I.

BASMUL CULT
Basmul (sau povestea) este o specie a epicii populare sau culte (de
regulă în proză), cu răspândire universală, construit pe o schema opozitională
BINE-RĂU, în care se narează întâmplări mai cu seamă fantastice ale unor
personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale năzdrăvane etc./ balauri, zmei,
vrăjitoare etc.), caracterizat în ansamblu prin fabulaţie senină (spre deosebire de
cea monstruasă, terifiantă din unele povestiri superstiţioase), prin finalul
nupţial sau glorificator al vitejiei şi al binelui.
Basmul poate fi delimitat de legendă (care urmareşte explicarea unor
fenomene naturale sau istorice), de snoavă (scurtă povestire anecdotică).
Basmul se adreseaza în special copiilor
(v. Dicţionarul de termeni literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976)
Dacă aplicăm conceptele lui Tzetan Todorov din Introducere în literatura
fantastică, şi anume straniul - fantasticul (care presupune ezitarea cititorului între o
explicaţie naturală şi una supranaturală a fenomenelor) - miraculosul, este uşor să
constatăm că basmul poate fi circumscris mai degrabă categoriei miraculosului. Nuvela
fantastică, respectând principiul ezitării, este mai aproape de categoria fantasticului.

POVESTEA LUI HARAP- ALB

de Ion Creangă

A. Tema
Supratema: binele învinge răul
Tema: drumul iniţiatic (tânărul novice => OMUL TOTAL// din sclavul Spânului
devine împăratul ţinutului)

B. Titlul
→ Element paratextual; introduce cititorul în ficţiune
Ÿ Harap- Alb: harap= negru; sclav/ rob
alb luminate crăişor
–
– vine de la Insula Albă care reprezintă un sălaş al eternităţii: NEMURIREA
– Lovinescu- Yin şi Yang
Ÿ Harap- Alb este botezat întru soare şi noapte.
ŸHarap- Alb atinge luna cu picioarele şi pământul cu mâna, atingând SACRALITATEA
(Cununa)
ŸÎn „Povestea lui Harap-Alb”, numele personajului central ar putea sa aibă mai multe semnificaţii:

Ÿ Primul termen – „Harap” înseamnă slugă, rob şi caracterizează „faţa” cunoscută, vizibilă a
personajului, care, după jurământul din fântână, devine sluga Spânului.
ŸAl doilea termen – „Alb” desemnează „faţa” ascunsă a eroului şi ar putea indica nemurirea (în unele
tradiţii, Insula Albă fiind un sălas de nemurire).

Ÿ La această idee conduce şi finalul basmului, punct în care Harap-Alb poate fi asimilat cu Făt-Frumos;
în ultima frază, autorul sugerează că nunta se prelungeşte în etern, iar cei care ajung acolo, se
împărtăşesc din vecie.

ŸAl doilea termen al numelui ar mai putea avea semnificaţia de „Cel care răspândeşte lumina”.

ŸPrima fiinţă care va descoperi aceasta este Bătrâna Timpurilor (Sfânta Duminică): în gradina craiului,
ea i se adresează tânărului, în mod repetat, cu apelativul de „luminate crăişor”.

C. Compoziţia
ŸLa nivel compoziţional, asemenea basmului popular, povestea lui Ion Creangă îşi
structurează epicul pe două motive ordonatoare:
a. motivul călătoriei iniţiale
b. motivul probelor depăşite. Acest scenariu consacrat este însă valorificat prin trei
tipuri de călătorii:
1. Călătoria iniţiativă (personajul este considerat antierou)
2. Călătoria de verificare (personajul încearcă să acumuleze trăsături pentru a
se încadra în tipologia eroului) → cele trei încercări la care îl supune Spânul.
3. Călătoria de înapoiere (este reînviat de către fata Împăratului Roş =>
devine OMUL TOTAL (apa vie şi apa moartă); devine NEMURITOR)
Ÿ Cele trei călătorii sunt precedate de trei probe ce au cadru spaţiul familiar al curţii
crăieşti; urmează probele depăşite, apoi călătoria explorativă.
Ÿ Există două mari părţi compoziţionale a câte patru secvenţe, suţinând afirmaţia că
basmul este alcătuit din contopirea a două poveşti.
Ÿ SECVENŢA I:
1. pregătirile pentru călătorie
labirintul
2. cele trei probe canonice: întâlnirea cu Spânul
schimbarea rolurilor
3. salata din grădina ursului
4. omorârea cerbului
Ÿ SECVENŢA II:
→ debutează cu un nou moment, intriga:
1. apariţia fetei de Împărat (pasărea călătoare)
2. salvarea furnicilor
3. construirea stupului de albine
4. apariţia celor cinci uriaşi => personaje himerice

ŸLumea basmului aparţine unei lumi primitive, într-un haos virtual, bazat pe doua principii: Verde
Împărăt şi craiul. Legătura este slăbită din cauza ordinii dinafară, iar tămăduitorul ei nu poate fi altul
decât un erou solar (Verde Împărat → erou cosmic). Rolul lui Harap- Alb este de a restaura
organicitatea lumii, astfel devenind un Renovator Mundi.
ŸCraiul aparţine categoriei războinicilor, aşa cum sugerează blana de urs, în schimb, funcţia
Împăratului Verde este de Monarh Universal, funcţie anemiată şi ofilită. Ea trebuie revigorată şi
„reînverzită”, fiindcă Împăratul Verde se identifică cu arborele veşnic al vieţii şi al lumii: funcţia lui
este, aşadar, cosmică.

!!! Drumul lui Harap- Alb este predestinat purificării şi cosmicizării lumii!!!

Ÿ Craiul este marele inţiat, devenit iniţiator.

Ÿ Obiectele ajutătoare:
1. Reprezintă partimoniul strămoşesc şi, în acelaşi timp, transmit calităţi spirituale
ereditare
2. Calul apare ca o metomorfoză sub semnul focului (pentru că a mâncat jaratic);
reprezintă discrepanţa dinte aparenţă şi esenţă
3. Podul leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător,
plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic: obstacolele şi
labirintul; trecerea de la pământ la cer; trecerea de la starea omenescă la starea
supraomenească; de la lumea sensibilă la cea supersensibilă
ŸTrecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent →
loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „De la un loc i se
închide calea şi începe a i se încurca căile.”
ŸTraversarea labirintului devine o călătorie iniţiatică ce, cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt
mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri
dobândeşte un nou sine.
ŸSpânul reprezintă Diavolul, fapt ce reiese din vorbele tatălui înainte de plecarea în călătorie, dar, în
acelaşi timp, Spânul apare şi ca mentor spiritual (mistagog) deoarece el regizează tot acest „spactacol”
care devine unul ritualic.
Ÿ Drumul lui Harap- Alb este, aşadar, ghidat de Spân. => Putem considera că Spânul are o funcţie
formativă, de purificare, de perfecţionare.

!!! Fiecare probă fundamentală este câte o poveste!!!

I. Aducerea salaţii din Grădina Ursului

Ÿ masa are functie de purificare (aducerea salaţii verzi pe masă)
Ÿ licoarea (poţiunea)= fluid vital, din miere şi lapte; era, în acelaşi timp, şi ce le promise Dumnezeu
populaţiei lui Israel; apa Lete a uitării (pentru a renaşte trebuia sa bea apa de acolo; te face să uiţi
amintirile din viaţa anterioară), apa din care beau sufletele morţilor pentru a-şi uita viaţa anterioară.
Ÿ Ursul mitologic reprezintă clasa războinicilor şi, în acelaşi timp, adormirea acestuia face referire la
hibernare, la adormirea naturii.

II.Uciderea Cerbului Solomonit

Ÿ capul cerbului (perla frontală din mitologia hindusă) simbolizează ETERNITATEA
Ÿ Întoarcerea lui Harap- Alb cu capul cerbului îi conferă eternitate şi lumină veşnică
Ÿ coarnele cerbului, deşi schimbătoare, simbolizează arborele vieţii şi arborele primordial
Ÿ privirea cerbului aminteşte de mitul MEDUSEI
Ÿ groapa: coborârea în Infern; Harap- Alb îşi sapă singur groapa => o moarte simbolică a neofitului
: ritualul morţii şi al sacrificiului uman prin mascare
: devine Eroul Civilizator

→ Mitul lui Hara-Alb şi interpretarea mitologică

Citându-l pe dl. conf. univ. dr. G. D. Iscru şi încercând o individualizare a strămoşilor noştri din
spaţiul carpato-danubiano-balcanic, putem afirma că până la un anumit moment istoric, probabil pe la
începutul epocii fierului, aceşti strămoşi îndepărtaţi ai noştri au jucat rolul de „rezervor etnic”,
continuând a „roi”, ca şi până atunci, spre cele patru puncte cardinale, după care au constituit un
veritabil baraj în calea multor migraţii venite din răsărit.

Prin urmare, fără a înţelege bine cum va fi fost – în lipsa unor izvoare scrise ale acelei epoci sau
cu limitele noastre faţă de reprezentările încifrate –, nu trebuie să respingem existenţa, unor formaţiuni
politice sau cel puţin a unor comunităţi organizate într-un fel oarecare, încât au fost capabile să creeze o
civilizaţie faţă de care ne mărturisim admiraţia. Stau şi astazi mărturie „Calea zeilor” însemnată cu
megalite, temple care aşteaptă să fie cercetate şi pentru care un arheolog al românilor încă nu s-a
născut. Din fericire, în ultima zi a anului 1889, când omul Ion Creangă născut în 1839 se întorcea în
pământul de humă, scriitorul îşi însemnase trecerea prin veac, printr-o opera unică şi genială care-i va
îndreptăţi numele de „Homer al nostru” (dat de Ibrăileanu).

Istoria străveche şi veche a altor popoare ne prezintă regi şi comandanţi militari, faraoni şi
împăraţi, în timp ce specialiştii noştri în domeniu abia dacă „îndrăznesc” să vorbească de şefi de triburi
şi de „uniuni tribale”. Or, în istoria mitologică a spaţiului carpatic, primul rege al locului, înainte de
Saturn, confundat cu Uranus, este însuşi regele Joan sau Ion. Pe acesta Îl regăsim în mitologiile greacă
şi romană, la mare cinste iar la români în rândul sfinţilor creştini, numit Ion-Sânt-Ion, protector al
oamenilor, avându-şi locul lângă Dumnezeu. Dl. prof. Augustin Deac ne-a comunicat informaţia (pe
care o va insera într-o lucrare viitoare), despre un rege get, Ion, care se pregătea să-şi ajute confraţii în
timpul marii expediţii a lui Darius I (514 î.Hs.).

 Universul operei: Motivul căutării norocului

Pănă la un punct, „Povestea lui Harap-Alb” respectă tiparul narativ al basmului popular. La cel
mai simplu nivel de interpretare, basmul ar putea fi povestit astfel: Doi fraţi (Verde-împărat şi Craiul)
trăiau, de multa vreme, la două capete ale lumii, fără să se mai vadă (situaţia iniţială). Primul, ajungând
la bătrâneţe fără a avea descendenţi în linie masculină, îi scrie fratelui său, Craiul, cerându-i pe unul
dintre cei trei feciori ca urmaş la tron (evenimentul care perturbă echilibrul iniţial).

Cei doi fii mai mari ai Craiului arătându-se dornici să plece, tatăl se îmbracă într-o piele de urs şi
îi asteaptă, pe fiecare, sub un pod. Speriaţi de „fiară”, feciorii se întorc, pe rând, acasă. Într-una din zile,
mezinul Craiului se întâlneşte, în grădină, cu o bătrână care cerşea (şi care era Sfânta Duminică).
Milostivită de tânărul crăişor, sfânta îl sfătuieşte să plece el la Verde-împărat, însa numai după ce va
cere calul şi armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe.

Dându-i ascultare, mezinul îşi alege calul (supunându-l la proba jăratecului) şi le redă armelor
tatălui său vechile virtuţi (prin îndepartarea ruginii). Pe urma, „botezat” întru soare şi lună (prin cele
trei zboruri cosmice ale calului năzdrăvan), crăişorul se pregăteşte de plecare, sfătuit fiind de tatal său
să se ferească de omul roş „si mai ales de cel spân” (interdicţia).

Aşa pleacă în lume crăişorul, ca să-şi caute norocul.

 Motivul pactului cu diavolul

Prima etapă a drumului o constituie pădurea-labirint în interiorul căreia fiul de crai se întâlneşte,
de trei ori, cu Spânul (care-l momeşte să şi-l ia ca slugă). La a treia întâlnire, oferta fiind acceptată,
Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, pentru a se răcori; imediat însă
trânteşte capacul şi-l sileşte pe captiv să accepte inversarea rolurilor. Aşa devine crăişorul sluga
Spânului, cu numele de Harap-Alb (în schema narativă comună, momentul se numeşte: „Raufăcătorul
înşeală victima”). Aşa ajung la Verde-împărat.

 Motivul probelor depăşite

Noua travestire funcţionând, Harap-Alb este supus la trei probe iniţiatice: să aducă salatele din
Grădina Ursului, apoi pielea (bătută în pietre scumpe) a Cerbului fermecat şi, în final, pe chiar fata
împăratului Roş.

Prima probă iniţiatică este aducerea salaţilor din Grădina Ursului. Trimis de Spân să aducă salăţile
din Grădina Ursului, Harap Alb pleacă, împreună cu calul năzdrăvan, spre a împlini porunca. Şi acum,
calul va zbura „lin ca vântul” (şi nu „repede ca gândul”, întrucat eroul nu devenise încă stăpânul
timpului).

Ei ajung, mai intai, în Insula Verde, spaţiu al vieţii, unde Sfânta Duminică îşi avea sălaşul. Aici
pregăteşte Harap Alb (ajutat de bătrână) planul păcălirii ursului (care, în unele mitologii, simbolizeaza
clasa războinicilor); şi cum, pentru a-l învinge, era necesară adormirea conştiinţei de războinic, Sfânta
toarnă în fântână o fiertura din lapte, miere şi somnoroasă”.

După ce ursul (care sosise „cu o falcă în ceriu şi cu una în pământ”) adoarme, Harap Alb se
înveşmântează cu pielea de urs (dăruită de tatăl său la trecerea podului); gestul-simplu în aparentă îl
investeşte pe erou cu atributele Luptătorului. Intrând, peste gard, în gradina, tânărul culege „o sarcină
mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare”; Surprins însă de urs, îi aruncă blana (aceasta
însemnând că ursul va recunoaşte în Harap Alb pe razboinicul aparţinând castei sale). După ce scapă
astfel „cu obraz curat”, eroul se întoarce la unchiul sau, cu salaţile.

Prima dintre cele doua probe iniţiatice este necesară pentru ca Harap Alb să fie investit cu
atributele Războinicului.

Cea de-a doua probă iniţiatică este aducerea nestematelor cu care era împodobit cerbul năzdrăvan.
Chiar înainte de plecare, fiul craiului află ca acel cerb era solomonit” şi că îi ucidea pe cei pe care îi
privea; se mai vorbea prin lume ca acel cerb „este tot bătut cu pietre scumpe” şi că „are una în frunte,
de străluceşte ca un soare”.

Această piatră aminteşte de perla frontală din simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor
privilegiul eternităţii; de altfel, forţa ei dătătoare de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului,
când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei. Ucigând cerbul, Harap Alb îi va lua eternitatea,
atribut cu care va fi investit spre a-l dărui oamenilor.
 De altfel, mergând spre ţara cerbului, calul nu mai zboară doar pe deasupra pământului (ca la
primul drum necesar unei investituri doar de războinic) ci se ridică „în înaltul cerului”, realizând un
zbor cosmic (adică într-un spaţiu veşnic).

Ajutat, şi acum, de Sfânta Duminică, Harap Alb îi ia capul cerbului, ascunzându-se într-o groapă,
spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena – trimite la mitologie (uciderea Meduzei de către
Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul. Harap Alb omoară o ipostază a
Raului etern, instaurând pacea în lume.

A treia probă iniţiatică este aducerea fetei împaratului Roş. Pentru a trece de ultima încercare,
Harap-Alb se întovărăşeşte cu cinci apariţii bizare reprezentând tot atâtea întrupări ale forţei cosmice:
gerul (Gerilă), foamea (Flămânzilă), setea (Setilă); Ochilă este Ciclopul din epopeea homerică, iar
Păsări-Laţi-Lungilă este un Săgetator coborât pe pământ. Împreuna vor izbuti să treacă prin încercarea
(proba) focului (scena din casa de aramă), a apei („cercaţi marea cu degetul” gândea împăratul înaintea
ospăţului fabulos la care îi invită) şi a recunoaşterii fetei împăratului Roş.

Cum frumoasa fată era „farmazoană”, ea se metamorfozează într-o pasăre, ascunzându-se după
Lună. Acolo este găsită de Păsări-Laţi-Lungilă şi adusă în camera ei.

 Motivul întoarcerii la condiţia iniţială

În final, întrucât fata divulgă secretul lui Harap Alb, acesta este ucis de Spân, dar renaşte (stropit
fiind cu apa vie şi apa moartă) redevenind ceea ce fusese. În schimb, Spânul este omorât de calul
năzdrăvan. Sfârşitul este al tuturor basmelor: nunta lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş.

În afara schemei narative, „Povestea lui Harap-Alb” mai prezintă şi alte asemănări cu prototipul
folcloric: confruntarea dintre principiul binelui si cel al răului, victoria celui dintâi, existenţa unui
mezin care i se substituie lui Făt-Frumos, prezenţa unor ajutoare ale eroului pozitiv, prezenţa
fabulosului.

 Considerente generale
În basmul cult, autorul îmbogăţeşte schema basmului folcloric, în conformitate cu viziunea sa
artistică sau cu propriul său stil.

În „Povestea lui Harap-Alb”, originalitatea lui Ion Creangă se observă în mai multe trăsături:
Întinderea mare a textului (care este alcătuit dintr-un lanţ de „micro-nuvele”) curgând una din cealaltă.
Fabulosul este tratat în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate prin „originala alăturare a
miraculosului cu cea mai specifică realitate” (G. Călinescu). Bunăoară, Spânul se comportă ca un om
viclean, esenţa lui demonică fiind dezvaluită numai atunci când coboară în fântână şi-şi strigă numele:
„Chima răului pe malul pârâului!” Tot aşa, cele cinci apariţii bizare (care-l vor însoţi pe Harap-Alb în
ultima parte a călătoriei sale), se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte ţărani humuleşteni; în plus,
fiecare schiţa de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană: „o dihanie de om” (Gerila), „o namilă de
om” (Flămânzilă), „o arătare de om” (Setilă), „o schimonositură de om” (Ochilă), „o pocitanie de om”
(Păsari-Laţi-Lungilă).Ca şi în „Amintiri din copilarie”, personajele sunt văzute prin supradimensionare:
în plus, trăsăturile lor sunt groteşti: „avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi
când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus, peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt
atârna în jos, de-i acoperea pântecele” (Gerilă).

Dincolo de substratul autohton, se întrevăd în acest basm şi o seamă de ecouri din mitologie.
Astfel, Ursul (care simbolizează clasa războinicilor) este adormit cu fiertura de „somnoroasă” dată de
Sfânta Duminică; în acest mod, apa din fântână devine apa Lete a uitării. (Lethe este numele unuia
dintre f1uviile care curg in Infern. El este consacrat zeiţei uitării şi are ca menire purificarea de amintiri
a sufletelor ajunse la el după moarte)

Tot aşa, Cerbul (a cărui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei (din mitologia greacă); în
plus, nestemata pe care o poartă în frunte, aminteşte de perla frontala (din simbolismul hindus) care le
confera luptatorilor atributul eternitatii.

Prin anihilarea Ursului şi prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reeditează mitul Crengii de Aur,
preluând de la învinşi atributele războinicului şi privilegiul eternităţii.

Înca de la început, vorbind despre drumurile pe ape şi pe uscat, autorul introduce în basm
cunoscuta metafora a drumului (care îi străbate toată opera). Călătoria lui Harap-Alb fiind labirintică,
ne-am putea întreba dacă aceasta nu este o aluzie la mitul Ariadnei (Ariadna – fiica lui Minos, regele
Cretei. Cînd Tezeu a sosit în Creta pentru a se lupta cu Minotaurul, Ariadna, care se îndrăgostise de
erou, l-a ajutat să iasă din coridoarele întortocheate ale labirintului călăuzindu-se după un fir care i-a
arătat calea de întoarcere.).

Prezenţa unor personaje „deghizate” începe după primul paragraf, prin cuvintele autorului: „Dar ia
să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depana firul poveştii”. Cuvintele subliniate amintesc de mitul
autohton al ursitoarelor (care îi menesc destinul fiecarui nou-născut); cele trei zâne ale soartei au
atributii bine stabilite (una toarce, alta deapănă şi a treia taie firul vieţii), primul „personaj” deghizat
fiind chiar autorul.

Sub pana sa, întâmplările care constituie drumul formării unui tânăr se succed, făcând din acest
basm un bildungs-roman.

Tot o „ursitoare” este şi Sfânta Duminică (deghizată în cerşetoare); pânza albă în care este
învăluită atunci când se ridică în văzduh, aminteşte de pânza Penelopei (care i-a „ţesut” destinul lui
Ulysse); Sfânta îl ajută pe Harap-Alb în toate marile lui încercări.

După unele opinii, Spânul este elementul malefic; după altele, este un pedagog „deghizat”,
ajutându-l pe tânăr să se maturizeze: „Pentru că Harap-Alb să devină om. Spânul trebuie sa fie «rău».
El va dispărea doar când rostul i se va fi împlinit” (FI. Ioniţă). Acelaşi rol l-ar avea şi calul.

Chiar fiul craiului se „deghizează” în sluga, pentru a fi iniţiat; Harap-Alb ţine locul lui Făt-
Frumos, dar nu este echivalent cu acesta: nehotărât, lipsit de experientă („boboc în treburi de acestea”),
naiv şi usor de înşelat, milos şi supus, el va suferi o „moarte” simbolică (în fântână) pentru a se naşte ca
slugă. Din aceasta postură modestă va deveni Stăpân al timpului şi erou civilizator (ca Prometeu).
 Toate aceste deosebiri (şi altele) îi conferă operei în discuţie caracterul de basm cult. Protagonistul
basmului cult dobândeşte un contur specific sau chiar un nume aparte.

 Concluzii, hermeneutica miturilor

Basmul Harap-Alb, asemenea altor basme populare şi culte, nu este altceva decât o apocrifă
Biblică. Aceasta înseamna, ca o serie de întâmplări, care s-au petrecut cu multă vreme în urmă, având o
valoare arhetipală (imagine simbolică deci o bază de plecare istorică de necontestat), se vor regăsi în
Biblie, în Vechiul Testament, dar şi în Povestea noastră, sub forma infidelă a unor motive folclorice, cu
valoare simbolică. Deoarece noi vom considera în mod oarecum fals că arhetipul îl constituie ceea ce
apare mai întâi în Vechiul Testament, variantele care apar în basmele noastre populare şi universale, le
numim apocrife.

Nu toţi exegeţii vor fi de acord cu cele spuse aici. Unii dintre ei, necunoscând valoarea de
semnificaţie a basmului, vor face o serie de afirmaţii gratuite, care nu corespund însă realităţii
transmise de text. Un mare exeget român Garabet Ibrăileanu, referitor la Poveştile lui Ion Creangă; „Să
nu ne înşelăm, – spunea domnia sa şi nici nu ştia câtă dreptate avea,- Poveştile lui Creangă, sunt bucăţi
rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, Badea Ipate, etc., sunt
oameni vii, ţărani din Humulesti, ţărani din plasa Muntelui, din judetul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani,
Ochilă, Flămânzilă şi Păsări-Laţi-Lungilă, Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi „ai dracului”, ca şi
dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din „Amintiri”…

Garabet Ibrăileanu, va trage două concluzii; „Opera lui Creangă, este epopeea poporului român.”
şi a doua; „Creangă, este Homer al nostru”. Din clipa când Garabet Ibrăileanu, exprimă astfel de opinii,
el deschide, fără nici o intenţie negativă desigur, cutia Pandorei, interpretării naţionale, a unei poveşti,
care are un caracter universal. Pentru că iată ce aflam de la un alt exeget, Cristea Sandu Timoc: Ovidiu
Barlea, în volumul „Poveştile lui Creangă,” (1967) arată că tipul A.Th.531 (Spânul), este atestat în
întreaga Europă, dar şi în India şi în America, iar tipul A.Th.513, (al tovarăşilor supranaturali,) este
răspândit în Europa, precum şi sporadic, în Africa. (conform catalogului Aarne Thompson,ed.1964.)”
Ce face Cristea Sandu Timoc? Ne spune într-un limbaj simplu, că Povestea lui Creangă, este
universală, contrazicându-l pe Garabet Ibrăileanu, care are o cu totul alta opinie. Afirmaţia lui Garabet
Ibrăileanu, s-a răspândit în rândul exegezei, determinându-i pe unii comentatori să susţină o serie de
lucruri, care sunt în afara realitaţii istorico-mitologice a poveştii noastre.

Nu trebuie să pierdem din vedere niciodată acest aspect, că Ion Creangă, în ciuda firii sale
neastâmpărate, era un foarte bun cunoscător al Bibliei.

D. Arta narativă

Ÿ Naratorul are un caracter LUDIC// stil ludic

Ÿ Naratorul este creditabil (la început) prin formula Pe vremile acelea: devine trăitor în alt timp
ŸStilul lui Creangă este unul sentenţios deoarece nu admite alternative atunci când caracterizează
lumea
ŸEste necreditabil (spre final) pentru că actorii sunt supuşi hazardului, norocului, ignorând faptul că
în basm eroul izbuteşte întotdeauna. În final, acet narator invită cititorul la ospăţ.
 ŸCaracterul naratorului este interpretat de V. Lovinescu astfel că firul narativ este comparat cu o
pânză a Penelopei, într-o cheie mitică; scopul lui Creangă este amânarea situaţiei (ca în mit) pentru a
deţine controlul.
ŸG. Călinescu a comentat situaţia precară a intelectualului din vremea aceea prin: un păcat de
povestariu, fără un ban în buzunariu.

E. Stiluri narative

 UMORUL (modalitaţi):

§Exprimarea poznaşă (Doar unui Împărat Roş, vestit prin meleaguri aceste pentru bunătatea lui cea
nepomenită şi milostivitatea lui neauzită)

§Combinaţii neşteptate de cuvinte (Ia să-ţi faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză)

§ Caracterizări pitoreşti (Fata Împăratului Roş este o zgâtie de fată, un drac, bucăţică ruptă din tată-
său, din cap până-n picioare şi încă şi mai şi → marcă a oralităţii)

§ Vorbe de duh (Vorba aceea: dă-i cu cinstea să piară ruşinea)

§Autopersiflarea (Crai, crăiese şi împăraţi/ oameni în samă bogaţi/ s-un păcat de povestariu/ fără bani
în buzunariu)

§ Ironia (Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărăţie, nici împărăţia de tine)

§ Caracterizarea personajelor

1. Setilă: beţivul satului

2. Flămănzilă: ţăran lacom

3. Ochilă: curiosul

4. Gerilă: veşnic nemulţumitul

5. Păsărilă-Lăţi-Lungilă

§ Porecle (Buzilă pentru Gerilă)

§ Situaţii şi întâmplări

§Diminutive cu valoare augmentivală, folosite ironic (băuturică pentru doisprezece buţi pline cu vin
din cel hrănit// buzişoară pentru nişte buzoaie apoase)
 Tema şi viziunea asupra lumii în opera Povestea lui Harap- Alb

Basmul este o specie populară sau cultă a genului epic, unde structura epică se .supune unor-
stereotipii. Ele vizează formula introductivă, formula finală şi structura .narativă. Formula iniţială este
compusă din trei termeni. Unul care arată o existenţă (A ‘jost odată), al doilea neagă existenţa (ca nici
odată…), iar al treilea este compus dintr-o serie de circumstanţe temporale care induc punctual
fantasticul. Formula finală are un rol invers decât cel al formulei iniţiale. Modelul structural al
basmului conţine o situaţie • iniţială de echilibru, un eveniment sau o secvenţă de evenimente care
dereglează ^ echilibrul iniţial, acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură î
eroică, refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.’Motivele din basm se grupează în perechi
opoziţionale: lipsa/ lichidarea lipsei, interdicţie/ încălcarea interdicţiei, încercări/ lichidarea încercărilor,
violenţă/ lichidarea violenţelor. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de Ion Creangă, care reprezintă o sinteză de motive
epice cu o circulaţie foarte largă. Respectând tiparul basmului, textul începe cu o formulă
introductivă: Amu cică era odată, care avertizează cititorul asupra intrării într-o lume a poveştii. Spre
deosebire de basmele populare, unde formula introductivă este compusă din trei termeni, unul care
atestă o existenţă, (a fost odată), altul care o neagă (ca niciodată) şi, cel din urmă, format dintr-o serie
de complemente circumstanţiale de timp care induc fantasticul, aici intrarea ex abrupto în text: era
odată un craiu, care avea trei feciori… situează deocamdată textul la intersecţia dintre povestire şi
basm. Structura textului corespunde basmului. Lipsa este marcată de scrisoarea lui Verde- împărat şi se
concretizează în absenţa bărbatului, de aceea el îl roagă pe fratele lui să i-1 trimită pe cel mai bun dintre
băieţi ca să rămână urmaş la tron. Următoarea etapă este căutarea eroului. în basm, ea se concretizează
prin încercarea la care îşi supune craiul băieţii: se îmbracă în piele de urs şi iese în faţa lor de sub un
pod. Conform structurii formale a basmului cel care reuşeşte să treacă proba este fiul cel mic; el trece
proba din două motive: primul, se înscrie în etapele iniţierii cu ajutorul dat de Sfânta Duminecă, care îi
spune să ia armele tatălui şi calul care va veni la tava cu jăratic; al doilea este de natură personală. El
devine protagonistul acţiunii. Fiul cel mic este curajos. Podul reprezintă, în plan simbolic, limita lumii
cunoscute – lumea împărăţiei craiului unde codul comportamental este bine cunoscut de fiul cel mic –
şi punctul iniţial al unui spaţiu necunoscut. De aceea tatăl îi dă în acest loc primele indicaţii despre
noua lume: să se ferească de omul spân şi de împăratul Roş şi îi dă piele de urs. Din acest moment
debutează a doua etapă a basmului: înşelătoria. Pe drum, fiul cel mic al craiului se întâlneşte cu un om
spân care îi cere să-1 ia în slujba lui. Băiatul refuză de două ori, dar a treia oară spânul reuşeşte să-1
înşele: ajunşi la o fântână, spânul intră şi se răcoreşte, apoi îl sfătuieşte pe băiat să facă acelaşi lucru.
Fiul craiului, boboc tn felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului, şi se bagă în fântână, fără să-
l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Momentul este important pentru imaginea fiului de crai
dinaintea încercărilor. Trăsătura vizată este naivitatea, trăsătură marcată direct de autor – fiind boboc la
trebi din aiestea, Harap-Alb nu intuieşte că Spânul, antagonistul său, are intenţii ascunse. Naivitatea
eroului e foarte importantă în evoluţia conflictului, întrucât textul urmăreşte tocmai maturizarea lui
Harap-Alb. Naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului. Atitudinea
empatică a naratorului este menită să sporească tensiunea dramatică şi să inducă un principiu etic.

Spânul îi fură scrisorile şi îi dă un nume Harap-Alb. îi spune că va trebui să moară şi să învie ca

să-şi recapete identitatea. Astfel, fiul de crai ajunge la Verde împărat în rol de slugă a spânului.
încercările echivalează cu diverse probe ale ascultării, îndemânării, curajului, colaborării şi
cumsecădeniei, probe esenţiale pentru un viitor împărat. Din punctul de vedere al simbolisticii
basmului, încercările sunt probe de iniţiere. Harap-Alb va trebui să aducă salăţi din Grădina Ursului,
pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima probă presupune o altă serie
de probe, prin care împăratul Roş tinde să-şi păstreze fata (casa înroşită, ospăţul, fuga fetei, alegerea
macului de nisip, ghicitul). Aceste probe se constituie ca un basm în interiorul basmului iniţial. Ideea
este importantă în măsura în care demonstrează ingerinţa autorului „cult” în structura formală a
basmului. Trebuie menţionat faptul că secvenţa violenţei lipseşte din acest context, dar aceasta este
adusă în final, ca să sporească tensiunea epică. Lichidarea încercărilor se face datorită ascultării şi a
personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Lichidarea înşelătoriei debutează la sfârşitul ultimei probe.
Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roşu, care dezvăluie adevărata lui identitate; încercarea
spânului de a-1 ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenţei) este ratată.

Episodul cuprinde scena tăierii capului lui Harap Alb şi a reînvierii lui de către fata împăratului.
Abia acum se realizează cu adevărat momentul lichidării înşelătoriei. Prin moartea şi prin reînvierea
sa, Harap, Alb va trece într-o altă etapă existenţială. Prin moarte simbolică Harap Alb cel naiv lasă
locul bărbatului matur. în realizarea acestui episod, Creangă uzează de câteva motive populare a căror
recurenţă în basmele româneşti le conferă valoare simbolică. Motivul apei moarte (care încheagă,
coagulează) este însoţit de motivul apei vii care învie: apa este simbol al vieţii şi al regenerării acesteia.
Motivul învierii este urmat de motivul nunţii finale prin care se confirmă maturizarea eroului. Din acest
moment poate fi împărat. Finalul este practic lichidarea lipsei care a generat situaţiile conflictuale.

Încheierea basmului păstrează formula finală, care readuce cititorul din lumea fantastică: Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai fine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă în lumea realului Iar pe la
noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.

Fragmentul se referă la momentul în care eroul pleacă cu Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsărilă-Lăţi-
Lungilă, Gerilă, să o aducă pe fata împăratului Roş.

Stilistic, textul introduce un respiro în poveste printr-o cugetare a autorului –narator şi prin
anunţarea vecinătăţii lui imediate cu eroii basmului. îndoiala participativă – vor reuşi sau nu vor reuşi –
este afirmată, dar imediat negată prin obiectivitatea impusă – naratorul este obligat să spună povestea
până la capăt. El este vocea care va povesti întâmplările şi va afla finalul lor o dată cu cititorul.
Registrul lexical este unul de natură ludic-meditativă. Enunţurile sunt nişte expresii paremiologice
versificate care în primul paragraf caracterizează relaţiile interumane dintr-o perspectivă frustram
pesimistă. Ideea nu este legată de stilul autorului – Creangă nu este pesimist -ci este legată de angajarea
naratorului. Afirmând că lumea este structurată inegal, el deplânge de fapt soarta lui Harap-Alb silit de
spân să treacă prin multe şi periculoase evenimente. Angajarea subiectivă a naratorului este
ameliorată prin folosirea ghilimelelor – ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri generale.

Dimensiunea fantastică a spaţiului este sugerată prin fixarea celor două împărăţii: una la o margine
a lumii şi cealaltă la altă margine a pământului. Spaţiul rămâne orizontal. Nu există, ca şi basmele
populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus şi tărâmul de jos), care corespund binelui şi
răului. Apare, în schimb, o geografie recognoscibilă în descrierea spaţiului.
 Caracterizarea lui Harap-Alb
Opera literară,“Povestea lui Harap-Alb”, scrisă de Ion Creangă a fost publicată în revista
“Convorbiri literare” în anul 1877. Personajele din această operă au diferite tipologii, sugerând
complexitatea unei gândiri elaborate și minuțioase, specifice stilului poporal humuleştean.
Harap-Alb, personajul principal al basmului cult cu același titul, este un personaj rotund, pozitiv,
caracterizat direct de către narator și de alte personaje, iar indirect este caracterizat de acțiunile sale și
de relația cu celelalte personaje. El reprezintă tipul omului naiv și inocent, care dintr-un statut superior
decade, însă grație sufletului bun revine după multe încercări la statutul inițial. Acesta renaște din
propria-i cenușă pentru a se rădica mai măreț decât și-a putut închipui vreodată.
Încă de la început se specifică faptul că Harap-Alb era cel mai mic dintre cei trei fii ai unui crai
(“Amu cică era odată într-o țară de crai, un crai care avea trei ficiori.”) Fiul de crai pornește la drum nu
cu o înfățișare grandioasă și cu suflet las asemeni fraţilor săi, ci foarte modest, însă cu o atitudine de
învingător. Pe parcursul operei se revelă singura caracterizare directă adresată lui Harap-Alb, făcută de
alte personaje, respectiv de către verișoarele sale, însă tot exprimată de către narator, atunci când
vorbeau între ele despre răutatea spânului spunând că Harap-Alb are o înfățișare mult mai plăcută decât
a spânului, semănând mult mai bine cu ele. (“Si din ceasul acela, au început a vorbi între ele (…) că
Harap-Alb, slugă lui, are o înfățișare mult mai plăcută…) Caracterizarea directă a lui Harap-Alb este
făcută foarte sumar, autorul axându-se mai mult pe caracterizarea indirectă, și anume pe trăsăturile cele
mai frumoase care au ieșit la iveală din acțiunile sale.

Caracterizarea indirectă a protagonistului este extrem de amănunțită, caracteristicile ascunse ale

sufletului ieșind din acțiunile și probele la care este supus pe parcursul operei. Prima proba este proba
milosteniei. Din această proba reiese una dintre trăsăturile sufletului protagonistului, și anume
bunătatea. El dă pomană unei femei bătrâne și astfel face o fapta bună care mai apoi va fi recompensată
cu ajutor acelei femei care era de fapt Sfânta Duminică, ea ajutându-l să treacă de proba din Grădina
Ursului și Pădurea Cerbului. A doua probă la care este supus fiul cel mic de crai este proba curajului
atunci când trebuie să treacă podul, confruntându-se cu ursul cel fioros, acțiune imposibilă de realizat
de către frații lui care au dat înapoi, dând dovadă de lașitate. De aici reiese a două trăsătură morală a
fiului de crai, acesta nelăsând împărăția, puterea și grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind
evidențiat. După trecerea podului, înaintează printr-o pădure-labirint. A treia probă prezentă este proba
ispitei care este împărțită în trei grade de dificultate. La primul apel al spânului, exact la intrarea în
pădure, fiul de crai refuză ajutorul oferit, ascultând de sfatul tatălui. Mai apoi fiul cedează, acesta fiind
depășit de situație. Astfel, deducem că atunci când el se confruntă cu o situație dificilă, uită de sfatul
tatălui, dând dovadă de naivitate, slăbiciune, neîncredere, aceste trăsături atrăgând după ele și pedeapsa
prin schimbarea identității devenind de acum înainte Harap-Alb (sluga neagră), “Alb” reprezentând
tocmai trăsăturile negative care l-au făcut să decada.

Dupa sosirea lor la împărăție, caracterul blând, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat cu cel al
spânului le fac pe verișoare să îl laude, spunând că el este mult mai “omenos”. În timp ce spânul îl
supune pe Harap-Alb la încercări, caracterul lui se întărea tot mai mult chiar dacă el nu simțea acest
lucru. Mai apoi, în ultima sarcină dată de Spân, respectiv în călătoria să după fata împăratului Roș,
protagonistul dă dovadă de altruism, sacrificându-se și trecând prin apă, nestricand veselia unor furnici,
grijă fiindu-i aici răsplătită. Mai apoi, el construiește un loc de adăpost pentru niște albine fără casă și
de dată asta fiind iarăși recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui față de vieţuitoarele neînsemnate,
dând pentru prima dată dovadă de maturitate.

Continuandu-și drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luând cu el pe cele cinci personaje
himerice, Gerilă, Flâmanzila, Setilă, Ochilă și Păsări-Lați-Lungila, împrietenindu-se cu ei. Ironiile și
glumele cu care le răspunde fiecăruia arată un caracter puternic și degajat care poate să facă haz de
necaz în orice situație ( “Daca-i așa, hai și tu cu noi, zise Harap-Alb, că doară nam a te duce în
spinare.”). Limbajul folosit este cu preponderență literar, folosindu-se arhaisme și regionalisme (boțit,
chilimbot etc.) Sunt folosite cântecele și proverbele pentru conferirea oralității. Grație prieteniei
acordate celor cinci, Harap-Alb reușește să treacă de obstacolele întinse de împăratul Roș, și chiar grijă
care a purtat-o insectelor l-a ajutat să treacă cu bine peste anumite obstacole. Până și tovărășia acordată
calului îl ajută în ultima cursa lansată de față împăratului Roș, unde calul trebuia să se întreacă cu o
tuturica pentru a aduce din despicătură munților trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă. Astfel,
grație caracterului ascuns, sensibilității cu care s-a purtat fiecare, totul s-a întors în favoarea lui,
ajutându-l să treacă peste cursele întinse de celelate personaje participante la acțiune (împăratul Roș și
spânul). În final, reiese la iveală adevărul, Harap-Alb redevenind fiu de împărat și împărat peste
împărăție, cu mai multă experiență, maturitate și putere de decizie.

Caracterizarea în antiteză cu spânul este foarte evidență din tipologizare, Harap-Alb fiind un
personaj pozitiv, iar spânul un personaj negativ, faptele oglindind destinul fiecăruia, Harap-Alb
domnind pe veci alături de o frumoasă fată, fiind iubit de toți, iar spânul murind.

În concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, realizează toată acțiunea, reprezentând Binele,

fiind caracterizat direct de către autor și indirect caracterizat cel mai bine de faptele pe care le-a săvârșit
de fiecare dată când s-a confruntat cu una din cele cinci probe.