Bioclimatologie,

Marius Lungu – Curs 3 – 30.10.2017

Transportul căldurii în mare

Se realizează într-un mod mult mai amplu decât la nivelul solului sau la nivelul scoarței terestre.
Transportul vertical al căldurii în mare sau ocean se realizează pe adâncimi de ordinul sutelor de metrii
spre deosebire de cel characteristic solului care se limitează la adâncimi de ordinul metrilor, cel mai
frecvent de ordinul centimetrilor.
Variațiile termine anuale dispar la adâncimi de circa 300 m, adică de 16 ori mai mari decât în cazul
scoarței terestre. Din cauza căldurii specifice dar și din cauza conductibilității calorice ridicate, a
consumului mare de căldură în procesul evaporației precum și a mișcărilor sale neîncetate, apa mărilor și
oceanelor se încălzește mult mai lent ziua și vara și se răcește mai greu noapte și iarna. Regimul termic
anual al stratului superficial de apă la latitudini templerate și polare înregistrează valori maxime în lunile
august – septembrie și minime în februarie – martie. Transportul căldurii în mare are caracteristici foarte
diferite atunci când apa se află în stare solidă. Un prim factor care diminuează acest transport îl constituie
albedoul foarte ridicat al zăpezii (80 – 95%). Acestuia i se adaugă coeficientul mare de emisie în infraroșu
și apropiat de cel al corpului absolut negru care este egal cu 1 și conductubilitatea caloric extrem de redusă
care se datorează aerului nemișcat localizat între cristalele de gheață.
Reflectând radiațiile de undă scurtă și emițând fluxurile radiative de undă lungă, stratul de zăpadă
se răcește extrem de rapid scăzând cu aproximativ 15-20°C într-o noapte cu emisie radiativă.

Transportul căldurii în aer

Se realizează obișnuit de la suprafața terestră către atmosferă prin intermediul unor procese, cele
mai representative fiind conductibilitatea moleculară, emisia radiativă, turbulența și convecția.

Conductibilitatea moleculară – joacă un rol mai puțin important în încălzirea aerului deoarece
acesta are un coeficient de conductibilitate caloric foarte mic, de aproximativ (0,00005 calorii/cm 2/sec/°.
Prin intermeditul acestui proces aerul se poate încălzii pe o grosime mică, de maxim 4 cm.

Emisia radiativă – are o influență mult mai mare, fiind reprezentată de fluxul radiativ de undă
lungă emis neîncetat de suprafața terestră. Acest flux radiativ este absorbit selectiv de către vaporia de
apă și CO2 dar și de susp. solide sau lichide din atmosfera terestră contribuind astfel la emiterea de radiații
calorice în toate direcțiile, inclusiv către suprafața terestră.

Turbulența – reprezintă mișcarea dezordonată a aerului sub forma unor vârtejuri mici, al căror
efect principal constă în amestecul volumelor de aer cu temperaturi diferite ceea ce implică și un transport
caloric între suprafața terestră și stratul de aer din imediata proximitate. Turbulența aerului poate fi
generate atât de cauze de natură termică – turbulență termică, cât și cauze de natură dinamică –
turbulență dinamică.
Turbulența termică ia naștere ca urmare a încălzirii inegale a suprafețelor de teren orientate
diferit față de razele solare, orientare care condiționează mărimea unghiului de incidență dintre razele
solare și suprafața terestră. Aerul aflat în contact cu aceaste suprafețe, se încălzește diferit, ceea ce

1
detemină formarea unor curenți ascendenți de mică intensitate deasupra suprafețelor mai calde și a unor
curenți descendenți deasupra suprafețelor mai reci.
Prezența turbulențelor termice este pusă în evidență prin așa-numitul fenomen de miraj, tremurul
conturului obiectelor, fenomen optic care este datorat refracției diferențiate a razelor de lumină care
străbat mediul turbulent.
Turbulența dinamică apare în urma interacțiunii dintre volumele de aer aflate în mișcare de-a
lungul suprafeței terestre și neregularitățile acesteia. Obstacolele mai mici, de tipul vegetației ierboase,
sau a mușuroaielor, dar și obstacolele mai mari, de tipul pădurilor, colinelor sau dealurilor, se opun
deplasării liniare a volumelor de aer, modificând direcția și viteza. Pe lângă amestecul aerului, un alt efect
al acestei interacțiuni constă în micșorarea intensității vântului datorită forței de frecare.

Convecția – reprezintă deplasarea pe verticală a volumelor de aer. La fel ca turbulența, poate avea
o cauză termică dar și o cauză dinamică.
Convecția termică reprezintă de fapt o turbulență termică la scară mult mai mare. Aceasta rezultă
din încălzirea și răcirea diferențiată a suprafețelor de teren. În urma încălzirii unei suprafețe de teren,
volumul de aer aflat în proximitate își intensifică energia cinetico-moleculară, ceea ce duce la dilatarea
acestuia.
Densitatea aerului devine mai mica decât cea a mediului înconjurător drept pentru care ea se
ridică, intrând într-o mișcare ascendentă. În cadrul acestei mișcări, volumul de aer începe să se răcească
adiabatic, cu 1°C la 100 m altitudine, până ce temperatura acestuia se egalizează cu cea a mediului
înconjurător. Egalizându-se tempersturile se egalizează și densitatea, ceea ce duce la o stopare a
instabilității. Aerul mai rece prezintă o densitate mai mare față de mediul înconjurător, intrând într-o
mișcare descendentă, până la nivelul scoarței terestre.
Convecția dinamică este de două tipuri: frontală și orografică.
Convecția orografică este specifcă cu precădere lanțurilor montane și în special fațadelor expuse
circulației generale a atmosferei terestre.

Turbulența termică și dinamică prin intermediul cărora se realizează schimbul caloric dintre
suprafața terestră și aerul de deasupra se poate produce fie concomitent, fie succesiv. Pe timp senin și
calm, este specifică doar turbulența termică. Aceasta crește paralel cu creșterea suprafeței active, drept
pentru care ea este maximă în zilele de vară și cu precădere la amiază atunci când depășește intensitatea
turbulenței dinamice.
Turbulența dinamică intervine odată cu apariția vântului și este cu atât mai mare cu cât viteza
acestuia este mai mare iar obstacolele întâlnite sunt mai înalte și mai numeroase.

Distribuția verticală a temperaturii în troposferă

Ca urmare a proceselor prin intermediul cărora se realizează schimbul de căldură între suprafața
terestră și aerul de deasupra, temperatura aerului scade treptat pe măsură ce crește altitudinea.
Această variație a temperaturii aerului raportată la unitatea de distanță verticală poartă numele
de gradient termic vertical fiind de 0,6°C la 100 m altitudine. În realitate însă, gradientul termic vertical,
înregistrează în troposfera inferioară valori foarte diferite de la un loc la altul, fie pentru același moment,
fie pentru momente diferite din același loc.

2
 Distribuția pe verticală a temperaturii indică o răcire treptată a aerului pe măsura creșterii
altitudinii, datorită rarefierii aerului. Toate acestea au loc în timpul absorbției și tranferul energiei
radiante, al evaporării și condensării, al încălzirii și răcirii aerului.
Mișcările aerului și schimburile care au loc la nivelul lui se supun în mare parte legilor generale ale
termodinamicii. Primul principiu al termodinamicii arată faptul că o cantitate de căldură transmisă unui
mediu izolat oarecare de aer este constantă pe de-o parte pentru creșterea căldurii sale interne dar și
pentru efect. … necesar învingerii forțelor exterioare.
Temperatura aerului se poate modifica nu numai prin aport sau pierdere de căldură dar și prin
variațiile de presiune atmosferică
Pentru aceleași valori ale pierderii de căldură, temperatura se mărește dacă se mărește și
presiunea exterioară și scade dacă aceasta se diminuează. Această variație se numește adiabatică
deoarece se produce fără schimb de căldură între sisteme datorită … aerul aflat în mișcare verticală și
aerul din jur, aflat în echilibru stabil.
În cazul mișcărilor verticale, valorile succesive ale temperaturii aerului pot fi calculate cu ajutorul
ecuației lui Poisson, în cazul în care se cunoaște variația presiunii atmosferice într-un proces adiabatic.

T0/Tz = (P0/Pz)0.288

T0 – reprezintă temperatura la nivelul 0 (mării sau oceanului)

P0 – reprezintă presiunea la nivelul 0
Tz și Pz – reprezintă temperatura și presiunea atmoferică la o înălțime oarecare

O cantitate oarecare de aer în mișcare verticală își poate modifica temperatura fără
schimb de căldură cu aerul din jur numai prin modificarile sale de volum sub acțiunea presiunii
atmosferice exterioare.
În cazul mișcării ascendente aerul se răcește din cauza creșterii de volum pe care o
determină scăderea presiunii ceea ce presupune o destindere adiabatică. Dimpotrivă, în cazul
mișcării descendente, aerul se încălzește ca urmare a scăderii de volum, pe care o determină
creșterea presiunii, încălzire prin comprimare adiabatică, adică prin transferul unei părți din
energia cinetico-moleculară a aerului descendent în energie calorică.
Pe baza ecuației Poisson și a sondajelor aerologice, s-a stability valoarea variației
adiabatice a temperaturii aerului uscat, raportat la unitatea de distanță verticală.
Aceasta este constantă, fiind de aproximativ 1°C la 100 m înălțime, purtând numele de
gradient adiabatic uscat sau gradient individual. Spre deosebire se acesta, gradientul termic
vertical poartă numele gradient termic geometric, putând avea valoare mai mică, mai mare sau
egală cu cele corespunzătoare gradientului adiabatic.

3
 Pentru analiza stării atmosferei și evaluarea energiei de instabilitate se utilizează în mod
curent o diagram aerologică specială, care se numește emagramă. Aceasta pune în evidență și
stratificarea termică a atmosferei care poate fi directă caz în care temperatura scade o dată cu
înâlțimea dar și îndirectă caz în care temperatura crește o data cu înălțimea, în situația
inversiunilor de temperatură.
Stratele de inversiuni termice pot avea diferite cause, individualizându-se inversiuni:
- de radiație
- de advecție
- frontale
- de comprimare

Inversiunile de radiație iau naștere datorită răcirii radiative nocturne, atât a suprafeței
terestre cât și a aerului de la suprafața acesteia. Vara aceste inversiuni pot fi de sute de metri
fiind anulate la primele ore ale dimineții. Iarna grosimea inversiunilor radiative prezintă 1.500 –
2.000 m ceea ce explică și persistența pe parcursul mai multor zile. Relieful depresionar bine
închis și prezența stratului de zăpadă, intensifică și prelungește inversiunile de radiație în timp ce
suprafețele acvatice au acțiuni inverse.
Inversiunile de advecție apar în urma deplasării unor mase de aer cald peste suprafețe
mai reci. Aceste suprafețe determină răcirea prin conductibilitate calorică a stratelor inferioare
de aer aflate în mișcare generând gradienți termici verticali de inversiune.
Inversiunile frontale iau naștere din alunecarea descendentă a aerului cald peste aerul
rece fie prin dizlocare fie spre înălțare a aerului cald de către aerul rece care se deplasează rapid
în lungul frontului rece. Atât în cazul fronturilor calde câr și în cazul fronturilor reci gradienții de
inversiune apar la înălțimi mari.
Inversiunile de comprimare (subsidență) se dezvoltă în stratele troposferei mai înalte,
deasupra părților centrale ale formațiunilor anticiclonale.
Mișcările descendente determină încălzirea aerului prin comprimare adiabatică și apariția
gradienților de inversiune. Mișcările convective forțate iau naștere ca urmare a prezenței unor
obstacolelor orografice dar și a unor obstacole frontale în calea aerului care se deplasează pe
orizontală. Gradientul baric orizontal obligă aerul ajuns în fața obstacolelor să intre într-o mișcare
ascendentă.

Distribuția orizontală a temperaturii aerului

Aceasta este importantă deoarece de ea depinde repartizarea presiunii atmoferice și a

curenților de aer dar și a repartizării umezelii și nebulozității.
În același timp, toate aceste elemente exercită o infleunță inversă asupra distribuției
temperaturii.
Pentru troposfera inferioară distribuția temperaturii depinde de energia primită de la
soare, de caracteristicile suprafeței active și de circuitul general al atmoferei terestre. Dacă
suprafața terestră ar fi omogenă, așanumitele temperaturi solar ear descrește uniform de la
4
ecuator spre poli în timp ce izotermele ar di paralele. În realitate însă, neomogenitatea suprafeței
terestre conjugată cu circulația atmosferei, determină o repartizare mult mai complicată a
temperaturii aerului la nivelul troposferei inferioare.
Se constată astfel că datorită predom. maselor continentale, ecuatorul termic este
deplasat mult către nord, suprapunându-se în mare parte peste latitudinea de 10° N.
La diferinte înălțimi ale troposferei, temperaturile înregistrează de asemenea, ample
variații latitudinale. În cea mai mare parte, temperatura scade de la ecuator spre poli.
În troposfera superioară, tropopauză și stratosfera inferioară temperaturile descresc în
sens invers, de la poli (aprox. -55°C) la ecuator (aprox. -80°C).

Distribuția temporală a temperaturii aerului

Se caracterizează prin variații periodice și neperiodice. Variațiile periodice pot fi anuale și

diurne. Acestea se datorează variațiilor periodice ale cantităților de radiație solară pe care o
primește Pământul în timpul mișcării de rotație și revoluție.
Variația anuală depinde de cea a radiației solare și de aceea prezintă mari diferențe
longitudinale. În funcție de mărimea amplitudinilor anuale și de intervalele producerii valorilor
extreme se disting 4 tipuri de regim annual al temperaturii aerului:
- tipul ecuatorial – caracterizat prin 2 maxime echinocțiale și 2 minime solstițiale
- tipul tropical – un maxim după solstițiul de vară și un minim după solstițiul de iarnă în
timp ce amplitudinile termice sunt mai mari ca la tipul ecuatorial. Aproximativ 5°C deasupra
oceanelor și 20°C deaspura continentelor.
- tipul temperat – are la fel ca la tipul tropical, un maxim după solstițiul de vară și un minim
după solstițiul de iarnă, acestea … solstițiul în august și februarie pe măsura creșterii latitudinale)
- tipul polar – se caracterizează prin iarnă lungă și vară scurtă, prin amplitudini termice
mari, la care se adaugă deplasarea maximului în luna august și a minimului de temperatură în
luna martie