Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa

I. Obiectivele proiectului

Proiectul ce urmeaza a fi prezentat vrea sa faca cunoscuta aceasta organizatie care

are un rol foarte important pe plan mondial, asigurand securitatea si cooperarea intre state
si care are o istorie ce merita aflata.

II. Prezentare generala

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anii '70,

iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cunoscută
ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog şi negocieri
multilaterale intre Est şi Vest.

Istoria CSCE se împarte în două perioade:

a. Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a Cartei
de la Paris pentru o nouă Europa), în care CSCE a funcţionat ca un proces de
conferinţe şi reuniuni periodice.
b. Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări
fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al
procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la
Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

În prezent, OSCE cuprinde 56 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la

Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta
URSS. Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este
consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări

substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie
europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme
cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a
identităţii de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional,
normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă rezidă in: abordarea
atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană);
participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme,
valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în
domeniul diplomaţiei preventive.
Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive,
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a
democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor aspectelor societăţii civile, OSCE va
continua să joace un rol important în promovarea unui spaţiu comun de securitate. Ea va
contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin
cooperare.

III. Scurt istoric

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe
general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei -
intensificate intr-o perioadă caracterizată drept "destindere în relaţiile Est-Vest", când o
politică de "acomodare între state având interese divergente" era preferabilă războiului -
au cuprins un proces îndelungat şi complex de acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau de
diferite grupuri de ţări. Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările mici şi
mijlocii, printre care şi România. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi
divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alţii - pentru a
consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acţionat
pentru convocarea ei a fost "asigurarea securităţii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a

reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii
Conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973,
iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea
bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la
baza negocierilor propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa,
concepută, iniţial a se desfăşura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel
de experţi; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor
participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara
anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinţei
pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscut şi sub denumirea de acordurile de
la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de principii) care guvernează
relaţiile dintre statele participante şi atitudinea guvernelor respective faţă de cetăţenii lor,
precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei
evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice,
împărţite în trei mari categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de "coşuri", iar ulterior
"dimensiuni"):

a. probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;

b. cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;
c. cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.
d. un al patrulea capitol - Urmările CSCE - se referă la reuniuni şi acţiuni de
continuare a procesului început.
In anii '70 şi '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-
1983), Stockholm (1983-1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluţiile
sinuoase ale climatului politic internaţional, în special de confruntările ideologice intre
Est şi Vest, precum şi de raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.

Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură
în istoria CSCE deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat de
dialog şi negocieri, cu o structura operaţională. Fiind prima Conferinţă la nivel înalt după
adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina
noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt războiului rece şi
fiind adoptate documente de importanta majoră în domeniul dezarmării - Tratatul privind
reducerea armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale
Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul
asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii (Documentul de la
Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele instituţionalizării
procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale
miniştrilor de externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create, totodată,
Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor
(Viena) şi Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării
unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea securităţii,
dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi promovarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa la nivel
înalt de la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaraţia de la
Helsinki, denumita simbolic "Sfidările schimbării" - conţine prevederi vizând întărirea
contribuţiei şi rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie,
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Noul instrument - Înaltul Comisar
pentru Minorităţi Naţionale - este însărcinat să se ocupe, intr-o fază cât mai timpurie,
de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki,
1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, - care
se întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia masuri concrete vizând întărirea
securităţii şi stabilităţii în regiunea euro-atlantică.

Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a creat funcţia

de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a stabilit
o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. Prin
crearea, în aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în Consiliul
Permanent), au fost lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de dialog, consultări şi
decizie politică.

Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki, 1992, CSCE

şi-a adăugat un nou profil, operaţional, având capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă
durată pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor în zone de conflict sau
potenţial conflictuale.
Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE, Summit-ul de la Budapesta, 1994, a hotărât
schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politicăa statelor membre de a
se trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la Budapesta a
fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii, conţinând
principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţi democratice.
Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuţiilor în cadrul OSCE
privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului
XXI, bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-
ul de la Istambul a Cartei pentru securitate europeana.

După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE şi-a asumat responsabilităţi

importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina şi prin alte
instrumente specifice (Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului de la
Varşovia, Reprezentanţi personali sau speciali ai preşedintelui în exerciţiu s.a.), OSCE a
jucat un rol important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare
şi municipale în Bosnia-Herzegovina, asigurarea respectării drepturilor omului, edificarea
instituţiilor specifice unui stat de drept, realizarea dezarmării, stabilităţii şi securităţii
regionale.

În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor internaţionale.

Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele
spaţiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi
mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe
consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis, normele
şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum şi un sistem de
contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.

Priorităţile OSCE sunt:

• consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor

societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;
• prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune;

eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi

diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui
sistem de securitate prin cooperare.
IV. Structurile şi instituţiile OSCE

1. Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor membre trasează
priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de
la Paris, a tinerii periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele CSCE/OSCE la
nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istanbul
(18-19 noiembrie 1999). În prezent, aceasta periodicitate nu mai este respectata cu
rigurozitate.

2. Consiliul Ministerial, care se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul

respectiv nu are loc Summit-ul OSCE), la nivel de ministru al afacerilor externe, este
organul central de decizie şi orientare politică al OSCE. Ministrul de externe al ţării
gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşedinte în exerciţiu al
OSCE. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă,
are loc în luna decembrie.

3. Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de

orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor OSCE. Examinează şi
stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Periodicitatea reuniunilor acestei
structuri, de la crearea ei prin Carta de la Paris până în anul 1996, a fost de cel puţin două
ori pe an, la care se adăugau reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgenţă.
Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Din anul 1997,
Consiliul Superior se întruneşte doar o dată pe an ca Forum Economic la Praga. Deşi nu
exista o decizie formală privind desfiinţarea acestei structuri, unele state participante
consideră inutilă menţinerea acesteia, datorita existenţei Consiliului Permanent.

4. Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică,

decizională şi operaţională curentă a OSCE. Se întruneşte la Viena, de regulă,
săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi ori de cate ori se consideră necesar în reuniuni
speciale, extraordinare sau de urgentă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează
diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru
creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul
acestuia, prin Carta asupra securităţii europene adoptata la Istanbul în 1999, a fost creat
Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent.
Reuniunile structurilor menţionate mai sus (în afara Summit-ului OSCE) sunt
prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupurilor de lucru
pot fi prezidate şi de reprezentanţii ţărilor din troica OSCE, din însărcinarea
preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor Summit-elor OSCE se asigură prin
rotaţie.
5. Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii este parte integrantă a OSCE, se
întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând
întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantica. Obiectivele principale
ale acestui for sunt: a) negocieri privind controlul armamentelor şi masuri de dezarmare,
creştere a încrederii şi securităţii; b) consultări regulate şi cooperare intensă în probleme
de securitate; c) reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. Forumul se
ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creştere a încrederii şi securităţii (CSBM),
pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de
evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi
clarificarea schimbului de informaţii convenit conform măsurilor de încredere. Sub
auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la
Viena privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a
aplicării Codului de Conduită, ca şi seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară
activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

6. Preşedintele în exerciţiu - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea

Consiliului Ministerial al OSCE pe anul în curs - este investit cu responsabilitatea
generală asupra activităţii executive a OSCE.
România a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE în anul 2001.
În 2002, preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Portugalia, în anul 2003 de Olanda, în
anul 2004, de Bulgaria şi în anul 2005 de Slovenia. Preşedinţia în Exerciţiu a OSCE este
asigurată de Belgia, iar de la 1 ianuarie 2006, această poziţie va fi preluată de Spania.

Preşedintele în exerciţiu, în îndeplinirea atribuţiilor sale, poate fi asistat de:

• troica OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte al OSCE (în
prezent, troica OSCE este formată din Slovenia, Belgia şi Spania);
• grupuri ad-hoc, create pentru diferite probleme, îndeosebi în domeniul prevenirii
conflictelor şi gestionării crizelor;
• reprezentanţi personali, numiţi de preşedintele în exerciţiu cu un mandat clar şi
precis, pentru a-l asista într-o situaţie de criză sau conflict.

7. Secretarul general este numit de Consiliul ministerial pentru o perioadă de trei ani.
Având sediul la Viena, el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l
sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor OSCE. Sarcinile
Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE.
Primul Secretar general al OSCE a fost dr. Wilhelm Hoynck (Germania, 1993-1996),
urmat de Giancarlo Aragona (Italia, 1996-1999) şi de Jan Kubis (Slovacia, 1999-2005).
Din 2005, Secretar General al OSCE este Marc Perrin de Brichambaut (Franţa).

Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul OSCE, cu sediul la Viena (şi o

unitate la Praga), structurat pe trei departamente:

• politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu,

pregătirea reuniunilor, contacte cu organizaţii internaţionale etc.);
 • Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intra activitatea
operaţională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionarii crizelor,
sprijinirea activităţii misiunilor OSCE. CPC mai urmăreşte îndeplinirea
obligaţiilor pe care şi le-au asumat statele în domeniul politico-militar al
securităţii europene (Documentul de la Viena privind masuri de creştere a
încrederii şi securităţii, Codul de Conduită etc.)
• Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor
(traduceri, documentaţie, protocol).

În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presa al OSCE.

În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi

economice şi de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea capacitaţii
Consiliului Permanent şi ale altor instituţii OSCE de a examina aspectele economice,
sociale şi de mediu ale securităţii.

8. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de

tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict
ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante - are
rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica soluţii pentru
reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine
prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul
Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau
probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste
recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în
identificarea de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. De la 1 iulie 2001,
potrivit deciziei Consiliului Ministerial de la Viena din noiembrie 2000, ambasadorul
Rolf Ekeus (Suedia) a fost numit Înalt Comisar pentru Minorităţi Naţionale.

9. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creata (în 1997), în care
a fost numit dl. Freimut Duve (Germania), pentru o perioadă de trei ani, începând cu 1
ianuarie 1998, mandatul sau fiind prelungit în cadrul Consiliului Ministerial de la Viena
din noiembrie 2000 şi din nou în cursul anului 2001. Din martie 2004, Reprezentantul
OSCE pentru libertatea presei este Miklos Haraszti (Ungaria).
10. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la
Varşovia este instituţia OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului,
democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor
privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. Directorul
acestei instituţii este ambasadorul Christian Strohal (Austria). ODIHR are un rol
deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale,
acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunii
organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru
alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor; funcţionează ca punct de contact
pentru problemele Roma şi Sinti, oferă sprijin logistic pentru seminariile OSCE. în anul
1997, aceasta instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind un nou concept de
funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea implicării sale în
diferite acţiuni ale OSCE, îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor
democratice şi drepturilor omului. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de
consilier pentru problemele populaţiei Roma, care a fost ocupat până în anul 2005 de
Nicolae Gheorghe (România).

11. Misiuni ale OSCE sunt amplasate în Serbia, provincia Kosovo, Muntenegru,
Bosnia-Herzegovina, Croaţia, FRI Macedonia, Georgia şi Republica Moldova.

Misiunile OSCE sunt unul din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor şi
gestionarea crizelor.

În afară de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii conflictelor,

gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul
cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea,
menţionăm: Prezenţa OSCE în Albania, Biroul OSCE din Belarus, Coordonatorul de
Proiect OSCE din Ucraina, birourile OSCE din Armenia şi Azerbaidjan, Reprezentantul
personal al preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenta pentru problema din
Nagorno Karabah etc.

12. Curtea de Conciliere şi Arbitraj, creată conform Convenţiei privind concilierea şi

arbitrajul în cadrul OSCE, intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea
instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În funcţiile Curţii intră
reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei,
prin conciliere sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi
ratificat această Convenţie.

13. OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi
promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exerciţiul
privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
V. Adunarea Parlamentară a OSCE

Adunarea Parlamentară a OSCE (AP OSCE), creată ca una din instituţiile originale
ale OSCE prin Carta de la Paris din 1990, a continuat să se dezvolte şi să-şi lărgească
rolul şi competentele. Secretariatul internaţional al Adunării Parlamentare - cu sediul la
Copenhaga - colaborează strâns cu Secretarul general şi alte instituţii ale OSCE.
Preşedintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE şi
prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt şi ministeriale ale
OSCE. Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale ţărilor
membre. Conform unei tradiţii stabilite, preşedintele în exerciţiu al OSCE, Secretarul
general, precum şi şefii diferitelor instituţii şi misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste
reuniuni. De menţionat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar
(spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) şi nu sunt obligatorii
pentru OSCE.

În perioada iulie 2000 - iulie 2002, funcţia de Preşedinte al AP OSCE a fost îndeplinită de
domnul Adrian Severin. La încheierea mandatului, ca o recunoaştere a activităţii
desfăşurate în această calitate, domnului Adrian Severin i s-a conferit titlul de "Preşedinte
emerit" al AP OSCE.

VI. Relaţiile OSCE cu organizaţii şi instituţii internaţionale

OSCE si-a dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu

excepţia ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.

La nivelul organismelor de conducere şi al secretariatelor există o serie de mecanisme sau

forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a acţiunilor sau reacţiilor.
Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE - Consiliul Europei -
CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE - Consiliul Europei; reprezentarea, pe bază de
reciprocitate, la diferite reuniuni etc.

Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în prevenirea

conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona OSCE impune tot
mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor organisme internaţionale. OSCE a
elaborat un cadru coerent de acţiune a "instituţiilor care se întăresc reciproc" (Mutually
Reinforcing Institutions), respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securităţii,
ca parte a Cartei de securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999.
VII. Parteneri de cooperare

o Afganistan, Japonia, Republica Coreea, Mongolia şi Thailanda sunt parteneri

de cooperare.

o Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Maroc şi Tunisia sunt parteneri mediteraneeni

de cooperare ai OSCE.
Dialogul cu partenerii şi partenerii mediteraneeni de cooperare s-a intensificat şi
consolidat.

Bibliografie:
o www.mae.ro
o http://ro.wikipedia.org/
o http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/11.htm