunarea bisericească, Sin. permanent),
executiv (Întâistătătorul, Cons. Naț. bis., Permanența Cons. Naț. Bis. (consilierii patr), Cancelaria Sf. Sinod și
Admin. Patriarhală) și judecătoresc (chiriarhul, sinodul de episcopi, consistoriul).
5. Stările bisericești
Bis. = o comunitate de persoane strâns legate între ele prin aceeași credință, nădejde a mântuirii și prin
aceeași legătură a desăvârșirii, dragostea creștină, împărțită în 3 stări bisericești: clericală, laicală și monahală.
Primele două stări se deosebesc prin starea lor harică (hirotoniți, nehirot), a treia printr-o stare morală
aparte, caracterizată prin viețuirea la un nivel spiritual mai înalt, bazată pe observarea sfaturilor ev.: ascultarea,
sărăcia, castitatea (voturile mon.). Dpdv haric, membrii stării monahale pot face parte fie din starea laică
(neputând primi Taina Cununiei), fie din cea clericală (prin T. Hirotoniei). Starea mon. = element auxiliar al Bis.,
(apărut prin detașarea din lume a celor care doreau o viață spirituală înaltă) fără de care Bis. poate exista.
A. Starea clericală = categoria de membri ai Bis. formată prin conferirea harului sfințitor în una din cele
3 slujiri ale preoției de instituire divină. Alte denumiri: Cler = cel ales prin tragere la sorți (Matia), chemat să
slujească Bis.; Ierarhie (conducere sfântă) = membrii Bis. aleși pentru a conduce Bis.; Preoție (bătrân, cinstit) =
starea harică superioară celei comune, prin conferirea harului sfințitor la hirotonie.
Deși împărțită în 3 slujiri: arhierească, presbiterală și diaconală, preoția este una și nedespărțită în fond,
după cum și Biserica este una, credința este una și harul este unul. Toate celelalte stări derivate din cele 3 slujiri
prin lucrare omenească se numesc de instituire bisericească (arhidiacon, iconom-stavrofor, arhiepiscop).
Preoția, instituită de Domnul Hristos pentru continuarea lucrării mântuitoare, nu e în afara Bis., nici
deasupra ei, ci în Trupul Bis. ca o parte ei, și nu poate exercita lucrarea de conducere decât în unire cu toți ceilalți
membri. Preoția ocupă cea mai înaltă poziție în viața bisericească și e chemată să împărtășească harul mântuitor,
ca una ce deține harul în toate cele trei slujiri ale ei (nu doar în cea arhierească). În plus, Preoția deține doar ca
îndatorire puterea de a păstra nealterat adevărul de credință. De fapt, această putere a fost dată Bis. în
totalitatea ei și trebuie ca Bis. în totalitatea ei să o păstreze, folosească și exercite. Păstrătoarea plenară a
succesiunii apostolice (credință și har) este Biserica în totalitatea ei = cler + laici + monahi, sub călăuzirea
Duhului Sf. Preoția nu se identifică cu succesiunea apostolică, ci este o parte a ei, care deține cele 3 ramuri ale
puterii bisericești prin care se împărtășește harul: învățătorească, sfințitoare și conducătoare.
Apostolii au hirotonit episcopi, preoți și diaconi nu de la ei, ci cu putere și încredințare divină, și i-au
chemat din mandat divin, din îndrumarea și porunca Mânt. Episcopii sunt numiți urmași ai Sf. Ap pentru că dețin
plenitudinea preoției, însă și celelalte 2 slujiri ale preoției NT sunt părtașe la succesiunea apostolică.
Clerus unus est, cujus a singulis in solidum pars tenetur =
Preoția este una, dar din ea toți membrii dețin împreună câte o parte. (Sf. Ciprian)
B. Starea laicală (laikos) mirenească (sl. mir) = totalitatea credincioșilor creștini care nu au starea
preoțească în niciuna dintre cele 3 slujiri. Credincioșii nehirotoniți au o stare harică diferită, în funcție de
strădania de a amplifica efectele harului primit inițial la Botez și Mirungere, prin primirea celorlalte Taine
(Spovedanie, Maslu etc.). Credincioșii nehirotoniți pot săvârși o Taină: Botezul, dar în caz de urgență.
Prin Botez și Mirungere credinciosul nehirotonit are drepturi și îndatoriri specifice celor trei slujiri
preoțești, devenind colaborator al stării clericale:
-la săvârșirea eficientă a Sf. Taine sau a actelor liturgice, bazate pe comuniunea dintre cler și credincioși.
-la păstrarea nealterată, mărturisirea și propovăduirea adev. de cred. („pe cel ce Mă va mărturisi...”Mt. 10:32).
-la lucrarea pastorală, în ramura legisl. și execut., prin reprezentanții laici din ANB, CNB, Permanența CNB,
selectați pe criteriul reprezentativității.
În BO cele 2 stări fundamentale se află in raport de comuniune harică; doar împreună dețin și exercită puterea bis.

6. Ierarhia de instituire bisericească

În decursul timpului datorită unor necesități ale vieții bisericești, variabile în timp și spațiu, au fost create,
pe lângă cele 3 slujiri ale preoției de instituire divină, diferite slujiri bisericești, instituite de autoritatea
bisericească ca urmare a unei decizii sau ca acceptare a unei cutume, de unde numele de slujiri ale clerului de
instituire bisericească (sau slujiri clericale).
Unii autori includ in ierarhia de instituire bisericească și clerul inferior = slujitorii nehirotoniți dar
hirotesiți sau doar inscriși in asa zisele cataloage ale clerului din per. Bis. primare: 1) ipodiaconul (ajutător al
preotului), 2) anagnostul, 3) psaltul (cantorul), 4) exorcistul, 5) akolutul, 6) ostiarul (ușierul), 7) cateheții (azi
prof. de religie) (10 S VII), 8) diaconițele, 9) presbiterele (11 Laodic), aveau un rol exclusiv de asistență în Bis.
Slujirile atribuite diaconului
- ierodiaconul, monahul hirotonit diacon, având aceeasi slujire cu diaconul căsătorit.
- arhidiaconul (începând cu sec. IV), căpetenia diaconilor de la catedrală (pentru destoinicie și autoritate). Sf.
Ștefan numit arhidiacon la S IV.
- protodiaconul, căpetenia diaconilor de la o biserică parohială (pentru destoinicie și autoritate).
La slujirile liturgice, can. prevăd ca diac. să stea în urma preoților 7 Trul., 18 S I, 20 Laodic. La întruniri în
afara slujirilor liturgice arhidiaconul va primi cinstea celui pe care îl reprezintă având dreptul de a sta chiar și intre
episcopi (7 Trul.).
În vechime candidații la diaconie nu erau obligați să se căsătorească, ci doar să prezinte obțiunea pe care o
aveau 10 Ancyra (practică păstrată în Bis. Armeană). Mai târziu s-a adăugat obligativitatea, 6 Trul.
În BRC au existat diaconi cardinali (colaboratori ai Episcopului Romei). Astăzi, diaconi permanenți (pot fi
căsătoriți, dar rămân toată viața diaconi) și tranzitorii (pot accede la o fcț superioară).
Slujirile atribuite preotului
- În Bis primară, se făcea distincția intre preoții de la orase și preoții de la țară în funcție de educația acestora si
de unele drepturi: 12 Ap: preoții de la țară nu puteau să dea așa zisele scrisori de Paști.
- preoți parohi și preoți ajutători.
- periodeptul (inspector bisericesc). Stă la baza funcției de protopop (protoiere sau blagocin). Se ocupa de
aspectele administrative ale relației dintre Centrul eparhial și preoți.
- ranguri onorifice: iconom, in vechime administra bunurile bisericești (24 S IV, 11 S VII); iconom stravrofor.
- alte slujiri cu difuzare neuniformă: protopresbiter, mitrofor (slav)
- ranguri admin. actuale: consilier eparhial, mitropolitan sau patriarhal, vicar administrativ (ține locul episc).
- pentru preoții monahi: sinkel (kelos=chilie), protosinchel, sachelar (sakelarios=punguță cu bani, finanțist),
arhimandritit (se acordă de Sf Sinod la recomandarea chiriarhului); egumen; exarh sau eclesiarh.
Titlu de stareț nu este legat de starea preoțească. El este reprezentantul episcopului în manastire. In Bizant
au fost si laici care au condus manastiri. În Sf. Munte sunt și simpli monahi stareți.
Slujirile atribuite episcopului
- horepiscopii, exercitau slujirea in afara cetății, la sate, subordonat chiriarhului.
-episcop vicar, sub coordonarea chiriarhului.
-episcop chiriarh (titular, ordinal).
- arhiepiscop (pentru episcopiile care au o importanță deosebită sau pentru ep care au activități importante).
- mitropolit (pentru episcopii care rezidau in orașe mari)
- patriarh (pentru mai multe mitropolii unite), katolikos în Bis. Georgiei sau Papă (pappas=/pater paternus).
Arhiepiscopul, mitropolitul, patriarhul, ca întâistătători ai unei Biserici autonome sau autocefale:
- convoca, prezidează și închide lucrările organismelor centrale de autoritate (sin. de episc sau sin. mixte).
- înființează stravropighii (pigeo=a infige o mre in altă eparhie) pe care le conduce printr-un delegat.
-de a primi apel din partea unui cleric care cere rejudecarea cauzei sale.
-de devoluțiune.
În cadrul ierarhiei de instituire divină se stabilesc raporturi întemeiate pe poziția fiecărei slujiri și
sintetizate în drepturile și îndatoririle ce delimitează cercul de activități (cercul de competență a unei slujiri) pe
care le poate săvârși clericul în exercițiul slujirii sale, fie acționând direct, fie îndrumând, controlând sau
supraveghind anumite lucrări. În cadrul ierarhiei de instituire bisericească raporturile sunt determinate de 3
considerente: starea harică, poziția onorifică și poziția jurisdicțională.
Ex.: 39 Ap.: Prezbiterii și diaconii să nu facă nimic fără aprobarea episcopului. Dacă un preot
defăimează pe episcop să se caterisească. 8 S IV: Toți clericii să se supună episcopului. 2 S I: Nu pot exista doi
episcopi în același oraș.

7. Raportul de întâietate onorifică (τὰ πρεσβεία τῆς τιμῆς)

în Biserică episcopii erau așezați într-o anumită ordine (τάξις) ce respecta titlul admin. onorific pe care
respectivii îl aveau. Această ordine a creat dipticele Bisericii. În trecut, dipticele (dublu îndoit) = tăbliță dublă
pliabilă, pe care se notau numele celor care aparțineau Bisericii (vii și adormiți). Expresia a șterge din diptice se
găsește la 1 S III și 81 Cart. cu sensul de excomunicare. Ordinea de precedență creată prin înșiruirea numelor
episcopilor în diptice nu crea un privilegiu de putere, care să conducă ulterior la subordonarea unui episcop față
de altul (primat). In timp această listă de diptice a devenit un element propriu organizării admin. bisericești, ce
garanta Ortodoxia episcopilor prezenți în listă și indica poziția lor în cadul slujirii întru sobor de episcopi. Prin
extensie această ordine a indicat ordinea de precedență dintre diferitele Biserici autoc. Astăzi în dipticele BO sunt
înscrise în ordine onorifică toate B Autocefale, semn de comuniune dogmatică, canonică și liturgică. In cadrul
fiecărei bis. autoc. există un diptice canonic și admin. cu ordinea de precedență a eparhiilor care alcătuiesc
respectiva biserică.
Criteriile ordinii de precedență (aplicate obligatoriu în mod coroborat): vechimea autocefaliei (6 S I; 7 S
II; 2, 3, 8 S III; 36 Trul.), titlul admin. (idem.), importanța socio-politică a orașului de reședință (3 S III; 17 S IV;
36 Trul) și importanța activității misionar-pastorale desfășurată de respectiva Bis.
Ordinea de precedență din diptice nu a fost constituită printr-o hotărâre inițială, ci ea s-a constituit treptat,
ca rezultat al evoluției organizaționale a Bis. In primele secole, Biserica a recunoscut pe primul loc in diptice pe
episcopul Romei, capitala imperială (2 S II, 28 S IV, 36 Trul), urmat de ep. Alex., Antioh., Ierus. (6, 7 S I). În sec.
IV o schimbare substanțială a ordinii de precedență din diptice a produs-o 3 S II: „după episcopul Romei
întâietatea cinstei să o aibă episcopul Const. pentru că aceasta este Roma Nouă”, reconfirmat de 28 S IV și de 36
Trul.3 τὰ πρεσβεία τῆς τιμῆς (honoris primatum, Pericles Ioannou) = întâietatea de onoare a celui întâi născut. În
textul sf. can. nu a fost prevăzut niciun tip de primat, au fost doar indicate locurile sau pozițiile unor Biserici în
ordinea de precedență. Teologia canonică ortodoxă nu cunoaște privilegiul de autoritate (τὰ πρεσβεία τῆς
ἐξουσίας).
In sec V Bis. Co. întreprinde o puternică acțiune de centralizare și de afirmare a autorității sale. Din sec
VI, invazia musulmană reduce Bisericile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului la nivelul unor minorități etnico-
confesionale, trecute sub autoritatea Bis. din Co. Patriarhii acestor Bis. devin simpli funcționari ai administrației
constantinopolitane patriarhale. Creșterea autorității Patriarhiei Co., devenită cu timpul centrul cvasi-unic al
Bisericii orientale, a determinat efecte colaterale: patriarhul iși arogă titlul de Patriarh ecumenic și anumite
drepturi exclusiviste (de a deține stavropighii și chiar proprietăți); P. Ec. a incercat să revendice dreptul de a sfinti
Marele Mir.
După 1054, Roma este exclusă din diptice, primul loc revenindu-i Bisericii de Constantinopol. În 1448 BO
Rusă devine autocefală iar in 1589 este ridicată la rangul de Patriarhie.
Ordinea actuala 1) Const; 2) Alexandria; 3) Antiohia; 4) Ierusalimului; 5) Moscova 6) Serbia 7) România
8) Bulgaria 9) Georgia 10) Cipru 11) Grecia 12) Polonia 13) Albania 14) Cehia și Slovacia.

8. Întâistătătorul
Întâist. (protos, primus) unei Biserici autocefale este ales de sinodul de episcopi fără nicio ingerință
exterioară, putând avea titlul de Arhiepiscop / Mitropolit sau Patriarh / Papă / Katolikos. Cea mai veche
autocefalie este a Ciprului, 8 S III.
Primul can. despre relația întâist.-Bis. = 34 Ap. => întâist. își poate exercita drepturile doar într-un sinod
de episcopi, nu în afara lui, nu peste el (ecleziolg. papală). Obs.: textul can. debutează cu numirea episcopilor,
apoi cu cea a întâist., => întâietate de jos în sus. Drepturile întâistătătorului
- poartă două engolpioane și o cruce pectorală;
3
Despre privilegiile scaunului de Co și diaspora creștină + ierarhia scaunelor patriarhale.
- convoacă, prezidează și încheie lucrările organismelor centrale bisericești (în lipsa lui, episcopul locum tenens).
- veghează la îndeplinirea a hotărârilor luate de organismele centrale bisericești;
- inițiază și supraveghează lucrările de pregătire și sfințire a Marelui Mir;
- reprezintă Bis. autoc. (personal sau prin delegați) în relațiile cu statul și cu alți terți;
- reprezintă Biserica în relațiile pan-ortodoxe, inter-creștine și inter-religioase;
- are dreptul de devoluțiune (11 S VII);
- adresează scrisori pastorale;
- efectuează vizite canonice în eparhii;
- efectuează vizite irenice în alte biserici, denominațiuni;
- emite acte oficiale (grammate) pentru alegerea și instalarea Mitropoliților sau a Episcopilor.
- primește apel;
- conferă distincții sau ordine clericilor și mirenilor;
- numește/sancționează și revocă personalul din oraganismele centr. adm: Cancelaria Sf. Sinod și Adm. patr.
In BO nu există prevederi canoice prin care un ep. să fie subordonat unui alt episcop. Între întâistătătorii
de BOdoxe nu poate exista decât o întâietate onorifică. Primul can. despre relația dintre întâist. este 3 S II: „după
Biserica Romei, întâietatea de onoare să o aibă Biserica Copolului, pentru că aceasta este Noua Romă”.
Pentarhia = cele cinci patriarhii vechi. După 1054, primul din diptice este P. Co., numit ecumenic abia în
sec V, generalizat în sec XII. P. Ec. nu deține o autoritate univ. sau pan-ortodoxă, pentru că Ortodoxia =
comuniunea de Bis. autoc. egale, care păstrează unit. dogmatică, canonică și liturgică. P Ec, în baza faptului că
este primul în ordinea din diptice, poate convoca, prezida și încheia lucrările sinaxei întâistătlor. 28 S IV îi
conferea Episc. Co. dreptul de a hirotoni „episcopi din neamurile barbare”, interpretat de Patr Ec. ca drept de a
păstori diaspora ortodoxă. Celelalte Bis. nu au fost de acord cu acest drept, ambiguu exprimat în textul can.

9. Organismele de autoritate
Sinodul (a merge împreună pe aceeași Cale - Hristos) este autoritatea suprema in biserica. Principiul
sinodal de org și funcț. are fundament biblic (FA 15) și canonic (34 Ap., 9 Antioh.). Mântuitorul a instituit in
fruntea bisericii un colegiu de Apostoli in cadrul caruia cel care vrea sa fie primul, trebuia sa fie mai intai
slujitorul tuturor (Mc 10:43-44).
La Sinodul din 50/51 au participat Sf. Apostoli impreuna cu prezbitrerii, episcopi, slujitori bisericesti si
credinciosi, prezidați de Iacov, ruda Domnului, episcopul Ierus. Sinodul Apostolic a fost numit inițial adunare.
(Numele de sinod a intrat in limbajul bisericesc abia in secolul II, preluat din limbajul juridic al vremii, unde avea
sensul de for deliberativ.) Hotărârile au fost luate prin consensul participanților, nu printr-o pronunțare exclusivă a
Apostolilor sau a unuia dintre ei (Petru chiar a avut inițial o părere aparte): a) dogmatic: neobligativitatea taierii
imprejur pentru noii adepți; b) moral: obligativitatea crestinilor de a se abtine de la consumarea carnurilor
sacrificate idolilor, a sangelui si a animalelor sugrumate, precum si abtinerea de la desfranare; c) admin.:
trimiterea lui Pavel, Barnaba, Sila și Iuda Barsaba la creștinii din Antiohia și Cilicia, pentru a le vesti hotărârile
verbal + în scris (scrisoarea = primul act sinodal).
Infailib. aparține lui Hristos și e dăruită Bisericii în întregimea ei, a cărei poziție e exprimată prin sinodul
cu trei categorii de membri, ca rod al asistenței Duhului Sfânt: Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă (FA 15:28).
A. Clasificarea sinoadelor după modul de întrunire
a) Ocazionale = S Apostolic, din cauza unei probleme ivite la un moment dat în Bis.; S episcopilor vecini (minim
trei), convocat pentru alegerea episcopilor sau judecarea unor episcopi într-o comunitate cu număr mic de
membri; S unităților mari (exarhate, patriarhii), pentru situații excepționale (inclusiv bucurii).
b) Periodice, vizând org. administrativă a Bis. = S pre-mitropolitan, înaintea apariției mitropoliilor, organizat
într-un cadru etnic bine definit, de 2x/an (37 Ap.); S mitropolitan (în sec. IV), de 2x/an (5 S I, 19 S IV) sau
măcar o 1x/an (8 Trul., 6 S VII); S exarhal (existență limitată), 2x/an (18 Cart.); S patriarhal (din sec. V); S Bis.
autocefale, arhiepiscopale sau mitropolitane, 2x/an sau măcar 1x/an.
c) Permanente = creatie tardiva provenita din sinoadele endemice; oferă răspunsuri pastorale la probl cu caracter
urgent (morale sau care tin de relatia cu statul), care trebuie ulterior aprobate și de sinodul de episcopi.
d) Ecumenice = c m inalta forma de expresie a sinodalitatii; conlucrarea vointei autorit. bis. cu pronia divină.
B. Clasificarea sinoadelor după modul de alcătuire
a) S de episcopi:
pastreaza unitatea dogmatica, liturgica si canonica + comuniunea cu intreaga BO (37 Ap., 7 S III, 95 Cart);
examineaza probl. dogmatic, liturgic si canonic;
se ingrijeste de sfintirea Marelui Mir;
aproba canonizarea sfintilor emitand actul oficial de canonizare (tomosul);
exprima pozitia oficiala a bis.;
aproba infiintarea, modificarea sau schimbarea titulaturii eparhiilor;
alege pe intaistatatorul respectivei biserici si emite actul oficial de intronizare;
alege episcopi pentru scaunele vacante;
apropba infiintarea de stavropighii;
aproba hotararile propuse de consistoriu;
judeca pe membrii sai (episcopi) pentru cazuri de abateri;
aproba publicarea S. Scr. si a cartilor de cult.
b) S mixt = alcatuit din reprezentanti ai celor trei stari bis. Toate S. Ec. au fost mixte. Caracterul mixt nu e
menționat în can., deci nu e nici interzis. Sinodalitatea mixta nu contravine celei episcopale, ci amandoua sunt
forme complementare autentice si canonice ale sinodalitatii. In sinoaele mixte este reprezentata mai fidel intreaga
alcatuire a Bis. In BOR avem tipul de sinodalitate mixta atat la nivelul eparhiei (Ad. Eparhiala), cat si la nivelul
Patriarhiei (ANB). Prin 1/3 și 2/3, Andrei Șaguna a organizat ceea ce exista deja.
S mixte nu există din cauze politice în P. Ec., Alex, Antioh.
 Sinodul endemic (ad-hoc), inițial ocazional, ulterior periodic, acum permanent. Un s endemic = Roma
170, Sf. Policarp și papa Victor. Primul, conform istoricilor = Co 394/5, convocat de Nectarie pentru a rezolva
situația episcopiei din Bosra (Arabia); au particiat:Teod Mops., Teofil Alex., Flavian Antioh, Grig Nyssa,
Amfilohie Icon.
La S IV Anatolie al Co. a acuzat practica s endemice ca necanonice, fără ca sinodalii să-l aprobe.
Între S IV și Trulan s endemic câștigă și mai multă autoritate, pentru că: I R de Apus e răpus de ostrogoți;
o parte din I R de Răsărit e cucerit de arabi; Iustinian promovează s endemic.
Între Trulan și 920 s endemic e specific P Ec., care ia hotărâri cu caracter universal: stabilește corpusul de
can. valabil in Bis. și interzice a patra casatorie.
920-1453 s endemic capătă devine periodic, datorita faptului ca la Co rezidau multi episcopi ai altor
biserici (chiar si patriarhi – Th Balsamon, al Antioh) care functionau in admin. bis. constantinopolitana.
1764 P. Ec. Samuil I transforma sinoadele endemice in sinoade permanente formate din 12 ierarhi ai
patriarhiei ecumenice la care se puteau adauga si alti episcopi aflati intamplator in oras. Tot el creează si un
consiliu de administrare a treburilor curente ale P Ec. format din opt laici si patru ierarhi.
Azi în P Ec există doar s permanent, format din 6 membri ficși și 6 aleși la jum de an.
In BOR primul s permanent = 1931 (dupa ridicarea la rang de Patriarhie 1925 si dupa aprobarea statutului
de org. si funcț. 1928). Azi e alcatuit din toti mitropolitii in functiune, 6 in tara, 3 in afara (Basarb, Eu Centr si de
N, Eu Oc si Meriod) si trei membri, ierarhi alesi la un an (un arhiep si 2 ep) = 12 membri.

10. Bunurile și Patrimoniul bisericesc

Dreptul roman cunoștea impartirea in personae, actiones si res (bun). Bunuri = tot ceea ce poseda cineva
(pers fiz sau jur), sinonime: avut, proprietate, avere, bogatie, avutie. Bun = element al patrimoniului unei persoane
(corporal = lucru sau ne/incorporal = drept; prima dată în Gaius, Institutiones II, 13-14).
Patrimoniu (munus = indatorire, functie) = totalitatea drepturilor (latura activă) si obligatiilor (latura
pasivă) care apartin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniu excedentar = nr drepturilor e mai mare decât al
obligațiilor. P deficitar = invers.
A) Clasificări generale: Bunuri mobile si imobile și Bunuri corporale și incorporale
Bunurile mobile (miscatoare), nu au o asezare fixa si care pot fi deplasate dintr-un loc in altul oricand fara
a se aduce atingere substantei lor. Bunurile mobile sunt: 1. prin natura; 2. prin determinarea legii (obligatiunile si
actiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare; actiuni care se nasc din bunuri imobile); 3. prin
anticipatie (prin ceea ce vor fi ele in viitor, de ex. un teren, prin prisma recoltei lui).
Bunurile imobile (nemiscatoare): 1. prin natura (terenuri, izvoare de apa, plantatii, constructii, dreptul de
proprietate, pentru că e incorporat în obiectul său, confundându-se cu bunul imobil); 2. prin determinarea legii
(drepturi reale, imobiliare si actiuni in justitie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun
imobil); 3. prin destinatia lor stabilită de proprietar.
 B) Clasificări parțiale
1. Fungibile si nefungibile (dupa modul in care pot fi sau nu inlocuite) = determinate dupa nr, masura sau
greutate astfel incat pot fi inlocuite unele cu altele in executarea unei obligatii. (Ex.: catavasier obișnuit vs. cu
dedicatie / inscris).
2. Bunuri individual determinate si bunuri determinate generic. B indiv. determinate (res certa) = prin
natura lor sau prin vointa exprimata de partile actului juridic se individualizeaza prin insusiri proprii specifice. B
determinate generic (res genera) sunt bunurile care se individualizeaza prin insusirile speciei sau categoriie din
care fac parte.
3. Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile. B consump. = nu pot fi folosite fara consumarea
substantei lor sau instrainarea lor (bani, alimente vs. cladire, masina).
4. Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere. B frugifere = in mod periodic fara consumarea substantei lor
dau nastere la alte bunuri, numite fructe. Bunurile nefrugifere nu dau nastere altor produse in mod periodic sau o
fac prin consumarea substentei lor (producte). Ex. (casă închiriată vs. carieră de piatră).
5. Bunuri divizibile si bunuri indivizibile. B diviz. = pot fi impartite fara sa isi schimbe destinatia lor
economica (5 m de stofă vs. mașină).
6. Bunuri principale si bunuri accesorii = in functie de importanta. B princ = pot fi folosite in mod
independent fara sa fie destinate a servi la intrebuintarea altui bun. (lacăt vs. cheie).
7. Bunuri publice si bunuri private. Potrivit legii nr. 489/2006, BOR este persoana juridica de drept
privat si de utilitate publica.
8. Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile. B sesiz. = pot forma obiectul unei executari silite. B insesiz.
= în Bis: res sacrae, destinate exclusiv serviciului divin, consacrate de episcop/preot (biserici, vase sfinte); res
benedictae, destinate folosirii in biserica prin sfintire (vesminte, icoane, carti liturgice, cimitir), res ecclesiasticae
(bunuri bisericesti), in proprietatea directa a Bis. (terenuri, imobile), inalienabile, insesizabile si imprescriptibile.
Originea bunurilor Bis. se leagă de ofrandele pe care insusi Mant. le primea in timpul vietii Sale
pamantesti. Folosirea bunurilor materiale nu a facut ca Biserica sa isi piarda caracterul ei supranatural, deoarece
bunurile pamantesti si fericirea temporala sunt doar un mijloc de indeplinire a poruncilor evanghelice. Dreptul de
posesie al Bis. se bazeaza pe dreptul natural și pe Sf. Scr și Sf. Tradiție.
În Bis. primară, după mijloacele de însușire, bunurile ajungeau în posesia Bis. prin act de donație și prin
colectă. Pe baza Mt. 16:24, lepădarea de bunurile proprii a generat primul concept de proprietate comună a creșt.
Din sec. IV se inmultesc formele de dobandire a bunurilor bisericesti: donatie, daruri din partea autoritatilor civile
centrale/locale (făcute din bunurile publice sau private), cumparare, mostenire. De aceea, se trece la o org. bazată
pe proprietatea comuna la obligativitatea asigurarii asistentei sociale.
În statutul BOR Art 171-178 = Patrimoniu. Ultimul regulament dat pentru administrarea averilor
bisericesti a fost dat in 1953 pentru statutul din 1948.
11. Organismele competente în administrarea bunurilor bisericești
Din sec. I > 313. Biserica, nerecunoscută dpdv juridic. Bunurile erau puse la comun, administrate de
episcop, ajutat de sfatul prezbiterilor și de diaconi. Nu există o adm a bunurilor în regim contabil.
Din 313 > prezent. Patrimoniul bisericesc crește și primește recunoaștere juridică. Sistemului adm. format
din chiriarh și consiliu (38 Ap. Episcopul administrează bunurile bisericești ca și cum Însuși Dumnezeu le-ar
veghea) se adaugă, pe fondul apariției parohiilor urbane, sistemul adm. format din preotul paroh ajutat de un
consiliu de clerici și credinciosi reprezentativi (azi, consiliul parohial).
Drepturile și responsabilitățile chiriarhului:
- verifică și controlează administrarea bunurilor bisericești din eparhie, inclusiv din parohii (38, 40, 41 Ap.);
parohii care nu se supun, pot fi anatemizați (7 Gangra, 24 Antioh.);
- nu poate să-și însușească nimic din bunurile bisericești, decât ceea ce îi este necesar pentru întreținere;
- nu poate înstrăina bunurile bisericești;
- poate ajuta persoanele sărace din eparhie (inclusiv rudele sale);
- poate avea bunuri personale, administrate distinct de cele bisericești.
- administrează bunurile bis. prin consultarea consiliului, în caz contrar, e interpelat de sinodul episc. (25 Antioh).
Din sec. V-VI apar oficii noi de administrare a bunurilor bis.: economul (10 Teofil Alex, 26 S IV) numit
din rândul clericilor sau al laicilor cunoscători de drept (87 Cart); în caz de pagubă, răspundea cu propria avere;
epitropul, la nivelul parohiei. Astăzi, aceste oficii s-au diversificat în: consilier economic pentru bunuri mobile,
consilier agricol, silvic si viticol. Staretul = administratorul manastirii in numele chiriarhului, administratorul de
drept fiind episcopul. Atat economul cat si epitropul raspund de bunurile bisericesti ca organisme administrative,
dar gestionarii și reprezentanții oficiali ai bunurilor sunt episcopul si preotul.
În statutul BOR, partea a IV-a, art. 171: Totalitatea bunurilor aprtinand parohiilor, schiturilor,
manastirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor si patriarhiei, asociatiilor
si fundatiilor constituite de biserica, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum si averea bisericilor
fundationale (cu o anumita destinatie) alcatuiesc patrimoniul bisericesc al BOR. Bunurile aflate in folosinta
unitatilor administrative bisericesti au regimul juridic al bunurilor bisericesti si fac parte din patrimoniul
bisericesc.
In functie de destinatia lui, patrimoniul bisericesc al BOR cuprinde bunuri sacre (destinate cultului) si
bunuri comune. Bunurile sacre sunt, respectiv cele care prin sfintire sau binecuvantare sunt destinate exclusiv si
direct cultului sunt inalienabile, insesizabile (nu pot fi executate silit) si imprescriptibile (valabil totdeauna).
Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericeasca iar cedarea folosintei poate fi acordata pe un termen
de pana la trei ani, cu posibilitatea de reinnoire.
a) Bunurile sacre = lacasurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele); odoare si vesminte bisericesti;
cimitirele; cartile de cult.
 b) Bunuri asimilate bunurilor sacre, cu regim similar = casa parohiala, vatra parohiala sau manastireasca,
incinta centrului eparhial, resedintele chiriarhale, chiliile manastirilor si schiturilor, bunurile pretioase cu valoare
artistica, istorica sau datorita materialului din care sunt confectionate precum: picturile, scultpurile, tesaturile
artistice, miniaturile, cartile rare,documentele bisericesti si lucrarile materiale scumpe.
c) Bunurile comune, destinate intretinerii bisericii, a slujitorilor ei, operelor culturale, de caritate si
asistenta sociala si medicala, precum si pentru indeplinirea celorlaltor scopuri ale bisericii = edificiile unitatilor de
invatamant bisericesc, edificiile administratiilor bisericesti, muzeele religioase, asezamintele si institutiile
culturale bisericesti, social-medicale bisericesti, filantropice si economice bisericesti, terenurile agricole, livezile,
padurile, pasunile, viile, gradinile, drepturile patrimoniale, creanțele, partile sociale, actiunile, fondurile, hartiile
de valoare si averea in numerar.

12. Organizarea BO - O definiție bună (patristică): vino și vezi!

Def. BO: comuniune de 14 Biserici autocefale care păstrează unitatea dogm, can, lit (v. Crezul).
Sec. IV-V apar exarhatul și patriarhia ca formă de organizare. In primul mileniu avem Bis. autcefale de tip
patriarhal (pentarhia), mitropolitan, exarhat, arhiepiscopat. După 1054, se constata un proces de centralizare
excesiva a autoritatii bisericesti in P Ec. (in 588-Ioan Postitorul-patriarh ecumenic). În BO, Bis. autocefale si de
tip mitropolitan au devenit din ce in ce mai dependente de scaunul de Co.
În anul 1589, BO Rusa e ridicata la rang de patriarhie după ce devenise autocefala in urma nerecunoasterii
uniunii de la Ferrara Florenta, iar nu printr-o declarare oficială a autocefaliei. Din sec. XVI, apar doua Bis.
autocefale: de Ohrida (din 927) si de Peci (din 1219). In sec. XVI-XVII P Ec a căutat să le desființeze.
Odata cu rev. din Balcani si afirmarea statelor nationale, din secolul XIX apar: BO a Greciei, care si-a
declarat autocefalia in 1833, recunoscuta de P Ec in 1850; BO bulgara, 1873, 1953; Romana 1885; Sarba la 1879.
In sec XX, odata cu disparitia imperiului tarist au aparut: BO Poloneza 1924, 1948; a Cehiei si Slovaciei 1948; a
Albaniei 1937. BO Finlandeza a solicitat autocefalia in 1924 dar a primit doar autonomia.
Dpdv administrativ sunt trei nivele de autoritate: eparhie, condusă de chiriarh < mitropolia < patriarhia. În Grecia,
Cipru și P Ec: mitropolie < arhiepiscopie < patriarhie. Există doua categorii de unitati administrative: din statul
traditional și din diaspora. Ultimele trebuie sa se organizeze in state care sunt neortodoxe, având statutul de
minioritate si numărând credinciosi care provinți din emigratie, dar si credinciosi provinți din pastoratia locala.
(Arhiepiscopia Română a Americii are un tomos de autonomie).
Alcătuirea adm a P Ec. Relațiile cu B Finlandei și Greciei: BO din Finlanda autonomă din 1923; BO din
Creta, semi-autonomă; Mitropolia Dodecanezului sub autoritatea directă a P Ec. Rel. cu Republica Monahală a
M-telui Atos: cele 20 de mănăstiri, stavropighii patriarhale, se află sub autoritatea directă a P Ec. 963 Athanasie și
Nikefor Focas. 1432 Atos e cucerit de I Otoman. 1453 intră sub autoritatea P Ec. etnarh/milet pașa. 1912 intră în
componența Republicii Elene. Statutul M Atos e prevăzut în art. 105 din constituția elenă din 1975. Din 1981
Grecia devine membră UE și M Atos, parte a UE cu statut special. Prin legea 1166/1981, se recunoaște statutul
din 1924 al M-telui Atos și se prevede o alocatie financiara din partea Greciei pentru Republica Monahala atonită.
In Athos nu este permisa resedinta schismaticilor si eterodocsilor (art. 5), toti calugarii rezidenti in Muntele athos
sunt rezidenti greci (art. 6) indiferent de nationalitatea dinainte. Un guvernator pt Atos, numit de statul grec cu
statut de prefect in cadrul Min. de Afaceri Ext al Gr., participa la sedintele comunitatii cu drept de vot consultativ.
Diaspora: toată diaspora ortodoxă greacă ține de P Ec, nu de BO Greacă; P Ec pretinde drepturi asupra altor
credincioși ortodocși (cazul din Franța).
Patriarhia Moscovei. Din 2008 e recunoscută și BORusa din afara granitelor (a rușilor albi dizidenți, cu
sediul în NY), ruptă de Moscova din cauza relatiiilor cu bolsevicii, acefala între 1917-2008. Patriarhia Ierus. cu
statut de Bis autonoma, are sediul în biserica muntelui Sinai. Organismul de autoritate = sinodul de episcopi si
monahi, proviniți din fratia Sf. Mormant. A ramas si fara credinciosi, mulți emigrând sau convertindu-se.
Coteritorialitate în diaspora. În discutiile panortodoxe s-a decis convocarea unor adunari de episcopi în
fiecare regiune (fara ca acestia sa isi piarda dreptul de membri ai sinaodelor Bis lor), pentru a da un mesaj de
unitate al Ortodoxiei. Ac adunări au doar puterea de a rezolva probl curente (relatia cu statul, probleme
disciplinare). Au caracter provizoriu pana la convocarea sfantului si marelui sinodului panortodox.
În Estonia, odata cu independ. statului estonian (1991) si integrarea in UE, autoritatile estoniene, au dorit
o biserica independenta de Moscova si astfel, a luat nastere BO Apostolica din Estonia, paralel cu B Autoadmin.

13. Grupuri din Biserica veche responsabile de activitatea social-misionară

A. Grupuri feminine
I. Grupul văduvelor. Cel mai vechi grup ascetic, care a adoptat ulterior și un mod de viață practic,
adaptat necesitățile bisericești. Tim 5:9: în rândul văduvelor să fie înscrise cele care nu au mai puțin de 60 de ani
și care au fost femei ale unui singur bărbat. Erau femei deosebite, cu darul îngrijirii copiilor și a bătrânilor.
Văduvele (care își pierduseră soțul) stăteau în grija Bisericii. Intrarea în grupul văduvelor nu era însoțită de nicio
ceremonie sacramentală (Const. Ap. 8:25). Purtau de grijă celor în lipsuri (orfani, bătrâni) și fecioarelor (44 Cart).
Din rândul văduvelor erau alese diaconițele (Const. Ap. 6:6). Datorită modului lor de viață ascetic și prin
supunerea totală față de cler, sunt considerate precursoarele monahismului feminin. Gruparea văduvelor durează
până în sec. V, când se contopește cu monahismul feminin.
II. Grupul fecioarelor. Atestat la I Cor. 7. Ele locuiau fie în casa părintească, fie sub îngrijirea văduvelor,
fie în grupuri special constituite. Din rândul lor se alegeau diaconițele (Novela 6) și monahiile (126 Cart)
începând cu vârsta de 25 de ani. Grupul a durat până în sec. XI. În Occident grupul era foarte respectat în Ev.
Mediu, ca ordin de viață consacrată.
18, 19 Ancyra opresc ca fecioarele să locuiască în aceeași casă cu bărbații. În sec. IV apar dezbateri despre
vârsta lor. Vasile cM stabilește ca vârstă optimă 17 ani. Deveneau diaconițe la 40 de ani (15 S IV; 40 Trul.).
 16 S IV prevede pentru fecioarele care se căsătoresc sancțiunea excomunicării. Sf. Vasile și Ioan Postitorul
prevăd drept sancțiune pentru fecioarele care păcătuiesc pedeapsa adulterului.4
III. Grupul presbiterelor. Era format din doamne mai în vârstă care aveau rolul de a împărtăși
înțelepciunea lor tinerelor sau oricăror alte femei (Tit 2:4). Calitățile lor: cuviință, neclevetitoare, nerobite de vin,
bune învățătoare. În sec. IV, din cauza unor excese, 11 Laodic. interzice existența în Bis. a grupului de
prezbiterele. Motivul (după Teodor Balsamon): deveniseră prea mândre și prea iubitoare de agoniseală.
IV. Grupul diaconițelor. Format din persoane alese dintre fecioare sau văduve, cu rol exclusiv socio-
educațional sau administrativ-social. Atestate la Fapte 14:1, (Phoebe).
Sec. VI, Nov. 6 din 536 reduce vârsta de intrare în grupul diaconițelor de la 60 la 50 de ani, cu condiția ca
aceste văduve să locuiască în mănăstiri. Nov. 126 din 546 reduce vârsta minimă la 40. Sec. VII 48 Trul. nu mai
respectă nicio vârstă, ci menționează că soțiile preoților aleși episcopi să devină diaconițe, fără ref. la vârstă.
Și diaconițele erau sancționate aspru dacă nu respectau votul castității și al ascultării față de episcop, v.
Novela 6, din 536.
Activitatea principală a tuturor acestor grupări era fie social-filantropică, fie social-educațională.
Echivalentul lor de astăzi îl reprezintă asistenții sociali, coordonați de pr. consilieri. În 2004, Bis. Greciei
reintroduce grupul diaconițelor cu rol social-filantropic. În Bis. protestante găsim ceva similar.
B.Grupuri bărbătești
I. Grupul de parabolani, apărut în sec. III-IV, atestat întâi în Alex. Erau sanitari creștini laici, un fel de
infirmieri astăzi. Romaniștii medievali i-au numit curajoșii lui Hristos. Altă etimologie: vorbeau în pilde, uneori
pălăvrăgeau și nu făceau prea mult la modul practic. A treia etimologie, preferabilă: îngrijitori de băi publice, cu
rol medical. Parabolani ajungeau cei simpli (nu cu multă educație) și săraci. Erau bine retribuiți, de aceea a existat
o vreme pericolul de a-și vinde locul. Liderul lor se numea sindicus. Nosocomii îi înlocuiesc pe parabolani odată
cu dezvoltarea sistemului spitalelor.
II. Corporațiile funerare: grupări religioase care se ocupau cu practica creștină a înhumării persoanelor
decedate. Aveau prvilegii aproape egale cu ale clericilor.
III. Frățiile. Grupuri religioase locale apărute ca reacție la diferite pericole iminente asupra siguranței
Bis.; în Polonia și Rusia care au luptat mult cu prozelitismul romano-catolic uniat. Pe teritoriu românesc, frățiile
din Transilvania au luptat împotriva uniatismului (fără mare succes).
Astăzi, avem ASTO, ASCOR, Syndesmos.

4
În Imperiul Bizantin, Novela 6: cei care răpeau fecioare erau condamnați la moarte uneori. fecioarele care au consimțit adulterul, erau
pedepsite tot cu moartea.