MONOLOG

UN OM PENTRU O CAUZĂ

personajul militantul pentru Mişcarea Artiştilor Neatârnaţi

OMUL intră pe uşă; e îmbrăcat modest, are un aer răvăşit, şchioapătă. Aruncă o privire
încăperii; e clar : caută din cineva. Îl localizează şi se duce hotărât spre masa respectivă. (Masa
cu 4 scaune şi 2 consumatori se va afla pe scenă.)

OMUL : Iertaţi-mă că am venit neanunţat. Văd că aveţi scaune libere. Iertaţi-mă că mă aşez, mi-e
greu să stau în picioare. Am venit ca să vă cunosc. Trebuie să ne cunoaştem unii pe alţii. Trebuie
să ne cunoaştem între noi, ca să putem să ne apreciem. O dată ce faci cunoştinţă cu cineva, poţi
începe să ai simpatie pentru el, sau chiar să-l iubeşti... Ce ne-am face dacă nu ne-am putea
simpatiza între noi? Războaiele se fac tocmai fiindcă oamenii nu se cunosc îndeajuns. Ori fiindcă
nu se cunosc deloc. Uite, vedeţi? Şchioapăt de pe urma unei răni de război. Ei bine, am dus
războaie cu oameni pe care nu-i cunoşteam, cu care nici măcar nu ne puteam înţelege, tocmai
pentru că vorbeau o altă limbă : ".... (cântă o strofă din Lily Marleen)..." . Dacă noi am fi învăţat
limba lor : " ... (cântă o strofă din Catuşa)....", sau dacă ei ar fi învăţat limba noastră, (face o
pauză de cântat, dar se răzgândeşte) : sau dacă ne-am fi întâlnit înainte unii cu ceilalţi, fără
îndoială că n-ar mai fi fost război. Mă rog, n-o să vă mai bat la cap cu asta; vorba e c-am rămas
infirm pe viaţă. E tragic, domnule, e tragic... Nu vreau să vă deranjez. Poate că aveaţi ceva să vă
spuneţi. Ştiu şi eu să fiu discret... Discret, discret, dar oricum se ştie totul. O să cer un pahar, ca să
bem împreună, da? Se poate? Nu vă deranjez? ... Totul se ştie... Sunt peste tot... Ei, da, ce te uiţi
aşa la mine!?... Da, da, da... (Spre bar): Şefule, adu-ne două pahare şi pune unu' şi pentru matale.
(Tăcere) : Ei, va să zică, ia spune, ce ai de gând? Ce-o să faci cu tot bănetu' dumitale? N-o să-l
îmbogăţeşti pe şefu'! E un rechin de fapt, deşi nu s-ar zice. Pare drăguţ, însă... obiectiv văzând
lucrurile, e un rechin. Un rechin obiectiv. Un duşman al clasei noastre... Uite, noi doi am putea
face ceva împreună. Am putea crea o mişcare - Mişcarea Artiştilor Independenţi. Prescurtat :
MAI! ... Sună frumos, nu!?... Da' mă uit la tine şi-mi dau seama că aşa ceva e imposibili. Ţie ţi se
rupe în paişpe de toate. Eşti mut. Poate că eşti şi surd. Ţi-e frică. Totul ţi-e indiferent. Nu crezi în
nimic. Treişpe ani; ba nu, cinşpe, ba nu, treişpe : treişpe sau cinşpe? Ce trece timpul! Mă rog, aşa
se duce viaţa fără să faci nimic. Doamne, cât i-am iubit!... Mai mult decât pe familia mea i-am
iubit... Cincisprezece ani împreună... sau treisprezece... Cincisprezece ani împreună... Cinşpe sau
treişpe?... Să zicem paişpe! Da, paişpe... Şi ce să faci cu viaţa dacă nu ai nici un ideal ? Viaţa
trebuie sacrificată în numele unui ideal! Altminteri te plictiseşti. Şi nu eşti bun de nimic. Noi am
avut un ideal;... o cauză... N-a fost uşor; eu am tot încercat să-i smulg din plastilină. Da' nu te lasă
neam. Li se rupe-n paişpe de toate nedreptăţile. Dar eu nu m-am supărat pe chestia asta. Nu m-am
supărat şi ţineam la ei. Ne aveam ca fraţii. Cincisprezece ani împreună. Faţă-n faţă zilnic. Sau
treişpe?... Să zicem paişpe! Nici nu-ţi dai seama cât sunt de vinovaţi oamenii de felul lor... (Îl
ţintuieşte cu degetul) : Şi TU eşti vinovat. Din pricina ta se petrec toate relele din societatea
noastră, din tot sistemul, tu le acoperi, tu le găseşti justificare. Vrei să-ţi spun eu ce se întâmplă?
Tu eşti sistemul. Toată greşeala e-a ta. Ei, da, am lucrat atâta vreme împreună, cincisprezece ani,
sau treişpe, tot aia e - şi s-a ruinat văzând cu ochii în câteva săptămâni. Cum ai vrea să se schimbe
totul dacă nu pui şi tu umărul? Cu bănetul pe care-l ai acum a putea face ceva, să ştii. Ai putea să
ne-ajuţi. Nu trebuie să-ţi dai banii la săraci. Trebuie să-i laşi să se afunde în mizerie, ca să se
revolte. Bani trebuie să le dai sindicatelor; trebuie plătiţi artiştii, ziariştii, militanţii, oamenii care
muncesc. Dar tu n-ai cum să înţelegi asta. Patroane, vii odată cu paharele alea? Sau adu numai
unu, că domnu' nu bea! Dacă ţi-aş cere bani pentru munca mea de artist militant, m-ai bănui că-ţi
cer bani ca să beau. Ei, bine, n-am nevoie. Eşti un porc... (Bea din paharul domnului): Toţi
suntem nişte porci. Mai mult sau mai puţin. Însă suntem cu toţii victimele condiţiilor obiective.
Asta-i jungla!... (Bea din paharul comeseanului) : Am ţinut totuşi la ei. Foarte mult am ţinut!... Şi
la dumneata ţin. (Bea din paharul domnului):Sunt un pic agitat... Când o să fiu la pensie o să am
timp să militez pe tărâm social şi artistic şi totul se va schimba. O să vezi că are să se schimbe.
Între timp putem să mâncăm ceva. Patronu' plăteşte. (Strigă spre bar) : O friptură de văcuţă
pentru două persoane. Şi un vin! Da' nu d'ăla roşu, de masă, din care beau muncitorii. Adu un vin
fin, un beaujolais! ... (Domnului) : Ziarele - nici nu le mai citesc. Mă fac nefericit. (Către sală) :
Aruncaţi-vă ochii pe orice gazetă - numai crime, măceluri, epidemii, inundaţii, ciumă, cutremure,
genociduri, incendii, tiranii. Ce-or avea unii cu alţii? (Se ridică şi continuă adresa la sală) : Toate
explicaţiile lor - exploatarea omului de către om, injustiţiile sociale, carenţele economice - toate
astea mi se par prea puţin spre a justifica masacrul universal. Ideologiile şi revendicările nu pot să
explice totul; ele reprezintă prea puţin faţă de cataclismele pe care le declanşează. Violenţa
depăşeşte ideologiile. Ideologiile nu sunt decât un pretext pentru violenţă; un mister. Totul e
mister. Şi totul e violenţă. S-a zis că "să ne iubim unii pe alţii", când, de fapt, trebuia să se spună:
"Mâncaţi-vă între voi". De altfel, chiar asta şi înseamnă "Iubiţi-vă unii pe alţii". (Se repede la
comeseanul/comeseana Domnului, îi apucă brusc mâna, mârâie şi se face că muşcă din ea): V-aţi
speriat?... Era o glumă. Proastă. Dar pe undeva e adevărat : ce iubeşti - mănânci. De-vo-rezi!...
Lumea e rău făcută. Cine a făcut-o a dat greş. Suntem obligaţi să mâncăm, trăim într-o economie
închisă. Nu ne vine nimic din afară şi suntem obligaţi să mâncăm, să ne mâncăm ca să
supravieţuim... Dacă am reuşi să nu mai dorim să fim, atunci totul s-ar termina. Dar Creatorul nu
vrea ca lumea asta să ia sfârşit. Drept pentru care ne ţine în viaţă, ne face să supravieţuim cu
dorinţele noastre în stare de explozie. Dorim totul, dorim orice, dorim nimicul. Chiar şi faptul că-
ţi doreşti să nu-ţi doreşti nimic e tot dorinţă. Nu vi se pare că trăim în infern? Că infernul este
AICI? Suntem cu toţii nişte însetaţi, nişte înfometaţi plini de dorinţe; iar foame, iar sete. Creatorul
are o imaginaţie debordantă. Va inventa cât va dori el, pungaşul. Dar şi noi ar trebui să nu ne
lăsăm. Cu toţii suntem sclavi, depindem unii de alţii, îi cerem întotdeauna celuilalt să ne
îndeplinească dorinţele. Dacă aş putea să nu mai beau apă şi să nu mai mănânc pâine! E posibil.
Eu am încercat să nu mai mănânc şi să nu mai beau. Am rezistat trei zile, după aia - gata. Ar trebui
să ne sinucidem. Ceea ce nu e prea uşor pentru că El a pus în noi şi instinctul de autoconservare şi
frica de moarte. Ne apără împotriva noastră... (Coboară în sală) : Voi nu vă simţiţi ameninţaţi?
Mie mi-e frică mai ales atunci când nu mă simt ameninţat de nici o primejdie. Mă întreb ce oare s-
o pregăti în tăcere. Întotdeauna se pune la cale ceva în linişte. Mi se pare că se clatină pereţii şi că
tocmai a început cutremurul. Mi se pare că obiectele sunt înlocuite unele cu altele, cu obiecte care
par aceleaşi, dar de fapt sunt altele. Trebuie că în permanenţă se produc substituiri. Toate se mişcă
în permanenţă. E bizar. De ce se întâmplă aşa ceva? În orice clipă totul se poate prăbuşi, totul se
poate rupe în două. Mă şi mir că încă nu s-a întâmplat una ca asta. Mă aştept în fiecare moment la
orice rău. Să nu credeţi că sunt exagerat, nu, nu, sunt un om la locul lui. Un artist normal, un
înţelept. Şi cine este înţeleptul? Cel care acceptă totul sau cel care s-a hotărât să nu accepte nimic?
Este resemnarea o înţelepciune? Câteodată îmi place să cred că înţelepciunea nu-i decât o altă
formă de nebunie... Trăim într-o închisoare, într-o cutie. Cutia asta e închisă într-o altă cutie, şi tot
aşa. Cutie în cutie în cutie în cutie, într-o altă cutie, într-o altă cutie, şi aşa mai departe, la infinit.
Iar infinitul, cum vă spuneam, nu ne e dat să-l concepem. TOTUL e de neconceput. Am fost creaţi
ca să nu ştim nimic. Un singur lucru mi-a fost dat să ştiu: că nu ştiu. Că nu pot să ştiu nimic. Ei
bine, aşa ceva eu nu pot admite. Lui nici nu-i pasă dacă eu pot sau nu pot să admit aşa ceva, de
vreme ce El ne-a făcut aşa. Ce harababură! (Se întoarce spre Domn, urcă pe scenă, dar nu se mai
aşează): Ştii ceva!?... Trebuie să m-ajuţi! Trebuie să te implici; să faci parte din Mişcare... Vezi tu,
bătrâne... Cinşpe ani de lucru împreună... Asta înseamnă CEVA... Făceam totul în echipă. Eu
scriam scenariile. A, bine, nu făceam doar asta, se înţelege; militam pentru cauza noastră; în plus -
mă ocupam de imagine, de producţie, de p.r.; eram şi responsabil cu recuzita şi cu luminile, dar,
desigur, în primul rând scriam scenariile pentru ei. Aşa am muncit 15 ani ca o adevărată echipă, şi
pe urmă - puffff! Gata. S-a supt. S-a zidit. Am stat la spital o vreme - pe fond nervos, se-nţelege.
(Se adresează sălii): Dar mi-am revenit. Acum mi-am revenit complet. Sunt pregătit s-o iau de la
capăt. Să revigorez Mişcarea. S-o resuscitez. (Ridică vocea) : Da! Cu orice preţ! (Îşi revine, se re-
adresează Domnului) : Cinşpe ani împreună...Cum o să mă descurc eu cu alţii... Îţi dai seama că
va fi dificil în primele luni. Până te obişnuieşti, până... DAR! Uite, poate cu tine o să încep un nou
capitol. Poate tu o să mă ajuţi s-o iau de la zero. (Spre comesean): Sau... poate - tu?!... Mmmmm,
nu! Nu cred. N-ai faţă. Nu-mi inspiri încredere. (Domnului) : Tu, însă - da!... Uite, ca să-ţi
demonstrez că eu cred în tine, am să-ţi povestesc ultimul meu scenariu. L-am scris joia trecută.
M-am aşezat la masă, am luat hârtia şi creionul, şi - în câteva ore l-am scris. Bine,... e doar o
schemă, judeci, mai am de pus dialogurile, situaţiile... Astea le făceau ei... Cinşpe ani... În fine,
ascultă! "Guturaiul". Ăsta e titlul scenariului. E inspirat din viaţă, să ştii! Cumnatul meu avea pe
linie paternă un văr neamţ, al cărui unchi pe linie maternă avea un cumnat, al cărui bunic patern
se însurase a doua oară cu o jună indigenă al cărei frate întâlnise într-una dintre călătoriile sale o
fată de care se îndrăgostise şi cu care a făcut un băiat care s-a însurat cu o farmacistă
întreprinzătoare, care nu era altcineva decât nepoata unui subofiţer din marina britanică, al cărui
tată adoptiv avea o mătuşă care vorbea curent spaniola şi care era, probabil, una dintre nepoatele
unui inginer - mort tânăr - nepot la rândul său al unui proprietar de vie din care ieşea un vin prost,
dar care avea un văr de-al doilea, cloşcar, plutonier, al cărui fiu se însurase cu o tânără frumoasă şi
divorţată, al cărei prim soţ era fiul unui patriot sincer, care îşi educase în dorinţa de a face avere
pe una dintre fiice, care se măritase cu un vânător care-l cunoscuse pe Rotschild şi al cărui frate,
după ce a încercat mai multe meserii, s-a însurat şi a avut o fiică al cărei străbunic, cam pirpiriu,
purta ochelarii pe care-i dăruise un văr de-al lui, cumnatul unui portughez, fiu natural al unui
morar, om nu tocmai sărac, şi al cărui frate de lapte se însurase cu fiica unui fost doctor de ţară,
acesta fiind fratele de lapte al fiului unui lăptar, el însuşi fiul natural al unui alt doctor de ţară, de
trei ori la rând însurat, iar cea de-a treia nevastă era fiica celei mai bune moaşe din ţinut, văduvă,
aceasta, de timpuriu, dar care s-a recăsătorit cu un geamgiu de vocaţie, om foarte vesel şi cam
zburdalnic, care-i făcuse un copil fetei unui şef de gară, un copil care s-a priceput să-şi facă un
drum în viaţă şi care luase de nevastă o negustoreasă al cărei tată avea un frate primar într-un
cătun, iar acesta se însurase c-o învăţătoare blondă, al cărei văr era pescar cu năvodul, care se
însurase cu altă învăţătoare blondă pe care o chema tot Maria şi al cărei frate s-a însurat tot cu o
Marie, şi ea învăţătoare blondă şi al cărei tată fusese crescut în Canada de către o bătrână care era
nepoata unui preot a cărui bunică făcea, câteodată, iarna, ca toată lumea - guturai. (Reacţie
încântată de aşteptare a unei admiraţii): Ee!? (Ridică paharul comeseanului) : În sănătatea ta!...
Cinşpe ani împreună... sau treişpe... e o viaţă de om... Spună oricine ce vrea, dar asta însemnă
ceva. (Bea o gură din pahar. Spre Domn): Şi-n sănătatea ta! (Spre sală) : În sănătatea voastră! În
cinstea cauzei pe care am servit-o toată viaţa! (Mai ia o gură, pune paharul pe masă. Domnului) :
O să mai vin eu pe-aici, bătrâne... Nu-ţi uiţi prietenii aşa de uşor. Cinşpe ani, sau treişpe, ne
strângeam la cârciuma asta. Aproape seară de seară. Nu ne-om fi înţeles noi chiar întotdeauna...
La urma urmei, eu le-am reproşat mereu că... În fine, acum e treaba ta, tu hotărăşti. Sunt convins
că te vei converti... ah, nu la liturghie, ci că vei intra în Mişcare... Noroc!... (Îl bate pe umăr, se
îndreaptă spre ieşire, fredonând în franceză. Eventual "Rien du rien", Piaf. Din uşă) : A! Dacă vin
totuşi fripturile-alea şi beaujolais-ul, consumaţi-le voi! Fac cinste!!! (Iese)...