Paste Oile Mele (H. M. Richards)

H. M. S.
Richards
Paşte oile Mele!
Traducere
Loredana Sîrbu
f"II:- Ca... do EdllUrI
� VlOţă şi Stinatate
T itlul în original: Feed My Sheep
Tehnoredactare: George Toncu
Corectură: Livia Ciobanu-Mihai
Copyright © Editura "Viaţă şi Sănătate", Bucureşti, 2010

www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RICHARDS, H.M.S.
Paşte oile Mele! / H.M.S. Richards; trad.: Loredana
Sîrbu. - Bucureşti: Casa de Editură Viaţă şi Sănătate,
2010
ISBN 978-973-101-373-2
1. Sîrbu, Loredana (trad.)
286.3
Cuprins
Prefaţă ..................................................................................................... 5
1 . Ce este predicarea? ............................................ .......................... 7
2. Predicatorul .................................................................................. 54
3. Rânduiţi să predice .................................................................... 98

4. " Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit" ................. 141
5. " Paşte oile Mele! " ..................................................................... 1 79
6. Răspunsul predicatorilor ..................................................... 2 18
7. Lectura predicatorilor ........................ ................................... 2 68
8. " Un nor aşa de mare de martori " ...................................... 3 08
9. Limba de foc ............................................................................... 353

Prefată .1
Prelegerile despre predicare susţinute de H. M. S. Richards
Această carte conţine prelegerile susţinute de autor în anul

1957, în Takoma Park, Maryland, în deschiderea seriei de prele
geri despre predicare destinate încurajării şi sprijinirii pastorilor
hirotoniţi din zona Washington, dar şi a studenţilor la Teologie de la
Colegiul Misionar Washington şi de la Seminarul Teologic Adventist
de Ziua a Şaptea.
Proiectul acesta a fost sponsorizat de Colegiul M isionar Wash
ington şi de Uniunea de Conferinţe Columbia şi a reprezentat un
nou început în ceea ce priveşte instruirea pastorală dedicată
studenţilor noştri de la Teologie. Timp de mai mulţi ani, studenţii
noştri de la colegiu şi de la seminar au fost nevoiţi să apeleze la
materiale populare de instruire, precum Prelegerile despre predi
care de la Yale, însă succesul acestei iniţiative a bisericii noastre a
depăşit aşteptările celor implicaţi, cu rezultatul că Prelegerile se
vor transforma într-un eveniment anual. Oameni cu o experienţă
vastă în lucrarea de pastoraţie şi în lucrarea de evanghelizare vor
fi invitaţi să vorbească despre înţelepciunea acumulată în îndelun
gata lor lucrare de slujire.
O mare parte a entuziasmului stârnit de primele prelegeri
din această serie se datorează şi lui H. M. S. Richards. Sfaturil e şi
observaţiile lui sunt deosebit de valoroase datorită renumelui
mondial pe care l-a dobândit ca evanghelist la postul de radio The
6 PAŞTE OILE MELE!
Voice of Prophecy şi, totodată, datorită îndelungatei lui experienţe

câştigate în lucrarea de pastoraţie şi în lucrarea de evanghelizare.
De aceea, cartea aceasta este o dovadă semnificativă a faptului că
există printre pastorii adventişti tot mai numeroşi o experienţă
bogată care merită fructificată în cadrul unor prelegeri. Prelegerile,
apărute acum în formă tipărită, vor constitui un mijloc p" r in care
sfaturile lor vor ajunge la lucrătorii din toată lumea.
EDITORII
PRELEGEREA 1
Ce este predicarea?
"Isus a venit În Galileea şi propovăduia

"
Evanghelia lui Dumnezeu. (Marcu 1, 1 4)
D
RAGI COLEGI PREDICATORI, vă spun bun venit! Nu mă aflu aici
pentru că aş şti mai multe decât voi despre predicare sau
pentru că aş pretinde că sunt o autoritate în acest domeniu.
De fapt, sunt convins că la încheierea acestui seminar, unii dintre voi
nu vor fi deloc de acord cu unele dintre lucrurile pe care le voi spune;
dar acesta este un lucru bun. Dacă reuşim să-i determinăm pe oa
meni să gândească suficient de mult încât să nu fie de acord cu noi,
atunci lucrul acesta va fi, pe termen lung, un câştig. Dacă nu pot să vă
conving că am dreptate, atunci încercaţi voi să mă convingeţi că aveţi
dreptate.
De şapte luni încoace, de când am primit invitaţia de a susţine
aceste prelegeri, m-am gândit mai serios ca niciodată la lucrarea de
predicare şi, în mod deosebit, la predicarea în Biserica Adventistă
de Ziua a Şaptea. Am analizat propria mea experienţă şi am încercat
să exprim în cuvinte puţinul pe care îl cunosc despre acest subiect
vast. Am citit cu mai multă atenţie decât până acum tot ce spune
Sfânta Scriptură despre predicare. Am citit în legătură cu această
temă câteva cărţi scrise de cei mai mari predicatori şi profesori ai
lumii. Î n final, am trimis câte o scrisoare la aproximativ cinci sute
de predicatori activi, în care le-am cerut sfatul. Am primit două sute
de răspunsuri. Î n urma acestor acţiuni, am ajuns la trei mari con
cluzii: prima - subiectul este vast; a doua - specialiştii au tratat în
8 PAŞTE OILE MELE!
întregime acest subiect şi au spus tot ce trebuie spus sau ce ar putea

fi spus despre el; a treia - cunoştinţele mele despre predicare sunt
surprinzător de mici.
Oricui i-ar fi absolut imposibil să acopere tot subiectul predicării,
chiar şi în o sută de prelegeri. De aceea, voi face câteva remarci de
spre acest subiect şi voi cere binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
eforturilor mele, astfel încât să vă fie de ajutor ceea ce se va spune
aici.
Găsesc că ideea de a începe o serie de prelegeri despre predicare
este un semn foarte încurajator. Acest fapt ne arată că liderii noştri
se gândesc din ce în ce mai mult la acest subiect. Din discuţiile pe
care le-am avut cu fratele Osborn, sfetnicul meu sp i ritual de pe vre
mea când păstorea biserica mea natală din Glendale, am aflat că el
era foarte preocupat de această temă şi m-am arătat profund in
teresat de colecţia sa de cărţi din seria de Prelegeri de la Yale. El
a reuşit să obţină aproape toate cărţile, deşi presupun că lucrul
acesta este aproape imposibil acum. Dar aceasta a fost una dintre
ambiţiile vieţii sale. Pe vremea când studiam la Colegiul Misionar
Washington şi când eram pastor al vechii biserici Capitol Hill, nu
îmi închipuiam că băieţelul acela activ, care stătea de obicei în rân
dul din faţă, avea să devină într-o zi pastorul meu care mă însoţeşte
astăzi la acest amvon - fratele Osborn.
Titlul prelegerii din seara aceasta este " Ce este predicarea? ", iar
textul este Marcu 1,14. Dr. Buttrick a folosit o parte din acest verset
ca titlu pentru cartea sa, apărută în seria de Prelegeri de la Yale:
"
" Isus a venit ... şi propovăduia. Când a venit în lumea noastră, Isus
a venit predicând. Din clipa în care am primit invitaţia de a susţine
această serie de prelegeri, nu am mai fost preocupat de nimic alt
ceva decât de predicare. Am meditat la acest subiect, am visat la
acest subiect. De altfel, am conceput câteva prelegeri noaptea, în
timp ce dormeam, dar dimineaţa, când mă trezeam constatam că
nimic nu era bun! Din clipa în care am primit această chemare, am
citit, din câte cunosc, tot ce se spune în Biblie despre predicare şi
cred că am citit pe această temă tot ce se găseşte în cărţile publicate
ale Spiritului Profetic. Am citit toate cărţile din seria de Prelegeri de
CE ESTE PREDICAREA? 9
la Yale care mi-au căzut în mâini şi pentru care am avut timp, câteva
dintre cărţile pe care mi le-a trimis fratele Osborn şi alte cărţi pe
care le-am achiziţionat personal.
În urma citirii acestor cărţi, în urma analizării experienţei mele
personale şi a căutării lui Dumnezeu în rugăciune pe această temă,
am tras două concluzii. Prima este aceea că tot ce se putea spune
despre predicare s-a spus deja şi s-a spus chiar mai bine decât aş
reuşi eu. A doua concluzie este aceea că ştiu foarte puţin despre
acest subiect, că simt că am deficienţe aproape în toate aspectele şi
că, prin urmare, nu pot fi un predicator adevărat şi puternic, şi cu
atât mai puţin un mare predicator. Dată fiind însemnătatea acestui
subiect, Î i cer lui Dumnezeu să-mi binecuvânteze eforturile.
Acum, în versetul al paisprezecelea din primul capitol al celei
mai scurte Evanghelii, Evanghelia după Marcu, găsim aceste cuvinte:
,,Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu."
Acesta este primul lucru pe care îl aflăm despre El. Prima ocupaţie
a Mântuitorului nostru în lumea aceasta, după începerea lucrării
Sale publice, a fost aceea de predicator. El a venit predicând. Cuvân
tul " propovăduia" din acest pasaj înseamnă " a proclama", ,,a anunţa"
sau " a vesti", " a striga cu glas tare." Esenţa soliei lui Isus, aşa cum
este ea amintită în acest pasaj, este aceasta: " S-a împlinit vremea şi
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evan
ghelie." (Marcu 1,15)
Să observăm acum caracteristicile predicării Sale: ea se baza pe
împlinirea profeţiei, pe inspiraţia Scripturilor Vechiului Testament.
Ea era o chemare la pocăinţă şi la credinţă. Aceste patru idei se des
prind clar din text. Profeţia din Daniel 9 - marea profeţie despre
cele 70 de săptămâni pe care o cunoaştem cu toţii - s-a împlinit
la ungerea lui Isus cu Duhul Sfânt în râul Iordan. Î n Fapte 10,3 8,
citim că Isus a fost uns cu Duhul Sfânt şi că mergea din loc în loc,
vindecându-i pe bolnavi şi pe toţi cei apăsaţi de diavolul, " căci Dum
nezeu era cu EL" El a fost uns acolo, lângă Iordan, cu Duhul Sfânt
şi a devenit Unsul - adică Hristos - ca împlinire a acestei profeţii.
Şi a început îndată să predice: " S-a împlinit vremea ... Pocăiţi-vă şi
credeţi în Evanghelie." El a venit ca să predice solia aceasta.
10 PAŞTE OILE M ELE!
La începutul lucrării Sale scurte, dar influente, prima Lui predică

a fost un anunţ că profeţia s-a împlinit. Ea a fost o proclamaţie
oficială adresată lumii, în care se spune că profeţia s-a împlinit, că
se împlinea chiar atunci şi că El venise ca să o împlinească.
După aceea, să observăm că predicarea Sa era precisă, foarte
precisă. Să citim din nou textul: " S-a împlinit vremea; " Ea este
precisă şi este biblică. Isus Şi-a întemeiat predicarea pe Scripturile
Vechiului Testament; şi era profetică. Consider că aceste trei idei,
dacă ni le-am putea aduce aminte şi dacă le-am urmări în predica
rea noastră, ne-ar ajuta pe toţi - predicarea lui Hristos era precisă,
biblică şi profetică. Ea nu se baza pe vreo teorie ingenioasă sau pe
vreun argument filozofic. Ea se baza pe o realitate, pe realitatea
prezenţei Sale. " Eu sunt aici. Am venit. De aceea, pocăiţi-vă! Credeţi
solia aceasta! Profeţia s-a împlinit. Am venit ca împlinire a acestei
profeţii." Predicarea Sa se baza pe realitatea prezenţei Sale, pe reali
tatea profeţiei făcute cu multă vreme în urmă şi pe realitatea că sosise
vremea să se întâmple lucruri mari. Ea era o predicare eficientă.
Predicarea adevărată este întotdeauna eficientă - ea are fie un efect
exterior, fie un impact interior.
Predicarea lui Isus era proclamarea unei realităţi; aş vrea să pot
sublinia îndeajuns această idee. Ea era totodată un apel la acţiune.
"
" Pocăiţi-vă! îi îndemna El. " Pocăiţi-vă, căci Î mpărăţia lui Dumnezeu
este aproape! " Ea este în acelaşi timp o poruncă de la Dumnezeu.
Căci " Dumnezeu ... porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutin
deni să se pocăiască" (Fapte 1 7,30). Uneori, în predicile noastre,
noi îi rugăm pe oameni să se pocăiască şi este bine. Le cerem să
se pocăiască. Le sugerăm să se pocăiască. Î ncercăm să-i convingem
să se pocăiască. Facem orice altceva numai nu le poruncim să se
pocăiască. Dumnezeu le porunceşte acum, tuturor oamenilor, de
pretutindeni să se pocăiască. Nu uitaţi lucrul acesta! Trebuie să
includem în predicarea noastră tonul imperativ al lui Dumnezeu,
tonul autoritar, porunca de a se pocăi.
Am ajuns la a doua idee principală: predicarea lui Isus era de
la persoană la persoană; de la om către oameni. Despre această
transmitere a adevărului de la om către oameni vorbeşte Phillips
B ro oks în cartea apărută în seria de Prelegeri despre predicare de

la Yale, pe care majoritatea o consideră a fi cel mai însemnat volum
apă rut până acum în această serie. Predicarea, în esenţă, înseamnă
transmiterea adevărului de către un om unui grup de oameni. Com
ponentele ei sunt adevărul şi persoana. Dumnezeu ar fi putut scrie
mesajul Său pe cer, cu litere de foc, dar aceasta nu ar fi fost predi
care. Un om trebuia să vină şi să rostească anumite cuvinte înaintea
altor oameni.
Există astăzi vorbitori care le stârnesc oamenilor interesul,
care îi uimesc pe ascultători cu argumentaţiile lor oratorice sclipi
toare; sunt unii care filozofează şi emit supoziţii. Î nsă aceasta nu
este predicare, fiindcă nu este o prezentare a adevărului. Ea nu
este altceva decât o prezentare a interpretărilor distorsionate şi a
frământărilor minţii omeneşti. Predicarea adevărată trebuie să aibă
în spatele ei un om credincios. Componentele ei sunt întotdeauna
persoana şi adevărul.
Iar al treilea element care nu trebuie să lipsească niciodată este
acesta: ea trebuie să se bazeze pe adevărul biblic. Prin urmare,
predicarea adevărată trebuie să fie precisă, personală, adevărată şi
biblică.
Pe pământ, Isus a fost Omul adevărat, a fost Adevărul întreg. El era
Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. El spune: " Eu sunt calea, adevărul
şi viaţa" (Ioan 14,6). El era adevărul întrupat. În mărturia depusă
înaintea lui Pilat, guvernatorul roman, Isus a spus: " Eu pentru
aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre
adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu." Pilat L-a între
bat: " Ce este adevărul?" (Ioan 18,3 7.38) Î n vremea aceea, Imperiul
Roman era plin de filozofi care căutau adevărul. Erau adepţii lui Pla
ton, ai lui Aristotel, stoicii, epicurienii, cinicii. Oamenii apucaseră
pe multe căi în căutarea adevărului; sau cel puţin, aşa credeau ei,
că sunt în căutarea adevărului. Mulţi gânditori ajunseseră să creadă
că adevărul nu putea fi găsit. Iar disperarea aceasta condusese la
întemeierea şcolii cinicilor.
"
" Ce este adevărul? a întrebat Pilat. Nu ştim în ce limbă a vorbit
el, dar dacă I-a vorbit în latină - căci era un diplomat roman - pro-
12 PAŞTE OILE MELE!
babil că a zis Quid est veritas? Cineva a observat că dacă amestecăm

literele, obţinem declaraţia Est vir qui adest, " Este Omul care stă
înaintea Ta." Aşadar, El era adevărul întrupat, adevărul într-un om,
adevărul în Dumnezeul-om. El era Adevărul însuşi. " Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa." Lumea nu a mai auzit o astfel de predicare, pen
tru că nu a mai existat niciodată un astfel de om. Numai- dacă ne
apropiem de El, Omul, putem să ne dezvoltăm personal ca predi
catori. El Şi-a început predicarea cu citate din Scripturile Vechiului
Testament şi cu referirea la împlinirea profeţiei divine. Dacă există
astăzi o scădere a interesului faţă de predicarea creştină, ar fi bine
să căutăm cauza în primul rând la persoana noastră. Cine suntem
noi? Ce fel de oameni suntem noi? Trăim noi şi credem noi adevărul
pe care îl predicăm? Se află el în inima noastră? Î ntruchipăm noi
adevărul? Dacă predicarea noastră nu are succes, ar trebui să pri
vim la noi înşine şi să ne analizăm cu atenţie.
Î n al doilea rând, trebuie să ne gândim la adevărul pe care îl
predicăm - la ceea ce predicăm. Am distorsionat adevărul? L-am
îngropat sub ideile noastre sau sub filozofia omenească? Predi
carea, tinerii mei prieteni, nu va dispărea niciodată. Vedeţi voi, mă
adresez în mod special vouă, celor care se pregătesc pentru slujirea
pastorală. Să nu trăiţi cu impresia că predicarea va dispărea! Nu se
va întâmpla aşa ceva niciodată, atâta timp cât vor mai exista oameni
păcătoşi în lumea aceasta, atâta timp cât lucrarea lui Dumnezeu nu
se va încheia. Predicarea nu va fi înlocuită cu altceva atâta timp cât
mai există oameni credincioşi, care au un mesaj adevărat de spus
şi care se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt. Astfel de predicatori nu vor
fi lipsiţi niciodată de ascultători. Când omul lui Dumnezeu vine cu
mesajul lui Dumnezeu într-un timp stabilit de Dumnezeu, vor exi
sta întotdeauna oameni ale căror inimi vor arde în ei atunci când el
le va deschide Scripturile (Luca 24,32). Mesajul lui Dumnezeu din
Cartea lui Dumnezeu, transmis de omul lui Dumnezeu în casa lui
Dumnezeu, în ziua lui Dumnezeu - aceasta este predicarea!
Adevărul şi persoana sunt două componente inseparabile.
Adevărul a fost întotdeauna legat de o persoană, a fost întotdeau
na proclamat de o persoană şi mărturisit de o persoană. Adevărul
CE ESTE PREDICAREA ? 13
lui Dumnezeu este o solie, dar când Dumnezeu trimite o solie, El o

trimite întotdeauna printr-un om. Î n Biblie citim: "A venit un om
tri mis de Dumnezeu; numele lui era Ioan" (Ioan 1,6). Dumnezeu tri
m ite întotdeauna solia Sa printr-un om care o întruchipează.
Noi, adventiştii, vorbim despre adevăr "A primit el adevărul?",
-
"
"A afla t el adevărul?", "A respins el adevărul? - adevărul şi persoa
na sunt inseparabile, adevărul e mărturisit de o persoană. Adevărul
lui Dumnezeu mai este numit "veste ", iar omul care o transmite este
numit " mesager". "Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o
propovăduim", spune Ioan (1 Ioan 1,5). Iată deci, vestea pe care am
auzit-o şi pe care o transmitem mai departe.
Mesagerul transmite un mesaj, iar noi trebuie să fim mesagerii
lui Dumnezeu. Apostolul Petru, în cuvântul rostit înaintea Consiliu
lui general din Ierusalim, a spus: " Noi suntem martori ai acestor
lucruri" (Fapte 5,32). După cum se ştie, el nu făcea altceva decât să
repete cuvintele rostite de Isus cu ocazia ultimei trimiterii a uce
nicilor: "Voi sunteţi martori ai acestor lucruri " (Luca 24,48). I ar
făgăduinţa Sa era aceasta: " Ci voi veţi primi o putere, când Se va co
borî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată
Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământuluL" (Fapte 1,8)
Există totuşi o mare deosebire între un martor şi un avocat. Isus
nu a spus: "Veţi fi avocaţii MeL" Ştiţi, foarte mulţi predicatori şi-ar
dori să fie avocaţii lui Dumnezeu. I-am ascultat pe unii care ştiu
într-adevăr să aducă argumente. Da, ei sunt specialişti! Î nsă unul
dintre semnele neîndoielnice ale predicatorului adevărat este acela
că el încetează să mai fie avocat şi devine martor.
Î n vremea când eram student la şcoala aceasta, am fost martorul
unui incident neplăcut; al unui episod violent. Î ntr-o zi, în timp ce
mă întorceam acasă de la bisericuţa mea unde predicam, troleibu
zul s-a oprit la o anumită staţie şi atunci s-a întâmplat ceva. La
coborâre, un băieţel care purta pe umăr nişte patine, l-a lovit din
greşeală pe un pasager care aştepta să urce. Acesta s-a înfuriat foar
te tare. Soţia lui i-a făcut un semn cu cotul, dar el a urcat înaintea
ei, un lucru foarte ciudat pentru un domn manierat cum părea.
După ce s-a urcat, fiindcă furia nu-i trecuse încă, a scos umbrela pe
fereastră şi l-a împuns pe băiat cu vârful ei direct în ochi. Cazul a

ajuns în cele din urmă la tribunal.
Î ntr-o dimineaţă, pe la ora şase, pe când dormeam în camera
mea din Bulevardul Carroll, un poliţist a dat buzna înăuntru şi
mi-a înmânat o citaţie în care mi se cerea să apar ca martor. M-am
speriat foarte tare, întrucât m-am gândit că o să fiu condamnat la
închisoare. Dar nu trebuia decât să mă duc la tribunal şi să depun
mărturie; la tribunal am descoperit un lucru.
Când am fost chemat în boxa martorilor, am povestit ce s-a
întâmplat, aşa cum am văzut şi m-am pomenit că am început să le
spun care era impresia mea despre bărbatul acela. Judecătorul m-a
oprit şi mi-a zis:
- Ascultă, tinere, nu ne interesează părerea ta. Nu vrem decât să
aflăm ce ai văzut. Asta e tot ce dorim să ştim.
Iată deci ce trebuie să facă un martor - să spună ce a văzut, ce
ştie şi ce a experimentat, nu să-şi spună părerea.
Martorul care a urmat după mine era o profesoară. Ea a început
să se agite foarte tare şi să spună:
- Dar, domnule j udecător, când s-a uitat pe fereastra troleibuzu
lui, omul acesta arăta exact ca un demon. El ...
Judecătorul a spus atunci:
- De unde ştiţi cum arată un demon? Aţi văzut vreodată un de
mon?
Vedeţi, femeia aceasta nu a putut să depună mărturie. Ea
nu văzuse niciodată un demon. Ea îşi folosea imaginaţia, lucru
perfect normal în anumite situaţii, dar nu şi atunci când depui
mărturie.
Prin urmare, nu suntem chemaţi să fim avocaţii Domnului Hris
tos; trebuie să fim martorii Săi. Oamenii nu pot nega afirmaţiile
unui martor. Când spunem " Isus a facut pentru mine lucrul acesta şi
îl va face şi pentru tine ", ei nu pot să ne contrazică. Cel mai mare ne
credincios de pe pământ nu poate ignora un martor şi mărturia lui.
În Parcul Hyde din Londra este permis ca oamenii să vină şi să-şi
mărturisească credinţa sau necredinţa cu voce tare. Î ntâlneşti sute
de oameni urcaţi pe cutii sau stând pur şi simplu în picioare pe
trotua r, care vorbesc despre tot ce au în minte şi în suflet. Într-o

seară, un bărbat predica Evanghelia în parc şi în jurul lui erau câţiva
credincioşi. Printre ascultători se afla un sceptic, un necredincios
iubitor de " dezbateri", care făcea tot ce putea ca să-I întrerupă pe
vo rbitor şi să-I pună în încurcătură. Unul dintre credincioşii care
îl însoţeau pe predicator, Î l cunoştea pe Hristos de puţin timp. El
fusese un alcoolic învederat, iar familia lui suferise de sărăcie din
cauza acestui lucru. Î nsă L-a cunoscut pe Domnul Hristos şi viaţa
lui s-a schimbat.
Când a văzut că nu reuşeşte să-I aducă pe predicator la tăcere,
necredinciosul s-a dus la fostul alcoolic şi i-a spus:
- Ce ştii tu despre creştinism?
El i-a răspuns:
- Nu foarte multe, domnule. Nu sunt un om învăţat.
Atunci scepticul l-a întrebat:
- Î n ce zi S-a născut Hristos?
- Nu ştiu în ce zi.
- Când a murit?
- Nu ştiu când a murit.
- Unde S-a născut?
- Nu ştiu exact.
- Vezi că nu ştii nimic? i-a spus cu dispreţ scepticul.
- Da, i-a răspuns el, nu ştiu mai nimic despre lucruril e acestea,
dar ştiu că Isus a făcut ceva pentru mine. Asta ştiu. Acum câteva
luni, casa mea era ca o casă de nebuni, era iadul pe pământ. Când
ajungeam acasă, copiii fugeau şi se ascundeau de mine. Soţia m ea,
sărmana, nu avea cu ce să se îmbrace şi plângea tot timpul. O
băteam. Î i băteam şi pe copii. Î njuram şi blestemam. Luam toţi banii
şi-i beam. Viaţa era un iad pentru ei şi pentru mine. Dar L-am primit
pe Isus în inima mea. L-am auzit pe bărbatul acesta predicând şi
viaţa mea s-a schimbat cu totul. Acum nu mai suntem muritori de
foame. Soţia mea este fericită şi cântă toată ziua, are haine bune de
îmbrăcat. Când vin acasă, copiii îmi ies în întâmpinare şi îmi sar în
braţe. "A venit tati acasă! " spun toţi. Isus a făcut lucrul acesta pentru
mine. Asta ştiu!
Ce mai poate să spună cineva în faţa unei astfel de mărturii? Mai

poate să o contrazică?
"
" Voi sunteţi martorii Mei (Isaia 43,10). Şi, prietenii mei, acesta
este primul element al predicării. Nu vom reuşi niciodată să fim
predicatori până nu vom fi martori, până când Hristos nu va face
ceva pentru noi. Trebuie să spunem: "Am văzut, ştiu, am experi
mentat, am gustat şi este bun! "
A predica nu înseamnă, în primul rând, a aduce argumente în
favoarea unei idei, a comenta despre ceva, a filozofa sau a rosti
cuvintele cu o intonaţie fermecătoare. A predica înseamnă a aduce
mărturie, a le spune ceea ce ştim oamenilor care vor să afle adevărul
şi care trebuie să îl afle. Acesta este motivul pentru care predicarea
este atât de strâns legată de persoană. Nu poate exista predicare
fără o persoană, fără un predicator. Nu poate exista mărturie fără
martori.
Noi am primit mesajul de la Dumnezeu, dar nu îl putem trans
mite până când el nu pătrunde în viaţa noastră. Trebuie să îl adu
cem ca pe propria noastră mărturie, cu putere spirituală. Când stăm
în faţa oamenilor, când pregătim predica - şi chiar mai înainte de
aceasta, când ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea o predică - să nu
uităm aceste două idei: noi suntem mesagerii Săi şi noi suntem
martorii Săi. Atunci putem veni înaintea oamenilor cu autori
tate şi putem proclama vestea cu o aşa putere încât să sfărâme
pietrele, să convingă, să avertizeze, să câştige, să înduplece, să
convertească inima păcătoasă a omului şi să-i încurajeze pe sfinţii
lui Dumnezeu.
Aşadar, ca să fim predicatori adevăraţi, trebuie să fim fiii lui
Dumnezeu; trebuie să vorbim în limba familiei Sale. Ştiţi, oamenii
îşi dau seama imediat dacă facem parte din familia lui Dumnezeu.
Ei sesizează accentul diferit al vorbirii noastre, " accentul de fami
lie ", dacă putem spune aşa. Nu trebuie să venim înaintea oamenilor
ca nişte profesori, ci ca nişte predicatori. Noi suntem mesagerii lui
Dumnezeu - însă mai întâi de toate, suntem creştini, fii ai lui Dum
nezeu în mijlocul unei generaţii corupte. Acesta este primul semn al
adevăratului predicator. El este omul lui Dumnezeu.
CE ESTE PREDICA REA ? 17
Poate că am obţinut diploma la şcolile cele mai bune din lume

şi poate că am fost hirotoniţi de conducerea bisericii, dar dacă pe
lâ ngă acestea nu mai avem nimic, dacă nu ne-am născut din nou -
aici puteţi să nu fiţi de acord cu mine, fiindcă în această privinţă sunt
un metodist de modă veche - dacă nu avem mărturisirea Duhului în
inima noastră, nu putem fi niciodată predicatori adevăraţi şi nici nu
putem transmite un mesaj care să ajungă la inima oamenilor însoţit
de puterea de la Dumnezeu.
Am găsit în Spiritul Profetic peste trei sute de declaraţii cu pri
vire la această religie bazată pe experienţă. Vă vine să credeţi sau
nu, ea este descrisă acolo în cuvinte cât se poate de clare. La fel
şi în Biblie. Trebuie să ştiţi că sunteţi copiii lui Dumnezeu. Ideea
aceasta nu trebuie să o acceptăm doar la nivel teoretic. Trebuie să
o experimentăm! De fiecare dată când ne aflăm la amvonul sfânt,
treb uie să transmitem un mesaj care să ajungă la inima oamenilor
cu putere.
Când facem din Sfânta Scriptură ghidul nostru, descoperim că
predicarea a fost rânduită de Dumnezeu şi întrebuinţată de Duhul
Sfânt; şi va rămâne aşa până la sfârşitul timpului. Marea Trimitere
a Evangheliei ne dovedeşte acest lucru : " Duceţi-vă în toată lumea"
şi ce anume să facem? " Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile [,Jaceţi
ucenici sau creştini din toate neamurile " ], botezându-i în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce
v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi [cât timp?] în toate zilele,
până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 1 9.20). Cât timp va exista
predicarea? Până la sfârşitul veacului. Trebuie să lucrăm şi să fa
cem ucenici; trebuie să predicăm Evanghelia până la sfârşitul lumii.
De aceea, consider că predicarea nu va dispărea decât la sfârşitul
timpului.
Să observăm că făgăduinţa de aici este dată celor care ascultă de
Cuvântul lui Dumnezeu, care merg în toată lumea şi fac ucenici din
toate neamurile. Trimiterea aceasta nu este una limitată. Ea nu e
valabilă doar pentru evrei, doar pentru apostolii din vremea aceea
sau din vreo altă epocă, ci este valabilă până la sfârşitul veacului.
Deci predicarea nu va avea sfârşit. Va continua să existe. Cineva o
--------------------------------------- . ._._--
va face. Dumnezeu nu va duce niciodată lipsă de oameni. El nu a

dus niciodată lipsă. Chiar şi în împrejurările cele mai întunecate,
când predicarea a intrat într-un mare con de umbră şi când spiri
tualitatea a cunoscut un declin, Dumnezeu a chemat predicatori.
De-a lungul secolelor aşa-zis creştine şi până în vremea noastră,
metoda lui Dumnezeu de reînviorare a bisericii a fost întotdeauna
predicarea din Cuvânt, susţinută de oameni neînfricaţi, consacraţi
şi capabili.
1. H. Evans, în cartea sa The Preacher and His Preaching [Predica
torul şi predicarea lui], ne aduce aminte că nici în Cuvântul lui Dum
nezeu şi nici în experienţa umană, nu a fost oferit vreun substitut
pentru predicarea Evangheliei. Au fost aşezate în locul ei multe lu
cruri bune, dar niciunul nu a avut vreodată succes. Toate planurile
şi născocirile oamenilor - jocurile, sportul, cluburile, organizaţiile
sociale şi lucrarea creştină de orice tip - nu au luat şi nici nu vor lua
vreodată locul predicării Evangheliei, care a fost rânduită, poruncită
şi binecuvântată de Isus Hristos Însuşi.
Prieteni, există în inima omenească o foame pe care o poate
satisface numai Cuvântul predicat. Adevărata predicare înseamnă
mărturisirea lui Hristos. "Voi sunteţi martorii Mei." Voi trebuie să
predicaţi ceea ce El a învăţat şi ceea ce El a poruncit să fie învăţat.
" Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice
făptură" (Marcu 1 6, 1 5). Aceasta este porunca Sa.
Î nălţarea lui Isus Hristos este tema centrală a predicării. " Şi după
ce voi fi înălţat... voi atrage la Mine pe toţi oamenii." Aceasta este
făgăduinţa Sa din Ioan 12,3 2. Aceasta este puterea de atracţie a cru
cii.
Trebuie să cunoaştem din experienţă personală, dar şi din Sfin
tele Scripturi, că Isus Hristos este un Mântuitor personal; că El este
Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu; că S-a dat pe Sine pentru noi şi a
murit în locul nostru; că a fost tratat aşa cum noi merităm să fim
trataţi, pentru ca noi să fim trataţi aşa cum El merită să fie tratat; că
sângele Său este o jertfă ispăşitoare pentru păcatele noastre; că El a
înviat din morţi după Scripturi şi S-a înălţat la cer; că acum El este
Marele nostru Preot din locurile cereşti, unde aduce sângele Său în
�-----------
favoa rea noastră; că El, Domnul Î nsuşi, va veni a doua oară ca să în
vie morţii, să-i mute pe cei în viaţă în cer şi să ne ia la El pentru tot
deauna; că El ne-a făgăduit nemurirea; că această fericită nădej de
a noastră trebuie răspândită în toată lumea şi trebuie predicată la
to ate ne amurile. Aceasta este singura speranţă a lumii pierdute şi
păcăto ase, dar este o speranţă măreaţă şi îndestulătoare. Aceasta
este Evanghelia şi aceasta trebuie să predicăm.
Trebuie să credem aceste lucruri şi, crezându-le, să le proclamăm
cu putere cum făceau apostolii de odinioară - "Vai de mine, dacă nu
vestesc Evanghelia! " (1 Cor. 9,1 6). "Vaiul " acesta este important; nu
este doar un cuvânt. Prietenii mei, dacă nu am acest " vai" în inimă,
atunci nu voi fi niciodată predicator. Există un singur remediu recu
noscut pentru păcat, şi anume sângele lui Isus vărsat pe crucea de
pe Calvar. Trebuie să-L predicăm pe Hristos răstignit; moartea Sa
este viaţa noastră. Moartea Sa înseamnă moartea morţii. Gândiţi-vă
la aceasta! Este adevărat sau nu? El este singurul nostru Î nlocuitor,
singurul nostru Răscumpărător. Când umbra crucii s-a ridicat pe
dealul singuratic al Calvarului, ea a adus singura speranţă pe care a
cunoscut-o sau o va cunoaşte lumea vreodată: puterea de a trăi aici
şi de a trăi pentru totdeauna cu El acolo.
Acum să aruncăm o privire asupra marilor religii ale lumii. Î n
China avem confucianismul, bazat pe marile învăţături morale ale
unui om care nu era convins că există un Dumnezeu, dar înaintea
căruia sute de milioane de oameni se închină astăzi ca unui zeu.
India, după cum se ştie, este locul de naştere al budismului, cu calea
lui cu opt braţe, cu marele ciclu al vieţii şi cu sutele lui de mii, ba
chiar cu milioanele lui de reîncarnări. Aceste religii, în forma lor
originală, conţin multe principii înalte şi nobile, dar, în înţelegerea
lor cea mai înaltă despre cer, ne dezvăluie gândirea omului dor
nic să-L găsească pe Dumnezeu, a omului nesatisfăcut de viaţa
lui, recunoscându-şi păcatul, căutând trecerea finală într-o aşa
numită nirvana, unde să fie liber de suferinţă şi unde, prin mii de
reîncarnări, să-şi găsească în cele din urmă odihna.
Odată, am petrecut câteva zile în Rangoon şi am stat de vorbă
cu un avocat budist de seamă. El a încercat să mă convertească
la budism. Era autorul a mai multe cărţi pe această temă. Avea o

bibliotecă mare şi a trebuit să admit că în cărţile acelea se aflau
multe idealuri frumoase - fii desăvârşit, fii virtuos, du o viaţă sfântă
- multe ţinte frumoase! Dar, prietenii mei, în toate acestea nu era
nevoie deloc de ajutorul lui Dumnezeu - nici măcar puţin!
Dar să revenim la Evanghelia lui Isus Hristos, aşa cUm este ea
descoperită în Scriptură, de la Geneza şi până la Apocalipsa. Aici
aflăm că Dumnezeu îl caută pe om, iar nu omul pe Dumnezeu. Î n
toate aceste mari religii, omul Îl caută pe Dumnezeu, se gândeşte
la Dumnezeu, vorbeşte despre Dumnezeu, filozofează, încearcă să
şi-L imagineze pe Dumnezeu, încearcă să iasă din ciclul vieţii şi
să ajungă în aşa-zisa nirvana, ca să scape de suferinţă şi durere.
Î nsă în Evanghelie, descoperim un Dumnezeu care îl caută pe om.
Creştinismul este radical diferit. Nu se poate compara cu nicio reli
gie. Dumnezeu este Cel care îl caută pe om; Dumnezeu este înfăţişat
în Sfânta Scriptură, de la Geneza şi până la Apocalipsa; Dumnezeu
îl caută pe om, nu omul prezintă argumente despre Dumnezeu, ci
Dumnezeu îl cheamă pe om, deschizându-Şi braţele înaintea lui şi
urându-i bun venit!
Aşa a făcut Isus. El a venit printre noi, a trăit printre noi, iar
oamenii au auzit glasul Său când predica Evanghelia speranţei. El
era întruchiparea supremă a predicării, Fiul lui Dumnezeu sfânt,
fără cusur şi fără păcat; cel mai mare Om care a trăit vreodată pe
pământ. Iar adevărul Său era Cuvântul lui Dumnezeu sfânt, nepătat
şi binecuvântat. Ce predici ţinea El! Nu vom reuşi să predicăm ca El
niciodată! Şi vom fi mari predicatori numai dacă imităm predicarea
Sa; numai dacă ne apropiem de ea, numai dacă ne-o punem ca ţintă.
Nu vom predica niciodată ca El, dar putem să facem din El idealul
nostru. Putem să studiem căile Sale, metodele Sale şi, mai presus de
toate, conţinutul mesajului Său.
Mesajul Său nu era un adevăr oarecare, ci era adevărul lui Dum
nezeu. Era înţelepciune divină, har răscumpărător. Suntem predica
tori creştini numai în măsura în care predicăm despre El şi numai
în măsura în care predicăm cum a predicat El, în limitele darurilor
noastre. Prietenii mei, nu există altă speranţă, în altă parte, în alt me-
saj, la altcineva. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub
cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi"
(Fapte 4, 12). Trebuie să credem aceasta, prietenii mei, altminteri ar
fi mai bine să nu mai predicăm. Trebuie să credem cu toată inima
noastră! Şi trebuie să mai credem că oamenii sunt pierduţi. Până
când nu vom ajunge să credem că fiecare fiinţă omenească este un
păcătos care merită iadul, nu vom predica niciodată cu foc. Până
când nu voi crede că în capitolul trei din Romani este vorba despre
mine şi despre orice alt om - că ochii noştri, gura noastră, limba
noastră, gândul nostru, picioarele noastre, orice parte a corpului
nostru este condamnată, pe bună dreptate, înaintea lui Dumnezeu
şi că merită focul iadului - cum voi putea vreodată să predic?
Rezultă de aici că predicarea adevărată a Evangheliei există
numai acolo unde omul vorbeşte exclusiv din Sfânta Scriptură,
Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există predicare adevărată dacă omul
vorbeşte despre orice altceva care nu este din acest Cuvânt. Poate
că este un bun pedagog, însă nu este predicator decât dacă predică
din Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să expună Scriptura, să o facă
uşor de înţeles, să o proclame, să arate că ea este o mângâiere pen
tru sfinţi şi o chemare adresată păcătoşilor de a deveni sfinţii lui
Dumnezeu. El ia Cuvântul lui Dumnezeu şi îl proclamă cu putere şi
dragoste, cu un foc sfânt aprins în suflet şi cu zel pentru cauza lui
Dumnezeu, fără să ţină seama de consecinţe. Când mesajul lui este
mai mare decât el însuşi, atunci el este portavocea lui Dumnezeu.
Aceasta este predicarea.
Pe lângă faptul că i-a trimis pe ucenicii Săi să predice, Isus a de
scris şi lucrarea pe care aceştia urmau să o facă până la sfârşitul
veacului şi, totodată, le-a încredinţat un mesaj : le-a poruncit să îi
înveţe pe oameni tot ceea ce EI i-a învăţat pe ei. Ei trebuiau să-i
înveţe pe alţii ceea ce Hristos îi învăţase pe ei. Voi da citire acum
unui paragraf din Viaţa lui Iisus, pag. 790 (ediţia 2 0 08) : " Ucenicii
trebuiau să vestească ceea ce îi învăţase Hristos. Se cuprinde aici
nu numai ceea ce spusese El în persoană, ci şi ce spusese prin toţi
profeţii şi învăţătorii Vechiului Testament. Î nvăţătura omenească
este exclusă. [Cu cât învăţăm mai repede lucrul acesta, cu atât mai
repede vom deveni predicatori buni.J Nu e loc pentru tradiţie, pen

tru teoriile şi concluziile omului sau pentru legislaţia bisericească.
[Nu aceasta trebuie să predicăm.] Î n însărcinarea aceasta nu sunt
cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. [Dacă vorbeşti
despre aceste lucruri, nu înseamnă că predici.] Servii lui Hristos
nu trebuie să predice nimic din toate acestea ... Evanghelia trebuie
să fie vestită, nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie care
schimbă viaţa." Cuvinte tari, nu-i aşa? Eu n-aş fi avut curaj să scriu
cuvinte atât de tari. Mi-ar fi teamă că aş fi dat afară!
Predicarea este o activitate solemnă, înaltă, sfântă şi însemnată.
Să nu uităm niciodată: ea este o lucrare înaltă şi sfântă. Dacă dorim
ca oamenii să vină şi să ne asculte, atunci ar trebui să avem ceva
de spus pentru binele lor veşnic. Când ne propunem să ţinem o
predică, trebuie să ştim că avem sarcina de a convinge raţiunea, de
a aprinde imaginaţia, de a mişca sentimentele şi de a impulsiona
voinţa în aşa fel încât însăşi calitatea vieţii unui om să se schimbe
- da, chiar şi destinul vieţii lui. Uneori, ne întâlnim cu oameni care
spun în glumă: " Noi nu vrem ca predicatorii noştri să ne înveţe te
ologie; vrem să auzim Evanghelia simplă." Prietenii mei, Evanghelia
simplă este plină de teologie, de adevărurile cele mai adânci pe care
mintea omului este capabilă să le înţeleagă - existenţa lui Dumne
zeu, păcatul omului, răscumpărarea prin Hristos Isus, nevoia con
vertirii, miracolul naşterii din nou - toate aceste adevăruri măreţe
şi multe altele sunt cuprinse în Evanghelia simplă. Î n ea sunt cu
prinse cele mai mari concepte teologice. Ele ne provoacă să gândim
cât mai profund cu putinţă.
Am putea aminti aici despre tânărul care dădea de mâncare la
porci. Nu situaţia neplăcută în care a ajuns l-a determinat să se
întoarcă acasă. Faptul că se afla într-un loc murdar şi rece, faptul că
purta haine rupte şi vechi, mirosul greu al porcilor, durerea teribilă
provocată de foame - nu acestea l-au determinat să ia hotărârea.
Altceva l-a convins să se Întoarcă. Dar ce anume? O, şi-a adus aminte
că avea un tată! Şi-a adus aminte de cineva fără de care nu putea
să vadă, să simtă şi să audă. Şi-a adus aminte că avea un tată şi şi-a
adus aminte că tatăl lui era bogat, avea case şi terenuri. El ţinea
-----
bo găţiile lumii în mâinile lui. Şi-a adus aminte că în casa tatălui era
hrană şi că în inima lui era dragoste. El ştia că nu trebuia să facă
altceva decât să ia hotărârea şi să treacă la acţiune, să se întoarcă
acasă la tatăl lui, unde putea primi ajutor şi unde putea să ocupe
măcar poziţia de slujitor plătit.
După cum vedeţi, prietenii mei, tânărul acesta cunoştea multă
doctrină. Doctrina solidă, teologică a fost cea care l-a determinat
să ple ce de la porci, nu doar dezgustul faţă de lucrurile din jur. Şi
o rice om care pleacă de la porcii lumii acesteia o va face pentru că
este atras de o mare doctrină sau idee teologică. El îşi va da seama
că are un Tată într-o ţară îndepărtată, că Tatăl îl iubeşte, că Tatăl îl
va primi dacă se întoarce la El, că Tatăl are hrană care îi poate sa
tisface foamea sufletului, că Tatăl are planuri pentru viitorul lui. Da,
aşa este!
Aceste adevăruri mari erau foarte diferite de situaţia imediată
în care se afla, însă fiul risipitor a acţionat pe baza lor şi ştim care a
fost rezultatul. Ele au devenit realitate. El a scăpat de moartea prin
înfometare nu datorită faptului că a dispreţuit lucrurile din jur, ci
datorită câtorva adevăruri mari în care a avut credinţă. El trebuia
să aibă credinţă în aceste mari adevăruri înainte de a se întoarce
acasă.
Î n Carte stă scris: "Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va
face slobozi" (Ioan 8,3 2). Aceasta este o făgăduinţă, o poruncă, un
privilegiu, o datorie. Oamenii trebuie să vadă adevărul. Ei trebuie
să vadă lucrurile care se află dincolo de situaţia lor prezentă, iar
predicatorul trebuie să-i ajute să vadă adevărul. Ei trebuie să vadă
ce poate să fie, ce urmează să fie. Şi trebuie să acţioneze pe baza
acestui adevăr prin credinţă. Aşadar, făgăduinţele, poruncile şi
adevărurile mari ale teologiei celei mai profunde să-i determine să
se îndrepte spre Dumnezeu. Sarcina predicii este aceea de a reda
semnificaţia acestor adevăruri măreţe pentru viaţa oamenilor, de a
ajuta la zămislirea unei vieţi noi.
De aceea, am putea spune că activitatea predicatorilor nu este
aceea de a oferi prelegeri despre botanică, ci aceea de a produce flori.
Cunoştinţele de botanică îi pot fi folositoare. Fără îndoială că florile
nu pot atinge frumuseţea lor maximă în lipsa acestor cunoştinţe,

însă ochii grădinarului înţelept vor fi întotdeauna îndreptaţi spre
rezultatele care urmează a fi obţinute, spre florile care urmează să
înflorească. Datoria predicatorului nu este doar aceea de a ţine o
predică bună în concordanţă cu toate regulile omileticii pe care le-a
învăţat în studenţie de la profesorii lui excelenţi şi din -cărţile ex
traordinare pe care le-a citit - nu acesta este obiectivul predicării
lui, ţelul lui principal! Marea lui îndatorire este aceea de a produce
flori în grădina lui Dumnezeu, de a pregăti o recoltă pentru Împărat.
Cunoştinţele lui din Scriptură, cunoştinţele de istorie şi despre na
tura umană - toate împreună - nu sunt altceva decât nişte unelte. El
le va spune ascultătorilor: " Fă aşa şi vei trăi! " (Luca 1 0,28)
Gândiţi-vă un moment nu la timpul pe care îl petreceţi cu
pregătirea unei predici - cât timp vă gândiţi la ea şi vă rugaţi pentru
ea - ci la timpul de care vor avea alţii nevoie ca să stea şi să o as
culte. Să presupunem că, în comunitatea dvs., sunt numai două sute
de oameni şi că le predicaţi o jumătate de oră pe săptămână. Le luaţi
o sută de ore din tot timpul lor. Aceasta înseamnă douăsprezece zile
a câte opt ore pentru fiecare persoană. Gândiţi-vă de câte ori bate
inima unui om într-o sută de ore. Gândiţi-vă cât timp din existenţa
lor le-aţi cerut să se oprească şi să vă asculte. " Iubeşti viaţa? " a în
trebat Benjamin Franklin. "Atunci nu pierde timpul, pentru că viaţa
înseamnă timp." Conţine predica voastră un mesaj suficient de im
portant, astfel încât să mergeţi la un bărbat sau la o femeie din co
munitatea dvs. şi să-i spuneţi cu convingere: " Puteţi să îmi oferiţi
două săptămâni din timpul dvs., ca să vă prezint câteva adevăruri
şi binecuvântări pe care le port aici, în inimă?" Dacă îi cer acest lu
cru, atunci ceea ce am de spus trebuie să fie suficient de important.
Gândiţi-vă ce responsabilitate are un predicator cu o comunitate
de cinci sute sau o mie de persoane! Totuşi, în pofida acestui lucru,
unii dintre noi - şi mă refer şi la mine, dragi colegi predicatori -
umplu o jumătate de oră cu multă vorbărie. Ştim că aşa facem. Şi
vorbărie este cuvântul potrivit. Multe cuvinte plăcute, dar fără va
loare, o mulţime de născociri omeneşti nesărate şi serbede, lipsite
de putere şi de speranţă. Categoric că atunci când un om îmi oferă o
-- --- ---------- - - --- --- -
parte din viaţa lui, ar trebui să am grijă să-i vorbesc despre marile
adevăruri ale Legii lui Dumnezeu, despre revelaţiile măreţe din Cu
vâ ntul Său, despre făgăduinţele veşnice din Sfânta Evanghelie.
Aşadar, ai avea curaj să mergi la cineva şi să-i spui: " Dă-mi două
"
să tă mâni din viaţa ta! şi apoi să glumeşti, să râzi şi să vorbeşti
p
vrute şi nevrute în tot acest timp? Sunt lucrurile pe care vrei să le
prezinţi înaintea credincioşilor suficient de importante, încât să
mergi la fiecare om în parte şi să îi zici: " Domnule, am ceva să vă
sp un! "
Predica ar trebui să însemne creşterea şi aducerea la maturitate,
cu o sârguinţă neîntrecută, a tot ce este mai bun şi mai frumos în
omul care predică. Ar trebui să spunem: "Aceasta este înţelegerea
mea cea mai completă, gândul meu cel mai bun, aspiraţia mea
supremă; şi o cred din toată inima." Cât de clar reiese din Scriptură
că predica ar trebui să fie rodul cel mai desăvârşit al predicatorului!
Despre Isus ni se spune: " Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe
munte ... a început să vorbească şi să-i înveţe " (Matei 5,1 .2). Cea
mai mare predică din toate timpurile, Predica de pe Munte, a ieşit
de pe buzele Lui, fiindcă ea se afla în inima Lui. Ea a fost cerută
de nevoia oamenilor - " Când a văzut Isus noroadele ... a început să
vorbească şi să-i înveţe."
Tot la fel, astăzi, nevoia omului este ocazia predicii, motivaţia
predicii, motivaţia întregii noastre predicări. Dacă am avea posi
bilitatea ca în momentul în care ne ridicăm să vorbim, să facem o
radiografie spirituală a inimii persoanelor din auditoriul nostru, am
modifica predica în funcţie de ceea ce am descoperi? Am vorbi cu
mai mult entuziasm, cu mai multă ardoare, cu mai multă grijă, cu
mai multă compasiune? Ne-am ruşina din cauza apatiei noastre, a
monotoniei noastre şi a tonului nostru formalist? Să presupunem
că aţi afla că a doua zi sau săptămâna următoare, cineva din sală va
muri şi că ascultă astăzi, fără să ştie, ultima lui predică. Să presu
punem că vă ascultă cineva care urmează să treacă printr-o mare
suferinţă şi că nu ştie aceasta acum. Poate că un bărbat îşi va pierde
soţia săptămâna următoare. Poate că un copil va rămâne fără mamă.
Înainte să mai ai şansa de a-i vorbi, o femeie va descoperi că soţul
�--------�-�- --- -- --� ----- - --------
ei o înşală; totul în jurul ei se va prăbuşi şi viitorul ei va fi întunecat.

Ce le puteţi spune acestor oameni?
Î n 1 953, am petrecut Crăciunul împreună cu soţia mea la Ho
telul State din Christchurch, Noua Zeelandă. Ne era foarte foame
şi am intrat în restaurant ca să luăm masa. Nu voi uita niciodată
râsetele dezlănţuite ale oamenilor care petreceau acolo. Cineva a
încercat să-mi pună pe cap pălăria prostului. Toţi erau sau se făceau
că erau ameţiţi de băutură şi toţi se distrau de minune. Regina An
gliei tocmai sosise în Noua Zeelandă şi, după cum ştim cu toţii, Noua
Zeelandă este mai britanică decât Britania însăşi şi, fără îndoială, că
oamenii erau bucuroşi să o vadă. Erau fericiţi; toată ţara era fericită.
Şi sărbătoreau evenimentul în felul acesta.
Şi noi eram bucuroşi să ne aflăm acolo, pentru că este o ţară
extraordinară şi frumoasă. Soţia mea mi-a spus că, dacă ar fi să lo
cuim vreodată în afara Statelor Unite, şi-ar dori să locuim în Noua
Zeelandă. Probabil că este cea mai frumoasă ţară din lume, deşi în
totdeauna se va găsi cineva care să mă contrazică.
Aşadar, seara aceea am petrecut-o la restaurant. Totul era plăcut,
aşa cum era numai normal să fie în ajunul Crăciunului. Bineînţeles,
la ei era în toiul verii şi cerul era senin. Luna strălucea şi nimic nu
părea să tulbure cerul de deasupra Noii Zeelande.
În noaptea aceea, un tren încărcat cu petrecăreţi, care mergeau
acasă de sărbători, plecase din Wellington şi se îndrepta în mare
viteză spre nordul ţării. În el se aflau şi câţiva dintre tinerii noştri
adventişti care doreau să participe la adunarea de tabără din Parcul
Haskell, în apropiere de Auckland. Calea ferată nu se intersecta cu
multe şosele şi părea a nu exista niciun pericol.
Î n apropiere de Auckland, în partea de vest, există un vulcan
mare, presupus a fi inactiv. Î n craterul lui străvechi s-a format un
lac cu o suprafaţă de peste 5 0 km2, care este mai tot timpul îngheţat,
fie vară sau iarnă. Gura de scurgere a lacului era străjuită de un pe
rete mare de gheaţă, care, după cum toată lumea ştia, se afla acolo
de secole. Exact în noaptea aceea, dintr-un motiv necunoscut, pere
tele de gheaţă a cedat şi apa din lac s-a revărsat pe coasta munte
lui, luând cu ea noroi şi cenuşă vulcanică, pietre şi stânci mari care
-�--
cântă reau mai multe tone. Valul de apă şi grohotiş a ajuns la podul
fe roviar şi l-a luat cu totul. De asemenea, a distrus şi autostrada în
go an a lui către mare. La scurt timp după aceea, a apărut trenul.
Un şofer de camion care tocmai descoperise dezastrul, a încer
cat să-I avertizeze pe mecanicul trenului cu lanterna, dar era prea
târziu. Trenul, împreună cu petrecăreţii din el, şi-a continuat drumul
pe bucata de pod rămasă şi aproape toate vagoanele, cu excepţia câ
torva de la urmă, s-au prăbuşit în râu. Sufletele preţioase din tren
şi-au găsit moartea în valul de noroi şi pietre şi au fost purtate până
la mare. În numai 20 de secunde, peste 140 de oameni şi-au pierdut
viaţa în acea noapte de Crăciun, iar printre ei, şi doi dintre tinerii
noştri. Tristeţea s-a abătut asupra întregii ţări din cauza acestei
tragedii. După cum era de aşteptat, bucuria Crăciunului şi sosirea
re ginei au fost umbrite de această mare durere. A fost o lovitură
grea.
Care credeţi că a fost primul gând care mi-a venit în minte a doua
zi de dimineaţă când am aflat vestea cumplită? M-am întrebat dacă,
în trenul acela, se afla vreo persoană care a auzit vreuna din predi
cile pe care le ţinusem în cele trei zile premergătoare accidentului.
Am spus ceva care să-i ajute să întâmpine veşnicia? Acesta a fost
primul meu gând. A participat vreunul dintre oamenii aceia la semi
narele mele? Ce am spus?
Dr. Charles Reynolds Brown, decanul Şcolii Teologice de la
Universitatea Yale, a făcut parte din grupul de predicatori care au
susţinut o serie de cuvântări în oraşele din Golful San Francisco în
duminica Paştelui în 1906. Toate bisericile erau pline. M iercurea
care a urmat, la cinci şi jumătate dimineaţa, un cutremur puternic
a transformat oraşul San Francisco într-un morman de dărâmături.
În noaptea zilei de 17 aprilie, mulţi dintre oamenii cărora dr. Brown
şi ceilalţi pastori le-au vorbit în duminica Paştelui s-au dus la cul
care bogaţi şi fericiţi. A doua zi de dimineaţă, s-au trezit - dacă au
mai avut această şansă - săraci şi în mijlocul ruinelor. Mulţi din
tre ei s-au trezit înconjuraţi de flăcările puternice ale unui foc de
nestăvilit. În excelenta sa carte TheArt ofPreaching [Arta predicării],
pe care sper că o veţi citi cândva, dr. Brown mărturiseşte că şi-a
pus următoarea întrebare: " Ce fel de predică am ţinut în comuni

tate duminica trecută, astfel încât oamenii să fie pregătiţi pentru
acest necaz, pentru distrugerea oraşului San Francisco? " Acesta a
fost primul gând care i-a venit în minte.
Tot el ne relatează o experienţă pe care a avut-o într-o duminică
seara, când a ţinut o predică cu titlul "Î ndurarea veşnică" şi aces
_-
ta este un subiect extraordinar. La încheierea serviciului divin, a

venit la el un tânăr, casier al unei mari instituţii financiare, şi i-a
mărturisit că luase 2.800 de dolari din casa de bani a companiei
şi că furtul lui era pe cale să fie descoperit. Venea ziua socotelilor;
în numai câteva ore sau, poate, într-o zi sau două, înşelăciunea lui
avea să fie dată în vileag. Dorind să scape de această ruşine, tânărul
se gândea să-şi schimbe identitatea, să fugă ca să scape de el însuşi
şi de infracţiunea săvârşită sau să se sinucidă.
Dar s-a gândit să caute sfatul cuiva înainte de a lua o decizie şi
a intrat chiar în biserica unde dr. Brown predica despre "Î ndurarea
veşnică." După serviciul divin, s-a dus la pastor şi au stat de vorbă
până după miezul nopţii. Î n timpul acestei lungi discuţii, au făcut un
plan care a fost adus la îndeplinire. Tânărul şi-a mărturisit păcatul,
furtul, şi a înapoiat banii în urma câtorva ani de sacrificiu de sine.
Conducerea companiei l-a tratat cu bunătate, iar el şi-a revenit com
plet din punct de vedere financiar şi şi-a recăpătat şi demnitatea.
Dr. Brown spune: " Ce s-ar fi întâmplat dacă predicatorul ar fi vorbit
în seara aceea despre cine ştie ce adevăr neesenţial? "
O, dragi prieteni, predicaţi despre marile teme ale Scripturii! Nu
zăboviţi asupra temelor secundare, aflate departe de esenţa lucru
rilor! Predicaţi despre marile adevăruri! Î n lumea aceasta nu aveţi
timp pentru altceva. Nu ştiţi cine se află printre ascultătorii voştri.
Să presupunem că, din lipsă de pregătire sau din lipsă de compasi
une ori seriozitate, dr. Brown nu ar fi izbutit în seara aceea să-I ajute
pe casier să înţeleagă îndurarea lui Dumnezeu şi că acesta ar fi luat
hotărârea de a se sinucide.
Dragi colegi, vă spun că predicarea este un lucru serios. Multe
decizii veşnice pentru bine sau rău, pentru viaţă sau moarte, se află
în mâinile noastre. Poate că în biserica noastră se află un om care
tâ nje şte după ceea ce avem mai bun de oferit, iar noi, din cauza le
nevi ei sau a fricii, a atitudinii uşuratice sau a neconvertirii inimii, îl
lăsă m în întuneric pentru totdeauna. Fie că vrem să credem sau nu,
p re dic area este cea mai importantă funcţie a bisericii creştine şi a
mesajului adventist.
Citiţi istoria bisericii noastre! Citiţi nu numai ce a rămas consem
nat; citiţi şi printre rânduri şi veţi vedea că în orice epocă, succesul
bisericii lui Dumnezeu de pe pământ a crescut sau s-a diminuat în
fu ncţie de succesul predicării. Atunci când predicarea atingea un
nivel înalt, prosperitatea bisericii creştea; atunci când predicarea
avea o importanţă redusă, biserica scădea. Fiţi atenţi acum! Voi citi
un comentariu pe care l-am notat, pentru ca să nu fiu interpretat
gre şit.
Există în lumea aceasta ţări în care slujitorii religioşi au investit
cel mai mult în arhitectură. Ei s-au bucurat de tot sprijinul financiar,
politic şi moral al statului în care lucrau. Catedralele lor s-au înălţat
până la cer şi şi-au păstrat până astăzi frumuseţea neasemuită.
Formele liturghiei lor au făcut apel la tot ce este frumos în natura
umană. Au avut privilegiul de a întrebuinţa cele mai înalte expresii
ale artei şi frumosului. Altarele lor sunt obiecte de colecţie. Icoanele
şi statuile lor sunt nişte minuni ale lumii. Ei au putut să îşi desfete
membrii cu cea mai bună muzică instrumentală sau vocală şi totuşi
ceva lipsea: vocea vie a unui om viu care să transmită o solie vie de
la Dumnezeul cel viu.
Religia a cunoscut un declin, în ciuda bisericilor frumoase, a
muzicii frumoase, a liturghiilor frumoase şi a artei frumoase. Pe
măsură ce religia decădea, biserica se răcea. Se gol ea. Apoi, aşa
cum se întâmplă întotdeauna, din întuneric ieşea o lumină - un
om călare, care călătorea 8 sau 9 mii de kilometri an de an, vestind
Evanghelia, un om care predica în aer liber în faţa minerilor cu faţa
murdară de cărbune, un om care se afla lângă mormântul tatălui lui
şi predica în cimitir, fiindcă autorităţile nu-i permiteau să predi ce
de la amvonul tatălui lui. Dumnezeu a avut întotdeauna un om
înflăcărat care să vestească solia din cer. Aşa au loc redeşteptările!
Redeşteptarea vine întotdeauna prin predicare.
--- ---- ------- - -- � - - - - - - - - - -- ----
Pe de altă parte, au existat ţări în care închinarea publică, şi tot

ce ţine de ea, a fost dintre cele mai simple şi mai modeste; enoriaşii
nu puteau să se laude că locul lor de întâlnire era o biserică şi o nu
meau adunare; ferestrele nu erau împodobite cu vitralii frumoase,
dar lumina strălucitoare a lui Dumnezeu intra pe fereastra curată;
o bisericuţă albă, cu obloane verzi, pe un deal golaş, datorită căreia,
în pofida lipsei frumosului, viaţa religioasă din zonă a crescut în in
tensitate şi evlavie prin puterea înviorătoare a marii predicări. Aşa
aveau loc redeşteptările. Să nu uităm niciodată că predicile ţinute în
aceste biserici nu erau un scop în sine, ci oamenii care le-au rostit
aveau un mesaj de la Dumnezeu.
Fiecare predică ar trebui să fie un mesaj de la Dumnezeu, un me
saj care să schimbe inima şi viaţa oamenilor. Ea ar trebui să scoată
adevărul din vistieria lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să devină
mai bogaţi. Ea ar trebui să fie doctoria cerului pentru bolile acestui
pământ. Ea ar trebui să fie pâine din marile cuptoare ale lui Dumne
zeu pentru întreţinerea vieţii spirituale.
Care este prima întrebare din Catehismul Westminster? Ştiţi
cu toţii. Este aceasta: " Care este menirea principală a omului?"
Şi ştiţi răspunsul: " Menirea principală a omului este să-I aducă
slavă lui Dumnezeu şi să se bucure de El pentru totdeauna." Iar
menirea noastră principală, ca pastori, nu este să ţinem o predică
grozavă o dată sau de două ori pe săptămână, ci să-I aducem slavă
lui Dumnezeu prin predicarea noastră şi să ne bucurăm de El pen
tru totdeauna prin rezultatele predicării noastre. Nu trebuie să ne
mândrim cu predicile noastre extraordinare sau cu darul nostru
de a predica. Cerul nu ne-a înzestrat cu un dar special, pentru ca
să ţinem predici grozave sau ca să devenim mari predicatori, însă
ne-a însărcinat să lucrăm cu credincioşie şi, prin lucrarea noastră,
să aducem ca rod câţiva mari creştini. Predicarea este, într-adevăr,
ceea ce a afirmat Phillips Brooks: " transmiterea adevărului prin
tr-o persoană" ; sau cum spune Andrew W. Blackwood: " Ea trans
mite adevărul divin printr-o persoană sau adevărul lui Dumnezeu
printr-un om ales, ca să împlinească trebuinţele umane; sau, din
alt punct de vedere, ea cheamă la interpretarea vieţii de astăzi
în lu mina care vine astăzi d e l a Dumnezeu, î n mare parte prin

"
S cri pt ură.
Joh n 8unyan exprimă marele adevăr că predicarea înseamnă un
om care vorbeşte pentru Dumnezeu, care vorbeşte despre lucrurile
lui Dumnezeu înaintea altor oameni. De aceea, putem trage conclu
zia că pastorul are funcţia de interpret, că predicatorul adevărat
se străduieşte să interpreteze voia lui Dumnezeu pentru cei care
apelează la sfatul lui. El ia adevărurile veşnice ale Scripturii, toate
îndrumările date de Dumnezeu oamenilor şi le aplică astăzi la ne
voile oamenilor de astăzi.
Nu am intenţia de a submina autoritatea profesorilor competenţi
de la Colegiul Misionar Washington care vă fac cunoscute voua,
studenţilor, tainele ştiinţei şi ale artei predicării. Există aici oa
meni care vă pot oferi cele mai bune noţiuni de omiletică. În bi
blioteca voastră şi în biblioteca de la Seminar există cărţi excelente
care prezintă subiectul predicării din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi. Rugămintea mea este să căutaţi semnificaţiile mai
vaste şi influenţele mai vaste ale predicării adevărate. De obicei, se
afirmă că există mai multe tipuri de predici: expozitivă, tematică,
textuală, practică etc. Cei mai mulţi dintre predicatorii noştri aleg,
bineînţeles, predicile tematice, dar sunt de acord cu Phillips 8rooks
care spune că aceste clasificări nu au o importanţă prea mare pen
tru un predicator adevărat.
Fiecare predică este în realitate un tot unitar. Ea trebuie să se
bazeze puternic pe Scriptură, temelia ei. Trebuie să transmită o
convingere care să însoţească argumentaţia bine organizată şi
prezentarea clară a faptelor. Trebuie să fie caldă, rostită din inimă
şi să conţină un apel serios. Aceasta este ideea lui Phillips 8rooks
despre predicare, iar volumul său apărut în seria de Prelegeri de
la Yale este socotit de mulţi a fi cel mai bun dintre toate. Dacă veţi
studia cele zece volume ale predicilor sale care s-au mai păstrat,
veţi descoperi că el pune accent pe multe lucruri, unele mai impor
tante, altele mai puţin, la fel ca stelele care strălucesc diferit. Dar
puteţi împărţi predicile sale în două categorii: în prima categorie
sunt predicile adresate sfinţilor pentru întărirea şi îmbărbătarea
lor, pentru hrănirea lor; iar în cealaltă, predicile sunt adresate oa
menilor neevlavioşi şi păcătoşilor, ca să-i câştige pentru Hristos. Şi
volumele numeroase de predici ale lui Spurgeon pot fi clasificate la
fel - jumătate pentru oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, iar
cealaltă jumătate, pentru cei care Îl cunosc.
De aceea, în opinia mea, ar trebui să includem în fiecare predică
un mesaj care să-i îmbărbăteze pe sfinţi şi altul care să-i convingă
şi să-i convertească pe păcătoşi, întrucât, în aproape orice biserică,
există oameni care nu Î l vor găsi niciodată pe Dumnezeu dacă nu Îl
găsesc atunci şi acolo. Fulton J. Sheen declară că numai în Statele
Unite, 10 milioane de adulţi umblă pe străzi bâjbâind în căutarea lui
Dumnezeu. Câţi dintre ei vor intra în bisericile noastre săptămâna
aceasta sau săptămâna viitoare?
Din câte ştiu, aceste prelegeri trebuie să facă referire în cea mai
mare parte la predicarea săptămânală obişnuită a predicatorilor
adventişti de ziua a şaptea şi nu la predicarea în general sau la predi
cile de evanghelizare. Părerea mea este că predicarea adevărată,
predicarea adventistă adevărată, se va îndrepta către oamenii care
participă în mod regulat la serviciile divine din Sabat şi că, într-o
mare măsură, mulţi dintre noi pierdem ocazia dată de Dumnezeu şi
va trebui să-I dăm socoteală. Ce facem noi pentru sufletele pierdute
care participă la serviciile noastre divine obişnuite?
Bunicul meu pe linie paternă era predicator metodist. La fel
străbunicul şi stră-străbunicul şi tot aşa până la John Wesley. Am
vizitat biserica bunicului meu, l-am auzit predicând şi am luat parte
la slujbele lui. El era un om evlavios. Prietenii mei, vă mărturisesc că
el era un creştin sincer! Era un om care Îl cunoştea pe Domnul. Tatăl
meu s-a vindecat pe loc atunci când bunicul meu s-a rugat pentru
el. Doctorii nu i-au mai dat nicio şansă, dar bunicul s-a plecat pe ge
nunchi şi s-a rugat pentru el, iar el s-a vindecat. Datorită rugăciunii
dragului meu bunic metodist, Dumnezeu l-a salvat pe tata, pentru
ca să devină pastor adventist de ziua a şaptea. Bunicul meu nu era
un mare orator, era doar un om evlavios care le vorbea oamenilor
din inimă. Î nsă în fiecare duminică, după ce termina predica, se du
cea la un mic altar - ştiţi că în bisericile metodiste din vremea aceea
exista un altar unde puteau veni cei care aveau acest îndemn de a se
ruga, un fel de bancă a tristeţii, dacă vreţi să o numim aşa - el se du
cea acolo şi " deschidea uşile bisericii ", cum spunea el. Făcea lucrul
acesta de fiecare dată când, printre ascultători, se afla o persoană
necunoscută sau o persoană cunoscută, dar neconvertită. Apelurile
lui nu erau emoţionale; el cobora de la amvon şi spunea: " Deschid
acu m uşile bisericii pentru toţi cei de aici care doresc să fie creştini.
Este cineva aici care vrea să răspundă la chemarea Evangheliei şi
să- şi predea inima lui Isus? Biserica vă invită. Vă rog să ieşiţi în faţă,
să daţi mâna cu mine şi să deveniţi membri ai bisericii." Făcea acest
lucru duminică de duminică şi uneori nu venea nimeni. Alteori
venea câte cineva. Dar bunicul deschidea uşile bisericii în fiecare
săptămână.
I-am spus această poveste fiului meu care predică acum în Wi
hicita Falls, Texas, şi în urmă cu câteva săptămâni, a început să
folosească şi el un sistem asemănător. A început să includă în fie
care predică, pe lângă informaţii şi adevăr, un apel înflăcărat, un
mesaj pentru cei pierduţi. La încheierea fiecărui serviciu divin, face
un apel - nu neapărat un apel foarte emoţionant, ci o simplă des
chidere a uşilor bisericii - şi le dă celor doritori ocazia de a lua o
decizie fermă pentru Domnul. După primele şase săptămâni, mi-a
scris că aproape în fiecare săptămână o persoană lua această de
cizie. Oameni la care nici nu se aşteptase au trecut de partea lui
Hristos. Predica acolo de câteva luni fără să adreseze apeluri, con
siderând că ele sunt potrivite pentru întâlnirile de evanghelizare.
Însă mulţi oameni nu participă la astfel de întâlniri. Poate că ei vor
veni la biserică numai o singură dată. De ce să nu le dăm ocazia să
vină la Hristos?
Odată, l-a vizitat unul dintre secretarii Conferinţei şi a prezentat
un mesaj despre programul pe care dorea să-I pună în aplicare în
perioada următoare. Fiul meu i-a amintit că s-au făcut eforturi în
comunitatea aceea de a încheia fiecare predică cu un apel spiritual.
Fratele a cooperat şi, la final, fiul meu a făcut apelul obişnuit, des
chizând uşile bisericii şi invitându-i, liniştit şi calm, pe ascultători
să ia decizia de a se preda lui Hristos. Spre surprinderea tuturor,
un bărbat şi soţia lui au ieşit în faţă. Din felul în care erau îmbrăcaţi
şi din atitudinea lor, se vedea clar că nu erau membri ai vreunei
biserici, însă erau sinceri. Lacrimile le curgeau pe obraji în timp ce
au povestit că le-au promis unor rude să intre într-o zi în Biseri
ca Adventistă de Ziua a Şaptea. În ziua aceea, au trecut cu maşina
prin apropierea bisericii, au văzut numele ei şi s-au gândit să se
ţină de cuvânt şi să intre. Era prima dată când intrau într-o biserică
adventistă. Duhul Sfânt i-a luat în stăpânire în timp ce fratele nostru
predica şi prezenta adevărul Evangheliei odată cu promovarea pro
gramului respectiv, iar la încheierea serviciului divin, când băiatul
meu a deschis uşile bisericii, ei au ieşit în faţă. S-au convertit în mod
sincer, iar acum se pregătesc pentru botez.
Să presupunem acum că fiul meu nu ar fi deschis uşile bisericii.
Oamenii aceştia şi-ar fi văzut de drum şi aceea ar fi fost ultima lor
ocazie. Vreau să vă spun ceva, fraţi credincioşi: cred că pierdem o
şansă extraordinară dacă nu fructificăm cumva serviciile obişnuite
pe care le ţinem în fiecare Sabat. Fiecare este liber să facă aşa cum
vrea, numai să facă ceva! Atunci, oamenii vor şti că îi aşteptaţi să ia
o decizie când le prezentaţi invitaţia călduroasă. Este posibil ca ni
meni să nu ia decizia mai multe săptămâni la rând; dar este la fel de
posibil ca cineva să răspundă. Î nsă merită să facem apeluri şase luni
la rând chiar şi numai pentru un singur suflet. Să nu uităm că, prin
tre ascultătorii noştri, se află mereu cineva care are nevoie de aju
tor. Şi că, în orice auditoriu de două sau trei sute de persoane, tre
buie să fie cineva care are de luat o decizie mare chiar atunci, în ziua
aceea. Fără îndoială că predicarea autentică în Biserica Adventistă
de Ziua a Şaptea îi va câştiga pe oameni la Hristos, Sabat după Sa
bat, de-a lungul unui an şi că îi va pregăti pentru un loc în lucrarea
lui Dumnezeu şi pentru un loc în Î mpărăţia slavei Sale din veşnicie.
Aşadar, predicarea adevărată trebuie să fie doctrinară, nu numai
etică; ea trebuie să apeleze atât la minte, cât şi la inimă. Fac din
nou referire la Phillips Brooks, care a predicat o perioadă în Bos
ton - un oraş puternic unitarian, dar care astăzi, după cum se ştie,
este catolic. Phillips Brooks predica deseori despre marile doctrine,
cum ar fi Trinitatea, întruparea şi alte subiecte asemănătoare. El
predica despre lucrurile în care credea; şi aceasta fără ca numărul
ascultătorilor lui să se împuţineze. Pornind de la experienţa pe

care a avut-o în acest oraş - o experienţă încununată de succes,
bineînţeles - el a scris în volumul său din seria Prelegerile de la Yale
un paragraf pe care fiecare pastor ar trebui să-I înveţe pe de rost.
Citez: " Nicio predicare nu a exercitat vreodată o mare putere dacă
nu a fost o predicare despre doctrină ... Predicaţi despre toată doc
trina pe care o cunoaşteţi şi Iărgiţi-vă cunoştinţele tot mai mult, dar
predicaţi despre ea tot timpul, nu pentru ca oamenii să o creadă,
ci pentru ca oamenii să fie mântuiţi prin credinţa în ea." Iată cum
trebuie predicată doctrina! Aşa a predicat Isus.
Nu este de mirare că statuia de bronz a lui Phillips Brooks din
faţa Bisericii Trinităţii din Boston îl înfăţişează în poziţia de slujitor
al lui Hristos, cu Isus stând în spatele lui şi punându-Şi braţul pe
umărul omului lui Dumnezeu, îndrumându-l, sfătuindu-1 şi încura
jându-l. În Scriptură, adevărata predicare este prezentată ca fiind
predicarea Evangheliei, predicarea despre Î mpărăţia lui Dumnezeu,
propovăduirea lui Hristos.
Care este lucrarea adevărată a predicării mele - a slujitorului
Evangheliei? Iată răspunsul în cuvintele unui autor foarte îndrăgit:
Ellen G. White, Review and Herald, 1 1 septembrie 1888.
Ea [lucrarea slujitorului Evangheliei] trebuie să împartă
drept cuvântul adevărului; nu să inventeze o nouă Evan
ghelie, ci să împartă drept Evanghelia care le-a fost deja
încredinţată. Ei nu pot apela la predici vechi cu care să vină
înaintea comunităţii, întrucât aceste cuvântări neschimbate
s-ar putea să nu fie potrivite pentru ocazia respectivă sau
pentru nevoile oamenilor. Există subiecte care din neferici
re sunt neglijate şi asupra cărora ar trebui să se zăbovească
îndelung. Povara soliei noastre trebuie să fie misiunea şi
viaţa lui Isus Hristos. [Iată care trebuie să fie povara so
liei noastre: viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos. Veţi predica
mai mult din Noul Testament, prietenii mei, atunci când
veţi asculta sfaturile Spiritului Profetic despre predicare
- viaţa, misiunea şi lucrarea lui Isus.] Să se zăbovească
asupra umilinţei, a tăgăduirii de sine, a blândeţii şi a sme-
reniei lui Hristos, pentru ca inimile mândre şi egoiste să

vadă diferenţa între ei înşişi şi Model, şi să se smerească.
Arătaţi-L ascultătorilor voştri pe Isus şi bunătatea Sa de
a-l mântui pe omul căzut. Arătaţi-le că Acela care a fost
garanţia lor a trebuit să ia asupra Sa natura umană şi să o
poarte prin întunericul şi groaza blestemului Tatălui Său,
din cauza încălcării de lege a omului; fiindcă Mântuitorul
nostru a fost găsit la înfăţişare ca un om. Descrieţi, dacă
limba omenească poate, umilinţa Fiului lui Dumnezeu şi nu
vă gândiţi că aţi ajuns la punctul culminant, atunci când
Îl vedeţi renunţând, în schimbul naturii umane, la tronul
de lumină şi slavă pe care îl ocupa împreună cu Tatăl. El
a coborât din cer pe pământ, iar cât a trăit pe pământ, a
purtat blestemul lui Dumnezeu ca o garanţie pentru neamul
căzut. El nu a fost constrâns să facă acest lucru. El a ales
să poarte mânia lui Dumnezeu pe care şi-a atras-o omul prin
neascultarea de Legea divină. El a ales să îndure batjocurile
crude, derâderea, biciuirea şi răstignirea. " La înfăţişare a
fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până
la moarte " . Î nsă modul în care a murit a surprins universul;
pentru că a fost o moarte pe cruce. Hristos nu era insensibil
faţă de ruşine şi dispreţ. Dispreţul Îl durea foarte mult. Îl
durea cu mult mai profund şi mai acut decât ne doare pe
noi atunci când suferim, întrucât natura Sa era mai înaltă,
mai pură şi mai sfântă decât natura neamului păcătos pen
tru care a suferit. El era Maiestatea Cerului, El era egal
cu Tatăl, El era comandantul oştilor îngereşti, şi totuşi a
murit pentru om de o moarte care a fost, mai presus de
toate celelalte, plină de ruşine şi învinuiri. 0, dacă inimile
îngâmfate ale oamenilor ar putea înţelege aceasta! 0, dacă
ar putea pătrunde semnificaţia răscumpărării şi dacă s-ar
strădui să dobândească smerenia şi umilinţa lui Isus !
Dacă am reuşi să predicăm despre doctrină şi despre viaţa lui
Isus în cuvinte ca acestea, atunci am putea să credem că am ajuns
mari predicatori. Atunci am înţelege ceva din ceea ce înseamnă să Îl
propovăduim pe Isus aşa cum L-au propovăduit apostolii.
În studiul The Ministry a Living Sacrifice [Slujirea pastorală, o

jertfă vie], M. K. Eckenroth povesteşte o experienţă a unui tânăr
predicator care trebuia să fie examinat de Henry Ward Beecher,
pentru a obţine calitatea de pastor. Beecher s-a aşezat pe margi
nea platformei într-o poziţie lejeră, în timp ce tânărul candidat se
p re zen ta. Beecher s-a uitat la el o clipă în tăcere, şi apoi l-a întrebat:
- De ce vrei să fii predicator?
Întrebarea l-a luat pe tânăr prin surprindere, fiindcă se aşteptase
să primească o întrebare profund teologică.
- Fiindcă Î l iubesc pe Isus, a răspuns el.
A fost rândul lui Beecher să fie surprins de simplitatea răspun
s ului.
- Eşti tu stăpânit de această iubire? l-a întrebat el.
Tânărul nu a răspuns. Nici nu era nevoie. Beecher vedea limpede
că aşa era. Registrele arată că acest tânăr a prins mesajul, a plecat
şi s-a remarcat în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De aceea,
întrebarea care ne este pusă acum este următoarea: "Îl iubeşti pe
Hristos şi eşti stăpânit de această iubire?" Aceasta este adevărata
întrebare.
Toate manualele de ştiinţe ale naturii care se studiau în urmă
cu douăzeci şi cinci de ani sunt teribil de învechite. Cercetările în
biologie, zoologie şi fizică progresează atât de rapid, încât cursurile
despre aceste discipline predate în urmă cu câţiva ani nu cuprin
deau foarte multe informaţii considerate astăzi absolut esenţiale
pentru cunoaşterea modernă. Dar, prietenii mei, Cartea mesaju
lui nostru nu este învechită. Desigur că vom descoperi în Biblie
lucruri noi. Ar trebui să o studiem. Ar trebui să o cunoaştem mai
bine decât lucrătorii care ne-au precedat - pentru că noi avem
descoperiri minunate din arheologie şi din alte domenii. Marile
adevăruri ale Sfintelor Scripturi sunt eterne. Realităţile mântuirii
şi ale răscumpărării oamenilor sunt neschimbătoare. Este adevărat
că descoperim mereu lucruri noi în această privinţă. Ele strălucesc
tot mai puternic şi mai minunat; şi trebuie vestite într-un limbaj
şi într-o manieră potrivite cu gândirea oamenilor din orice epocă.
Însă doctrinele mântuirii sunt întotdeauna actuale.
Î n zilele noastre există multi doctori, dar nu numai în dome

niul medical, ci şi în religie. Au fost propuse tot felul de remedii şi
paliative pentru vindecarea problemelor şi afecţiunilor bisericii.
Ei ne spun că trebuie să avem aparate mai sofisticate, clădiri mai
frumoase, muzică mai plăcută şi programe mai moderne. Poate
că lucrurile acestea au valoarea lor, însă ele nu vor reuşi niciodată
să însănătoşească o biserică bolnavă şi nici să o transforme într-o
biserică puternică. Biserica are nevoie de doctrină şi nu de doctori.
Se pare că eficienţa este cuvântul magic pentru generaţia noastră.
Avem o mulţime de experţi în eficienţă şi în biserică, şi în afara ei.
Am construit cel mai eficient sistem de activitate misionară din is
toria lumii, însă eficienţa nu este sinonimă cu viaţa.
Doctorii religiei moderne ne spun că biserica are nevoie de
bugete şi de programe mai mari şi, categoric, că lucrul acesta este
adevărat. Î nsă biserica are mult mai multă nevoie de oameni mai
mari şi mai buni - nu neapărat de oameni cu mai mult entuziasm,
ci cu mai multă putere. Repet, nu avem nevoie de mai mulţi doc
tori, ci de mai multă doctrină. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
cu mesajul ei mondial nu va prospera şi nu-şi va face lucrarea,
nu va înlătura împotrivirea şi nu va ajunge la milioanele de locu
itori ai pământului prin liturghii, crezuri, programe şi arhitectură
impunătoare, oricât de frumoase ar fi ele. Ea va înainta prin pute
rea mărturisirii lui H ristos şi a proclamării marilor doctrine ale
credinţei creştine, în lumina celei de-a Doua Veniri şi a semnelor
timpului. Acesta este singurul mod în care putem să ne pregătim şi
să pregătim lumea pentru venirea Domnului.
Marea predicare răsare numai din solul adânc şi fertil al
marii teologii. Epoca marilor predicatori a fost întotdeauna
epoca marilor convingeri religioase. Pentru a fi viguroasă
şi tranşantă, pentru a mişca inima şi a atinge sufletul,
pentru a fi convingătoare şi pentru a schimba viaţa, predi
carea trebuie să fie teologică, dogmatică, autoritară. Marea
predicare a fost dintotdeauna numai rodul maeştrilor în
teologie, al oamenilor care credeau în ceva, al oamenilor
pasionaţi şi animaţi de certitudini spirituale, al celor care
puteau să meargă pe urma gândurilor lui Dumnezeu şi să-şi
--
croiască drum prin acel plan organizat prin care Dumnezeu

mântuieşte lumea şi o aduce la slava harului Său.
Dacă am citit vreo carte de istorie, am putut observa că mişcările
şi revol uţiile spirituale notabile ale lumii au fost inspirate toate de
mari convingeri cu privire la adevăr. Din vremea apostolilor şi până
la Augustin, din timpul Reformei şi până la puritani, toate epocile
au fost teologice. Marile epoci au fost teologice; marile redeşteptări
au fost doctrinare; revoluţiile notabile au apărut sub înrâurirea
ma rilor convingeri morale şi doctrinare.
Este o greşeală fatală să presupunem că un pastor sau o biserică
poate să-şi continue existenţa fără o teologie. S-a spus că un individ
poate trăi fără religie, dar că ,,0 biserică trebuie să aibă o dogmă."
Vigoarea ei se va diminua dacă îi suprimăm crezul sau dacă îl ciun
tim până nu mai rămâne nimic din el ...
Biserica nu suferă de prea multă, ci mai degrabă de mult prea
puţină teologie. Amvonul este lipsit de putere nu din cauza dogma
tismului şi a autorităţii prea mari, ci din cauza lipsei tonului pozi
tiv şi a accentului plin de autoritate venit din marile convingeri ale
adevă rului mai vast. - JOHN R. M OTT, Claims and Opportunities of
the Christian Ministry [Declaraţii şi oportunităţi ale slujirii pasto
rale creştine], pag. 70, 7 1
Nu este întotdeauna uşor s ă predici despre aceste mari
adevăruri, prietenii mei! Aproape întotdeauna este difi
cil să predici despre doctrină. Este nevoie de mai multă
meditaţie, de mai mult timp, de mai multă seriozitate, de
mai multă rugăciune, de mai multă convingere - în spe
cial de mai multă convingere. Nu uitaţi aceasta: " Opiniile
sunt ca frunzele pădurii, dar convingerile sunt ca florile
de agavă. " Predicarea doctrinară adevărată în Biserica
Adventistă de Ziua a Şaptea - predicarea care a adus la
existenţă mişcarea aceasta, predicarea care a zidit biserica,
care a aşezat-o pe făgaşul ei - este predicarea care va face
ca, în final, mesajul să fie biruitor. Este adevărat totuşi că
multor oameni nu le place acest tip de predicare şi că ei
aplaudă altceva.
------- ------
Unii au devenit cunoscuţi pentru predicile lor alcătuite în mare

parte din povestiri emoţionante sau chiar din povestiri amuzante;
din prezentarea evenimentelor din lume, care, de obicei, le sunt cu
noscute oamenilor la fel de mult ca şi predicatorului; sau din alte
lucruri, despre care nimeni nu ştie nimic. Există predici pe teme
care variază de la farfuriile zburătoare până la fuziunea electronică,
iar textele sunt uneori numai nişte pretexte. Un motiv este acela că
mulţi oameni apreciază acest tip de predici, însă ei au uneori nevoie
să audă şi despre lucruri care nu le plac. Căci, dacă le-am da copiilor
noştri numai ceea ce le place şi nimic din ceea ce nu le place, nu ştiu
ce s-ar întâmpla, dar sunt sigur că ei nu s-ar dezvolta normal din
punct de vedere fizic şi intelectual.
Trebuie să ne aducem aminte că predicile mediocre produc
creştini mediocri. Nu poţi ajunge la înălţimea unui sequoia gigant
dacă te hrăneşti cu discursuri senzaţionale. Nu va exista niciodată o
mare convingere cu privire la păcat atâta vreme cât în inima predi
catorului nu există o mare convingere cu privire la adevăr. Să nu
facem precum un preot de ţară care, atunci când a văzut că printre
ascultării săi se afla un moşier, şi-a înmuiat apelul, din dorinţa de a
fi pe placul oamenilor, şi a zis: " Dacă nu vă pocăiţi, vreau să zic, dacă
nu vă convertiţi niţel, veţi fi un pic osândiţi."
Recolta bogată se obţine în urma unei însămânţări bogate;
marile rezultate se obţin în urma unei mari predicări; iar marea
predicare este rodul marii convingeri, al marii rugăciuni şi al marii
lucrări. Marea predicare este o predicare personală, care întinde un
deget acuzator spre auditoriu (nu degetul predicatorului !) şi care
spune: " Tu eşti acela! " Aşa este. " Tu eşti acela! "
Marea predicare cheamă la acţiune. Î n esenţă, ea spune: " Iată
adevărul! Acesta este adevărul lui Dumnezeu; de aceea, ar trebui să
facem aşa şi aşa." Printr-o astfel de predică au fost treziţi păcătoşii
în Ziua Cincizecimii, când s-au adunat cu toţi în jurul predicatorului
şi au întrebat: " Fraţilor, ce să facem? " (Fapte 2,3 7)
Î ntr-o zi, când preşedintele Statelor Unite a vizitat o biserică
din New York, pastorul a ţinut una dintre predicile lui cele mai fru
moase. La final, văzând că preşedintele nu aminteşte nimic despre
cuvântarea lui, predicatorul a spus:
CE ESTE PREDICAREA? 4'
---
- Ce părere aveţi despre predică, Excelenţă?

- Nu mi-a plăcut!
- Nu v-a plăcut? De ce? Ce v-a nemulţumit? Ce fel de predici vă
p la c?
- Nu-mi plac predicile de genul acesta.
- Dar ce fel de predici?
- O, a răspuns el, vreau să aud un om care să predice în aşa fel,
î n cât să-I facă pe cel care îl ascultă să se ghemuiască într-un colţ al
băncii, de frică să nu-l prindă diavolul.
Prietenii mei, unele dintre cele mai strălucite minţi ale lumii noas
tre vor o predicare care să le aducă în suflet convingere.
Când predicaţi, chemaţi la acţiune. După predică, vreţi ca oa
meni i să se ducă acasă, să trăiască viaţa creştină şi să facă fapte
creştine. Dacă nu ar pleda în faţa j uraţilor în favoarea unui verdict,
avocaţii ar muri de foame. Dacă fiecare predicator ar pleda în fie
care dintre predicile lui în favoarea unui verdict, imaginaţi-vă cum
s-ar deştepta biserica şi câte suflete ar fi mântuite!
Dacă te-ai afla în boxa acuzaţilor şi dacă viaţa ta ar fi în joc, cum
ai dori să pledeze avocatul tău în faţa juraţilor? Să-i îndemne la
acţiune sau doar să le inducă un sentiment plăcut? N e-am dori ca
el să îi îndemne pe juraţi să ia o hotărâre, nu să vorbească fără rost,
fiindcă viaţa noastră depinde de cuvintele lui. Dar ce putem spune
despre viaţa veşnică a persoanelor care ne ascultă?
În Atena Antică, atunci când vorbea marele orator Eschine, oa
menii spuneau: " Ce cuvântare extraordinară! " ; dar când vorbea De
mostene, ei spuneau: " Să pornim la luptă împotriva lui Filip! " Iată
rostul unei cuvântări! Demostene ştia cum să cheme la acţiune.
Acesta este testul pentru vorbitorii de succes de astăzi, aşa cum a
fost şi pentru cei din Grecia Antică. Prin harul lui Dumnezeu, tre
buie să-i trimitem pe oameni la luptă împotriva Macedoniei! Să-L
căutăm pe Dumnezeu cu umilinţă şi să ne împăcăm cu El. Să ne
schimbăm căile! Să mergem în lucrare misionară. Să mergem la
luptă împotriva lui Filip!
" Dacă lucrarea unui pastor nu este de excepţie, atunci el însuşi
este un pastor comun", a afirmat episcopul Quayle. Î ntrebarea pe
care trebuie să şi-o pună un pastor nu este " Sunt eu un mare predi
cator? ", ci " Este esenţială Evanghelia pe care o predic?" Când aveam
14 ani, l-am auzit pe episcopul Quayle şi încă îmi mai aduc aminte
predica lui. Dacă un predicator poate stârni interesul unui băiat de
14 ani, atunci el este un predicator mare. Episcopul Quayle avea
dreptate. EI spune că cele mai multe cărţi, cele mai multe euvântări
şi activităţi umane se ocupă cu relaţiile şi posesiunile efemere.
Î nsă predica, pentru a fi o predică mare de la Dumnezeu, trebuie
să se ocupe cu lucrurile eterne. " Dacă predica aceasta ar rămâne
nerostită, care ar fi p ierderea? " întreabă episcopul Quayle. " Ridică
această sabie tăioasă la gâtui fiecărei predici pe care urmează să
o ţii şi vezi cum se comportă." Dacă nu trece testul, nu o mai ţine.
Ridică sabia la gâtui ei ! Dacă predica nu este despre o mare temă,
despre o mare problemă sau o mare cauză, atunci nu o mai ţine. " Eu
sunt glasul ! " striga Ioan în arşiţa soarelui. "Ascultaţi cuvântul Dom
nului! " zicea Ieremia, profetul predestinat. Aceasta este adevărata
predicare.
Renumitul Charles Haddon Spurgeon scria:
Nu sunt deloc de acord cu predicarea care transformă
adevărul lui Dumnezeu într-un instrument pentru exersarea
gândirii şi care socoteşte că Scriptura este un fel de amvon
de la care pot fi prezentate nestingherit opiniile personale.
Dacă am trecut dincolo de ceea ce ne învaţă Cartea, Dum
nezeu să şteargă tot ce am spus! Vă rog, nu credeţi niciun
lucru care trece chiar şi numai cu o iotă dincolo de ceea
ce este arătat clar în Carte. Prefer să trec în viaţa aceasta
drept un om care, pur şi simplu, a repetat învăţătura Scrip
turii; drept un om care nu a produs nicio idee, care nu a
adus nimic nou; drept un om care nu s-a gândit niciodată
că aceasta ar face parte din chemarea lui, dar care a ajuns
la concluzia că datoria lui este aceea de a lua mesajul de
pe buzele lui Dumnezeu, atât cât îi stă în putinţă, şi de a
fi, pur şi simplu, glasul lui Dumnezeu înaintea oamenilor,
temându-se ca nu cumva să transmită ceva care vine de
la el. Dar fără să se gândească vreodată că ar trebui să
şlefuiască mesajul primit, să-I adapteze la strălucirea aces

tui secol minunat şi apoi să-I transmită mai departe ca şi
cum ar fi al lui şi să-şi asume o parte din măreţia lui. Nu,
nu! Nu am urmărit niciodată aşa ceva. "Vestesc adevărul
Tău şi mântuire a Ta, şi nu ascund bunătatea şi credincioşia
Ta în adunarea cea mare " (Psalmi 40,10). Nimic din ceea ce
predicăm nu ne aparţine. Dacă am rostit vreun cuvânt care
ne aparţine, ar fi bine să îl retragem, să îl înghiţim şi să ne
pocăim că ne-am putut face vinovaţi de un astfel de păcat
şi de o aşa nesăbuinţă. Lucrurile pe care le-am învăţat de
la Dumnezeu, Tatăl nostru, de la Fiul Său, Isus Hristos,
şi de la Duhul Său Sfânt, am căutat să le ro stim în�intca
voastră. - Moody Mon thly, ianuarie 1945
Î n Noul Testament, avem trei mari modele de predici: predica
apostolului Petru rostită la Cincizecime şi predicile lui Pavel ros
tite în Antiohia şi pe Dealul lui Marte. Toate au fost în mare parte
doctrinare. Ele au pornit de la începuturi, au mers pe firul isto
riei omenirii şi al revelaţiei lui Dumnezeu şi au tras concluzia cu o
logică irezistibilă. Toate trei Îl au în centru pe Hristos. El este tema
predicii. Nicio doctrină adevărată nu poate exista fără Hristos. Hris
tos Î nsuşi este doctrina. Scripturile vorbesc despre "învăţătura lui
Hristos." (2 Ioan 9)
Toate principiile bunei predicări sunt valabile pentru predica
rea în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Noi credem că biserica
noastră şi predicarea ei au o raţiune pentru care există. Dacă nu ar
exista nicio raţiune, atunci de ce să mai fim diferiţi? Dacă există una,
atunci trebuie să susţinem câteva lucruri pe care alţii nu le susţin
cu aceeaşi forţă şi cu aceeaşi putere. De ce ne numim " adventişti
de ziua a şaptea" ? Fiindcă punem accent pe adevărul de mult uitat
al Sabatului, despre care noi credem că trebuia să fie restabilit în
zilele finale - şi a fost restabilit - şi că este un semn şi un simbol al
bisericii rămăşiţei lui Dumnezeu. Noi ne numim adventişti, fiindcă
punem accent pe a doua venire a lui Hristos, pe care o aşteaptă şi
în care cred toţi creştinii adevăraţi. Dar noi o accentuăm, credem
că este iminentă şi vestim semnele timpului care arată că ea este
aproape. Să încetăm să mai punem accent pe ele? Nu, de mii de ori

nu!
Ascultaţi cuvintele unuia dintre cei mai mari predicatori pe care
i-am avut, L. H. Christian ( The Review and Herald, 2 1 ian. 1926) :
Cuvintele lui Hristos pentru noi sunt: " Păstrează ce ai! "
Dumnezeu ne-a încredinţat o comoară sfântă în . mesajul
Său. Trebuie să rămânem pe vechea temelie din care Dom
nul a spus că nu va trece nicio iotă. Să nu mă înţelegeţi
greşit şi să nu credeţi că aceasta înseamnă că nu mai tre
buie să studiem, că cercetarea nu mai trebuie încurajată
sau că o gândire inteligentă, atentă şi logică nu sunt de
dorit. Cu cât studiem mai mult, cu atât vom crede mai
mult în principiile fundamentale ale acestui mesaj. Unii
evanghelişti cred că îi aduc pe oameni la acest mesaj dacă
le oferă lucruri noi şi, în anumite privinţe, un alt mesaj;
însă ei eşuează complet. Predicatorii care predică mesajul
vechi au forţă şi au succes. Dacă vreţi să ştiţi care sunt
doctrinele de bază ale acestui mare mesaj pe care îl amin
tim atât de des, căutaţi-le în cărţile noastre, şi îndeosebi
în cărţile vechi, unde sunt explicate clar. Pot să vă întreb,
tineri lucrători, dacă aţi citit până acum primele cărţi pu
blicate de confesiunea noastră? Avem câteva persoane ale
căror cărţi se recomandă singure. J. N. Andrews cred că a
fost autorul cel mai logic pe care l-am avut. Uriah Smith şi
alţii nu sunt nici ei mai prejos. Toate cărţile noastre sunt
bune, însă la începuturile existenţei mesajului nostru, prin
cipiile de la temelia credinţei adventiste erau foarte simplu
prezentate. Luaţi aceste cărţi vechi (nu sunt greu de găsit;
multe dintre ele au fost reeditate) şi citiţi-le!
Mulţi oameni se rătăcesc, fiindcă pornesc de la nişte
premise greşite, fiindcă judecă greşit sau au un raţionament
bazat pe nişte premise greşite şi nu urmează Scriptura. Cu
cât ne apropiem mai mult de sfârşit, cu atât mai atent vom
adera la mesajul vechi. Puterea noastră este în el, cuvântul
lui Dumnezeu este în el şi succesul este în el. Domnul ne-a
dat acest mesaj prin spiritul revelaţiei. Pionierii acestei
mişcări cercetau Biblia cu seriozitate. Ei ştiau cum să o

studieze şi uneori o studiau toată noaptea. Când nu puteau
trece mai departe, Ellen White primea o viziune în care
Domnul îi descoperea adevărul, iar ea îl transmitea fraţilor.
Uneori, nici ea nu înţelegea versetele pe care ei le studiau.
Aşa a venit mesajul, prin studiu şi prin Spiritul Profetic,
iar această comoară sfântă trebuie păstrată de oamenii şi
lucrătorii lui Dumnezeu.
Aşadar, trebuie să predicăm mesajul lui Dumnezeu, prietenii
mei, şi nu mesajul nostru! Aceasta a fost o veste bună pentru predi
catorii din 1 9 2 6 şi cred că este o veste bună şi pentru noi astăzi.
Predicarea adventistă de ziua a şaptea adevarata ar trebui să fie
predicarea Evangheliei de la apariţia doctrinelor Bisericii Adven
tiste de Ziua a Şaptea.
Sunt convins că toţi cei care mă ascultă acum recunosc autori
tatea următoarelor cuvinte: " Domnul doreşte ca sluj itorii Săi de
astăzi să predice învăţătura Evangheliei din vechime, părerea de rău
pentru păcat, pocăinţa şi mărturisirea. Vrem predici de modă veche,
obiceiuri de modă veche, taţi şi mame de modă veche în Israel. Este
necesar să se lucreze cu perseverenţă, seriozitate şi înţelepciune
pentru cei păcătoşi, până când se vor pocăi faţă de Dumnezeu şi vor
crede în Domnul Isus Hristos." Evanghelizare, ediţia 2008, pag.
-
143. Ştiţi cine a scris aceste cuvinte. Numai o singură persoană pu
tea să le scrie.
Iată un citat din acelaşi autor în care avem o profeţie şi o
făgăduinţă: "Adevărurile vechi, primite la început, trebuie vestite
pretutindeni. Trecerea timpului nu le-a diminuat valoarea. Efortul
neîntrerupt al vrăjmaşului este de nu lăsa ca aceste adevăruri să
prindă rădăcini şi de a aşeza în locul lor teorii false. Î nsă Domnul va
ridica oameni cu o percepţie ascuţită, care vor discerne clar unel
tirile lui Satana şi care le vor oferi acestor adevăruri locul cuvenit în
planul lui Dumnezeu." The Rev;ew and Herald, 2 0 aug. 1903. Nu-i
-
aşa că e minunat?
Să vă spun un lucru, dragi tineri care vă pregătiţi pentru slujirea
pastorală: proclamaţi Evanghelia veşnică! Nu este vremea să lăsăm
deoparte predicarea despre învăţăturile lui Hristos. Nu este vremea

să renunţăm la doctrinele prezente distinctive ale adventiştilor
de ziua a şaptea. Ele vor deveni din ce în ce mai urgente odată cu
trecerea timpului. Mesajul despre ceasul judecăţii nu s-a învechit.
Acum este mai urgent decât la început. Jertfa ispăşitoare pe cru
ce a lui Hristos nu s-a învechit. Ea este cu atât mai importantă şi
ar trebui predicată din ce în ce mai mult, pe măsură ce tendinţele
moderniste ale bisericilor populare repudiază ispăşirea. Lucrarea
preoţească din cer a Mântuitorului nostru nu s-a învechit. Ea devine
din ce în ce mai importantă, pe măsură ce lucrarea se apropie de
încheiere. Legea călcată în picioare nu s-a învechit. Ea ar trebui
înălţată ca standard al neprihănirii. Sabatul, " predicat mai deplin ",
nu s-a învechit. Avertizarea cu privire la fiară, la chipul şi la sem
nul ei nu s-a învechit. Ea ar trebui vestită mai clar pe măsură ce
apostazia se accentuează. Chemarea: " Ieşiţi din mijlocul ei, poporul
Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile
ei! " CApoc. 1 8,4) fără îndoială că nu s-a învechit, pentru că nu a fost
vestită încă în toată puterea.
Cu mult timp în urmă am primit vestea că " Domnul cheamă la
o reînnoire a mărturiei directe date în trecut." Pagina tipărită va
împlini această lucrare. Credincioşii noştri vor semăna sămânţa şi
vor predica mesajul în casele oamenilor. Radioul şi televiziunea îşi
vor face lucrarea lor, însă mesajul adventist va culmina cu cea mai
măreaţă şi mai puternică lucrare de predicare cunoscută vreodată
de lumea noastră. Să nu uităm aceasta niciodată. Predicarea
adevărată în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de astăzi trebuie
să fie nu numai proclamarea împlinirii profeţiei prin marea Mişcare
Adventă, nu numai marele mesaj al reformei Sabatului, al reformei
sănătăţii, al reformei financiare, al reformei în îmbrăcăminte şi al tu
turor celorlalte reforme pe care credem că lumea trebuie să le audă
- nu numai acestea, ci şi Evanghelia veşnică este mesajul nostru, pe
fundalul împlinirii profeţiei. Apocalipsa 14 înfăţişează această solie
mondială. Ea este veşnică. Este Evanghelia care a fost predicată de
la început. Este Evanghelia singura speranţă a omului într-o lume
a deznădejdii, şi este o speranţă mai mult decât suficientă. Sarcina
noastră nu este doar aceea de a-i convinge pe oameni să nu mai

pă zească duminica şi să păzească ziua a şaptea a săptămânii; să nu
mai creadă şi să nu mai susţină concepţiile greşite cu privire la sta
rea morţilor şi să adopte concepţia corectă; să nu mai creadă că ve
nirea lui Isus va fi cândva, într-un viitor extrem de îndepărtat şi să
creadă că venirea Sa este aproape. Toate acestea sunt importante,
da r ele nu sunt Evanghelia.
După cum îmi scria unul dintre conducătorii noştri: "Atât de mulţi
lucrători ai noştri cred că singura lor responsabilitate este să susţină
prelegeri despre doctrină şi studii despre profeţie, să ajungă cât mai
repede cu putinţă la subiectul Sabatului şi să-i convingă pe oameni să îl
accepte, iar apoi să treacă imediat la botez. Totuşi sufletele sărmane,
orbite de păcat, care caută izbăvirea de vinovăţie şi de sub puterea
păcatului, au nevoie de tot ajutorul posibil pentru a înţelege pute
rea vieţii creştine şi înaltele privilegii ale vieţuirii creştine prin harul
oferit de Mântuitorul nostru. Părerea mea este că în călcăm un prin
cipiu foarte clar, şi anume acela că mai întâi ar trebui să le arătăm
celorlalţi că suntem creştini şi apoi să vorbim despre subiectele
specifice convingerilor noastre doctrinare de care s-au îndepărtat
bisericile populare. Trebuie să-i chemăm pe oameni înapoi la aceste
principii. Acesta este un privilegiu minunat, dar, din nefericire,
înălţarea lui Hristos în fiecare ocazie este neglijată.
Am ascultat de curând o cuvântare despre cele două legăminte
în care au fost prezentate strict faptele, cu o tendinţă legalistă clară
şi fără niciun apel. O, ce ocazie minunată a fost aceea de a-i ajuta pe
bărbaţii şi pe femeile care trăiesc sub umbra vechiului legământ să
înţeleagă subiectul acesta în mod practic şi, totodată, să treacă de la
vechiului legământ la noul legământ! "
Dacă nu-L propovăduim pe Hristos cu adevărat, nu suntem pre
dicatori cu adevărat; suntem simpli pedagogi. Dacă nu avem o Evan
ghelie a speranţei şi a mântuirii, nu facem decât să comitem cea mai
mare greşeală din lumea aceasta. Câştigăm o mulţime de păzitori ai
sâmbetei şi de "teologi " nemântuiţi, dar nu şi oameni credincioşi lui
Hristos, care să asculte de adevărul prezent al lui Dumnezeu.
Evanghelia veşnică a fost predicată de toţi slujitorii lui Dumne
zeu de la începutul timpului - de N oe, de Avraam şi de toţi profeţii,
de Pavel, de Petru şi de toţi apostolii. Ea a fost predicată în con

textul vremii lor. Noi nu putem predica acest mesaj al Evanghe
liei aşa cum l-a predicat Noe sau Luther. Trebuie să îl predicăm în
contextul zilelor noastre, în contextul din Apocalipsa 14. Martin
Luther a predicat despre neprihănirea prin credinţă în contextul
vestirii mesaj ului Evangheliei pentru secolul al XVI-lea, în vre
mea marii Reforme Protestante. Noi trebuie să predicăm despre
neprihănirea prin credinţă în contextul mesajului lui Dumnezeu
pentru zilele noastre.
Mesagerul lui Dumnezeu ne spune: " Mi-au scris câteva persoane
şi m-au întrebat dacă mesajul îndreptăţirii prin credinţă este solia
îngerului al treilea, iar eu am răspuns: 'Este într-adevăr solia înge
rului al treilea'." The Review and Herald, 1 aprilie 1890
-
Apostolul Pavel a predicat despre neprihănirea prin credinţă,

despre temperanţă şi despre j udecata viitoare. Noi trebuie să
predicăm despre aceste lucruri în contextul " ceasului judecăţii "
care a sosit.
Nu trebuie să ne îngrijorăm cu privire la integritatea mesajului
nostru. " Indicatoarele de drum, care ne-au făcut ceea ce suntem,
trebuie păstrate şi vor fi păstrate aşa cum a arătat Dumnezeu în
Cuvântul Său şi în mărturia Duhului Său. El ne cheamă să păstrăm
cu tărie, prin puterea credinţei, principiile fundamentale care se
bazează pe o autoritate neîndoielnică." Special Testimonies, seria
-
S, nr. 2, pag. 9. Cuvintele următoare îi aparţin tot servei Domnului.

Ca popor, noi trebuie să rămânem tari pe temelia ade
vărului veşnic, care a rezistat probelor şi încercărilor. Tre
buie să rămânem lângă stâlp ii solizi ai credinţei noastre.
Principiile adevărului descoperite de Dumnezeu sunt sin
gura noastră temelie adevărată. Ele ne-au făcut ceea ce
suntem. Trecerea timpului nu le-a diminuat valoarea. -
Ibid., pag. 51
Nicio ramură a adevărului care a făcut din adventiştii de
ziua a şaptea ceea ce sunt ei azi nu trebuie să fie slăbită.
Noi avem vechile pietre de hotar ale adevărului, experienţa
şi datoria şi trebuie să stăm tari în apărarea principiilor
noastre în faţa întregii lumi. - Mărturii, voI. 6, ediţia 1995,

pag. 23, 24
Temelia mesajului nostru este Calvarul, dealul acela singuratic
unde s-a înălţat umbra crucii. Trebuie să îndreptăm privirea pă
cătoşilor către Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Tre
buie să le spunem cum să devină creştini - că trebuie să creadă în
Domnul Isus Hristos ca să fie mântuiţi; că trebuie să se pocăiască,
altfel vor pieri cu toţii; că trebuie să dea mărturie despre El înaintea
oamenilor, pentru ca El să îi mărturisească înaintea Tatălui din cer;
că trebuie să se boteze în numele lui Isus Hristos pentru iertarea
păcatelor, ca să poată primi darul Duhului Sfânt. Pe scurt, predica
rea este proclamarea Evangheliei. A predica nu înseamnă a susţine
nişte prelegeri. Nu înseamnă doar a vorbi. Înseamnă a propovădui
Evanghelia, altminteri nu poate fi vorba de o predicare creştină.
Predicarea autentică trebuie să vină dintr-o inimă predată Domnu
lui Isus Hristos.
Î ntr-o legendă veche se povesteşte că un vânător a reuşit să
lovească ţinta fără greş numai după ce a muiat săgeata în sângele
scurs din inima lui. Prietenii mei, orice om care îşi doreşte să atingă
sufletul semenilor lui, fără greş, trebuie să-şi moaie săgeţile în
sângele convingerilor inimii lui. Î nsă nimeni nu va putea face aceas
ta până când nu va cunoaşte din experienţă crucea şi până când
nu-şi va preda inima lui Isus.
Vrei să cunoşti secretul
Prin care poţi atinge inima şi da viaţă după dorinţă?
Atunci lasă lacrimile să-ţi umple ochii
Şi buzele tale să tremure de acest fior fierbinte.
Î n urmă cu câţiva ani, în Birmingham, Alabama, a ajuns vestea că
a izbucnit un incendiu în Montgomery, un oraş înfrăţit şi care se afla
la o distanţă de sute de kilometri. Flăcările ameninţau întreg oraşul.
Poliţiştii s-au urcat pe motociclete, au străbătut şoseaua care unea
cele două oraşe şi au închis toate drumurile. Au oprit traficul şi au
cerut şoferilor să tragă pe marginea drumului, astfel încât maşinile
de pompieri să poată parcurge rapid cele câteva sute de kilometri
până în M ontgomery, unde trebuiau să lupte cu flăcările. Şoferilor
care călătoreau de plăcere li s-a cerut să tragă pe dreapta, iar şoferii

care călătoreau pentru afaceri au fost opriţi şi li s-a cerut să nu stea
în calea acestei misiuni deosebit de urgente. Un oraş mare era cu
prins de flăcări, viaţa oamenilor se afla în pericol, bunurile lor se
transformau în cenuşă. Nu era timp nici pentru călătorii de plăcere,
nici pentru călătorii de afaceri.
Tot la fel este şi astăzi, colegi predicatori ai acestei Evanghelii
sfinte. Lumea este ameninţată de flăcările focului. Tot ce este de
valoare este în primejdie. Sufletele care au posibilitatea de a primi
nemurirea se află în primejdie! Vom curăţa noi căile vieţii noastre?
Vom pune lucrurile cele mai importante pe primul loc? Tot ceea
ce nu slujeşte cauzei lui Hristos, tot ceea ce zădărniceşte lucrarea
noastră pentru El şi slăbeşte avântul experienţei noastre spirituale,
tot ceea ce îndulceşte predicile noastre şi distruge puterea mărturiei
noastre, ar trebui dat la o parte. Să facem loc pentru ca maşinile de
intervenţie ale lui Dumnezeu să poată trece. Faceţi loc, " neteziţi în
locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru." Da, prieteni şi
fraţi, pregătiţi calea Domnului, neteziţi drumurile înaintea Sa.
Prieteni, sunt mii de lucruri pe care am putea să le spunem de
spre predicare, dar cine poate să-i spună cuiva cum să predice?!
Eu nu pot. Fiecare dintre noi avem o personalitate distinctă. Când
Dumnezeu ne cheamă şi ne dă Duhul Său cel Sfânt, dacă Îl primim
în inimă şi dacă ştim că El ne-a chemat, atunci putem predica. Nu
uitaţi: înainte de a avea biserici, am avut predicatori. Î nainte de a
avea şcoli, am avut predicatori. Î nainte de a avea spitale, am avut
predicatori. Î nainte de a avea o tipografie, am avut predicatori. Şi,
prietenii mei, dacă predicatorii ar dispărea din această mişcare,
instituţia însăşi ar dispărea la scurt timp.
Sunt multe lucruri care trebuie făcute şi multe lucruri care se
fac, însă ele nu pot lua locul predicării. Isus a spus: " Duceţi-vă în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Marcu
1 6, 1 5). Organizăm conferinţe şi biserici şi lucrul acesta este bun,
dar nu este totuna cu predicarea. Poate că le administrăm şi iniţiem
planuri şi idei noi, adunăm, împărţim, finanţăm, dar aceasta nu este
totuna cu predicarea. Poate că strângem fonduri şi demarăm noi
proiecte şi programe valoroase, susţinem instituţii, comitete, cam-
pan ii, dar aceasta nu este totuna cu predicarea. Contribuim poate la

con struirea unui sistem mondial de relaţii publice şi de publicitate
favorabilă, punem în circulaţie cărţi, ziare, broşuri cu milioanele
toate acestea trebuie făcute, sunt necesare şi vor fi făcute - dar
·
_
nu sunt totuna cu predicarea. Predicarea intră şi iese ultima de pe

scenă, fiind prezentă permanent. Unii dintre noi avem tendinţa
de a supraîncărca Marea Trimitere. Isus nu a spus: " Duceţi-vă în
toată lumea şi construiţi sanatorii, organizaţi şi construiţi sedii
al e Conferinţelor, ale Uniunilor de Conferinţe, construiţi edituri,
construiţi şcoli, înfiinţaţi magazine, instituţii comerciale şi aşa mai
departe." El nu a spus aşa. Presupun că lucrurile acestea sunt roa
dele fireşti ale activităţii creştine, Însă ele nu reprezintă temel ia.
Scriptura spune: " Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi." Uneori
uităm această trimitere şi facem mai întâi alte lucruri.
Nimic altceva din lumea aceasta nu presupune atâta sacrificiu
de sine precum pre'd icarea, atunci când ea este făcută aşa cum tre
buie. Nimic altceva nu urăşte diavolul mai mult decât predicarea şi
predicatorii - adevărata predicare, predicarea evlavioasă, predicarea
puternică. Cât de mult o urăşte! El ar fi foarte mulţumit dacă unii
oameni care au fost chemaţi de Dumnezeu, care vorbesc cu putere
înaintea mulţimilor şi care mânuiesc " sabia Duhului, care este Cu
vântul lui Dumnezeu " (Efes. 6,1 7) cu multă forţă şi cu mult succes,
să facă orice altceva, numai să nu predice - orice alt lucru bun. El va
veni la aceşti predicatori puternici cu o ispită specială, îi va deter
mina să cadă, îi va scoate din lucrare sau îi va trimite să facă altă lu
crare bună - orice, numai să-i oprească să predice. El vrea să-i ţină
ocupaţi cu orice altă lucrare, bună chiar, dar nu cu lucrarea pe care
Dumnezeu i-a chemat să o facă. N-a sosit oare timpul ca predicatorii
să predice cu adevărat?
Dar poate că cineva spune " Nu sunt un mare evanghelist." Poate
că aşa este, dar dacă Dumnezeu te-a chemat să predici, atunci
predică! Poate că altcineva spune: " Dar lumea nu se strânge acolo
unde predic eu." Nu contează, predică mai departe, chiar dacă nu te
ascultă decât unul sau doi. Predică mai departe şi vei avea rezultate.
Î n urmă cu ceva timp, un pastor metodist care nu era un mare
orator, ci un predicator obişnuit cu o parohie mică, a fost copleşit de
convingerea că era chemat să predice. În fiecare an, când participa

la sesiunea Conferinţei avea la fel de mulţi convertiţi precum unii
dintre cei mai mari evanghelişti care susţineau campanii din timp
în timp. Î ntr-o zi, conducătorul l-a chemat la el în birou şi l-a rugat
să-i explice cum se făcea că, deşi era un predicator necunoscut, avea
mereu rezultate.
El a răspuns liniştit:
- Păi, în fiecare duminică seara ţin un serviciu divin în biserica
mea şi predic Evanghelia.
- Vrei să spui că predici toată vara?
- Bineînţeles, predic toată vara, în fiecare duminică seara. Î n cele
cincizeci şi două de duminici din an, luminile din biserica mea stau
aprinse, iar eu predic.
- Dar nu sunt mai puţini ascultători pe timpul verii?
- Desigur, uneori nu vin mai mult de 1 0 - 1 5 persoane. Dar oa-
menii ştiu că sunt acolo şi că predic din Cuvânt în fiecare duminică
seara. Iar la sfârşit de an, când socotesc câţi convertiţi am, descopăr
că sunt cincizeci, şaizeci sau şaptezeci şi cinci de suflete.
Este adevărat că poate noi nu ar trebui să facem chiar aşa, însă
ceea ce vreau să vă spun, prieteni, este că, dacă Dumnezeu ne-a che
mat să predicăm şi dacă predicăm şi nu ne lăsăm, vom avea mereu
rezultate.
Da, de multe ori, predicarea este o sarcină ingrată, considerată
de mulţi a fi mai prejos decât funcţiile administrative, în ceea ce
priveşte respectul şi onoarea. Cunosc un predicator care nu stă de
parte de aici, iar incidentul pe care îl voi povesti nu s-a întâmplat cu
prea mult timp în urmă. A venit cineva să-I vadă şi a văzut biserica
lui mare şi succesul extraordinar de care se bucura.
- Acum care este obiectivul tău? La ce lucrezi? a fost el întrebat.
El a răspuns:
- Priveşte la această biserică mare cu aproape două mii de mem
bri. Sunt zi şi noapte ocupat cu slujirea nevoilor acestor oameni, cu
hrănirea acestei turme mari, cu sprijinirea cauzei lui Dumnezeu, cu
câştigarea sufletelor pentru El.
- Da, ştiu, e grozav. Dar care este adevăratul tău obiectiv? l-a în
trebat prietenul lui.
- Nu poţi să înţelegi că adevăratul meu obiectiv este aici? Nu poţi

să-ţi închipui un om care să nu aibă alt obiectiv decât cel mai înalt
din tre toate obiectivele: câştigarea de suflete pentru Hristos?
- A, da, pot să înţeleg toate acestea. Bineînţeles că ce spui tu este
a devărat, dintr-un anumit punct de vedere. Dar care este obiectivul
tă u final?
Omul acesta nu-şi putea imagina că există vreun om care să nu-şi
dorească să ocupe o poziţie în administraţie, ca secretar, preşedinte
de Conferinţă, de Uniune de Conferinţă sau ca membru al comi
tetului Conferinţei Generale. Este adevărat că toate aceste poziţii
sunt onorabile, însă în ochii lui Dumnezeu există vreo poziţie mai
înaltă decât aceea de lucrător cu sufletele? Nu este aceasta cea mai
măreaţă profesie de pe pământ? N-ar trebui să-i compătimim pe cei
care trebuie să renunţe la lucrarea de câştigare de suflete pentru
a-şi dedica o parte din timp administrării bisericii?
Într-o zi, dragi prieteni, răsplata va veni. Toţi predicatorii
adevăraţi se vor strânge ca să-L întâmpine pe Marele Predicator
care i-a trimis, Cel ale cărui palme au fost străpunse. În ziua aceea,
vor fi printre ei numai câţiva predicatori mari, numai câţiva oratori
mari, numai câţiva oameni cu renume din toate generaţiile; în ziua
aceea, majoritatea predicatorilor vor fi nişte predicatori simpli - ca
mine şi ca voi, oameni obişnuiţi. Mulţi dintre ei vor veni de la pe
riferia lucrării lui Dumnezeu, la fel cum suntem noi. Unii vor avea
în staulele lor turme mari. Alţii vor avea numai doi sau trei oameni,
însă cât de fericiţi vor fi cu toţii să vadă că acele oi au ajuns în cele
din urmă în staul!
Iar când vor fi toţi laolaltă, vor privi la Domnul tuturor predi
catorilor adevăraţi, vor vedea cicatricile de pe fruntea Sa, semnele
spinilor. Va fi o mare tăcere, iar apoi se vor auzi nişte cuvinte pe
care şi ei le-au citit de multe ori, iar simpla lor auzire va compensa
toate rănile şi durerile, toate eforturile pe care le-au făcut singuri
şi nevăzuţi în locuri îndepărtate, unde au trăit o viaţă care nu a
făcut o impresie prea mare asupra unei lumi care nu i-a băgat în
seamă. Apoi vor auzi de pe buzele Domnului lor aceste cuvinte care
vor compensa totul: " Bine, rob bun şi credincios ... intră în bucuria
Stăpânului tău." (Mat. 2 5, 2 1 )
PR E L E G E R EA 2
Predicatorul
"Şi cum vor crede În Acela despre care

n-au auzit? Şi cum vor auzi despre EI fără
.
propovăduitor ?" (Ronlani 1 0, 14)
� i cum vor auzi despre El fără propovăduitor?" (Rom. 1 0,14). În

tunericul din lumea aceasta are nevoie de lumină. Despre Isus
Î nsuşi stă scris că El este " adevărata Lumină care luminează pe
o e om, venind în lume " (Ioan 1,9). Atunci când se lasă întunericul,
oamenii se adună în j urul luminii. Î n întunericul spiritual din lumea
aceasta, ei se vor aduna în jurul celei mai mici şi mai slabe lumânări
aprinse. Dacă există undeva o luminiţă, ei se vor îngrămădi în jurul ei.
Aceasta pentru că Dumnezeu i-a făcut pentru lumină. De aceea, pre
dicatorul va avea întotdeauna un loc în lumea de astăzi şi de mâine.
El este purtătorul de lumină, care nu vine cu o lumânare, ci cu o torţă
mare care va străluci din ce în ce mai tare, până când vor răsări zorii
zilei din urmă. Isus era Lumina lumii. El a venit să propovăduiască şi
i-a trimis pe ucenicii Săi să propovăduiască, să fie lumini.
De la un veac la altul, întunericul s-a lăsat peste lume, la fel de
dens cum s-a lăsat peste Egipt, lI să se poată pipăi ", şi a încercat să
înăbuşe lumina. Mai întâi a fost păgânismul, apoi marea apostazie,
apoi raţionalismul, apoi materialismul, iar acum, secularizarea şi
umanismul; dar lumina învinge întotdeauna. Ea străluceşte prin oa
meni; ea străluceşte prin adevărata predicare. Dar lumina nu vine
de la oameni; lumina este în ei şi străluceşte prin ei. Ei sunt oameni
incandescenţi, dacă am putea spune aşa, " căci Dumnezeu, care a zis:
PREDICATORUL 55
' Să lu mineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca

să fa cem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe
faţa lui Isus Hristos " (2 Cor. 4,6). Acesta este un text foarte bun pen
tru predicatori. Dumnezeu trebuie să ne lumineze inimile, iar noi
trebuie să facem ca lumina să strălucească pentru alţii. Asemenea
luptătorilor lui Ghedeon, noi purtăm " comoara aceasta ... în nişte
vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la
Dumnezeu şi nu de la noi " (versetuI 7). Lumina poate să strălucească
numai după ce vasele sunt sparte; Hristos apare numai după ce noi
dispărem; slava de pe faţa lui Isus Hristos poate să se răspândească
în toată lumea numai după ce ne ascundem în spatele crucii. Când
lumina reflectată de faţa lui Isus străluceşte prin viaţa predicatoru
lui, atunci acesta îşi împlineşte menirea.
Atunci au loc lucruri surprinzătoare. Cei care nu s-au întors
niciodată la Dumnezeu, cei care îşi mărturisesc ostilitatea faţă de
orice lucru drept şi sfânt, cei blazaţi, lumeşti, confuzi din punct de
vedere filozofic, chiar antireligioşi şi anticreştini, sunt de multe ori
schimbaţi şi sunt schimbaţi cu totul, dintr-odată. Exact atunci când
se simt cel mai în siguranţă în scepticismul, necredinţa, îndoiala şi
plăcerile lor trecătoare, atunci se întâmplă ceva.
Tocmai când suntem cel mai în siguranţă
Apare un amurg de soare,
Un vis din cupa unei flori,
Moartea cuiva,
Un final de cor din Euripide,
Şi e îndeajuns pentru cincizeci de speranţe şi temeri.
- Stevenson
Dar mai mult de-atât - tocmai atunci vine şoapta Duhului Sfânt,
o săgeată din tolba lui Dumnezeu, un cuvânt din marea lui Carte,
glasul unui predicator de la radio, care se înfige ca o sabie în inimă,
şi omul se întoarce spre chipul luminii de la început, după care
tânjeşte. Mărturia vieţii predicatorului se aude mai tare decât cuvin
tele pe care el le rosteşte. Predicatorul însuşi trebuie să fie lumina.
Ralph Con nor scrie despre un predicator simplu care lucra cu zel
pentru Dumnezeu într-o fermă mare din vestul Americii. Î n timpul
unei predici, unul dintre păzitorii de vite care se aflau în sală a în
ceput să-i creeze greutăţi.
- Dar asta se găseşte în Biblie, nu-i aşa? a întrebat el.
- Da, a răspuns misionarul.
- De unde ştii că este adevărat?
Î nainte să poată da un răspuns, a intervenit un fermier:
- la ascultă, băiete, de unde ştii care lucruri sunt adevărate? De
unde ştii dacă misionarul acesta este sincer când vorbeşte? Nu-ţi
dai seama din ceea ce simţi? Nu-ţi dai seama din tonul vocii lui?
Dragi prieteni, iată ce îi va convinge pe cei mai mulţi oameni -
simţământul pe care li-l dă omul din faţa lui, glasul lui. De aceea,
adevărul lui Dumnezeu nu este o filozofie, nu este nici măcar o teo
rie sau o formulă pe care ar putea cineva să o descopere printr-un
simplu efort intelectual - el este viaţă. El vine de la Viaţă. Isus a zis:
" Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr" (Ioan 4,24). "În El era viaţa şi viaţa era lumina oa
menilor" (Ioan 1,4). Există în fiecare dintre noi ceva pe care oame
nii îl simt, fiindcă Duhul mărturiseşte în noi şi prin noi că suntem
fiii lui Dumnezeu.
Secolul acesta este caracterizat de scepticism. Nu mai încape
nicio îndoială. Este o epocă în care îndoiala e la mare cinste şi în
care uneori mărturisirea de credinţă e luată drept dovada unei
minţi reduse. Este epoca deziluziilor, a presimţirilor sumbre, în
care milioane de oameni - şi chiar mulţi aşa-zişi creştini - vorbesc
despre " Marele Posibil ", atunci când se referă la viitor şi chiar la
existenţa lui Dumnezeu Î nsuşi.
Dar să nu ne pierdem vremea condamnând scepticismul din vre
mea noastră, ci mai bine să îi oferim ceva extraordinar în care să
creadă. Vom reuşi aceasta numai atunci când vom avea în inimile
noastre o convingere şi o credinţă adevărată. Predicarea adevărată
va câştiga inima celui îndoielnic şi sceptic. Poate că nu îl va lămuri
imediat, dar mintea lui va fi cucerită dacă predica este rostită cu
credinţă şi căldură, dacă ea vine din sufletul unui predicator care
nu ia în derâdere îndoiala şi necredinţa şi care spune: " Ştiu ce
putere are această boală. Şi eu m-am rugat: 'Cred, Doamne! Ajută
PREDICATORUL 57
necredinţei mele!'" (Marcu 9,24). Trebuie să ştim ceva cu privire

la s cepticism, îndoială şi neîncredere. Nu-i condamnaţi pe sceptici
şi pe necredincioşi ! Spuneţi-le că aţi suferit şi voi de aceeaşi boală.
O m ul începe să creadă mai întâi cu inima, şi apoi cu mintea. Să nu
aveţi niciodată impresia că apelul la sentimente şi la emoţii este
un semn de slăbiciune. Sentimentele fac parte din om la fel ca şi
raţiunea. Şi adevărul este că omul care insistă pe ideea că apelul la
raţiune este singurul apel potrivit, este el însuşi creat la fel ca toţi
cei lalţi. El va crede ceea ce vrea să creadă, pentru că aşa vrea. El va
folo si acelaşi raţionament ca toţi oamenii.
Isus a vorbit în nenumărate rânduri despre apelul la inima oa
menilor. " Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurvi
ile ... Iată lucrurile care spurcă pe om " (Mat. 1 5, 1 9.20). Noi separăm
aceste două aspecte şi ajungem la un fel de schizofrenie, însă pen
tru Isus omul este om şi apelează la el în toate felurile posibile.
Cred că ne-ar prinde bine nouă, predicatorilor, să citim mai des
din John Bunyan - nu numai Călătoria pelerinului, ci şi Războiul
sfânt, cartea lui celebră despre conflictul spiritual al vieţii, în care
descrie asediul asupra cetăţii Suflet de Om, cetate care are mai
multe porţi: Poarta Ochiului, Poarta Urechii, Poarta Sentimentelor
etc. Ceea ce remarcăm la această cetate este faptul că ea nu putea fi
cucerită decât cu consimţământul cetăţenilor ei. Bunyan cunoştea
natura umană mai bine decât unii psihologi din era modernă. El ştia
cum se apropie vrăjmaşul de aceste porţi ale sufletului omenesc.
Apropo, se spune că Spurgeon a citit Călătoria pelerinului de
şaptezeci şi cinci de ori. De aceea a putut el să scrie cărţi precum
]ohn Ploughman's Talks [Cuvântările plugarului John] . Nu ar fi pu
tut niciodată să scrie această carte dacă nu ar fi citit de multe ori
Călătoria pelerinului şi dacă nu ar fi învăţat cum să întrebuinţeze
cuvinte monosilabice. Vă aduceţi aminte că atunci când aţi învăţat
greaca, aţi început cu Ioan? De ce? Fiindcă dragoste, Dumnezeu,
speranţă sunt toate cuvinte scurte; şi aşa trebuie să predicăm
înaintea lumii. Dar recunosc că lucrul acesta nu este uşor.
Sunt două lucruri pe care noi, predicatorii, nu ar trebui să le
uităm niciodată. Primul este acela că Isus Hristos este viu şi că El
ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul lumii. El este mereu

viu şi le dă putere predicatorilor Lui adevăraţi din orice epocă. Iată
primul lucru pe care nu trebuie să îl uităm. Al doilea este acesta:
predicatorul are în sufletul fiecărui om un aliat. Uităm aceasta de
seori - şi eu îl uit - dar este o mare încurajare pentru noi. Când
începi să predici sau să vorbeşti cu cineva, ai făgăduinţa că Isus
Hristos este cu tine şi mai ai făgăduinţa că în sufletul acelui om ai un
aliat: conştiinţa. Indiferent ce haine poartă şi ce diplome are, indife
rent ce îndoieli vehiculează, el are o conştiinţă care să-I trezească.
Î n clipa în care începi să-i vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu, ai în el
un aliat: conştiinţa care încearcă să deschidă poarta dinăuntru. Î n
timp ce tu baţi la poartă din exterior, conştiinţa luptă şi ea din in
terior, ca un agent secret, dacă putem spune aşa, care e de partea
ta. Fiecare om are o conştiinţă. Şi, de fiecare dată când este vestit
Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu şi când i se cere cetăţii sufletului
omului să se predea, conştiinţa începe să deschidă lacătul din inte
rior, ca să-ţi deschidă uşa.
Mesajul Domnului îi atrage pe toţi oamenii, chiar mai înainte ca
ei să se predea Lui. După cum spunea cineva: " El este frumuseţe
pentru poet, adevăr pentru omul de ştiinţă, desăvârşire pentru mo
ralist, comunitate de naţiuni pentru idealistul social; da, este ones
titate intelectuală pentru sceptic şi este Dumnezeu pentru noi toţi."
Scepticul va spune atunci:
Am fugit de El pe potecile nopţii şi ale zilei;
Am fugit de El prin tunelurile anilor;
Am fugit de El prin labirintul întortocheat
Al minţii mele; şi m-am ascuns de El
După paravanul lacrimilor şi al hohotelor de râs.
Am auzit din spate sunet apăsat de Paşi venind după mine,

Mă urmau fără grabă
Şi cu cadenţă măsurată,
Înaintând paşnic, dar ceresc de insistent,
PREDICATORUL 59
Şi răsunau - iar un Glas răsuna

Mai insistent decât Paşii -
"Toate lucrurile îl trădează pe cel care Mă trădează pe Mine."
Da, Isus Hristos îl caută pe om aşa cum spune Francis Thomp
so aici în " The Hound of Heaven" [Căutare cerească], un frumos
n
p oem pe care fiecare predicator ar trebui să-I înveţe. Hristos a ieşit
în căutarea sufletului; iar în interior se află conştiinţa.
Aşadar, " noi, predicatorii, trebuie să experimentăm prezenţa lui
Dumnezeu ", după cum spunea cineva. Prezenţa Domnului trebuie să
fie în noi, la fel ca şi în omul cu care vrem să lucrăm şi care încearcă,
poate, să fugă de Domnul. Predicatorul trebuie să dea ascultare şi
azi cuvintelor Î nvăţătorului lui, care-i răsună în inimă: " Duceţi-vă
în toată lumea şi propovăduiţi." Iată ce fel de om trebuie să fie el:
să creadă cuvintele simple ale lui Isus şi să fie dornic să asculte de
ele. El are o concepţie de modă veche şi, cum ne aminteşte Carlyle
8. Haynes, el o susţine cu " convingere, ştiind că sarcina principală
a predicatorului este să predice - nu în primul rând să strângă fon
duri, să definească obiective, să conducă activităţi, să iniţieze cam
panii, să promoveze proiecte, să fie comediant, să prezinte imagini
şi filme, să caute cu tot dinadinsul favoarea superiorilor lui sau pro
movarea, ci să predice! "
Da, predicarea trebuie să fie activitatea lui principală, marea lui
lucrare, lucrarea lui principală, lucrarea vieţii lui. S-ar putea să apară
şi alte lucruri mai puţin importante, şi vor apărea. Î nsă predicarea
este lucrarea lui de seamă. " Duceţi-vă . . . şi propovăduiţi! " - aceasta
este porunca lui Isus. Iar el trebuie să predice Evanghelia. Iată ce
fel de om trebuie să fie el - să fie predicatorul Evangheliei, nu în
primul rând un consilier calificat să aplice principiile adevărate ale
psihologiei şi psihiatriei la problemele oamenilor. Am spus că nu
În primul rând un consilier. El nu trebuie să fie un psiholog mărunt
sau un psihiatru mediocru şi nu trebuie să încerce să îi imite pe
specialiştii în aceste domenii, care poate că au aptitudini pentru
aceasta. Eu nu condamn aceste profesii, ci vreau doar să spun că
nu aceasta este activitatea predicatorului. Bineînţeles că în relaţia
cu oamenii, el ajunge să descopere multe dintre principiile după
care funcţionează mintea omenească. Î nsă el este, în primul rând,

un om care mânuieşte o sabie puternică, " sabia Duhului, care este
Cuvântul lui Dumnezeu " (Efes. 6, 1 7). El este un propovăduitor al
adevărului, al adevărului lui Dumnezeu. Toate lucrurile îşi au locul
lor, dar ele nu pot ocupa locul de importanţă supremă.
Vă mărturisesc că, pentru a adopta şi a susţine ideea că .lucrarea
principală a predicatorului este predicarea, este nevoie de curaj şi
de credinţă. De ce? Fiindcă în unele Conferinţe, cel care face alte
lucruri este mai căutat decât predicatorul. Unele comitete sau
unii administratori îl vor angaja pentru că este un bun contabil,
construieşte biserici, îşi atinge obiectivele etc. etc. Vă rog să nu
mă înţelegeţi greşit! Consider că este bine să avem aceste abilităţi,
însă nu vom reuşi să ne ţinem de toate acestea şi, în acelaşi timp,
să predicăm cum ne cere Dumnezeu. Niciun om nu le poate face pe
toate. Dacă poate face aceste lucruri sau dacă îi instruieşte pe alţii
să le facă, după ce şi-a îndeplinit sarcina lui supremă, foarte bine;
dar dacă nu, este rău şi rezultatele vor fi numai rele.
Î ntr-o zi, a venit la mine un tânăr predicator şi mi-a zis că nu
vrea să mai lucreze pentru Conferinţă, sau mai bine spus, că vrea
să demisioneze din funcţia pentru care era plătit de Conferinţă.
Nu e corect să spunem că lucrăm pentru Conferinţă. Dacă cineva
lucrează numai pentru Conferinţă, înseamnă că deja este în afara
lucrării. Noi lucrăm pentru Domnul Isus Hristos. Conferinţa este
doar o organizaţie creştină care pune la dispoziţie fondurile dăruite
de poporul lui Dumnezeu. Să nu trăim niciodată cu impresia că
suntem angajaţii unei Conferinţe. Mă zgârie la urechi când aud
această expresie - " angajatul Conferinţei ". Pastorul este slujitorul
lui Dumnezeu. Zecimea îi aparţine şi lui în aceeaşi măsură în care îi
aparţine oricui altcuiva. Când membrii comitetului Conferinţei îşi
fac impresia că banii le aparţin, înseamnă că nu îşi cunosc menirea.
Banii nu sunt ai lor; sunt banii lui Dumnezeu, dăruiţi de poporul
lui Dumnezeu. Este adevărat? Atunci să gândim aşa şi să trăim în
consecinţă.
Dar să ne întoarcem la tânărul nostru. El era pe punctul de a-şi
încheia contractul cu acea Conferinţă. Fiindcă îmi este o persoană foarte
PREDICATORUL 61
apro piată, ştiu foarte bine cum s-a simţit. E l spunea: " Cât timp voi
mai fi nevoit să construiesc biserici? Vreau să predic." Până atunci
nu fă cuse altceva decât să supravegheze construirea a trei biserici
_ adu nase bani şi construise biserici. El îmi spunea: "Vreau să ţin
studii biblice. Vreau să le predic oamenilor. Acum vreau să fac nişte
cursuri de stomatologie şi să câştig bani, pentru ca apoi să predic şi
să ţin studii biblice." Era clar că trecea printr-o perioadă critică, însă
Dom nul l-a ajutat să o depăşească. Vă mărturisesc că a fost nevoie
de multă rugăciune. Î n curând, va fi hirotonit şi continuă să lucreze
ca pastor. Eu cred că este nevoie să ne cercetăm pe noi înşine şi să
spunem " Vreau să predic " ; dar atunci când facem aşa, nu ne va fi uşor.
Stă scris în Carte că apostolii au făcut ceva atunci când au con
statat că biserica creştea foarte repede, că poverile ei administrative
deveneau tot mai grele şi că energiile lor principale erau investite
numai în activităţi organizatorice, în detrimentul marelui obiectiv
al existenţei lor: lucrarea de apostoli, predicatori şi învăţători ai Cu
vântului. Ce anume au făcut? Au trecut la reorganizare şi au ales alţi
oameni care să se ocupe de aceste activităţi secundare.
Când am fost rugat să susţin aceste prelegeri, am trimis scri
sori la cinci sute dintre pastorii noştri şi i-am rugat să îmi trimită
o evaluare a predicării în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi să
scrie câteva sugestii. Cred că unul dintre cei care mi-au răspuns a
reuşit să surprindă esenţa problemei. După ce a stat de vorbă de
spre această temă cu mai multe persoane, el mi-a scris: " Noi credem
că această experienţă din Fapte trebuie repetată în vremea noastră.
Dacă vrem să păstrăm sistemul organizaţional administrativ uriaş
pe care îl avem în prezent, noi suntem de părere că ar trebui puşi
deoparte oameni. Fie că îi numim diaconi sau altfel, ei să primească
un salariu regulat la fel ca toţi ceilalţi pastori, dar să fie aleşi sau
rânduiţi pentru această slujbă, ca în trecut, şi să fie lăsaţi să o
împlinească, iar noi ceilalţi să putem predica."
Ei bine, de ce nu? Apostolii au făcut aşa în vremea lor. " Cei doi
sprezece au adunat mulţimea de ucenici şi au zis: 'Nu este potrivit
[rezonabil] pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slu
jim la mese. [Să le slujească săracilor la biserică, pentru că aveau
în grijă foarte mulţi oameni.] De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi

şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe
care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în
rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului'." (Fapte 6,2-4)
Observaţi în versetul 1 din acelaşi capitol nemulţumirea care
a declanşat această situaţie: anumite persoane erau ţrecute cu
vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Iată ce ne aduce
la epuizare. Iată ceea ce zdrobeşte puterea slujirii pastorale -
"
"împărţeala ajutoarelor de toate zilele sau, în cuvintele apostolilor,
"
" slujba aceasta . Slujbă sau împărţeală - oricum vrem să o numim
- este vorba despre o lucrare pe care ei au încredinţat-o unor per
soane capabile să o facă, iar apostolii s-au hotărât să stăruiască
" necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului". Gândiţi
vă ce revoluţie, ce redeşteptare, ce val uriaş de convertiri ar cu
prinde lumea dacă s-ar face aşa ceva în zilele noastre! O idee cam
revoluţionară, nu-i aşa? Dar este bine să avem o revoluţie din când
în când.
Departe de mine gândul de a vă spune cum să fiţi pastori. Când
v-a creat, Dumnezeu a spart tiparele. Când descriem predicatorul şi
ceea ce el trebuie să fie, să nu uităm că fiecare om este diferit. Fie
care frunză dintr-un pom este puţin diferită de celelalte frunze. Fie
care fir de iarbă este puţin diferit de celelalte fire de iarbă. Putem
doar să vorbim despre anumite principii generale şi să sugerăm
idei. Dumnezeu ne-a chemat aşa cum suntem şi vrea să lucrăm pen
tru El în felul nostru special şi în felul Său special. De aceea, nu vă
descurajaţi dacă faceţi lucrurile altfel decât ceilalţi, fiindcă sunteţi
diferiţi. Dumnezeu v-a chemat exact aşa cum sunteţi.
Potrivit raportului din Noul şi din Vechiul Testament, când Dum
nezeu a chemat un om ca să-I facă predicator, El l-a chemat aşa
cum era - din staul, din palatul regal, dintr-o familie preoţească -
de oriunde se afla. Î l lua, i Se descoperea, Î l umplea cu Duhul Său
şi îl trimitea, spunându-i: " Ia această descoperire a Mea şi du-te şi
propovăduieşte-o! Spune-le oamenilor ce a făcut Dumnezeu pentru
tine şi ce va face pentru ei." Lucrarea aceasta nu trebuie făcută în
mod mecanic, ci dintr-o perspectivă mai vastă. Trebuie să fie făcută
PREDICATORUL 63
în modul nostru particular, cu abilităţile noastre, dar consacrate

L ui; cu talentele noastre, cu emoţiile şi sentimentele noastre, dar cu
s ufle tul plin de puterea Duhului Sfânt.
Este loc atât pentru oamenii educaţi, cât şi pentru oamenii mai
puţini capabili şi mai puţin învăţaţi. Dumnezeu v-a chemat. Ni s-a
spus că la sfârşitul tuturor lucrurilor, oamenii vor fi luaţi de la plug,
de la tejghea, de la treburile casnice şi vor fi chemaţi să lucreze mi
nunat şi măreţ pentru încheierea lucrării lui Dumnezeu.
Nu uitaţi că, deşi studiem mult, ne rugăm mult, ne străduim mult
şi facem mult, vom rămâne totdeauna nişte predicatori limitaţi,
nedesăvârşiţi. Henry Ward Beecher obişnuia să spună astfel: " Nu
există predicatori desăvârşiţi în lume." Şi adăuga: " Singurii oameni
desăvârşiţi din lume sunt doctorii în teologie care predau teologie
sistematică. Ei ştiu totul, absolut totul şi îi invidiez; însă oamenii
care predică primesc numai atâta adevăr cât pot să ducă şi, în gene
ral, predicatorii nu pot să ducă prea mult." Un mare adevăr! Aşadar,
ne încadrăm şi noi în această categorie, nu în categoria doctorilor
în teologie.
Apostolul Pavel a spus că noi suntem nişte fiinţe limitate - ve
dem puţin aici, puţin acolo. Vă amintiţi că el a spus: "Acum, vedem
ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în
faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa
cum am fost şi eu cunoscut pe deplin " (1 Cor. 1 3, 1 2). Î n parte, doar
atât cunoaştem. Chiar şi Pavel a simţit această goliciune şi şi-a dat
seama cât de puţin ştia. Dar trebuie să luăm ceea ce avem şi să Îi
dăruim totul lui Isus. Atunci vom putea predica pentru El.
William Booth nu era un om cu foarte multe studii, însă atunci
când a fost întrebat care era secretul succesului său ca fondator al
Armatei Salvării, el a zis: " Ei bine, nu am multe talente deosebite
şi singurul secret pe care îl ştiu este acela că tot ceea ce sunt, sunt
datorită lui Isus."
Acesta este secretul, fiindcă este un secret al vieţii marilor oa
meni. Domnul vrea să ne uităm pe noi înşine atunci când lucrăm
pentru salvarea de suflete. Dacă ne îngrijorăm tot timpul de salariul
nostru, de câţi kilometri facem, dacă vom primi o maşină nouă, dacă
ni se vor recunoaşte meritele pentru un lucru sau altul, atunci nu

vom face nimic pentru salvarea sufletelor.
Este adevărat că trebuie completate anumite rapoarte pentru
a face cunoscută lucrarea personală şi pentru a urmări progresul
lucrării, însă, în definitiv, ceea ce contează cel mai mult este ca ea
să înainteze, nu-i aşa? Tind să cred că această dorinţă ele a ni se
recunoaşte meritele vine mai degrabă de la diavolul decât de la
Dumnezeu. Ea slujeşte atât de bine intereselor egoiste şi mândriei
inimii omeneşti. Ea vine în contradicţie directă cu porunca lui Isus,
care spune ca mâna noastră stângă să nu ştie ce face mâna dreaptă.
Ea se aseamănă atât de bine cu rugăciunea fariseului: " Doamne,
eu fac cutare şi cutare lucru. Postesc de două ori pe săptămână.
Aduc zecime din tot ce am" şi aşa mai departe. Spre deosebire de el,
sărmanul vameş se bătea cu pumnii în piept şi nici nu îndrăznea
să-şi ridice ochii spre cer, ci a zis: " Doamne, ai milă de mine,
păcătosul." Ştiu că părerea mea s-ar putea să deranjeze, Însă aceas
ta este ceea ce cred. Mă aştept la un puternic dezacord. Cu cât este
mai puternic, cu atât sunt mai convins că am atins un adevăr vital.
N-ar trebui ca predicatorul să fie un om cu o credinţă umilă
înaintea Domnului, dedicat cauzei Sale şi, în pofida umilinţei şi
smereniei, să fie întotdeauna neînfricat înaintea oamenilor, fiindcă
a văzut, prin credinţă, faţa lui Dumnezeu?
Ascultaţi următoarele cuvinte: " Păstraţi-vă privirile aţintite asu
pra lui Hristos! Nu vă îndreptaţi atenţia asupra vreunui pastor pre
ferat, copiindu-i exemplul şi imitându-i gesturile, pe scurt, ajungând
umbra lui. Niciun om să nu fie modelul vostru ...
Nu lăudaţi pe nimeni, nu flataţi pe nimeni şi nu-i îngăduiţi
nimănui să vă laude sau să vă flateze. Satana va profita suficient de
lucrul acesta. Treceţi cu vederea slujitorul omenesc şi gândiţi-vă la
Isus. Daţi-I slavă lui Dumnezeu. Mulţumiţi-I lui Dumnezeu în inima
voastră. Vorbiţi despre adevăr. Vorbiţi despre nădejdea creştinului
şi despre cerul creştinului." Evanghelizare, ediţia 2008, pag. 498-
-
499. Ce cuvinte minunate!

La încheierea unei predici emoţionante, cineva a venit la unul
dintre slujitorii Domnului şi a spus:
PREDICATORUL 65
- A fost cea mai frumoasă predică pe care am auzit-o în viaţa

mea.
- Da, i-a răspuns el, ştiu. Diavolul mi-a spus asta chiar înainte să
co bor de la amvon.
Dacă predicatorul vrea să fie un om puternic, dacă vrea să fie
o mul lui Dumnezeu şi să aibă binecuvântarea Sa, el trebuie să fie
lip sit de invidie faţă de colegii lui. Când aude despre succesul u nui
coleg pastor, el nu trebuie să evidenţieze slăbiciunile acestuia:
"
" Da, da, e nemaipomenit, nu-i aşa? Dar ştii . . . Cineva face o lucrare
nemaipomenită şi un coleg de-al lui aude şi spune: " Da, fraţilor,
dar ştiţi . . ." El trebuie să se roage până când inima lui se umple de
recunoştinţă faţă de Domnul pentru colegul lui, care se bucură,
poate de un succes mai mare decât al lui. Numai harul lui Dumne
zeu, prin Hristos, poate să ne ajute. Numai Duhul Sfânt poate face
această schimbare în inima noastră.
Dacă vine în oraşul meu un om care ştie să picteze foarte frumos,
eu îl apreciez din toată inima, fiindcă nu am cunoştinţe de pictură.
Dacă un om ridică un garaj unde repară automobile şi dacă are da
rul de a le pune în funcţiune, activitatea lui nu îmi stârneşte invidia,
fiindcă nu mă pricep la automobile - nici măcar nu conduc. Am con
dus în trecut, dar acum conduce soţia mea. Dacă în oraşul meu vine
un om care proiectează o clădire frumoasă, îl pot admira în mod
real, fiindcă nu am cunoştinţe de arhitectură. A, da! Ştiu să fac de
osebire între coloanele dorice, ionice şi corintice şi mai ştiu câteva
lucruri, dar nu ştiu să proiectez o casă. Dacă în oraşul meu vine un
om care cântă frumos ca un înger, îl ascult cu bucurie, fiindcă nu ştiu
să cânt. Î n tinereţe, am făcut parte dintr-un cvartet care se numea
Scrap Iron Four. Când ne-am despărţit, lumea a răsuflat uşurată. Dar
dacă în oraşul meu vine un om care ţine o predică mai bine decât
mine şi care se descurcă la radio mai bine decât mine, dacă îmi " fură
pâinea", atunci am nevoie de harul lui Dumnezeu, ca să-I pot iubi
cu adevărat şi să-I apreciez din toată inima. Aşa trebuie să facem.
Un astfel de predicator îmi doresc să fiu - un astfel de predicator
trebuie să fiu, dacă vreau să mă bucur de binecuvântarea deplină
a lui Dumnezeu asupra lucrării mele, dacă adevăratul meu ţel este
câştigarea de suflete, dacă vreau ca predicile mele să fie cu adevărat

mari, pline de putere de sus.
Dragi colegi, suntem numai o mână de predicatori în lumea
aceasta. Suntem o oştire mică şi trebuie să ne sprijinim unii pe alţii.
Am descoperit că nu am nimic de pierdut atunci când îi ofer sprijin
unui coleg. Un singur lucru îi face pe îngeri să plângă: inyidia dintre
predicatori. O, să ne îndepărtăm de atitudinea aceasta, prin harul
lui Dumnezeu, căci numai aşa putem să ne îndepărtăm de ea. Aş
putea să mai insist asupra acestui subiect, pentru că am trecut prin
această experienţă, dar am văzut că Dumnezeu ne binecuvântează
atunci când dăm deoparte invidia şi vorbim de bine despre colegii
noştri. Vorbiţi-i de bine pe colegi. Î mbărbătaţi-i. Şi veţi constata că
voi înşivă veţi prinde mai mult curaj şi că vă veţi bucura de ajutorul
celorlalţi.
George Whitefield şi John Wesley au crescut aproape împreună
în credinţa creştină. Amândoi au studiat la Universitatea Oxford şi
au fost membri ai Clubului Sfânt, amândoi au pus bazele mişcării
metodiste şi au devenit mari predicatori. Probabil că Wesley punea
un mai mare accent pe adevăr, în timp ce Whitefield sublinia senti
mentele şi emoţiile mari ale predicării. Ei ţineau foarte mult unul la
celălalt, însă au apărut între ei deosebiri teologice. Wesley susţinea
cu fermitate teologia arminianistă, pe când George Whitefield cre
dea cu tărie în calvinism. Faptul acesta i-a despărţit într-un anumit
sens, nu atât din punctul lor de vedere, cât din punctul de vedere
al prietenilor şi al duşmanilor lor care căutau să-i despartă şi să
le producă necazuri. Astfel, aceşti doi bărbaţi s-au distanţat oare
cum unul de celălalt. Şi a apărut între ei un resentiment din cauza
diferenţei de concepţie teologică.
Eu cred că trebuie să ne iubim unii pe alţii, chiar dacă între noi
există unele deosebiri în ceea ce priveşte înţelegerea anumitor doc
trine. Nu pot accepta ideea condamnării celor care nu sunt de acord
cu modul personal în care interpretez eu profeţia. Eu, personal,
ader la interpretarea tradiţională. Sunt conservatorul conservato
rilor, dar îi iubesc pe oamenii care sunt altfel decât mine. Cred că ar
trebui să ne iubim unii pe alţii, chiar dacă nu putem cădea de acord
în toate privinţele.
PREDICATORUL 67
Î n cele din urmă, lucrurile acestea nu au mai constituit pentru

Whitefield şi Wesley un motiv de despărţire, şi-au reînnoit priete
nia şi şi-au păstrat-o până la sfârşitul vieţii. Amândoi erau creştini,
oam eni evlavioşi şi nu au îngăduit nici măcar deosebirilor teologice
să le strice prietenia. Whitefield a călătorit în toată lumea civilizată
din vremea aceea - a traversat Atlanticul de mai multe ori cu cora
bi a. În final, în ultima sa călătorie spre America, s-a îmbolnăvit şi a
muri t în Newburyport, Massachusetts. Î n seara acelei zile, a ţinut
o predică, deşi de-abia a reuşit să se ţină pe picioare la amvon. S-a
întors la han epuizat, dar oamenii l-au urmat până acolo. Ce p redi
cator a fost el! Nu a putut să scape de ascultătorii lui, fiindcă zeci
de persoane l-au urmat până la han. A început să urce treptele spre
camera lui cu o lumânare în mână, dar s-a întors la oameni şi le-a
predicat până când candela a ars complet. Apoi, s-a dus la culcare şi
a murit în somn, în timpul nopţii.
Când vestea morţii sale a ajuns în Anglia, Wesley a oficiat la se
diul metodismului, numit The Foundry, un serviciu divin solemn în
amintirea lui. Mii de oameni s-au adunat acolo şi au plâns. Wesley a
ţinut o cuvântare cu adevărat frumoasă în cinstea prietenului său,
George Whitefield. La încheierea predicii a venit la el o femeie, una
dintre persoanele care încercaseră să aducă dezbinare între cei
doi predicatori. A, nimic de zis, ea era o membră bună a bisericii,
o membră sinceră. Dar insista să aducă tulburare între aceşti doi
bărbaţi. Aşadar, ea l-a întrebat:
- Domnule Wesley, credeţi că îl veţi întâlni pe George Whitefield
în cer?
El a lăsat capul în jos şi a spus:
- Nu, nu cred.
- Eram sigură, eram sigură; în ciuda a tot ceea ce aţi zis, am fost
sigură de asta. Ştiam că nu credeţi că el este mântuit. Ştiam că nu
credeţi că el va intra vreodată în cer.
Apoi Wesley a răspuns astfel:
- Staţi puţin. N u puneţi în gura mea nişte cuvinte pe care nu
le-am rostit. Am spus că nu cred că-I voi vedea pe George Whitefield
în cer pentru următorul motiv: când voi ajunge în cer, mă aştept ca
George Whitefield să fie atât de aproape de tronul de slavă, încât eu

nu voi reuşi să mă apropii suficient de mult ca să-I pot vedea.
Acesta a fost reacţia unui mare predicator faţă de succesul şi
reputaţia unui alt mare predicator - amândoi au fost, de fapt, nişte
mari oameni, mari în Dumnezeu, mari în privinţa lucrării Sale şi
mari în ceea ce priveşte iubirea lor faţă de oameni. Prieteni, cred
că avem mai multă nevoie de acest spirit printre noi. Avem nevoie
să apreciem zelul şi sfinţenia inimii fraţilor noştri, chiar dacă nu
suntem de acord cu concepţia lor arminianistă sau calvinistă. Şi ei
sunt copiii lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu. Este bine să ne aducem
aminte că "l ucrarea lui Dumnezeu este făcută să înainteze cel mai
bine prin aceia care sunt blânzi şi smeriţi cu inima". - Ibid. , 499
Şi apoi, predicatorul adevărat nu poate fi nesincer. El trebuie să
creadă ceea ce îi învaţă pe alţii. Voi, fiind studenţi, ştiţi cu siguranţă
de unde provine cuvântul sincer. Sper că aţi învăţat cu toţii puţină
latină. Convingerea mea este că fiecare predicator ar trebui să stu
dieze latina timp de un an sau doi. Altfel, cum poate şti care este
sensul cuvintelor pe care le foloseşte? Sine eera adică " fără ceară" -
iată ce înseamnă acest grup de cuvinte. Î n Roma, marii producători
de mobilă din vremea lui H ristos şi din vremea lui Pavel au desco
perit că existau mulţi producători neautorizaţi care făceau mobilă
din lemn ieftin. Aceştia umpleau cu ceară crăpăturile, găurile şi de
fectele şi deasupra dădeau un strat de vopsea. Cumpărătorul nu-şi
dădea seama că este o lucrătură ieftină, până când nu se aşeza pe
scaun sau se întindea pe pat şi cădea cu tot cu ele. De aceea, atunci
când producătorii autorizaţi îşi scoteau la vânzare mobila din stejar
masiv sau din alt fel de lemn, puneau pe ele marca sine eera, adică
fără ceară.
Deci, atunci când spun că predicatorul trebuie să fie fără ceară,
Înseamnă că nicio trăsătură a caracterul său nu trebuie să fie
acoperită cu ceară sau cu vopsea. El trebuie să fie sine eera sincer.
-
El trebuie să creadă ceea ce predică. Altminteri, singurul lucru onest

pe care poate să-I facă este să admită că nu crede şi să părăsească
lucrarea. Atunci îl vom putea admira pentru onestitatea lui şi pen
tru faptul că a refuzat să depună o mărturie mincinoasă. "Î n viaţa
PREDICATORUL 69
lucrătorului nu trebuie să fie nicio duplicitate, nicio escrocherie. În

timp ce eroarea, susţinută chiar şi cu sinceritate, este primejdioasă
pentru oricine, lipsa de sinceritate faţă de adevăr este fatală." - lbid.,
pag. 500
Ştiţi care este remediul pentru lipsa de sinceritate? Greutăţile,
persecuţia, suferinţa, critica, vicisitudinile. Iată ce ne vindecă de
nesinceritate! Ea fie ne scoate din lucrare, fie ne înrădăcinează
mai adânc. Acesta este unul dintre motivele pentru care Dumne
zeu îngăduie astfel de lucruri în viaţa copiilor Săi. Omul nesincer
nu poate urca pe eşafod. El nu poate fi dat la lei ca hrană, fiindcă se
ascunde repede în mulţimea necredincioşilor.
Ca om, predicatorul trebuie să fie un om al credinţei. El trebuie
să vorbească despre credinţă. El nu trebuie să arate niciodată vreo
umbră de îndoială. Î n Evrei 1 1,6 stă scris: " Cine se apropie de Dum
nezeu trebuie să creadă că El este şi că [ce face?] răsplăteşte pe cei
ce-L caută." Dacă acest lucru este adevărat, atunci predicatorul nu
va câştiga niciodată suflete dacă nu predică despre credinţă. Prin
credinţă înţelegem şi acceptăm adevărul, mergem pe calea lui Hris
tos, ne pocăim, mărturisim că Isus este Mântuitorul nostru, deve
nim martorii Săi, ne botezăm şi Îl ascultăm. Predicatorul trebuie
să aibă o mare credinţă în Scriptură. Atunci, predicarea lui va fi
puternică. Numai predicarea biblică puternică îi va ajuta pe oame
nii din vremea noastră.
Dr. A. T. Pierson a luat parte la hirotonirea lui dr. Thomas C.
Horton - cei care faceţi parte din generaţia trecută îi cunoaşteţi.
Şi, fiindcă am amintit de dr. Pierson, merită să cumpăraţi tot ce a
scris el. Puteţi găsi cărţile lui în anticariate. Many In[allible Wit
nesses [Mulţi martori de neînlăturat] este o cărticică excepţională.
Puteţi să v-o procuraţi cu 50 de cenţi; s-ar putea ca mai târziu să
valoreze pentru voi cât o mie de dolari. Aşadar, iată ce a spus dr.
Pierson atunci când a luat parte la hirotonirea dr. Horton, el însuşi
un predicator şi scriitor renumit. Ascultaţi următoarele declaraţii
neobişnuite: " Eşti un slujitor al Cuvântului, iar marea ta lucrare
este să studiezi şi să prezinţi acest Cuvânt. Eşti un slujitor al lui Isus
Hristos. Cuvântul este deosebit de preţios ca şi cutia în care se află
această piatră preţioasă. ' Î n sulul cărţii este scris despre Mine.' Eşti
un slujitor al Duhului Sfânt. Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi
a sângelui lui Hristos Î i aparţine Lui (adică Duhului Sfânt) în între
gime. Fratele meu, trebuie să fii un om al Bibliei, un om al lui Hris
tos, un om al Duhului Sfânt." Dr. Horton a devenit, într-adevăr, un
astfel de om - un mare predicator şi scriitor al credinţei .creştine.
Consider că descrierea făcută de dr. Pierson este un tablou frumos
a ceea ce trebuie să fie un adevărat pastor.
De aceea, punem următoarea întrebare tuturor celor care se
pregătesc pentru sluj irea pastorală: " Potrivit luminii şi credinţei
primite, eşti tu un om al Bibliei, un om al lui Hristos, un om al
Duhului Sfânt?" Rareori se întâmplă ca oamenii să se ridice mai sus
decât pastorii 101: Dacă ochii noştri nu sunt îndreptaţi către Cuvânt,
dacă nu credem că Sfânta Scriptură este, din scoarţă în scoarţă, Cu
vântul lui Dumnezeu sfânt şi inspirat, dacă trăim în păcat şi într-o
nesinceritate bine ştiută, nu suntem altceva decât nişte orbi care
încearcă să-i conducă pe alţi orbi. Iată ce spune marele predica
tor în 2 Corinteni 1 1, 1 3 - 1 5 : " Oamenii aceştia sunt nişte apostoli
mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui
Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un
înger de lumină. Nu este mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în
slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor." Gândiţi
vă la cuvintele acestea! Apostolul Pavel se referă aici la nişte oa
meni pe care îi numeşte sluj itorii lui Satana. Î n aceste vremuri
din urmă, mulţi îi urmează pe aceşti conducători mincinoşi. Să ne
rugăm ca Dumnezeu să-i izbăvească pe copiii Săi din mâna sluji
torilor mincinoşi. Iar noi, la rândul nostru, să ne asigurăm că nu
suntem dintre ei, întrucât mântuirea noastră depinde de aceasta. Să
ne asigurăm că suntem sinceri, că predicăm Cuvântul şi că susţinem
adevărul atât cât putem mai bine.
N imeni nu poate prezenta un mesaj călduros, insuflat de Duhul,
dacă nu are Duhul Sfânt în inima lui. Poate că este un bun actor,
dar nu va reuşi vreodată să câştige suflete şi să ducă mai departe
lucrarea lui Hristos. Poate că va reuşi să se prefacă o vreme, dar nu
pentru mult timp. Credincioşii vor descoperi imediat ce se ascunde
dincolo de mască.
PREDICATORUL 71
Adeseori în bisericile noastre, evlavia este înlocuită cu formalis

mul rece. Şi, din nefericire, vina o poartă pastorii. De ce? Predicile
lo r sunt fără viaţă. De ce sunt fără viaţă? Fiindcă pastorii înşişi nu
cred ceea ce predică. Este adevărat că, dacă un om predică din Cu
vântul lui Dumnezeu, predica lui va avea unele roade, chiar dacă el
însuşi s-ar putea să fie lepădat şi nemântuit.
Acest lucru se vede în viaţa fariseilor. Î ntr-o ocazie, Isus le-a
spus oamenilor să facă ceea ce le spuneau fariseii, dar nu şi ceea
ce făceau ei, fiindcă ei stăteau pe scaunul lui Moise. Ei predicau
din Cuvântul lui Dumnezeu şi orice spuneau din Cuvântul Său era,
bineînţeles, adevărat şi aducea roade, însă exemplul vieţii lor anula
în mare măsură efectul predicilor lor.
Ascultaţi acum un citat din Mărturii (ediţia 1996), voI. 8, pag. 42:
" Predicile ţinute de unii dintre pastorii noştri ar trebui să fie mult
mai puternice de cum sunt acum, căci altfel, mulţi dintre cei care
dau înapoi în viaţa spirituală vor prezenta o solie fără viaţă şi fără
noimă, care îi face pe oameni să adoarmă."
Spurgeon a spus odată: " Dacă vezi pe cineva dormind în biserică,
du-te şi trezeşte-l pe predicator." Este adevărat totuşi că unii oa
meni dorm la biserică din cauza unor boli sau neputinţe fizice şi nu
le putem face nimic. Î nsă serva Domnului vorbeşte aici despre som
nul spiritual. Nu este de mirare că unii oameni dorm din punct de
vedere spiritual, când unii dintre noi, predicatorii, dormim. Predi
cile noastre sunt " fără viaţă şi fără noimă". N iciun om care vede
starea lumii contemporane şi care crede în Cuvântul lui Dumnezeu
din toată inima nu poate ţine o predică fără viaţă, decât dacă este
bolnav sau dacă are o slăbiciune.
Î ntr-o ocazie, când susţineam o serie de prelegeri într-o fostă
sală de dans care dădea spre un lac de pe creasta M untelui Pikes
Peak, am fost invitat să predic într-o biserică mică. Parcă îl văd şi
acum pe bătrânelul cu barbă albă şi lungă care venea şi se aşeza
pe scaunul din faţă, la doi paşi de mine. N-am mai auzit niciodată
un sforăit atât de puternic. Î l lua somnul imediat ce începeam să
vorbesc. Sunt convins că lucra sub cerul liber toată săptămâna şi
sărmanul frate era prea obosit ca să rămână treaz, dar, sincer să fiu,
îmi cam strica prezentările. Într-o seară, am coborât de la amvon şi

m-am aşezat chiar în faţa lui. Nu îmi amintesc despre ce predicam,
dar spuneam atunci că biserica doarme şi am strigat: " TREZIŢI-VĂ ! "
S-a speriat atât de tare, încât a sărit de pe scaun şi n-a mai aţipit la
nicio prelegere. A doua zi mi-a adus câteva ouă şi nişte unt. Atunci,
mi-a fost ruşine de fapta mea. Dar era o situaţie de urgenţă!
Este adevărat că unii oameni dorm când vin la biserică, dar nu
din vina predicatorului. Totuşi uneori este vina predicatorului. Aţi
auzit vreodată de vreun om care să doarmă la amvon? Eu am citit
în Mărturii (1998), volumul 2, pag. 3 2 7: " Bărbaţi şi femei sunt în
ultimele lor ceasuri de probă, şi totuşi sunt fără grijă şi amorţiţi,
iar pastorii n-au putere să-i trezească; ei înşişi sunt adormiţi."
Închipuiţi-vă: predicatorii înşişi dorm !
Am auzit că a existat un predicator adventist de ziua a şaptea,
care efectiv a adormit la amvon în timp ce predica. Sunt convins că
era bolnav sau avea vreo suferinţă pe care nu a putut să o trateze.
Predicase neîncetat timp de 12 ani înaintea câtorva surori în vârstă
şi ele nu dădeau prea multe semne de schimbare. Erau membre, îşi
trăiau credinţa aşa cum puteau şi cunoşteau Biblia la fel de bine ca
şi el. Erau cu toate convertite. El se ridica să le predice şi ajungea
atât de obosit, încât se sprijinea de amvon şi rostea cuvintele din
ce în ce mai tărăgănat. Î ntr-o zi, şi-a pus capul pe amvon şi a căzut
într-un somn adânc, chiar acolo la amvon. Sărmanul om doarme
acum în Hristos. A fost un om bun, dar a aţipit odată în timp ce
predica!
Nu îl condamn prea mult, pentru că ştiu că suferea de o boală şi
a murit la scurt timp după acest incident. Dar este teribil ca un pas
tor să doarmă spiritual şi, indiferent cum vorbeşte, chiar dacă strigă
sau urlă, dacă sufletul lui este adormit, oamenii vor adormi şi ei.
Citatul de mai sus se încheie cu următoarele cuvinte: " Predicatori
adormiţi, predicând unor oameni adormiţi! " Nu uitaţi că ele au fost
scrise de cineva care ştia despre ce vorbeşte. N -aş dori ca ele să fie
scrise pe amvonul meu de mâna vreunui înger.
Dacă vreunul dintre noi doarme din punct de vedere spiritual,
să asculte vestea aceasta: " Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te
- --_._--
PREDICATORUL 73
din morţi şi Hristos te va lumina! " (Efes. 5,14) Cât de teribil este să
dormi somnul morţii spirituale într-o vreme ca aceasta, într-o zi ca
ace asta, într-un ceas ca acesta!
Ca să fim slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, trebuie să credem
că am fost chemaţi la lucrarea pastorală. Slujirea pastorală este o
ch e mare, nu doar o profesie. Este o vocaţie, nu o îndeletnicire. Este
o chemare, o menire, un angajament pe viaţă. Biblia arată clar că
Dumnezeu este Acela care cheamă şi că această chemare este atât
de vitală încât, în lipsa simţământului obligaţiei care o însoţeşte,
niciun pastor nu are dreptul de a lucra.
Î n 1 Corinteni 12,28 există o declaraţie limpede în care se arată
că Dumnezeu a rânduit în biserică apostoli, proroci etc. care au
primit o chemare specială. Şi mai stă scris că " nimeni nu-şi ia cin
stea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a
fost Aaron " (Evr. 5,4). Nu vom clădi niciodată o lucrare pastorală
puternică, necesară în mişcarea aceasta, până când nu vom realiza
că Dumnezeu trebuie să selecteze şi să aleagă cine Î i va sluji. Iar
pastorul trebuie să fie ferm convins că a fost chemat de Dumnezeu.
Subliniez ideea că pastorul ar trebui să fie convins că se află în
lucrarea sacră de slujire prin voinţa lui Dumnezeu, la fel ca Pavel.
Putem avea această convingere că nu am devenit pastori prin voinţa
noastră, a părinţilor noştri sau a prietenilor noştri. Glasul lăuntric
al Duhului Sfânt, evenimentele şi împrejurările providenţiale
prin care am trecut ne vor îndruma. CăIăuzirea lui Dumnezeu se
manifestă deseori atât în evenimentele exterioare, cât şi în viaţa
lăuntrică. De multe ori, providenţa lui Dumnezeu ne îndrumă în
astfel de momente, într-un mod special.
Citez acum din secţiunea Slujitorul Evangheliei din Review a nd
Herald ( 1 0 august 1939, pag. 8) :
În Life of Matthew Henry [Viaţa lui Matthew Henry], la pagina
34, se găseşte consemnarea autoanalizei pe care acesta şi-a făcut-o,
ca să vadă din ce motiv a intrat în lucrare. El şi-a pus şase întrebări,
după cum urmează:
1. Cine sunt eu? Sunt eu convins de starea mea şi m-am

smerit din cauza păcatului meu? M-am predat cu toată inima
lui Hristos? Urăsc păcatul cu adevărat şi iubesc sfinţenia?
2. Ce am făcut? Am pierdut vremea! Am pierdut ocaziile!
Mi-am încălcat cuvântul! Am vorbit despre ce nu trebuie!
L-am dat uitării pe Dumnezeu şi datoria mea faţa de El!
3. Pe ce principii îmi întemeiez lucrarea? Pe convingerea
cu privire la instituţia divină a lucrării pastorale, pe necesi
tatea chemării divine şi pe chemarea personală de a lucra;
pe zelul faţă de Dumnezeu şi pe dragostea faţă de sufletele
preţioase.
4. Care sunt ţelurile pe care le urmăresc? Slujba aceasta
nu este o meserie prin care să-mi susţin existenţa, care să
mă ajute să devin faimos sau să mă distrez, ci ea are ca
ţintă slava lui Dumnezeu şi binele sufletelor.
5. Ce vreau? Vreau ca Dumnezeu să-mi întărească inima
în dedicarea faţă de lucrare; ca El să fie cu mine la hiro
tonire; să mă pregătească pentru lucrare, dăruindu-mi da
rul cunoaşterii, al vorbirii, al înţelepciunii şi toate darurile
pastorale, în special sinceritatea şi smerenia; ca El să îmi
deschidă noi ocazii.
6. Care sunt hotărârile mele? Să nu am nimic de-a face
cu păcatul; să dau dovadă de multă ascultare de Evanghe
lie; să nu uit angajamentul luat la hirotonire cu privire la
modul în care îmi folosesc talentele, la modul în care susţin
adevărul, la modul în care îmi îngrijesc familia şi am grijă
de turmă şi cu privire la răbdarea faţă de împotrivire. "
S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu ceea ce voi spune acum,

dar iată ce cred eu: există riscul ca în sistemul actual al practicii
pastorale să ajungă cu mai multă uşurinţă persoane care nu au
o chemare reală. A fost o vreme când numai cei care aveau un
zel aprins, o dorinţă şi o convingere neînduplecată că trebuie să
fie predicatori, reuşeau să treacă de valul de greutăţi, depăşeau
impedimentele şi se străduiau să intre pe porţile slujirii. Sistemul
acesta are, în mod categoric, anumite avantaje, însă tinerii doritori
PREDICATORUL 75
ar trebui să-şi pună următoarea întrebare cu seriozitate: "Am fost

eu chemat de Domnul să fac această lucrare? " Asigurarea sprij inu
lui şi confortul relativ din perioada de instruire poate fi o capcană.
Nu uitaţi: predicatorul obişnuit din Biserica Prezbiteriană,
Metodistă sau Baptistă trebuie să depună mai multe eforturi pen
tru a intra în lucrare decât tinerii noştri şi, în felul acesta, îşi poate
dezvolta o personalitate mai puternică. El trebuie să se comporte
bine, altfel îşi pierde pâinea. Trebuie să lucreze, trebuie să înveţe
cum să predice, altfel nu are nicio şansă. Credeţi că predicatorii din
aceste mari biserici prezbiteriene nu sunt oameni capabili? Ei nu ar
rezista treizeci şi cinci de ani în bisericile lor dacă nu ar fi capabili.
Nu există niciun comitet care să-i susţină sau care să-i trimită la
altă biserică sau Conferinţă. Nicidecum! Ei trebuie să producă, tre
buie să crească! Unii dintre ei ajung predicatori mai buni după ce
lucrează acolo treizeci şi cinci de ani şi la fel sunt şi fiii lor. Ei scriu
cărţile bune pe care le citim cu toţii. Ei studiază, cresc. Bineînţeles
că ei nu-şi risipesc energia cum facem noi, nu o investesc în p rea
multe lucruri. Atenţia lor se concentrează asupra lucrării pastorale.
Când vorbim despre chemarea la lucrarea pastorală, nu trebuie
să uităm că Dumnezeu nu trimite numai un mesaj, ci trimite şi un
om. Mesajul Lui este întotdeauna întruchipat de un om. " A venit un
om trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan" (Ioan 1,6). Observaţi
că El a trimis un o m . Dumnezeu l-a chemat şi l-a trimis. Desigur,
omul trebuie să aibă o oarecare capacitate de a predica, altfel Dum
nezeu nu l-ar chema. Trebuie să aibă capacitatea de a vorbi, fiindcă
a predica înseamnă a vorbi. Dumnezeu nu va chema în lucrare un
om mut, care nu poate să vorbească sau căruia i-a fost tăiată limba.
El va lua un om care poate să rostească măcar un cuvânt pe înţelesul
oamenilor. El trebuie să demonstreze o anumită capacitate. Când
Dumnezeu cheamă un om, El îl trimite.
Ioan, marele predicator, a spus: " Omul nu poate primi decât ce-i
este dat din cer" (Ioan 3,2 7). Apostolul Pavel spune despre el însuşi
că este " apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus H ris
tos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi " (Gal. 1,1). El a
primit o chemare, o chemare precisă. Profetul Ieremia a fost chemat
de Dumnezeu, dar el nu a vrut să se ducă; însă, fiindcă Dumnezeu l-a

chemat, în cele din urmă s-a dus (Ier. 1,5-9) . Dumnezeu îl rânduise să
fie prorocul neamurilor înainte ca el să se nască. Nu uita, coleg predi
cator, Dumnezeu te ştie dinainte de a te naşte şi te alege dinainte.
Uneori ajungem în altă extremă. Nu credem în alegerea dinainte sau
în predestinaţie şi nu predicăm despre ea. Ajungem la arminianism,
trecem dincolo de el şi Îl scoatem pe Dumnezeu cu totul în afara
vieţii noastre. Însă predestinaţia se găseşte în Biblie - predestinaţia
care vine de la Dumnezeu. Biblia ne spune multe despre ea. Există o
predestinaţie biblică şi merită să o studiem şi să credem în ea. Citiţi
primul capitol din Ieremia. Dacă eşti un predicator adevărat, atunci
Dumnezeu te-a chemat. Isaia a auzit în viziune un glas care i-a spus:
"Am auzit glasul Domnului, întrebând: 'Pe cine să trimit şi cine va
merge pentru Noi?' Eu am răspuns: 'Iată-mă, trimite-mă!'" (Isaia 6,8)
Isus Î nsuşi a fost trimis de Tatăl. El a repetat faptul acesta în
nenumărate rânduri (Ioan 14,24; 1 7,3). Dacă Isus a fost trimis de
Dumnezeu cu adevărat, atunci tot la fel trebuie să fie şi cu aceia care
calcă pe urmele Lui ca predicatori. Martin Luther a spus: "Aşteaptă
chemarea Domnului. Î ntre timp, fii mulţumit. Da, chiar dacă eşti mai
înţelept decât Solomon şi decât Daniel, dacă nu eşti chemat, fugi de
predicare ca de iad." Cuvinte destul de tari, dar aşa s-a exprimat el.
Dacă vom lucra în numele lui Dumnezeu şi pentru slava Sa, atunci
cu siguranţă că slujirea noastră va veni de la El.
Dumnezeu cheamă şi Dumnezeu alege. Isus a ales doisprezece
oameni şi i-a rânduit. Pavel a fost chemat să fie un vas ales care să
ducă Evanghelia şi la iudei, şi la neamuri. Dumnezeu mai alege încă
oameni, îi triază şi îi cheamă. Şi aceasta nu este tot. Dacă cineva nu
este chemat şi în cele din urmă îşi dă seama de aceasta, el ar trebui
să părăsească lucrarea şi să facă altceva. Fratele 1. H. Evans a spus,
cu mulţi ani în urmă că, dacă cineva figurează pe ştatul de plată,
acesta nu este un motiv să rămână acolo pentru tot restul vieţii.
Dacă nu aduce roade (suflete), dacă îi este clar şi lui, ca şi altora, că
nu este chemat să fie predicator, de ce să mai rămână pe ştatul de
plată şi să ia zecimea pe care ar putea să o folosească o persoană
chemată la lucrare? Am cunoscut oameni care s-au gândit la lucrul
PREDICATORUL 77
acesta şi au părăsit lucrarea - oameni buni, dar care au intrat într-un

al t domeniu de activitate.
Uneori este o binecuvântare când anumite persoane părăsesc
lu rea. Nu mă refer la cei care au comis un păcat mare prin care
cra
au atras oprobriul asupra lor şi asupra lucrării, ci la cei care şi-au
dat seama că nu sunt chemaţi.
Ascultaţi ce spune Ieremia despre oamenii din vremea lui, care
pretindeau că sunt profeţi sau predicatori: " Eu n-am trimis pe
prorocii aceştia şi totuşi ei au alergat; nu le-am vorbit şi totuşi au
prorocit" (Ier. 23,2 1). Î n versetul următor ne spune că, dacă ei ar
fi fost de faţă la sfatul lui Dumnezeu, atunci ar fi trebuit să spună
poporului cuvintele Sale şi să-i întoarcă de la calea lor cea rea. Cu
alte cuvinte, predicarea lor ar fi avut roade. De ce? Î ntrucât Dum
nezeu vine să sprijine Cuvântul Său şi să-I binecuvânteze. " Sunt Eu
numai un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, şi nu sunt Eu şi un
Dumnezeu de departe?" (versetul 2 3). Nu le-ar fi dat El roade aces
tor oameni, dacă ei ar fi vestit Cuvântul Său?
Putem fi convinşi că, dacă nu am fost chemaţi şi dacă ne străduim
să lucrăm pentru Dumnezeu, El ştie situaţia noastră. " Poate cineva
să stea într-un loc ascuns fără să-I văd Eu? zice Domnul. N u umplu
Eu cerurile şi pământul? zice Domnul " (vers. 2 4). Citiţi şi restul ca
pitolului. Este un capitol remarcabil pentru predicatori şi ar trebui
să fie pentru cei nechemaţi un îndemn de a părăsi lucrarea până nu
e prea târziu, iar pentru cei chemaţi, un îndemn de a se implica în
ea cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea.
Apoi, citiţi Ezechiel capitolul 1 3 : " Fiul omului, proroceşte îm
potriva prorocilor lui Israel, care prorocesc, şi spune celor ce
prorocesc după gustul inimii lor: 'A scultaţi Cuvântul Domnu
lui! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Vai de prorocii fără minte
care umblă după duhul lor şi nu văd nimic! ... Vedeniile lor sunt
înşelătoare şi prorociile lor, mincinoase. Ei zic: Aşa vorbeşte Dom
nul, măcar că Domnul nu i-a trimis»' " (versetele 2-6) . Deşi textul
se referă în mod direct la profeţii din vechime, el este valabil şi
pentru noi.
De asemenea, există unii oameni care au fost chemaţi de Dumne
zeu, dar care nu au acceptat chemarea. Ei au respins-o, au refuzat-o
şi au considerat-o prea dificilă. În urma ei nu primeau suficientă

cinste, suficientă faimă, suficienţi bani şi aşa mai departe; sau au
refuzat-o din timiditate şi din cauza fricii de a merge în faţă. Să nu
ne găsim în niciuna din aceste categorii! Dacă Dumnezeu ne-a che
mat, atunci nimic să nu ne împiedice să răspundem chemării Sale.
În urmă cu câţiva ani, trei predicatori renumiţi din Biserica
Prezbiteriană au fost chemaţi la căpătâiul unui frate de-al lor, un
chirurg celebru, care îşi trăia ultimele zile. El avusese o carieră
strălucită şi era printre cei mai buni medici. Îşi asigurase un venit
bun şi avea o familie fericită. Era creştin şi prezbiter al bisericii,
însă pe patul de moarte le-a mărturisit acestor trei predicatori că
a fost chemat la lucrare odată cu ei, dar că a refuzat, fiindcă nu a
avut curaj sau credinţă. El a zis: " Dumnezeu m-a binecuvântat în
ciuda faptului că nu mi-am îndeplinit datoria, dar ştiu că aş fi fost
pe deplin fericit numai dacă aş fi acceptat chemarea divină pe care
am primit-o odată cu voi."
Tineri prieteni, dacă Dumnezeu v-a chemat, atunci mergeţi înainte
prin credinţă. Nu îngăduiţi niciunui lucru să vă ţină departe de lu
crare - nici batjocurii, nici temerii, nici timidităţii. Niciun lucru de pe
pământ, nici omul şi nici diavolul să nu vă împiedice să intraţi în ea.
Apoi, există unii care nu au fost chemaţi şi nici aleşi de Dum
nezeu să fie predicatori ai Cuvântului Său, dar care cred că au fost
chemaţi. Lucrul acesta este observat imediat de ceilalţi şi, poate,
chiar şi de ei înşişi. Poate că cineva întreabă: " Cum pot să-mi dau
seama dacă am fost chemat sau nu? " Vă voi da următorul răspuns:
veţi şti dacă Dumnezeu v-a chemat. El are mii de căi prin care îl
ajută pe om să înţeleagă că a fost chemat: prin îndemnuri directe,
prin cuvintele prietenilor sau ale duşmanilor, prin cărţi, prin Sfânta
Scriptură. El are multe căi.
Î n opinia mea, chemarea la lucrare este formată din trei etape.
Mai întâi, omul ajunge să creadă că Dumnezeu l-a chemat şi că vrea să
facă o anumită lucrare. În al doilea rând, el începe să aducă roade în
viaţa lui; altfel spus, apar rezultatele. "Îi veţi cunoaşte după roadele
lor" - vechiul test al roadelor - este un semn neîndoielnic. El începe
să ţină studii biblice. Le vorbeşte oamenilor despre nevoile lor, de-
PREDICATORUL 79
spre păcatele lor şi se roagă cu ei. Iar apoi, cineva se converteşte. El

reuşeşte să pregătească o persoană pentru botez. Î ncepe să aducă
oameni la Hristos. Iar a treia etapă, biserica recunoaşte că el a fost
ch emat şi că a fost pus deoparte pentru predicare.
Uneori, tinerii vin la mine şi mă întreabă: " Dumnezeu m-a che
mat să fiu pastor, dar nu mă angajează nimeni; nu pot să fiu pastor.
Nu pot să predic." Prietenul meu, nu cred că lucrul acesta poate fi
adevărat. Dacă Dumnezeu vrea să fiu pastor, dacă Dumnezeu m-a
ales, dacă Dumnezeu m-a chemat, dacă sunt dispus să accept che
marea Sa şi dacă, în urma rugăciunii şi a meditaţiei, mă predau Lui
şi primesc să fiu predicator pentru Hristos, aceasta nu înseamnă
că voi fi angajat imediat sau că voi fi numit de o organizaţie ca să
predic. Dar dacă Dumnezeu m-a chemat într-adevăr, atunci voi în
cepe să predic, voi începe să prezint Cuvântul după posibilităţile
mele - voi ţine studii biblice, voi vesti Cuvântul şi voi câştiga suflete.
Voi aduce roade. Dumnezeu îmi va purta de grijă. El îi răsplăteşte
întotdeauna pe lucrătorii Săi. Să nu uitaţi niciodată aceasta!
Mesagerul Domnului afirmă: "Am văzut că Dumnezeu a pus asu
pra slujitorilor Săi aleşi datoria de a decide cine este potrivit p en
tru lucrarea sfântă; şi, în unire cu biserica şi având dovada evidentă
a Duhului Sfânt, ei hotărau cine trebuie să meargă şi cine nu este
potrivit să meargă. Am văzut că, dacă s-ar lăsa doar câteva persoane
de ici şi de colo să decidă cine corespunde pentru această măreaţă
lucrare, urmarea ar fi confuzia şi tulburarea." - Mărturii, ediţia
1997, voI. 1, pag. 2 2 3
Mă aflam odată î n California, unde ţineam o campanie d e evan
ghelizare într-o casă de rugăciune şi aveam nevoie de un îngriji
tor. În zona aceea, trăia un tânăr care avea o benzinărie, dar care
nu avea multă carte şi, vai, cum mai stâlcea limba engleză! Am so
cotit că el este omul potrivit pentru această sarcină şi m-am dus
la preşedintele Conferinţei ca să vedem dacă putea fi angajat.
Preşedintele îl cunoştea şi mi-a spus că tânărul îşi exprimase de
mult timp dorinţa de a predica. Apoi mi-a spus:
- Eşti liber să faci ce vrei, dar numai nu-l încuraja să predice.
Niciodată nu va putea fi predicator!
Ei bine, eu nu ştiu; nu sunt atotştiutor. Dacă Dumnezeu cheamă

un om, este bine să nu-l opreşti. L-am angajat pe tânăr ca îngrijitor.
Într-o zi, mi-a destăinuit faptul că Dumnezeu îl chemase să predice.
Vă mărturisesc că mi-a venit greu să-I cred. Dar i-am spus:
- Uite ce vreau să-ţi spun. Dacă ai, într-adevăr, această convin
gere, mâine dimineaţă după ce faci curăţenie, vreau să închizi uşile
bisericii ca să nu te deranjeze nimeni. Apoi, urcă-te la amvon,
deschide Biblia la cartea lui Iov şi citeşte-o cu voce tare ca pentru
bătrâna doamnă Murphy din ultima bancă. Iar dacă nu înţelegi un
cuvânt, caută-I în dicţionar. Citeşte clar, desluşit, cu atenţie şi fără
grabă. Ai grijă să citeşti fără nicio greşeală; apoi vino şi spune-mi
cum a fost.
l-a luat aproape o săptămână ca să citească toată cartea lui Iov.
Apoi, l-am pus să citească în acelaşi fel cărţile lui Ieremia şi Isaia.
Cele mai frumoase cărţi dintre toate sunt Iov şi Isaia.
Prieteni, ca să scurtez povestea, tânărul acesta este acum pastor
hirotonit şi numele lui se găseşte în Anuarul AZŞ. El a citit Biblia cu
voce tare în biserică până când a reuşit să se exprime clar, desluşit
şi simplu. Jumătate dintre predicatori nu ştiu să citească - cel puţin
nu în public. Nu ştim cum să citim Biblia. Nu citim atent şi clar - nici
eu nu fac excepţie. Dacă puteţi să citiţi Biblia desluşit, înseamnă că
aţi făcut un prim pas important spre lucrarea de predicare.
Aşadar, ce este chemarea la lucrarea pastorală? Mă grăbesc acum
pentru că nu mai am mult timp şi am prezentat doar jumătate din
ceea ce doream să prezint. Î n opinia mea, lucrarea pastorală este
alcătuită din trei părţi. Primul element este convingerea pe care o
are omul în inima lui; al doilea, roadele; al treilea, recunoaşterea
din partea bisericii.
Dacă un tânăr are convingerea că Dumnezeu l-a chemat în lu
crarea pastorală, atunci el va primi în vreun fel recunoaşterea din
partea bisericii. Dumnezeu poate să i-o dea prin mii de căi. Iar el va
avea această convingere, orice s-ar întâmpla. Orice ar spune sau ar
face oamenii, el ştie că a fost chemat. El ştie aceasta din Cuvântul lui
Dumnezeu, din mesajul clar pe care i l-a dat Duhul Sfânt şi din nu
meroase alte surse. Apoi, el începe să lucreze, să ţină studii biblice,
------
PREDICATORUL 81
să se roage cu oamenii şi cineva se converteşte. Tânărul acesta îi

co nverteşte pe oameni şi îi aduce la Hristos.
Poate că veţi avea ocazia să susţineţi o campanie de evanghe
liz are sau să vă implicaţi într-un alt fel de lucrare. Folosiţi orice
ocazie ca să predicaţi despre Hristos. Acceptaţi să fiţi instructori la
şcoala de Sabat, faceţi tot ce vi se cere şi Dumnezeu vă va da roade.
Biserica vă va recunoaşte chemarea şi convingerea atunci când va
vedea roadele. Atunci vă va trimite şi vă va oferi recunoaştere. Dar
mai întâi, trebuie să aduceţi roade.
Primul lucru pe care trebuie să-I facă un tânăr este să ştie dacă
a fost chemat. Dovada chemării nu stă în educaţia primită; nu stă
în greutăţile prin care trece; nu stă în sacrificiile pe care le face. Ea
stă în roadele lucrării sale cu sufletele. Pavel a spus că oamenii pe
care i-a adus la Hristos erau dovada faptului că fusese chemat să fie
apostol ( 1 Cor. 9, 1.2).
Dar să nu vă aşteptaţi să primiţi imediat o biserică mare şi un sa
lariu mare. S-ar putea să mergeţi într-un loc dificil şi să daţi dovadă
că aţi fost chemaţi, să susţineţi studii biblice, să predicaţi în cas ele
oamenilor, la fel ca apostolii, sau chiar la colţurile străzilor. Aţi
predicat vreodată la colţul străzii? Ştiţi cum să predicaţi astfel încât
să captaţi atenţia trecătorilor? Cred că ar fi bine, după părerea m ea,
ca tinerii noştri predicatori să aibă această experienţă şi să înveţe
cum să predice în aer liber înaintea mulţimilor. Î ncercaţi acest
lucru! Este cea mai bună metodă de instruire din lume, nu-i aşa,
frate Anderson? Eu am aplicat-o. Vă spun, prieteni, ce nu trebuie să
faceţi. Să nu faceţi ca mine - să nu citiţi predica. Să nu folosiţi nici
măcar notiţe. Nu. Să nu redaţi predica din memorie. Nicidecum. Ci
să transmiteţi mesajul proaspăt ieşit din inima voastră. Veţi privi
direct în ochii ascultătorilor voştri, pentru că altfel nu veţi reuşi
să-i ţineţi atenţi nici măcar un minut. Gândul lor va zbura la alt
ceva. Când predici la colţul străzii, ai ocazia să înveţi ceva despre
predicare. Vă va face bine; fiecare predicator ar trebui să încerce
metoda aceasta.
Deci, dacă socotiţi că aţi fost chemaţi şi dacă biserica nu a recu
noscut încă lucrul acesta, mergeţi în lucrare şi dovediţi-vă chema-
rea printr-o viaţă sfântă şi prin câştiga rea sufletelor pentru Hristos.
Noii convertiţi sunt testul cel mai important. Mulţi membri laici
câştigă mai multe suflete decât unii predicatori. Părerea mea este
că noi, predicatorii, ar trebui să ne gândim bine la aceasta, să ne
cercetăm viaţa şi fie să ne schimbăm metodele, fie să ne schimbăm
locul de muncă.
Dacă o Conferinţă nu are suficienţi bani pentru a angaja un tânăr
care e convins că a fost chemat să fie pastor, atunci poate să-i spună
aşa: "Avem aici o zonă albă; du-te acolo şi predică! Noi te vom în
curaja şi te vom ajuta cu ce putem, dar nu putem să te plătim. Dacă
Dumnezeu vrea ca tu să predici, foarte bine - du-te şi predică acolo;
adu-i pe oameni la adevăr. Convinge-i să aducă zecime şi, în trei
ani, Conferinţa va avea suficienţi bani ca să-ţi dea salariu. Atunci te
vom angaja." De ce nu putem folosi metoda aceasta? Vom avea astfel
câţiva predicatori adevăraţi. Mulţi dintre tinerii noştri vor merge în
lucrare şi îi vor convinge pe oameni să aducă zecime, bani care vor
ajunge la Conferinţă, iar Conferinţa va avea de unde să le plătească
salariile. Consider că orice tânăr care reuşeşte să obţină un salariu
în urma unei lucrări de doi sau trei ani, este vrednic să fie angajat.
Cred că metoda aceasta va fi folosită odată.
Un lucru este cert: Dumnezeu nu te va chema în lucrare dacă nu
ştii să predici. Am ascultat predicatori care, fără a avea o vorbire
elocventă, au reuşit totuşi să câştige suflete, căci aveau o elocvenţă
a credinţei, o elocvenţă a pasiunii şi dragostei, căreia nu i te puteai
opune.
Nu poţi deveni un pastor bun doar pentru faptul că eşti un ex
pert în teologie, un bun cunoscător al omileticii sau un mare teolog.
Trebuie să devii, prin harul lui Dumnezeu, un creştin sincer - aceas
ta este singura cerinţă prezentă în Noul Testament.
Nu uitaţi că integritatea face parte din chemarea voastră la lu
crare. Trebuie să aveţi capacitatea de a vorbi, altfel Dumnezeu
nu v-a ales să propovăduiţi Cuvântul Său. Chemarea este aceasta:
"
" Duceţi-vă şi propovăduiţi. Voi mergeţi şi propovăduiţi prin ceea
ce sunteţi. Vă propovăduiţi pe voi înşivă, fiindcă omul este una cu
predica lui. Prea puţin ne dăm seama de acest fapt. Isus a zis: " Tot
PREDICATORUL 83
aş a să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă

fa ptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru " (Mat. 5, 1 6) . Lu
mina voastră trebuie să lumineze. Isus luminează prin voi. Dumne
zeu trebuie să lucreze în voi şi prin voi. Î n cazul multor predicatori
se întâmplă ca vanitatea, ambiţia şi mândria să se îmbrace, uneori,
în hainele oratoriei şi să se erijeze în îngeri de lumină. Caracterul
predicatorului este important.
Beecher ne avertizează: " O parte din pregătirea voastră pen
tru lucrarea pastorală creştină constă în maturizarea caracterului
vostru, astfel încât să deveniţi nişte modele a ceea ce predicaţi."
Tre buie să deveniţi modele.
O parte din indiciile chemării voastre la lucrare sunt calităţile
pastorului bun: caracter bun, stare de sănătate bună şi integritate
morală. Aveţi grijă ca Dumnezeu să fie Cel care vă cheamă, şi nu
mama iubitoare care vrea ca băiatul ei să fie predicator, sau tata, sau
un profesor, sau altă persoană dragă. Aveţi grijă ca acea persoană să
fie Dumnezeu.
Citez din nou din Prelegerile de la Yale, fiindcă sunt extraordi
nare. " Când Dumnezeu te-a chemat cu glas tare în clipa în care te-ai
născut", continuă Beecher, " când stătea la poarta vieţii, El nu a spus
'Vino, sfert de om' - întrucât un astfel de om nu este potrivit pen
tru lucrare; sau 'Vino, jumătate de om' - nici aşa nu puteai fi predi
cator; ci 'Vino, omule întreg!' - atunci ai venit tu." Pastorul creştin
adevărat trebuie să fie un om complet.
Pe lângă toate calităţile spirituale şi morale, cel care intră în
lucrarea pastorală trebuie să fie caracterizat de bun-simţ. Nu pot
să vă explic ce este bunul-simţ, dar de obicei mă refer la ceea ce
înţelegem toţi prin aceste cuvinte. Chiar dacă suntem vorbitori
străluciţi şi buni, dacă ne lipseşte bunul simţ, mai bine plecăm din
lucrare.
Se povesteşte că un tânăr care locuia într-una din văile Scoţiei
se pregătea să plece la Edinburgh, unde dorea să studieze ca să fie
pastor în Biserica Nouă. Vă amintiţi, bineînţeles, de scindarea vechii
biserici naţionale scoţiene - ei o numesc biserica de rit scoţian. Cei
nemulţumiţi de răceala din vechea biserică o ficială au plecat şi
------ ------- ------
şi-au construit câteva locaşuri de închinare mici şi simple şi şi-au

pus numele de Biserica liberă. Oamenii din vechea biserică spu
neau despre biserica nouă şi liberă:
- Este Biserica liberă, biserica mică, biserica fără turlă!
- Da, răspundeau membrii Bisericii Libere, iar voi sunteţi biseri-
ca veche, biserica rece şi fără oameni!
Aşadar, tânărul nostru dorea să fie predicator într-una din bi
sericile noi. Î nainte să plece la Edinburgh, bunicul l-a luat deoparte
şi i-a zis:
- Jamie, vei fi pastor şi pentru aceasta ai nevoie de trei lucruri.
Cea mai mare nevoie a ta este harul lui Dumnezeu, în al doilea rând,
ai nevoie de învăţătură; iar în al treilea rând, ai nevoie de bun-simţ.
Acum, harul lui Dumnezeu poţi să-I ceri în rugăciune. Învăţătura o
primeşti la şcoală. Dar dacă nu ai bun-simţ, Jamie, mai bine rămâi
acasă, fiindcă pe acesta nici Dumnezeu şi nici oamenii nu pot să ţi-l
dea.
Nici nu ne dăm seama cât de valoros este acest sfat. Avem mare
nevoie în lucrare de ceea ce numim bun-simţ.
Lucrarea pastorului nu este uşoară. Uneori, el trebuie să aibă
grijă de biserici mari. Uneori, chiar şi bisericile mici îi ocupă mai
mult timp decât ne putem imagina. Biserica are mai multe depar
tamente, ca de exemplu o şcoală. De aceea, este nevoie de multă
înţelepciune, de pricepere şi răbdare în relaţiile cu oamenii şi în ad
ministrare, iar în acest caz predicatorul este şi director, într-un anumit
sens. La amvon trebuie să fie un orator cel puţin bun. El este totodată
şi profesor, dar nu numai profesor. Profesorul prezintă informaţiile,
insistă asupra lor şi le explică. Sarcina lui este să se asigure că elevii
au înţeles. Dar aici nu este suficient ca ei să înţeleagă. Predicatorul
trebuie nu numai să cunoască informaţiile şi să le prezinte, ci el tre
buie să fie ceea ce-i învaţă pe alţii; şi trebuie să-i înveţe adevărul şi
să-I vestească în aşa fel, încât oamenii nu numai să-I înţeleagă, ci şi
să-I transpună în viaţa lor. Aceasta este deosebirea dintre predare
şi predicare.
Despre Michelangelo s-a spus că, de fiecare dată când lovea
marmura cu dalta, dădea viaţă unui înger. La fel şi predicatorul -
PREDICATORUL 85
fiecare dintre predicile lui trebuie să fie ca o lovire cu dalta, care

să dea viaţă chipului lui Hristos şi portretului vieţii Sale în inima
ascultătorilor lui. Lucrarea lui nu este un proces greoi şi îndelungat,
ci fiecare mesaj pe care îl aduce din Cartea lui Dumnezeu trebuie să
răsune în urechile oamenilor ca un îndemn: " Acum, acum, astăzi;
acum este timpul să fii ca Hristos; a sosit vremea să iei decizia;
astăzi este ziua! " Cuvântul lui Dumnezeu este o literă moartă atâta
timp cât rămâne în Carte. El trebuie să prindă viaţă în predicator
ca să poată prinde viaţă în cel ce ascultă. Adevărul trebuie să facă
parte din noi pentru ca să capete forţa aceea de care ar fi lipsit dacă
ar fi numai citit dintr-o carte. Trebuie să vorbim cu oamenii "din
Scripturi", cum a făcut Pavel (Fapte 1 7,2).
Nu uitaţi niciodată că gândurile noastre se vor vedea în ceea ce
vorbim. Ceea ce suntem cu adevărat va fi dat în vileag în cele din
urmă. Dacă vreau să fiu predicator adevărat, trebuie să fiu în stare
nu numai să vestesc mesajul lui Dumnezeu de la amvon, ci să-I şi
trăiesc în familia mea. Soţia mea, băieţii şi fata mea trebuie să ştie
că eu cred şi trăiesc ceea ce predic. Când mă aflu la amvon şi când
soţia mea se află în sală, vreau să o pot privi în ochi şi să ştiu că
în mintea ei îşi spune: " El crede fiecare cuvânt pe care îl predică.
Sunt convinsă. Trăiesc în aceeaşi casă cu el. Îl cunosc. El se roagă
cu mine, stă de vorbă cu mine acasă şi ştiu cum trăieşte." Prieteni,
dacă soţia mea nu este convinsă că sunt un om sincer şi onest al
lui Dumnezeu, atunci nu sunt creştin. Vreau ca băieţii mei să poată
spune: " Da, e adevărat, tata are multe defecte; face cutare şi cutare
lucru. Dar un lucru este clar: el este un om sincer. Şi dacă aş putea
să fiu creştin ca tata, atunci vreau să fiu creştin." Iată ce mi-aş dori
să spună. În lumea aceasta nu există o răsplată mai mare pentru
predicator decât aceea ca fiii şi fiicele lui să se ridice şi să-I binecu
vânteze atunci când îl aud predicând sau când îl văd cum trăieşte în
familie. Soţiile voastre vă cunosc toate defectele, dar le trec cu ve
derea. Dumnezeu să le binecuvânteze pe soţiile noastre care trăiesc
alături de noi, nişte oameni slabi, şi predicatori pe deasupra, pentru
că ele suportă tot ce trebuie să suporte din partea noastră şi stau în
tăcere în sală, când ar putea să se ridice, să ne dea în vileag toate de-
fectele şi să ne strice astfel toate predicile. Dar ele nu fac aşa. Soţiile
noastre ştiu dacă suntem sinceri.
A fi omul lui Dumnezeu, a predica mesajul lui Dumnezeu din
Cartea lui Dumnezeu înaintea poporului lui Dumnezeu în ziua lui
Dumnezeu - iată idealul, aşa trebuie să fie şi este tot ceea ce ne
dorim să fim, pentru ca persoanele cele mai apropiate să poată
spune atunci când ne aud predicând: " Mesajul acesta mi-a aj uns
la suflet. Ştiu că el îl crede, fiindcă îl trăieşte." Ascultătorii noştri
sesizează lucrul acesta, fie că trăiesc sau nu în aceeaşi casă cu noi.
Dacă cineva nu trăieşte mesajul pe care îl predică, va veni o zi
în care lucrul acesta va fi dezvăluit înaintea lumii. I se va întâmpla
precum celor şapte fii ai lui Sceva, care au chemat numele Domnu
lui Isus peste nişte oameni posedaţi de duhuri rele şi au zis: "Vă jur
pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară! " Atunci s-a
întâmplat ceva tragic. Duhul rău le-a răspuns: ,,'Pe Isus Î l cunosc şi
pe Pavel îl ştiu, dar voi, cine sunteţi?' Şi omul în care era duhul cel
rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa
fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Lucrul acesta a fost cunos
cut de toţi iudeii, de toţi grecii care locuiau în Efes şi i-a apucat frica
pe toţi: şi Numele Domnului Isus era proslăvit." (Fapte 1 9, 1 3 - 1 7)
Î n copilărie am petrecut mult timp în casa bunicilor mei materni.
Bunica mea citea Biblia cu mare plăcere. Ne citea din ea şi cuvintele
prindeau viaţă sub privirile noastre. Am auzit-o citind acest pasaj
de mai multe ori şi izbucneam în râs de fiecare dată. Îmi descria sce
na şi imaginea pe care mi-am format-o atunci mi-a rămas în minte
până astăzi. Exorciştii aceştia îngâmfaţi aveau o poziţie foarte înaltă
în societate - erau nişte oameni mândri şi egoişti şi se credeau su
periori celorlalţi oameni. Dar dintr-odată totul se schimbă. Un sin
gur om reuşeşte să-i pună pe fugă pe toţi şapte. Incidentul ajunge la
urechea tuturor.
Se poate întâmpla să folosim numele Domnului Isus ca aceşti oa
meni, ca pe un talisman, ca pe un descântec, ca pe o formulă magică,
însă va veni ziua în care viaţa noastră lipsită de putere, viaţa noastră
deşartă, pretenţiile noastre neîntemeiate că suntem conducători
spirituali vor fi spulberate şi în care demonii mândriei şi ai nebuniei
PREDICATORUL 87
noastre vor râde de noi. 0, colegi predicatori, să credem că lucrarea

noastră este o chemare nobilă şi sfântă! Să ne asigurăm că Domnul
Isus este proslăvit prin viaţa noastră!
Se povesteşte că, pe vremea când predicatorii ambulanţi erau
găzduiţi gratuit în hanuri, un predicator din Carolina de Nord s-a
oprit la un mic han dintr-un orăşel vechi şi a găzduit acolo mai
multe zile. Spre surprinderea lui, când să plece, gazda i-a prezentat
nota de plată:
- Dar de ce, i-a spus el, ştiam că predicatorii nu plătesc găzduirea.
- Da, aşa este, i-a spus proprietarul. Dar tu ai venit şi ai servit
masa fără să ceri binecuvântarea. Nimeni nu te-a văzut purtând o
Biblie. Fumezi cele mai mari trabucuri pe care le-am văzut pe aici.
Ai vorbit despre orice altceva în afară de religie. De unde să ştim că
eşti predicator? Trăieşti la fel ca orice păcătos şi acum trebuie să
plăteşti la fel ca toţi păcătoşii.
Zâmbim, dar nu credeţi că exact aşa ni se va întâmpla dacă nu
suntem vigilenţi? Ferească Dumnezeu ca la judecată să auzim în
dreptul nostru cuvintele: "Ai trăit ca păcătoşii şi acum trebuie să
rămâi cu eL" Gândul acesta este tulburător, nu-i aşa? Trebuie să fim
conştienţi că avem o misiune, o misiune supremă. Trebuie să avem
curajul să spunem " Nu ".
Dr. Jowett, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului tre
cut, a venit din Anglia şi a lucrat în New York aproape zece anL El a
observat că mai ales aici, în America, predicatorii îşi iroseau inutil
energia şi timpul cu lucruri neimportante. El a afirmat că aceştia
aveau nevoie să fie conştienţi de misiunea lor, de misiunea lor
supremă. Dr. Jowett era conştient de misiunea lui. Atenţia lui nu era
distrasă cu uşurinţă. Lui îi era clar ce drum îi stătea înainte şi a refu
zat cu insistenţă să se abată de la el şi să o apuce pe alte căi. El a avut
curajul, pe care mulţi dintre noi nu îl avem, să spună " nu " la multe
comitete şi la toate invitaţiile şi tentaţiile care i-ar fi consumat
energiile în mod inutil. Activitatea lui nu a fost vastă, dar a lăsat o
amprentă adâncă. Prin lucrarea sa, el a arătat că profunzimea am
prentei pe care o lasă lucrarea unui pastor este, de obicei, invers
proporţională cu mulţimea activităţilor în care acesta se implică.
Î n repetate rânduri, el a atras atenţia pastorilor de aici, din

America, asupra riscului (pe care el îl considera a fi păcatul nostru
de căpetenie şi poate că a avut dreptate) de a ne implica în prea
multe activităţi de prisos. Vrem să facem câte puţin din tot ce fac
alţii; de aceea, nu facem nimic bine. "Am convingerea profundă",
a spus el într-o ocazie când se adresa unui grup de pastori, " că
unul dintre pericolele cele mai mari cu care se confruntă lucrarea
din ţara aceasta este risipirea fără rost a energiilor cu o mulţime
impresionantă de preocupări care nu ne mai lasă timp sau putere
pentru o comuniune deschisă şi plăcută cu Dumnezeu." Î n continu
are, el a spus că singurul lucru logic şi util pe care ar trebui să-I facă
cei mai mulţi dintre noi este să se debaraseze de toate lucrurile de
care nu răspund în mod direct. Ele nu au o valoare permanentă, nu
sluj esc unei necesităţi şi nu fac altceva decât să ne consume energia
care ar trebui dedicată sarcinii pe care am fost chemaţi şi rânduiţi
să o împlinim.
Iată cele 12 reguli scrise de Wesley pentru predicatorii metodişti.
Ar fi bine să le citim măcar o dată, cu atenţie:
1. Fii harnic! Fii întotdeauna ocupat cu ceva! Nu te
ocupa niciodată cu lucruri neimportante. Nu pierde vremea
niciodată şi nu-ţi lua pentru un lucru mai mult timp decât
e necesar.
2. Fii serios. Mottoul tău să fie: " Sfinţenie Domnu
lui. " Evită orice atitudine uşuratică, ironizarea şi vorbirea
nechibzuită.
3. Discută rar şi prudent cu femeile, mai ales cu femeile
tinere.
4. Nu lua hotărâre a de a te căsători fără să te rogi lui
Dumnezeu cu solemnitate şi fără să-ţi consulţi fraţii.
5. Nu crede rău despre nimeni până când nu ai o dovadă
sigură; nu da crezare oricui. Interpretează acţiunile altora
în cea mai bună lumină posibilă. Se ştie că judecătorul tre
buie să fie întotdeauna de partea acuzatului.
6. Nu vorbi de rău pe nimeni, altfel cuvântul tău va acţiona
ca o cangrenă; păstrează-ţi opiniile pentru tine până când vor
beşti mai întâi cu persoana în cauză.
PREDICATORUL 89
7. Spune-i cu dragoste, în mod deschis şi cât mai repede

posibil toate defectele pe care crezi că le are, pentru ca ele
să nu capete proporţii exagerate în inima ta. Grăbeşte-te să
scapi de focul acesta care-ţi înfierbântă sufletul.
8. Să nu ai o atitudine de superioritate. Predicatorul
Evangheliei trebuie să fie slujitorul tuturor.
9. Nu te ruşina de nimic altceva decât de păcat; să nu-ţi
fie ruşine să-ţi mărturiseşti păcatul atunci când este ne
cesar.
10. Fii punctual! Fă totul exact la timpul stabilit. Nu te
abate de la reguli şi respectă-le, ca să ai o conştiinţă curată.
11. Nu ai nimic altceva de făcut decât să salvezi suflete.
De aceea, investeşte şi investeşte-te în această lucrare. Şi
mergi întotdeauna nu numai la aceia care au nevoie de
tine, ci mai ales la aceia care au foarte mare nevoie de tine.
12. Acţionează în toate lucrurile nu cum îţi place, ci ca
un fiu al Evangheliei şi în unire cu fraţii tăi. De aceea, este
de datoria ta să îţi foloseşti timpul după cum se recomandă
în regulile noastre; o parte din timp să o dedici predicării
şi vizitelor din casă în casă, iar o altă parte studiului,
meditaţiei şi rugăciunii. Mai presus de toate, dacă lucrezi
alături de noi în via Domnului, este nevoie să împlineşti
acea parte a lucrării pe care ţi-o dă Conferinţa, în momen
tul şi locul pe care aceasta le va socoti cele mai potrivite,
pentru slava Domnului.
După cum ai observat, sarcina ta nu este să predici de
multe ori şi să ai grijă numai de o clasă socială sau alta, ci
este să salvezi cât mai multe suflete posibil, să aduci, atât
cât îţi stă în putinţă, cât mai mulţi păcătoşi la pocăinţă şi
să-i întăreşti, cu toată puterea ta, în sfinţenia aceea fără de
care ei nu Îl vor vedea pe Domnul. Şi, nu uita, predicatorul
metodist trebuie să ţină seama de toate punctele, fie mai
mici sau mai mari, din regulamentul metodist. De aceea,
vei avea nevoie de multă cuviinţă şi bun-simţ şi va trebui
să fii pregătit să faci faţă oricărei situaţii.
90 PAŞTE O I LE MELE!
Î n aceste zile se vorbeşte foarte mult despre omul obişnuit şi

despre lucrurile care trebuie făcute pentru omul obişnuit. Î nsă
Dumnezeu cheamă în lucrare mulţi oameni deosebiţi. Dacă ne
îmbolnăvim, vrem să fim trataţi de un medic deosebit de bun. Dacă
ni se strică maşina, vrem să o ducem la un mecanic deosebit de bun.
Dacă ţara noastră este în război, vrem să avem un comandant al
armatei deosebit de priceput. Herbert Hoover a spus odată: " Nu am
întâlnit niciodată un tată sau o mamă care să nu-şi fi dorit ca fiii şi
fiicele lor să ajungă bărbaţi şi femei deosebite." Să dea Dumnezeu să
fie întotdeauna aşa. În continuare, el a spus că viitorul ţării noastre
nu depinde de mediocritate, ci de reînnoirea continuă a conducerii
în toate etapele dezvoltării ei.
La fel este şi cu lucrarea de slujire creştină. Dumnezeu caută oa
meni speciali, oameni deosebit de consacraţi şi de supuşi puterii
Duhului Sfânt, oameni care să aibă o speranţă şi o credinţă deose
bite, o cunoaştere deosebită a Sfintelor Scripturi.
Cineva scria următoarele gânduri despre pastor şi lucrarea lui -
citez din Review and Herald (2 aug. 1 9 5 6) :
Dacă este tânăr, nu are experienţă. Dacă are părul alb,
este prea bătrân. Dacă are cinci sau şase copii, are prea
mulţi; dacă nu are copii, dă un exemplu rău. Dacă foloseşte
notiţele la amvon, predicile lui sunt pregătite dinainte şi
seci; dacă improvizează, predicile lui nu sunt profunde.
Dacă este atent cu săracii, se dă în spectacol; dacă este
atent cu bogaţii, încearcă să fie aristocrat. Dacă foloseşte
multe ilustraţii, neglijează Biblia; dacă nu foloseşte sufi
ciente ilustraţii, nu se face înţeles. Dacă dezaprobă răul,
exagerează; dacă nu îl condamnă, îi place compromisul.
Dacă predică o oră, vorbeşte prea mult; dacă predică mai
puţin de o oră, este leneş. Dacă predică despre adevăr,
este ofensiv; dacă nu, este ipocrit. Dacă nu reuşeşte să fie
pe placul tuturor, face rău bisericii; dacă este pe placul tu
turor, nu are opinii personale. Dacă predică despre zecime,
îi plac banii; dacă nu predică despre zecime, nu urmăreşte
progresul bisericii. Dacă are salariu mare, este materialist;
PREDICATORUL 91
dacă are salariu mic, d ă dovadă c ă nu merită mai mult. Dacă

predică tot timpul, oamenii se plictisesc să-I asculte numai
pe el; dacă invită alţi predicatori, fuge de responsabilităţi.
Şi se mai spune că predicatorul are o viaţă uşoară!
Paragraful acesta pare amuzant când îl citeşti, dar nu mai este
amuzant când îl trăieşti pe propria piele. Oricine poate să critice
şi aproape oricine cade în această capcană. Diavolul a fost pârâşul
fraţilor, însă unii fraţi nu renunţă niciodată la această atitudine. Nu
vom reuşi niciodată să-i mulţumim pe toţi şi, uneori, vom avea im
presia că nu reuşim să mulţumim pe nimeni. Dar, fraţi pastori, în
fiecare zi ar trebui să lucrăm cu zel şi întotdeauna să ne străduim
să fim pe placul Domnului, a Aceluia care ne-a chemat să predicăm.
Gândiţi-vă la marea noastră responsabilitate, exprimată în poezia
aceasta care a fost copiată de mama mea şi pe care o port în Biblie:
Suntem singura Biblie pe care o va citi lumea nepăsătoare
Suntem Evanghelie pentru păcătos, crezul pentru zefle-
mitor
Suntem solia din urmă a Domnului dată prin faptă şi cuvânt.
Dar dacă literele sunt strâmbe şi scrisul nu se mai vede,
Dacă mâinile noastre sunt ocupate cu altceva şi nu cu
lucrarea Sa,
Dacă picioarele noastre umblă pe calea amăgitoare a
păcatului,
Dacă limba noastră rosteşte cuvinte pe care buzele S ale
le-ar refuza;
Mai putem spera să Îl ajutăm şi să grăbim revenirea Sa?
Nu ştiu cine a scris poezia aceasta, dar mi-aş fi dorit să o fi scris
eu. Nu ştiu cine este autorul, dar ştiu că mi-a atins inima. Cum să-L
ajutăm pe Domnul Isus şi lucrarea Sa de pe pământ? Cum să grăbim
revenirea Sa? Fiind predicatori adevăraţi ai Evangheliei Sale; fiind
ceea ce trebuie să fim, ca să putem predica cum trebuie să predicăm.
Predicatorul trebuie să fie pregătit să primească mereu putere
de la Dumnezeu. Nu amânaţi predicarea Evangheliei pentru mo
mentul în care veţi primi de la Duhul Sfânt toată puterea de care
aveţi nevoie ca să atingeţi ţinta.
Când eram copil, am făcut o călătorie cu trenul pe vechea rută

Denver - Rio Grande, care a fost construită de muncitori irlandezi.
După ce am pornit din staţia Denver, am observat că trenul se în
drepta direct spre Munţii Stâncoşi. A aşteptat mecanicul ca trenul
să capete toată puterea de care avea nevoie ca să traverseze Munţii
şi să ajungă la Salt Lake City şi apoi la San Francisco? Nu! .Când a
plecat din staţie, el a lăsat să iasă o parte din presiunea aburului
prin supapa de siguranţă şi a păstrat suficient abur cât să poată
porni trenul. Mai întâi, a avut suficient abur cât să pornească, apoi
suficient abur cât să menţină o viteză constantă, şi apoi a mărit can
titatea de aburi pe măsură ce traversa munţii. Dacă trenul ar fi avut
în cazan încă de la început tot aburul necesar pentru traversarea
munţilor, atunci locomotiva, trenul şi pasagerii ar fi sărit în aer.
Dumnezeu nu ne dă din prima zi de lucrare tot harul şi puterea
de care avem nevoie ca să ajungem în Împărăţia slavei. El ne dă
putere treptat, zi de zi. Dragi prieteni tineri, care aţi venit astăzi aici,
rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă dea suficientă putere cât să porniţi la
lucru. Apoi, în fiecare dimineaţă, veţi primi de la El puterea necesară
pentru o zi de lucru şi tot aşa până în ziua finală.
Am aflat că regretatul John Robertson din Glasgow, unul dintre
marii predicatori ai lui Dumnezeu, a lucrat ca pastor 40 de ani, din
tre care 20 i-a petrecut în necredinţă. Se urca la amvon, dar era ne
credincios. El singur a mărturisit acest lucru. Lucrarea nu i se mai
părea la fel de frumoasă ca la început. A luat hotărârea să renunţe
la misiunea lui şi, într-o dimineaţă, s-a rugat: ,,0, Doamne, Tu m-ai
trimis în lucrare în urmă cu 20 de ani, dar am greşit şi Ţi-am înşelat
aşteptările, iar acum vreau să renunţ." Mulţi predicatori şi-ar dori
să se roage aşa. El s-a prăbuşit la pământ în timp ce se ruga şi, prin
tre suspine, a auzit glasul Domnului care i-a spus: "John Robertson,
este adevărat că Eu te-am trimis în lucrare în urmă cu 20 de ani.
Este adevărat că ai greşit şi că M i-ai înşelat aşteptările, dar, John
Robertson, Eu nu am venit la tine ca să văd că renunţi, ci ca să îţi
reînnoieşti angajamentul." Şi ni se spune că această reînnoire a an
gajamentului a însemnat pentru el începutul unei lucrări noi şi mai
frumoase. După acest moment, a săvârşit cea mai valoroasă lucrare
PREDICATORUL 93
din viaţa lui. Prietene, dacă treci printr-o perioadă critică şi dacă
vrei să renunţi, lasă-L pe Dumnezeu să-ţi reînnoiască angajamentul.
Dwight L. Moody a trecut printr-o astfel de criză într-o zi când se
afla în camera unui hotel din New York. Î n timp ce postea şi se ruga,
puterea lui Dumnezeu s-a revărsat peste el în aşa măsură, încât a
fost nevoit să-I ceară lui Dumnezeu să-Şi oprească mâna. A trecut
pe aici şi John Wesley, la 34 de ani, când lucrarea lui era fără succes
şi când era neconvertit. Este adevărat că primise o educaţie foarte
bună la Universitatea din Oxford. Avea autoritate. Era deja hirotonit
de Biserica Anglicană, dar eşecul lui era total şi ştia aceasta. Însă
într-o seară s-a dus la bisericuţa din strada Aldersgate, unde un laic
(atenţie!) s-a ridicat şi a citit introducerea comentariului lui Luther
la Galateni. Î n timp ce el citea, Wesley a spus:
- Am simţit o căldură ciudată în inimă. Apoi am înţeles că până
şi eu pot găsi iertarea de păcate.
Şi aceasta în urma citirii de către un laic a cuvintelor lui Martin
Luther într-o biserică mică. John Wesley a trăit experienţa naşterii
din nou şi a pornit să facă o mare lucrare pentru Dumnezeu. Astfel
de momente, în care experienţa este trăită foarte intens, pot fi sufi
ciente pentru a alunga pentru totdeauna din viaţa noastră fantoma
sentimentului destoiniciei noastre şi pentru a rămâne în fiecare zi
lângă Isus.
Nu uita, prietene predicator, dacă eşti al lui Hristos şi dacă Dum
nezeu te-a chemat să predici Evanghelia, nimic de pe pământ
nu-ţi poate aduce vătămare. Odată au venit la Isus nişte oameni
care L-au avertizat astfel: " Pleacă şi du-Te de aici, căci Irod vrea să
Te omoare." Isus le-a răspuns: " Duceţi-vă şi spuneţi vulpii aceleia:
'Iată că scot dracii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia
zi voi isprăvi'" (Luca 1 3,32). Ce a vrut Isus să spună aici? El a spus
că avea de făcut lucrarea pe care l-a încredinţat-o Dumnezeu şi că,
până la isprăvirea acestei lucrări, Irod nu putea să-I facă niciun
rău, Pilat nu putea să-I facă niciun rău, Cezar nu putea să-I facă
niciun rău, niciun om de pe pământ nu putea să-I facă vreun rău;
nici măcar demonii. El era Omul lui Dumnezeu, care îndeplinea lu
crarea lui Dumnezeu. La fel se întâmplă şi cu tine, şi cu mine. Lupta
--- ----
aceasta nu ne dă niciun răgaz, prietene! Nu ne-am angajat în lu

crare pentru un anumit număr de zile sau ani; ne-am angajat pe o
perioadă nelimitată.
Cu ceva timp în urmă, revista Time a publicat un articol cu ti
tlul " De ce capitulează pastorii? ", scris de Dr. Wesley Shrader de
la Şcoala Teologică Yale. El declară că un mare număr de _pastori
cedează, că rolul pastorului devine imposibil, că problema numărul
unu a clericilor de astăzi este sănătatea mintală.
Pastorii capitulează. Dar vreau să vă spun un lucru, prieteni:
dacă veţi face lucrarea pe care Dumnezeu vă cheamă să o faceţi,
atunci nu o veţi abandona. El nu vă cheamă să faceţi un lucru
care să vă determine să capitulaţi. Este adevărat Însă că pastorii
capitulează. Niciun pastor nu poate astăzi să-şi isprăvească lu
crarea într-un program de opt ore pe zi sau de patruzeci de ore pe
săptămână. Mulţi lucrează aproape şaptezeci de ore pe săptămână,
după cum ne indică ultimul sondaj. Cerinţele adresate pastorilor
sunt adeseori imposibile. Î nsă lucrarea adevărată la care ne-a che
mat Dumnezeu nu este imposibilă. El nu ne cere niciodată să facem
ceva imposibil. Oamenii ne cer, dar El nu. Categoric că întotdeauna
sunt de făcut mai multe lucruri decât ne este în putinţă să facem.
Oamenii ne cer să facem mai mult şi să ne implicăm în anumite lu
cruri pe care nu avem niciun drept să le facem, fiindcă dacă le-am
face, marea lucrare a lui Dumnezeu nu ar mai fi pe primul loc. Dar
niciunul dintre noi nu trebuie să se lase zdrobit, copleşit sau învins
de aceste lucruri.
N oi nu putem intra în competiţie cu vocile de la radio sau de la
televizor şi nici cu manifestările zgomotoase şi derutante din epoca
aceasta; dar după cum sublinia autorul editorialului revistei Chris
tian Century, avem un avantaj mare: putem proclama Evanghelia
creştină, putem arăta care este semnificaţia ei pentru viaţa actuală
şi putem întâmpina nevoia inimii omeneşti la nivelul cel mai pro
fund. Când predicăm Evanghelia în bisericile noastre, nu suntem în
competiţie cu nimeni. Avem un mesaj etern, potrivit oricărui timp
şi oricărei persoane, fii ndcă el a fost creat pentru inima omenească
de către Dumnezeul care l-a creat pe om.
PREDICATORUL 95
Când aveam 19 ani, m-am dus să-I văd pe bunicul meu care se
afla pe patul de moarte în ultima zi din viaţa lui. A fost un om e
vlavios, un creştin evlavios, de meserie fierar şi fermier. A fost plecat
în Alaska în timpul Goanei după Aur. Eram numai eu cu el. Deodată,
mi-a spus că vrea să se ridice din pat. Am încercat să-I descurajez,
pentru că era foarte bolnav. Era totuşi un bărbat foarte puternic,
fiindcă s-a ridicat şi nu am putut să-I opresc. S-a îndreptat spre o
poliţă din cameră de unde a luat Biblia lui veche. Eu începusem deja
să studiez ca să devin pastor şi lucram cât puteam pentru salvarea
sufletelor. Bunicul meu se rugase de multe ori ca Domnul să-şi pună
mâna peste mine şi să mă conducă în lucrarea de păstorire creştină.
S-a aşezat pe marginea patului şi mi-a spus:
- Nepoate, într-o zi vei deveni pastor, un predicator pentru H ris
tos. Dumnezeu te-a chemat în lucrarea Sa şi vreau să-ţi citesc ceva
pe care trebuie să-I ştii şi să nu-I uiţi niciodată.
A deschis la capitolul 2 din 1 Corinteni şi l-a citit aproape în
întregime, punând accent îndeosebi pe versetele de la 1 3 la 1 6.
EI a insistat asupra faptului că predicatorul trebuie să fie în stare
să întrebuinţeze o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhov
niceşti. " Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumne
zeu, căci, pentru el, sunt o nebunie." Lucrurile duhovniceşti trebuie
"
"judecate duhovniceşte . După aceea, a închis Cartea şi mi-a spus:
- Nepoate, nu uita, nu poţi niciodată să fii un slujitor al lui Hristos
dacă nu eşti un om duhovnicesc. Numai un om duhovnicesc poate
înţelege Scripturile, fiindcă ele au fost scrise de Duhul lui Dumne
zeu. Nu poţi predica Scriptura dacă nu eşti un om duhovnicesc, pen
tru că nu poţi să le înţelegi.
Apoi s-a urcat imediat în pat. După câteva ore, a murit pe braţul
meu, în timp ce rostea un verset din Scriptură: ,, 0, adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt
judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui ! " (Romani 1 1,3 3).
Am cerut ca versetul acesta să fie scris pe piatra de pe mormântul
lui, care se află în Colorado. Atunci am văzut moartea pentru prima
dată; însă despre moartea lui pot să zic: ,,0, de aş muri de moartea
celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor! " (Num. 23,10).
Poveţele lui mi s-au întipărit în inimă: " Ca să fii pastor, trebuie să fii
un om duhovnicesc." Când am primit hirotonirea, am rostit ca an
gajament cuvintele din 1 Corinteni 2,1.2 şi de atunci încoace, ele au
fost mottoul lucrării mele. Vreau să vă spun, dragi prieteni şi colegi,
că pastorul adevărat trebuie să fie un om duhovnicesc. Î n inima lui
trebuie să răsune Cuvântul lui Dumnezeu.
Aş putea să spun foarte multe lucruri despre cum ar trebui să fie
predicatorul. Despre calităţile lui s-a vorbit în repetate rânduri şi
mult mai bine decât aş putea eu să o fac. Este mai uşor să vorbeşti
despre ele decât să le trăieşti - este imposibil să le trăim prin pute
rea noastră. Iar după ce am spus tot ce trebuia, ne dăm seama că
totul putea fi cuprins într-o singură propoziţie: Pentru a fi un sluji
tor al lui Hristos, pentru a primi chemarea Sa, pentru ca lucrarea
noastră să-I fie plăcută, trebuie să fim oameni duhovniceşti. Şi dacă
Duhul Sfânt ne călăuzeşte, ne conduce, nu numai în tot adevărul, ci
în toată slujirea, dacă ne susţine, ne învaţă şi ne descoperă lucrurile
lui Hristos, atunci vom fi sluj itori buni ai lui Hristos.
Dragi tineri, vreau să vă spun că nu veţi regreta niciodată fap
tul că aţi acceptat chemarea lui Dumnezeu. Slujirea lui Hristos este
unica ocupaţie care va rămâne în eternitate. Să ne gândim la un
campion al cărui nume este cel mai des amintit în lumea sportului.
El îi depăşeşte cu mult pe toţi concurenţii, este cel dintâi dintre toţi,
inclusiv la proba de decatlon. Î nsă după câţiva ani, devine atât de
firav şi de neajutorat ca un copil şi nu mai are decât nişte trofee de
argint ca amintire. Să ne gândim la un mare umorist, celebru pe mai
multe continente, care se îmbogăţeşte prin faptul că-i face pe oa
meni să râdă - mii de oameni hohotesc de râs în fiecare seară când
îl văd la televizor. Într-un final, el este dat uitării, fără Hristos, fără
speranţă şi fără Dumnezeu în lumea aceasta şi în lumea viitoare. Să
ne gândim la un mare om de stat, la un om de afaceri al cărui nume
este cunoscut de toţi şi care apare în ziarele din toată lumea. Pla
nurile şi oratoria lui i-au captivat pe oameni ani la rând, dar acum
renumele lui se stinge. Imperiul pe care şi l-a imaginat şi pentru
care a muncit se destramă. Acum, el nu mai este decât un nume în
cartea de istorie. Să ne gândim chiar şi la un predicator elocvent
PREDICATORUL 97
dorit de toată lumea, la omul cu " gura de aur", cu o personalitate

magnetică - trec anii, el dispare şi în urma lui nu mai rămâne decât
o amintire ca un cântec frumos sau ca un nor trecător pe cerul unei
zile de vară. Cântăreţul talentat, a cărui voce a entuziasmat şi a tăiat
respiraţia a milioane de oameni, nu mai poate să cânte acum, glasul
lui nu se mai face auzit.
Dar să ne gândim la slujitorul credincios al lui Hristos, care a
trăit Cuvântul lui Dumnezeu ca să-I poată predica şi care a predicat
Cuvântul lui Dumnezeu ca să-I poată trăi. El a fost un om sincer,
onest, credincios, un cercetător al Cuvântului, un om al rugăciunii,
al perseverenţei şi al dragostei. Anii au trecut, el nu mai este printre
noi, însă viaţa lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, iar când
Acela care este viaţa lui se va arăta, atunci se va arăta şi el împreună
cu Isus în slavă (Col. 3,3.4). Toate ocupaţiile din lumea aceasta sunt
trecătoare - medicul creştin nu va mai avea bolnavi pe care să-i
îngrijească, asistenta nu va mai fi nevoită să stea trează nopţi la rând
ca să aibă grijă de muribunzi, marele administrator, războinicul,
contabilul, toate aceste ocupaţii vor dispărea pentru totdeauna -
însă predicatorul lui Dumnezeu va proclama de-a lungul veacuri
lor istoria mântuirii şi va vorbi înaintea lumilor îndepărtate despre
ziua aceea în care umbra crucii s-a ridicat pe dealul Golgotei. El le
va povesti istoria mântuirii tuturor fiinţelor dornice să o afle. Da,
pământul va trece, dar lucrătorul cu sufletele, predicatorul adevărat
trimis de Dumnezeu, care a predicat pentru El şi care a trăit pentru
El, nu numai că va rămâne în amintirea celor pe care i-a condus la
Hristos, ci va trăi veşnic în prezenţa Aceluia care l-a chemat să fie
pastor, fiindcă stă scris: " Cel înţelept câştigă suflete " ; " Cei înţelepţi
vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să
umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de
veci." (Prov. 1 1,30; Dan. 1 2,3)
PR E L E G E R EA 3
Rân duiţi să predice
"
" Propovăduitorul . .. Lui am fost pus eu.
(1 Timotei 2,7)
A
rgumentul pe care vrem să îl susţinem în prelegerea aceasta
este acela că, în biserica cr; ştină, hirotonirea înseamnă hi
rotonire pentru predicare. In textul nostru, apostolul Pavel
declară: " Propovăduitorul ... Lui am fost pus eu." În versetele anteri
oare se arată ce mesaj a fost " pus " să predice, şi anume acela că Hris
tos " S-a dat pe Sine Î nsuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul
acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită", că Dumnezeu vrea ca toţi
oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa mântuirii şi că " este
un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni: Omul Isus Hristos."
Într-un alt pasaj, apostolul foloseşte aproape aceleaşi cuvinte:
" Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al nea
murilor" (2 Tim. 1,1 1). Î n acest caz, versetul anterior spune că so
lia pe care a fost rânduit să o predice este Evanghelia, iar cuvântul
"
" pus apare şi aici ca şi în 1 Timotei 2,7 şi înseamnă " a fi rânduit, a
fi ales ". Î n ambele pasaje, apostolul declară că el a fost rânduit sau
ales să propovăduiască, adică să predice Evanghelia.
Pavel nu avea nicio îndoială cu privire la chemarea lui de a predi
ca Evanghelia sau cu privire la faptul că această chemare era o rân
duire, o alegere de la Dumnezeu, pe care a primit-o direct de la El
şi nu de la vreo instituţie omenească. Citim acest lucru în Galateni
1,1 " Nu de la oameni ", ci direct de la Dumnezeu. De asemenea,
-
RANDUIŢI sA PREDICE 99
Evanghelia a primit-o prin revelaţie. După ce s-a retras în Arabia,

unde a avut părtăşie cu Dumnezeu şi a studiat ca să se pregătească
pentru marea lui lucrare misionară mondială, chemarea lui a fost
recunoscută public de către biserică şi a fost rânduit să predice
Evanghelia la păgâni.
După cum vedeţi, chemarea lui Pavel includea chemarea directă
din partea lui Dumnezeu, roadele lucrării lui, fiindcă el avea
experienţă în lucrare înainte ca să fie recunoscut de biserică. El a
fost misionar înainte de a fi ales (împreună cu Barnaba) să plece
şi să-şi continue marea călătorie misionară. Domnul declarase mai
dinainte despre Pavel: " El este un vas pe care l-am ales să ducă N u
mele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor
lui Israel " (Fapte 9, 1 5). După părerea mea, cuvintele acestea sunt
o amplificare a cuvintelor pe care el le-a auzit cu ocazia converti
rii, în care i s-a spus că avea să fie un slujitor al neamurilor, " ca
să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de
sub puterea lui Satana la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa
în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi "
(Fapte 2 6, 1 8) . Acestea sunt cuvintele lui H ristos.
Mai târziu, în timp ce se ruga în Templu, cuvântul Domnului
a venit la el şi i-a spus: " Du-te, căci te voi trimite departe, la nea
muri " (Fapte 2 2, 2 1). Aşadar, el a primit în mod direct de la Domnul
însărcinarea şi hirotonirea pentru predicarea Evangheliei. Totuşi
avea nevoie de recunoaşterea bisericii. Hirotonirea lui publică a
avut loc la Antiohia, după cum citim în Fapte 1 3,2: " Pe când slu
jeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ' Puneţi-Mi deoparte
pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.1 II Dum
nezeu îi chemase deja. Acum biserica trebuia să îi pună deoparte
pentru această lucrare în mod oficial. Alegerea lui D umnezeu tre
buia să fie recunoscută de poporul Său de pe pământ. Aşa au fost
ei hirotoniţi.
Alegerea lui Dumnezeu avea nevoie să fie recunoscută de
poporul Său de pe pământ şi la fel trebuie să fie şi astăzi. "Atunci,
după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat
să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, au plecat ..." (Fapte
1 00 PAŞTE OILE MELE!
1 3,3.4). După cum vedeţi, prieteni, ei au fost chemaţi de Duhu l

Sfânt, au fost trimişi de Duhul Sfânt, prin intermediul bisericii.
Acum vreau să dau citire unui paragraf din Faptele apostolilor,
ediţia 2006, pag. 1 18: " Î nainte de a fi trimişi ca misionari în lumea
păgână, aceşti apostoli au fost în mod solemn consacraţi lui Dum
nezeu prin post şi rugăciune, cum şi prin punerea mâinilor. În felul
acesta, erau împuterniciţi de biserică nu numai să înveţe adevărul,
ci să îndeplinească şi actul botezului şi să organizeze biserici, fiind
investiţi cu deplina autoritate eclesiastică."
Această consacrare oficială era menită a-i proteja de posibilele
pericole care se puteau ivi. Scopul ei a fost ca lucrarea lor să nu poată
fi contestată, să arate că ei nu erau doar nişte învăţători care um
blau din loc în loc şi care nu aveau o autoritate sau o recunoaştere.
" Consacrarea lor era o recunoaştere publică a alegerii lor divine,
spre a duce neamurilor vestea cea bună a Evangheliei." Ibid. -
Pavel şi Barnaba au primit însărcinarea de la Dumnezeu Î nsuşi.

Ceremonia punerii mâinilor nu le-a oferit o virtute sau o putere în
plus. Consacrarea lor a fost o recunoaştere a faptului că ei erau aleşi
pentru această lucrare a lui Dumnezeu, adică pentru predicarea
Evangheliei. Pecetea bisericii a fost aşezată asupra lucrării lui Dum
nezeu şi asupra chemării Sale. Prin actul acesta, biserica I-a cerut
lui Dumnezeu să-Şi reverse peste aceşti predicatori binecuvântarea
în lucrarea pentru care au fost aleşi.
Consacrarea lui Pavel şi Barnaba a constituit, de fapt, primul pas
al organizării bisericii în lumea păgână. Ei au plecat şi au predicat,
iar prin lucrarea lor, ascultătorii se converteau, primeau mântuirea
şi erau apoi organizaţi în biserici.
Dacă ne întoarcem la lucrarea lui Isus, descoperim că El i-a che
mat pe cei doisprezece ca să fie cu El şi să predice Evanghelia. Iată
ce ni se spune în Marcu 3,1 3 . 14: "Î n urmă, Isus S-a suit pe munte,
a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei
doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască."
Î n Faptele apostolilor (ediţia 2 006), pag. 1 5, ni se spune: " Cu ocazia
binecuvântării celor doisprezece, s-a făcut primul pas pentru orga
nizarea bisericii." De aceea, această consacrare a fost primul pas în
RÂNDUIŢI sA PREDICE 1 0 1
înfiinţarea bisericii creştine de pe pământ. Biserica este înfiinţată

prin predicarea Evangheliei şi numai prin predicarea Evangheliei.
Prin urmare, când Hristos i-a chemat pe cei doisprezece, citim că
El i-a chemat şi i-a rânduit ca să-i aibă cu Sine şi ca să-i trimită să
propovăd uiască.
Aici vreau să fac o afirmaţie revoluţionară: nu există sub cer
niciun alt motiv pentru hirotonire în afară de acesta. El ne este
descoperit în actul prin care Hristos i-a rânduit pe cei doisprezece
apostoli, prin declaraţia clară că El i-a rânduit ca să-I aibă cu Sine
şi ca să-i trimită să propovăduiască. Nici aici, nici în consemnarea
consacrării lui Pavel şi a lui Barnaba şi nici în alt loc din Noul Testa
ment nu se aminteşte că oamenii ar fi fost vreodată hirotoniţi pen
tru vreun alt scop decât pentru acela de a predica Evanghelia şi de
a le vesti oamenilor solia mântuirii.
Pentru mine, acesta este un adevăr foarte important şi un adevăr
foarte revoluţionar. Î mi doresc să îl credem din toată inima şi să-I
trăim. Nu cred că oamenii ar trebui hirotoniţi, ca să fie recompensaţi
pentru slujirea cu credincioşie. Trebuie să existe altceva prin care
să-i putem răsplăti pentru aceasta. E numai firesc ca unui om care
a lucrat cu credincioşie într-un alt domeniu decât cel al predicării
Evangheliei, să i se recunoască meritele şi să primească drepturile
depline, mă refer la salariu, la cele necesare întreţinerii vieţii şi aşa
mai departe. Dar el nu ar trebui să aibă parte de hirotonirea care
nu i se cuvine şi nu ar trebui să o primească, ar trebui să refuze să o
primească, dacă crede învăţătura Bibliei în privinţa aceasta.
Trebuie să admitem cu toţii că, după vremea în care a trăit
Hristos, s-a abuzat mult de ceremonia aceasta a consacrării p rin
punerea mâinilor şi a fost răstălmăcită. Ea s-a transformat în doc
trina bisericească a succesiunii apostolice şi într-o prerogativă
ecleziastică, pe baza căreia s-a constituit marea ierarhie papală din
Evul M ediu şi până în timpurile noastre. O parte a acestui spirit
s-a strecurat în lumea protestantă, iar uneori chiar şi în mişcarea
noastră. Eu susţin un singur lucru: hirotonirea se face pentru predi
carea Evangheliei. Ea nu este pentru altceva. Unii sunt de părere
că hirotonirea este o recompensă oferită lucrătorului credincios, o
recunoaştere a faptului că i-a fost credincios lui Dumnezeu şi biseri

cii Sale; şi că, prin urmare, el ar trebui consacrat, pIătindu-i-se astfel
pentru credincioşia sa. Din punctul meu de vedere, ideea aceasta
este în dezacord total cu învăţătura clară a Scripturii. Aceasta nu
înseamnă că nu ar trebui să recunoaştem într-un fel sau altul me
ritele celor care au slujit cu credincioşie. Ceea ce vreau să spun este
că ceremonia aceasta nu trebuie privită ca o recompensă.
Unui om care a lucrat cu credincioşie ca trezorier sau într-o altă
funcţie în organizaţia noastră, trebuie să i se recunoască meritele şi
trebuie recompensat pentru credincioşia lui. Dar a folosi hirotoni
rea în alt scop decât cel indicat clar în Scriptură, înseamnă a profana
lucrurile sfinte, a aduce confuzie în biserică şi durere şi descurajare
în inima oamenilor. Mai mult decât atât, înseamnă a aduce hiro
tonirea la punctul în care ea îşi pierde practic valoarea. Hirotonirea
ca pastor creştin este cea mai înaltă onoare pe care o poate primi
un om pe pământ şi ar trebui recunoscută, înţeleasă şi protejată
ca atare de toate atitudinile, obiceiurile, tradiţiile şi învăţăturile
creştine. Isus nu i-a rânduit pe ucenici decât după ce i-a învăţat şi
i-a pus la încercare pentru un timp. Pavel şi Barnaba aveau deja
experienţă în lucrarea Evangheliei înainte de a fi hirotoniţi. Apos
tolul Pavel însuşi a atras atenţia asupra hirotonirii prea timpurii şi
prea pripite, zicând: liSă nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă." (1
Tim. 5,22)
Îmi amintesc că, în tinereţe, am cunoscut un trezorier evlavios şi
consacrat care a fost negreşit un om al lui Dumnezeu şi de un real
ajutor pentru lucrare, dar care nu putea să predice; totuşi fusese
hirotonit şi era foarte preocupat. El zicea:
- De ce m-au hirotonit fraţii? De ce am acceptat? Nu ştiu să
predic. Nu vreau să predic. Nu simt această chemare. Nu aş putea să
predic nicidecum, dar oamenii cred că ar trebui. Am fost hirotonit
şi Biblia spune: II EI i-a rânduit ... să propovăduiască." Uite-te la mine.
De ce mi-au făcut asta?
Întrebarea aceasta şi-au pus-o mulţi: II De ce? De ce m-au hirotonit?"
Predicarea trebuie să fie principala lucrare a vieţii unui om, alt
minteri hirotonirea nu are justificare. Î mi dau seama că e posibil ca
RÂNDUIŢI SA PREDICE 1 03
aici să fie unele persoane care nu sunt de acord cu mine în această

privinţă, dar nu mă tem că vom reuşi să găsească o declaraţie
biblică în sprijinul poziţiei lor. Fie că sunteţi de acord sau nu, cuvin
tele Scripturii rămân valabile: Isus i-a rânduit pe cei doisprezece ca
"
"să-i trimită să propovăduiască .
Aşadar, care sunt implicaţiile acestei învăţături? Implicaţiile ei
asupra voastră, a studenţilor de la pastoraţie, sunt foarte serioase,
uriaşe şi minunate. Sunt serioase, fiindcă în lumea noastră se aşteaptă
ca predicatorii să facă totul, de la repararea instalaţiilor sanitare ale
bisericii până la transmiterea unui mesaj din partea Asociaţiei Tabita
sau a altor societăţi de caritate. În unele locuri, predicatorul este ser
vitorul sau valetul universal, bun la toate, care conduce maşina şi face
tot ceea ce nimeni altcineva nu vrea să facă. Dacă este foarte amabil,
smerit şi blând, alţii vor profita de acest lucru. În felul acesta, veţi
ajunge să predicaţi foarte puţin, iar ceea ce veţi face va avea mică
însemnătate, fiindcă veţi avea prea puţin timp să vă pregătiţi. Predi
carea nu va fi lucrarea măreaţă şi centrală a vieţii voastre.
În al doilea rând, faptul că sunteţi rânduiţi ca să propovăduiţi
are asupra voastră implicaţii enorme, fiindcă vă va schimba viaţa
într-un fel sau altul, în bine sau în rău. Dacă veţi accepta învăţătura
Bibliei, care spune că predicarea este lucrarea voastră măreaţă,
principală, lucrarea vieţii voastre, veţi lua hotărârea neclintită ca
aşa să fie şi prin harul lui Dumnezeu veţi reuşi. Pentru voi, pentru
biserică şi pentru lume, implicaţiile vor fi uriaşe. Totul se va schim
ba. Veţi fi altfel de oameni. Biserica va fi altfel.
Î n al treilea rând, adevărul acesta al supremaţiei predicării în
viaţa fiecărui pastor hirotonit are implicaţii minunate. Vom în
cepe să ne întoarcem la starea bisericii apostolice, la puterea ei, la
redeşteptarea ei, la persecuţia ei, la biruinţa ei, dacă vom accepta
adevărul acesta cu toată inima şi dacă îl vom primi ca pe adevărul
lui Dumnezeu. Nu uitaţi: porunca fermă şi clară a lui Hristos este:
"
" Duceţi-vă şi ... propovăduiţi. Iar când a spus aceasta, a mai făcut
referire la abandonarea altor responsabilităţi şi preocupări - lu
cruri importante, fără îndoială, însă care nu pot fi făcute de cei care
împlinesc porunca Sa.
1 04 PAŞTE OILE M ELE!
De ce nu putem lua Marea Trimitere aşa cum este şi să o păstrăm

ca atare? De ce lucrarea lui Dumnezeu înaintează cu viteza melcului
în multe zone? Oare nu pentru că noi, la fel ca melcul, privim lumea
de jos? De ce să nu acceptăm concepţia veche a Sfintelor Scripturi
despre hirotonire şi predicare? De ce să nu spunem: " Hristos a spus
aşa! Noi credem! Atât ne este de-ajuns! " Putem face aşa? De ce nu?
Dar ce înţelegem noi prin predicare? Da, mă refer la predicare.
De câte ori n-am auzit oameni spunând: " Eu predic prin faptul că
împart literatură. Eu predic prin faptul că duc o viaţă creştină. Eu
predic prin faptul că aduc un dar. Eu predic prin aducerea zecimii.
Eu predic prin faptul că îmi ating toate ţintele. Eu predic prin faptul
că vând cărţi şi fac abonamente la periodice şi reviste. Eu predic
prin faptul că promovez strângerea de fonduri şi de bani pentru
cheltuielile bisericii - pentru şcoala comunităţii, pentru îngriji
tor, pentru căldură - pentru Ziua Secerişului, pentru Săptămâna
Abnegaţiei, pentru misiunea externă. Toate acestea înseamnă să
predici." Categoric că acestea nu sunt totuna cu predicarea, dacă
ţinem seama de raportul biblic pe care l-am citit. Toate acestea sunt
utile, au valoarea lor, dar ele nu ţin loc de predicare. Dacă nu sun
tem atenţi, ele îi vor lua locul.
Fiecare dintre voi, dragi tineri, trebuie să vă străduiţi ca atâta
timp cât sunteţi în colegiu să învăţaţi cum să aveţi un program so
lid pentru biserică; dar, mai presus de toate, cum să evitaţi ca el să
vă manipuleze şi să vă conducă pe voi. Probabil că acest lucru este
prevăzut în curriculum. Orice seminar teologic ar trebui să le ofere
studenţilor instruire despre toate aceste subiecte importante. Dar
de ce să îi înveţe cum să predice dacă ei nu vor predica? De ce să îi
înveţe omiletică dacă se vor ocupa cu alte activităţi? Dacă dorim ca
predicarea să îşi reia locul cuvenit, va trebui să acordăm pregătirii
predicilor o mai mare atenţie şi mai mult timp decât în prezent,
după cum îndeamnă Carlyle B. Haynes (Ministry, iulie 1 9 5 6). Predi
carea noastră a atins deseori un prag ruşinos de scăzut şi, ca să nu
folosesc nişte cuvinte prea aspre, avem nevoie de ceva mai bun. Voi
da acum citire unui paragraf care nu-mi aparţine, dar în care cred
cu tărie: "Am ajuns până acolo încât să credem că predica este o
RÂNDUIŢI sA PREDICE 1 05
compilaţie de citate din Spiritul Profetic, unite prin câteva remarci

personale. Aceasta nu este o predică, ci numai o dovadă deplorabilă
a incapacităţii vorbitorului de a gândi personal. Nu mă înţelegeţi
greşit", spune fratele Haynes şi mă alătur lui, " cred din toată inima
în Spiritul Profetic şi cred bineînţeles că el trebuie folosit în mod a
decvat. Dar nu cred că este folosit corespunzător atunci când cineva
selectează mai multe paragrafe, le scrie pe cartonaşe şi le citeşte
în loc de predică, pentru ca să fie scutit să-şi mai pună mintea la
contribuţie." Ibid. , pag. 9
-
Scrierile Spiritul Profetic ne inspiră şi Ellen White a scris lucruri

atât de minunate, iar poporul nostru crede în ele şi se bucură de ele,
dar aceasta nu îl îndreptăţeşte pe predicator să aleagă câteva para
grafe, să le aranjeze în grabă şi să creadă că în felul acesta a pregătit
o predică. Spiritul Profetic, care ar trebui să fie o mare binecuvân
tare pentru oameni, devine astfel o cârjă pentru leneşi. Nu trebuie
să fie aşa. Serva Domnului nu a dorit niciodată ca scrierile ei să fie
folosite aşa, iar cel care face astfel abuzează de un lucru bun şi îşi
face rău lui însuşi. Aceasta nu este predicare. De ce să nu-i lăsăm pe
oameni să le citească singuri? Şi dacă nu este suficient, de ce să nu-i
lăsăm să citească Biblia singuri? Atunci de ce am mai predica? Cel
care foloseşte Spiritul Profetic în felul acesta nu va reuşi să o facă
pentru mult timp şi va fi în cele din urmă dat în vileag. Lucrurile se
schimbă. Cu timpul, gândirea lui începe să se atrofieze, la fel ca şi
activitatea lui de predicator. După o vreme, trebuie să se mute din
tr-o Conferinţă în alta, pentru că nu are ce să le prezinte oamenilor.
Şi îşi va pierde puterea pe zi ce trece.
Când am început să predic, eram însoţit de Kenneth Gant. Îmi
aduc aminte că ţineam studii biblice cu o femeie din Loveland, Colo
rado. Eu vorbeam cam patru minute şi după aceea nu ştiam ce să
mai zic. Apoi, intervenea Kenneth şi când se împotmolea el, inter
veneam eu. Î n timp ce vorbea el, eu îmi formulam în minte câteva
idei. Aşa lucram. Presupun că şi voi puteţi să faceţi la fel, dacă e ne
voie. Poate că acesta este motivul pentru care D omnul i-a trimis pe
primii lucrători doi câte doi, ca să se ajute unul pe altul. Î nsă trebuie
să creştem neîncetat. Atunci nu ştiam prea multe, dar femeia aceea
a venit la biserică fără să o invităm. Am fost uluiţi când am văzut-o

la biserică. Ea a venit, în ciuda lipsei noastre de experienţă.
Aş vrea acum să mă refer la dimensiunea supranaturală a pre
dicării adevărate. Ea a fost rânduită de Dumnezeu, poruncită de
Isus H ristos şi practicată de apostoli şi de biserica apostolică. De-a
lungul veacurilor, oamenii credincioşi lui Dumnezeu au predicat.
Predicarea s-a intensificat odată cu viaţa spirituală. Reforma s-a
întemeiat pe predicare. Mişcarea Adventistă s-a întemeiat pe predi
care, iar biruinţa ei finală va fi obţinută prin predicare - o predi
care în care vorbitorul este umplut de Cuvântul lui Dumnezeu, este
împuternicit de Duhul Sfânt şi rosteşte cuvintele dintr-o inimă
înflăcărată de Cuvântul lui Dumnezeu, înaintea sufletelor flămânde.
Aceasta este predicarea! Dumnezeu este mulţumit când sufletele
ajung la mântuire prin predicare.
Am auzit-o personal pe Ellen White când a spus că predicarea nu
înseamnă să le citeşti oamenilor paragrafe lungi din Mărturii. N-am
luat ideea aceasta dintr-o carte. Am să vă povestesc o experienţă
de-a tatălui meu care a adormit în Domnul; pe 2 5 luna aceasta se
împlineşte un an de la moartea lui. Am avut marele privilegiu de
a fi ajutat de tatăl meu de-a lungul anilor. A însemnat foarte mult
pentru mine. Scrisorile lui mi-au fost de folos, iar acum mă bucur
de biblioteca lui şi am grijă de multele materiale pe care le-a lăsat
în urmă. Nu le avea aranjate în ordine. Mama îi spunea: " Tată, tre
buie să-ţi aranjezi lucrurile şi să pui fiecare lucru la locul lui." Iar
tata răspundea: "Aşa fac: am câte un loc pentru toate lucrurile şi
toate sunt puse într-un singur loc." Numai el ştia unde să găsească
fiecare lucru, dar în cele din urmă a adunat atât de multe materiale,
încât nici măcar el nu mai reuşea să găsească ceea ce căuta. Acum
mă ocup eu de ele şi sunt impresionat de marea lui loialitate faţă de
acest mesaj, de loialitatea lui faţă de biserică şi de loialitatea lui faţă
de colegii lui pastori.
Tatăl meu ar putea fi considerat un pastor adventist de modă
veche, conservator, având convingeri bine înrădăcinate, care cre
dea sută la sută în doctrina veche. De multe ori auzea lucruri nega
tive despre un pastor adventist care credea sau făcea ceva contrar
RANDUIŢI SA PREDICE 1 07
concepţiilor lui, dar întotdeauna îi lua apărarea dacă cineva îl ataca.

Mi-a plăcut spiritul acesta. Vă mărturisesc, prieteni, că, în ciuda di
sensiunilor mari care pot exista între mine şi altcineva, chiar dacă
socotesc că el susţine nişte concepţii cu totul greşite, Îi cer totuşi
lui Dumnezeu putere să îi iau apărarea în faţa duşmanului. Trebuie
să formăm împreună o barieră împotriva lumii, să ne iubim unii pe
alţii atât de mult, încât să ne sprijinim reciproc. Lucrul acesta m-a
impresionat la tatăl meu. Dar nu sunt aici ca să-I laud pe el, deşi aş
putea să vă vorbesc despre el o oră întreagă şi să nu vă plictisiţi.
Vreau să mă întorc la experienţa care arată ce părere a avut
Ellen White despre privilegiul lucrării pastorale şi despre impor
tanţa ei. Tata era tânăr şi lucra ca pastor în Denver, Colorado. Într-o
dimineaţă de Sabat, cu numai câteva minute înainte de începerea
serviciului divin, s-a deschis uşa şi a intrat Ellen White, împreună
cu fiul ei, Willie White, şi prietena ei, domnişoara McInterfer. Tata
nu ştia că ea se afla în ţară, dar bineînţeles că a invitat-o imediat să
le vorbească oamenilor. Ea l-a întrebat pe tata:
- Dar nu erai pregătit să predici astăzi?
- Ba da, i-a spus tata.
- Nu te-ai rugat ca Dumnezeu să-ţi dea o solie?
- Ba da.
- Şi ţi-a dat o solie?
- Da, aşa cred.
- Ai studiat despre ea?
- Da.
- Te-ai rugat pentru ea?
- Da.
- Atunci, a continuat ea, nu îndrăznesc să-ţi iau locul şi să vor-
besc când Dumnezeu ţi-a încredinţat o solie. Am venit ca să auzim
această solie. Mergi la amvon şi predică, te rog.
Aşadar, s-a aşezat pe scaunul de la amvon şi a stăruit ca el să
predice. La încheiere, l-a luat deoparte şi, ca o mamă în Israel ce era,
i-a spus câteva cuvinte de încurajare. Ea nu se număra printre aceia
care cred că este greşit să-i spui unui predicator tânăr că a predicat
bine şi că predica lui i-a mers la suflet. Ea i-a spus:
- Predica ta m-a ajutat spiritual; a fost o binecuvântare pentru mine.

Ce minunat din partea ei să spună aceste cuvinte unui pastor
tânăr! Ea era o femeie prin care Dumnezeu lucra în mod deosebit
şi care scrisese atât de multe cărţi ! Dar l-a încurajat şi i-a spus că
predica lui a ajutat-o. Apoi a adăugat:
- Dacă vei continua să vorbeşti atât de tare şi cu vocea atât de
încordată, vei muri în câţiva ani.
După aceea, timp de aproape 15 minute, i-a spus cum să
vorbească şi cum să respire corect. Tatăl meu a aflat atunci mai
multe decât a reuşit să înveţe la toate cursurile de retorică şi dicţie
de la Colegiul Battle Creek. Toată viaţa a aplicat aceste principii -
respiraţia cu ajutorul diafragmei şi folosirea anumitor muşchi pen
tru a vorbi - şi vocea lui a rămas plăcută şi sonoră până aproape
de moarte. Dacă l-aţi fi ascultat, mi-aţi fi dat dreptate. Oamenilor le
plăcea să-I asculte la radio când se ruga.
Apoi tata i-a pus lui Ellen White o întrebare:
- Soră White, aş vrea să vă întreb cum să folosesc scrierile dvs.
în lucrarea publică. Părerile oamenilor sunt împărţite. Unii aduc cu
ei un teanc întreg din cărţile dvs. Alţii aduc numai câteva citate. Unii
fac într-un fel, alţii în alt fel. Ce să facem? Cum să folosim scrierile
dvs. în lucrarea noastră publică?
Şi iată care a fost răspunsul ei (îl redau în cuvintele mele) :
- Când te decizi să predici despre un anumit subiect, mergi la
Biblie şi studiază subiectul acela în întregime. Citeşte tot ce spune
Biblia despre el şi tot ce are legătură cu el. Studiază-I în întregime
şi în mod exhaustiv din Biblie. Apoi, mergi la scrierile acestea pe
care mi le-a dat Domnul şi citeşte tot ce se găseşte în ele despre acel
subiect. Vezi dacă nu cumva ele aduc o nouă rază de lumină asupra
acelor versete. După aceea - aici vine partea cea mai importantă -
du-te la oameni şi predică-le solia din Biblie.
Acesta a fost răspunsul ei. Şi aşa am încercat şi eu, şi tatăl meu
să facem. A devenit un fel de tradiţie de familie - declaraţia lui
Ellen White cu privire la cum să predicăm, la cum să folosim scrie
rile ei. Şi cred că este corect, logic, scripturistic şi în conformitate cu
Spiritul Profetic.
RANDUIŢI sA PREDICE 1 09
Nu spun că nu este voie ca din când în când să dai citire unei

fraze sau unui paragraf din Spiritul Profetic, ci susţin că este cu totul
greşit, după părerea mea, să iei câteva pasaje lungi şi să le prezinţi
oamenilor ca atare. Predica nu este locul potrivit pentru aşa ceva.
Dacă susţii o serie de studii despre Spiritul Profetic, atunci presu
pun că e cu totul altceva; dar acum mă refer la predicile noastre
obi şnuite.
Scrierile Spiritului Profetic nu trebuie să ia locul Bibliei, ci tre
buie să o pună în lumină şi să ne ferească de greşeli atunci când
o studiem. Dar mai întâi trebuie să studiem Scriptura. Nu trebuie
să îngăduim nici măcar Spiritului Profetic să ne abată de la studiul
ei. Este atât de uşor să citim gândurile bune din scrierile lui Ellen
White şi să nu mai gândim noi singuri! Î nsă predicatorul trebuie
să analizeze în întregime fiecare text, fiecare pasaj şi abia apoi să
citească despre ele din altă parte - din Spiritul Profetic, din comen
tarii etc. Atunci va şti ce vrea să spună textul respectiv. Când se va
ridica să predice, va obţine o perspectivă reală asupra textului;
inima lui va fi cuprinsă de el. Va fi ca un foc în oasele lui, de care
va simţi nevoia imperioasă să se elibereze. În timp ce va predica,
Dumnezeu îi va da mult har şi multă pace sufletească. Aceasta este
adevărata predicare şi suntem rând uiţi să predicăm aşa. De aceea,
să rămânem la adevărurile mari din Cuvântul lui Dumnezeu atunci
când predicăm.
Dragi tineri, când veţi fi hirotoniţi, veţi fi rânduiţi să predicaţi
Evanghelia, nu doar să o citiţi. Este adevărat că unii, deşi îşi citesc
predicile, reuşesc totuşi să câştige suflete. Mie mi-ar dis plăcea să
ţin multe cuvântări aşa cum fac acum, citind din notiţe. Dar, în timp
ce mă pregăteam pentru aceste prelegeri, a trebuit să am grijă ca
patru secretare să răspundă la scrisori, să compun pentru emisi
unile de la radio şi să termin de scris o carte, şi, prin urmare, nu
am avut timp să memorez ideile principale ale prelegerilor. Vă rog
să îmi îngăduiţi să mă folosesc în continuare de aceste notiţe. Dacă
citim la amvon, putem fi afectaţi de cunoscuta boală a predicatoru
lui, numită "înghiţitul puilor". Ştiţi la ce mă refer - predicatorul îşi
coboară capul şi îl ridică în mod repetat, pentru că trebuie să se uite
1 1 0 PAŞTE OILE MELE!
când în foaie, când la oameni. Î mi pare rău pentru această remarcă,

iertaţi-mă de data aceasta!
Marele predicator scoţian John M'Neill a spus: " Nu mă deran
jează dacă citiţi de pe o foaie dacă ştiţi să citiţi clar, dar mulţi predi
catori fac precum un predicator tânăr despre care am auzit, căruia
i-a fost adus un amvon şi a citit predica din foaie. La sfârşitul predi
cii, în timp ce stătea de vorbă cu o doamnă în vârstă şi aştepta să
primească un compliment, s-a gândit că atunci era momentul potri
vit să o întrebe: 'V-a plăcut predica mea?' Ea i-a răspuns: 'Nu mi-a
plăcut deloc. Î n primul rând, ai citit-o. Î n al doilea rând, nu ai citit-o
bine, iar în al treilea rând, nu a meritat să o citeşti.'"
Cuvintele ei sunt dure. Probabil că mă voi ocupa în altă prelegere
despre modul în care prezentăm predica. Repet, putem să citim o
predică în care am aşezat tot sufletul nostru şi poate că vom câştiga
câteva suflete prin ea; dar fără îndoială că trebuie să predicăm, nu
doar să luăm cartea cuiva şi să o citim de la amvon.
Când pregătim o predică, este bine să nu uităm că vrem să-i con
vertim pe oameni prin mesajul nostru şi trebuie să concepem predi
ca având acest lucru în minte. Dacă dorim ca Dumnezeu să binecu
vânteze mesajul nostru, atunci el trebuie să fie adânc înrădăcinat în
convingerea şi convertirea autentică a celui care predică, pentru ca
acelaşi lucru să aibă loc şi în cel care ascultă predica. Totodată, tre
buie să arătăm respect faţă de ascultătorii noştri. Astfel, vom arăta
respect şi faţă de amvonul la care ne aflăm. Nu uitaţi: amvonul este
locul unde stă şi de unde vorbeşte Dumnezeu. Gândiţi-vă că Isus se
află lângă voi şi că vă ţine de după umeri.
Ar trebui să urcăm la amvon cu reverenţă, şi nu cu evlavie
ostentativă sau cu mândrie spirituală. Amvonul nu este un loc pen
tru actori sau pentru comedianţi. Este locul pentru ambasadorii
Celui Preaînalt. Sarcasmul nu are ce căuta în lucrarea de predicare
şi de câştigare de suflete. Indiferent cât de nobilă este cauza, cuvin
tele de amărăciune şi sarcasm nu vor fi de ajutor. Mulţi oameni se
vor îndepărta din cauza atacurilor sau aluziilor făcute în cuvân
tare. Mulţi avocaţi au pierdut cazul în instanţă, din cauză că i-au
îndepărtat pe membrii juriului prin sarcasmul lor. Epitetele deza-
RANDUIŢI SA PREDICE 1 1 1
greabile au acelaşi efect ca şi sarcasmul. Oamenii au tendinţa de a-i

lua apărarea celui denigrat.
Se spune că John Clifford, un mare predicator englez, a ţinut o
predică - la începutul lucrării lui - în care a condamnat tot tim
pul greşelile şi slăbiciunile creştinilor. A doua zi, s-a întâlnit cu o
profesoară credincioasă care i-a spus:
- V-aş sfătui, d-Ie Clifford, să aruncaţi cutia cu piper şi să ţineţi pe
lângă dvs. un borcan cu miere.
Iar tatăl meu obişnuia să spună:
- Nu uita, băiete, că întotdeauna mai multe muşte trag la miere
decât la oţet.
Este bine să ne amintim cuvintele acestea. Să renunţăm la sar
casm, la cuvinte amare şi la folosirea excesivă a povestirilor hazlii
- sau a oricărui alt fel de povestiri, dacă sunt folosite prea des. Pe
mine personal mă oboseşte să ascult poveşti una după alta. Da, cred
că predica ar trebui să conţină ilustraţii. Ele sunt ca nişte ferestre,
dar casa nu este compusă numai din ferestre.
Utilizarea excesivă a povestirilor hazlii sau a altor povestiri tinde
să dilueze mesajul spiritual. Nu folosiţi umorul de dragul de a face
haz. O mică ilustraţie folosită din când în când, poate aduce lumină
asupra pasajului şi poate produce un simţământ b inefăcător. Î nsă
povestirea trebuie să fie curată şi folositoare şi niciodată, niciodată
nu trebuie să fie spusă de dragul de a o spune.
Vreau să prezint acum câteva recomandări pentru predicatorii
tineri. Ştiu că mie mi-au fost de ajutor şi aş vrea să le fi dat mai
multă atenţie. W. T. Stead, un vorbitor înzestrat şi totodată un scri
itor şi redactor remarcabil, a spus: "Î n primul rând, nu te apuca să
vorbeşti decât dacă ai ceva de spus. Neapărat, neapărat trebuie să
ai ceva de spus. Î n al doilea rând, când ai terminat, du-te şi aşază-te.
În al treilea rând, nu uita că dacă o predică nu poate fi auzită, este
un fel de spectacol mut. În al patrulea rând, gândeşte clar, vorbeşte
clar şi ia o poziţie naturală, nu vorbi prea repede. Î n al cincilea rând,
apreciază întreruperile, indiferent cât de ostile."
Un lucru care îmi place la predicarea din ţările britanice: as
cultătorii sunt obişnuiţi să intervină. Dacă le place, ei spun: "As cul-
taţi, ascultaţi! " Dacă nu le place, spun contrariul. Este bine ca predi
catorul să ştie să facă faţă situaţiei şi să aibă grijă de el însuşi. Lloyd
George a ştiut cum să se poarte în public şi, apropo, a fost predi
cator baptist, dar şi membru al Partidului Liberal. Î ntr-una dintre
confruntările sale politice importante, când discuţia se încinsese,
exact în mijlocul discursului lui politic cel mai înflăcărat, undeva în
spate, un om a strigat:
- Lloyd George, Lloyd George, unde mai este acum bunicul tău?
Unde mai este măgarul cel bătrân? Şi unde mai este căruţa aia veche
cu care căra cărbune?
Ştiţi că Lloyd George s-a născut într-o familie de ţărani din Ţara
Galilor, oameni de rând. Bunicul lui transporta cărbune cu căruţa în
Criccieth, Ţara Galilor, iar bărbatul acela dorea să spună ceva care
să le distragă oamenilor atenţia de la cuvintele lui Lloyd George, aşa
că, fără niciun motiv, a amintit de bunicul acestuia.
Lloyd George s-a oprit şi i-a spus foarte politicos:
- Da, prietene, m-am născut în Criccieth. Tocmai am fost acolo
într-o mică vacanţă şi am văzut în şopron căruţa aceea veche pe
care o folosea bunicul. Mai este încă acolo.
Apoi a adăugat:
- Bunicul a murit şi sper că este în ceruri; dar observ că măgarul
se află printre noi!
Observaţi cum a reuşit să întoarcă situaţia în favoarea lui. Răs
punsul lui a fost prompt. Din momentul acela, i-a câştigat pe
ascultători de partea lui.
Situaţia era foarte gravă când Henry Ward Beecher s-a dus în
Anglia ca să-I ajute pe Abraham Lincoln să obţină acordul Brita
ni ei de a rămâne de partea Nordului. Anglia declarase război îm
potriva N ordului şi se aliase cu Sudul, şi fără îndoială că astăzi
Statele Unite ale Americii nu ar mai fi existat. Populaţia britanică
suferea; tot centrul Angliei era ameninţat cu foametea fiindcă oa
menii nu puteau să cumpere bumbac din Sud şi nu puteau munci
în fabricile lor. Nordul instaurase o blocadă în Sud şi de aceea,
preşedintele Lincoln l-a trimis pe Henry Ward Beecher, marele
predicator, atât de des citat în toată Anglia, să le vorbească oame-
nilor şi să le explice că suferinţa lor se datora în parte marii lupte

care se dădea pentru a obţine eliberarea sclavilor. Acesta este mo
tivul pentru care a apărut în faţa acelei mulţimi de ascultători os
tili. Î ntr-o seară, pe când predica în Manchester, exact în mijlocul
cuvântării lui elocvente, un om de la balcon a început să cânte pre
cum cocoşul. Beecher s-a oprit imediat, a scos ceasul din buzunar,
s-a uitat la el, l-a dus la ureche, l-a scuturat şi apoi a zis:
- Nu înţeleg! Ceasul acesta nu m-a înşelat niciodată. Dar pe
semne că s-a stricat, fiindcă instinctele animalelor nu dau greş
niciodată. Trebuie că este dimineaţă.
Ascultătorii au început să râ dă şi au fost cuceriţi complet. Beech
er a reuşit să detensioneze atmosfera.
Ellen Cicely Wilkinson a avut odată o experienţă asemănătoare.
Era membră a Partidului Laburist din Anglia, se afla în campanie
electorală, susţinea un discurs şi cineva din mulţime a strigat ca să
o deruteze:
- O, domnişoară Wilkinson, ce ştiţi dvs., de fapt?
- Nu ştiu prea multe, a răspuns ea.
- Atunci, câte coaste are porcul?
- Nu ştiu, sincer nu ştiu, dar dacă vii aici, am să le număr.
A reuşit să facă faţă situaţiei.
S-ar putea întâmpla, uneori, să obţineţi din partea comunităţii
o reacţie nedorită. Bineînţeles că nu puteţi să le răspundeţi ca
persoanele de mai sus, dar puteţi să vă păstraţi calmul, să gândiţi
rapid şi să fiţi pregătiţi. De aceea, dl Stead spune: " Apreciază în
treruperile, indiferent cât de ostile ar fi." A şasea recomandare
a sa este aceasta: " Două lucruri nu ar trebui pierdute niciodată
- răbdarea şi ideea principală a discursului. Î n al şaptelea rând,
nu uita că privirea transmite la fel de multe ca şi cuvântul. În al
optulea rând, nu ezita ca la momentul potrivit să te laşi în voia
subiectului. Dedică-te subiectului cu toată energia. Nu o reţine. Î n
al nouălea rând, nu citi discursul niciodată, dar păstrează întot
deauna la îndemână ideile principale în caz că le uiţi; dar cel mai
bine este să le ai întipărite în minte. Î n al zecelea rând, nu uita
niciodată cuvintele înţelepte ale Cardinal ului Manning: 'Lasă-te

cuprins de subiect şi pierde-te din vedere pe tine.'"
Sunt sigur că aveţi deja liste lungi cu reguli despre predicare şi
despre vorbirea în public; când am pregătit aceste prelegeri, pro
blema cu care m-am confruntat nu a fost să găsesc suficient ma
terial, ci să am curajul să renunţ la o mare parte din el. Sunt atât
de multe lucruri frumoase, care s-au mai spus deja până acum,
încât este foarte dificil să ştiu ce să amintesc şi ce să las deoparte.
Î nsă, mai presus de toate, nu uitaţi să prezentaţi mesajul desluşit.
Faceţi-l să fie clar, atât de clar încât să-I poată înţelege şi copiii. Pen
tru mine, unul dintre cele mai mari complimente pe care aş putea
să le primesc ar fi unul din partea copiilor care să vină la mine ca
să mă asculte şi să mă asculte în linişte; iar la sfârşit să-mi spună:
"
"Am înţeles ce a vrut să spună el. Copiii nu vă vor asculta niciodată
şi nici nu vor dori să vină la predicile voastre dacă mesajul nu este
pe înţelesul lor. De aceea, este atât de important ca toţi copiii, băieţi,
fete şi tineri - toţi - să fie prezenţi la serviciul divin împreună şi să
nu aibă servicii divine separate. Nici nu vă imaginaţi cât de mult îşi
vor aminti ei din predică şi ce impresie deosebită le va lăsa chiar şi
numai faptul că participă la un eveniment important.
Î n urmă cu ceva timp, am avut o experienţă deosebită în Eugene,
Oregon, unde am fost invitat să vorbesc opt seri la rând. Apropo,
avem acolo o biserică frumoasă, una dintre cele mai frumoase bi
serici pe care au construit-o adventiştii în America şi a fost ridicată
cu puţini bani. Are 700 de locuri şi face cinste cauzei noastre.
Bineînţeles că primele trei rânduri din faţă rămân goale, ca de obi
cei. Le-am spus oamenilor că pe perioada în care mă aflam acolo
aveam să mă bazez pe primele patru rânduri, pentru că ele sunt cea
mai importantă parte din toată clădirea. Şi le-am spus:
- Mâine seară şi în fiecare seară în care voi predica aici, aş vrea
ca aceia care cred în Dumnezeu şi care vor să se roage pentru mine
să ocupe aceste rânduri. Vă rog să vă oferiţi să umpleţi aceste bănci.
Vă daţi seama că atunci au venit direct în faţă. Copiii între 6 şi
13 ani s-au aşezat pe primele două rânduri. Au stat acolo seară de
seară şi nu au scos niciun sunet; nu s-a auzit niciun chicot. Copilaşii
ro-au ascultat, iar eu i-am lăudat în fiecare seară şi le-am mulţumit

că s-au rugat pentru mine. Am trăit experienţa reînviorării în bi
serica din Eugene şi aceasta datorită celor care au ocupat primele
patru rânduri din sală.
Aşadar, predicile voastre să fie atât de clare, încât până şi copiii să
dorească să vină şi să vă asculte şi să vă înţeleagă. Copiii trebuie să
fie prezenţi la întâlnirile pe care le ţineţi. Ei trebuie să-i însoţească
pe părinţii lor, să asculte predica, şi nu să fie în altă parte la un ser
viciu special dedicat copiilor. Î mi aduc aminte că, în copilărie, ve
neam la biserică împreună cu mama şi cu tata şi că i-am ascultat pe
K. C. RusselI, pe G. B. Thompson, pe J. O. Corliss, pe J. N. Loughbor
ough şi pe alţi conducători. Sunt uimit cât de multe lucruri îmi aduc
aminte din predicile lor. Dacă predicatorul vorbeşte desluşit, dacă
predica lui este atât de clară încât până şi copiii de şapte, opt sau
nouă ani o pot înţelege în mare parte, atunci el este un predicator
adevărat. Predicile voastre să fie simple şi convingătoare.
Robert HalI a declarat: " Dacă m-aş afla în faţa instanţei şi dacă
viaţa mea ar fi în joc, dacă avocatul meu i-ar amuza pe juraţi cu
vorbele lui de duh, îngropând argumentele sub un morman de în
florituri retorice, eu i-aş spune: 'Domnule, puneţi-vă în locul meu,
gândiţi-vă că mă aşteaptă spânzurătoarea şi vorbiţi desluşit şi
convingător.'"
Vor fi aşa şi predicile voastre? Ale mele, da. Dacă viaţa mea ar
fi în joc, mi-aş dori ca avocatul să prezinte apărarea mea în mod
desluşit, convingător şi clar. Dacă ne gândim bine, păcătosul acela
pierdut care stă în faţa noastră se află într-o situaţie gravă, viaţa
lui este în joc. Î l aşteaptă ceva mai rău decât spânzurătoarea. Totul
depinde de decizia lui - iar destinul tău veşnic, prietene, depinde
de ceea ce spui şi de felul în care predici. De aceea, ai grijă ce spui
şi cum o spui. Vorbeşte cu toată convingerea, cu credinţa că ceea
ce spui este adevărat şi, totodată, cu credinţa că destinul veşnic
depinde de ceea ce spui - iar dacă nu depinde, atunci nu mai
predica despre subiectul acela. Dacă predica respectivă nu este
legată de o chestiune de viaţă şi de moarte, atunci nu ai fost rân
duit să o predici.
Dacă vrei ca predicile tale să fie clare, nu încerca să fii exhaus

tiv. Subliniază câteva idei şi fixează-le cu claritate în fiecare predică.
Tatăl meu obişnuia să-mi spună:
- Ia câteva texte tari, ca nişte cuie mari, bate-le în scândură până
ies pe partea cealaltă şi apoi fixează-le, îndoindu-le capetele.
Nu consuma toată muniţia. Nu încerca să le spui oameniior tot
ce ştii într-o singură predică, pentru că dacă faci aşa, mai târziu nu
vei mai avea ce să le spui. Când interesul este maxim, du-te şi ia
loc. Cel care vrea să spună ceva îl va spune cel mai bine în cât mai
puţine cuvinte. Când cuiul este bătut bine, nu are niciun rost să-I
mai lovim cu ciocanul. Nu bate câmpii ! Pune-ţi o anumită ţintă şi
concentrează-te asupra ei. Fiecare predică să aibă un obiectiv. Lu
crul acesta se realizează cel mai bine în predicile tematice, unde
putem exprima semnificaţia textului sau a temei într-o singură
frază formată din câteva cuvinte, care să constituie prima teme
lie a predicii. Formulaţi fraza astfel încât să cuprindeţi în ea ideea
principală pe care o veţi prezenta de-a lungul predicii.
Cred că aceasta este prima temelie: exprimarea semnificaţiei tex
tului abordat sau a temei abordate într-o singură frază simplă care
să conţină cel mult 7 până la 1 5 cuvinte. S-ar putea ca o jumătate
din timpul de pregătire a predicii să îl petreci căutând această frază.
Î ncepe să scrii propoziţii, gânduri care îţi vin în minte în legătură cu
textul. S-ar putea să scrii o sută de fraze, dar nu fără folos, fiindcă
le vei putea întrebuinţa în predică. Când ai reuşit în sfârşit să com
pui fraza care pune punctul pe i, cum spunem noi, poţi să începi.
Prezintă textul şi apoi, în câteva cuvinte, prezintă introducerea.
După aceea, prezintă fraza şi spune: "Aşa înţeleg eu textul acesta."
Apoi, detaliaz-o în predică. Dacă reuşeşti să găseşti această frază -
alcătuită de preferinţă din 7-8 cuvinte sau din maxim 1 5 cuvinte (cu
cât mai scurtă cu atât mai bine) - predica este pe jumătate pregătită.
Ea te ajută să rămâi la o temă precisă, la o idee precisă şi predica va
fi înţeleasă mai uşor.
Nu vorbi nici prea repede, nici prea încet. Nu vreau să insist prea
mult asupra acestui aspect. Î l găsiţi prezentat în cursul de omiletică.
Avem câteva explicaţii foarte bune despre modul de întrebuinţare
RÂNDUIŢI SÂ PREDICE 1 1 7
a vocii în Mărturii, volumul 1, paginile 645, 647, 649; volumul 2,

paginile 6 1 5, 672; volumul 3, pagina 3 1 1 ; volumul 4, paginile 404-
406, 5 59, 604, 605; volumul 6, pagina 3 80; şi în Educaţie, pagina
199; Parabolele Domn ului Hristos, pagina 3 3 5 şi în alte cărţi care vă
sunt disponibile.
De asemenea, vreau să vă îndemn să nu vorbiţi prea tare. Nu mai
suntem în epoca în care predicatorii obişnuiau să strige şi să se ţipe.
Un om care trăia într-unul din statele din centrul ţării obişnuia să
zică: " Când uit ce am de spus, strig mai tare. Atunci oamenii sunt
atât de derutaţi şi de confuzi, încât se gândesc că vreau totuşi să le
zic ceva." Şi scapă în felul acesta. Prea des se recurge la strigăte. dar
noi nu trebuie să ne facem vinovaţi de păcatul acesta.
Secretul predicării bune este folosirea tonului de conversaţie.
Nu uitaţi că predicarea este o conversaţie, în sensul cel mai înalt al
cuvântului. Ellen White spune: " Pe cât este posibil, vorbitorul tre
buie să păstreze tonul natural al vocii." Mărturii, voI. 2, pag. 6 7 2
-
Şi, predicatorule, te implor, nu fă anunţuri l a sfârşitul predicii

şi nici nu-i lăsa pe alţii să le facă. Oamenii să plece acasă cu gân
dul la predica pe care au auzit-o. Am participat deseori la adunările
Conferinţei Generale, la întâlniri de tabără sau la alt fel de întâlniri,
unde am ascultat predici emoţionante care mi-au atins inima. Toţi
aveau simţământul profund al prezenţei lui Dumnezeu. Dar imediat
după ea, fără niciun cuvânt de tranziţie, cineva se ridica şi făcea un
anunţ care nu avea nicio legătură cu lucrurile spirituale. Anunţa că o
maşină fusese parcată într-un loc interzis sau că un anume comitet
trebuia să se întâlnească într-o anumită sală. Un astfel de anunţ este
ca un duş rece. Transmite ideea că predica nu a avut nicio valoa
re. Nu vă faceţi niciodată vinovaţi de o asemenea faptă. Dacă trebuie
făcute anunţuri nelegate de predică, atunci faceţi-le după o perioadă
de tranziţie, după un cuvânt de consacrare, de mărturie personală,
de apreciere a mesajului. Altminteri, ele îi tulbură pe ascultători. De
fapt, anunţurile le lasă impresia aceasta: " Ceea ce se spune acum
este important. Predica s-a încheiat, nu vă mai gândiţi la ea."
Când oamenii înţeleg că suntem rânduiţi să predicăm, că aceasta
este sarcina noastră principală şi dacă o facem, aceste lucruri auxi-
liare vor lua locul care li se cuvine şi desigur nu locul cel mai impor
tant. Cel care recunoaşte înalta chemare a predicării va avea grijă
de toate lucrurile mărunte. El nu îşi va cere scuze înainte să înceapă
predica. El este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Fie are un
mesaj de transmis, fie nu are. Când vine momentul să înceapă, să
înceapă. L-am auzit de multe ori pe tatăl meu zicând: " Să fii c-a un
înotător puternic. Sari, aruncă-te în apă şi apoi începe să înoţi până
la mal." Aşa trebuie să începeţi predica, precum la săritura în apă!
Î n urmă cu câţiva ani se obişnuia ca începutul să fie lent, puteai să
baţi câmpii treizeci de minute în introducere, dar astăzi, în tumul
tul vieţii din America, nu este la fel. Astăzi, pastorii ating ideea din
primele afirmaţii. Nu uitaţi: " aveţi la dispoziţie numai treizeci de
minute ca să sculaţi morţii ", cum spunea Lamb.
Apoi, poziţia pe care o luăm la amvon nu ar trebui să ştirbească
din sfinţenia mesajului nostru. Este adevărat că oamenii sunt
diferiţi. Unii se luptă cu diverse boli, dar trebuie să încercăm să stăm
drepţi şi să avem o poziţie corespunzătoare şi demnă. Nu uitaţi că
ascultătorii ne urmăresc.
Aş vrea acum să le propun tuturor predicatorilor tineri să înveţe
cum să vorbească în şoaptă. Ştiu că nu are niciun rost să vă spun
să nu şuşotiţi la amvon - la toţi ni se întâmplă. Când cineva care
stă la amvon, unde îl vede toată lumea, poartă o discuţie aprinsă
cu persoana de lângă el sau chiar chicoteşte din când în când, ca
reacţie la cuvintele celuilalt, îi deranjează pe ceilalţi, ca să nu spun
mai mult, şi este un semn că nu ştie cum să se poarte la amvon. Dacă
trebuie neapărat să-i spui ceva persoanei de lângă tine, şopteşte-i
la ureche - dar vorbeşte-i în şoaptă, nu doar pe un ton mai scăzut.
Să nu bombănim, să nu comentăm şi să nu ne exprimăm părerile
personale în spatele vorbitorului. Î n felul acesta îi deranjăm şi pe
cei de la amvon, şi pe cel care predică, dacă este sensibil vreun pic
sau dacă are antenele bune, cum ar trebui să le aibă toţi predicatorii
buni. Cel mai bun tip de predicator este omul încordat, dar care îşi
controlează încordarea. După cum spunea Gladstone: " Eu nu predic
niciodată dacă nu simt în spinare o anumită presiune." De aceea,
RÂNDUIŢI SA PREDICE 1 1 9
să fim buni cu aceşti predicatori încordaţi, să nu şuşotim şi să nu

scoatem niciun sunet.
Şi, bineînţeles, dacă trebuie să te uiţi la ceas, uită-te în aşa fel
încât ceilalţi să nu te observe şi mai ales nu îl scutura ca să te asi
guri că funcţionează ! Când predicam împreună cu John Turner
într-o şcoală mică din Colorado, un bărbat din sală avea obiceiul
de a-şi scutura ceasul, un ceas dintr-acelea mari care ticăia tare. Î n
fiecare seară, când eram pe la jumătatea predicii, îşi scotea ceasul
şi se uita cât e ora în aşa fel încât toţi să-I observe. Am fost ispitit
de multe ori să mă opresc şi să-i spun ceea ce i-a spus dr. Parker,
un mare predicator din Londra, unui ascultător de-al lui - s-a oprit
în mijlocul predicii şi i-a zis: "Tinere, ridică ceasul sus ! Vorbim aici
despre veşnicie, nu despre ore! " Dar Domnul mi-a dat răbdare şi nu
i-am spus nimic.
Cel mai bine este să nu-ţi dregi vocea mereu, să nu te foieşti în
timpul cântării sau în timpul predicii şi să nu te preocupi cu orice
altceva în loc să asculţi corul sau vorbitorul. Nu te frământa şi nu
afişa o mină plictisită atunci când altcineva predică. Toate acestea
dovedesc o lipsă de cuviinţă, o lipsă de politeţe şi de apreciere a
sfinţeniei Cuvântului lui Dumnezeu.
Am învăţat ceva de la Amy MacPherson. Nu sunt deloc de acord
cu teologia ei, dar stăpânea arta de a conduce comunităţi, fără nicio
exagerare, şi a predat într-o şcoală pentru predicatori. Î n şcoala
aceasta erau 500 de studenţi, cărora ea le-a spus: " Când vă aflaţi pe
podium împreună cu un alt predicator, de dragul privilegiului care
vi s-a făcut să fiţi acolo, trebuie să vă arătaţi interesaţi. Dacă vorbi
rea lui este aridă, arătaţi-vă interesaţi. Luaţi un creion şi prefaceţi
vă că luaţi notiţe. Poate că nu faceţi altceva decât să mâzgăliţi, dar",
spunea ea, " manifestaţi un interes activ. Atunci oamenii vor spune:
'Nu înţeleg mare lucru, dar omul acela îşi ia notiţe; trebuie să fie o
predică bună.' Atunci încep şi ei să asculte. Măcar atât sunteţi da
tori să faceţi pentru colegul vostru pastor dacă sunteţi la amvon
împreună cu el."
Am fost de multe ori la amvon şi, uneori, mi-a fost greu să
devin interesat de ceea ce dorea să spună colegul, dar am încercat
totuşi să-I ascult şi am constatat că spunea unele lucruri bune, în

ciuda slăbiciunilor lui. Oricui îi este destul de greu să vorbească o
j umătate de oră sau patruzeci şi cinci de minute fără să spună nimic
bun - dar dacă citeşte din Biblie, tot este bine. Iar nouă ne este de
folos, pentru că ne pune răbdarea la încercare.
Chiar dacă vorbitorul nu vă stârneşte interesul, încer€aţi să
păreţi interesaţi. Să ne gândim că el citeşte din Cuvântul lui Dum
nezeu ! Să ne gândim că el este purtătorul de cuvânt al lui Dumne
zeu! Dacă predica lui este un eşec total, să facem tot ce putem ca
să onorăm Cuvântul şi rolul slujirii pastorale. Prin urmare, dacă vă
aflaţi la amvon, arătaţi-vă interesaţi de ceea ce spune colegul vostru
şi ascultaţi-l cu atenţie. Dacă aveţi Biblia cu voi, deschideţi-o la tex
tele amintite. Î n felul acesta, cineva va putea totuşi să beneficieze de
pe urma serviciului divin - şi poate că acel cineva veţi fi chiar voi!
Nu faceţi rugăciuni lungi în public. Ele sunt potrivite acasă, dar
rugăciunea în public trebuie să fie scurtă şi la subiect. "A te ruga
considerabil de lung, aşa cum fac unii, este cu totul nepotrivit ...
Rugăciunea lungă oboseşte şi nu este conformă cu Evanghelia lui
Hristos." - Mărturii, voI. 2, pag. 6 1 7
D I Moody ştia cum s ă s e poarte c u auditoriul. Când a susţinut în
Londra o serie de întâlniri de redeşteptare, el ştia că prima impre
sie a oamenilor despre el conta foarte mult. Era străin acolo şi ştia
că trebuie să manifeste simpatie şi sprijin faţă de toţi creştinii care
îl ascultau, dacă dorea să aibă succes. La prima întâlnire, care avea
rolul de pregătire a campaniei de evanghelizare, a anunţat că ora
aceea va fi de rugăciune şi a cerut ca un număr de persoane să se
roage. La final a început să se roage un bărbat care se ştia că face
rugăciuni deosebit de lungi. Moody şi-a dat seama în câteva clipe cu
cine are de-a face şi a ştiut că, dacă-i va îngădui să domine toată ora
de rugăciune, întâlnirea avea să fie un eşec - nu putea să-şi atingă
scopul şi influenţa lui avea să fie nulă. De aceea, în timp ce bărbatul
se ruga, a spus pe un ton scăzut: "În timp ce fratele X îşi termină
rugăciunea, noi vom intona cântarea numărul . . ." Nu mai este ne
voie să spun că omul a renunţat şi că, din momentul acela, ceilalţi
lucrători creştini au înţeles că dl Moody era un om care ştia să cum
să conducă serviciul divin. I s-au alăturat şi campania a avut suc

ces. Soluţia lui a fost una drastică, însă uneori este nevoie să puneţi
capăt acestor rugăciuni interminabile.
De asemenea, când vă rugaţi înainte de a începe să predicaţi
sau înainte ca altcineva să predice, nu transformaţi rugăciunea în
predică. Mie mi s-a întâmplat. La sfârşitul rugăciunii, nu mai avea
rost să predic, fiindcă oamenii aflaseră deja totul.
În Biblie, există o carte de rugăciuni: cartea Psalmilor. Citiţi
Psalmii cu voce tare şi veţi înţelege cum vrea Dumnezeu să ne
rugăm. Cartea Psalmilor este marea carte de rugăciuni a creştinului.
Î n afară de ea - să nu mă luaţi drept eretic - mergeţi la un anti
cariat şi cumpăraţi Cartea de rugăciuni simple publicată de Biserica
Anglicană sau de Biserica Episcopală şi citiţi rugăciunile frumoa
se scrise de martirul Latimer. Veţi învăţa din ele cum să vă rugaţi
în public şi cum să folosiţi cuvinte reverenţioase. Veţi învăţa să
includeţi în rugăciune mai întâi lauda la adresa lui Dumnezeu, apoi
recunoştinţa, apoi mărturisirea, apoi cererea legată de nevoile per
sonale. Veţi învăţa cum să vă apropiaţi de Dumnezeu în public, în
mod corespunzător.
Multe dintre rugăciunile noastre publice sunt dezorganizate şi
vagi. Poate că sunt zeloase şi sincere şi este bine să fie aşa. Vă rog
să nu mă înţelegeţi greşit - Dumnezeu cunoaşte inima oamenilor
şi răspunde la rugăciunile sincere, indiferent de cuvintele folosite.
Dar aud deseori pastori care îşi încep rugăciunea, adresându-se lui
Dumnezeu Tatăl şi o încheie astfel: " Mântuieşte-ne în ziua venirii
Tale. În Numele Tău, Te-am rugat." Cui I se adresează ei, de fapt?
Lui Dumnezeu sau lui Isus? E adevărat că Dumnezeu Tatăl şi Isus
sunt una, dar nu sunteţi de părere că ar trebui să fim mai atenţi în
această privinţă?
Nu se cade să criticăm cuvintele folosite în rugăciune, deoarece,
fie că folosim cuvintele potrivite sau nu, Dumnezeu ştie ce vrem să
spunem. Dar nu este mai bine să fim mai specifici?
Dacă începem să ne rugăm Tatălui, să ne adresăm lui şi mai de
parte, iar la sfârşit putem să-I cerem să ne mântuiască la venirea lui
Isus, corect? Nu subliniază Biblia îndeajuns că Isus este Cel care vine
şi nu Dumnezeu Tatăl? Eu cred că da. Şi nu ne-a poruncit Isus destul

de clar să ne rugăm Tatălui şi să cerem în Numele Său, adică, în Nu
mele lui Isus? Nu spun că este greşit să ne rugăm şi lui Isus, dar fără
îndoială că tipul de rugăciune amintit este confuz. Şi bineînţeles,
atunci când ne rugăm aşa, ajungem să nu mai luăm seama la ceea
ce spunem. N-ar fi mai bine pentru noi să studiem rugăciunile din
Biblie - rugăciunile lui Isus, rugăciunile apostolilor, rugăciunile
profeţilor şi mai ales frumoasele rugăciuni din Psalmi? Ar fi bine să
ţinem seama de câteva dintre aspectele acestea. Sunt convins că ele
sunt abordate în cursurile de omiletică la care participaţi. Dacă nu,
atunci ele ar trebui abordate.
Acum, vreau să mă refer pe scurt la o predicare convingătoare.
Trebuie să avem convingere, altfel predicarea noastră nu va avea
nicio valoare. Prin faptul că a fost rânduit să predice, pastorul tre
buie să aibă convingerea fermă că el este portavocea lui Dumnezeu.
Isus i-a spus apostolului Pavel: " Căci M-am arătat ţie, ca să te pun
slujitor şi martor" (Fapte 26, 1 6). Pastorul care este nesigur de el şi
de mesajul lui este, în mod categoric, un om prefăcut şi o năpastă.
Pastorii adevăraţi sunt în primul rând oameni, însă trebuie să fie
oamenii lui Dumnezeu (1 Tim. 6, 1 1). Poate că sunt deficienţi în
ceea ce priveşte lumina şi viaţa spirituală, ca Apolo (Fapte 1 8,24-
26) sau poate că sunt ca Thomas Chalmers din Scoţia, la începutul
experienţei lui, " având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i
puterea" (2 Tim. 3,5). Acesta este spiritul veacului în care trăim şi el
se poate strecura şi printre noi, pastorii. Sau putem să fim ca John
Wesley, să simţim şi noi în inimă acea căldură pe care a simţit-o
când se afla în strada Aldersgate din Londra, moment în care viaţa
lui s-a schimbat cu totul.
Se poate întâmpla să avem tot ce au avut aceşti oameni şi totuşi
să nu avem convingerea fermă că suntem slujitorii lui Dumnezeu
şi că El ne-a dat un mesaj din cer. Vă mărturisesc că, dacă nu avem
zel, vom fi foarte nefericiţi în lucrare. Activitatea noastră va deveni
o simplă rutină, o simplă manipulare a roţilor şi manetelor. Dacă nu
ştim că " a trăi este Hristos ", cum spunea apostolul, atunci vom cădea
în rutină. Va fi ca o " molimă care bântuie ziua în amiaza mare ".
RÂNDUIŢI SÂ PREDICE 1 23
Când ajungem la mijlocul vieţii şi când ne pierdem entuziasmul,

orice manifestare a exuberanţei dispare odată cu apariţia firelor de
pă r alb şi cu înaintarea în vârstă. Ştiţi, aud câteodată un om cu peri
albi - ca şi mine - spunând: " Mă simt mai bine ca la 2 1 de ani! " Cât
de mult se înşală! Nu-şi mai aduce aminte cum era la 2 1 de ani !
Nimic nu se compară cu tinereţea, dar nu vă bazaţi pe puterea de
predicare din tinereţe. Puteţi deveni predicatori din ce în ce mai
buni, dacă vă veţi pune credinţa în Dumnezeu, pe consacrare şi zel
pe studierea zeloasă a cărţilor şi a oamenilor, mai ales a oamenilor.
Cine poate fi predicator dacă nu-i vizitează pe oameni? Acolo sunt
temele predicilor noastre - în casele oamenilor.
Zelul nostru trebuie să vină dintr-o convingere cu privire la
adevăr şi din chemarea primită de la Dumnezeu, din prezenţa Duhu
lui Sfânt în viaţa noastră, care va fi alături de noi primăvara, vara
şi iarna, dimineaţa, la prânz şi seara. Trebuie să fim conştienţi de
vocaţia noastră. Trebuie să fim oameni dedicaţi, oameni consacraţi.
Ascultaţi cuvintele solemne rostite de Dumnezeu către Ieremia: " Eu
n-am trimis pe prorocii aceştia, şi totuşi ei au alergat; nu le-am vor
bit, şi totuşi au prorocit" (Ier. 2 3,21). Apostolul Pavel spune că a
fost pus deoparte şi că a fost chemat prin harul lui Dumnezeu, ca să
descopere în el pe Fiul Său (Gal. 1, 1 5 . 1 6) .
Î n Scoţia, p e vremuri, studenţilor l a teologie l i se punea urmă
toarea întrebare: " Râvna pentru slava lui Dumnezeu, iubirea faţă de
Isus Hristos şi dorinţa de a salva suflete sunt motivele principale şi
raţiunea de bază care te determină să intri în lucrarea s fântă? " Şi
nu li se permitea să răspundă printr-un gest aprobator. Aţi putea
răspunde " Da, prin harul lui Dumnezeu ", la această întrebare?
Predicatorul adevărat va rămâne fidel predicării. Cineva spunea
că pescarul adevărat nu va arunca niciodată undiţele. La fel şi p re
dicatorul adevărat, cu toate că îmbătrâneşte, el rămâne mereu un
predicator al Evangheliei veşnice. " Nu dispreţuiţi slujirea pastorală",
a spus Thomas Goodwin, " fiindcă Dumnezeu are un singur Fiu, şi
Acela este pastor."
Cred că uneori ar fi bine ca fiecăruia dintre noi să ni se pună la
încercare chemarea divină. Când efortul tău este răsplătit în mică
- --- - - - - - -- ---
măsură, când eşti criticat şi când ai probleme cu unii fraţi, când ci
neva îţi strică lucrarea sau când devii neputincios sau bolnav, eşti
ispitit să crezi că nu ai fost chemat de Dumnezeu sau că predicile
tale nu sunt glasul lui Dumnezeu.
Un laic i-a spus odată unui predicator pretenţios: " Fără haina
preoţească nu îndrăzneşti să predici, fără carte nu eşti în stare să
predici, fără salariu nu vrei să predici." Ne regăsim în aceste cuvinte?
Dacă nu ai mai primi salariul, ai mai predica? Te-ai mai simţi che
mat să predici? Da, este adevărat, s-ar putea să fii nevoit să-ţi cauţi
un loc de muncă, pentru ca să-ţi câştigi existenţa, dar ai continua să
predici dacă nu ai primi salariu? Ai face asta? William Carey a spus:
" Lucrarea mea este să predic Evanghelia. Repar încălţăminte ca
să-mi acopăr cheltuielile."
John Wesley, la 34 de ani, slujea ca pastor, dar nu avea succes,
nu fiindcă i-ar fi lipsit educaţia, căci absolvise la Oxford; nu fiindcă
biserica nu l-ar fi recunoscut, căci era deja hirotonit; ci fiindcă nu
ştia care era voia lui Dumnezeu cu viaţa lui. Î nsă când a avut acea
experienţă sfântă, a fost cuprins de un zel puternic, l-a purtat în su
flet şi a însufleţit cu el Anglia, Irlanda, Scoţia şi, în final, toată lumea.
Avem noi în suflet convingerea care spune: "Vai de mine dacă nu
vestesc Evanghelia! " (1 Cor. 9,1 6)?
Nu voi uita niciodată ziua în care am stat împreună cu fratele Roy
Anderson, care este aici cu noi în seara aceasta, la amvonul lui John
Wesley, din capela lui de pe City Road din Londra. Acolo ne-am ple
cat capul şi ne-am dedicat din nou viaţa slujirii pastorale creştine.
Î n aceeaşi zi am vizitat casa lui şi am văzut camera în care a murit
înconjurat de tineri predicatori. După ce a zăcut inconştient două,
trei zile, a deschis ochii dintr-odată şi a spus zâmbind: " Cel mai bun
lucru este că Dumnezeu este cu noi." Acesta a fost secretul vieţii lui.
El a crezut că Dumnezeu era cu el. El era zelos, deoarece a crezut în
mesajul lui, a crezut în chemarea lui. Pentru mine, John Wesley este
cel mai mare om, în afară de personajele 8ibliei. Dintre toţi oamenii
lui Dumnezeu a căror biografie am citit-o, el a avut inima cea mai
caldă şi mintea cea mai lucidă. O, prietenii mei, ar fi foarte bine dacă
RÂNDUIŢI SĂ PREDICE 1 25
am păstra simţământul acesta al prezenţei lui Dumnezeu ! Un astfel

de predicator îmi doresc să fiu.
Aproape de camera lui Wesley se găseşte o odaie de rugăciune,
foarte mică, de cel mult 1,5 m pe 2 m, cu o sobă mică, un adevărat
loc de meditaţie. Fereastra dă spre un zid de cărămidă. Nu se vede
nimic altceva decât albastrul cerului. Aceasta era centrala care ali
menta cu putere marea redeşteptare metodistă, locul unde acest
om zelos îngenunchea singur şi vorbea cu Dumnezeu.
Gândiţi-vă câte obstacole a întâmpinat: răceala şi opoziţia bi
sericii oficiale, al cărui membru a fost până în ziua morţii lui; i s-a
interzis să predice în biserica lui, unde lucra ca pastor asistent
împreună cu tatăl lui; a fost nevoit să iasă afară şi să se urce pe pia
tra de la mormântul tatălui lui ca să predice Evanghelia atunci când
s-a întors printre ai lui; a cunoscut furia mulţimilor, despre care
noi cunoaştem prea puţin astăzi; şi a cunoscut opoziţia teologilor
neînduplecaţi şi, uneori, lipsiţi de scrupule; a cunoscut opoziţia
inimii omeneşti, care este nespus de rea şi pe care nimeni nu o
cunoaşte în întregime, nici chiar astăzi, cu toată psihiatria şi psiho
logia; a avut o căsătorie foarte nefericită şi a purtat această povară
fără niciun cuvânt de nemulţumire. Într-o zi, unul dintre pastorii lui
tineri i-a făcut o vizită neanunţată; a intrat şi a văzut cum soţia lui
Wesley l-a apucat pe mult onoratul său conducător de părul lui lung
şi alb şi cum îl târa pe podea. Tânărul predicator scria mai târziu:
"
" Niciodată în viaţa mea nu am fost atât de ispitit să comit o crimă.
Într-o zi, în timp ce predica, Wesley a zis:
- Duşmanii mei mă acuză că am încălcat toate cele Zece Porunci,
cu excepţia poruncii privitoare la furt.
Soţia lui se afla în sală şi s-a ridicat în picioare imediat, zicând :
- John Wesley, ştii că aseară mi-ai furat din carneţel şase penny?
Atunci Wesley a replicat:
- Iată, fraţilor, că lista este completă acum.
Aşadar, el a cunoscut toate aceste impedimente, care ar fi produs
o mare durere sufletească şi ar fi distrus lucrarea oricui, dar nu şi a
lui John Wesley. De ce? Pentru că el avea un zel aprins. El credea că
Dumnezeu l-a chemat, că Dumnezeu i-a dat un mesaj şi aşa era. El a
1 26 PAŞTE OILE MELE! --- ------
plecat şi a vestit mesajul cu credincioşie până la sfârşitul zilelor lui,

iar Biserica Metodistă este monumentul lui. Îi datorăm mult Biseri
cii Metodiste. Din ea au provenit cei mai mulţi dintre conducătorii
noştri. Ellen White a fost metodistă. Să nu criticăm niciodată Bi
serica Metodistă; ea este biserica noastră mamă. Iar ea se trage din
Biserica Anglicană. Să nu spuneţi nimic rău împotriva aceştor două
mari biserici. Î i mulţumim lui Dumnezeu pentru părţile lor bune. Să
avem grijă ca şi noi să avem cel puţin tot atâtea părţi bune.
Tineri prieteni, când veţi fi hirotoniţi să predicaţi, veţi intra în
tr-o părtăşie frumoasă cu colegii voştri. Rugăciunea de hirotonire
este înălţată înaintea tuturor oamenilor, este o rugăciune de dedi
care, o rugăciune în care biserica vă pune deoparte pentru o viaţă
întreagă de sluj ire a Evangheliei, iar Dumnezeu vă dă sigiliul Său.
Consider că Biserica Catolică are dreptate când vorbeşte despre
semnul de neşters pe care îl primeşte preotul la hirotonire. Dum
nezeu vă dă sigiliul Său. El vă cheamă. La hirotonire primiţi sarcina
de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, de a fi străjeri pe zidurile
Sionului, ostaşii lui Hristos, păstorii turmei. De obicei, însărcinarea
cuprinde cuvintele din 2 Timotei 4, 1-8, din care citesc acum nu
mai o parte: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui
Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii şi pentru arătarea şi
Î mpărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul ... fii treaz în toate lucrurile,
rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine
slujba." Apoi vi se face primirea în lucrarea pastorală creştină.
A fost un timp când primirea era însoţită de o strângere de mână
şi un sărut frăţesc. Toţi ceilalţi pastori prezenţi le urau bun venit
pastorilor noi. Nu ştiu de ce acum sărutul frăţesc este omis în multe
locuri. Poate pentru că s-a constatat că nu este igienic. Î n vremea
apostolică aşa se făcea. Probabil că omiterea lui se datorează în
parte spiritului epocii în care trăim.
Ar fi bine să rememorăm din când în când experienţa hirotonirii
noastre şi angajamentul pe care l-am luat atunci, când fraţii au pus
mâinile peste noi. La hirotonire, fiecare i-am făgăduit lui Dumnezeu
viaţa noastră şi tot ce avem, dacă nu prin cuvinte, cel puţin prin
fapte.
La moartea lui George Pentecost, pastorul bisericii Betania din

Philadelphia, s-au găsit următoarele cuvinte în Biblia lui: "Accept
ca Dumnezeu Tatăl să fie Dumnezeul meu (1 Tesalonicei 1,9), Isus
Hristos să fie Mântuitorul meu (Fapte 5,3 1), Duhul Sfânt să fie
Cel care mă sfinţeşte (1 Petru 1,2), Cuvântul lui Dumnezeu să fie
îndrumătorul meu (2 Timotei 3,16. 1 7), poporul lui Dumnezeu să
fie poporul meu (Rut 1,16). Mă dedic Domnului cu tot ce sunt şi tot
ce am (Romani 1 2, 1.2). Şi fac acest lucru de bună voie (Iosua 2 4,15),
cu o inimă curată (2 Corinteni 1,12), nesilit (Psalmi 1 1 0,3) şi pen
tru totdeauna (Romani 8,35-39)." După cum remarcaţi, consacrarea
aceasta se bazează în întregime pe Cuvântul lui Dumnezeu pe care
trebuie să-I propovăduiască predicatorul.
Billy Sunday, binecunoscutul evanghelist din generaţia trecută,
a spus: " La prima venire a lui Isus, Cuvântul lui Dumnezeu era
desfiinţat şi neutralizat de tradiţiile oamenilor. Aceasta este o
mare problemă şi în vremea noastră. Î n loc să meargă la Biblie, ca
să vadă ce a zis Dumnezeu, predicatorul este mai degrabă înclinat
să apeleze la cărţile lui, ca să vadă ce au spus marii oameni ai bi
sericii despre un anumit lucru. Şi toate predicile şi învăţăturile lui
capătă culoarea ochelarilor pe care îi purtau rabinii, la fel cum se
întâmpla pe vremea lui Isus. Faptul că Isus nu a fost recunoscut de
autorităţile înalte, ci a fost respins şi răstignit ca un impostor, ne
arată cât de periculos şi fatal este să acceptăm tradiţiile oameni
lor şi nu declaraţiile lui Dumnezeu. Prea mulţi dintre învăţătorii lui
Israel de astăzi bâjbâie în întuneric la fel ca Nicodim. Nu ceea ce
spune doctorul X sau profesorul Y despre un anumit lucru stabileşte
adevărul, ci întrebarea este ce spune Scriptura? Ce spune Biblia de
spre lucrul acela? Şi ceea ce trebuie să facem noi este să prezentăm
ce stă scris în Biblie şi nu ce spun oamenii mari că înseamnă ea.
Oamenii mari s-au înşelat cu privire la lucrurile vitale la fel de des
ca şi oamenii mici."
Când le predicăm oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, suntem da
tori să predicăm Evanghelia veşnică, Evanghelia întreagă: existenţa
şi personalitatea lui Dumnezeu, Creatorul, divinitatea şi j ertfa
ispăşitoare a Domnului Isus Hristos, inspiraţia Sfintelor Scripturi,
1 28 PAŞTE OILE MELE! ------ ----- �------ -----
mântuirea numai prin jertfa înlocuitoare a Domnului Isus, pocăinţa,

renaşterea, darul neprihănirii prin credinţă, lucrarea Duhului Sfânt,
imutabilitatea legii lui Dumnezeu, reforma Sabatului Bibliei în vre
mea sfârşitului, lucrarea lui Hristos, Mântuitorul nostru, în Sanc
tuarul ceresc, venirea lui Hristos pe norii cerului ca să-i ia pe copiii
Săi acasă, doctrina darurilor spirituale, viaţa numai prin Hristos,
cumpătarea creştină şi alte doctrine biblice importante.
Adventiştii de ziua a şaptea îşi doresc foarte mult să audă pre
dici despre adevărurile pentru care au devenit adventişti de ziua a
şaptea. Cineva din California scria următoarele cuvinte care au fost
publicate în revista Ministry în martie 1 9 5 7, la pagina 2 1 : "În urmă
cu şase ani, m-am alăturat Bisericii Adventiste, fiind până atunci
membru al altei biserici. Aici se predica despre doctrină; dar, deşi
în Biserica Adventistă predicile sunt bune, ele nu se deosebesc cu
nimic de predicile pe care le ascultam duminica în alte biserici pro
testante. Mi-e dor de predicile adventiste care m-au adus în Biseri
ca Adventistă." Eu cred că trebuie să predicăm mesajul adventist în
întregime.
Nu cu mult timp în urmă, am vizitat o biserică prezbiteriană
mare din Los Angeles, unde l-am ascultat pe unul dintre cei mai
mari predicatori ai Americii, pe care îl cunoaşteţi foarte bine, dr.
Barnhouse. L-am ascultat, cred, aproape opt seri la rând. Biserica
era plină de tineri studenţi şi elevi. Despre ce credeţi că a predi
cat? Despre o temă specială pentru tineri? Nu. A ţinut o serie de
prelegeri despre T-U-L-I-P. Teologii ştiu ce înseamnă aceasta. Este
un acrostih în limba engleză care rezumă doctrinele Credinţei Re
formate. T-U-L-I-P: T de la Total Depravity (stricăciune totală); U de
la Unconditional Election (alegere necondiţionată); L de la Limited
Atonement (ispăşire limitată); 1 de la I rresistible Grace (har irezis
tibil) şi P de la Perseverence of Saints (răbdarea sfinţilor). Acestea
sunt marile doctrine ale predicatorului reformat, marile doctrine
ale lui Calvin; şi tinerii aceia au venit seară de seară ca să audă de
spre ele. Nu îmi spuneţi că tinerii nu vor să audă predici despre
marile învăţături ale Bibliei!
Nu este acesta un semn că poporul nostru are nevoie să audă

predici nu numai despre marile doctrine acceptate de toţi creştinii
evanghelici, ci şi doctrinele necesare pentru lumea de astăzi şi care
ne sunt specifice nouă, adventiştilor de ziua a şaptea? Categoric
că ziua de Sabat este un moment bun pentru a predica Evanghe
lia veşnică în toată plinătatea ei. Le face bine şi oamenilor, şi nouă
înşine. Î n opinia mea, cu cât temele despre care predicăm sunt mai
mari, cu atât vom avea un interes mai mare.
Iar acum vreau să fac câteva remarci cu privire la pericolele
predicării. Predica în ea însăşi nu este un act mântuitor, dar putem fi
ispitiţi să credem că ea ne mântuieşte şi să avem un fals simţământ
de siguranţă. Nu uitaţi, în ziua finală a istoriei lumii, vor fi mulţi
predicatori care vor zice: " Doamne, Doamne! N-am prorocit noi
în Numele Tău? N-am predicat noi în Numele Tău?" Iar Domnul le
va răspunde: " Niciodată nu v-am cunoscut ... , voi toţi care lucraţi
fărădelegea" (vezi Matei 7,2 2 . 2 3). Imaginaţi-vă! Predicarea poate
fi o lucrare a fărădelegii! Predicarea care nu este din Cuvântul lui
Dumnezeu, care îndulceşte păcatele lumii şi pe ale oamenilor, care
pluteşte undeva deasupra şi nu coboară niciodată printre noi, mu
ritorii, care condamnă un păcat săvârşit mereu altundeva departe
şi nu aici şi acum, care nu este altceva decât o cuvântare, predica
rea, prietenii mei, lipsită de cuvinte de simpatie, lipsită de cuvinte
de ajutorare, lipsită de cuvinte convingătoare, predicarea care nu
îndreaptă degetul acuzator spre conştiinţă şi care nu spune: " Tu
eşti acela! ", o astfel de predicare trebuie să fie nelegiuită.
Î n martie 195 2, revista The Pu/pit a publicat un articol semnat
de Karl H. A. Rest, intitulat " Poate predicatorul să fie mântuit?" El
se doreşte a fi o analiză amănunţită a păcatelor care îl pot asalta pe
un predicator. Autorul afirmă că un mare predicator din timpurile
moderne a scris în jurnalul lui astfel: " Sunt uimit cât de puţini pre
dicatori vor fi mântui ţi." După aceea, aminteşte câteva ispite cu care
se confruntă predicatorul. Ispita mândriei îl urmăreşte pretutin
deni. La sfârşitul predicii, predicatorul se aşază la uşa bisericii şi
dă mâna cu oamenii. Dacă, săptămână după săptămână, i se spune
cât e de bun, aşa cum se întâmplă adesea, el este înclinat să creadă
că toate aceste laude sunt reale şi, de-a lungul anilor, dorinţa de a
primi laude creşte şi ajunge să nu mai poată trăi fără ele.
În Florida, era un bărbat care administra un azil pentru predica
torii pensionari şi care povestea că nicăieri altundeva nu a întâlnit
mai multă invidie ca între ei. El punea aceasta pe seama faptului că
le lipsea cinstea şi lauda pe care erau obişnuiţi să le primească în
anii cât au fost activi, iar acum vânau chiar şi cel mai mic cuvânt de
apreciere. Desigur, mulţi pretindeau că sunt deranjaţi de compli
mente. Păreau că se mândresc cu lipsa lor de mândrie. Aţi întâlnit
astfel de oameni? Cum spunea Harry Emerson Fosdick: " Imaginaţi
vă un băiat îngâmfat care vrea să arate că este îngâmfat, dar a cărui
îngâmfare îl asigură că nu este îngâmfat! "
Mândria este u n mare pericol î n lucrarea pastorală. Samuel
Coleridge spunea: " Diavolul a rânjit, fiindcă păcatul lui drag este
mândria care se dă drept umilinţă." M ândria îl poate abate pe
predicator de la cărarea spre Î mpărăţia cerului şi îi poate distruge
speranţa mântuirii.
Apoi este pericolul de a deveni prea ocupaţi. Predicatorul este
prea ocupat şi nu mai are timp să-şi pregătească bine predica, să
citească Scriptura, să se roage, să facă vizite (mod în care poate
obţine cea mai mare parte a materialului pentru predici - prin con
tactul cu oamenii şi prin cunoaşterea lor). Când predicatorul este
atât de ocupat încât nu mai are timp pentru acestea, înseamnă că
este prea ocupat şi nimic mai mult. Este posibil să pierdem con
tactul cu Dumnezeu din cauză că suntem prea ocupaţi cu lucrarea
Lui. Î n graba noastră de a-I sluji, ajungem să nu mai simţim bucuria
prezenţei Sale.
Apoi există pericolul de a ne transforma din predicatori în pro
motori. Î n felul acesta ne pierdem integritatea spirituală. Predica
torul ajunge să considere că oamenii sunt un material bun pentru
organizarea unei promoţii, şi nu copiii lui Dumnezeu care trebuie
ajutaţi să cultive chipul lui Dumnezeu în ei. El se poate afla sub o
presiune atât de mare încât să ajungă să le-o transmită oamenilor.
Şi astfel îi împinge pe toţi să facă lucrare, ca pe nişte rotiţe aparente,
astfel încât mecanismul ecleziastic să funcţioneze mai departe şi să
construiască o biserică mare. Cutia lui poştală este plină de mate

riale promoţionale de la diferiţi secretari sau de la diferite departa
mente - toate trebuie prezentate de sărmanul pastor care se presu
pune că are datoria de a le supune atenţiei oamenilor. Nici nu-şi dă
seama când viaţa lui spirituală se evaporă.
Cineva spunea că, o dată la câţiva ani - şi adaug cuvintele mele -
fiecare administrator sau secretar ar trebui să se întoarcă în district
ca pastor şi să rămână acolo cel puţin doi ani. Ce binecuvântare ar fi
aceasta pentru mulţi oameni, pentru multe biserici ! Cât de mult s-ar
bucura bisericile de darurile minunate ale acestor oameni, iar ei, la
rândul lor, ce avânt nou ar prinde în efortul pentru câştigarea de su
flete şi cât de mult i-ar ajuta ca, odată întorşi în administraţie, să ţină
cont de sufletele oamenilor, şi nu de cifrele din raportul statistic!
Un alt pericol actual este ca pastorul să se lase atât de absorbit
de cercetările moderne din psihologie, încât să ajungă, înainte să-şi
dea seama, să treacă cu vederea păcatul, acest adevăr mare, solemn
şi teribil. Lucrul acesta se întâmplă deja în unele locuri, unde banca
celor necăjiţi se transformă în canapeaua psihanalistului. Păcatul,
mântuirea, jertfa, tăgăduirea de sine poartă numele de frustrare,
integrare, auto-exprimare, sublimare şi tot aşa la nesfârşit. Princi
palul obiectiv al acestei şcoli de gândire este să-i ajute pe oameni
să se relaxeze şi, în felul acesta, să obţină pacea minţii. Pacea minţii
pare a fi obiectivul suprem al acestei noi Evanghelii ciudate. În loc
de chemarea " Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm
genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! " (Ps. 9 5,6), ten
dinţa este aceea de a se spune " Veniţi să ne relaxăm! " De altfel,
aceasta a fost şi dorinţa nebunului bogat care şi-a spus în sinea lui:
" "
" Odihneşte-te , cu sensul de " relaxează-te .
Bineînţeles că relaxarea are partea ei bună, însă creştinul nu tre
buie să stea niciodată relaxat în faţa răului. Dacă pierdem nevoia
după Evanghelie, pierdem mântuirea oferită de Evanghelie.
Un alt pericol derivă din faptul că nu predicăm Cuvântul lui
Dumnezeu la timp şi ne la timp. Uneori, suntem ispitiţi să nu-l mai
predicăm. Pare a fi cu totul nepotrivit. Când eram tânăr, am condus
împreună cu asociatul meu, Kenneth Gant, o evanghelizare într-un
orăşel de pe coasta Muntelui Pikes Peak. Eram amândoi foarte ti

neri. La momentul acela, niciunul dintre noi nu era hirotonit şi nici
căsătorit. Stăteam în gazdă, într-o casă mare nelocuită şi încercam
să gătim singuri. Am descoperit că la altitudinea aceea nu puteam
fierbe fasole, dar o mâncam aşa cum era. Aproape că ne-am dis
trus aparatul digestiv. Predicam în fiecare seară într-o fostă sală de
dans, ai cărei pereţi îi acoperisem cu un material adus de noi din
Denver. Sala se termina la un capăt cu o terasă care dădea spre un
mic lac. Î n oraş, locuiau numai o sută de oameni şi majoritatea par
ticipau la întâlnirile noastre. Printre ei se afla şi o femeie care părea
foarte interesată. Î n fiecare seară, aducea cu ea câţiva copii. Locuia
în cea mai frumoasă casă din oraş, iar soţul ei era probabil cel mai
înstărit om din zonă.
Duminica făceam vizite. Î ntr-una dintre duminici am trecut şi
pe la această doamnă, pentru că ne gândeam că era deosebit de
interesată de Evanghelie. Când am sosit, gazdele casei aveau deja
un musafir, un bărbat pe care nu-l mai întâlnisem până atunci.
Văzând aceasta, nu am mai rămas să transmitem mesajul nostru şi
nici măcar să ne rugăm cu ei, şi am plecat mai departe, gândindu-ne
că vom reveni într-o altă ocazie mai favorabilă. Aşa că, ne-am cerut
scuze şi am promis că vom reveni altă dată. Dar ştiţi, Biblia spune:
"
" stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp.
Î n seara respectivă, femeia aceea nu a mai venit la prezentarea
noastră. Ne-am mirat. A doua zi de dimineaţă, pe la ora cinci, pri
etenul meu m-a trezit şi mi-am dat seama din tonul vocii lui că s-a
întâmplat ceva teribil.
- Trezeşte-te! mi-a spus el. Trezeşte-te repede! Trezeşte-te!
- Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
- O, a spus el, doamna X s-a sinucis. Chiar acum o scot oamenii
afară din lac.
Primul gând care mi-a venit în minte a fost teribil: " Nu i-ai vorbit
aseară despre Dumnezeu, nu te-ai rugat cu ea. Ai plecat mai depar
te, iar acum este prea târziu."
M-am dus în grabă împreună cu Kenneth în sala unde ţineam
prezentările şi acolo, pe podiumul îngust, în spatele amvonului, sub
un cearşaf, zăcea trupul acestei femei care îşi pusese capăt vieţii.
Pe amvon se afla un bilet. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că
îmi era adresat mie. Î n el erau scrise următoarele cuvinte: " Dom
nule Richards, vreţi să ţineţi dvs. predica la înmormântarea mea? "
şi apoi era semnătura femeii.
Ulterior au fost descoperite urmele lăsate de ea, care arătau
că încercase mai întâi să intre în apa puţin adâncă, dar că s-a
răzgândit. După aceea, s-a urcat pe terasa sălii noastre şi s-a arun
cat în apa adâncă. Şi-a abandonat soţul, cei trei sau patru copii şi
casa frumoasă - totul - şi şi-a pus capăt vieţii. Mai târziu, am aflat că
musafirul care îi vizitase duminică după-amiază, şi din cauza căruia
am plecat fără să ne facem datoria de predicatori, era un fost iubit
de-al ei. Probabil că prezenţa lui a determinat-o să uite de toate - de
datoria ei faţă de Dumnezeu, faţă de familie şi faţă de ea însăşi - şi
să comită această faptă teribilă. Desigur că trebuie să-L lăsăm pe
Dumnezeu să judece toate acestea. Nimeni nu ştie ce era în mintea
ei la momentul acela şi dacă a fost sau nu pe deplin responsabilă
pentru fapta ei. Însă cert era că nu mai puteam face nimic pentru ea.
Trebuia totuşi să ţin predica de înmormântare! Nu mai oficiasem
niciodată o înmormântare. Era pentru prima dată şi era o situaţie
specială: era vorba despre o femeie care comisese suicid. Oricui i-ar
fi fost greu, însă pentru mine agonia era şi mai mare, întrucât nu
reuşisem să-i dau ajutor când a avut nevoie. Şi, de fiecare dată când
îl vedeam pe soţul ei şi pe copiii rămaşi fără mamă, gândul acesta
devenea aproape de nesuportat. Prieteni, vă mărturisesc, că şi eu, şi
Kenneth ne-am cercetat inima profund în zilele acelea şi I-am pro
mis lui Dumnezeu ca, prin harul Său, să nu ne mai facem vreodată
vinovaţi de nepropovăduirea soliei Sale la timp şi ne la timp.
Am lucrat la predică două zile. Ce să spun? Ce aş fi putut spune?
Î ntr-un anumit sens, mă simţeam aproape vinovat de această trage
die. Poate că, dacă ne-am fi rugat măcar, poate că lucrurile ar fi stat
altfel. Dar nu am făcut nimic. A treia zi, a venit din Colorado Springs
mama femeii şi a adus cu ea un predicator dintr-o altă biserică.
Ne-a spus că nu vrea ca la înmormântarea fiicei ei să predice un
adventist. Eu m-am bucurat! El a predicat despre textul din Apoca-
----
lipsa 2 1, 1 : " Şi marea nu mai era", explicând că marea este simbolul

despărţirii şi că va veni o zi când nu vor mai exista despărţiri. La
sfârşit, a venit la mine şi mi-a spus:
- Frate Richards, ştiu că textul nu se referă în mod necesar la
aceasta, dar ce puteam să spun într-un astfel de moment?
Apoi a adăugat:
- Voi, adventiştii, cunoaşteţi mai bine cartea Apocalipsa decât
mine. Vino la cimitir şi ajută-mă!
- Nu, vă descurcaţi bine. Continuaţi aşa, i-am răspuns eu.
Astfel am scăpat de datoria aceasta apăsătoare, dar a fost bine
că am învăţat lecţia aceasta devreme în viaţă. Să ne facem datoria
să predicăm Evanghelia la timp şi ne la timp, cu milă creştină, cu
tact, cu dragoste creştină. Să nu înşelăm aşteptările Mântuitorului
nostru sau ale vreunui suflet care bâjbâie în întuneric şi care e pe
punctul să renunţe la viaţă. Să le dăm o mână de ajutor, dacă putem.
Să ne învăţăm lecţia.
Predicarea Evangheliei adevărate nu va fi întotdeauna populară
şi nu va aduna întotdeauna mari mulţimi de oameni. Oamenilor
le place comoditatea. Ei nu vor să fie deranjaţi. Mulţi sunt precum
bătrânul constructor de nave care s-a plâns soţiei lui că nu îi plăcea
de noul predicator.
- De ce? l-a întrebat ea.
- Păi, a răspuns el, fostul predicator era bun. Mă duceam la
biserică şi cât timp ţinea predica eu construiam o corabie întreagă
de la chilă până la catarg. Dar predicatorul nou mă deranjează. Nu
reuşesc să termin nici măcar chila. Scoate idei la care nu m-am gân
dit până acum şi vorbeşte atât de interesant, încât trebuie să-I as
cult. Vreau să pot construi o navă cât timp mă aflu la biserică şi
vreau să nu mă deranjeze nimeni.
Mulţi oameni vor să facă ceva asemănător, însă predicarea ade
vărată nu-i lasă. Ea este dinamică. Este plină de puterea Spiritului
Sfânt. Este puternică şi ascuţită ca o sabie cu două tăişuri, Cuvântul
lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Protopopul Inge
de la Catedrala St. Paul din Londra a spus odată: " Ca să ai succes,
trebuie să-i dai publicului exact ceea ce îşi doreşte şi cu aproape
zece procente mai mult decât aşteaptă." A spus aceste cuvinte pe

un ton sarcastic. A avea succes înseamnă aici a avea mereu biserica
plină. Este adevărat totuşi că e posibil ca un predicator puternic al
Cuvântului să aibă biserica plină, dar nu se întâmplă aşa mereu.
Ştim că în zilele din urmă pe oameni îi vor " gâdila urechile " să
audă istorisiri plăcute de tot felul. Fiecare epocă a avut poveştile ei
preferate şi nici vremea în care trăim nu face excepţie. Î n orice caz,
poveştile declară că omul este propriul lui mântuitor, că eforturile
lui sunt meritorii, că închipuirile lui sunt egale sau chiar superioare
Cuvântului lui Dumnezeu.
Poate că în biserica pe care o păstoriţi nu este înghesuială, dar
puteţi fi convinşi că, dacă predicaţi adevărul în toată plinătatea lui,
îngerii lui Dumnezeu vor fi acolo cu voi şi că Duhul Sfânt vă va susţine.
"
" Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ? (Luca
18,8) întreabă Isus. Î ntrebarea aşteaptă un răspuns negativ. Va veni
timpul, iar în unele locuri a venit deja timpul, când " oricine vă va
ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu " (Ioan 16,2). "Vai de
voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! " (Luca 6,2 6). Bineînţeles
că nu este bine să facem tot posibilul ca să stârnim împotrivirea sau
să predicăm în aşa fel încât să aducem persecuţia asupra noastră în
mod nenecesar.
Toate lucrurile pe care le-am menţionat până acum - mândri a,
predicarea nebiblică şi plictisitoare, folosirea greşită a ştiinţelor
psihologice, ambiţiile personale, necurăţia vieţii, eşecul în timp de
criză - toate acestea şi altele asemenea pot să-I abată pe predicator
de la calea îngustă şi îl pot duce pe calea " care duce la pierzare şi
mulţi sunt cei ce intră pe ea." (Mat. 7, 1 3)
Dar fiecăruia dintre noi, predicatorii, ni s-a făgăduit har din
belşug. Apostolul spune că trebuie să facem două lucruri: " Fii cu
luare-aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai al
tora: stăruie în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui
pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" (1 Tim. 4,1 6). Iată ce putem şi
ce trebuie să facem. Suntem rânduiţi să predicăm.
Î n primul rând, ni se spune să fim cu luare-aminte la noi înşine.
Presupun că nu trebuie să insist prea mult asupra pericolului sluj i-
rii împărţite, într-un anumit aspect al ei. Cunoaştem desigur peri

colul la care se expune un pastor care intră într-o anumită afacere şi
devine mai preocupat de vânzarea de automobile sau terenuri decât
de predicarea Evangheliei. Atenţie, nu spun că aceste activităţi sunt
greşite la momentul şi locul potrivit şi în măsura cuvenită; dar ne
expunem unui pericol atunci când afacerile sau orice altă acti
vitate ocupă locul suprem în inima unui om. Mă refer acum la
ceea ce a devenit aproape un obicei printre noi.
Am citit în revista Review and Herald din 1 9 2 5 un articol cu ti
tlul " Pericolul sluj irii împărţite ". Autorul îşi exprimă convingerea
că ne-am îndepărtat de simplitatea planului Evangheliei şi că ne
ocupăm atât de mult cu planificările, încât ne rămâne prea puţin
timp pentru aplicarea planurilor noastre. Î n continuare, face referi
re la un aspect pe care presupun că unora le va fi greu să-I înţeleagă
şi să-I accepte la fel ca el. Este vorba despre " nefericita tendinţă tot
mai mare a confesiunii noastre spre districte fixe ", ca să folosesc
cuvintele lui. Prea mulţi pastori ai noştri, în loc să fie ocupaţi cu
ducerea soliei în zone albe, sunt ocupaţi cu rezolvarea problemelor
bisericii şi cu slujirea membrilor care ar trebui să fie nişte stâlpi de
susţinere ai lucrării şi nu obiectul ei.
Î n perioada când am primit botezul şi mai târziu, când am de
venit pastor, se considera că bisericile care trebuiau să aibă pastori
permanenţi erau decadente. Majoritatea pastorilor noştri lucrau în
prima linie, susţinând evanghelizări, câştigându-i pe oameni pentru
Hristos şi ridicând biserici noi. Apoi, după câteva luni, se întorceau
şi vizitau bisericile înfiinţate deja. Acesta se credea că era planul
urmat de biserica apostoli că.
Î n biserica noastră mică din Loveland, Colorado, predicatorii
veneau numai de două sau de trei ori pe an. Aveam un prezbiter
credincios, scumpul frate Ragan. Parcă-I văd şi acum. Nu îndrăznea
să predice de la amvon. Locul acela era prea sfânt pentru el. Acolo
se urca numai pastorul atunci când venea de două sau trei ori pe
an. Se aşeza dincoace de amvon şi ţinea Biblia în mână. Parcă-I văd
cum ţinea Biblia în mână şi cum i se prelingeau lacrimile pe obrajii
lui arşi de soare. Ocupaţia lui era să iasă cu vitele la păşune. Noi,
---
băieţii, ascultam de el şi vă spun că el ni L-a propovăduit pe Hristos.

Predicile lui izvorau dintr-o inimă plină de iubire faţă de noi, băieţii
obraznici. Şi noi îl iubeam. Datorită lui, Isus a devenit real pentru
noi, fiindcă Mântuitorul era real pentru el. El ne-a adus la Isus. El
ne-a pus deoparte pentru cauza lui Dumnezeu. L-am iubit.
Î mi aduc aminte că odată am făcut Şcoala de Sabat în aer liber, în
Canionul Loveland. El ne-a luat pe noi, băieţii, şi ne-a dus în canion,
unde am făcut un popas lângă o buturugă mare rămasă dintr-un
pin. Stătea acolo tremurând şi a început să ne vorbească, iar noi
ne-am strâns în jurul lui. Ne-a spus aşa: " Băieţi, odată am omorât un
indian în spatele acelui copac. El vroia să mă lovească cu o săgeată,
dar eu l-am ochit primul. Au venit alţi indieni şi l-au luat, dar mai
târziu m-am întors aici şi am găsit căpăstrul lui din argint. Când am
devenit creştin, uciderea lui a devenit pentru sufletul meu o povară
teribilă. Dar m-am rugat la Domnul să mă ierte şi ştiu că m-a iertat."
Îl iubeam pe acest bătrân om de la ţară. Era un om adevărat.
Dacă am avea mai mulţi astfel de oameni, pastorii hirotoniţi ar
avea mai mult timp să lucreze intens pentru Hristos. Biserica s-ar
întreţine singură, s-ar bizui pe ea însăşi şi s-ar descurca singură.
Odată va trebui să revenim la vechea stare a lucrurilor, fie că ne
place sau nu. Nu mai avem prea mulţi astfel de prezbiteri. Presupun
că cele mai multe dintre bisericile noastre au nevoie de pastori care
să le poarte de grijă, dar în zilele acelea nu exista aşa ceva, de aceea
aveam prezbiteri puternici şi conducători puternici. Poate că, într-o
zi, nu vom mai avea predicatori care să aibă grijă de biserici. Mulţi
dintre noi vom fi în închisoare. Şi, dacă jumătate din predicatorii
noştri ar fi în închisoare - pe motive de credinţă şi nu din altă cauză
- în denominaţiunea noastră, s-ar face simţită redeşteptarea.
Mă aflam în Cehoslovacia cu puţin înainte de căderea Corti
nei de Fier. Chiar în faţa mea, pe primele rânduri, se aflau pre
şedintele Conferinţei şi trezorierul. Când am aflat experienţa lor,
m-am gândit: " Ei ar trebui să vină aici şi să vorbească, nu eu."
Aceşti doi bărbaţi au fost condamnaţi la închisoare de 14 ori din
cauza credinţei. Î n Cehoslovacia există un oraş care a fost odată, pe
vremea războaielor religioase din Boemia, centrul activităţii misio-
nare. A fost sediul rezistenţei împotriva papalităţii, dar a fost ocupat

de puterea papală. Î ntr-o ocazie, aceşti doi bărbaţi - preşedintele
de Conferinţă şi trezorierul - se aflau în trecere prin acest oraş şi
au fost arestaţi din cauza credinţei lor. Î n închisoare, ei cântau, se
rugau şi citeau Biblia. Î ntr-o noapte, paznicul închisorii a venit la ei
şi le-a spus:
- Î n celula asta au stat comunişti, nazişti, criminali şi tot felul de
oameni. Ei blestemau, înjurau şi strigau; dar n-am avut niciodată
oameni care să se roage şi să cânte. Cine sunteţi voi?
Ei i-au răspuns că erau slujitorii lui Dumnezeu.
- 0, a zis el, soţiei mele i-ar plăcea să audă cântările voastre.
Vreţi să veniţi în bucătărie şi să cântaţi?
I-a scos afară şi, fiindcă era noapte, ceilalţi deţinuţi nu au bănuit
nimic. Când au ajuns în bucătărie, i-a întrebat:
- Vă este foame?
- Da, ne este, au răspuns ei.
Soţia paznicului le-a pregătit o masă gustoasă. Apoi au cântat,
au citit din Biblie şi s-au rugat. Aşa s-a întâmplat mai multe nopţi
la rând. Atât el, cât şi soţia lui s-au întors la Dumnezeu şi au primit
în cele din urmă această solie frumoasă. Acum avem o biserică în
oraşul acela, iar paznicul închisorii este prezbiter. Dumnezeu i-a tri
mis pe acel preşedinte de Conferinţă şi pe trezorier la închisoare, ca
să înfiinţeze o biserică nouă. Aşadar, aş putea afirma că, dacă mulţi
dintre preşedinţii de Conferinţă ar ajunge la închisoare, am înfiinţa
multe biserici noi. Dacă trezorierii ar fi închişi, dacă predicatorii ar
fi închişi pentru Dumnezeu, s-ar produce o schimbare, nu-i aşa? Noi
toţi ne-am ruga pentru ei, iar Dumnezeu ar face lucruri minunate, la
fel cum a făcut pentru Pavel şi pentru Sila.
Să nu se spună niciodată despre noi: " Ştie să vorbească fluent,
prezintă lucrurile pe înţelesul oamenilor, dar predicile lui nu sunt
spirituale; apelurile lui nu ajung la inima oamenilor; vocabularul lui
este impresionant, dar inimile ascultătorilor lui nu sunt înviorate şi
copleşite de dragostea Mântuitorului; păcătoşii nu sunt convinşi şi
aduşi la Hristos, nu simt că Isus din Nazaret a trecut pe acolo." Ci să
se spună şi să fie adevărat: "Atunci când predică acest om, Isus este
mai aproape de noi. Păcătoşii înţeleg mai clar că Hristos doreşte

să le ofere mântuirea chiar atunci. Tonul vocii lui, înfăţişarea lui,
cuvintele lui par a avea o putere irezistibilă care ne mişcă inima
şi ne ia în stăpânire mintea. Aceasta înseamnă că Isus locuieşte în
inima lui, fiindcă Î l vedem pe El în cuvintele şi în tonul vocii lui,
care sunt pline de dragostea lui Dumnezeu." Tonul glasului nostru
vorbeşte despre Hristos.
La sfârşitul trudei noastre şi a studiilor noastre, după ce vom fi
participat la toate prelegerile şi după ce vom fi citit multele cărţi
despre ştiinţa, arta şi lucrarea de predicare, vom constata că ştim
totuşi foarte puţin. Sunt convins că ştiu foarte puţin despre ea. Nu
suntem în stare să facem lucrarea aşa cum ar trebui. Nu reuşim
să ne ridicăm la înălţimea idealurilor noastre. Dar există un lucru
pe care îl putem face mereu, dragi colegi: putem să ne întoarcem
la marea Carte a lui Dumnezeu în liniştea locului nostru tainic de
meditaţie. Când deschidem şi îngenunchem acolo, cu mărturisire,
cu laudă şi cu cereri - poate chiar cu lacrimi - găsim puterea de care
avem nevoie. Acolo găsim iertarea Sa, prezenţa şi dragostea Sa. Şi
după această comuniune, putem pleca şi putem înălţa în întuneric
candela adevărului, putem să le oferim apa vie celor însetaţi, putem
suna din trâmbiţă, anunţând începutul bătăliei pentru viaţă. Şi, în
final, la timpul potrivit, numai prin harul Său, vom intra în prezenţa
Sa şi vom fi cu El pentru totdeauna.
Am aici o poezie scrisă de profesorul Enslie, pe care o citea de
seori tatăl meu. El a fost pentru mine întotdeauna marele exemplu
de slujitor credincios al lui Hristos. Poezia aceasta era una dintre
comorile pe care le purta în Biblie şi înseamnă mult pentru mine:
Mâna care o ţinea
Î n ziua aceea, el tinea în mână candela adevărului

,
Destul de jos, încât nimeni să nu se rătăcească;

Şi totuşi destul de sus încât să se poată vedea
Chipul acela curat - Marea Lumină a lumii:
Să privească în sus - cu ajutorul candelei -
Mâna care o ţinea se vedea prea puţin.
El ţinea vadra şi o apleca

Spre buzele celor micuţi;
Apoi o ridica spre sfântul obosit
Şi-l invita să bea, de era bolnav sau istovit!
Toţi beau - din vadra de la mijloc -
Iar mâna care o ţinea se vedea prea puţin.
El suna din trâmbiţă răsunător şi clar,

Spunând că păcătoşii nu trebuie să se teamă;
Şi, pe un ton mai puternic şi mai cutezător,
Să nimicească zidurile ridicate de Satana! -
Trâmbiţa era astfel un mijloc -
Mâna care o ţinea se vedea prea puţin.
Dar Căpetenia va spune: " Bine,

Rob bun şi credincios, vino !
Lasă vadra şi candela,
Lasă trâmbiţa, părăseşte câmpul! "
Atunci se va vedea că mâna care le-a ţinut
Se afla între palmele Celui răstignit!
Aceasta să fie şi experienţa noastră!

PR E L E G E R EA 4
" N oi propovă duim pe

Hristo s cel ră stignit "
" Dar noi propovăduim pe Hristos cel

răstignit." (1 Corinteni 1,23)
A
m auzit odată că a existat un om care ar fi putut fi un bun
predicator dacă nu ar fi a�ut două defecte. În primul rând, nu
ştia să ţină o cuvântare. In al doilea rând, nu avea nimic de
transmis oamenilor. Ca să fim predicatori, trebuie bineînţeles să ştim
să vorbim în public, dar şi să avem un mesaj real de transmis. Iar
dacă ne referim la predicatorul creştin, atunci mesajul lui trebuie să
fie Evanghelia creştină despre care apostolul spune că este singura
Evanghelie. Ea ne vorbeşte despre Isus. Uneori, oamenii vorbesc de
spre Evanghelia lui X sau despre Evanghelia lui Y. Î nseamnă că ei folo
sesc cuvântul acesta într-un sens foarte vag, întrucât există o singură
Evanghelie.
Şeful unui trib de indieni povestea că a venit la ei un predicator,
ca să le arate că Dumnezeu există. Şeful i-a răspuns:
- Crezi că nu ştim asta? Î ntoarce-te de unde ei venit!
Apoi a venit un alt predicator care le-a zis:
- Nu furaţi; nu vă îmbătaţi; nu minţiţi; nu înşelaţi.
Şeful i-a răspuns:
- Crezi că nu ştim asta? Du-te şi-i învaţă asta mai întâi pe oame
nii tăi ! Ei au nevoie de aceste învăţături.
După aceea, a venit Christian Henry Ranch, misionarul amerin

dienilor, şi le-a zis:
- Domnul cerului mă îndeamnă să vă spun că vă va binecuvânta
şi că vă va izbăvi de suferinţa voastră. De aceea, El S-a făcut om şi
Şi-a dat viaţa.
- Imediat după ce a terminat de vorbit, povestea şeful tribului,
s-a întins tăcut lângă arcul şi securea mea şi a dormit liniştit ca un
copil. 0, m-am gândit atunci, ce bărbat este acesta! Aş fi putut să-I
omor, dar lui nu-i este frică. N -am putut să uit cuvintele lui. Î n som
nul meu, am visat despre sângele lui Hristos vărsat pentru mine.
Prin harul lui Dumnezeu, aşa a început redeşteptarea în mijlocul
acestor oameni primitivi. De aceea, dacă vreţi ca păgânii să vă as
culte, vă îndemn să predicaţi despre Hristos, Mântuitorul nostru
şi despre naşterea Sa în Betleem, despre moartea Sa pe Calvar şi
despre harul Său răscumpărător. Putem să considerăm că păgânii
sunt toţi cei nemântuiţi. Î n lumea noastră, orice om a cărui sete
după Dumnezeu rămâne nesatisfăcută, este un păgân care are ne
voie să audă acest mesaj care este prin el însuşi simplu şi minunat.
Când clopotul bisericii bate, oamenii trebuie să audă următorul
îndemn: "Veniţi şi ascultaţi ce are să vă spună pastorul despre marile
adevăruri ale lumii spirituale! Veniţi şi ascultaţi ce are să vă spună
despre Dumnezeu şi despre dragostea Sa faţă de oameni! Veniţi şi
ascultaţi ce are Scriptura Sfântă să vă spună despre veşnicie! Veniţi
şi ascultaţi cum puteţi fi izbăviţi de ruşine, de păcat, de zbucium, de
cel rău şi de moarte. Veniţi şi ascultaţi ce a spus Dumnezeu prin Fiul
Său, care S-a făcut om şi a murit pentru noi, care a fost tratat cum
noi merităm să fim trataţi, pentru ca noi să fim trataţi cum merită El
să fie tratat. Veniţi şi ascultaţi ! Veniţi şi ascultaţi! " Iar când un păgân
sau altcineva intră în biserică, ce aude? Aude ce are nevoie să audă,
ce are dreptul să audă? Aude el Evanghelia? Aude el despre Hristos?
Aude el o predică creştină?
Episcopul Chandler al Bisericii Metodiste din Sud povestea de
spre un pastor renumit care a petrecut o duminică în New York, unde
a vizitat trei biserici şi a ascultat trei predicatori distinşi. Niciunul
dintre aceştia nu a rostit nici măcar o singură silabă despre Evan-
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT " 1 43
ghelie. Niciunul nu a predicat despre vestea bună descoperită prin

Isus Hristos, Răscumpărătorul lumii. A ascultat numai " nimicuri
filozofice, vorbărie şi fleacuri ", după cum a spus chiar el.
Să presupunem că un locuitor de pe altă planetă ar veni pe
pământ pentru o zi, ca să înţeleagă ce înseamnă creştinismul şi să
întocmească un raport. Ar putea el să obţină nişte informaţii clare
din cuvântările acestor trei predicatori renumiţi? Ar afla el ceva de
spre Evanghelie? Nici măcar un cuvânt. Să presupunem că am putea
să ne întoarcem în timp, în urmă cu peste o mie nouă sute de ani, în
prima săptămână de după înviere şi că aceşti trei predicatori ar fi
trimişi de Isus să propovăduiască solia mântuirii şi să pună bazele
creştinismului în lumea ostilă. Făcând acest exerciţiu de imaginaţie,
ne-am mai putea aştepta oare, ca în vremea noastră să mai existe
biserica creştină? Bineînţeles că nu. Nu este greu să răspundem la
această întrebare.
Următoarea întrebare care decurge de aici este: Cât va mai re
zista creştinismul cu astfel de predici? Cât va mai rămâne el în lumea
aceasta, care este la fel de ostilă ca odinioară, numai că într-un mod
mai mascat şi mai primejdios? Cât va mai rezista creştinismul ad
ventist de ziua a şaptea cu astfel de predici?
Multe predici se aseamănă cu arhitectura unor biserici. Sunt atât
de contemporane, încât în zece ani se vor demoda şi nimeni nu va mai
fi interesat să le asculte sau să le citească, dacă ar fi scrise într-o carte.
Predicile despre marile adevăruri ale credinţei creştine vor fi întot
deauna actuale. Singurul mod de a fi actuali este să predicăm despre
adevărul etern. Cum spunea odată dr. Jowett despre John Wesley:
- Nu îl vei găsi niciodată pe John Wesley vorbind despre nevoile
umane secundare. El nu a zăbovit asupra periferiei vieţii oamenilor,
unde necesitatea reală este înlocuită cu lucruri pe care oamenii nu
şi le doresc cu adevărat. El a vorbit despre nevoi urgente, prezente,
fundamentale.
Apoi dr. Jowett a pus următoarea întrebare:
- Dar despre ce predica John Wesley?
Şi a răspuns singur, amintind câteva dintre textele despre care a
predicat Wesley. Le voi cita şi eu, dar fără să menţionez referinţele:
" Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul

Lui Fiu." ; " Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea." ; "Î n ce
mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât
cu crucea Domnului nostru Isus Hristos." ; " Fiindcă n-aveau cu ce
plăti, i-a iertat pe amândoi." ; " Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne
curăţeşte de orice păcat."
- Sunt acestea nişte nevoi învechite? a întrebat dr. Jowett. Este
mesajul acesta cu mult prea demodat? Ar trebui să îl înlocuim cu
ceva mai bun? Am descoperit o altă taină? Vreau să îmi exprim
convingerea că, în comparaţie cu adevărul consistent şi hrănitor al
acestor teme, foarte multe dintre substitutele moderne nu sunt alt
ceva decât un fel de zeamă lungă.
Î n definitiv, comunităţile sunt interesate de adevărurile fun
damentale şi permanente ale religiei. Oamenii nu au nevoie de
biserică decât atâta timp cât ea le arată calea către Î mpărăţia lui
Dumnezeu sau îi ajută să înainteze pe această cale. Crucea îi atrage
şi azi mai mult decât orice altceva. Î nvăţătorul nostru a avut mare
dreptate când a spus: " Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi
atrage la Mine pe toţi oamenii " (Ioan 1 2,3 2). Nu trebuie să uităm
niciodată de puterea de atracţie a crucii. Isus răstignit este marele
magnet, marea forţă de atracţie. " Toată puterea Mi-a fost dată" (Ma
tei 28, 1 8). Iar predicatorii îi atrag pe oameni numai atâta timp cât
predică despre Hristos şi despre El răstignit, despre puterea de
atracţie a crucii.
Dr. James Burell ie spunea predicatorilor:
Nu există în toată lumea o slujbă mai nobilă decât aceea de a
fi predicatorul bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos. Dacă predici
despre ştiinţă, înseamnă că predici despre un subiect pe care ascul
tătorul îl poate obţine în orice sală de cursuri [sau dintr-o carte, de
la radio sau TV], unde este prezentat mai consistent şi mai ieftin.
Dacă predici despre politică, înseamnă că predici despre un subiect
pe care ascultătorul îl găseşte dezbătut în fiecare dimineaţă în ziar.
Dacă oferi muzică şi imagini impresionante, înseamnă că intri într-o
competiţie inutilă cu locurile de distracţie. Dar a predica Evan
ghelia! Acesta este avantajul nostru! De ce să recurgem la metode
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT 1 45
străine de atrage re a oamenilor când deţinem un astfel de capital?

Slujba noastră este cea mai mare dintre toate. Ceilalţi concurenţi
rămân cu mult în urmă. Ea oferă Evanghelia dătătoare de viaţă cu
atâta generozitate divină, încât nimeni nu o poate întrece.
Cei care au reuşit să-i atragă pe oamenii din marile oraşe la
predicile lor au fost întotdeauna cei care au predicat Evanghelia.
Să-I luăm de exemplu pe Spurgeon. Timp de treizeci de ani, oamenii
se îmbulzeau în capela mare din Londra, atât duminică dimineaţa
şi seara, cât şi joi seara. Cu foarte puţine excepţii, biserica era plină,
inclusiv la ultimul balcon. Când cineva l-a întrebat cum reuşea să
îi atragă pe oameni, el a răspuns: " Nu îi atrag cu nimic. Nu cred că
aceasta este sarcina mea. Eu trebuie doar să predic Evanghelia.
Enoriaşii sunt cei care îi cheamă pe oameni. Ei s-au dus la alţii şi
le-au spus: 'Veniţi să auziţi un om care ştie să predice Evanghelia! '"
Nimic din ceea ce avea Spurgeon nu ne lipseşte, dacă ne gândim
la mesaj. El nu făcea altceva decât să predice Cuvântul lui Dumne
zeu, întotdeauna Evanghelia. Odată cineva a publicat într-un ziar
londonez un articol despre Spurgeon, în care îl critica pe motivul
că predica mereu despre Hristos şi despre cruce. Spurgeon a auzit
de articol şi a replicat: "Acesta este adevărul, este o realitate. Indife
rent de la ce text biblic pornesc, ajung tot la cruce." De aceea doreau
oamenii să-I asculte. Iată despre ce ar trebui să predicăm cu toţii !
Indiferent de l a c e text pornim, s ă ajungem tot la Calvar.
Predicarea în biserica apostolică era despre Hristos, şi despre El
răstignit. În Noul Testament, găsim de nenumărate ori expresii pre
cum " Noi propovăduim pe Hristos " ; " Propovăduirea lui Isus Hris
tos " ; " Nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui
Isus Hristos " ; "Acest Isus, pe care vi-L vestesc eu ... este Hristosul " ;
"
" Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om. Iar propovăduirea
lor nu era doar o poveste despre un om care a trăit şi a făcut fapte
bune, care era nevinovat din punct de vedere moral şi care ne-a
lăsat un bun exemplu. Cine predică aşa face parte din curentul mo
dernist. Î nsă propovăduirea lui Hristos în biserica apostolică con
sta din predicarea despre Hristos cel răstignit. De aceea, apostolul
spunea: " Dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru
iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri, o nebunie; dar
pentru cei chemaţi ... este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu "
(1 Cor. 1,2 3.24).
La vremea aceea, era ca şi cum ai predica despre moartea lui
Hristos prin spânzurare sau pe scaunul electric ca un criminal;
dar aceasta înseamnă propovăduirea lui Hristos cel răstignit. Pen
tru iudei, vestea aceasta era o pricină de poticnire. Ei Î l aşteptau
pe marele Mesia, Î mpăratul, să vină în slavă şi cu putere, ca să-i
înfrângă pe duşmani. Î n felul acesta, ei făceau confuzie între cele
două direcţii date de profeţie: Mesia cel suferind, robul îndurerat al
lui Dumnezeu şi Mesia- Î mpăratul. Ei le-au confundat în aşa măsură,
încât nu puteau şi nu doreau să-L accepte pe Mesia cel răstignit, cel
executat. Pentru iudei era o pricină de poticnire, iar pentru greci,
o nebunie. Filozofia era pasiunea cea mai însemnată a vieţii lor şi,
întrucât izvora din mintea omului păcătos, niciun aspect al ei nu
îi determina să îşi supună inima dragostei lui Dumnezeu, desco
perite prin crucea de pe Calvar. Evanghelia predicată de apostoli se
adresează esenţei vieţii umane, dar numai ea poate mântui această
viaţă şi o poate proslăvi prin puterea divină. A făcut aceasta în tre
cut şi o va mai face şi astăzi.
Ştiţi ce a făcut apostolul Pavel, cel mai mare predicator care a exi
stat vreodată, când a ajuns în Atena, centrul cunoaşterii, al filozofiei
şi al culturii? Le-a predicat marilor gânditori de pe Dealul lui Mar
te, întâmpinând filozofia cu filozofie, argumentele cu argumente,
exerciţiile de gândire cu exerciţii de gândire. El şi-a adaptat metoda
în funcţie de ascultători şi " a întâmpinat logica cu logică, ştiinţa cu
ştiinţă, filozofia cu filozofie " Faptele apostolilor, ediţia 2006, pag.
-
1 78. Î nsă lucrarea sa nu a avut aici decât puţine roade. Când a ajuns
în Corint, marea metropolă comercială a imoralităţii şi păcatului,
şi-a făcut un alt plan pentru a captiva atenţia celor nepăsători şi
indiferenţi. Î n Corint, tot un oraş grecesc, propovăduirea lui nu
a constat "în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o
dovadă dată de Duhul şi de putere." (1 Cor. 2,4)
Dumnezeu a binecuvântat truda lui, pentru că aici L-a înălţat pe
Isus cel răstignit pentru lumea pierdută şi mulţi au răspuns cu dra-
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT 1 47
goste şi pocăinţă la invitaţia crucii. Atât evreii, cât şi grecii s-au pre
dat lui H ristos, iar despre ei apostolul a scris: " Şi voi, prin El, sunteţi
în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune,
neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este
scris: 'Cine se laudă să se laude în Domnul.'" (1 Cor. 1,30.3 1)
Î n Hristos, evreul ortodox a văzut împlinirea tuturor speranţelor
lui şi a tot ce scriseseră profeţii. Î n Hristos, grecul învăţat a văzut
înţelepciunea adevărată a lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperită
prin Hristos. Iar apostolul, în epistola adresată preaiubiţilor
credincioşi din Corint, le-a adus aminte de zilele acelea, scriind: " Cât
despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc
taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită " (1 Cor.
2,1). Acest mare predicator nu a încercat să-i câştige printr-o retorică
fermecătoare, numită aici "vorbire strălucită". El nu s-a bizuit pe
înţelepciunea filozofiei lor, ca să demonstreze adevărul Evangheliei.
Corintenii au fost cuceriţi de proclamarea simplă şi clară a princi
piilor fundamentale ale Evangheliei.
Evanghelia aceasta conţine relatarea a ceea ce a făcut Dumne
zeu pentru salvarea oamenilor din păcat şi pentru a-i readuce în ar
monie cu El. Ea dezvăluie marele adevăr că Dumnezeu este în Hris
tos "împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele
lor." (2 Cor. 5,19)
Apostolul a declarat: " Căci n-am avut de gând să ştiu între voi
altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit." Expresia " n-am avut
de gând " ne arată că a luat această decizie în mod conştient, că a
luat o hotărâre fermă. Î n altă cetate, Pavel a apelat la argumentaţie
erudită şi la filozofie pentru a combate idolatria păgână. Î nsă aco
lo, el şi-a schimbat metodele şi a proclamat Evanghelia vestind
adevărul fără să aducă prea multe argumente şi raţionamente
elaborate - a afirmat, pur şi simplu, adevărul divin aşa cum era
descoperit în Scriptură şi cum a fost împlinit de Isus Hristos. El a
propovăduit istoria simplă a lui Isus şi a morţii Sale ispăşitoare. Şi
a făcut aceasta plin de cutremur şi slab (1 Cor. 2,3). Era conştient
de slăbiciunile lui, aşa cum ar trebui să fie fiecare pastor care vine
înaintea oamenilor.
Aceasta ne determină să ne bizuim în mare măsură pe Dumne

zeu, să avem încredere că El ne va da putere şi înţelepciune, să Î i
cerem un mesaj în rugăciune înainte de a ne urca la amvon. " Cea
mai mare tărie a noastră se realizează atunci când ne simţim şi ne
recunoaştem slăbiciunea." Mărturii, voI. 5, ediţia 1 998, pag. 75. Î n
-
predicarea lui Pavel, automulţumirea nu-şi avea locul. Cuvârttarea

lui nu consta în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o
dovadă, o manifestare, o demonstraţie, o descoperire dată de Duhul
şi de putere. Duhul Sfânt insuflă întotdeauna predicarea despre
Hristos cel răstignit.
Eu cred că aici avem o mare lecţie. Este adevărat că propovăduirea
noastră poate conţine o argumentaţie puternică, tare ca stânca, dar
de regulă e bine să o lăsăm deoparte dacă vrem ca mulţimile să ne
asculte. Prezentaţi afirmaţiile simple ale. adevărului fără a aduce
prea multe dovezi, dar vorbiţi cu autoritate. Dacă este necesar, tre
buie să fiţi în stare să demonstraţi o idee în transmiterea mesajului,
însă gândirea oamenilor contemporani nu poate urmări un argu
ment extrem de elaborat. Oamenii nu vă vor urmări - ar putea să vă
urmărească, dar nu vor.
Duhul Sfânt insuflă predicarea despre Hristos cel răstignit. Oare
nu scrie în 1 Petru capitolul 1 că Duhul Sfânt procedează aşa? Ci
tesc de la versetul 9 înainte: " Pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al
credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. Prorocii care au
prorocit despre harul care vă era păstrat vouă au făcut din mântu
irea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau
să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos,
care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava
de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei
înşişi, ci pentru voi, spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit
acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis
din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească."
Duhul Sfânt a fost Cel care scris de fapt Scripturile şi care a vestit
mai dinainte patimile lui Hristos în aceste cărţi profetice; El a de
scris răstignirea şi jertfa ispăşitoare a lui Hristos pentru păcatele
lumii. Potrivit lui Petru, predicatori timpurii ai Evangheliei vorbeau
------ ------- ------
" NOI PROPOVĂ DUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT " 1 49
despre lucrurile acestea prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aşa îmi
doresc să predic. Duhul Sfânt care a scris Scripturile i-a călăuzit pe
aceşti oameni atunci când le propovăduiau şi ne va călăuzi şi pe
noi. Gândiţi-vă că Duhul Sfânt care a scris Scripturile vă va călăuzi
când veţi predica despre ele. Inima păcătosului nu va putea să li se
împotrivească. Vorbind despre coborârea Duhului Sfânt, Isus a zis:
"
" EI Mă va proslăvi. Duhul Sfânt a spus mai multe despre Isus decât
despre Sine. El nu spune prea multe despre Sine. Î n cele câteva texte
în care vorbeşte despre Sine, El nu face altceva decât să ne ajute
să înţelegem că El este o persoană. El vorbeşte despre Isus. Duhul
Sfânt a fost trimis ca să-L proslăvească pe Isus, " pentru că va lua din
ce este al Meu şi vă va descoperi." (Ioan 1 6,14)
De aici înţelegem foarte clar că, dacă vrem să avem puterea
Duhului Sfânt în predicarea noastră, trebuie să predicăm despre
lucrurile privitoare la Isus Hristos. " EI Mă va proslăvi." Aşadar, dacă
Îl proslăvim pe Hristos în toate predicile noastre şi dacă ne luptăm
să renunţăm la tot egoismul şi vanitatea noastră, vom avea puterea
Duhului Sfânt.
"Atunci când un păcătos priveşte o dată iubirea Tatălui, după
cum se poate vedea în sacrificiul Fiului Său, şi se supune influenţei
divine, are loc o schimbare a inimii şi, de atunci încolo, Hristos este
totul în tot." Faptele apostolilor, ediţia 2006, pag. 1 80. Apostolul
-
Pavel ştia lucrul acesta din proprie experienţă. Pentru el, " crucea
era obiectul de cel mai mare interes. Î ncă din momentul în care el
fusese oprit din lucrarea sa de prigonire a urmaşilor Nazarineanu
lui răstignit, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Atunci
îi fusese dată o descoperire a iubirii infinite a lui Dumnezeu, aşa
cum era arătată în moartea lui Hristos; şi o transformare minunată
fusese săvârşită în viaţa sa, aducând toate planurile şi năzuinţele
sale în armonie cu cerul. Din ceasul acela, el devenise un om nou în
Hristos." Ibid., pag. vezi 1 79
-
Î n toate învăţăturile lui Pavel, Hristos este personajul central.

Trăiesc ", spunea el dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
" "
mine " (Gal. 2,20). De la momentul experienţei de pe drumul Da
mascului, el şi-a dedicat viaţa în întregime predicării despre dra-
gostea şi puterea Celui Răstignit. El a mai spus: " Eu sunt dator şi

grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi " (Rom.
1,14). Revelaţia lui Hristos a fost cea care i-a schimbat viaţa, iar
spre sfârşitul vieţii, el a fost în stare să spună: " N-am vrut să mă
împotrivesc vedeniei cereşti." (Fapte 26, 1 9)
Hristos! Sunt al lui Hristos şi Numele Lui să vă fie de-ajuns
Î ntrucât şi mie mi-a fost mult îndeajuns.
Nu vreau să vă atrag cu frumoase cuvinte,
Pavel nu are altă slavă şi alt prieten decât pe Hristos.
Şi mă rog, dar sufletul meu se strânge

Când înalţ, dornic şi temător, această rugăciune:
Arată-mi rezultatul şi ruşinea trădării mele,
Arată-mi, o, Dragoste, rănile pe care Ţi le-am făcut!
- FREDERIC W. H. MYERS
Presupun că aţi citit cu toţii poezia despre Pavel scrisă de Fre
deric Myers. Ea este, în opinia mea, una dintre cele mai frumoase
poezii din lume. Mi-a luat zece ani ca să o adun pe toată. Am dat
peste un vers din ea, mi-a plăcut foarte mult şi am căutat până am
recuperat-o în întregime. Citiţi-o din când în când. Vă va înviora. Ea
îl descrie pe Pavel în Î nchisoarea Mamertină din Roma, cu mâinile
prinse în lanţuri, contemplându-şi lucrarea de-o viaţă şi aşteptând
cu nerăbdare ziua când se va întâlni în ceruri cu oamenii pe care i-a
trimis la moarte - cu sfinţii aceia pe care i-a ucis.
Sfânt, aţi zis? Cu toate feţele acelea de neuitat
Ale bărbaţilor şi femeilor pe care i-am hăituit şi ucis?!
Ah, când ne vom întâlni în locurile cereşti,
Cât de mult voi plânge pentru Ştefan şi pentru voi!
Filozofii din Atena au ascultat predica ţinută de Pavel pe Dealul
lui Marte până în momentul când acesta a început să vorbească de
spre Isus şi despre înviere. Acest incident este relatat în capitolul
17 din Fapte. El le-a înfăţişat trecutul lumii şi le-a vorbit despre
omenire şi despre Dumnezeu. Ei l-au ascultat, dar în clipa în care
a amintit în cuvântarea lui despre Isus şi despre înviere, " unii îşi
"
" NOI PRopovADUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 5 1
băteau joc, iar alţii au zis: �supra acestor lucruri te vom asculta
altă dată'" (Fapte 1 7,32). Predicarea de azi despre Isus Hristos îi
determină pe unii filozofi să îşi bată joc, iar pe alţii să amâne pe altă
dată ascultarea Evangheliei cercetătoare.
Aşadar, apostolul a predicat despre H ristos chiar şi pe Dealul lui
Marte şi unii oameni au crezut pe baza predicării lui. S-au conver
tit câţiva cetăţeni, dintre care sunt amintiţi " Dionisie Areopagitul,
o femeie numită Damaris " (Fapte 1 7,34). E posibil ca Damaris să fi
fost în vremea aceea o femeie cu vază, cunoscută în Atena. Probabil
că apostolul a tresăltat de bucurie când a văzut că oamenii aceia de
seamă au răspuns predicării sale şi L-au primit pe Domnul Isus. Î n
poezia lui Frederic W. H. Myers, Pavel vorbeşte astfel despre Damaris:
Apoi L-am propovăduit pe Hristos; iar ea m-a ascultat. Şi -
0, pot oamenii să aibă o bucurie mai mare ca aceasta? -

Abia atunci, Î mpăratul meu, am văzut slava Ta,
Abia atunci am cunoscut frumuseţea Ta!
Nimeni nu va cunoaşte vreodată frumuseţea adevărată a lui
Hristos decât atunci când va predica despre El răstignit, singura
speranţă, dar o speranţă mai mult decât suficientă pentru lumea
pierdută şi decăzută. Uneori, mă întreb dacă unii oameni ştiu ce
înseamnă Evanghelia. Ei pretind că sunt predicatori ai Evangheliei,
dau impresia că ştiu foarte multă teologie, foarte multă istorie, foar
te multe dintr-un domeniu sau altul; dar, deşi pretind a cunoaşte
Evanghelia, ei predică despre ea rareori şi foarte puţin. l-am auzit
predicând pe unii dintre lucrătorii noştri şi m-am întrebat dacă ei
ştiu cu adevărat ce înseamnă Evanghelia. Predicile lor păreau o
înşiruire de reguli: " Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! " (Col.
2,2 1). Cineva chiar a citat acest text şi l-a aplicat la creştinii de
astăzi. Î n opinia mea, textul acesta se aplică la creştinii de astăzi tot
atât cât se aplică la fisiunea atomică. Î nsuşi textul spune că aceste
reguli " pier odată cu întrebuinţarea lor". Şi totuşi unii insistă să facă
o astfel de aplicaţie. Aceasta nu este Evanghelia. Sunt convins că
unii nu ştiu ce este Evanghelia. Ar fi bine să o citim, să o studiem iar
şi iar şi să facem din ea mesajul tuturor predicilor noastre.
Nu toată Biblia este Evanghelie, dar tot ce se găseşte în Biblie are

legătură cu ea. Chiar şi Vechiul Testament este fundalul ei. Citim de
spre ea în cuvintele profeţilor şi ale văzătorilor de odinioară. Cine
să ştie cel mai bine ce înseamnă Evanghelia decât aceşti oameni
care au cunoscut Biblia Vechiului Testament şi care au devenit scri
itorii Noului Testament? Ei ştiu, în mod categoric. Dr. W. W. White
a spus odată: " Evanghelia se bazează pe mărturie, nu pe explicaţii,
nu pe teorie."
Apostolul Pavel este unul dintre autorii cărţilor Noului Testa
ment. Dacă vreţi să aflaţi cum formula el faptele Evangheliei, citiţi 1
Corinteni 1 5,1-4. Iată ce spunea el:
"Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o,
pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi,
dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi
crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că
H ristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost în
gropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi." Iată Evanghelia; aceasta
este esenţa.
După aceea, apostolul îi aduce ca dovadă pe aceia care L-au văzut
pe Hristos după învierea Sa. El enumeră câţiva martori, ca să demon
streze că El a înviat. Aceasta este Evanghelia: Hristos răstignit pen
tru păcatele noastre, învierea şi biruinţa Sa, dovezi care arată că El
"
" este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor. (Rom. 1,4)
După cum ştiţi, în Biblie sunt menţionate cel puţin zece - dacă
nu chiar unsprezece - apariţii ale lui Isus după înviere. Pavel face
aici referire la câteva dintre ele şi aminteşte numele câtorva oameni
care L-au văzut şi care erau încă în viaţă în momentul acela.
După ce am stabilit aceste fapte pe baza mărturiei, mergem la
epistole, unde găsim consecinţele morţii şi ale învierii lui Hris
tos văzute din perspectiva judecăţii prezentate în cărţile Romani
şi Galateni. Î n Efeseni, Coloseni şi în alte cărţi găsim consecinţele
jertfei Mântuitorului nostru din perspectiva locurilor cereşti şi
a lucrării pe care o face acum Hristos pentru noi. Apoi, în cartea
Apocalipsa, găsim marele Său plan pentru omenire, revenirea Sa şi
Î mpărăţia slavei - toate bazate pe moartea Sa ispăşitoare pe cruce.
"
" NOI PROPovADUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 5 3
Dacă predicăm despre starea morţilor şi amintim puţin la sfârşit

despre cruce, sau dacă facem un apel care să le stoarcă oamenilor
câteva lacrimi, nu înseamnă neapărat că predicăm despre Hristos
cel răstignit şi despre Evanghelia creştină. Nu aceasta înseamnă
să-L propovăduim pe Hristos. Prieteni, nu mă interesează dacă
oamenii sunt conştienţi sau inconştienţi după ce mor, decât dacă
acest adevăr este strâns legat de Isus. Nu mă interesează dacă
sâmbăta este sau nu ziua a şaptea, decât dacă ea are legătură cu
Hristos. Altfel, nu vreau să ştiu nimic. După mine, subiectul stării
morţilor ar trebui prezentat în mod pozitiv. H ristos este sursa de
viaţă. O, prieteni, subiectul acesta a fost prezentat prea mult dintr-o
perspectivă negativă. Am nevoie să îmi adun toată credinţa, ca să
cred că oamenii vor mai trăi după moarte. Am văzut atât de mulţi
oameni murind; am văzut prea multe oase omeneşti; am văzut
prea multe mumii; am văzut ruinele marilor civilizaţii. Ceea ce îmi
doresc este să vină la mine cineva şi să-mi spună că vom trăi iarăşi,
fiindcă Isus a murit şi a înviat; că viaţa mea este ascunsă cu Hristos
în Dumnezeu; că atunci când El, viaţa mea, Se va arăta, mă voi arăta
şi eu împreună cu El în slavă (Col. 3,3.4). Vreau să trăiesc, vreau să
fiu nemuritor şi singura speranţă este în Hristos.
După părerea mea, predicarea despre starea morţilor ar trebui
să fie o prezentare minunată şi glorioasă a învierii lui Hristos. Sa
batul este ziua Domnului, o dovadă a puterii Sale creatoare. Isus
este în Sabat şi Sabatul este în Hristos, altfel nu mă interesează
acest subiect. Cred că putem cu toţii să ne îmbunătăţim predicarea
despre aceste subiecte: prezentaţi-le dintr-o perspectivă pozitivă,
din perspectiva crucii şi a învierii. Aceasta este, în opinia mea,
Evanghelia predicată de apostoli şi Evanghelia pe care trebuie să o
predicăm şi noi.
Lucrul cel dintâi şi cel mai de seamă [acum citez din
Ellen White] este acela de a topi şi supune sufletul, prezentân
du-L pe Domnul nostru Isus Hristos ca pe un Mântuitor
care iartă păcatele. Niciodată, în nicio privinţă, să nu se
ţină o predică şi să nu se dea vreo învăţătură din Biblie
fără a îndrepta atenţia ascultătorilor la " Mielul lui Dumne-
zeu care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29). Orice doctrină

adevărată face din Hristos centrul ei, învăţătura primind
fortă din cuvintele Sale.
Î nălţaţi înaintea oamenilor crucea de pe Golgota! Arătaţi
ce a pricinuit moartea lui Hristos, şi anume călcarea Legii.
Păcatul să nu fie acoperit sau tratat ca fiind ceva de mică
importanţă. El trebuie să fie prezentat ca vinovăţie îm
potriva Fiului lui Dumnezeu. Apoi, îndreptaţi-i pe oameni
la Hristos, spunându-Ie că nemurirea se obţine numai prin
primirea Lui ca Mântuitor personal. Mărturii, voI. 6, edi
-
ţia 1995, pag. 59

Ideea este cât de poate de clară. Iată ce Înseamnă Evanghelia.
Iată cum trebuie să fie predicarea noastră. Din nefericire, oamenii
din unele locuri nu au şansa să o audă. Bărbaţii nu au această şansă
şi nici copiii. De ce? Fiindcă nu este predicată. Se predică despre da
torie, despre muncă, despre activitate, despre dietă, despre podoa
be - toate sunt subiecte bune, dar secundare. Ele sunt frunzele care
trebuie să crească în pomul vieţii creştinului sau rodul pe care tre
buie acesta să-I dea ca răspuns la învăţătura potrivită; dar ele nu
reprezintă Evanghelia, nu reprezintă miezul mesajului.
Î n urmă cu ceva timp, am avut privilegiul de a aduce la Hristos, aşa
cum este El descoperit în Evanghelie şi în mesajul adventist auten
tic, o femeie deosebită împreună cu fiica dumneaei. Amândouă erau
creştine deosebite în biserica din care făceau parte şi Îl cunoşteau
pe Hristos ca Mântuitor personal. După ce au înţeles şi au acceptat
marile doctrine ale adevărului advent, au început să păzească Sa
batul şi s-au alăturat bisericii. Fiica este căsătorită cu unul dintre
pastorii noştri. Mama a fost 20 de ani membră a bisericii noastre
şi participa regulat la serviciile divine. Însă din nefericire, pastorii
care au slujit în biserica de acolo au predicat din ce în ce mai puţin
despre adevărul Evangheliei şi despre adevărul Bibliei. Uneori, nu
aminteau niciun text din Scriptură, ci îşi compuneau toată predica
din citate din Spiritul Profetic. Lucrul acesta este bun, dar nu este
totuna cu Scriptura. Unul dintre pastori nu a amintit nici măcar un
text biblic timp de peste şase luni, potrivit mărturiei unor membri
ai comunităţii de acolo.
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT " 1 55
După aproape 2 0 de ani, femeia aceasta i-a spus pastorului

următoarele cuvinte uluitoare:
- Părăsesc Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi mă întorc în
Biserica __ (biserica pe care o frecventase în copilărie).
- De ce? a întrebat-o el. De ce aţi luat decizia aceasta amarnică?
- Pentru că vreau să ascult predici despre Isus. Vreau să aud
Evanghelia, mi-e dor să aud predici din Biblie.
- A, dar nu ştiţi că biserica aceea nu are Sabatul, Spiritul Profetic
şi toate aceste adevăruri minunate?
- Da, a răspuns ea, ştiu. Nu vreau să renunţ la Sabat. Nu vreau
să renunţ la aceste adevăruri minunate. Dar biserica aceea are ceva
în plus ce aici nu găsesc. Are Evanghelia, are predici din Biblie. Î mi
este atât de dor să o ascult şi vreau să mă întorc acolo.
- O, i-a zis pastorul, vreţi să vă prezint nişte studii biblice?
- Nu, a zis ea. Nu cunoaşteţi Biblia. Sunteţi aici de trei sau pa-
tru ani şi nu v-am auzit niciodată predicând din Biblie. Nu vorbiţi
decât despre religia vechiului legământ, despre ce să facem, ce să
nu facem, ce să nu luăm, ce să nu gustăm şi ce să nu atingem; dacă
ne atingem de ele, pierim. Nu ştiţi decât ce se spune în cărţile Spiri
tului Profetic. Ne citiţi tot timpul din ele, dar de şase luni încoace
nu aţi amintit nici măcar un text biblic. Nu înţelegeţi Biblia. Nu o
cunoaşteţi. Nu-mi spuneţi mie despre Biblie.
- Dar nu ştiţi că acesta este adevărul?
- Ba da, a răspuns ea, ştiu. Voi păzi Sabatul, dar trebuie să aud
Evanghelia. La revedere !
Este adevărat c ă decizia e i a fost greşită. Mai mult c a sigur că,
după un timp a renunţat la Sabat şi la celelalte adevăruri distinc
tive ale credinţei noastre. Dar probabil că ar fi trebuit să aştepte alţi
douăzeci şi cinci sau treizeci de ani până când avea să vină în dis
trictul acela un pastor care să predice Evanghelia. Iar ea nu dorea să
mai aştepte. A plecat. Am întâlnit-o după un timp. Nu am putut să o
ajut nici eu. Luase deja hotărârea. Mi-a spus:
- Nu, ei nu ştiu ce este Evanghelia. Am cunoscut până acum trei
pastori, unul după altul, oameni importanţi, dar niciunul dintre ei
nu ştie ce înseamnă Evanghelia.
Am fost înclinat să-i dau dreptate. Nici eu nu-i auzisem vreodată

predicând EV nghelia.
r
Dragi fraţ şi surori, este bine să evităm astfel de situaţii, nu-i
aşa? Noi cunoaştem Biblia. Cunoaştem Evanghelia şi trebuie să o
predicăm.
Cred în toate învăţăturile soliei adventiste, aşa cum au fost ele
susţinute de poporul nostru de-a lungul anilor. Nimeni nu a păstrat
acest adevăr cu mai multă credincioşie şi loialitate decât tatăl meu.
De la el i-am aflat în copilărie. Înainte să plec la colegiu, mi-a veri
ficat cunoştinţele despre toate învăţăturile soliei noastre, aşa cum
sunt ele descoperite în Biblie şi susţinute de Spiritul Profetic.
După ce a murit, am început să îi fac ordine în documente şi,
pe măsură ce citeam scrisorile şi documentele pe care le-a păstrat,
am fost din ce în ce mai impresionat de credinţa profundă pe care
o avea în Biblie, în Spiritul Profetic şi în solia noastră. Cât de loial
era faţă de biserică! Poate că se întâmpla să nu fie de acord cu ceea
ce spuneau sau făceau unele persoane, dar dacă cineva le critica şi
dacă această critică se răsfrângea asupra bisericii sau asupra pas
torilor, el le lua imediat apărarea. Vă spun lucrul acesta, pentru că
aceasta cred că trebuie să fie şi atitudinea noastră.
Totuşi vreau să fac şi o altă afirmaţie. Se poate întâmpla să dăm
impresia că suntem loiali diferitelor doctrine ale soliei noastre,
dar să nu predicăm şi să nu experimentăm în mod real Evanghe
lia harului lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită prin Isus
Hristos spre mântuirea lumii. Spiritul Profetic subliniază această
idee de nenumărate ori: nevoia de a predica Evanghelia. Î n Sluji
torii Evangheliei citim: " Lumina adevărului trebuie să strălucească
pretutindeni, pentru ca inimile să poată fi sensibilizate şi conver
tite." Să remarcăm că ele trebuie nu numai sensibilizate, ci şi con
vertite. " Evanghelia trebuie să fie propovăduită în toate ţările." Să
remarcăm că Evanghelia este cea care trebuie propovăduită în toate
ţările. Cum va fi ea propovăduită? Găsim răspunsul în acelaşi para
graf. " Păcătoşii trebuie să fie îndrumaţi la Mântuitorul cel înălţat pe
cruce, iar invitaţia: 'Iată M ielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii' trebuie să fie adresată de multe voci." - ediţia 2004, pag. 18
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT" 1 5 7
La pagina 19 din aceeaşi carte citim: "Avertizarea sfântă şi

solemnă trebuie să fie proclamată în zonele cele mai dificile şi în
oraşele cele mai păcătoase, în orice loc unde lumina întreitei solii
a Evangheliei încă nu a ajuns." Dar cum anume? Ascultaţi: " Prin
puterea Duhului Sfânt. Când principiile ... sunt prezentate cu sim
plitatea Evangheliei, puterea soliei se va face simţită de la sine."
Este adevărat că însărcinarea dată apostolilor de odinioară
ne este dată şi nouă astăzi, sau noi avem altă însărcinare? Iată
răspunsul: " Misiunea încredinţată ucenicilor ne este încredinţată şi
nouă. Şi astăzi, la fel ca atunci, Mântuitorul crucificat şi înviat tre
buie să fie înălţat înaintea tuturor celor care sunt fără Dumnezeu
şi fără speranţă în lume . . . Vestea iertării prin H ristos trebuie să fie
dusă la fiecare neam, la fiecare seminţie, la fiecare limbă şi la fie
care popor. Solia aceasta nu trebuie să fie vestită în cuvinte timide
şi lipsite de viaţă, ci într-o manieră clară, hotărâtă şi răscolitoare.
Sute de oameni aşteaptă să fie avertizaţi să-şi salveze viaţa. Lumea
are nevoie să vadă în creştini o dovadă a puterii religiei lor." - lbid.,
pag. 20, 2 1
Misiunea noastră este s ă predicăm despre Mântuitorul crucifi
cat, să transmitem o solie clară şi înflăcărată; mai mult decât atât,
trebuie să dăm mărturie despre puterea creştinismului. Am eu
puterea aceasta în viaţa mea? O aveţi în viaţa voastră? Dacă nu, de
ce nu? Cum pot să predic despre Hristos cel răstignit, dacă o astfel
de predică nu mi-a schimbat viaţa, dacă puterea lui Dumnezeu prin
Hristos nu este descoperită în mine? Dacă predic despre Hristos
cel răstignit aşa cum ar trebui, ascultătorii mei vor fi convinşi de
păcatul lor. Iată o ilustraţie:
După ce a ţinut o predică inspirată din Biblie, care a adus
o convingere profundă în inima unuia dintre ascultătorii
lui, un pastor a fost întrebat:
- Crezi cu adevărat ce ai predicat?
- Desigur, a răspuns el.
- Dar este cu adevărat aşa? a întrebat nerăbdător ascul-
tătorul.
- Desigur, a spus pastorul, în timp ce îşi căuta Biblia.
1 58 PAŞTE OILE MELE! ---
Atunci omul a izbucnit:

- Oh, dacă acesta este adevărul, ce trebuie să facem
noi?
Ce trebuie să facem noi?" �-a gândit pastorul. Noi?"
" "
Ce voia să spună omul acela? Intrebarea s-a strecurat în
sufletul lui. Pastorul s-a retras pentru a-L ruga pe Dumne
zeu să-i spună ce să facă. Î n timp ce se ruga, mintea lui a
fost stăpânită de gândul copleşitor că trebuia să prezinte
lumii muribunde realităţile solemne ale veşniciei. Timp de
trei săptămâni, locul său la amvon a fost liber. El căuta un
răspuns la întrebarea: " Ce trebuie să facem?"
Pastorul s-a întors la datorie cu o nouă ungere de la
Cel Sfânt. El şi-a dat seama că predicarea lui din trecut
lăsase o impresie mică asupra ascultătorilor. Acum simţea
povara unei responsabilităţi teribile pentru suflete. Când a
venit la amvon, nu a fost singur. El avea de făcut o mare
lucrare, dar ştia că Dumnezeu nu-l va părăsi. Acest pastor
a înălţat pe Mântuitorul şi iubirea Sa inegalabilă înaintea
ascultătorilor. În biserica lui a avut loc o descoperire a Fi
ului lui Dumnezeu şi o înviorare spirituală a început să se
răspândească în bisericile din districtele apropiate.
Probabil că aţi auzit cu toţii această experienţă şi poate că aţi
citit-o de multe ori, pentru că este din Slujitorii Evangheliei, pag. 24,
ediţia 2 004. Am inclus-o în această prezentare, deoarece cred că
este importantă. Este exact ceea ce avem nevoie.
Poate că cineva întreabă: "Atunci nu trebuie să mai predicăm
marile profeţii care constituie temelia credinţei noastre? " Nu am
afirmat aşa ceva. Iată cum trebuie să predicăm şi citez din nou din
Slujitorii Evangheliei, pag. 109:
" Pastorii ar trebui să prezinte cuvântul sigur al profeţiei ca fiind
temelia credinţei adventiştilor de ziua a şaptea. Profeţiile din Da
niel şi Apocalipsa ar trebui să fie studiate cu atenţie şi, în legătură
cu acestea, cuvintele: " Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii ! " (Ioan 1,29)
Prieteni, vă mărturisesc că aceste profeţii, predicate în mod
corespunzător, au o capacitate impresionantă de a-i converti pe oa-
" NOI PRopovAoUIM PE HRISTOS CEL RASTIGNIT " 1 59
- --- --- --- - -- - - -- - -_ . _ - - - --
meni. Ar trebui să eliminăm din cuvântările noastre temele neim

portante şi să prezentăm marile adevăruri care vor hotărî destinul
oamenilor. Dacă aceste mari profeţii nu sunt completate cu Evan
ghelia sau dacă nu sunt predicate în lumina Evangheliei, şi dacă
atenţia oamenilor nu este îndreptată spre Evanghelie, ar fi mai
bine să nu mai predicăm despre ele. Orice predică din care lipseşte
Hristos este un păcat împotriva lui Dumnezeu şi un păcat împotriva
omenirii. Orice predică din care lipseşte sângele mântuitor al lui
Hristos se aseamănă cu jertfa lui Cain. Dumnezeu a refuzat darul
lui, fiindcă nu era stropit cu sângele mielului înjunghiat. Predicile
fără Hristos nu ating inima, nu conving de păcat şi nu-i îndeamnă pe
oameni să întrebe: " Ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi?"
Ar trebui să fim cei dintâi predicatori din lume care să-L înălţăm
pe Hristos înaintea oamenilor. Trebuie să predicăm despre ma
rea solie întreită, despre Sabat, despre starea morţilor, dar fiecare
dintre aceste adevăruri trebuie prezentat ca fiind învăţătura lui
Hristos. " Dar marele centru de atracţie, Isus Hristos, să nu fie lăsat
pe dinafară. Crucea este locul unde bunătatea şi credincioşia se
întâlnesc, unde dreptatea şi pacea se sărută. Păcătosul trebuie să
fie determinat să privească la Golgota şi să se încreadă în meritele
Mântuitorului cu acea credinţă simplă a unui copilaş, acceptând
neprihănirea Sa şi încrezându-se în mila Sa." Ibid., ediţia 2004,
-
pag. 1 16
Î ntr-adevăr, cele două cărţi Slujitorii Evangheliei şi Mărturii pen
tru pastori sunt tot ce aveţi nevoie pentru omiletică. Am citit zeci
de cărţi scrise de mari profesori, dar, în ceea ce priveşte principi
ile fundamentale pe care le-au scos la lumină şi le-au descoperit în
experienţa lor, nu există niciun lucru care să nu se regăsească şi în
aceste două cărţi. Toate se regăsesc.
Sunt ispitit să citez tot capitolul "A-L predica pe Hristos " din
Slujitorii Evangheliei, dar n-o s-o fac. Citiţi-l singuri. Citiţi fiecare
pagină, fiecare propoziţie, fiecare cuvânt şi nu Îl veţi mai lăsa pe
Hristos cel răstignit în afara predicării voastre. Dacă Spiritul Profe
tic nu ne-ar fi lăsat decât acest capitol, ar fi fost suficient. Ar fi bine
ca fiecare predicator să îl memoreze. Atunci veţi înţelege că discur-
surile teoretice pot fi esenţiale pentru ca oamenii să înţeleagă lanţul

adevărului, verigă cu verigă, dar că " nicio prelegere nu ar trebui să
fie ţinută fără o prezentare a lui Hristos cel răstignit, care este chiar
temelia Evangheliei". Ibid., ed. 2004, pag. 1 18
-
Mai mulţi oameni decât ne închipuim tânjesc să afle calea spre

Hristos şi El trebuie înălţat ca fiind locul de adăpost al păcătesului.
O parte din predicile noastre nu fac altceva decât să îi transforme
pe oameni în nişte păzitori reci ai Sabatului. Oamenii înţeleg
adevărul şi îl acceptă din punct de vedere filozofic. "Acesta tre
buie să fie adevărul", îşi spun ei, " pentru că aşa spune Biblia." Dar
oamenii au nevoie de mai mult. Lucrarea pastorului nu se încheie
până când în inima ascultătorilor lui nu are loc o schimbare. De
aceea trebuie să înalţe crucea. " Hristos cel răstignit, Hristos cel
înviat, Hristos cel înălţat la ceruri, Hristos cel care vine din nou "
(Ibid., pag. 1 18, 1 1 9) - acesta este mesaj ul nostru şi este singurul
care merită predicat. De aceea, " voi cei care îi învăţaţi pe oameni,
înălţaţi-L pe Domnul I sus în predici, în cântări şi în rugăciune.
Toate capacităţile voastre să aibă scopul de a conduce la 'Mielul
lui Dumnezeu' sufletele înstrăinate, rătăcite şi încurcate." - Ibid.,
pag. 1 19
Iată un alt citat: " Faceţi ca ştiinţa mântuirii să fie scopul fiecărei
predici, subiectul fiecărui cântec. Să fie exprimată în fiecare
rugăciune. Nu aduceţi în predicarea voastră nicio învăţătură care
să-L completeze pe Hristos, care este înţelepciunea şi puterea lui
Dumnezeu." - Ibid., pag. 1 19
Am putea ca, în loc de prelegere, să citim acest capitol. Sunt con
vins că ne-ar face mai bine dacă l-am studia cu toţii şi dacă l-am
urma din toată inima. Citiţi-l singuri când ajungeţi acasă.
Vă mai spun o întâmplare adevărată. Nu a fost concepută ca
ilustraţie, ci este reală şi am avut o oarecare legătură cu ea. Nu a
avut loc în cadrul prezentărilor mele, dar l-am cunoscut pe cel care
a avut această experienţă. Doi tineri, predicatori zeloşi ai doctrinei
noastre, susţineau o campanie de evanghelizare şi oamenii veneau
într-un număr frumos. Pe parcurs, s-au alăturat un bărbat şi soţia
lui. Ei acceptau săptămână după săptămână fiecare adevăr prezen-
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT 1 6 1
tat. Dădeau impresia că erau convinşi de faptul că exista un mesaj

care trebuia vestit lumii în aceste zile din urmă şi că ceea ce ascul
tau trebuia să fie acel mesaj, întrucât totul era dovedit cu Biblia,
într-un mod foarte logic. Nu se omitea nimic. Apoi dintr-odată nu
au mai venit.
Au lipsit câteva seri la rând. Evangheliştii erau îngrijoraţi, fiindcă
se gândeau că aveau doi oameni aproape pregătiţi pentru botez şi
iată că nu mai veneau. Nu reuşeau să îi găsească. După patru sau
cinci seri au revenit. Feţele lor străluceau de bucurie şi erau foarte
fericiţi. La încheierea prezentării, pastorul s-a dus la ei şi le-a zis:
- Ne-am făcut griji din cauza dvs. Am avut impresifl că sunteţi
convinşi de adevăr şi dintr-odată nu aţi mai venit.
- Da, aşa este, suntem convinşi. Îl înţelegem foarte bine. Ştim că
acesta este adevărul şi suntem convinşi că trebuie să ascultăm de el.
Deja păzim Sabatul.
- O, atunci, aţi avut probleme de sănătate? De aceea nu aţi putut
veni?
- Nu, nu am avut probleme de sănătate. Nu am avut nimic.
- Atunci, de ce nu aţi venit?
- Uitaţi ce s-a întâmplat: am auzit aceste învăţături minunate şi
aceste adevăruri minunate. Am înţeles că acesta este adevărul lui
Dumnezeu şi am vrut să ne botezăm. Dar nu ne simţeam pregătiţi.
Aveam nevoie să ne schimbăm şi să devenim creştini, de aceea ne-am
dus la Armata Salvării ca să ne convertim, să ne pregătim pentru
botez şi să ne bucurăm de acest adevăr minunat.
Î n campania aceea, nu se spusese nimic despre convertire, de
spre întoarcerea la Hristos, despre schimbarea care trebuie să aibă
loc în viaţă. Ei s-au dus la Armata Salvării, s-au convertit şi s-au
simţit astfel pregătiţi pentru botez. De ce să nu-i pregătim noi înşine
pentru botez? De ce să nu-i convertim noi? Oamenii nu ar trebui să
meargă în altă parte ca să se pregătească pentru botez!
Î ntâmplarea aceasta este reală, nu este o poveste născocită de
cineva pentru a ilustra o idee. Este o realitate. Oamenii aceştia nu
auziseră Evanghelia, nu auziseră niciun apel de a-şi preda inima lui
Hristos. Nu ascultaseră nicio predică despre Hristos cel răstignit,
care să fie insuflată de Duhul Sfânt şi care să iasă în întâmpinarea

nevoilor neîmplinite ale inimii omeneşti.
Convingerea mea este că fiecare vizitator trebuie să ştie clar,
încă din prima seară, că prelegerile sunt susţinute de un predicator
creştin, care prezintă Evanghelia lui Hristos. Duhul Sfânt a venit să
întărească predicarea apostolilor numai atunci când ei L-au înălţat
pe Isus ca Mântuitor al oamenilor, răstignit pentru păcatele lor. La
fel se va întâmpla şi cu predicarea noastră. " Când va veni Mângâie
torul, Duhul adevărului " ... "va dovedi lumea vinovată în ce priveşte
păcatul, neprihănirea şi judecata." (Ioan 1 6, 1 3 .8)
Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu nu va avea succes dacă
Duhul Sfânt nu îl întipăreşte în minte, dacă nu convinge inima,
dacă nu o cucereşte şi nu o îmblânzeşte. Fiecare dintre noi ştie să
vorbească despre litera adevărului. Poate că suntem nişte adevăraţi
teologi - ar fi bine! - dar cei mai mulţi dintre noi nu suntem. Ar tre
bui să stăpânim bine Biblia şi să ştim ce spune ea, să ne familiarizăm
cu toate poruncile şi făgăduinţele ei. Totuşi semănarea seminţei Cu
vântului nu va avea succes decât dacă este udată şi adusă la viaţă de
roua cerului, prin Duhul Sfânt.
Ascultaţi următoarele cuvinte: " Fără cooperarea Duhului Sfânt
al lui Dumnezeu, nicio educaţie [chiar dacă te înscrii la seminar şi
chiar dacă obţii diplome cât de multe] şi niciun avantaj, oricât de
mari ar fi, nu pot face pe cineva să fie un mijloc de răspândire a lu
minii." - Ibid., pag. 2 1 1. Nu mă înţelegeţi greşit, eu cred în educaţie;
sfatul meu este să obţineţi cât mai multe diplome. Dar toate sunt
inutile fără Duhul lui Dumnezeu.
Nu uitaţi: Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenici în rugăciune,
mai înainte ca ei să scrie vreuna din cărţile Noului Testament şi
mai înainte ca ei să predice Evanghelia după înălţarea lui Hristos.
Atunci, până şi duşmanii lor au mărturisit: "Aţi umplut Ierusalimul
cu învăţătura voastră" (Fapte 5,28). Dacă vrem să răspândim me
sajul acesta în New York, în Londra, în Shanghai, în Roma, în Chi
cago şi toate celelalte mari oraşe ale lumii, atunci va trebui să-L
înălţăm pe Domnul Isus Hristos înaintea oamenilor, în aşa fel încât
Duhul Sfânt să coboare peste noi, peste cuvintele noastre şi în inima
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE HRISTOS CEL RASTIGNIT 1 63
ascultătorilor noştri. Numai atunci vom umple oraşul cu învăţătura

n oastră.
Să ne întoarcem puţin la apostolul Pavel, predicatorul predicato
rilor. El a predicat aşa. Să-I observăm ce a făcut în Tesalonic, în sina
goga evreilor. " Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei
zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind că
Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi. 'Şi acest Isus
pe care vi-L vestesc eu', zicea el, 'este H ristosul.' " (Fapte 1 7,2.3)
După cum observăm, Pavel era un predicator al Bibliei. Observaţi
că el a deschis Scriptura în faţa evreilor. Ei l-au văzut citindu-şi so
lia din Biblie. El îi lămurea; le vorbea din Scripturi. Despre ce le
vorbea? Despre ce îi lămurea? " Hristosul trebuia să pătimească."
Cu alte cuvinte, le spunea că Mesia trebuia să moară, că trebuia să
fie răstignit, că trebuia să fie înălţat pentru păcatele oamenilor şi
că trebuia să învie din morţi. Aceasta dovedea că Isus din Nazaret,
cel propovăduit de Pavel, era Hristosul, Împlinitorul profeţiilor.
Observăm că solia lui era profetică. Era o solie actuală, împlinită în
istorie. Atunci trebuia să se împlinească.
Î nsă mai presus de toate, ea era solia Evangheliei, o solie mân
tuitoare, întrucât oriunde o vestea, ea provoca fie o răscoală, fie o
redeşteptare. " Unii dintre ei ... au crezut şi au trecut de partea lui
Pavel şi a lui Sila", citim în Fapte 1 7,4. De fapt, " o mare mulţime "
a crezut. Dar imediat au apărut problemele. Peste tot existau îm
potrivitori. Î ntotdeauna va exista împotrivire faţă de predicarea
creştină adevărată, fie că ea va apărea mai devreme sau mai târziu.
Diavolului nu-i place şi nici urmaşilor lui. De aceea, versetul 5 ne
vorbeşte despre o răscoală, despre o tulburare, sau mai bine zis de
spre un atac, în urma căruia câţiva creştini sunt aduşi cu forţa în
faţa dregătorilor cetăţii, sub acuzaţia că " oamenii aceştia care au
răscolit lumea au venit şi aici " (versetuI 6).
Vă amintiţi că Spurgeon le cerea elevilor de la şcoala lui de
predicatori din Londra să predice în fiecare duminică. După ce
se întorceau, îi întreba ce au făcut, încerca să îi încurajeze şi să îi
sfătuiască. Î ntr-o zi, l-a întrebat pe un băiat, de faţă cu colegii lui:
- Cum ţi-a mers cu predica?
- O, minunat!
- Ai produs o redeşteptare?
- Nu, dar am avut o părtăşie minunată.
- S-a supărat cineva?
- A, nu, nu!
- Atunci, a fost un eşec. Dacă nu ai reuşit nici să superi pe nimeni
şi nici să produci o redeşteptare - măcar una din două - atunci nu
s-a întâmplat nimic.
Vedeţi voi,' când predicaţi adevărul în mod real, cineva fie se
va converti şi se va lăsa schimbat de el, fie îl va respinge. Oriunde
ajungea Pavel, se producea fie o redeşteptare, fie o răscoală. Oame
nii reacţionau. Şi lumea se întorcea pe dos. "Au venit şi aici " - aşa
spune raportul. Era predicarea creştină profetică, care-L înălţa pe
Isus înaintea lumii.
O, ce bine ar fi ca predicarea noastră să întoarcă lumea pe dos!
Mai puţină predicare lipsită de viaţă şi moleşită, mai multă predi
care din Scriptură, o predicare profetică, o predicare creştină - în
care Isus să fie înălţat înaintea lumii, Isus cel răstignit pentru
păcatele oamenilor, Isus cel înviat ca să ne facă neprihăniţi şi fericiţi
şi Isus cel care Se va întoarce din nou cu slavă şi putere. Î n multe
biserici, se pare că predomină atitudinea de tipul: " Sst, linişte, aveţi
grijă, nu-i treziţi pe cei adormiţi, nu predicaţi cu bucurie, cu avânt,
cu prea mare zel! Nu se cuvine. Nu se mai face aşa acum " şi cel mai
descurajator, " n u se face aşa! ".
Probabil că va veni timpul când predicatorii adevăraţi ai lui Dum
nezeu vor fi aduşi mai des înaintea dregătorilor şi vor fi trimişi la
închisoare. Poate că atunci va veni timpul când lumea va fi întoarsă
pe dos de solia lui Dumnezeu.
Odată am participat la o întâlnire a lucrătorilor din Cehoslova
cia, într-un castel mare care aparţinuse familiei Rothchild, dar care
trecuse în proprietatea statului. Se afla în mijlocul unei păduri de
2.000 de hectare, unde pe vremuri împăratul obişnuia să iasă la
vânătoare împreună cu supuşii lui. Acolo ne-am adunat ca să ne
rugăm şi să studiem împreună. Pe scaunele din faţa mea se aflau
preşedintele Conferinţei şi trezorierul. Când am auzit ce experienţe
"
---- ---- " NOI PRopovADUIM PE HRISTOS CEL RASTIGNIT 1 65
aveau aceşti oameni, am simţit că eu ar trebui să fiu cel care să mă

aşez la picioarele lor şi să învăţ ceva despre lucrarea lui Dumnezeu,
despre credinţă, despre cum să-L predic pe Hristos în faţa pericolu
lui, a persecuţiei şi chiar a ameninţării cu închisoarea. Ei fuseseră
închişi de peste zece ori din cauză că-L predicau pe Hristos.
Mă întreb, prieteni, dacă nu cumva am prinde cu toţii viaţă dacă
preşedinţii şi secretarii de Conferinţă ar fi trimişi la închisoare din
cauza Evangheliei lui Hristos. Am ieşi oare atunci să predicăm ca
niciodată mai înainte? Ar mai rămâne lumea la fel ca mai înainte?
De ce? Fiindcă inima noastră nu ar mai fi ca înainte!
Să nu privim la oameni şi să nu spunem: ,,0, este imposibil! Nu se
mai converteşte nimeni. Nu se întâmplă nimic." Când apostolii "ves
teau în Isus învierea din morţi " (Fapte 4,2), atunci autorităţile din
Ierusalim se puneau în mişcare. Ştefan L-a propovăduit pe Hristos
cel răstignit şi de aceea a fost ucis şi a devenit primul martir creştin.
Când Filip L-a propovăduit pe Hristos, famenul s-a convertit. Când
Hristos era propovăduit, fie din dragoste, fie din invidie, apostolii
se bucurau (FiI. 1,18). Mesajul care a pus lumea în mişcare şi care a
clădit biserica creştină a fost mesajul consemnat în 1 Timotei 3, 1 6:
" Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost
văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în
lume, a fost înălţat în slavă."
Acesta este mesajul nostru. Aceasta este vestea pe care trebuie
să o audă oamenii din orice generaţie. Ea trebuie să fie tema noastră
predominantă. Nu adevărul abstract, ci adevărul descoperit prin
Hristos.
Dr. Dale, un mare teolog şi un mare predicator şi pastor, a
mărturisit că ani la rând s-a gândit numai la adevărul pe care îl
predica, şi nu la oamenii cărora le vorbea. Când a început să se
gândească la ascultătorii lui şi la nevoia lor după mântuire, atunci
adevărul predicat s-a întrupat în Hristos. Creştinismul este Hristos.
Nu uitaţi aceasta atunci când predicaţi.
Tema predicării apostolilor era persoana lui Hristos. Observaţi
în Coloseni 1,28: " Pe El Îl propovăduim noi." Tema era Hristos Cel
răstignit (1 Cor. 2,2), nu crucea, ci Hristos cel răstignit pe ea. Hristos
este Domnul (2 Cor. 4,5). Tot adevărul trebuie asociat cu o persoană

- adevărul, aşa cum este el în Isus (Efes. 4,2 1). Etica noastră, con
duita noastră morală, doctrinele noastre trebuie asociate cu El, cu
dragostea Lui, cu harul Lui, cu Duhul Lui.
Dragi tineri, nu avem nevoie numai de credinţă pentru a încheia
lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să avem credinţă, foarte
adevărat, dar nu numai credinţă. Î ntr-un anumit sens, şi diavolul
are credinţă, fiindcă el ştie care este doctrina adevărată. Dacă avem
la fel de multă credinţă ca diavolul, atunci suntem la fel de pierduţi
ca el. Există un lucru de care nu-l putem acuza pe diavol. Nu-l putem
acuza că nu cunoaşte adevărul. Diavolul crede că Biblia este adevărată.
O, da, el crede tot ce stă scris în ea. El ştie că Dumnezeu există. El ştie
că Isus este Fiul divin al lui Dumnezeu. El ştie că Isus S-a născut din
fecioară şi că a dus o viaţă fără păcat. El crede toate acestea. El cunoaşte
toată doctrina, dar nu se încrede în Isus Hristos pentru mântuire. Nu
Îl primeşte ca Răscumpărător personal. El ştie că toate acestea sunt
adevărate, dar nu I s-a predat Lui niciodată. El cunoaşte adevărul, însă
i se împotriveşte cu totul şi este pierdut cu totul.
Mulţi oameni din vremea noastră pretind că sunt credincioşi,
dar şi ei sunt plini de împotrivire. Am întâlnit mulţi. Ce bine ştiu
ei să demonstreze adevărul! Sunt ei credincioşi? Fără îndoială! Pot
să numesc chiar acum pe cineva - un om care nu ţine seama de
nicio regulă a vieţuirii creştine. Este credincios? Păi, găseşte greşeli
la toţi predicatorii bisericii şi le spune ce greşeli fac. Însă el trăieşte
într-un păcat făţiş, în văzul lumii. Vorbeşte peste tot despre Sabat
şi despre toate celelalte doctrine, dar nu predică niciodată Evan
ghelia, vă asigur de aceasta - nici măcar o parte din ea. Î nsă dacă
a fi credincios înseamnă a cunoaşte adevărul, înseamnă că el este
credincios.
Aşadar, predicarea noastră trebuie să aibă o temă dominantă şi
o pasiune dominantă. Noi Îl predicăm pe Hristos cel răstignit. Tre
buie să predicăm cu pasiune şi cu dragoste pentru Hristos, spre
mântuirea oamenilor.
La scurt timp după ce a demisionat din funcţia de pastor al unei
biserici mari din Liverpool, lan Maclaren a scris următoarele: " Văd
"
" NOI PRopovADUIM PE HRISTOS CEL RASTIGNIT 1 67
acum limpede că fiecare propoziţie ar trebui să facă aluzie la Hris

tos şi că fiecare predică, chiar dacă nu a fost rostit Numele Lui şi
chiar dacă nu au fost citate cuvintele Sale, ar trebui să-I aducă pe
ascultător la picioarele lui Hristos. Hristos este de o frumuseţe
irezistibilă; fără El, s-ar putea ca predica să fie frumoasă, dar nu va
fi înmiresmată. În Hristos, setea tuturor este satisfăcută, chiar dacă
oamenii pot avea păreri foarte diferite în ceea ce priveşte crezul
creştin sau tradiţiile creştine. Sufletul oricărui om tânjeşte după El
şi numai în El se întâlnesc toate sufletele omeneşti . .. După cum văd
acum lucrurile, efortul cel mai însemnat al fiecărei predici trebuie
să fie acela de a-L descoperi pe Hristos, iar arta cea mai însemnată
a predicatorului, aceea de a se ascunde pe el însuşi."
Am citat din cartea lui Griffith Thomas, The Work of the Ministry
[Lucrarea pastorală] . Este într-adevăr una dintre cele mai bune cărţi
despre slujirea pastorală. Ea este adresată în primul rând predica
torilor din Biserica Anglicană, dar este o carte bună şi pentru noi.
Merită să o citiţi şi să o studiaţi. Griffith Thomas a fost membru al
Bisericii Angliei, un om credincios şi sincer. L-am auzit predicând
în tinereţe.
a anumită comunitate a primit un predicator educat şi zelos care
tocmai ieşise de pe băncile unei instituţii de învăţământ mai mult
sau mai puţin moderniste. Deşi făcuse Facultatea de Teologie, avea
nişte concepţii foarte liberale. El vorbea despre principii, despre
teorii, despre filozofie şi despre multe adevăruri mari. Dar comu
nitatea tânjea să audă mai mult despre persoana Domnului nostru.
Într-o dimineaţă, pastorul a fost surprins să descopere pe amvon
o bucată mică de hârtie pe care erau scrise următoarele cuvinte:
"
" Domnule, am vrea să vedem pe Isus (Ioan 1 2,2 1). La început s-a
mâniat, dar după ce s-a gândit mai bine, şi-a dat seama că dato
ria, privilegiul şi înalta lui sarcină era aceea de a-L vesti oamenilor
pe Hristos. După ce L-a căutat pe Dumnezeu în rugăciune, el şi-a
schimbat în întregime atitudinea şi, odată cu ea, şi-a schimbat viaţa
şi predicarea.
După un timp, a găsit la amvon, spre bucuria lui, o altă bucată de
hârtie de aceeaşi formă şi mărime, pe care era scris: " Ucenicii s-au
bucurat când au văzut pe Domnul" (Ioan 2 0,29). Prieteni, şi voi vă

veţi bucura atunci când Îl veţi propovădui pe Hristos în felul acesta.
Primii ucenici ai credinţei creştine le cereau oamenilor credinţă
în Hristos ca Mesia, Cel înălţat ca Dumnezeu, şi credinţă în ideea
că moartea Sa era o jertfă rânduită de Dumnezeu pentru păcate.
Creştinismul era religia lui H ristos. Argumentele lor erau inspirate
din profeţie şi din minunile şi faptele Mântuitorului nostru. Isus
era împlinirea tuturor speranţelor cuprinse în revelaţia străveche
a profeţilor şi nu mai trebuiau să aştepte pe altul. Aceasta era
învăţătura lor. "Î n adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi
ele, toate în El sunt 'da'; de aceea şi 'Amin', pe care-l spunem noi,
prin El, este spre slava lui Dumnezeu." (2 Cor. 1,20)
Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. " La început era Cuvântul
şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu ... Toate
lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost
făcut fără El " (Ioan 1,1-3). El a existat mai înainte de toate lucru
rile şi va exista pentru totdeauna. Acum, El este Hristos cel viu. A-L
aşeza pe acelaşi plan cu toţi ceilalţi profeţi şi fondatori de religii,
precum Moise, Isaia, Confucius, Buddha sau Mohamed, înseamnă
a renunţa la tot ce susţineau creştinii din Noul Testament despre
religia creştină.
Ca să-L propovăduim pe Hristos cu adevărat, trebuie să-L
propovăduim ca Domn şi " singur născut". A predica ceea ce Hristos
a predicat nu este totuna cu a-L propovădui pe Hristos, decât dacă
această propovăduire este legată indivizibil de El şi de ceea ce a
zis El că va face. A-L propovădui pe Hristos înseamnă a predica nu
numai ceea ce El a predicat, ci şi ceea ce El a făcut, ceea ce El a fost
şi este şi ceea ce va face.
Dumnezeu este descoperit oamenilor prin Isus Hristos. El L-a
descoperit pe Dumnezeu înaintea oamenilor prin învăţăturile Sale,
prin faptele Sale, prin relaţia cu ceilalţi, prin suferinţele Sale, prin
moartea şi învierea Sa. Niciunul dintre aceste evenimente nu poate
fi omis din propovăduirea lui Hristos.
Henry W. Grady, binecunoscutul redactor şi orator din Georgia,
obişnuia să spună următoarele despre o anumită înmormântare:
"
" NOI PROPovADUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 69
" Sicriul era făcut din lemn de Maine, era prins în cuie de Pitts
burgh şi era căptuşit cu stofă de Baltimore. Persoana decedată
era îmbrăcată într-un costum din New York, iar mormântul fusese
săpat cu unelte din St. Louis. Toate aceste materiale se fabrică şi în
Georgia, dar tot ce i-a oferit Georgia acestei înmormântări a fost
persoana decedată şi un loc de îngropăciune." Poate că aşa şi era.
Evanghelia completă a lui Isus Hristos conţine tot ceea ce inima
omenească a avut, are şi va avea vreodată nevoie; însă unii predi
catori nu oferă altceva decât nişte trupuri neînsufleţite, iar oamenii
lasă băncile goale, pentru ca ei să aibă unde să le depună. Am spus
" unit predicatori. Slavă Domnului, că nu toţi fac aşa! Imaginaţi-vă:
nişte oameni morţi le predică altor oameni morţi. Nu este de mirare
că nu are loc nicio înviere.
Nu sunt teolog. Nu sunt în măsură şi nici nu doresc să vă cer
să scrieţi o declaraţie teologică despre jertfa ispăşitoare a lui Hris
tos. Adventiştii de ziua a şaptea au crezut în ea dintotdeauna, au
susţinut-o dintotdeauna, însă mulţi predicatori de-ai noştri au ne
voie să o înţeleagă pe deplin. Trebuie să predice despre ea tot mai
mult.
Cineva spunea: " Există o multitudine de teorii despre ispăşire
şi probabil că există puţin adevăr în fiecare." Totuşi, chiar dacă
ar mai apărea alte mii de teorii şi chiar dacă le-am pune pe toate
laolaltă, mintea omenească nu ar putea pricepe toată splendoarea,
frumuseţea şi slava jertfei lui Isus de pe Calvar şi a lucrării pe care o
face El astăzi pentru noi. Pentru mine, este suficient să ştiu că Isus
a murit pentru păcatele mele, după Scripturi. Acesta este mesajul
pe care trebuie să-I cunoască inima mea şi o lume întreagă. Mesajul
acesta este slava pastorului creştin; după cum spunea apostolul:
" Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă
de mine, şi eu faţă de lume! " (Gal. 6,14) . Pentru el, crucea însemna
mântuirea oferită de Hristos prin răstignirea Sa. Crucea este sim
bolul cuvintelor din Ioan 3,16.
Am vizitat odată, împreună cu pastorul Fordyce Detamore, Ma
cao, acel minuscul teritoriu portughez de pe coasta de sud a Chinei.
Pe o colină frumoasă care oferea o panoramă asupra întregului oraş,

a existat odată o catedrală mare. Astăzi, nu a mai rămas din ea decât
faţada mare din piatră, deasupra căreia se mai vede încă o cruce
veche. Sir John Bowring, guvernatorul oraşului Hong Kong, a trecut
în urmă cu câţiva ani prin Macao, la scurt timp după ce un uragan a
distrus toată catedrala, cu excepţia faţadei. Acolo, a observat crucea
veche din fier, înălţată deasupra ruinelor. Soarele arzător, multele
furtuni tropicale şi apoi uraganul nu au reuşit să o dărâme. Această
scenă l-a inspirat să scrie binecunoscutul poem care a devenit unul
dintre marile imnuri ale bisericii. Deşi era unitarian, el aşeza crucea
la locul ce i se cuvine. De atunci a trecut mai bine de un secol, dar
cuvintele sale mai au încă ecou în inimile noastre.
Mă laud cu crucea lui Hristos,
Care se înalţă deasupra ruinelor timpului;
Toată lumina istoriei sfinte
Străluceşte în jurul ei.
Urgie şi binecuvântare, durere şi bucurie

Sunt sfinţite la cruce;
Acolo găsim pace neîntrecută,
Bucurii care dăinuie mereu.
Toată lumina istoriei sfinte se adună în jurul crucii. Cel care
propovăduieşte Evanghelia crucii nu va rămâne niciodată fără subi
ecte de predică. El va avea întotdeauna pregătite multe predici. El
va fi plin de acest mesaj viu, de fiecare dată când se va ridica să
vorbească. După cum spunea sfântul Richard Baxter: " Crucea ne
oferă multe lucruri de spus." Apropo, citiţi The Reformed Pastor
[Pastorul reformat], The Saints' Everlasting Rest [Odihna veşnică a
sfinţilor] şi celelalte cărţi scrise de Baxter. El a lucrat ca pastor în
timpul războaielor civile din Anglia şi şi-a continuat activitatea cu
perseverenţă. A fost trimis la închisoare de câteva ori, în mai multe
zone din ţară, însă el a predicat neîntrerupt.
Fiecare frânghie folosită de Forţa Navală Britanică conţine un fir
colorat, care arată că frânghia respectivă aparţine Regatului Unit,
că a fost supusă testelor guvernamentale şi că îndeplineşte anumite
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 7 1
condiţii de rezistenţă. Firul este roşu, galben sau verde, în funcţie

de şantierul naval din care provine. Î n mod asemănător, fiecare
predică trebuie să conţină un fir căIăuzitor, colorat, în funcţie de
principiul predominant, de experienţa vieţii predicatorului şi de
mesajul transmis. Î n cazul predicatorului creştin adevărat, firul ar
trebui să fie roşu, ca simbol al sângelui lui Hristos, arătând că el
aparţine Î mpărăţiei cerului, că în el domneşte puterea Duhului lui
Dumnezeu.
Se regăseşte acest fir roşu în fiecare dintre predicile noastre? Şi,
mai întâi de toate, se regăseşte el în viaţa noastră? Poate că unii vor
socoti că, în acest caz, predicarea ar trebui să fie dogmatică. Da, fără
îndoială că aşa este şi aşa ar trebui să fie. " Şi dacă trâmbiţa dă un
sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? " ( 1 Cor. 14,8). Astăzi se
foloseşte fluierul. Pe vremea lui Pavel, se folosea trâmbiţa. Este ciu
dat că majoritatea oamenilor insistă asupra dogmatismul în toate,
numai în predicare nu. A, da, ei vor dogmatism în principiile morale.
Da, bineînţeles! Ei fac apel la dogmatism atunci când vine vorba de
porunca a şasea, a şaptea şi a opta. Lumea comercială cere ca yardul
să aibă 36 de inch. Nu se acceptă 3 5 de inch. Lumea ştiinţifică cere
o măsurătoare exactă realizată în laborator. Negreşit că nici noi nu
ne putem juca cu adevărul mântuitor.
Calvarul a fost o soluţie de urgenţă. A fost o necesitate pe care
Dumnezeu a văzut-o şi a cunoscut-o mai înainte de întemeierea lu
mii, şi pentru care a luat măsuri de precauţie. Profeţia despre jertfă
se găseşte chiar în primele capitole ale 8ibliei. Prima predică rostită
pe planeta noastră a fost aceasta: Sămânţa femeii "îţi va zdrobi
capul." (Gen. 3 , 1 5)
Astăzi, nu vrem şi nu avem nevoie de predici serbede sau de o
coborâre a standardului. Niciun predicator care are ochii deschişi
nu poate să nu observe setea oamenilor după un mare subiect -
problema păcatului. Iată marea dilemă - problema păcatului. Teo
logia potrivită pentru ceasul în care trăim trebuie să fie, mai presus
de toate, o teologie despre păcat - ura lui Dumnezeu faţă de păcat,
mila Sa faţă de păcătos, mântuirea pe care El o oferă prin răstignirea
lui Hristos pe cruce, sentinţa aspră a lui Dumnezeu pentru păcat -
toate acestea prezentate în lumina îndurării, a dragostei şi a jertfei

lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru.
"
" Fără vărsare de sânge, nu este iertare (Evr. 9,2 2). "În nimeni
altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oa
menilor, în care trebuie să fim mântuiţi " (Fapte 4, 12). Astăzi, avem
nevoie de Evanghelia pozitivă. Oamenii s-au săturat de lucruri ne
gative. Nu trebuie să predicăm despre îndoielile noastre, ci despre
adevărul pe care l-am descoperit. Judecăţile lui Dumnezeu sunt pe
pământ şi singura protecţie este cea oferită de El, iar El ne oferă
totul prin Hristos. El a spus în vechime: " Eu voi vedea sângele şi voi
trece pe lângă voi." (Exod 1 2, 1 3)
Frate predicator, ai tu semnul sângelui? Când predici, se vede
acest semn deasupra amvonului? L-ai primit în inimă? Ce privilegiu
avem să-L propovăduim pe H ristos! Nu există nimic mai minunat,
nicio experienţă mai frumoasă, nicio bucurie mai satisfăcătoare!
Ştiu din experienţă. Am cunoscut-o şi aş vrea să v-o împărtăşesc.
Când locuiam în Montreal, Canada, am fost invitat să vizitez o
mică aşezare de la marginea Vermontului, unde să botez un bărbat
care Î l găsise pe Hristos într-un mod foarte neobişnuit. Era seară
când am ajuns acasă la el şi iată ce mi-a povestit:
Casa în care locuia atunci era veche de 50 de ani. Acolo îşi adu
sese mireasa, o creştină sinceră. Însă el nu-şi predase niciodată
inima Domnului. Ea a încercat să îl aducă la Isus printr-o viaţă
creştină plăcută. Lucrul acesta l-a impresionat foarte mult, dar era
încăpăţânat şi nu dorea să se schimbe. După câteva luni, ea a murit
dintr-o cauză necunoscută. Inima lui s-a frânt nu numai pentru că
îşi pierduse soţia la doar câteva luni după căsătorie, dar şi pentru că
refuzase să Î l primească pe Mântuitorul ei.
Pierzându-şi interesul pentru casă, pentru slujba lui, a plecat
în lume, ocupând mai multe poziţii importante, dar petrecându-şi
cea mai mare parte a timpului lucrând la căile ferate şi strângând
mulţi bani. La bătrâneţe, cu sănătatea şubredă şi neputincios, s-a
întors în satul unde se îndrăgostise şi o pierduse pe fata visurilor
lui.
Era seară şi în casa care altădată fusese a lui, era lumină. Nu-l pri
mise niciunul dintre săteni - oamenii nu aveau cum să-I găzduiască.
------ ------ -------
" NOI PROPOVĂ DUIM PE H RISTOS CEL RĂSTIGNIT " 1 73
Neavând încotro, s-a apropiat de fosta lui casă, a bătut la uşă şi lo
catarii, nişte creştini, au binevoit să-I primea scă la ei.
Aceştia erau adventişti de ziua a şaptea. Bineînţeles că nu ştiau
nimic despre acest bărbat. Nu auziseră niciodată nimic despre el.
Casa fusese păstrată bine, era zugrăvită, bine mobilată, plăcută şi
primitoare. L-au invitat înăuntru şi l-au făcut să se simtă ca acasă.
Bărbatul a rămas la ei câteva luni.
Nu a trecut mult timp şi au început să-i vorbească despre Dom
nul Isus Hristos, care însemna atât de mult pentru ei. Vorbind şi
lucrând cu el cu blândeţe, ei au început să Î l propovăduiască pe
Hristos cel răstignit acestui om sărman care, după ce şi-a înche
iat drumurile prin lume, mai umbla încă în întuneric, în ceea ce
priveşte lucrurile spirituale.
Î n cele din urmă, spre marea lor bucurie, bătrânul a acceptat da
rul mântuirii vestit în Evanghelie, s-a convertit pe deplin şi a cerut
să fie botezat. De aceea mă aflam acolo - ca să stau de vorbă cu el şi
ca să-I botez. Î n seara aceea, el mi-a spus:
- Frate Richards, locul în care te-ai aşezat în seara aceasta, în
firida aceea mică de unde ai ţinut studiul biblic, este locul unde am
stat împreună cu soţia mea când ne-am căsătorit. Acolo am aşezat-o
în sicriu. Şi după aceşti 50 de ani, este locul unde Î l văd pe Isus. De
ce nu m-am întors la El atunci? De ce nu I-am predat inima atunci?
De ce nu am primit solia Sa atunci când soţia mea îmi vorbea despre
ea cu atâta bunătate şi iubire? De 5 0 de ani încoace, am tânjit tot
timpul de dorul ei. Dar acum ştiu că o voi revedea. Voi fi împreună
cu ea. O voi reîntâlni înaintea Domnului.
A doua zi, când păşea spre apa rece a pârâului de munte ca să fie
botezat, mi-a şoptit:
- Te rog să numeri în gând până la 15 şi să nu mă scoţi din apă
până atunci. Vreau să fiu botezat cu adevărat. Am întâlnit atât de
mulţi oameni botezaţi numai în parte!
- Frate Shepherd, i-am răspuns eu, nu este nevoie. Botezul este
un simbol al morţii lui Isus pentru păcatele mele şi ale tale, al învie
rii Sale din morţi. Dă-mi voie să te ajut să intri în apă.
- Nu, mi-a zis el, stând cât de drept putea la vârsta lui înaintată,
am călcat cincizeci de ani pe urmele celui rău şi vreau să intru sin
gur în apa botezului. Vreau să urmez exemplul Domnului meu.
-------
- Văd că ai portmoneul în buzunar. N-ar fi mai bine să-I scoţi din

buzunar ca să nu se ude?
- Nu, vreau să fie botezat şi el.
Î n portmoneu avea aproape şase sute de dolari, practic toţi banii
pe care îi deţinea în acel moment.
Bărbatul acesta înalt a păşit singur pe drumul pietros şi a in
trat în apa botezului, unde l-am întâmpinat. Duhul Domnului s-a
revărsat cu mare putere peste el. Iar când a ieşit din apă, iată care a
fost primul lucru pe care mi l-a spus:
- Nu m-ai ţinut sub apă până la cincisprezece!
- Nu, i-am răspuns eu. Nu era nevoie, te-am scufundat în apă
cu totul. Botezul nu este altceva decât un simbol al convertirii tale.
Viaţa ta este ascunsă acum cu Hristos în Dumnezeu. Omul vechi a
murit, iar omul nou a ieşit la viaţă.
Aşa l-am botezat în apele reci de munte. Când a ieşit din apă, toţi
oamenii adunaţi pe mal erau foarte emoţionaţi. O tânără, îmbrăcată
în cea mai frumoasă rochie albă pe care o avea, s-a întors la tatăl ei
şi i-a spus:
- Tată, te-am aşteptat şapte ani. Sunt pregătită pentru botez de
mult timp, dar tu mi-ai spus mereu să te mai aştept, ca să mă botez
împreună cu tine şi nu te-ai hotărât încă. Eu nu te mai aştept, dacă
fratele pastor vrea să mă boteze. Mă duc să intru în apă, aşa cum sunt.
A intrat în apă, prieteni, şi am botezat-o. O, ce fericire se citea pe
chipul ei atunci când a ieşit din apă!
Atunci tatăl ei a izbucnit în lacrimi şi a spus:
- De ce mai zăbovesc? Ştiu că acesta este adevărul lui Dumnezeu.
Nu mai vreau să amân. Trebuie să intru şi eu în apă. Trebuie să-L
urmez pe Mântuitorul meu. El a murit pentru mine.
După ce a dat mărturie înaintea celor prezenţi, a intrat în apă şi
l-am botezat.
Am botezat atunci opt persoane. Erau cu toţii pregătiţi. Cunoş
teau adevărul, credeau adevărul aşa cum este el în Isus şi şi-au
mărturisit credinţa în mod public. Au devenit cu toţii membri de
nădejde în comunitatea de acolo.
După aceea, ne-am întors acasă la fraţii noştri. Î n timp ce îl aju
tam pe fratele Shepherd să se schimbe, el mi-a arătat un mic me-
"
" NOI PRopovADUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 75
dalion pe care îl purta la gât. Nu şi l-a scos de la gât, dar l-a desfăcut
ca să mi-l arate.
- Î l port de cincizeci de ani, mi-a spus.
L-a deschis şi mi-a arătat fotografia soţiei lui, o tânără frumoasă.
Apoi mi-a zis, în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraji:
- Acum am s-o văd din nou.
După aceea, mi-a dat cinci sute de dolari ca să-i pun la zecime. Îl
găsise pe Domnul cu adevărat şi la fel şi persoanele care s-au bote
zat împreună cu el. Pentru el şi pentru toţi ceilalţi, propovăduirea
crucii era " puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu " (1 Cor. 1,2 4).
Când auzeau vorbindu-se despre ea, ei puteau să cânte:
Isus cât m-a iubit de mult,
Murind în locul meu!
Cum aş putea să nu-L ascult,
Să nu-L iubesc şi eu?
R: El m-a spălat să fiu curat,

El m-a spălat de-al meu păcat;
Cu sânge sfânt, nevinovat,
El m-a spălat să fiu curat!
Mi-e haina albă ca un crin,

Crescut pe Golgota,
Născut din nou, iertat deplin,
Schimbată inima . . .
C e preţ d e jertfă-a fost plătit,

Nicicând n-o să-nţeleg,
Dar ştiu că El mi-a pregătit
Un cer frumos şi-ntreg.
(imnul 400, Imnuri creştine, 2006)
Ştiu că Evanghelia aceasta pare învechită, dar este singura Evan
ghelie care va schimba viaţa omului. Este Evanghelia de care lumea
are nevoie acum şi singura Evanghelie pe care vreau să o predic.
Este Evanghelia pe care oamenii tânjesc să o audă şi cât n-ar da să
o audă!
1 76 PAŞTE OILE MELE! --- - - - - - - - -- - --- -- ---
Pe 2 7 decembrie 1944, în revista Fortune a apărut următoarea

declaraţie:
Calea de scăpare este să se facă auzit un glas. Nu glasul nostru, ci
un glas care vine de undeva din afara noastră şi a cărui existenţă nu
o putem tăgădui. Sarcina pe care o are pastorul pe pământ este să
audă glasul acesta, să ne facă să îl auzim şi să ne spună ce anume zice.
Dacă el nu-l poate auzi sau dacă nu ni-l aduce la cunoştinţă, atunci,
noi, lai cii, suntem cu totul pierduţi ... Anul se apropie de sfârşit şi
milioane de suflete sunt conştiente de nevoia după o speranţă mai
bună ... decât tot ce i se oferă acum omenirii. De asemenea, sunt
conştiente că speranţa aceasta nu va apărea decât dacă un glas
nou, mai curajos şi mai înţelept va începe să vorbească ... Oamenii
disperaţi încearcă să audă acest glas.
Prieteni, un astfel de glas se va face auzit printre popoare. Un
astfel de glas va ajunge la inima oamenilor. Atunci, el va părea a fi un
glas nou, un glas minunat şi uimitor pe care oamenii nu l-au cunos
cut până atunci. Va fi glasul lui Isus care se va face auzit prin gura
urmaşilor Lui, a predicatorilor Lui adevăraţi care duc Evanghelia
veşnică, solia potrivită pentru toate timpurile, care dă vindecare
şi viaţă. Nu va fi însoţit de argumente complicate, ci de declaraţii
simple şi concise. Va fi însoţit de " cuvinte simple ", cum spune Ellen
White, pe care să le poată înţelege şi fetele, şi băieţii. (Vezi Sfaturi
pentru părinţi, educatori şi elevi, ediţia 1 997, pag. 207)
Acest glas se va face auzit prin gura predicatorilor sfinţiţi şi
zeloşi care se roagă şi care predică solia Scripturii aşa cum au ex
perimentat-o, împuterniciţi de Duhul Sfânt. El va lumina lumea şi
va pregăti calea pentru venirea Î mpăratului. Este adevărat că " mulţi
vor sta la amvoanele noastre, purtând în mâini făclia unei profeţii
false, a cărei lumină este aprinsă din focul demonic al lui Satana. [ ... ]
Dumnezeu Însuşi va lucra pentru Israel. Orice limbă mincinoasă
va fi adusă la tăcere. Mâinile îngerilor vor răsturna orice strategie
înşelătoare. Bastioanele lui Satana nu vor triumfa niciodată. Solia
îngerului al treilea va fi însoţită de biruinţă. [ ... ] Când Dumnezeu
Î şi va revărsa Duhul asupra oamenilor, ei vor lucra. Ei vor proclama
"
" NOI PROPOVĂDUIM PE H RISTOS CEL RASTIGNIT 1 77
Cuvântul Domnului, îşi vor înălţa vocea asemenea unei trâmbiţe." -
Mărturii pen tru pastori, ediţia 2007, pag 3 64, 3 6 5

Dar cine este pregătit pentru aceste lucruri? Cine poate să
predice despre această mare temă aşa cum ar trebui? Cine o înţelege
pe deplin şi cine o poate proclama în toată puterea ei? Cine poate
să-i înveţe pe alţii cum să o proclame? Desigur că nu eu! Putem să
studiem, să citim şi să ne rugăm; dar, la fel ca apostolii, vom vedea
numai în parte, înţelegerea noastră nu va fi completă. "Acum, ve
dem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă
în faţă." (1 Cor. 13, 1 2)
Tineri lucrători, nu disperaţi. Faptul că îndatoririle şi privilegiile
noastre sunt atât de mari trebuie să ne inspire curaj, întrucât ne
aducem aminte că suntem în slujba Domnului şi că nu ne va ajunge
toată veşnicia ca să cunoaştem toată ştiinţa şi cântarea mântuirii.
Ne stă în faţă posibilitatea progresului nemărginit, până la o statură
neînchipuit de înaltă.
Avem privilegiul de a proclama Evanghelia veşnică, de a-L pro
povădui pe Acela a cărui cunoaştere înseamnă viaţă veşnică. Numai
într-o viaţă asemănătoare cu viaţa lui Dumnezeu, vor începe cei
răscumpăraţi să înţeleagă şi să preţuiască Evanghelia şi mântuirea
veşnică. Atunci vom înţelege puţin din ceea ce a simţit Samuel Med
ley, în secolul al XVIII-lea, când a scris versurile:
0, dacă aş putea să vorbesc despre preţul nemăsurat,
Dacă aş putea să vestesc slava
Mântuitorului meu!
M-aş înălţa şi aş atinge coardele cereşti,
M-aş lua la întrecere cu Gabriel
Î ntr-un cânt aproape divin.
Aş cânta despre sângele preţios vărsat,

Despre scăparea mea de vina grea
A păcatului şi de mânia divină!
Aş cânta despre neprihănirea Sa fără pată,
Despre veşmântul Său curat
Î n care îmi va îmbrăca sufletul.
Aş cânta despre caracterul Său

Şi despre toată dragostea pe care mi-o arată
Din înălţimea tronului Său;
Î n cântări măreţe de laudă
Aş vesti de-a lungul veşniciei
Slava Sa.
Da, va veni ziua aceea frumoasă

Când Domnul meu mă va lua acasă
Şi când voi vedea faţa Sa.
Atunci, voi petrece veşnicia îm preun ă
Cu Mântuitorul, cu fraţii şi prietenii mei,
Toţi biruitori prin harul Său.
Acesta este sfârşitul, biruinţa şi punctul culminant al predicării
noastre - Hristos, şi El răstignit. De aceea, ne alăturăm apostolului
care vorbeşte despre această predicare şi spunem:
"I ar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi
propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care
a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin
scrierile prorocilor şi prin porunca Dumnezeului cel veşnic, a fost
adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă, a
lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hris
tos, în vecii vecilor! Amin." (Rom. 1 6,2 5-27)
PR E L E G E R EA 5
" Paşte oile M ele!'''
" Isus i-a zis: 'Paşte oile Mele!'" (Ioan 2 1, 1 7)
P
rintre scrisorile interesante primite de la predicatorii adven
tişti, mi-a parvenit şi o scrisoare de la un pastor care lucrează
Într-una dintre cele mai mari Conferinţe ale bisericii. Iată ce
spune el:
" Cea mai mare nevoie a mea este să primesc Duhul Sfânt Într-o
măsură bogată, să simt tot mai viu prezenţa lui Isus şi să fiu mereu
conştient că Isus vine foarte curând. Pentru acestea mă rog cu sin
ceritate."
După aceea, el Îşi exprimă următoarea temere:
Mi-este teamă că ne paşte marele pericol de a adapta
solia noastră la ceea ce vor oamenii să audă, şi nu la ne
voile lor. Ne preocupăm prea mult să avansăm şi să deve
nim populari. Ar trebui să ne preocupe mai mult subiectul
credincioşiei şi datoria solemnă de a fi solii lui Dumne
zeu. După ce am primit scrisoarea dvs., am stat de vorbă
cu câţiva slujbaşi ai comunităţii. Cea mai des întâlnită
nemulţumire a lor este legată de faptul că nu se predică
suficient solia; marile doctrine pentru care iau venit în
biserică par a fi neglijate. Ei vor predici consistente, bine
pregătite, despre soliile celor trei îngeri, nu doar predici
bune pe care le poate ţine orice pastor metodist. Mi-este
teamă, în special, că predicatorii noştri tineri sunt prea
mult înclinaţi să ţină predici textuale, în loc să predice

despre marile adevăruri ale îngerului al treilea.
Acest pastor spune în continuare că i-a întrebat pe mulţi mem
bri din mai multe comunităţi, de la un capăt la altul al ţării, de cât
timp nu au mai ascultat o predică bine pregătită şi închegată de
spre subiectul sanctuarului, despre soliile celui de-al doilea şi de-al
treilea înger şi despre alte adevăruri specifice Bisericii Adventiste
de Ziua a Şaptea. El afirmă că astfel de predici sunt practic inexis
tente şi că, de ani de zile, situaţia nu s-a schimbat în bisericile în
care a tăcut investigaţia. Apoi adaugă:
" Solia noastră, în toate aspectele ei, Î l descoperă pe Hristos; iar
dacă Hristos va locui în inima noastră, a predicatorilor, Îl vom des
coperi pe Hristos şi vom predica despre solia specială pentru tim
pul prezent."
Trebuie să mărturisesc că scrisoarea aceasta este sinceră şi
convingătoare. Pastorul care a scris-o declară că, în opinia lui, ma
j oritatea pastorilor noştri sunt oameni ai lui Dumnezeu - şi sunt
de acord cu el. Vreau să vă spun, dragi colegi predicatori şi dragi
studenţi, că scrisorile pe care le-am primit şi despre care vreau să
vă vorbesc mai mult în seara aceasta, mi-au umplut inima cu o mare
bucurie, dar şi cu multe preocupări. Am convingerea că lucrătorii
noştri, în cea mai mare parte, sunt plini de marea dorinţă de a face
voia lui Dumnezeu.
Da, membrii noştri ard de nerăbdare să asculte marile adevăruri
care au tăcut din noi un popor special şi este bine că e aşa. Mulţi dintre
ei au renunţat la relaţiile de familie şi la câştigurile financiare, ca să
devină adventişti de ziua a şaptea. Ei trebuie încurajaţi şi îmbărbătaţi
în această credinţă pentru care au tăcut sacrificii, dar principiul aces
ta este mai vast. Ca să fim creştini în lumea aceasta, este nevoie să ne
despărţim de lume, să ne împotrivim diavolului şi să trăim o viaţă
nouă, care trebuie hrănită permanent, ca să nu moară. De aceea, toţi
creştinii trebuie să primească neîncetat hrană spirituală.
Textul nostru conţine cuvintele adresate de Isus apostolului
Petru şi se găseşte în ultimul capitol din Ioan, unde porunca este
repetată de trei ori : " Paşte mieluşeii Mei ... Paşte oiţele Mele ... Paşte
"
" PAŞTE OILE M ELE! 1 8 1
oile Mele! " (versetele 1 5 - 1 7). Î n capitolul 2 1 din Evanghelia după

Ioan citim frumoasa relatare despre reabilitarea apostolului Petru.
El L-a tăgăduit pe Domnul de trei ori, iar Isus i-a cerut de trei ori
să îşi afirme credinţa în El şi dragostea faţă de El. Dacă Îl iubim pe
Domnul Isus, suntem trimişi să hrănim turma, ca reprezentanţi ai
Săi.
- Petru, Mă iubeşti?
- Doamne, ştii că Te iubesc.
- Eşti sigur că Mă iubeşti?
- Doamne, Tu le ştii pe toate; ştii că Te iubesc.
Trimiterea aceasta se bazează pe dragostea faţă de Isus. Voi Îl
iubiţi? Atunci aţi fost trimişi să hrăniţi oile Sale.
Nu este suficient să sădeşti în inima cuiva o credinţă puternică în
Isus ca Răscumpărător al lumii. Credinţa aceasta trebuie alimentată,
trebuie susţinută, trebuie hrănită. Lucrul acesta este arătat clar în
pasajul cunoscut sub denumirea de " Marea Trimitere " : Matei 28, 1 8-
20 " Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi
faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în N umele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului."
Î i învăţaţi pe oameni înainte de botez; apoi ei se botează; şi
continuaţi să îi învăţaţi şi după botez. Ei trebuie învăţaţi şi hrăniţi
neîncetat, chiar şi după ce intră în biserică.
Mesagerii lui Hristos trebuie să meargă în toată lumea, să facă
ucenici din toate neamurile, să câştige convertiţi din toate popoarele.
După aceea, urmează botezul, dar lucrarea lor nu se sfârşeşte aici,
cum cred unii. După botez, iată ce urmează: "Î nvăţaţi-i să păzească
tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele." Î i
învăţăm pe oameni, îi botezăm şi iar îi învăţăm. Î i învăţăm şi înainte,
şi după botez. Această activitate de sădire a Cuvântului lui Dumne
zeu în mintea oamenilor trebuie să continue până la s fârşitul lumii.
Dacă împlinim această lucrare cu credincioşie, Isus ne făgăduieşte
că va fi cu noi. Făgăduinţa aceasta este dată în mod special celor
care hrănesc inimile însetate din Cuvântul lui Dumnezeu.
Î n Sfânta Scriptură, poporul lui Dumnezeu poartă numele de

turmă de oi. Sunt convins că vă puteţi aminti câteva texte care vin
în sprijinul acestei afirmaţii. Mi-am notat şi eu câteva: Psalmi 79, 13
"
-
" Noi [suntem] poporul Tău, turma păşunii Tale ; Psalmi 95,7 -
" Noi suntem ... turma pe care o povăţuieşte mâna Lui ". Î n Psalmul
1 19, 1 76 apare expresia " rătăcesc ca o oaie pierdută". În Ieremia
5 0,6, avem următoarea declaraţie: " Poporul Meu era o turmă de oi
pierdute." Î n Matei 1 0, 1 6, Isus le-a spus ucenicilor că îi trimite " ca
pe nişte oi în mijlocul lupilor". Iar în 1 Petru 2,25, avem imaginea
impresionantă a oilor rătăcite vindecate de Păstorul sufletelor noa
stre, adică de Isus. Aşada� tabloul acesta frumos cu păstorul şi oile
Sale se regăseşte pretutindeni în Scriptură.
Din fragedă pruncie ne amintim frumoasele cuvinte ale Psal
mului 2 3 : " Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic."
După cum ştim cu toţii, cuvântul pastor are semnificaţia de păstor.
Isus a zis: " Eu sunt Păstorul cel bun " (Ioan 1 0, 14). El este modelul
tuturor pastorilo� al tuturor păstorilor. Ce face Păstorul cel Bun?
După prezentarea identităţii păstorului, cea dintâi declaraţie din
Psalmul 23 este următoarea: " El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce
la ape de odihnă." Păstorul hrăneşte oile. El le duce la păşunile bune,
unde se pot simţi bine şi unde iarba este hrănitoare. El are grijă ca
oile să aibă mâncare hrănitoare şi apă înviorătoare. De aceea, ele nu
vor duce lipsă de nimic.
Cuvântul lui Dumnezeu este hrana spirituală cu care trebuie să
ne hrănim turma. Iov spune: " N-am părăsit poruncile buzelor Lui;
mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui" [n. tr.: KJV " am preţuit
-
cuvintele gurii Lui mai mult decât hrana necesară"] (Iov 2 3, 1 2). Cu
vântul lui Dumnezeu este asemănat cu hrana.
Când i-a scos pe israeliţi din ţara Egiptului, Dumnezeu i-a hrănit
cu mană. Î n felul acesta, El dorea să-i înveţe că în Cuvântul Său puteau
găsi hrană spirituală adevărată: " Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să su
feri de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai, nici
părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai
cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul"
(Deut. 8,3). Isus a făcut referire la această mană a vieţii atunci când
"
" PAŞTE OILE MELE! 1 83
a declarat: " Este scris: 'Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice

cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.'" (Mat. 4,4)
O cauză a absenţei vieţii spirituale din bisericile de astăzi este
lipsa de hrană biblică. Cuvântul lui Dumnezeu nu le este oferit oa
menilor din belşug. Dacă este adevărat că omul trăieşte " cu orice
cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ", atunci cum poate el să-şi
ducă viaţa în lipsa acestor cuvinte? Cuvintele lui Dumnezeu tre
buie să ajungă la om în mare măsură din Cuvântul scris, din Sfânta
Scriptură. Este adevărat că Dumnezeu poate să le vorbească oame
nilor în mod direct, prin cuvintele altora sau prin locuirea lăuntrică
a Duhului Sfânt. Dar rolul nostru în hrănirea turmei lui Dumnezeu
este în mod vădit acesta: " Propovăduieşte Cuvântul, stăruie asu
pra lui la timp şi ne la timp " (2 Tim. 4,2). Aceasta este o parte a
responsabilităţii noastre. Nu putem avea membri creştini fericiţi şi
sănătoşi, care să crească neîntrerupt, dacă nu îi hrănim cu mana
cerească adevărată.
Î mi place foarte mult declaraţia lui Ieremia pe această temă şi o
repet în gând de multe ori când mă duc la birou. Apropo, îmi place să
merg pe jos până la birou şi este o mare binecuvântare. Ştiţi, astăzi
oamenii conduc maşini de trei mii de dolari ca să cumpere o papiotă
de 1 0 cenţi. Dacă ar fi să vorbim de progres, atunci am putea spune
că nu ni se îmbunătăţeşte cu nimic puterea fizică, ci că, dimpotrivă,
ne dispar anumite capacităţi. Î n curând, nu vom mai fi în stare să
mergem pe jos! De aceea, merg pe jos până la birou, adică aproape
doi kilometri dus şi doi kilometri întors în fiecare zi. Î n acest timp
meditez, lucrez la predici, citesc destul de mult şi îi calc pe nervi
pe unii şoferi! Dar puteţi folosi acest timp ca să meditaţi. Textul
acesta a fost o binecuvântare pentru mine. Am început să pregătesc
o predică pe baza lui şi este aproape gata. " Când am primit [n. tr.:
KJV " am găsit" ] cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost
-
bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit,
Doamne, Dumnezeul oştirilor! " (Ier. 1 5, 1 6). Ce text extraordinar!
Cineva trebuie să ţină o predică nemaipomenită despre acest text.
Când ajungeţi acasă, ţineţi o predică bună pe baza lui, adresându-vă
inimii voastre. Cele mai bune predici pe care le veţi ţine sunt cele
---
pe care vi le veţi adresa vouă înşivă. Aşa procedez eu, şi ceilalţi ai

casei vin să mă asculte. Adresaţi-vă mai întâi vouă înşivă, fiindcă vă
cunoaşteţi inima mai bine decât o cunoaşteţi pe a altora. Dumnezeu
ne-a dat inimi asemănătoare, aşa ne spune Biblia. De aceea, dacă vă
veţi adresa inimii voastre, vă veţi adresa inimii omeneşti în general.
Creştinul fericit, sănătos şi activ din punct de vedere spirttual se
va hrăni cu cuvintele lui Dumnezeu. El le va căuta şi le va găsi. "Am
găsit cuvintele Tale." Observaţi că trebuie să le căutăm.
Căutăm păşunile verzi, adică dorim să studiem Biblia, să mer
gem acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi să învăţăm de
la cel care îl predică. " Am găsit cuvintele Tale şi le-am înghiţit" [n.
tr.: KJV "l e-am mâncat"] . Când mâncăm, nu luăm mâncarea şi o
-
înghiţim pur şi simplu - precum câinii. O mestecăm, o fărâmiţăm, îi

simţim gustul şi ne bucurăm de ea.
Dumnezeu ar fi putut să facă mâncarea fără gust. Masa ar fi de
venit un moment plictisitor. El ar fi putut să ne dea în loc de gură,
o deschizătură şi o pâlnie cu care să turnăm mâncarea. Atunci, cei
mai mulţi am muri de foame, nu am mânca niciodată. Î nsă El ne-a
creat în aşa fel încât să ne bucurăm de hrană. De aceea alimentele
au gusturi atât de variate. Ce gust plăcut are un fruct de mango bine
copt! Stă scris că pomul vieţii face douăsprezece feluri de fructe şi
eu cred că vor fi douăsprezece feluri de fructe de mango. Aceasta
este teologia mea personală - dar văd pe cineva în sală care este de
acord cu mine.
Când mâncăm, simţim gustul hranei şi o mestecăm. Când ne
hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu, îl citim, dar nu ne oprim aici,
ci ne hrănim cu el, îl mestecăm, îi sorbim seva, fărâmiţăm părţile
mai tari şi solide - medităm la el. Î n felul acesta simţim aromele lui
diferite şi extraordinare, obţinem vitamine, proteine spirituale şi
toate celelalte. " Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvin
tele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele." Aceasta înseamnă să
ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu.
Mulţi oameni se plâng că au o credinţă slabă, dar trebuie să îi
încurajăm cu următorul text: " Credinţa vine în urma auzirii, iar
auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos " (Rom. 1 0,17). Auzirea la
"
" PAŞTE OILE M ELE! 1 85
ca re se referă apostolul vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. De aici,

înţelegem cât de important este să predicăm Cuvântului lui Dumne
zeu, să-I facem accesibil - comestibil, dacă vreţi - să umplem fiecare
predică, de la început şi până la sfârşit, cu acele cuvinte ale Domnu
lui. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este asimilat de om şi când
se transformă în credinţă - la fel cum hrana obişnuită este asimilată
şi transformată în energie, putere şi viaţă - atunci hrănirea din el şi
punerea lui la dispoziţia altora nu devine o activitate de importanţă
supremă? Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. Dacă fără
credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, atunci
gândiţi-vă la responsabilitatea pe care o avem, ca pastori, de a le
oferi oamenilor această hrană.
Partea următoare a studiului nostru este importantă. Ideea ei
centrală este aceasta: Isus Însuşi este Cuvântul viu. " Şi Cuvântul S-a
făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1, 14). Isus este Cuvântul în
trupat. Tot adevărul, toată viaţa, toată lumina din Sfânta Scriptură
s-au întrupat în Isus Hristos şi se găsesc acum în Hristos. El este nu
mit " Cuvântul ". " La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumne
zeu, şi Cuvântul era Dumnezeu " (Ioan 1,1). În Apocalipsa 1 9, 1 3 stă
scris: " Numele Lui este: 'Cuvântul lui Dumnezeu.'" "Î n El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). Apostolul Ioan a subli
niat acest mare adevăr. El a scris: " Ce era de la început, ce am auzit,
ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile
noastre cu privire la Cuvântul vieţii " (1 Ioan 1,1). Isus este Cuvântul
întrupat. Ucenicii L-au atins cu mâinile lor, L-au văzut şi L-au auzit
vorbind.
Dacă Isus este Cuvântul întrupat, atunci El este pâinea ceru
lui, după cum Cuvântul însuşi este pâinea lui Dumnezeu. A afirmat
El vreodată lucrul acesta? Da, după cum citim în I oan 6,3 5 : " I sus
le-a zis : 'Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la M ine nu va flămânzi
niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.'" Î nţelegem
de aici că Isus este nu numai Păstorul cel bun, Pastorul cel bun, ci
şi hrana cu care trebuie să se hrănească oile. El este Pâinea vieţii;
El este hrana vieţii; El este Cuvântul lui Dumnezeu descoperit
printr-o viaţă de om; după cum spune I oan, noi nu numai că am
1 86 PAŞ TE OILE MELE!
----=------------ ------ - - -- - - ---- - - - - - -- - -
auzit cu urechile noastre, dar am văzut cu ochii noştri şi am pipăit

cu mâinile noastre.
Ducând mai departe această metaforă, Isus a zis: " După cum
Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot
aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este
pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o
părinţii voştri şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta va
trăi în veac " (Ioan 6,5 7.58). S-a referit Isus aici doar la trupul Său?
Bineînţeles că ascultătorii Lui şi-au pus această întrebare. La ce
S-a referit atunci când a spus că aceia care mănâncă trupul Lui nu
vor muri niciodată şi că trupul Său a fost dat pentru ca oamenii să
trăiască? Ascultătorii au luat cuvintele Lui în sensul lor propriu. Te
ologii de astăzi interpretează cuvintele Sale în sens materialist, la
fel de ilogic ca şi ascultătorii din vremea lui Isus. Î nsă El a arătat în
acelaşi capitol ce a vrut să spună: " Duhul este acela care dă viaţa,
carnea nu foloseşte la nimic: cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt
duh şi viaţă." (versetul 63)
Iată în continuare un comentariu făcut de o persoană care a iubit
Sfânta Scriptură şi pe Domnul Isus Hristos şi care poate exprima
ideile mai bine decât mine:
S e afirmă că primirea Cuvântului, pâinea din cer, în
seamnă primirea lui Hristos Î nsuşi. Pe măsură ce primim
în suflet Cuvântul lui Dumnezeu, ne împărtăşim cu tru
pul şi sângele Fiului lui Dumnezeu. Pe măsură ce el ne
luminează mintea, inima se deschide şi mai mult ca să
primească Cuvântul sădit în noi, ca să creştem prin el.
Omul este chemat să mănânce şi să mestece Cuvântul;
dar dacă inima lui nu este deschisă ca să primească acest
Cuvânt, dacă el nu bea din Cuvânt, dacă nu este învăţat
de Dumnezeu, îşi va forma o concepţie greşită despre Cu
vânt, îl va aplica greşit şi îl va interpreta greşit.
După cum sângele se formează din hrana consumată, în
acelaşi fel chipul lui Hristos se formează în sufletul nostru
prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, care este trupul
şi sângele Său. Hristos, nădejdea slavei, ia chip în cel care
" PAŞTE OILE M ELE! " 1 87
se hrăneşte cu acest Cuvânt. Cuvântul scris îi vorbeşte

cititorului despre trupul şi sângele Fiului lui Dumnezeu;
iar, prin ascultarea de Cuvânt, el devine părtaş al naturii
divine. După cum nu putem mânca numai o singură dată
în viaţă ca să ne satisfacem nevoia de a ne hrăni, tot astfel
trebuie să ne hrănim zilnic din Cuvântul lui Dumnezeu ca
să ne satisfacem nevoile spirituale . . .
Datorită consumului ş i pierderilor, trupul trebuie să
producă sânge proaspăt din hrana zilnică pe care o pri
meşte. Tot la fel avem nevoie să ne hrănim constant din
Cuvântul acesta, a cărui cunoaştere însemnă viaţă veşnică.
Cuvântul trebuie să fie hrana şi băutura noastră. Sufletul
nostru va găsi numai în el hrană şi viaţă. Trebuie să ne
înfruptăm din învăţăturile lui preţioase, pentru ca spiritul
minţii noastre să fie împrospătat şi ca să creştem în Hris
tos, Căpetenia noastră. Când Cuvântul Său rămâne în su
fletul nostru, devenim una cu Hristos; avem o comuniune
vie cu El; avem în suflet o dragoste ne schimbătoare, care
este dovada clară a privilegiului nostru nelimitat.
Sufletul fără Hristos este ca trupul fără sânge; este
mort. Poate că dă impresia că trăieşte din punct de vedere
spiritual; poate că îndeplineşte anumite ritualuri religioase,
precum un robot; dar aceasta nu înseamnă că este viu din
punct de vedere spiritual. Tot la fel, auzirea Cuvântului lui
Dumnezeu nu este suficientă. Dacă nu ne lăsăm învăţaţi de
Dumnezeu, nu vom primi adevărul care duce la mântuirea
sufletelor noastre. El trebuie transpus în practică.
Când Îl primeşte pe Hristos, omul primeşte neprihănirea
Sa. El trăieşte viaţa lui Hristos. Pe măsură ce se deprinde
să privească la Hristos, să studieze viaţa Sa şi să manifeste
trăsăturile Sale, el mănâncă din trupul şi bea din sângele
Fiului lui Dumnezeu. Când face această experienţă, el poate
să spună împreună cu apostolul Pavel: " Am fost răstignit
împreună cu Hristos şi trăiesc. . . dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în
trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine Î nsuşi pentru mine. " - Ellen G.

White, Review and Herald, 23 nov. 1897
Înţelegem aşadar că a mânca trupul Fiului lui Dumnezeu în
seamnă a ne hrăni cu cuvintele Sale, a auzi cuvintele Sale, a crede
cuvintele Sale, a asculta de cuvintele Sale, după cum spunea unul
dintre copiii lui Dumnezeu: " Cel ce primeşte Cuvântul prin credinţă
primeşte însăşi viaţa şi caracterul lui Dumnezeu." - Parabolele
Domn ului Hristos, ediţia 2 006, pag. 19
În dreptul tuturor creştinilor adevăraţi se poate spune că " au
gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu " (Evrei 6,5). Acesta este
privilegiul tuturor oilor din păşunea lui Dumnezeu. Lor li se oferă
hrană spirituală şi invitaţia călduroasă: " Gustaţi şi vedeţi ce bun
este Domnul ! " (Ps. 34,8)
De aceea, este de datoria noastră, ca predicatori, să-i ajutăm
pe oameni să guste Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi să se hră
nească cu mana cerească. Este de datoria noastră să predicăm Cu
vântul lui Dumnezeu în aşa fel încât Cuvântul viu să fie prezent
într-o aşa măsură încât oamenii să se hrănească cu El. Acesta este
ospăţul nostru, iar rugăciunile noastre zilnice trebuie să fie: " Pâinea
noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi " (Mat. 6,1 1). Numai
atunci vom trăi, întrucât " cine are pe Fiul are viaţa, cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa " (1 Ioan 5,12) şi " mânia lui Dumne
zeu rămâne peste el " (Ioan 3,36).
Ar fi bine pentru mulţi dintre noi să ţinem predici în urma cărora
să avem acea experienţă pe care a avut-o odată renumitul predicator
dr. Van Osdel. La încheierea serviciului divin, a venit la el un bărbat
care l-a acuzat că a copiat predica dintr-o carte pe care o avea acasă.
Dr. Van Osdel a avut suficientă înţelepciune şi şi-a păstrat calmul.
l-a dat un răspuns foarte blând şi l-a întrebat ce vroia să spună. Î n
final, predicatorul i-a spus:
- Vreţi să aduceţi cartea săptămâna viitoare? Aş vrea să o văd!
Săptămâna următoare, acel membru a înaintat pe culoarul bise
ricii, în văzul tuturor, ţinând în braţe o carte voluminoasă pe coper
ta căreia se putea vedea titlul scris cu litere aurii " Sfânta Scriptură".
" PAŞTE OILE M ELE!" 1 89
Este bine să predici din Carte, nu-i aşa? Este mult mai bine decât
să fii în situaţia unui predicator căruia Mark Twain i-a spus într-o
d uminică:
- Toate cuvintele din predica dvs. se găsesc într-o carte pe care
o am acasă.
- Este imposibil, i-a zis pastorul, este o predică originală.
- Î mi pare rău, dar am acasă o carte în care se găsesc toate cuvin-
tele acestei predici.
- Aduceţi-o s-o văd.
Săptămâna următoare, Mark Twain a adus cartea. Titlul ei era
" Dicţionarul Webster" !
Isus i-a dat lui Petru trei porunci: " Paşte mieluşeii Mei . . . Paşte
oiţele Mele . . . Paşte oile Mele! " Aceasta este datoria predicatorului
adevărat, aceasta este datoria noastră. Unii dintre membrii noştri
socotesc că se practică prea des " tunderea" sărmanelor oi flămânde.
Am primit o scrisoare de la o soră care locuieşte într-o locali
tate izolată. Este o femeie credincioasă, cu o experienţă îndelungată
în lucrarea lui Dumnezeu, care Îl cunoaşte pe Domnul Isus Hristos
şi care preţuieşte Evanghelia. Nu are ocazia să asculte o predică
decât o dată la câteva luni. Trebuie să-şi asigure hrana spirituală
prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin studierea lecţiunii şi
prin comuniunea cu Domnul prin rugăciune. Câteodată, reuşeşte să
ajungă la bisericuţa aflată la câţiva kilometri de casa ei. Aşteaptă
nerăbdătoare să ajungă acolo şi să primească hrana potrivită care
să o ajute să crească în credinţă. Dar spune că, de multe ori, rămâne
dezamăgită fiindcă vorbitorul, un angajat al Conferinţei - respo n
sabilul vreunui departament sau chiar preşedintele Conferinţei -
nu trece pe acolo decât dacă este un eveniment special, însoţit de o
colectă pentru diverse proiecte - Sărbătoarea Secerişului, progra
mul Faith for Today sau Voice of Prophecy, toate lucruri bune de alt
fel. De obicei, vorbitorul nu rămâne decât la un serviciu divin şi apoi
pleacă grăbit în altă comunitate. Sora noastră propune să se ţină
două servicii divine, unul în care să aibă loc programul special şi al
tul în care să se ofere hrană consistentă din Cuvântul lui Dumnezeu.
Eu cred că fiecare mesaj ar trebui să conţină hrană spirituală.

Putem predica Evanghelia măreaţă a bunului Dumnezeu şi putem
să facem o colectă în cadrul aceluiaşi serviciu divin. Nu văd niciun
motiv pentru care nu s-ar putea proceda aşa. Poate că unii dintre
noi nu pot. Totuşi oamenii trebuie să primească hrană.
În scrisoarea ei, sora aceasta ne spune că se întreabă dacă este
drept ca sărmanele oi flămânde să fie " tunse " necontenit. Cuvinte
cam dure, nu-i aşa? Putem argumenta că nu se întâmplă aşa tot
deauna, dar avem vreo certitudine în acest sens? Nu e aşa de grav
dacă se întâmplă numai o dată! Oare aşa să fie? Avem dreptul să fa
cem aşa ceva? Am fost rânduiţi să predicăm Cuvântul la timp şi ne la
timp. Am fost oare rânduiţi să facem altceva? Dacă atitudinea aceas
ta se va generaliza sau dacă se va transforma într-o politică a biseri
cii noastre, va trebui să scriem " I-Cabod " deasupra uşii speranţelor
noastre şi a lucrării noastre. Cea dintâi şi cea mai însemnată sarcină
a noastră este să le împărţim Cuvântul lui Dumnezeu sufletelor
flămânde.
Trebuie să precizez că nu am abordat acest subiect ca să-i
condamn pe lucrătorii noştri sinceri, credincioşi şi consacraţi care
au sarcina dificilă de a strânge fonduri pentru biserică şi de a susţine
lucrarea misionară la nivel mondial. l-am trimis pe fraţii şi pe suro
rile noastre, pe băieţii şi pe fetele noastre în zone îndepărtate. Am
promis că îi vom susţine pe misionarii de acasă şi de peste hotare.
Ne-am angajat solemn înaintea lui Dumnezeu ca ispravnici şi fraţi
creştini. Dacă i-am ajutat să coboare în necunoscut şi dacă am pro
mis că nu vom scăpa din mâini frânghia care îi susţine, atunci să
ne ţinem de cuvânt. Am vizitat câmpurile misionare şi când m-am
întors acasă am simţit imboldul de a da tot ce am pentru această
lucrare.
Totuşi turma de acasă trebuie hrănită la fel ca şi cea din afară.
Trebuie îmbărbătată; trebuie hrănită din Cuvântul lui Dumnezeu.
Sarcina noastră este să le oferim hrană. Predicile care nu hrănesc
turma nu trebuie ţinute niciodată - da, niciodată. Fiecare predică
- fie ea de promovare a unui proiect, fie de susţinere a unor princi
pii morale, fie de redeşteptare - fiecare predică trebuie să fie ca un
" PAŞTE OILE M ELE!" 1 9 1
ospăţ pentru sufletele flămânde ale celor prezenţi. Deci ce facem:

"
"tundem oile flămânde sau le hrănim?
Îndemnul pe care l-am primit la hirotonirea noastră este
următorul: " Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii şi pentru arătarea
şi Î mpărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la
timp şi ne la timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea
şi învăţătura" (2 Tim. 4, 1 .2). Sunt cuvinte solemne adresate nouă,
predicatorilor. Niciunul dintre noi nu ar trebui să se numere printre
aceia care "tund " oile. Trebuie să ne aducem aminte că banii dăruiţi
de credincioşii de pretutindeni nu ne aparţin. Dumnezeu le-a dat
aceşti bani copiilor Săi, iar noi nu trebuie decât să-i administrăm,
să-i trimitem acolo unde doresc ei să fie folosiţi.
Ascultaţi cuvintele apostolului Petru adresate prezbiterilor:
" Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi
ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi
descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu " ( 1 Petru 5,1.2). Ce ne
spune el aici? " Păstoriţi turma lui Dumnezeu " - hrăniţi-o ! Mai de
parte, el ne spune cum să facem aceasta şi ce vom primi ca răsplată
pentru această lucrare.
Aşadar, aceasta este porunca solemnă pe care am primit-o cu
toţii: " Păstoriţi turma! " Când facem apel pentru bani, lucru care
trebuie făcut de nenumărate ori, iată cum trebuie să-I facem: să îi
îndemnăm pe oameni să îşi împlinească înalta îndatorire de a dărui
pentru lucrarea Evangheliei; dar noi trebuie să îi hrănim spiritual. E
nevoie de timp şi ar trebui să ne luăm timp. Nu poţi hrăni credincioşii
în cinci minute. Trebuie să pregătim hrană din Cuvânt, şi apoi să
le-o oferim. Trebuie să îi vizităm pe cei descurajaţi şi abătuţi şi să le
predicăm. Aceasta este o parte a lucrării noastre şi o pregătire pen
tru predicare. Apostolul Pavel spunea că el propovăduia Cuvântul
nu numai în public, ci şi ,Jn case " (Fapte 2 0,20). Nu putem hrăni tur
ma aşa cum se cuvine dacă nu vizităm oile şi dacă nu le cunoaştem.
Intraţi în staul şi amestecaţi-vă printre ele.
Mulţi sunt convinşi că, dacă oile sunt hrănite corespunzător, vor
obţine mai multă lână şi că tunsul lor nu se va mai face cu atâta difi-
' 92 PAŞTE OILE MELE!
cultate. Bucurându-se de har, energie şi vigoare spirituală, ele vor fi

dispuse să dăruiască iar şi iar pentru lucrarea Evangheliei.
Se pare că noi inversăm porunca divină. Î n loc să predicăm
Evanghelia lui Hristos şi să-i hrănim bine pe oameni din Cuvântul
Sfânt al lui Dumnezeu, cu marile învăţături ale Sfintei Scripturi şi
cu solia specială care ne-a format ca popor, noi încercăm să produ
cem roade prin metode şi planuri omeneşti, prin apeluri insistente
pentru strângerea de fonduri mai numeroase, până când oamenii
se descurajează şi până când noi înşine ne descurajăm şi rămânem
fără putere spirituală.
Cred din toată inima că, dacă le dăm hrană la vreme potrivită şi
dacă manifestăm un interes real faţă de mântuirea sufletelor lor,
strângerea de fonduri se va realiza cu minimul de timp, efort şi e
nergie, iar roadele frumoase ale slujirii spirituale se vor revărsa în
vistieria lui Dumnezeu.
Există printre noi mii de bărbaţi şi femei care ar trebui să renunţe
la iubirea de lume, la iubirea de bogăţii. Se cheltuiesc - mai bine
spus, se risipesc - milioane şi milioane de dolari pentru plăceri,
bani care ar trebui aduşi pe altarul de jertfă pentru ca lucrarea lui
Dumnezeu să fie încheiată. Din ce motiv se întâmplă acest lucru?
Pentru că noi nu i-am hrănit şi pentru că ei nu au o viaţă spirituală.
De aceea, suntem nevoiţi să mergem şi să cerşim cu lacrimi câţiva
bănuţi. Este ridicol! Acţionăm exact invers şi ne este mai dificil să
răzbim. De ce nu renunţăm la această metodă şi de ce nu hrănim
turma? Dacă am începe să hrănim turma şi dacă am înceta să mai
facem pe placul caprelor, situaţia ar sta cu totul altfel.
Pentru apostolul Pavel, dărnicia era un " har" (2 Cor. 8, 1). El
strângea ajutoare pentru sfinţi şi spunea că aceasta era un har. Iar
harul domneşte în inima omenească numai atunci când inima este
consacrată lui Dumnezeu, când copilul lui Dumnezeu s-a hrănit din
Cuvântul lui Dumnezeu şi cunoaşte din experienţă viaţa spirituală
împreună cu Marele Păstor. Lucrarea de strângere a banilor poate
să devină un har creştin. Problema nu este că vorbim prea mult de
spre bani, ci că vorbim despre ei într-un mod greşit şi pornim de la
premise greşite.
Păstorul are sarcina de a îngriji, hrăni şi ocroti oile. El este un

păstor adevărat numai atunci când îşi iubeşte oile şi le duce la pajişti
ve rzi şi la ape de odihnă. Isus vorbeşte despre anumiţi păstori
care sunt plătiţi - adică lucrează numai pentru bani, şi nu fiindcă
iubesc oile sau fiindcă Îl iubesc pe Marele Păstor care i-a angajat.
Un astfel de pastor, un astfel de păstor fuge la vreme de necaz. Când
vine lupul, el fuge şi se pune la adăpost. El rămâne atâta timp cât
este mulţumit de salariu. Dar pleacă dacă nu este mulţumit, dacă
apar probleme, greutăţi, dacă trebuie să păzească turma în nopţile
răcoroase şi în zilele călduroase, dacă trebuie să se ocupe de cele
însetate, flămânde, necăjite şi bolnave; şi multe dintre ele pier.
Cu ceva timp în urmă, am auzit despre un predicator care îşi
dedica toată energia combaterii unor persoane care tulburau tur
ma. Cineva l-a abordat şi i-a zis:
- Dumneavoastră trebuie să fiţi păstor. Nu ar trebui să vă exte
nuaţi cu astfel de lucruri.
- Da, a răspuns el, sunt păstor şi vreau să alung lupul.
Pastorul acesta avea dreptate. Păstorul trebuie să ocrotească oile
şi totodată să le hrănească, dar să fie atent să nu rănească vreo oaie.
Mi-am petrecut copilăria în Colorado şi aveam obiceiul să mă
joc împreună cu un prieten de-al meu în preajma unei barăci mari,
unde erau hrănite oile atunci când bătea vântul rece dinspre Munţii
Stâncoşi. Oile îşi scoteau capetele printre stinghiile barăcii, ca să
ia lucernă. Î ntr-o zi, s-a stârnit un vânt puternic care a răsturnat
baraca cu susul în jos. Din fericire, noi nu ne aflam acolo în mo
mentul acela. Câteva oi au fost ridicate în aer, şi-au rupt gâtui şi au
murit, iar celelalte au fost prinse una lângă alta sub temelia solidă
a barăcii care cântărea câteva tone. S-a lucrat mult ca baraca să
fie îndepărtată, dar când a fost dată deoparte, oile au ieşit de sub
dărâmături nevătămate. Erau bine hrănite şi aveau lâna groasă !
Lâna le-a protejat ş i a u scăpat toate d e pericol, î n afară d e cele
care şi-au rupt gâtuI. Dacă ar fi fost slabe şi subnutrite, ele ar fi fost
strivite sub greutatea barăcii.
Isus este Păstorul cel bun, iar din cuvintele Sale din Ioan capi
tolul 1 0, înţelegem cum trebuie să fie un păstor bun: să cunoască
- ------ - - - - -- -- - - - - - - -- - - - - - - ---- -
oile, să aibă grijă de ele, să le adăpostească în staul, să caute păşune

şi chiar să îşi dea viaţa pentru ca ele să aibă viaţă din belşug. Ce
privilegiu uimitor şi copleşitor, minunat şi măreţ este să fii ajutor
de păstor şi să contribui la păstori rea oilor!
Unii păstori nu hrănesc oile deloc, ci se hrănesc cu ele. ,,'Vai de
păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele', zic� Dom
nul ... 'Pentru că Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit
de ele'" (Ier. 2 3 , 1.2). Dar Dumnezeu va avea grijă ca oile Lui să
aibă păstori potriviţi. Versetul 4 : ,,'Voi pune peste ele păstori care
le vor paşte, nu le va mai fi teamă, nici groază şi nu va mai lipsi
niciuna dintre ele', zice Domnul." Dumnezeu Î şi va hrăni poporul.
Dacă noi nu le hrănim, atunci El va tri m i te p e altc i neva care le
va hrăni.
Î n cartea Numeri ne sunt înfăţişate îndatoririle păstorului
adevărat. " Moise a vorbit Domnului şi a zis: 'Domnul, Dumnezeul
duhurilor oricărui trup să rânduiască peste adunare un om care să
iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară şi să-i
vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi
care n-au păstor.'" (Numeri 2 7, 1 5 - 1 7)
Unul dintre cele mai mari păcate ale păstorilor vechiului Israel
era acela că ei nu aveau grijă de oi, nu le dădeau hrana cuvenită. " Nu
întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea
rănită, n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci
le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime! Astfel, ele s-au risipit, pentru
că n-aveau păstor. Au ajuns prada tuturor fiarelor câmpului şi s-au
risipit. Turma Mea rătăceşte pe toţi munţii şi pe toate dealurile înal
te; oile Mele sunt risipite pe toată faţa ţării şi nimeni nu îngrijeşte
de ele, nici nu le caută! " (Ezech. 34,4-6)
Câtă delicateţe, câtă ardoare, câtă credincioşie, câte rugăciuni,
câte lacrimi, câtă iubire divină pentru suflete! Avem nevoie de
o lucrare pastorală în care cei rătăciţi să fie căutaţi, cei bolnavi şi
răniţi să fie vindecaţi şi în care poporul să fie hrănit din Cuvântul
lui Dumnezeu. Uneori este mustrată întreaga comunitate din cauza
păcatului sau a rătăcirii unei singure oi. Uneori, oile trebuie hrănite
atât personal, cât şi în public, la fel cum, la spital, bolnavii primesc o
tavă încărcată cu mâncare la pat, ca să fie încurajaţi să mănânce. Ce

mare nevoie au oile să fie hrănite ! Ce mare nevoie avem să învăţăm
metode mai bune! Câtă atenţie şi rugăciune trebuie acordată
pregătirii hranei pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi, pentru
cei răniţi, pentru tineri şi bătrâni, pentru cei slabi şi pentru cei pu
ternici! Oile sunt neputincioase şi depind de păstor. Dragi tineri,
învăţaţi acum în şcoală cât mai mult: cum să predicaţi bine şi mai
clar; cum să prezentaţi Cuvântul lui Dumnezeu în mod concis şi efi
cient; cum să hrăniţi oile lui Dumnezeu.
Dacă vrem într-adevăr să hrănim turma lui Dumnezeu, trebuie
să luăm seama nu numai la turmă, ci şi la noi înşine. Avem nevoie
de pastori educaţi, buni cunoscători nu numai ai cărţilor, ci şi ai
Cărţii. Am Întâlnit tineri care aveau diplomă de absolvire - tineri
cu care am avut privilegiul să lucrez - dar care nu ştiau nimic de
spre Biblie. Erau ignoranţi în această privinţă. Totuşi erau teologi în
alte privinţe. Ştiau bineînţeles foarte multe lucruri pe care eu nu le
ştiam. Sau cel puţin aşa lăsau să se înţeleagă!
Trebuie să ajungem să cunoaştem Biblia foarte bine şi să ştim
ce spune ea. Am întâlnit oameni care vor să predice, dar care nu au
citit Biblia nici măcar o dată în întregime, din scoarţă în scoarţă. Ei
nu înţeleg profeţiile din Vechiul Testament şi legătura acestora cu
Noul Testament. O, prieteni, să ne umplem mintea cu gânduri din
Cuvântul lui Dumnezeu, să îl citim iar şi iar, să medităm la el, să fim
buni cunoscători ai Cărţii şi buni cunoscători ai cărţilor, în general!
De asemenea, trebuie să ne cunoaştem bine responsabilitatea,
atitudinea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. " Luaţi seama dar,
la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt epis
copi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său " (Fapte 2 0,28) . De aceea, va trebui să luăm bine seama
la noi înşine, dacă vrem să hrănim cum se cuvinte biserica lui Dum
nezeu, turma lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său. După părerea mea, atunci când avem această concepţie despre
turma lui Dumnezeu, şi anume că ea a fost câştigată cu sângele lui
Hristos, care este sângele lui Dumnezeu, privim la ea altfel - nu cu
descurajare, chiar dacă oile rătăcesc; nu cu egoism, ci cu multă dra-
- - -- - - -- - - - - - -- - -- - -- - -
goste, cu mult respect şi cu multă responsabilitate. Dragi colegi, să

luăm seama la noi înşine. Nu vom putea niciodată să hrănim turma
lui Dumnezeu dacă nu vom face acest lucru.
După aceea, apostolul ne avertizează că nse vor vârî între voi lupi
răpitori care nu vor cruţa turma" (versetuI 29). Vor fi lupi chiar şi în
mijlocul păstorilor. " Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care
vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor"
(versetul 3 0). Mândria, învăţăturile mincinoase, egoismul, acest
spirit al lupului se vor strecura în lucrarea pastorală pentru a dis
truge turma.
Da, trebuie să arătăm faţă de turmă o grijă mai mare ca niciodată,
dar în primul rând trebuie să avem grijă de păzitor. Trebuie să luăm
seama la noi înşine.
Hrănirea turmei este atât de importantă, încât Isus menţionează
că acesta este singurul lucru care trebuie să ocupe timpul şi atenţia
ispravnicului credincios la a doua Sa venire - singurul lucru.
Deschideţi la capitolul 12 din Luca şi citiţi: " Şi Domnul a zis: 'Cine
este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul
său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea
potrivită? Ferice de robul acela, pe care stăpânul, la venirea lui, îl
va găsi tăcând aşa! JJJ (Luca 1 2,42.43). " Hrană la vreme potrivită" -
aceasta este porunca Marelui Păstor.
Mesajul lui Dumnezeu trebuie să fie potrivit cu timpul în care
este transmis. Marile adevăruri ale Evangheliei sunt întotdeauna
actuale, valabile şi potrivite, însă sunt anumite contexte în care ele
se potrivesc şi în care profeţiile se împlinesc. " Pregătiţi-vă pentru
potop! " era hrana la vreme potrivită pentru zilele lui Noe. " Pregătiţi
vă pentru venirea lui Mesia! " era hrana la vreme potrivită pentru
zilele lui Ioan Botezătorul. Reformatorii le-au dat oamenilor hrană
la vreme potrivită pentru zilele lor. Î n zilele de pe urmă, Dumnezeu
va avea un popor care va striga: " Iată că El vine! Şi orice ochi Îl va
vedea. Pregătiţi-vă să-L întâmpinaţi pe Î mpăratul! "
Dacă citim cuvintele care preced ultimul text amintit, desco
perim că există trei lucruri pe care trebuie să le facă predicatorii
în zilele acestea. Ascultaţi : " M ijlocul să vă fie Încins şi făcliile,
"
" PAŞTE OILE MELE! 1 97
aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă ca stăpânul lor să

se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va
bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind
la venirea lui ! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să
şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua
strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia,
dacă-i va găsi veghind! ... Şi voi dar, fiţi gata, căci Fiul omului va veni
în ceasul în care nu vă gândiţi " (Luca 12,35-40). Predicatorul din
vremea noastră trebuie să vegheze, trebuie să fie gata şi trebuie să
hrănească turma - iată cele trei lucruri.
Nimeni nu poate oferi hrană la vreme potrivită dacă nu veghează.
El trebuie să observe împlinirea profeţiei. El trebuie să vadă Cuvân
tul lui Dumnezeu şi lucrarea acestuia în lume. El trebuie să observe
nevoile lucrării, nevoile bisericii, nevoile inimii lui şi trebuie să fie
gata. Î n sufletul lui trebuie să aibă loc o lucrare de pregătire pentru
îndatoririle lui şi pentru ziua lui Dumnezeu. El trebuie să hrănească
turma lui Dumnezeu în timp ce veghează şi în timp ce se pregăteşte,
pentru ca şi turma să vegheze şi să fie pregătită.
Facem noi aşa? Î n parte, da. Desigur că, dacă hrănim turma lui
Dumnezeu în mod acceptabil, în noi trebuie să aibă loc schimbări
mari. Trebuie să avem hrană spirituală ca să-i putem hrăni pe oa
meni şi aceasta înseamnă că trebuie să studiem mai mult Cuvântul
lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm mai mult. Comuniunea noastră
cu Domnul trebuie să fie neîntreruptă. Trebuie să fim oameni spiri
tuali, altfel nu vom avea o influenţă spirituală asupra altora. Tre
buie să ştim tot ce se poate cu privire la metodele cele mai bune de
transmitere a adevărului. Trebuie să devenim vorbitori mai buni,
predicatori mai buni, cititori mai buni. Apostolul spune că trebuie
să luăm seama la noi înşine şi, totodată, la turma noastră. Trebuie
să avem mărturia Duhului în viaţa noastră, care să confirme că
suntem fiii lui Dumnezeu (Rom. 8, 1 6). Trebuie să avem o religie
bazată pe experienţă personală. Trebuie să ne naştem din nou, nu
din voia omului sau a firii pământeşti, ci " prin Cuvântul lui Dum
nezeu, care este viu şi care rămâne în veac " ( 1 Petru 1 , 2 3). Î n cazul
în care nu ştiţi dacă v-aţi născut din nou sau nu, dacă v-aţi conver-
tit sau nu, nu mai ţineţi nicio predică. Ellen White ne spune aşa. Nu
mai predicaţi !
Vom descoperi că noi nu putem folosi Duhul Sfânt, ci că Duhul
Sfânt trebuie să ne folosească pe noi. Dacă vom accepta să fim
conduşi de Duhul, vom afla că El ne va călăuzi în tot adevărul.
Atunci, vom fi capabili să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu ca să-I
putem predica şi altora. " Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul
care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni
le-a dat Dumnezeu prin harul Său " (1 Cor. 2,1 2). Atunci vom şti că
vorbele noastre vor aduce rod numai prin puterea Duhului Sfânt, că
" iubirea lui Hristos este puterea fiecărei mărturii pentru Dumnezeu
care a fost rostită vreodată de buzele omeneşti." Slujitorii Evan
-
gheliei, ediţia 2 004, pag. 2 1 4

Sunt multe citate p e această temă î n Slujitorii Evangheliei. Iată o
expresie care îmi place: " generozitate nobilă". Ce bine ar fi dacă ea
ne-ar caracteriza! Noi studiem nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci
şi modul în care lucrează mintea, ca să ne adaptăm învăţăturile la
nivelul intelectual al ascultătorilor noştri şi vom dobândi " acea gene
rozitate nobilă pe care o au numai aceia care studiază îndeaproape
natura şi nevoile oamenilor." - Ibid., pag. 142 "Acea generozitate
nobilă" - ce cuvinte minunate! Oj prieteni, vă spun că dacă hrănim
turma, nu ne vom plânge de ea, nu o vom vorbi de rău, nu o vom
dispreţui. Avem nevoie de această " generozitate nobilă". Vom şti
că păstorul adevărat, pastorul adevărat, se va asemăna cu Păstorul
cel bun, fiindcă, după cum spunea Isus, " Fiul omului n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare
pentru mulţi " (Mat. 2 0,28). Noi nu vom putea să ne dăm viaţa ca
răscumpărare pentru lume, aşa cum Şi-a dat-o Isus, dar putem să o
consacrăm în slujba altora. "Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu
este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel
ce l-a trimis." (Ioan 1 3, 1 6)
Nu va exista mândrie, un spirit de superioritate, o mare separa
re, o mare prăpastie între " clerici " şi "laici ", aceşti termeni inventaţi.
Se găsesc termenii aceştia în Biblie? Cuvântul " laic" provine dintr-un
cuvânt grecesc care înseamnă " om ". Pastorii nu sunt tot oameni?
"
" PAŞTE OILE M ELE! 1 99
Clerici şi laici! De aceea S-a îmbrăcat Isus exact ca oamenii. Erau

cu toţii la fel. EI nu a purtat un veşmânt preoţesc. El Se îmbrăca
la fel ca toţi oamenii; era de-al lor. Iar în Biserica lui Dumnezeu
din aceste zile de pe urmă, nu există clerici. Suntem cu toţii una în
Hristos Isus. Este adevărat că unii dintre noi ne-am angajat total în
slujirea Cuvântului, în timp ce alţi credincioşi nu pot să facă acest
lucru - aceasta este singura diferenţă. Suntem o preoţie universală
de credincioşi.
Să nu uităm că Hristos " S-a dezbrăcat pe Sine Î nsuşi şi a luat un
chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Fil, 2,7) şi că " noi,
care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi
şi să nu ne plăcem nouă înşine." (Rom. 15,1)
Pentru ca să hrănească mieii şi oile, predicatorul adevărat se va
deprinde să folosească un limbaj simplu. Să nu uităm că H ristos i-a
abordat pe oameni la nivelul lor. Şi noi trebuie să facem la fel. EI a
prezentat adevărurile curate în limbajul cel mai simplu şi, totodată,
cel mai convingător. Este mult mai dificil să foloseşti cuvinte simple
şi scurte decât cuvinte lungi. Renunţaţi la termenii teologici când
vă ridicaţi să vorbiţi. Nimeni nu îi înţelege - nici măcar teologii, în
majoritatea cazurilor. Luaţi ca exemplu Evanghelia lui Ioan. Cuvinte
simple; aşa cum am menţionat în altă prelegere, acesta este motivul
pentru care cursul de greacă începe cu această Evanghelie. Cuvin
tele din ea sunt scurte şi simple - " dragoste ", " Dumnezeu ", " casă",
"
" adevăr .
Ar fi bine ca fiecare predicator să citească Călătoria pelerinului
de mai multe ori. Se spune că Spurgeon a citit-o de 87 de ori. Nu
este de mirare că a reuşit să scrie Cuvân tările plugarului john după
ce şi-a umplut sufletul cu această carte, Călătoria pelerin ului. Nu
este de mirare că mulţimile se adunau să-I asculte. Oamenii puteau
să-I înţeleagă.
Isus vorbea în limbajul uzual al vremii Sale, în limba Noului Tes
tament. Ascultaţi citatul următor din Slujitorii Evangheliei, (ediţia
2004, pag. 3 5 ) : " Săracii umili şi oamenii cei mai neînvăţaţi puteau
înţelege adevărurile cele mai înalte. Nimeni nu avea nevoie să con
sulte un doctor învăţat pentru a le explica semnificaţia cuvintelor
Sale. El nu-i încurca pe cei neînvăţaţi cu raţionamente ciudate şi nici

nu folosea cuvinte neobişnuite şi elevate, pe care ascultătorii Săi nu
le cunoşteau. Cel mai mare Î nvăţător pe care L-a cunoscut lumea
vreodată a avut un mod de prezentare cât se poate de concret, sim
plu şi practic."
Î n revista Literary Digest din 6 octombrie 1923 este re � ată o
poveste adevărată, preluată din Homiletic Review, aşa cum a fost ea
consemnată de cei care atestă autenticitatea ei, Levi T. Pennington
preşedinte la Pacific College, din Newberg, Oregon. Povestirea arată
că predicatorul se poate avânta pe cărările educaţiei superioare şi
poate ajunge să se hrănească cu lăstarii de pe ramurile cele mai
înalte ale dezbaterii teologice şi că, dacă nu este atent, Îi va fi destul
de dificil să aducă această hrană Înaintea oamenilor În aşa fel Încât
ei să o înţeleagă, să o digere. Atunci, va constata că oamenii se plicti
sesc, se afundă în bănci şi adorm. Ei nu pot să-şi întindă " gâtul" până
acolo unde doctorul în filozofie ajunge cu uşurinţă. Cu alte cuvinte,
ei preferă să " pască" hrana spirituală pe care o au la îndemână şi pe
care mintea lor poate să o " digere " cu uşurinţă.
Acesta este îndemnul unui fermier care, într-o vacanţă, a dat
din întâmplare peste o adunare a quakerilor, la care fuseseră in
vitaţi să vorbească doi predicatori erudiţi. Amândoi erau oameni
importanţi. Unul era profesor de greacă la o universitate mare,
iar celălalt avea mai multe diplome decât toţi ceilalţi membri ai
bisericii lui la un loc. Bineînţeles că este bine să studiem greaca
şi să obţinem diplome bune la universităţi bune. Mai departe, se
povesteşte că fiecare dintre ei a susţinut câte o cuvântare extra
ordinară, dar fermierul a mărturisit că nu a înţeles-o în întregime
şi că, probabil, j umătate dintre ascultători au reuşit să înţeleagă
mai puţin decât el. Iată ce a spus el : " Chiar pe rândul din faţă
stătea o doamnă în vârstă care, după cum aflasem deja, avea cura
jul convingerilor sale, avea o înţelepciune deosebită şi o voce mai
degrabă supărătoare decât plăcută. Imediat după ce a luat loc al
doilea vorbitor talentat, doamna aceasta s-a ridicat în picioare şi, în
liniştea mormântală care a urmat, a rostit următoarea sentinţă, cu
o voce care a străpuns atmosfera ca un cuţit: 'Isus a zis: «Paşte oile
Mele», nu girafele Mele.'"
"
" PAŞTE OILE M ELE! 201
"
" Deci, părinte , spunea fermierul în scrisoarea adresată pas
torului, în care îi povesteşte această experienţă, " aţi auzit despre
simţăminte contradictorii. Atunci am avut astfel de simţăminte.
Doamna în vârstă a luat loc, ţeapănă şi cruntă ca un judecător. Pre
dicatorii arătau de parcă şi-ar fi dorit ca pământul să se despice şi
să-i înghită, iar eu mă luptam cu două simţăminte: pe de o parte,
îi compătimeam pe acei predicatori şi îmi venea să îi dau o palmă
bătrânei, iar pe de altă parte, simţeam că ea avea dreptate să-i cri
tice şi îmi venea să râd fără oprire."
După adunare, fermierul a căzut pe gânduri şi şi-a dat seama că
îndemnul bătrânei era destul de valoros şi că putea fi util pentru
predicatorii cărora le plăcea să rumege lăstarii din vârful pomilor.
Bărbatul acesta a adăugat următorul comentariu în scrisoa
rea lui către preot: " Părinte, de obicei ne daţi 'hrană potrivită', dar
acum trei săptămâni, când aţi predicat despre 'Elementele proble
mei sinoptice', nu mi-am putut înăbuşi simţământul că 900/0 dintre
ascultători nu v-au înţeles. Poate că girafele ar fi putut să-şi întindă
gâtuI până acolo, dar mi-e teamă că mieluşeii nu au apucat nici
măcar o îmbucătură." Î n continuare, el îi propune preotului să ţină
minte trei lucruri. Le amintesc pe scurt:
Î n primul rând, în turma lui Dumnezeu sunt cu mult mai multe
oi decât girafe.
Î n al doilea rând, girafele pot să se aplece să pască iarbă, chiar
dacă le este mai greu; dacă hrana este aşezată într-o iesle înaltă,
girafele vor mânca, dar oile vor muri de foame.
Î n al treilea rând, dacă este necesar ca girafele să fie hrănite din
tr-o iesle înaltă, atunci trebuie să fie luate măsuri speciale pentru
hrănirea oilor; ori şi mai bine ar fi ca hrana obişnuită să fie aşezată
într-o iesle joasă, iar hrana specială într-o iesle specială pentru gi
rafe.
Mai departe, fermierul scrie: " La urma urmei, mă întreb dacă
există totuşi girafe în turma lui Dumnezeu. Cei mai înţelepţi, mai
cu vază şi mai bogaţi dintre copiii lui Dumnezeu sunt umili. Ei ştiu
că, în comparaţie cu Dumnezeu, înţelepciunea lor nu este decât
nebunie, puterea lor, doar... slăbiciune, iar neprihănirea lor, doar
2 0 2 P A Ş T� O I L E �E_
___ _ __
!
L E_ __ __ _ _ __ __ ____ ____ _ __ ___ _ __ _ _ __
nişte zdrenţe." Apoi îl felicită pe preot că îşi hrăneşte turma bine

şi că numai câţiva enoriaşi pleacă flămânzi. Dar adăugă: "Totuşi vă
va prinde bine să vă amintiţi ce a spus doamna aceea în vârstă cu
vocea ei tăioasă." Nouă ne va prinde bine?
Dacă dorim ca în Sabat să-i hrănim pe membri cu predicile noas
tre, atunci ei trebuie să înţeleagă ceea ce spunem. Mesajul trebuie să
le ajungă la suflet. Atunci, vom avea o atmosferă veselă în biserică.
Î n fiecare săptămână, mii de oameni le spun pastorilor lor după
serviciul divin: " Mi-a plăcut predica dvs. foarte mult" şi este foarte
bine ca oamenilor să le placă predica. Totuşi să nu uităm cuvintele
reverendului Robert E. Woods, un predicator cu experienţă de la
Catedrala St. Patrick din Manhattan: " Predicile nu sunt ţinute ca să
placă, ci ca să instruiască, să inspire, să te facă să te simţi inconfor
tabil cu tine însuţi. Orice cuvântare care nu face acest lucru nu îşi
atinge ţinta."
Î n capitolul 8 din Neemia, găsim o cuvântare care a durat de
dimineaţă până la prânz. Este vorba despre o predică expozitivă
lungă. Ascultătorii erau foarte tulburaţi; nu le-a plăcut predica, dar
i-a impresionat foarte tare.
Î n expunerea şi în predica aceasta, au existat multe motive care
să-i determine pe oameni să se simtă inconfortabil, " căci tot poporul
plângea când a auzit cuvintele Legii " (versetul 9). Apoi predicatorul
a zis: " Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru;
să nu vă bociţi şi să nu plângeţi! ... Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri
grase şi beţi băuturi dulci, şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au
nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu
vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră ... Şi tot poporul
s-a dus să mănânce şi să bea. Şi au trimis câte o parte şi altora şi
s-au veselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele care li se tâlcuiseră."
(versetele 9 - 1 2)
Numai aşa putem avea o biserică veselă. Când înţeleg Cuvân
tul, oamenii se bucură, chiar şi cei care au fost condamnaţi de el.
Da, prieteni, noi trebuie să hrănim oile, nu să încercăm să amuzăm
caprele. Credincioşia unei biserici şi puterea ei de la Duhul Sfânt
sunt pe măsura cunoştinţelor din Scriptură; ea se îndepărtează mai
"
repede de Dumnezeu pe măsură ce se simte nevoia să se organizeze

mai multe activităţi, agenţii, mese festive şi ocazii de divertisment
pentru funcţionarea ei.
Mi-ar fi plăcut să ne luăm timp să citim tot ce s-a scris pe
această temă în Slujitorii Evangheliei şi în Mărturii pen tru pastori.
Învăţăturile din aceste cărţi sunt atât de bune, încât suntem ispitiţi
să le cităm pagină după pagină, paragraf după paragraf, rând după
rând. Când m-am pregătit pentru aceste prelegeri am citit multe
cărţi. Totuşi în micul volum Slujitorii Evangheliei am găsit practic
toate principiile prezentate de marii predicatori, care şi-au adunat
crema cunoştinţelor şi învăţăturilor lor din toată lumea. Ascultaţi
următorul pasaj :
Să-L roage pe Dumnezeu . . . să-i facă în stare să-L înalţe
pe Hristos ca fiind singura speranţă a păcătosului ... Ac
ceptarea Evangheliei nu depinde de mărturiile erudite, de
discursurile elocvente sau de argumentele profunde, ci de
simplitatea ei, de modul în care răspunde la nevoile celor
care înfometează după Pâine a vieţii. - Slujitorii Evanghe
liei, ediţia 2004, pag. 114
Pastorii noştri trebuie să predice în aşa fel încât s ă-i
ajute pe oameni să înţeleagă adevărul vital. Fraţii mei, nu
plutiţi în sfere în care oamenii obişnuiţi nu vă pot urma şi,
chiar dacă ar putea să vă urmeze, nu ar avea niciun bene
ficiu şi nici nu ar fi binecuvântaţi. Î nvăţaţi-i lecţiile simple
pe care le-a prezentat Domnul Hristos. Vorbiţi-le despre
istoria vieţii Sale de sacrificiu şi de renunţare la Sine, de
spre umilinţa şi moartea Sa, despre învierea şi înălţarea Sa
la ceruri, despre lucrarea Sa de mijlocire pentru păcătoşi,
care se desfăşoară în curţile cereşti. În fiecare biserică sunt
suflete pe care Duhul Domnului le impresionează. Ajutaţi-le
să înţeleagă adevărul, împărţiţi-le Pâinea vieţii, atrageţi-Ie
atenţia asupra problemelor vitale.
[ . . . ] Vocea voastră trebuie să susţină adevărul. Prezentaţi
subiecte care să fie ca nişte păşuni verzi pentru turma
lui Dumnezeu. Nu-i duceţi pe ascultătorii voştri în păşuni
aride, unde vor fi mai departe de Izvorul de apă vie decât
înainte de a vă auzi pe voi. Prezentaţi-le adevărul aşa cum

este el în Isus, explicându-Ie cu claritate cerinţele Legii şi
ale Evangheliei. Prezentaţi-L pe Hristos, Calea, Adevărul şi
Viaţa, şi vorbiţi-le despre puterea Sa de a-i mântui pe toţi
cei ce vin la El. - Ibid. , pag. 1 14, 115
Aţi citit vreodată altceva mai bun de-atât? Eu unul, nu. Am putea
continua să citim astfel pagină după pagină.
Când hrănim turma lui Dumnezeu, trebuie să nu uităm că mulţi
oameni nu cunosc nici cele mai simple adevăruri ale Bibliei, şi nici
cerinţele lui Dumnezeu. Ei au nevoie să cunoască, în cuvinte simple
pe care să le poată înţelege şi un copil, cum să devină creştini, cum
să creadă, cum să se pocăiască, cum să-L mărturisească pe Hristos,
cum să asculte, cum să crească hrănindu-se din Cuvântul lui Dum
nezeu, cum să lucreze pentru alţii, cum să ceară ajutor în rugăciune.
Uneori, presupunem că ei cunosc mai mult. Presupunem că ei cu
nosc Evanghelia. Să nu uităm că trăim într-o generaţie de ignoranţi
în domeniul spiritual, în care milioane de oameni cunosc tot atât
de puţin despre Evanghelie şi despre Biblie, despre povestirile din
Vechiul şi Noul Testament, despre evenimentele din viaţa lui Hris
tos, despre Planul de M ântuire şi despre Omul mântuirii, ca şi oa
menii din Asia Mică în zilele apostolului Pavel. De aceea, este nece
sar să le explicăm clar mesajul Scripturii şi să le repetăm povestea
ei iar şi iar.
Î n ultimul timp, am vizitat câteva colegii şi mulţi studenţi de
acolo - membri ai bisericii - nu ştiau dacă sunt mântuiţi sau nu; ei
nu ştiau cum să trăiască viaţa creştină. Ei nu cunoşteau nici paşii
cei mai simpli. Noi trebuie să fim în stare să le explicăm lucrurile
acestea. Fără îndoială că trebuie să le cunoaşteţi voi mai întâi ca să
le puteţi explica altcuiva. Ar trebui ca, într-o discuţie cu o persoană,
să fiţi capabili să-i arătaţi concret ce paşi poate face pentru a deveni
creştin.
Nu sunt în măsură să iau locul profesorilor voştri de omiletică de
la colegiu şi de la seminar, care vă predau nişte cursuri atât de bune.
Ei au capacitatea, timpul şi responsabilitatea necesare pentru a vă
îndruma în această privinţă. Dacă hrăniţi oile în mod corespunzător,
"
veţi descoperi că ele vor să afle despre marile teme. Nu uitaţi: oa
menii aşezaţi în bănci au o gândire la fel de profundă ca şi voi. Mulţi
dintre ei cunosc ştirile internaţionale la fel de bine ca şi voi. Unii
dintre ei înţeleg Biblia la fel de bine ca voi. Dar, deşi au nevoie să
audă mesajul în cuvinte clare şi simple, ei au nevoie totuşi să le fie
p rezentate continuu marile teme. Ei au nevoie să ştie că mesajul
glorios despre Hristos face parte din domeniul marilor idei.
Enunţarea marilor adevăruri - a celor mai mari adevăruri - este
deosebit de importantă pentru eficienţa predicării. Confruntaţi-l
pe ascultător şi vorbiţi-i neîncetat despre veşnicie, despre Dum
nezeu, despre Hristos, despre mântuirea prin credinţă, despre
ispăşire, despre divinitatea lui Hristos, despre personalitatea şi
puterea Duhului Sfânt, despre adevărul absolut aşa cum este el des
coperit în Legea lui Dumnezeu şi despre responsabilitatea noastră
personală faţă de El, despre libertatea sufletului, despre puterea ha
rului şi a dragostei lui Dumnezeu asupra mediului, despre păcatul
şi decăderea oamenilor, despre ridicarea omului prin Evanghelie,
despre biruinţa finală a adevărului prin Hristos la a doua Sa venire,
despre Î mpărăţia glorioasă şi veşnică a lui Dumnezeu - şi în toate,
descoperirea lui Hristos în calitate de Creator, Răscumpărător şi
Împărat. Prezentaţi-le neîncetat aceste adevăruri mari dacă doriţi
ca bisericile voastre să aibă parte de o predicare de excepţie.
Episcopul Quayle ne aduce aminte că "viaţa remarcabilă, rostirea
unui adevăr remarcabil trebuie să-I definească pe fiecare predicator
şi mesajul lui." Î ntr-adevăr, predica vorbeşte, de fapt, despre predi
cator; este exteriorizarea sufletului lui. Predica este în fapt o ţinere
la curent a oamenilor cu viaţa predicatorului. Nimeni nu poate să
spună mai mult decât ceea ce este. Am deseori impresia că predica
torul adevărat îşi predică lui însuşi şi că oamenii doar i se alătură ca
să-I asculte. Eu cred că doar aşa trebuie să predicăm. Predicatorul
este un om, iar mesajul lui trebuie să fie potrivit mai întâi pentru
sufletul lui, dacă doreşte să fie potrivit şi pentru sufletul altora.
Trebuie să ţinem cont de trei lucruri dacă dorim să fim predi
catori eficienţi şi să împlinim scopul principal al predicării, adică
hrănirea turmei lui Dumnezeu. Î n primul rând, trebuie să ţinem
cont de predicator, adică de noi înşine; în al doilea rând de mesaj;

iar în al treilea rând, de metoda pe care o folosim. Predicatorul tre
buie să fie născut din nou, consacrat, convins şi un creştin aflat în
continuă creştere. El trebuie să se hrănească din Cuvântul lui Dum
nezeu. Trebuie să îşi însuşească toate cunoştinţele pe care le poate
dobândi.
Mesajul trebuie să fie din Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să
fie important, vital, biblic, o descoperire a lui Hristos, o veste bună
adevărată şi veşnică, în toată plinătatea ei; şi dacă dorim ca acest
mesaj, proclamat de acest predicator sincer al lui Dumnezeu, să
fie eficient, trebuie să căutăm neîncetat metode de prezentare mai
bune şi mai eficiente. Este adevărat că, aşa cum afirma Henry Ward
8eecher în Prelegerile sale de la Yale, " nicio cunoaştere nu este cu
adevărat cunoaştere dacă nu o putem folosi fără să o cunoaştem ".
Totuşi trebuie să încercăm să progresăm fără întrerupere.
De aceea, vă încurajez, dragi tineri, să vă daţi silinţele la toate cur
surile, ca să vă pregătiţi pentru slujirea pastorală creştină. Dobândiţi
cât mai multe cunoştinţe în colegiu, în seminar sau în altă şcoală
pe care o urmaţi. Ascultaţi pe cât posibil toate predicile bune şi
străduiţi-vă să aflaţi ce tip de prezentare publică, ce tip de vorbire
agreează oamenii astăzi, ţinând seama că preferinţele lor variază de
la o ţară la alta, de la un oraş la altul, de la o zonă la alta, de la o co
munitate la alta. Enunţaţi cu o fermă convingere, încă de la începutul
cuvântării, adevărurile principale. Trăim într-o generaţie neliniştită.
Aduceţi-i imediat pe ascultătorii voştri faţă în faţă cu marile realităţi.
Prezentaţi argument după argument, dovadă după dovadă, text după
text, subliniind ideea principală. Folosiţi ilustraţii, explicaţi ideile pe
înţeles şi luaţi loc în momentul în care ascultătorii mai manifestă
încă interes. Fiţi pozitivi! Proclamaţi adevărul, anunţaţi adevărul,
declaraţi adevărul, i1ustraţi adevărul, puneţi în lumină adevărul!
Nu vă îngrijoraţi nici măcar o secundă dacă ceilalţi pastori vă vor
lua drept mari teologi, ci interesul vostru suprem să fie acela de a
prezenta ideile clar, convingător şi captivant pentru ascultători.
Ce are militantul comunist şi noi nu avem? Ce are el în plus faţă
de atât de mulţi predicatori? El este total convins de mesajul lui. El
"
" PAŞTE OILE MELE! 207
crede că aşa va arăta viitorul. El este gata să sacrifice şi să se sacri

fice pentru el, să lucreze pentru el, să jertfească pentru el, să sufere
pentru el - chiar să moară pentru el. Iar noi, predicatorii creştini,
nu trebuie oare să fim la fel de convinşi de misiunea noastră şi să
avem o convingere la fel de înflăcărată ca şi aceşti militanţi politici
şi, totodată, să transmitem mesajul cu umilinţă şi zel creştin?
Ascultaţi provocarea lansată lucrătorilor şi credincioşilor
creştini de către un redactor comunist. Este vorba de un editorial
cu titlul " Evanghelia lui Isus Hristos şi manifestul comunist", apărut
în Paix et Liberte, un ziar comunist francez, care a fost tradus şi citat
de Misiunea Marea Europă, strada South Dearborn 5 42, Chicago 5,
Illinois. Nu am văzut articolul original, dar a fost citat în mai multe
ziare şi nu am motive să mă îndoiesc de autenticitatea lui. Ascultaţi
ce se spune în el:
" Evanghelia este o armă cu mult mai puternică în reformarea
societăţii decât filozofia noastră marxistă." Nu-i aşa că este ciudat
să auzim aceste cuvinte din gura unui comunist? " Evanghelia este o
armă cu mult mai puternică în reformarea societăţii decât filozofia
noastră marxistă. Cu toate acestea, noi vă vom învinge. Noi suntem
numai o mână de oameni, pe când voi, creştinii, sunteţi câteva mili
oane. Dar dacă vă amintiţi istoria lui Ghedeon şi a celor trei sute de
ostaşi, veţi înţelege că am dreptate. Noi, comuniştii, nu ne jucăm
cu vorbele." O, prietenii mei, prea mulţi dintre noi, predicatorii, ne
jucăm cu vorbele, le transformăm în clişee! Repetăm la infinit anu
mite cuvinte, până când le golim de sens. Scoatem nişte sunete fără
înţeles.
Articolul comunist continuă astfel:
" Noi suntem realişti şi, văzând că suntem hotărâţi să ne atingem
scopul, ştim cum să obţinem mijloacele necesare." Cum obţin ei mij
loacele, cum reuşesc ei să strângă bani? Prieteni, dacă veţi întâlni
vreodată oameni la fel de hotărâţi şi de entuziasmaţi ca ei, atunci
veţi strânge bani. Nu vă pierdeţi vremea cu stabilirea de ţinte şi cu
elaborarea de planuri, pentru ca apoi să ieşiţi şi să cerşiţi bani. Re
dactorul continuă: " Nu păstrăm din salariile şi lefurile noastre decât
strictul necesar; restul îl oferim pentru activităţile de propagandă.
---_._- - - - -- --------- - -- -
[Cât din salariul nostru oferim pentru lucrare?] De asemenea,

oferim pentru această propagandă tot timpul liber şi o parte din
vacanţe. [Noi facem aşa?] Voi, însă, investiţi foarte puţin timp şi foarte
puţini bani în răspândirea Evangheliei lui Hristos. Cum poate ci
neva să creadă în valoarea supremă a acestei evanghelii, dacă nu
o trăiţi? Dacă nu o răspândiţi? Dacă nu sacrificaţi din timpul şi din
banii voştri pentru ea? Credeţi-mă, noi vom triumfa, pentru că noi
credem în mesajul nostru comunist şi suntem gata să sacrificăm
totul, chiar şi viaţa, pentru ca dreptatea socială să învingă. Dar vouă
vă este teamă să vă murdăriţi mâinile."
Sunt cuvinte tari, dar sunt adevărate. O, Domnul să ne ajute să
devenim la fel de zeloşi! Ce spuneţi?
Ce provocare avem aici cu toţii! Uneori, vorbim despre marea
noastră organizaţie. Uneori, mă întreb dacă este cea mai bună pen
tru noi, ca predicatori. Lucrurile au devenit prea simple pentru noi.
Ce sacrificii trebuie să facem? Poate că unii prezenţi aici au făcut
sacrificii - vă rog să nu mă înţelegeţi greşit - dar cei mai mulţi din
tre noi nu facem sacrificii mari. Primim salariul regulat. Adminis
tratorii lucrează zi şi noapte, pentru ca noi să nu ducem lipsă - şi nu
îi criticăm. Deşi sarcina lor este dificilă, ei reuşesc să strângă bani
pentru ca noi să îi primim. Ce sacrificii facem? Mulţi dintre noi nu
sacrificăm prea mult.
Ne-a fost dată marea ocazie de a studia, de a lucra şi de a căuta
ajutor la Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu profită de această ocazie.
Nu ne străduim să ne îmbunătăţim metodele şi să devenim vor
bitori mai buni, cercetători mai buni ai Cuvântului lui Dumnezeu.
Nu studiem foarte mult. Este adevărat că Domnul poate să ia nişte
oameni neştiutori, cum i-a luat Isus pe acei pescari de pe ţărmul
Mării Galileea, şi poate să-i transforme în predicatori puternici ai
Cuvântului Său. Dar tot la fel de adevărat este că ucenicii au învăţat
trei ani şi j umătate în şcoala lui Hristos, în şcoala experienţei. Acolo
au învăţat cum să predice, cum să lucreze cu sufletele. Cineva poate
să lucreze pentru Hristos chiar dacă nu are studii, dar dacă are o
educaţie bună şi dacă este dedicat lui Dumnezeu în aceeaşi măsură,
eforturile lui vor avea o influenţă şi o eficienţă cu mult mai mare.
"
" PAŞTE OILE MELE! 209
Dar Dumnezeu nu poate să facă prea multe cu un om care nu este

interesat să progreseze. Putem lupta şi cu o măciucă, dar suntem
mai eficienţi cu o sabie bine ascuţită. Putem să ne apărăm cu un arc
şi cu o săgeată, dar suntem mai eficienţi cu o mitralieră.
Este evident că, atunci când Dumnezeu a ales conducători mari, a
luat oameni precum Pavel, Luther, Calvin şi Wesley - toţi absolvenţi
de colegiu sau universitate. Nu pregătirea lor academică i-a făcut
mari conducători ai lucrării lui Dumnezeu, dar tot ce au învăţat le-a
fost de folos în lucrare. Orice metodă, orice informaţie, orice talent
pe care îl aveţi sau îl puteţi dobândi, se va dovedi util la un moment
dat, chiar şi numai pentru a vă împrieteni cu cineva care altmin
teri v-ar trata cu antipatie. Este bine să obţineţi o educaţie bună, să
citiţi mult şi, dacă este posibil, să călătoriţi mult. Î nsă mai presus de
toate, trebuie să cunoaşteţi inima omenească şi să simţiţi împreună
cu oamenii, în general. Nu veţi putea niciodată să-i hrăniţi din Cu
vântul lui Dumnezeu dacă nu simţiţi împreună cu ei, dacă nu vă plac
oamenii. Nu puteţi fi predicatori buni dacă nu vă plac oamenii sau
dacă sunteţi indiferenţi la durerile lor.
Nimeni nu trebuie să fie dependent de un anumit tip de predi
care - tematică, textuală, expozitivă sau de orice alt tip. Se pare că
acum predicarea tematică este cea mai populară metodă. Ea are
într-adevăr multe avantaje, dar cu siguranţă că predicatorul tânăr
nu trebuie să devină dependent de acest tip de predicare. El trebuie
să ţină câteva predici textuale, care ar trebui să fie tematice. Ar tre
bui să ştie exact ce învaţă textul şi apoi să predice ce învaţă el. După
aceea, pe măsură ce se deprinde cu predicarea, el ar trebui să treacă
la predicarea expozitivă, care este fără îndoială mai dificilă, dar mai
roditoare. Sau poate combina aceste două forme de predicare. Î n
orice caz, predicarea care are scopul de a hrăni oile trebuie să fie
biblică, centrată pe Hristos.
Predicatorul ar trebui să dedice orele preţioase ale dimineţii
studiului şi meditaţiei. Cel care pune deoparte în fiecare dimineaţă
câteva ore pentru Biblie, comentarii, dicţionare biblice, Spiritul Pro
fetic, pentru rugăciune şi meditaţie va deveni un predicator puter
nic. Fără acestea, el nu va deveni un predicator puternic. Poate că
2 1 0 PAŞTE OILE M ELE!
ziceţi: " Cum să-mi fac timp? " Tot aşa cum îşi face timp muncitorul
sau funcţionarul. Sunt 24 de ore într-o zi şi toate sunt ale voastre.
Sarcina aceasta face parte din activitatea voastră. De ce nu o înde
pliniţi? Ce drept aveţi să-I întrerupeţi pe om din treaba lui şi să-i
cereţi să vă asculte predica, dacă nu aţi investit tot atâta efort şi
timp în activitatea voastră cât a investit el în activitatea lui? -
Nu uitaţi, orele de dimineaţă sunt potrivite pentru munca de
creaţie. Atunci sunteţi refăcuţi după odihna nopţii şi atenţia nu vă
este distrasă de treburile zilei. Atunci este momentul să deschideţi
marea Carte şi să aveţi comuniune cu Dumnezeu, să aflaţi ce vrea
El să spună, care este mesajul Său pentru lume, dar mai ales pen
tru sufletul vostru şi pentru turma voastră. Eu nu mă apuc de scris
discursurile de la radio după-amiaza. Atunci scriu scrisori şi citesc.
Dimineaţa este timpul potrivit pentru munca de creaţie. Din cauza
lipsei studiului şi a meditaţiei asupra Cuvântului, destul de multe
predici sunt mai degrabă o şarlatanie decât o expunere, cum scrie
un autor în Christianity Today. Unii nu studiază nici o jumătate de
oră pe zi, nici măcar cincisprezece minute pe zi.
Fiecare predicator ar trebui să fie familiarizat cu literatura cea
mai valoroasă din ţara lui. El ar trebui să fie în stare să stea de vorbă
cu oamenii la nivelul lor. Dacă cineva citează dintr-un poet mare, el
ar trebui să ştie care este autorul şi dacă îl citează corect sau nu.
Î n urmă cu câteva săptămâni, am intrat într-o librărie ca să
cumpăr o carte de poezii şi am spus: " Vreau o carte de poezii scrise
de autorul care a zis: 'Insulele Greciei, insulele Greciei! Unde Sap
pho cea înflăcărată a iubit şi a cântat.'" Bărbatul care răspundea de
raionul respectiv mi-a spus un singur cuvânt, " cântase ". " Sunteţi
sigur? " l-am întrebat. El mi-a răspuns " Sigur! " Apoi mi-a dovedit
recitând restul strofei, pe care ar fi trebuit să o ştiu şi eu (acum o
ştiu!). Am aflat mai târziu că Byron a scris " cântase ", pentru ca să
rimeze cu " răsărise ".
Aşadar, ce veţi face în orele dimineţii? Veţi studia sau nu? Dar
poate că spuneţi: 0 dar nu pot! " Cred că Î i datorăm lucrul aces
,, ,
ta lui Dumnezeu, întrucât nu vom hrăni oile niciodată dacă nu ne

hrănim pe noi înşine. Va trebui să facem acest lucru. Sunt convins că
"
" PAŞTE OILE MELE! 2 1 1
orice preşedinte de colegiu care are o viziune largă îi va încuraja pe

oamenii lui să facă această lucrare. El trebuie să-şi ia un timp - cel
puţin o oră - pentru studiu. Este necesar.
Fiului meu i-am spus: " Intră în camera ta de studiu şi roag-o pe
soţia ta să păzească uşa ca o leoaică. Spune-le băieţilor tăi, cărora
le place să fie cu tine tot timpul, care îşi iubesc tatăl şi le place să
i se urce în cap - spune-le că tati s-a dus în cameră ca să stea de
vorbă cu Dumnezeu. Î nvaţă-i să ştie că te afli acolo pentru a avea o
convorbire sfântă cu Isus, pe care şi ei Î l iubesc. Băieţii vor învăţa
repede să nu-l deranjeze pe tata când stă în camera aceea, singur
cu Dumnezeu, fără soţia şi copiii lui." Predicatorul trebuie să se roa
ge împreună cu soţia şi copiii lui, dar trebuie să petreacă o oră, în
fiecare zi, singur cu Dumnezeu. Trebuie să aibă părtăşie singur cu
Dumnezeu. Chiar dacă nu face nimic altceva, ci doar stă pe un scaun
şi se gândeşte timp de o oră, tot va avea un beneficiu; dar cel mai
bine este să petreacă acest timp în rugăciune şi în meditaţie.
Î n urmă cu ceva timp, un om a murit şi i-a lăsat fiului său o avere
de câteva milioane de dolari. Băiatul era nesupus şi fluşturatic, sau
neserios cum spunem noi. Mama murise mai de mult şi băiatul era
singurul moştenitor. Î nsă putea intra în posesia averii numai cu
condiţia ca, timp de un an de zile, să intre într-o cameră goală, cu
jaluzelele trase şi să stea acolo timp de o jumătate de oră pe zi sin
gur, pe un scaun - singurul obiect din cameră, fără ziare sau cărţi.
După trei luni de zile, băiatul a ieşit de acolo schimbat şi a primit
banii.
Nimeni nu poate să stea într-un scaun timp de o jumătate de oră
singur, fără muzică, radio, o carte, fără un material tipărit - cu abso
lut nimic - şi să nu se gândească la marile întrebări: Cine sunt? Ce
rost am? Ce este viaţa? Ce pot să fac?
Prieteni, a sosit timpul să luăm această hotărâre în numele lui
Dumnezeu şi să începem să studiem Biblia dimineaţa. Î ntr-o zi,
Dumnezeu ne va întreba: " Ce ai făcut în această privinţă? Te-ai
înfăţişat înaintea oamenilor, dar nu ai studiat deloc. Nu te-ai hrănit
din Cuvântul M eu. Tu eşţi cauza indiferenţei lor; tu eşti cauza pen
tru care oile nu sunt aici."
Poate că Îi vom spune: " Dar, Doamne, am predicat. Am luat

câteva paragrafe din cărţile lui Bonnell, le-am adaptat şi am ţinut
o predică."
"
" Dar nu ai studiat personal Cuvântul Meu.
Aşadar, vă îndemn să începeţi să vă luaţi timp pentru devoţiune,
colegi predicatori care aveţi deja un district. Nu veţi creşte niciodată
dacă nu vă veţi lua timp, ci veţi descreşte. Atunci vă vor muta din
tr-o Conferinţă în alta şi se vor întreba: " Ce să mai facem cu el? Nu
prea mai are nimic de zis. Nu mai are decât vreo cinci predici bune.
Mutaţi-l în altă parte; trimiteţi-l în alt loc! "
Insistaţi asupra marilor teme, iar ele vă vor ajuta să aveţi o predică
de excepţie şi să deveniţi mari predicatori. Noi slujim unei cauze
mari, unei solii mari, unui mare Învăţător. George Bernard Shaw i-a
scris arhiepiscopului de Canterbury următoarele cuvinte: " Nu eva
luez un om sau o biserică în funcţie de argumentele pe care le aduce
în favoarea unor idei, ci după ideile pentru care aduce argumente."
Cred că avea multă dreptate. Dacă un om sceptic a putut să scrie aşa
ceva, fără îndoială că sunt mulţi oameni care gândesc la fel.
Când predicaţi din preaplinul inimii, cu această convingere că
mântuirea, destinul etern al oamenilor, depinde de predicarea
voastră, oamenii vă vor asculta. Predicile voastre vor fi ca sune
tul unui telefon sau ca un ciocănit la uşă în mijlocul nopţii. Dacă
ciocănitul nu încetează, dacă telefonul nu se opreşte din sunat,
înseamnă că e ceva important, nu-i aşa? Cineva vrea să-ţi spună
ceva, are nevoie de tine. Cine este? Ce veste aduce? Trebuie să
aflăm. Trebuie să vedem. Din acest motiv, predicile lui Luther, ale lui
George Whitefield sau, în zilele noastre, ale lui Billy Graham au avut
atât de multă putere. Poate că nu credem toate doctrinele susţinute
de aceşti bărbaţi, poate că nu suntem de acord cu metodele lor,
dar trebuie să existe un motiv pentru care au avut succes. Bărbaţii
aceştia au venit cu toţii înaintea ascultătorilor lor cu dorinţa fermă
de a li se acorda atenţie. Oamenii doresc să asculte un om care are
ceva de spus.
Se povesteşte că un sceptic renumit mergea deseori să-I as
culte pe George Whitefield predicând. Unul dintre prietenii lui
necredincioşi i-a reproşat acest lucru:
"
" PAŞTE OILE MELE! 2 1 3
- De ce te duci să-I asculţi pe predicatorul acela? Nu crezi nimic

din ceea ce spune, nu-i aşa? De ce te duci să-I asculţi?
Scepticul i-a răspuns:
- Da, eu nu cred, dar el crede.
Asiguraţi-vă că folosiţi pasajele biblice în contextul potrivit. Un
pasaj adeseori interpretat greşit este Coloseni 2,2 1 : " Nu lua, nu gus
ta, nu atinge cutare lucru! " Susţinătorii temperanţei declară, une
ori, că textul acesta interzice consumul de alcool şi că porunceşte
abstinenţa. Atunci de ce apostolul Pavel condamnă acest îndemn
prin cuvintele: " De ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi
la porunci ca acestea" ; " Toate aceste lucruri ... pier odată cu între
buinţarea lor " ? Să fim sinceri cu noi înşine şi cu realitatea şi, mal
presus de toate, cu Dumnezeu şi cu oamenii. Să privim pasajul din
Scriptură sau subiectul abordat, aşa cum îl susţine Scriptura şi cum
îl dovedeşte Scriptura, cum spunea cineva " golindu-ne de gându
rile noastre legate de acel subiect, exprimându-ne clar, rugându-ne
deplin." Atunci vom fi pregătiţi să ne înfăţişăm înaintea oamenilor cu
un mesaj din cer. Să nu folosim textele ca simple pretexte sau ca slo
ganuri. Nu avem nevoie de întrebări sau de subiecte capcană, ci de
subiecte simple, clare care să arate că predicatorul este un om cinstit.
Unul dintre predicatorii contemporani cei mai de succes din
America de Nord - nu este de-al nostru, dar atrage mari mulţimi,
inclusiv din rândul studenţilor şi are biserica plină aproape în fie
care săptămână - Dr. C. Andrew Lawson - anunţă astfel de titluri
de predici: "Împărăţia lui Dumnezeu ", " Principiile de bază ale lui
Hristos ", "Are Dumnezeu un plan? ", "Trinitatea". Nu există subiecte
capcană şi nici expresii atrăgătoare. Care este rezultatul? Sute de
oameni vin să-I asculte. El spune: " Noi încercăm să luăm lucrurile
cele mai importante şi uşor de înţeles, recunoscând că putem pri
cepe numai o parte infimă a lor. Î ncercăm să le prezentăm în cuvinte
simple, ca în Evanghelii. Ascultătorii par a prefera această metodă,
şi nu expunerea completă a unei singure idei care nu se aplică la
aspectele mai profunde ale vieţii lor religioase şi ale credinţei. Noi
presupunem că, dacă nu putem să urcăm până în vârful munte
lui, putem măcar să ajungem până la jumătatea versantului şi să
obţinem o privelişte inspiratoare." Dr. Lawson a constatat că trans-
miterea în direct a serviciilor divine obişnuite săptămânale a aju

tat la consolidarea comunităţii. Lucrul acesta a început în 1924 şi
demonstrează că, în oraşele mari, transmiterea regulată a servici
ilor divine ajută în multe feluri.
Cu ceva timp în urmă, am fost într-o vizită de o zi la Universita
tea Princeton împreună cu fratele John Osborn. Am privit cu emoţie
clădirile vechi, în special clădirea principală, care a fost, pentru o
scurtă perioadă, un fel de bastion al britanicilor care se retrăseseră
aici în urma bătăliei de la Princeton. Am vizitat sala unde aveau loc
şedinţele consiliului şcolii, sala aceea în care George Washington
şi-a depus demisia în faţa Congresului Continental. Totul mi s-a
părut interesant, dar cel mai interesant era faptul că ne aflam în
ţinutul lui Whitefield, în oraşul lui Whitefield.
Aici, la Princeton, s-a întâmplat ca Whitefield să observe că un
ascultător dormea profund în timpul uneia dintre predicile lui.
Oprind cuvântarea lui tumultoasă, el a rostit următoarele cuvinte
solemn şi rar: " Dacă aş fi venit să vorbesc în numele meu, pro
babil că mi-aţi pune la îndoială dreptul de a vă întrerupe odihna
nepăsătoare, dar am venit în numele Domnului oştirilor şt, a con
tinuat el cu glas ca de tunet, de s-a cutremurat sala, " trebuie să fiu
ascultat şi voi fi ascultat! " De aceea spunem: Dumnezeu să ne dea
predicatori care trebuie să fie ascultaţi şi care vor fi ascultaţi - oa
meni care să creadă că ei vorbesc în numele Domnului oştirilor, oa
meni cu glas de tunet. Prea mulţi dintre noi vorbesc în şoaptă şi
tremurând. Nu e de mirare că oamenii adorm la predicile noastre.
Nu îi tulburăm. Daţi-ne mai mulţi predicatori ca George Whitefield,
care să strige: "Am venit aici în numele Domnului oştirilor, deci tre
buie să fiu ascultat şi voi fi ascultat! " N ici nu trebuie să mai amin
tesc că omul l-a auzit.
Prieteni, dacă venim în numele Dumnezeului lui Israel, fie că
avem o voce puternică sau nu, vom vorbi în aşa fel încât glasul nos
tru să fie ca un tunet pentru inima oamenilor. " Trebuie să fiu ascul
tat şi voi fi ascultat! Am să-ţi transmit un mesaj din partea lui Dum
nezeu." Aceasta va fi forţa noastră motivatoare. Predicarea noastră
va fi directă, de la om la om.
"
- Mamă, a şoptit un băieţel în mijlocul unei predici ţinute de

Spurgeon, de ce îmi vorbeşte predicatorul numai mie?
Acesta este tipul ideal de predicare: chiar şi copiii cred că le
predicăm lor.
Iese predicarea mea în întâmpinarea nevoilor membrilor mei?
Iată întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare.
Se spune că o biserică avea nevoie de un pastor nou. Enoriaşii
i-au scris episcopului, iar el le-a trimis un bărbat în vârstă şi un me
saj : "V-am trimis un predicator cu un trecut măreţ. El a făcut lucruri
mari." Bărbatul acesta a rămas o vreme la ei şi a realizat destul de
multe. Dar lucrurile nu se mişcau aşa cum şi-ar fi dorit membrii şi,
după un timp, au cerut un alt predicatOl:
De data aceasta, episcopul le-a trimis un tânăr şi un alt mesaj :
" V-am trimis un predicator cu un viitor măreţ. El va face lucruri mi
nunate în perioada care va urma." Tânărul acesta a stat aproape un
an şi a făcut unele lucruri bune, dar după o vreme a fost nevoit să
se mute. Biserica i-a scris din nou episcopului: " Trimiteţi-ne un alt
fel de predicator."
Episcopul le-a răspuns: "V-am trimis un predicator în vârstă şi
un predicator tânăr. Ce fel de predicator vreţi?" Comitetul bisericii
a răspuns astfel: " Ne-aţi trimis un predicator cu un trecut măreţ şi
un predicator cu un viitor măreţ. Acum trimiteţi-ne ceea ce avem
nevoie, un predicator care poate să facă ceva acum."
Aceasta este nevoia bisericii - de predicatori care pot să facă
lucrarea astăzi, în această generaţie, anul acesta, luna aceasta,
săptămâna aceasta, astăzi, în ceasul acesta!
Într-o zi, Isus era înconjurat de mii de oameni înfometaţi. El le-a
poruncit să se aşeze pe iarbă. Apoi, a luat pâinea şi peştii aduşi de
un băiat care a venit să-L asculte. Privind spre ceruri, El le-a binecu
vântat, le-a frânt şi le-a cerut ucenicilor să le ofere mulţimii. Toţi au
mâncat, s-au săturat şi au prins puteri. Au avut cu toţii din belşug.
Iar la sfârşit, ce au făcut? Au adunat douăsprezece coşuri cu pâinea
din cer care a mai rămas. La sfârşitul zilei, au strâns mai mult decât
avuseseră la început.
Când vă hrăniţi din Cuvântul lui Dumnezeu, când priviţi spre cer
şi împărţiţi pâinea şi peştii, când luaţi studiul personal, meditaţia
personală şi rugăciunile personale şi veniţi înaintea oamenilor,

când vă ridicaţi privirea spre cer şi împărţiţi hrana aceasta în nu
mele lui Dumnezeu, când o daţi comunităţii flămânde, fiecăruia în
parte, vă va rămâne mai multă hrană decât aţi avut la început. La
sfârşit, veţi constata că aveţi mai multă pâine decât la început, că
aveţi mai mult de predicat. Nu veţi mai spune niciodată: " Nu ştiu
despre ce să predic." Ci veţi spune: " Când voi avea timp să predic de
spre toate subiectele acestea care îmi vin în minte? " Când le faceţi
vizite oamenilor şi când observaţi nevoile lor, când citiţi din Cartea
lui Dumnezeu, când predicaţi în Sabat, vă vor veni în minte noi subi
ecte care vă vor chema: " Predică despre mine, predică despre mine,
predică despre mine! " Atunci veţi creşte în harul şi în cunoştinţa
Domnului. Hrăniţi-vă din Pâinea vieţii şi veţi fi în stare să-i hrăniţi
pe alţii. Atunci vă veţi ruga împreună cu Mary Lathbury:
Frânge-mi pâinea vieţii,
Scump Isus,
Cum ai frânt-o cândva
Pe ţărmul mării;
Dincolo de pagina sfântă
Te caut pe Tine, Doamne;
Sufletul meu tânjeşte după Tine,
Tu eşti Cuvântul viu!
Binecuvântează Tu adevărul
Pe care mi l-ai descoperit astăzi,
Cum ai binecuvântat pâinea
Î n Galileea;
Atunci va înceta orice robie,
Lanţurile se vor rupe;
Şi voi găsi în Tine
Tot ce îmi doresc!
Cuvintele Tale
Sunt duh şi viaţă;
Mă grăbesc să le ascult,
"
Dar sunt slab;

Tu eşti singurul meu ajutor,
Tu eşti viaţa mea;
Mă supun Cuvântului Sfânt
Şi sunt biruitor.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe fiecare dintre voi şi să vă ajute
să cunoaşteţi călăuzi rea Sa.
PR E L EG E R EA 6
Ră spun sul
predicatoril or
" Eclesiastul a căutat s ă afle cuvinte plăcute

şi să scrie întocmai cuvintele adevărului."
(Eclesiastul 1 2 , 1 0)
M
i se pare potrivit ca în această ocazie să descoperim câteva
aspecte legate de starea predicării sau, mai bine zis, de sta
rea predicatorului. Creştinismul însuşi a început cu predi-
carea, iar mişcarea adventistă de ziua a şaptea a început îndeosebi ca
o mişcare a predicării. Care este astăzi starea predicării în biserica
noastră, potrivit mărturiei date de predicatori, lideri de Conferinţă
şi laici? Întrebarea aceasta trebuie să primească un răspuns com
plet. Nu pretind că voi răspunde în întregime la ea în prezentarea de
astăzi, dar am aflat câteva lucruri despre starea actuală şi vreau să vi
le aduc la cunoştinţă.
Nu este nevoie să subliniem că predicarea are o importanţă
covârşitoare pentru toţi creştinii, şi în special pentru adventiştii
de ziua a şaptea. Apostolul Pavel pune întrebarea: " Şi cum vor auzi
despre El fără propovăduitor? " (Rom. 1 0, 1 4). Deşi este adevărat că
Dumnezeu le predică inimilor oamenilor prin intermediul creaţi unii
şi direct prin Duhul Său, în înţelepciunea Sa, El a ales să rânduiască
oameni care să-şi dedice toată viaţa predicării soliei cereşti.
Isus Î nsuşi a fost predicator (Mat. 4, 1 7). El a rânduit ucenici " ca
să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască" (Marcu 3,14). Ei
RASPUNSUL PREDICATORILOR 2 1 9
trebuiau să propovăduiască " robilor de război slobozirea ş i orbilor

căpătarea vederii " (Luca 4, 18). Ei trebuiau să meargă şi să predice
despre Împărăţia lui Dumnezeu. Predicatorii creştini sunt predica
tori ai Cuvântului sau, aşa cum îl numeşte apostolul, al " cuvântului
credinţei, pe care-l propovăduim noi " (Rom. 1 0,8) . Prin predicarea
Cuvântului, ei predicau despre Cuvântul viu, despre Isus Hristos ca
Mântuitor al oamenilor şi ca Împărat şi Domn care vine. " Căci noi nu
ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus." (2 Cor. 4,5)
Î ntrucât Î mpărăţia lui Hristos este acum prezentă ca Î mpărăţie
a harului şi se va instala în cele din urmă ca Î mpărăţie a slavei, în
care toţi cei răscumpăraţi vor avea un cămin veşnic, oricine predică
despre Hristos ca Răscumpărător şi Domn predică totodată despre
Împărăţia lui Dumnezeu de aici şi din lumea viitoare. Şi întrucât
autoritatea predicării creştine se găseşte în Cuvântul lui Dumne
zeu, predicarea creştină este în primul rând predicarea Cuvântului
Domnului (Fapte 8,2 5) sau a Cuvântului lui Dumnezeu (Fapte 13,5).
Chiar şi în zilele apostolilor au fost unii care au început să
modifice predicarea originară. Mulţi au venit la credinţa creştină
contaminaţi de filozofia greacă; aceasta a început să fie introdusă
treptat în biserică şi, în scurt timp, au început să predice despre un
alt Hristos care nu era Cel din Biblie, despre un Hristos uman, filo
zofic. Apostolul Pavel a avertizat împotriva acestui tip de predicare
şi a spus că adepţii ei se aflau sub blestem (Gal. 1,8; 2 Cor. 1 1,4).
Predicarea Evangheliei lui Hristos - propovăduirea Cuvântului
aşa cum a fost iniţiată şi autorizată de Isus Hristos şi continuată
de apostoli - era un atac puternic împotriva împărăţiei lui Satana,
iar diavolul i s-a opus dintotdeauna. Potrivit spuselor apostolu
lui, predicarea a întâmpinat o mare opoziţie (2 Tim, 4, 15). Lucrul
acesta a fost adevărat în toate veacurile şi este adevărat şi acum.
Dacă diavolul nu se poate împotrivi predicării soliei printr-o
metodă, el încearcă altă metodă; dacă nu o poate împiedica prin
reprimare directă, el va reuşi prin infiltrare, prin contaminare, prin
schimbarea atmosferei ei, a subiectului ei, a obiectului ei, a tehnicii
ei - va încerca orice pentru a împiedica efectul ei dezastruos asu
pra împărăţiei lui şi efectul ei înălţător asupra zidirii Împărăţiei
lui Dumnezeu. Apostolul declară limpede că voia lui Dumnezeu şi

planul Său era să-Şi descopere Cuvântul prin predicare (Tit 1,3).
Am găsit practic toate ideile valoroase despre predicare enunţate
până acum de marii predicatori sau de formatorii de predicatori, în
Mărturii pen tru pastori şi slujitorii Evangheliei, de Ellen White, unde
acestea sunt exprimate într-un stil concis şi la subiect. Vă recomand
să citiţi această carte, să o subliniaţi, să o studiaţi, să vă rugaţi cu
privire la ea şi da, dacă este necesar, să plângeţi. Atunci veţi vedea
o mare schimbare şi binecuvântare în lucrarea personală de predi
care. O mare parte dintre aceste idei se regăsesc în Slujitorii Evan
gheliei şi în alte cărţi ale acestei autoare.
Ca parte a pregătirii pentru prezentarea de astăzi, am trimis în
urmă cu câteva săptămâni câte o scrisoare la mai mulţi predicatori
de-ai noştri. Din cauza costurilor, am trimis numai în jur de 500, dar
mi-ar fi plăcut să le pot trimite câte o scrisoare tuturor predicatorilor
adventişti de ziua a şaptea din lume. Sper ca lucrul acesta să poată
fi realizat într-o zi, pentru a obţine o imagine mai amplă asupra opi
niilor lucrătorilor noştri şi pentru a ne ajuta să concepem împreună
planuri de formare a predicatorilor Cuvântului din vremea noastră.
Nu există pe pământ niciun grup de oameni mai important, precum
aceşti predicatori zeloşi cărora le-am trimis scrisoarea.
Nu i-am oferit secretarei mele o listă gata pregătită cu pastorii
care-mi sunt prieteni, ci i-am spus aşa: "Trîmite această scrisoare
la fiecare al treilea pastor activ din America de Nord, la fiecare
preşedinte de Conferinţă din America de Nord, la câţiva lucrători de
peste ocean şi la câteva zeci de laici." Ar trebui să le scriem la câteva
mii de laici şi, vă asigur, am avea cu adevărat la ce să ne gândim când
vom primi scrisorile lor!
Iată conţinutul scrisorii:
DRAGĂ FRATE Î N H RISTOS:
Vă adresez scrisoarea aceasta î n nume personal, n u în
numele bisericii. Am fost solicitat să pregătesc şapte sau
opt prezentări despre predicarea în Biserica Adventistă de
Ziua Şaptea - despre predicarea regulată, săptămânală din
biserici - prelegeri care vor fi susţinute în aprilie sau mai
la Colegiul Misionar Washington.
RASPUNSUL PREDICATORILOR 22 1
Aceasta va fi prima parte dintr-o serie de Prelegeri despre

predicare care va fi iniţiată acolo. Am înţeles că pot par
ticipa numai studenţii de la pastoraţie şi pastorii autorizaţi
şi hirotoniţi. Nu va fi o prezentare dedicată publicului larg.
Pentru ca prelegerile să fie cu adevărat valoroase, am
nevoie de ajutorul dvs. Nu am posibilitatea să le scriu tu
turor lucrătorilor noştri, dar trimit această scrisoare numai
câtorva dintre ei şi iată care este rugămintea mea pentru
dvs. :
Vă rog să-mi trimiteţi o scrisoare până l a sfârşitul lui
februarie, dacă este posibil, în care să vă exprimaţi liber
părerea cu privire la predicarea în Biserica Adventistă de
Ziua a Şaptea. Care sunt aspectele pozitive şi care sunt
aspectele negative? Este ea bună, în condiţiile actuale? Ce
îmbunătăţiri pot fi aduse? Ce schimbări credeţi că ar tre
bui adoptate? Ar trebui să schimbăm predicarea? Ar trebui
schimbate condiţiile? Ce loc ocupă în gândirea dvs. predi
carea care are loc în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea?
A crescut ea în importanţă sau nu? Ar trebui ea înlocuită
cu altceva?
Vă rog să vă exprimaţi liber opinia. Răspunsul dvs. va
fi păstrat strict confidenţial, dacă aceasta este şi dorinţa
dvs. Prezentările acestea sunt concepute pentru a veni în
sprijinul lucrătorilor noştri şi am nevoie de ajutorul dvs.
pentru a atinge acest scop. E posibil ca ele să fie tipărite
- dar nu ştiu sigur.
Scrisoarea poate să fie oricât de lungă doriţi. Le voi citi
cu atenţie şi mă voi gândi la fiecare dintre ele, pentru că
îmi doresc să le valorific în pregătirea prezentărilor.
Vă rog să mă ajutaţi, exprimându-vă în mod SIncer
convingerile pentru care vă voi fi recunoscător.
Prietenul şi colegul dvs. în slujba lui Hristos,
H. M. S. Richards
N. B. Se va respecta confidenţialitatea tuturor scrISO
rilor în care s-a menţionat acest lucru.
După ce am trimis cele peste cinci sute de scrisori, mă aşteptam
------- ------
să primesc douăzeci şi cinci sau treizeci de răspunsuri. Fratele Gil

lis, managerul postului The Voice of Prophecy se gândea că nu voi
primi mai mult de zece, doisprezece răspunsuri, dar vreau să vă
spun că am avut plăcuta surpriză să primesc peste două sute; şi
sunt convins că, dacă nu aş fi cerut un termen atât de scurt pentru
trimiterea lor, dacă aş fi lăsat la dispoziţie încă aproape o lURă, aş fi
primit mai multe răspunsuri.
Î nsă unul dintre lucrurile cele mai surprinzătoare legate de acest
sondaj este acela că răspunsul preşedinţilor de Conferinţă a contat
cel mai mult din punct de vedere numeric. Din cei aproximativ
cincizeci de preşedinţi, au răspuns treizeci şi trei. Este un procentaj
foarte bun, dacă avem în vedere termenul scurt pe care l-au avut
la dispoziţie. Dacă le-aş fi acordat mai mult timp, aş fi primit mai
multe scrisori, întrucât unii dintre preşedinţi se aflau în deplasare,
iar alţii erau ocupaţi cu alte probleme şi nu au putut să răspundă la
timp.
Un alt aspect este acela că răspunsurile preşedinţilor concordă
1 00% cu răspunsurile lucrătorilor de pe teren la aproape toate
întrebările. Aşadar, potrivit mărturiei date de predicatori, preşe
dinţi de Conferinţă şi laici, care este starea actuală a predicării în
biserica noastră? Trebuie să răspundem la întrebarea aceasta cât
mai repede şi cât mai complet. Nu pretind că voi reuşi să fac lucrul
acesta în prezentarea din seara aceasta, dar întrebarea trebuie să
primească răspuns cât mai repede.
Pregătirea acestei prelegeri a fost pentru mine o mare experienţă
spirituală. Î n opinia mea, în momentul acesta am o imagine mai clară
ca oricine cu privire la ceea ce cred predicatorii adventişti din ţara
noastră cu privire la acest subiect, datorită faptului că în ultimele
săptămâni am intrat în posesia acestor sute de scrisori. Am avut ne
voie de câteva zile numai ca să le citesc. Recunosc că, în timpul scurt
pe care l-am avut la dispoziţie, nu am reuşit să le studiez - şi nu ştiu
dacă am metoda necesară - astfel încât să le fructific într-o lucrare
de disertaţie. Totuşi mi-am format o imagine generală despre opi
niile lucrătorilor noştri; aceasta a fost una dintre experienţele cele
mai instructive şi, după părerea mea, una dintre cele mai încuraja-
RASPUNSUL PREDICATORILOR 223
to are pe care le-am avut până acum. Mă consider foarte privilegiat

să iau parte la această lucrare pastorală extraordina ră. În marea lor
majoritate, lucrătorii noştri sunt oameni ai lui Dumnezeu, oameni
zeloşi, oameni pe care mă bucur să-i cunosc şi cu care sunt mândru
să colaborez.
Am îndepărtat semnăturile şi adresele notate pe aceste scrisori
pentru ca, dacă le va găsi cineva, să nu poată afla cine le-a scris.
Le-am numerotat, iar când le voi cita, voi aminti doar numărul de
semnat fiecăreia.
În răspunsurile lor, peste jumătate dintre pastori s-au plâns de fap
tul că au rareori şansa de a-i asculta pe alţi pastori predicând. Ei tre
buie să predice în fiecare Sabat, uneori cel puţin o predică şi nu reuşesc
să mai asculte şi pe altcineva, decât cu ocazia programelor speciale. În
aceste ocazii, vorbitorii sunt de regulă conducătorii de la Uniune, de la
Diviziune sau de la Conferinţa Generală şi, de aceea, nu au posibilitatea
să-i asculte predicând pe colegii lor: Prin urmare, am tras concluzia că
ar fi bine ca pastorii noştri să-i asculte mai des pe colegii lor.
Există vreo soluţie prin care putem realiza acest lucru? Î n unele
Conferinţe, un pastor dintr-un district vizitează alt district şi susţine
prezentări în bisericile de acolo, timp de o săptămână, iar pastorul
local vizitează districtul acestuia şi predică timp de o săptămână.
În felul acesta, are ocazia de a-l asculta pe colegul lui predicând. Ar
fi bine să ne putem asculta mai des unii pe alţii. Ajungem într-un
district, stăm acolo câţiva ani şi ne auzim numai pe noi înşine până
când ne plictisim. Metoda aceasta ne poate ajuta să aducem suflete
la Hristos, să le dăm enoriaşilor ocazia de a auzi şi pe altcineva, iar
predicatorul are şansa de a se odihni şi de a-şi asculta colegul.
Un alt lucru pe care îl deplâng pastorii este faptul că nu li se oferă
ocazia să predice la adunările de tabără. Se pare că, dacă ar avea
şansa aceasta, ar aştepta cu nerăbdare aceste adunări. O parte din
predicile bune pe care le-au conceput de-a lungul unui an şi care
au fost binecuvântate de Dumnezeu ar putea fi ţinute la adunările
de tabără spre binecuvântarea ascultătorilor. Participanţii la aceste
întâlniri ar fi bucuroşi să-i audă pe pastorii lor predicând înaintea
mulţimilor. Cred că se poate aranja ca pastorii noştri să predice mai
des la adunările de tabără din fiecare Conferinţă.
Dar este numai o propunere. Î nsă în scrisorile lor, cei mai mulţi
spun astfel: " Nu am decât rareori ocazia să-i ascult pe alţii pre
dicând." De aceea, ei sunt de părere că nu pot comenta despre predi
carea adventistă în general. Vă citesc dintr-o astfel de scrisoare, nu
mai un fragment important. Aproape tot ce voi spune în continuare
sunt citate din scrisori şi vă rog să mă suportaţi!
"
" Printre aspectele pozitive ale predicării noastre , ne spune ci
neva, " este acela că ea se bazează pe Biblie şi probabil că predicarea
noastră este, în general, mai bună decât predicarea obişnuită din
celelalte biserici."
Bineînţeles că simţim aşa fiindcă iubim foarte mult credinţa
aceasta şi o privim în mod subiectiv, cum este şi firesc, la fel ca fie
care mamă, care crede că pruncul ei este cel mai frumos din lume.
Ştiţi, părerea noastră despre o persoană apropiată sau despre o
persoană pe care o apreciem este diferită de cea a altor persoane.
Î n timp ce se plimbau prin Parcul Pheonix din Dublin, două fe
mei văd un bătrân care se juca cu un câine vagabond. Una dintre ele
zice:
- Uite-te la bătrânul acela caraghios care se j oacă cu câinele!
Femeia se uită cu atenţie la el şi îi spune prietenei:
- 0, draga mea, este episcopul de Dublin!
- Vai, ce simpatic este! exclamă prima femeie.
Vedeţi, depinde despre ce persoană este vorba. Presupun că aces
ta este motivul pentru care privim la oamenii noştri şi considerăm
că sunt destul de buni - pentru că sunt ai noştri.
Cred că aproape patru cincimi din totalul scrisorilor susţin că
predicarea adventistă este, în general, la fel de bună sau mai bună
decât predicarea obişnuită, în ceea ce priveşte mărimea biseri
cilor şi capacitatea predicatorilor care se ocupă de ele. De aseme
nea, susţin că pastorii noştri predică din Biblie mai mult, iar în ce
priveşte ataşamentul faţă de marea solie definitorie pentru noi, ca
adventişti, şi măsura în care aderă la ea, predicarea este superioară
predicării din orice altă zonă a lumii. Aceasta este reacţia generală
exprimată în scrisorile primite.
Unul dintre cei care mi-au scris spune că o trăsătură negativă a
predicării noastre este aceea că predicatorii şi invitaţii noştri susţin
RAsPUNSUL PREDICATORILOR 225
programe promoţionale şi nu transmit un mesaj biblic. Vă citez din

scrisoarea lui: " Consider că una dintre bolile noastre este aceea că
prezentăm de prea multe ori tot felul de rapoarte pentru dezvolta
rea unui anumit departament, fără ca să le legăm de un mesaj spi ri
tual. Unii transformă aceste activităţi într-o ocazie de transmitere a
unui mesaj spiritual, lucru care este bun." El aminteşte câţiva pro
motori de seamă de la Pacific Press şi îi laudă pentru prezentările
lor promoţionale, care au un mesaj spiritual.
Apoi continuă: "Î n toate activităţile noastre promoţionale, tre
buie să păstrăm organizaţia în plan secund şi mesajul nostru în
prim-plan." El spune că preşedintele Conferinţei lor face exact
acest lucru şi transmite un mesaj spiritual indiferent de proiectul
promoţional susţinut. Îl cunosc pe acest preşedinte, ştiu că înainte
de a sluji ca preşedinte a fost evanghelist şi sunt convins că această
Conferinţă este foarte binecuvântată să-I aibă ca lider.
Î n continuare, autorul scrisorii afirmă că, după părerea lui, predi
carea noastră nu este atât de bună pe cât ar trebui. El consideră că
introducerea celui de-al cincilea an de practică la seminar este un
pas în direcţia cea bună, dar că lucrarea ar cunoaşte mari progrese
dacă predicatorii ar studia la seminar timp de trei sau şase luni, la
fiecare patru sau şapte ani. Î n felul acesta, instruirea lor ar căpăta
aspecte practice.
Acum urmează ceva foarte important şi este, într-adevăr, un su
biect sensibil, dar trebuie scos la lumina zilei. Citez iar: " Cred că eroa
rea fundamentală pe care o facem la nivel de organizaţie este faptul
că răsplătim succesul unui om, oferindu-i o promovare aşa-numită
departamentală sau administrativă. Nevoia urgentă a organizaţiei
noastre este după o predicare bună, puternică, pastorală şi evanghe
listică. Problema este că, dacă un om are succes ca pastor sau evan
ghelist, atunci este promovat ... Uneori alţii sunt mai calificaţi decât el
pentru o funcţie administrativă. Pastoraţia este un dar. Evanghelizarea
este un dar. Să-i folosim pe oameni în domeniul în care sunt înzestraţi . . .
S ă renunţăm, ca organizaţie, l a recompensa pentru succes:'
Cuvintele acestea sunt din scrisoarea numărul l. M -am gândit să
vă ofer un fragment din această scrisoare, pentru că multe alte scri-
sori urmează aceeaşi linie de gândire. Unii sunt de părere că, deşi
predicile noastre sunt aproape la fel de bune ca şi cele obişnuite,
foarte mulţi dintre lucrătorii noştri ţin predici care nu urmăresc un
anumit scop. Ei spun tot ce se poate spune despre o idee, dar fără să
ajungă undeva. Predica ar trebui să urmărească un anumit fir logic.
De asemenea, ar trebui să avem mai multe predici expozitive. Se ştie
că predicile expozitive sunt printre cele mai dificile de ţinut, dar de
ce să le evităm? Unii dintre lucrătorii noştri reuşesc acest lucru. O
bună expunere a unui text, a unui capitol sau chiar a unei cărţi din
Biblie va fi o mare binecuvântare pentru ascultători. Autorul acestei
scrisori spune că avem nevoie de predici care să ne " scuture ", să ne
trezească din letargia noastră spirituală. Trebuie să fim provocaţi,
treziţi şi inspiraţi. Avem nevoie de o mărturie directă, nu ca din
partea unui judecător, ci ca din partea unuia care este mâhnit de
nepăsarea poporului lui Dumnezeu.
Mergem mai departe. Am aici o scrisoare care mi-a mişcat inima:
"
" Punctele tari ale predicării noastre , ne spune autorul ei, " sunt: ea
se întemeiază pe Scriptură şi îşi susţine doctrinele profund şi clar,
dar există şi puncte slabe. Predicarea nu este suficient de bună pen
tru timpurile în care trăim. Le spunem oamenilor ce să facă, dar în
cele mai multe cazuri nu le spunem cum să facă. Vorbim adeseori
dintr-o perspectivă negativă. Î ncercăm să dovedim totul . . . ca în
abordarea de tip polemic. Trebuie să vestim Evanghelia şi să avem
mai multă putere de la Duhul Sfânt.
Multe predici sunt ca o înregistrare audio - vorbitorul îşi scoate
notiţele, aruncă în grabă o privire peste ele şi apoi le redă întoc
mai. Predicile noastre nu mişcă inima şi sufletul, fiindcă predicarea
autentică despre Isus Hristos este atât de rară. Nu vorbim despre
crucea Lui. Nu-L înălţăm pe Mântuitorul înaintea omenirii pierdute.
Arătăm spre standardele desăvârşirii. Predicăm despre condamnare şi
zicem 'Ieşiţi', dar nu le întindem oamenilor o mână caldă ca să-i înălţăm
la Isus. Predicile noastre sunt de multe ori o critică adusă convingerilor
altora ... Ele îi avertizează pe oameni, dar nu-i duc la mântuire."
După aceea, autorul scrisorii îşi prezintă experienţa personală:
" Odată, un pastor al Bisericii lui Hristos m-a invitat să particip la o
discuţie în contradictoriu. Nu am acceptat, dar am fost de acord să
avem o discuţie deschisă despre convingerile noastre într-o seară,

în biserica lui. Nu aveam să intrăm în contraziceri, dar discuţia urma
să se încheie cu întrebări din sală. Datorită unor imprudenţe ale
unui membru al bisericii, m-am angajat în nişte discuţii nesfârşite
care au durat 14 săptămâni, în fiecare vineri seara. Î n acest timp,
l-am pus la colţ pe pastor cu doctrinele şi profeţiile noastre.
După opt sau zece întâlniri, i-am făcut o vizită unui membru al
comunităţii lui. Bărbatul acesta era foarte amabil, politicos şi dure
ros de sincer. El mi-a zis: 'Frate-----, în toate aceste întâlniri nu ne-aţi
spus nici măcar o dată cum să fim mântuiţi, pe când predicatorul
nostru ne vorbeşte despre aceasta de fiecare dată când predică.'
Frate Richards, cuvintele lui au fost o binecuvântare, chiar dacă la
momentul respectiv m-au doborât. De atunci înainte, m-am rugat şi
am încercat să predic solia mântuirii.
De curând. am avut privilegiul să conduc trei Săptămâni de
Rugăciune în academia noastră. Tinerii de aici au ascultat predici ad
ventiste aproape toată viaţa lor, dar întrebarea lor permanentă este:
'Ce să fac ca să fiu mântuit?' Ei au făcut greşeli şi sunt descurajaţi. Ei
au nevoie să ştie cum să trăiască după convertire. Iată la ce mă refer.
Nu avem suficiente predici adventiste. Nimic nu ar trebui să-i ia
locul. Predicarea noastră are nevoie de puterea Cincizecimii, pen
tru ca mesajul ei să aducă mântuire şi creştere. Ea trebuie să fie
pozitivă, plină de Hristos, centrată pe Hristos şi împuternicită de
Duhul Sfânt, altfel vom mai rămâne aici încă o mie de ani - ferească
Dumnezeu! " Sunt de acord cu el sută la sută.
Voi prezenta acum două dintre subiectele abordate în aceste
scrisori care au fost cel mai bine documentate. Primul subiect
este că ar trebui să avem mai multe predici cu specific adventist.
Al doilea subiect este că predicatorii noştri sunt atât de absorbiţi
de activităţile organizatorice ale comunităţilor, încât le mai rămâne
prea puţin timp pentru studiu, meditaţie şi rugăciune: în consecinţă,
predicile lor nu pot să atingă un nivel mai înalt în condiţiile actuale.
Acestea sunt ideile cele mai importante din scrisorile primite.
Vă dau un exemplu dintr-o scrisoare: "Am impresia că ne-am
îndepărtat de proclamarea mesajului nostru distinctiv... Mă îndo-
iesc că este timpul să reexaminăm fundamentele mesajului nostru.

Trebuie mai degrabă să ne întoarcem la temelia adevărului, din care
nu trebuie să îndepărtăm nici măcar o iotă. Ne-a fost încredinţat un
mesaj distinctiv. Trebuie să predicăm cu glas tare, fiindcă timpul
este foarte, foarte scurt."
Alt exemplu: " De câţiva ani suntem criticaţi că predicile nGastre
nu mai sunt la fel ca odinioară. Î n urmă cu câţiva ani, am auzit un
conducător care critica un predicator tânăr [nu se precizează nu
mele lui] , pentru că folosea Scriptura din abundenţă şi îl îndemna
să ţină o predică pe baza unui singur text. Mai târziu am ascultat
o predică ţinută de acest conducător; toată predica lui putea fi
condensată în zece fraze."
Un alt exemplu: " Să rămânem la metoda folosită de Hristos şi
de apostoli, care citau din abundenţă din Scriptura Vechiului Tes
tament ca dovadă a învăţăturilor credinţei lor. . . Î ndemnul dat de
Pavel lui Timotei (2 Tim. 4,2), 'propovăduieşte Cuvântul, stăruie
asupra lui la timp şi ne la timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
blândeţea şi învăţătura', este valabil şi pentru noi. Î n contactul pe
care l-am avut cu neadventiştii, chiar înainte de a deveni adventist,
am aflat că aproape singurul lucru pe care îl ştiu cei mai mulţi oa
meni despre noi este că nu mâncăm carne de porc, nu fumăm, nu
bem cafea şi ceai şi că mergem la biserică sâmbăta." Aceasta este re
alitatea - acestea sunt lucrurile pe care le ştiu oamenii despre noi;
şi, din nefericire, tot atât ştiu şi cei mai mulţi dintre membrii noştri.
Acest predicator continuă: " Deşi doctrinele acestea sunt impor
tante, sper să reuşim să punem stavilă acestui curent şi să convin
gem publicul că noi Îl propovăduim, în primul rând, pe Hristos
ca Răscumpărător şi Mântuitor al nostru, că îndreptăţirea prin
credinţă este esenţială în viaţa noastră, că Hristos Se află în cen
trul convingerilor noastre şi că toate celelalte doctrine se adună în
jurul acesteia ... Un creştin născut din nou este mai dornic să as
culte de porunca lui Dumnezeu privitoare la ziua Sa de Sabat şi să-şi
îndeplinească îndatoririle celelalte."
Altcineva îşi exprimă convingerea că " se face tot mai simţită
tendinţa de a prezenta Evanghelia populară în loc de a prezenta
clar aspectele distinctive ale credinţei Bisericii Adventiste de Ziua a

Şaptea. De aceea, în biserica noastră studiem la orele de rugăciune
şi la serviciile divine din Sabat despre aceste aspecte distinctive ale
credinţei, precum sanctuarul, cele trei solii îngereşti şi adevărurile
legate de acestea, lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc şi
adevărurile practice şi doctrinare susţinute în special de biserica
rămăşiţei, şi nu am folosit abordarea psihologică modernă. Î n opinia
mea, îndemnul dat de Spiritul Profetic în ceea ce priveşte prezen
tarea practică a soliei din zilele de pe urmă poate fi aplicat, în mod
efectiv, în timp ce păstrăm ca structură a soliei noastre acei stâlpi
puternici şi neclintiţi ai credinţei care i-au fost încredinţaţi acestui
popor şi care au fost cunoscuţi şi confirmaţi în vremea în care mulţi
dintre pionierii noştri, inclusiv Ellen White, erau încă în viaţă."
Scrisoare după scrisoare exprimă această convingere: noi nu
predicăm suficient de mult mesajul nostru distinctiv la servici
ile divine din Sabat dimineaţă. Ele ne atrag atenţia că se ridică o
generaţie tânără care nu a participat niciodată la o serie mai lungă de
prezentări despre doctrinele credinţei noastre. Nu mai organizăm
activităţi pentru comunitate sau întâlniri în corturi. Tinerii aceştia
nu au auzit niciodată argumentele în favoarea acestor doctrine, nu
au auzit niciodată marea solie, solia profetică. Aproape tot ce ştiu ei
este că merg la biserică sâmbăta şi că nu mănâncă anumite alimente.
Aceasta este tot ce ştiu despre mesajul specific adventiştilor. Tinerii
noştri trebuie să audă care sunt motivaţiile predicării adventiste
de ziua a şaptea, motivaţia existenţei bisericii şi a convingerilor lor
proprii. De unde să obţină aceste informaţii dacă nu de la servici
ile divine din Sabat dimineaţă? Mulţi dintre ei locuiesc departe de
biserică şi nu pot veni decât o dată pe săptămână, numai în Sabat.
Î n trecut, predicatorii noştri tineri erau instruiţi în cadrul
campaniilor de evanghelizare. Pastorii tineri nu primeau un dis
trict până când nu dobândeau multă experienţă în convertirea
neadventiştilor. Î ntr-o scrisoare, cineva propune ca pastorii tineri
să plece în lucrare şi să nu aibă în responsabilitate biserici deja
înfiinţate, unde există membri care ştiu mult mai mult decât ei de
spre adevăr şi despre viaţa creştină. Ei ar trebui să fie trimişi în
locuri în care să lucreze pentru oamenii care nu ştiu nimic despre

adevărul nostru. Î n felul acesta, vor dobândi experienţă şi se vor
întări în solia noastră. Mai târziu, li se poate încredinţa un district,
aşa cum se făcea în trecut. Ei ar trebui învăţaţi cum să le predice în
primul rând neadventiştilor. Faptul că li se dă mai întâi un district,
că sunt numiţi asistenţii unui pastor care are comunităţi în oraş,
este o metodă greşită."
Predicatorul numărul 5 3 scrie: " Cred că predicarea noastră ar fi
îmbunătăţită dacă am ţine în Sabat predici aşa-zis de evanghelizare.
Mulţi dintre membrii noştri nu participă la campaniile de evan
ghelizare. Recent, o soră care este lider în comunitatea noastră, a
participat la o campanie de evanghelizare. La încheierea serviciului
divin, mi-a spus: 'Este prima predică despre Sabat pe care am auzit-o
în ultimii 25 de ani.' Trebuie să avem mai multe astfel de predici la
serviciile divine din Sabat."
Pe lângă această dorinţă aproape unanimă (ca adevărurile şi
învăţăturile Scripturii să fie predicate în Sabat dimineaţă, inclusiv
despre a doua venire a lui Hristos, despre viaţa numai prin credinţa
în Răscumpărătorul nostru, despre Sabat, despre cerinţele obliga
torii ale Legii lui Dumnezeu), autorii acestor scrisori au repetat iar
şi iar ideea că ar trebui să punem accent pe marile doctrine funda
mentale ale mântuirii.
Autorul scrisorii numărul 79 declară: "Am neglijat elementele
de bază ale religiei practice - spre exemplu temele din Calea către
Hristos: nevoia păcătosului după Hristos, convertirea, pocăinţa,
mărturisirea, credinţa etc." Părerea lui şi a altora (lor mă alătur şi
eu) este că se vorbeşte prea mult despre ameninţarea cu distrugerea
printr-un război atomic şi prea puţin despre încurajare şi credinţă.
Cineva mi-a spus: " Dacă mai văd vreo reclamă cu imaginea unei
bombe atomice, cred că îmi pierd cumpătul. Sperietoarea aceasta
cu bomba atomică îi enervează pe unii oameni. Ne-am săturat să
ne gândim la bombele atomice şi la distrugerea în masă. 'Mângâiaţi,
mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine
Ierusalimului şi strigaţi-i că ... nelegiuirea lui este ispăşită', fiindcă
Dumnezeu l-a izbăvit de toate păcatele lui (Is. 40, 1.2). Oamenii au
nevoie de mângâiere."
După cum ştiţi, în urmă cu ceva timp, în Statele Unite s-a realizat
un sondaj în care s-a pus următoarea întrebare: " Despre ce subi
ect preferaţi să vă vorbească predicatorul dvs.?" Subiectul preferat
de oameni nu a fost bomba atomică sau distrugerea în masă; nici
scufundarea continentului şi ridicarea la suprafaţă a Atlantidei
sau alte lucruri înfricoşătoare de acest gen. Care credeţi că a fost
subiectul preferat? Pe primul loc a fost " Cum să primesc răspuns la
rugăciune? " Pe locul al doilea a fost " Cum să fim fericiţi în familie;
cum să soluţionăm problemele apărute în cămin?"
Autorul scrisorii numărul 1 2 3 ne aminteşte că " mulţi dintre
membrii noştri au venit la adevăr prin intermediul campanii lor de
evanghelizare, în care s-a pus accent pe doctrinele importante ale
credinţei noastre. Ei au fost convinşi de obligativitatea Legii morale
şi au aflat, din profeţie, în ce perioadă ne aflăm pe axa istoriei lumii,
dar când evanghelizarea se termină, situaţia se schimbă. Pastorul
bisericii ar trebui să predice despre aşa-numitele adevăruri prac
tice ale Bibliei, cum ar fi: îndreptăţirea prin credinţă, creşterea în
har, atitudinea faţă de îndoială, legămintele etc. Bineînţeles că toate
aceste subiecte ar fi trebuit dezbătute deja în timpul campaniei de
evanghelizare.
Cum poate cineva să vină înaintea oamenilor cu marile doctrine
ale credinţei noastre până nu au primit cu toţii, din plin, harul lui
Dumnezeu prin Hristos? De ce să convingem pe cineva să ţină altă
zi? Contează dacă ţine Sabatul sau duminica, atâta timp cât nu este
un creştin convertit, născut din nou? Acestea sunt marile întrebări
pe care trebuie să ni le punem cu toţii."
Acest autor declară: " După încheierea efortului evanghelistic,
am constatat că aveam sarcina destul de dificilă de a continua apro
fundarea cunoştinţelor membrilor noi. Sabat de Sabat am predicat
despre subiectele amintite mai sus."
Oamenii sinceri care mi-au trimis scrisorile acestea nu sunt de
acord unii cu alţii în toate detaliile - nicidecum. Dar sunt de acord
în aspectele principale ale lucrării de slujire a Evangheliei şi, în
special, în privinţa acestei idei exprimate de autorul numărul 6 7 :
" Avem prea multe predici despre teorii fantastice, care subminează
credinţa deja existentă şi care îi derutează pe membrii noştri. Une

ori, membrii cer să audă mesajul adventist de altădată. Conducătorii
bisericii şi laicii îmi cer tot timpul să predic aşa cum se predica
odinioară în adventism. Ei se plâng că nu mai aud prea des astfel
de predici."
Vreau să le aduc aminte tuturor celor prezenţi aici că nu am pus
în discuţie organizaţia bisericii sau conţinutul doctrinei noastre.
Discutăm despre predicarea adventistă. Însă predicarea adventistă,
stând la temelia acestora, le aduce în discuţie în mod natural.
Discutăm în primul rând despre predicarea obişnuită din Sabat.
Predicatorul numărul 61 spune: " Prea mulţi dintre pastorii
noştri adventişti de ziua a şaptea se mulţumesc cu predici super
ficiale. Avem nevoie de mai mulţi cercetători serioşi ai Bibliei, că
lăuziţi de Duhul Sfânt, care să vină în faţa comunităţilor lor cu me
saje puternice din Cartea veche. Cum i-a spus o soră unui predicator
tânăr care a vorbit despre J\rgumentele ontologice pentru dovedi
rea existenţei lui Dumnezeu': 'Fiule, nu avem nevoie de atâta te
ologie, filozofie şi psihologie; vorbeşte-ne despre noi, pământenii.
Vorbeşte-ne despre lucrurile pe care le ştim. Ajută-ne să le trăim.'"
Autorul acesta subliniază esenţialul: " Nu predicarea adventistă
trebuie schimbată, ci predicatorul, întrucât el este una cu predica
rea. Ar trebui să ne luăm mai mult timp pentru studiul biblic per
sonal. Atunci nu se va spune despre noi aşa cum s-a spus despre un
predicator: 'El a vorbit despre lucruri mari şi le-a transformat în
lucruri mărunte; a vorbit despre lucruri sfinte şi le-a transformat în
lucruri obişnuite; a vorbit despre Dumnezeu şi L-a transformat în
ceva fără valoare.'"
Scrisorile acestea vorbesc foarte amplu despre tema predicării
adventiste distinctive în bisericile adventiste înaintea membrilor
adventişti. Predicatorul numărul 67 scrie: " Suntem poporul pro
feţiei. Dumnezeu ne-a chemat să îi transmitem lumii o solie şi mem
brii noştri trebuie să audă predici despre aceste învăţături Sabat de
Sabat. S-ar putea ca, în curând, unii dintre ei să fie chemaţi înaintea
judecătorilor, unde minţile cele mai subtile din lume îi vor acuza
şi le vor ataca credinţa. Ei trebuie să fie pregătiţi să îi întâmpine
pe acuzatorii lor şi să răspundă la argumentele lor false. E posibil

ca destinul veşnic al judecătorului sau al juraţilor să se decidă cu
ocazia procesului. Eu cred că Dumnezeu ne va cere nouă, predicato
rilor, socoteală de succesul sau de eşecul lor la judecată. S-ar putea
ca ei să fie nevoiţi să răspundă pentru credinţa lor fără ajutorul pas
torilor noştri. Acum este timpul să îi instruim în doctrinele noastre."
Citesc mai departe din această scrisoare:
"Însă toate predicile noastre doctrinare trebuie să Î l aibă în
centru pe Hristos. Consider că tinerii noştri trebuie să înveţe, încă
de la începutul slujirii lor, să-L propovăduiască pe H ristos şi calea
mântuirii în fiecare cuvântare. Să nu uităm că printre ascultătorii
noştri s-ar putea să fie cineva care să aibă o singură ocazie de a auzi
cum poate fi mântuit. Dacă aş şti că persoana respectivă are această
ultimă şansă, că speranţa primirii vieţii veşnice depinde de predica
mea, despre ce aş predica?
Predicatorii noştri tineri ar trebui să fie bine înrădăcinaţi în
adevăr şi nu ar trebui să se lase abătuţi cu uşurinţă de la el. Unul
dintre pastorii noştri a plecat în Anglia ca misionar, şi-a pierdut
credinţa în doctrina sanctuarului şi s-a întors în Statele Unite ca
să predice împotriva adevărului nostru. Predicatorii noştri trebuie
să cunoască foarte bine doctrina şi trebuie să aibă grijă ca fiecare
persoană convertită să le cunoască şi să i le reamintească neîncetat
în predicile sale din fiecare Sabat. Dacă Hristos este tema centrală
a fiecărei cuvântări, nu va fi necesar ca predicile să fie repetate în
biserici."
Autorul acestei scrisori îşi exprimă în continuare temerea că ati
tudinea unora de a pune la îndoială diferite doctrine şi de a trata
cu neseriozitate anumite cărţi, care au fost considerate ani la rând
cărţi bune de doctrină, este periculoasă. " Se pare că nimeni nu
poate predica cu autoritate dacă are în mintea lui prea multe îndo
ieli. Dacă este un om al îndoielii, nu va avea o mare influenţă asupra
altora."
Aş vrea să spun că, personal, nu susţin că vreuna dintre cărţile
noastre despre profeţie ar fi inspirate de Dumnezeu cuvânt cu cu
vânt, dar sunt convins că în liniile mari ale abordării şi în apli-
caţiile generale, timpul a dovedit că interpretarea noastră este

adevărată. Când susţineam campanii de evanghelizare, obişnuiam
să citesc unele dintre aceste cărţi în întregime de fiecare dată,
în special Daniel şi Apocalipsa, şi consider că toţi pastorii noştri
tineri ar trebui să facă la fel. Aceia care pot predica despre toate
profeţiile din Daniel şi Apocalipsa fără notiţe, doar cu textul
profetic în faţă, au mari şanse să ajungă predicatori puternici ai
adevărului prezent. De ce nu suntem în stare să luăm cartea lui
Daniel şi cartea Apocalipsa, fără notiţe sau comentarii, şi să ţinem
predici convingătoare despre toate pro feţiile din ele? Eu cred că
ar trebui să ne pregătim pentru aceasta. Predicaţi despre profeţie
din toată inima şi din tot sufletul. S-ar putea să întâlniţi unele
păreri împărţite în anumite privinţe, dar nu în ideile principale,
decât dacă nu sunteţi bine întemeiaţi în credinţă. Vă mărturisesc
că oamenii vor răspunde pozitiv la predicile despre aceste profeţii
şi Dumnezeu va fi de faţă.
Nu citesc scrisorile acestea în ideea de a vă determina să fiţi de
acord cu toti autorii lor sau cu mine. Î n unele dintre ele, există câte
va idei cu care nu sunt întru totul de acord, dar un lucru este cert:
dacă dorim să fim predicatori adventişti de ziua a şaptea va tre
bui să predicăm în stilul adventist. Fără îndoială că orice om serios
se aşteaptă să predicăm aşa. Nu e numai normal? Dacă nu suntem
convinşi de mesajul adventist, să plecăm şi să-i lăsăm pe alţii care
sunt convinşi. Dacă am avansat atât de mult încât nu mai putem ţine
pasul cu ceilalţi, să fim sinceri şi să demisionăm.
Am putea să citim scrisorile acestea în întregime, dar nu vreau
să subliniez decât câteva idei principale.
Un alt aspect întâlnit în mod repetat în aceste scrisori este predi
carea Cuvântului, nu a concepţiilor şi ideilor noastre sau ale altora,
ci predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Autorul numărul 1 1 1 spune: " Faptul minunat că Scriptura se
interpretează singură şi principiul 'învăţătură peste învăţătură, po
runcă peste poruncă ... puţin aici, puţin acolo' au rămas până azi cele
mai impresionante descoperiri din viaţa mea. Î mi amintesc ziua
în care am auzit pentru prima dată adevărul despre cele trei solii
RĂSPUNSUL PREDICATORILOR 235
îngereşti şi, de atunci încoace, nu mi-a trecut prin minte că el ar

fi specific predicării adventiste de ziua a şaptea, deşi lucrul acesta
este adevărat în general. Însă eu l-am considerat dintotdeauna a fi o
proclamare a adevărurilor biblice uitate de multe secole, împreună
cu lumina adevărului profetic pentru vremea în care trăim. Negli
jarea interpretării scripturistice pure, în care se explică textele în
lumina altor texte, pentru a demonstra frumoasa armonie a Scrip
turii, este cauza declinului religios din orice epocă.
Creştinismul protestant modern este în declin din cauza criticii
textuale greşite şi din cauza încercărilor teologilor de a obţine ceea
ce ei numesc o interpretare adevărată a anumitor texte. Dezbate
rile lor legate de traducerile corecte, pe care le-au realizat ei Înşişi,
ridică îndoieli serioase în privinţa inspiraţiei divine a Scripturii. Nu
sunt un obscurantist, cum ar spune unii, dar părerea mea este că
greşim dacă punem accent pe lucrurile care se dovedesc a dăuna
bunăstării religioase. Deşi nu există un ghid omenesc infailibil pen
tru interpretarea Scripturii, care să se fi păstrat până azi în mod mi
raculos, ideea fundamentală a concepţiei reformatorilor era aceea
că 'descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără
răutate.' (Psalmi 1 19, 1 3 0) "
Autorul acestei scrisori continuă c u următoarea afirmaţie pe
care o consider extraordinară: " Credinţa noastră adventistă de ziua
a şaptea ar trebui să fie pe măsura cunoştinţelor noastre. Cu cât
avem un orizont mai larg de cunoştinţe, cu atât avem o viziune mai
clară asupra aplicaţiei celor trei solii îngereşti şi, îndeosebi, în ceea
ce priveşte forţele care se aliază în prezent împotriva adevărului."
Autorul acestei scrisori rezumă următoarele cinci idei: ,,(1) con
ştientizarea la nivel intelectual a timpului pe care îl trăim; (2) dovada
autentică a Duhului Sfânt; (3) problema declin ului standardelor bise
ricii; (4) lecţiile spirituale din viaţa lui Hristos; (5) valoarea terapeutică
a citirii 8ibliei şi a meditaţi ei pentru igiena mentală individuală."
Autorul scrisorii numărul 149 afirmă că este îndurerat de gândul
că mulţi pastori nu cunosc Cuvântul aşa cum ar trebui şi prezintă
studii în care argumentele principale sunt slabe sau aproape inexis
tente. " Per ansamblu ", continuă el, " predicile lor evanghelistice din
Sabat urmează trei sau patru modele de bază: Schuler, Vandeman
sau alţii." Eu cred că unii predicatori ar face bine să urmeze exem

plul dat de aceşti oameni cu mare experienţă.
Acest autor consideră că predicile invitaţilor speciali transmit
uneori idei care împiedică derularea planificării anuale bine pre
gătite. Mă bucur că fratele John Osborn ne va da câteva sugestii de
alcătuire a planificării anuale, pentru că am amintit de ea în prelege
rea de astăzi şi o voi aminti şi mâine - este vorba de un exemplu de
planificare anuală a predicării biblice.
Un alt punct subliniat foarte mult în aceste scrisori este acela
că trăim într-o vreme în care oamenii nu cunosc Biblia. Î n urmă cu
o sută de ani, practic fiecare familie creştină citea Biblia şi făcea
altarul familial. Însă acum câte familii adventiste de ziua a şaptea
fac altarul în fiecare zi? Numai foarte puţine - ştim cu toţii. Câţi
americani citesc Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi? Nu mulţi. De
aceea, cunoştinţele efective legate de relatarea biblică sunt aproape
inexistente. Acum le vorbim unor oameni complet străini de Biblie.
Î nsă se pare că lucrătorii noştri uită acest aspect şi vorbesc de parcă
toţi ştiu ce a făcut Avraam sau Moise. Când predicăm din Cuvânt,
trebuie să explicăm lucrurile cele mai simple. Trebuie să explicăm,
în mod concis, aproape toate istorisi riie biblice, altminteri mulţi nu
vor şti la ce ne referim.
Pastorul care a scris scrisoarea numărul 1 7 0 spune că odată a
vorbit despre legea lui Moise şi că la sfârşit a venit la el o femeie
care l-a întrebat: " Cine a fost Moise? " Este un caz izolat, e adevărat,
dar iată că ea nu-l cunoştea. Ar fi bine să explicăm cine a fost Moise,
şi apoi să continuăm să vorbim despre legea lui Moise.
Trebuie să le arătăm oamenilor cum pot fi mântuiţi, cum să
creadă în Isus şi cum să aducă argumente pentru fiecare dintre doc
trinele noastre.
"
" Nu cu mult timp în urmă , ne povesteşte acest pastor sincer, " am
vizitat o femeie care era pe moarte. Se sforţa să-mi spună ceva, iar
asistenta i-a zis: 'Spune-i pastorului ce vreL' Iar ea mi-a spus cu vo
cea slăbită: ' Îl vreau pe Isus.'"
Prieteni, vom fi noi în stare să le oferim acestor oameni ceea ce
ei îşi doresc şi au nevoie, dacă noi înşine nu Î l avem pe Hristos în
inimă? Predicatorul acesta este de părere că aceasta este cea mai

mare nevoie a lucrării sale personale.
Acest autor a participat la prezentările lui Billy Graham de la
Universitatea McGill din Montreal. El spune că acest mare evan
ghelist ţinea nişte prezentări foarte simple. Uneori, o prezentare
dura numai patruzeci şi cinci de minute şi era urmată de o întâl
nire de cincisprezece minute. Aş putea rezuma scrisoarea lui în
următoarele idei: (1) Pregăteşte predici simple; (2) Spune-le oa
menilor cum pot să fie mântuiţi; (3) Vorbeşte simplu şi clar; (4)
Renunţă la lucrurile neesenţiale. Oamenii nu vin la biserică pentru
premii sau pentru distracţie. Noi vrem să le respectăm timpul şi să
le mântuim sufletele.
Dacă este să dăm crezare acestor scrisori trimise din toate
zonele ţării, atunci trebuie să fie adevărat că, în ceea ce priveşte
cunoştinţele din Scriptură, lumea alunecă rapid într-un păgânism
asemănător cu cel din vremea apostolului Pavel. Trebuie să învăţăm
mereu şi mereu cum să predicăm unei lumi care este, în esenţă,
păgână.
"
" Da, predicarea adventistă de ziua a şaptea autentică este bună ,
ni se spune în scrisoarea 1 2 2 . " Ea este hrana de care au nevoie sufle
tele flămânde, iar predicarea adventistă de ziua a şaptea autentică
se aseamănă cu alimentaţia echilibrată. De aceea, planul anual de
predicare adventistă ar trebui să ne ofere o alimentaţie spirituală
echilibrată." Acest autor consideră că alţii întâmpină aceeaşi
problemă; că în unele cazuri bisericile suferă de malnutriţie. El
crede că planificarea anuală ar trebui să cuprindă predici despre
toate marile adevăruri ale credinţei noastre - toate adevărurile
sacre ale credinţei creştine însoţite de punctele speciale ale soliei
advente. El propune ca Departamentul Asociaţiei Pastorale de la
Conferinţa Generală să le pună pastorilor la dispoziţie liste cu subi
ecte posibile, astfel ca întregul mesaj al Bibliei să fie prezentat bi
sericilor în cursul unui an sau a doi ani.
Acest autor nu crede că este nevoie să schimbăm predicarea ad
ventistă veche, tot la fel cum nu este nevoie să rescriem Biblia, dar
că trebuie să studiem Biblia mai mult şi să predicăm solia cu mai
multă credincioşie. El scrie:
-�-�--
"Î n urmă cu puţin timp, tatăl meu şi-a cumpărat o Biblie nouă şi
am observat că Biblia veche pe care o folosise în pastoraţie mai mulţi
ani, o păstra pe un raft aparte; i-am cerut voie să o folosesc, proba
bil din motive sentimentale. De prima pagină era lipit următorul
paragraf preluat dintr-un articol scris de E. H. Sockwell în Review:
'Când îmi pregătesc predicile, m-am obişnuit să îmi pun
următoarele întrebări : De ce am ales subiectul acesta? Va împlini
cuvântarea aceasta nevoile spirituale ale ascultătorilor? Poate că
voi fi ascultat de o persoană care este pe punctul de a-L părăsi pe
Mântuitorul. Va reuşi predica aceasta să îi încălzească inima şi să-I
ajute să se răzgândească? Va reuşi predica mea să îi aducă înapoi
pe cei fascinaţi de vanităţile şi nebuniile lumii? Sunt eu pregătit să
rostesc acele cuvinte prin care Dumnezeu să-i cheme înapoi pe cei
pierduţi care vor fi de faţă? Sunt pregătit să rostesc acele cuvinte
care să îi mângâie pe cei îndureraţi? Am eu dorinţa sinceră de a-i
alina şi de a-i încuraja pe cei care se simt părăsiţi de Dumnezeu?'"
Ne vor ajuta aceste întrebări să alegem subiecte mai bune şi să
ţinem predici mai bune? Sunt convins că ne vor ajuta şi mă bucur că
prietenul meu a inclus aceste întrebări provocatoare în scrisoarea
lui.
Cum arată o predică adventistă de ziua a şaptea? Răspunsul la
această întrebare ne este oferit de un predi�ator puternic, care este
totodată şi un scriitor foarte iscusit. El ne oferă o imagine cât se
poate de reală. Am deschis scrisoarea lui, pe care mi-a adresat-o per
sonal, fiindcă am crescut aproape împreună, şi am citit următoarele
cuvinte: " Predica adventistă este un mesaj clădit pe Biblie, pe toată
Biblia; un mesaj care radiază în jur adevărul scripturistic; un mesaj
în care scânteiază perlele Bibliei. Este un mesaj care proclamă mân
tuirea prin sângele Răscumpărătorului nostru iubit. Este un mesaj
care arată păcatul prin înălţarea legii lui Dumnezeu. Este un mesaj
care subliniază iar şi iar venirea în curând a Domnului nostru. Este
un mesaj de speranţă care aduce pace şi bucurie în inima tulburată.
Este un mesaj care îi determină pe oameni să strige: 'Ce trebuie
să fac ca să fiu mântuit?' (Fapte 1 6,30). Ucenicii spuneau: 'Nu ne
ardea inima în noi când ... ne deschidea Scripturile?' (Luca 24,32)
Din când în când, nu prea des, ne arde inima în noi când ascultăm
predici din Cuvânt.
Unii pastori şi chiar unii dintre conducătorii noştri îşi citesc
predicile - ba chiar şi rugăciunile. Pot astfel de predici să fie puter
nice? De multe ori plecăm din casa Domnului descumpăniţi şi
descurajaţi. Nu avem nevoie de abordarea psihologică. Nu avem
nevoie de imitaţiile slabe ale lui Norman Vincent Peale sau ale lui
Harry Emerson Fosdick. Nu vrem să ni se ţină de la amvon cursuri
de dezvoltare personală. Nu avem nevoie de predici speculative. Nu
dorim să fim mustraţi dintr-un spirit al 'corectitudinii'. Sesizăm cu
uşurinţă superficialitatea şi nesinceritatea. Ne ferim de fanatism,
dar şi de formalism. Nu ne plac predicuţele, predicile scurtate din
cauza prea multelor imnuri, colecte sau campanii. Vrem să auzim
solia Evangheliei de altădată în plinătatea ei! " La aceasta putem
spune: " Amin şi iar amin! "
"
" La astfel de predici , continuă acest autor, " nu ajungem în urma
unei hotărâri. Pastorul însuşi trebuie să fie plin de ardoare dacă
doreşte ca mesajul lui să-i facă pe oameni să simtă că arde inima în
ei. Câteva dintre cele mai bune predici pe care le-am ascultat au fost
susţinute de oameni cu limba încurcată. Zelul lor aprins, consacra
rea lor deplină, dedicarea lor faţă de această sarcină, au compensat
lipsa capacităţii lor de a vorbi. Predica este o reflectare a vieţii.
Lucrurile la care medităm, ceea ce ascultăm şi citim, devin o par
te din noi şi se reflectă în predicile noastre. Adevărul este că marile
predici nu se construiesc într-o zi, într-o săptămână sau într-un
an. Ele sunt rodul lucrării de-o viaţă. Cel care umblă din loc în l oc,
făcând bine, cel care se roagă lângă patul bolnavilor şi în casele ce
lor descurajaţi, cel care sapă adânc în Cuvânt, ca să găsească perlele
adevărului, cel care nu are timp să studieze tot potopul de cărţi care
se găseşte astăzi pe piaţă, ci numai operele marilor oameni care au
crezut în Biblie, cel care îi iubeşte pe semenii lui şi care le vorbeşte
oamenilor din comunitate ca unuia singur, cel care se uită pe sine
însuşi şi Î l vede numai pe Isus, omul Cărţii - acest om va ţine predici
mari, predici adventiste! Avem astfel de oameni. Ei câştigă suflete.
Bisericile lor sunt prospere şi membrii lor îi urmează pe cărarea
slujirii din dragoste. Ce bine ar fi să avem mai mulţi lucrători de

acest fel ! Dumnezeu să ne ajute să ne vedem pe noi înşine aşa cum
ne văd oamenii, aşa cum ne vede Dumnezeu! "
Dragi tineri, toate cuvintele acestea sunt adevărate.
Am aici o scrisoare care conţine experienţa personală a unui
membru dintr-o comunitate mare de oraş. Pastorul lui era profesor
la un colegiu şi se putea lăuda cu multe diplome, iar pastorul care-l
precedase era un mare învăţat al lumii protestante. Omul acesta şi
familia lui - la vremea aceea era tânăr - au descoperit uimitoarea
solie adventistă cu ocazia unei evanghelizări. " Era altceva; predi
cile aveau în centru Biblia", spunea el; " ei înălţau Cuvântul lui Dum
nezeu în plinătatea lui. Am devenit adventist de ziua a şaptea. Am
avut privilegiul să particip la adunările de tabără şi să-i ascult cu
emoţie pe oameni ca Emerson, G. B. Thompson, Daniells, Russell,
Underwood, Salisbury, Spicer. Ei erau uriaşii acelor zile." Cei care
i-aţi auzit predicând puteţi confirma.
Mai departe, bărbatul acesta ne mărturiseşte că priveşte cu în
grijorare schimbarea radicală care a avut loc în ultimii ani în ma
niera de a predica. " Multe dintre predicile noastre ", ne spune el, "în
special cele ţinute de unii pastori tineri, sunt foarte asemănătoare
cu cele pe care le-am ascultat în Biserica __ o Acolo eram
obişnuit cu predici formale, cu ritualuri, imnuri şi cu foarte puţină
Biblie. Cât de înviorătoare erau cântările şi predicile din Evan
ghelie şi serviciile divine simple din Biserica Adventistă! Acum,
predicile, cântările şi serviciile noastre divine se aseamănă foarte
mult cu ceea ce eram obişnuit să ascult acolo. Singura diferenţă
este că acelea erau mai bune ... Cei din bisericile noastre au ajuns
să-i imite pe alţii atât de mult, încât au separat amvonul de cruce.
Dacă pastorii noştri ar purta veşminte preoţeşti şi dacă membrii
ar sărbători Paştele, Vinerea Mare şi dacă ar ţine postul, tranziţia
ar fi completă.
Mulţi dintre membrii noştri flămânzesc după hrană spirituală. Ei
pleacă flămânzi din casa de rugăciune. Şi oamenii din alte biserici
tânjesc după predici centrate pe Biblie. Î n urmă cu câţiva ani, unul
dintre pastorii noştri, un vorbitor strălucit, ţinea nişte predici atât
de moderniste, încât s-a gândit să ia legătura cu altă confesiune şi

să devină pastor acolo. O comunitate mare de oraş nu avea pastor şi
era în căutarea unui om potrivit. S-a întâmplat ca, într-o duminică,
un lucrător de-al nostru să meargă la această biserică şi să citească
în buletin că acest fost pastor adventist susţinuse predica din
săptămâna anterioară. Titlul predicii era 'Cuie nelegiuite'. La ieşirea
din biserică, lucrătorul nostru i-a spus unuia dintre diaconi: 'Am
văzut că săptămâna trecută l-aţi avut ca vorbitor pe fratele X. Cum
vi s-a părut predica lui?' Iar diaconul a răspuns: 'Noi căutăm un om
care să predice din Biblie. Nu ne-a interesat stilul lui de predicare.'"
Prieteni, aş vrea ca înainte să trec mai departe, să comentez
puţin acest paragraf din această scrisoare impresionantă: numai
predicarea adventistă ne va face adventişti şi numai predicarea
adventistă ne va ajuta să rămânem adventişti. Să cădem de acord
cu prietenii noştri din alte biserici în tot ce este posibil să fim de
acord, dar să proclamăm punctele soliei noastre speciale cu avânt
şi să creştem în credinţă, iar Dumnezeu va fi cu noi.
Aş vrea să mai citesc puţin din această scrisoare, înainte de a trece
mai departe: "În zilele acestea se vorbeşte mult despre predicarea
centrată pe Hristos şi noi credem în acest fel de predicare. Totuşi
expresia aceasta este de multe ori înţeleasă greşit, socotindu-se că
ea înseamnă predicarea nedoctrinară, adică absenţa predicării doc
trinare. John Wesley a fost metodist, dar niciun adventist nu a ţinut
vreodată predici mai convingătoare despre Cele Zece Porunci decât
el. El Î l înălţa pe Hristos în timp ce înălţa Legea. Domnul Isus Hris
tos este prezent în toată Scriptura. Ea este o descoperire a Lui. A-L
predica pe Hristos şi a-L înfăţişa pe Hristos aşa cum Îl înfăţişează
Biblia este singura predicare centrată pe H ristos care merită
să poarte acest nume. Cu alte cuvinte, mesajul centrat pe Hristos
este un mesaj centrat pe Biblie. De ce nu auzim mai multe mesaje
centrate pe Biblie în predicile din Sabat dimineaţă? Atât de multe
teme mari aşteaptă să le studiem şi să le prezentăm - Evanghelia
din Geneza şi din alte cărţi ale Vechiului Testament, versetele fasci
nante ale profeţiei care arată spre Mesia, solia Î mpărăţiei Domnului
nostru, profeţiile privitoare la Israel şi împlinirea lor consemnată în
cartea Faptelor şi în alte cărţi din Noul Testament şi solia mântuirii
care a ajuns până la capătul pământului. Toate teologiile false con
temporane conţin o învăţătură falsă cu privire la Împărăţie."
Mă opresc aici cu scrisoarea aceasta, pe al cărei autor îl admiraţi
foarte mult atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual.
Aşadar, prieteni, pentru mine a fost o experienţă deoseqită să
citesc aceste scrisori, o experienţă de neuitat. Aproape toate scri
sorile îi îndeamnă pe predicatorii adventişti de ziua a şaptea să
predice Cuvântul, să fie predicatori ai Bibliei, să folosească mult
Biblia, să se scufunde în Sfânta Scriptură.
Uneori, tinerii vin la mine şi îmi spun: " Mi-aş dori tare mult să
găsesc mai multe predici. Unde pot să găsesc mai multe predici?"
Ei cumpără un teanc întreg de cărţi cu predicile lui Bonnell sau ale
altcuiva. Eu spun: "Vai de eU " Iată ce spune un pastor tânăr şi ştiu
că este sincer, fiindcă îl cunosc şi ştiu cum predică. " Nu-mi este greu
să găsesc subiecte biblice. Am la dispoziţie o săptămână întreagă
în care să fac vizite, să mă gândesc, să mă rog şi să citesc Cuvântul
lui Dumnezeu şi apoi, când vine Sabatul, sunt încărcat cu subiecte
şi am multe teme, dar nu pot să vorbesc decât despre una singură.
Orice om care sapă adânc în Biblie, care trăieşte cu Biblia şi între
oameni, va avea multe subiecte, o mulţime de subiecte cu care să
iasă în întâmpinarea nevoilor oamenilor.
O treime din scrisorile primite de la pastorii noştri vorbesc
despre întrebuinţarea greşită a Spiritului Profetic în predicarea
publică; Spiritul Profetic este prea valoros ca să-I folosim greşit.
Din economie de timp, nu voi lua scrisorile rând pe rând, ci le voi
grupa în funcţie de acest subiect al întrebuinţării Spiritului Profetic
în predicarea publică.
Un predicator scrie: " La întrunirile unde sunt mai mulţi oponenţi,
vorbitorul ar putea foarte bine să prezinte ideea direct din Biblie,
evitând astfel acuzaţia că el sau noi, ca biserică, aşezăm Spiritul
Profetic deasupra Bibliei. Am auzit că, într-o dimineaţă de Sabat,
un vorbitor a citit toată predica din Spiritul Profetic, fără să facă
niciun comentariu personal şi fără să amintească vreun text biblic,
cu excepţia celor amintite în Spiritul Profetic. Şi aceasta în faţa unei
comunităţi de 700 de persoane."
Minunatele cărţi ale Spiritului Profetic sunt transformate într-o

cârjă pentru predicatorul leneş. Toată săptămâna a fost foarte ocu
pat - foarte ocupat, într-adevăr, dar nu cu studierea Cuvântului lui
Dumnezeu - şi vineri seara sau sâmbătă dimineaţa, se duce în grabă
la biblioteca personală, alege una dintre cărţile Spiritului Profetic,
o răsfoieşte, pune câteva semne ici şi acolo - ştiţi cum este, pentru
că toţi am făcut aşa - şi le prezintă oamenilor o predică, pornind
de la unul sau două versete şi continuând cu o lungă listă cu citate
din Spiritul Profetic. Dar aceasta nu este o predică. Aceasta nu este
totuna cu predicarea Cuvântului. Este una dintre cele mai eficiente
metode din l u m e prin care Îi facem pe oamen i să-şi piardă intere
sul şi prin care le distrugem respectul faţă de Spiritul Profetic. Nu
acesta este scopul existenţei lui.
Potrivit lui Ellen White, pregătirea predicii constă în studierea
Cuvântului lui Dumnezeu din toate punctele de vedere, studierea
lui cu rugăciune, cu credincioşie, în mod exhaustiv, cu bucurie şi
apoi citirea ideilor din Spiritul Profetic legate de tema respectivă.
După aceea, pastorul poate veni înaintea oamenilor şi poate să le
predice din Biblie cu puterea Duhului Sfânt trimis din cer. Aceasta
este predicarea!
O femeie s-a plâns unui pastor de faptul că el le citea tot timpul
pasaje lungi din Spiritul Profetic şi că le comenta prea puţin. Pas
torul care ne povesteşte acest incident, ne scrie: " Nu e nimic greşit
să aducem citate din Spiritul Profetic şi există situaţii când me
sajul poate fi desprins în mod corespunzător din el, dar nu încape
îndoială că trebuie să ne luăm timp să îl copiem şi să îl prezentăm
din toată inima şi cu zel. De obicei, în comunităţile noastre vin în
totdeauna neadventişti. Duşmanii noştri ne-au acuzat deja că avem
două Biblii, că ne asemănăm cu mormonii, cu creştinii scientişti, cu
teosofii şi cu alţii. 'Voi aveţi o profetesă ale cărei cărţi sunt socotite
a fi mai importante decât Biblia', ne acuză ei; şi merităm această
acuzaţie dacă facem aşa. Î ntrebuinţarea aceasta este greşită; este
contrară bunăstării bisericii şi bunului nostru nume - chiar şi nu
mai gândul acesta ar trebui să ne determine să renunţăm la ea.
�44 P�ŞTE O I �MELE! ___ ____ � _ __ ___ _ _ _ __ _ __ ____ _ ___
Noi nu credem că avem două Biblii; noi nu avem două Biblii.

Spiritul Profetic a fost dat pentru a-i conduce pe oameni la Biblie
şi nu pentru a-i îndepărta de ea. Eu cred că Dumnezeu a vorbit şi
prin bărbaţi, şi prin femei înzestrate cu darul profeţiei, dar noi, ca
denominaţiune, nu aşezăm Spiritul Profetic mai presus de Biblie.
Dacă anumiţi indivizi fac lucrul acesta, atunci ei îl fac fără să aibă
autoritatea de predicatori adventişti de ziua a şaptea şi se află în
contradicţie cu învăţăturile bisericii în ansamblu."
Autorii scrisorilor revin mereu asupra necesităţii de a hrăni tur
ma. Un expeditor ne povesteşte că la scurt timp după convertire, a
participat timp de nouă luni la cursurile uneia dintre şcolile bisericii
noastre. Mergea la biserică Sabat de Sabat şi asculta o mulţime de
rapoarte şi prezentări de proiecte. "Îmi amintesc numai două predici
care mi-au mişcat inima cu adevărat", ne spune el. "În vremea aceea,
pastorul ţinea o singură predică şi devenise atât de arid din cauza
rapoartelor departamentale, încât predica lui despre cer a fost la fel
de lipsită de viaţă ca valea oaselor şi tot atât de neimpresionantă ca
tabla înmulţirii." Cuvinte tari, nu-i aşa? Dar sunt adevărate, evident.
Un alt tip de predică ce duce la scăderea spiritualităţii este predi
ca prin comparaţie. După cum scrie într-o scrisoare: " Ideea aceasta
este ilustrată de o predică despre semnele timpului pe care a ţinut-o
un lucrător de-al nostru, care acum este secretarul Misiunii interne.
După ce a citit 2 Timotei 3, 1-5, el a arătat cât de răi erau oamenii şi
cât de lipsite de putere spirituală erau celelalte biserici protestante.
Nu a amintit nici măcar o dată despre pericolul ca membrii noştri
să împlinească această profeţie. Predicile noastre nu trebuie să-i
trimită pe oameni acasă cu gândul acesta: 'Doamne, Îţi mulţumesc
că nu sunt ca ceilalţi oameni.' Nu avem nevoie să ne comparăm cu
ceilalţi oameni, fiindcă suntem ispitiţi să ne comparăm cu alţii toată
săptămâna. Ca biserică, noi trebuie să privim la Isus - la dorinţa lui
"
Dumnezeu de a ne ierta şi la puterea lui Hristos de a ne mântui.
Apoi, al treilea tip de predică ce demască lipsa noastră spirituală
este predica prin definiţie. Auzim deseori astfel de predici. Spre ex
emplu, o predică despre neprihănirea prin credinţă. Bineînţeles că
avem nevoie să auzim mai des predici pe această temă, întrucât nu
există o altă sursă de putere care să ne pregătească pentru cer. De

fapt, nu există o altă neprihănire decât neprihănirea prin credinţă.
Este singura pe care o putem avea. Î nsă multe dintre predicile noas
tre despre neprihănirea prin credinţă nu sunt altceva decât o încer
care de a explica şi de a defini termenul.
Autorul unei scrisori aminteşte despre lucrarea eficientă reali
zată de fratele Minchin într-o anumită instituţie, cu ocazia Săptă
mânii de Rugăciune, unde a vorbit despre evlavia practică, fără să
menţioneze vreodată termenul de neprihănire prin credinţă, ci
predicând despre ea şi explicând-o cu o mare putere.
După aceea, în altă sală, unde se ţinea un curs, vorbitorul CI spus;
pe un ton foarte critic, că adventiştii de ziua a şaptea au predicat de
spre lege până când subiectul acesta a ajuns mai arid decât Muntele
Ghilboa, un fapt pe care îl considerăm adevărat în multe cazuri. El
a subliniat că avem nevoie să predicăm despre neprihănirea prin
credinţă, dar că cel puţin două dintre prezentările susţinute aco
lo au fost lipsite de dragoste, de bucurie şi de viaţă. Neprihănirea
prin credinţă nu este un subiect care trebuie doar explicat, ci şi ex
perimentat. Nu trebuie doar definit, ci şi demonstrat. Nimeni nu îl
poate prezenta doar ca pe o teorie. El trebuie prezentat ca o reali
tate, trebuie primit de la Dumnezeu. Duhul trebuie să adeverească
şi să mărturisească împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui
Dumnezeu.
Atunci, potrivit acestui autor, care este nevoia noastră? Nevoia
noastră este să-L cunoaştem mai bine pe Isus. El spune: " Eu nu sunt
un mare savant sau un mare conducător. Sunt cel mai slab dintre
cei mai slabi. Dar am gustat destul de mult din adevăr, ca să nu-mi
mai doresc nimic altceva decât adevărul. Ştiu că fiecare licărire a
chipului lui Isus pe care am primit-o, le-am împărtăşit-o oamenilor
şi lucrul acesta i-a ajutat. Ştiu că avem nevoie de tot ajutorul posibil,
pentru a ne sistematiza şi înfrumuseţa predicile, dar nevoia noastră
cea mai mare este să prezentăm mesaje proaspete, plămădite în
comuniunea noastră cu Cerul. Avem nevoie de puterea unei vieţi
mai înalte, mai curate şi mai nobile ca să îi conducem pe oameni la
Cincizecime. N evoia noastră, a predicatorilor, este să ne rugăm cum
-- - - -- -
trebuie, să studiem cum trebuie, să trăim cum trebuie şi să iubim

cum trebuie. Atunci vom predica cum trebuie."
Prieteni, părerea mea este că scrisoarea aceasta este minunată.
Mie mi-a mişcat inima.
Acum urmează o dorinţă generală, exprimată aproape în toate
scrisorile venite din partea pastorilor noştri şi din partea preşe
dinţilor de Conferinţă. Pare a fi o recunoaştere unanimă a unui rău
universal. Î n primul rând, vreau să vă spun că, în aceste scrisori,
nimeni nu este învinuit. Nu putem acuza pe nimeni. Suntem cu toţii
vinovaţi. Lucrăm cu toţii într-un sistem. Am intrat într-o rutină
şi ne este teamă să ieşim din ea, ca nu cumva să stricăm ceva. Am
ajuns Într-o Înfundătură. Cum să ieşim de aici? În aceste scrisori,
am primit câteva sugestii din partea unor oameni de bună credinţă,
sugestii care, după părerea mea, ne vor ajuta să ieşim din această
rutină. Unele scrisori folosesc cuvinte mai dure, dar toate sunt
scrise cu dragoste - fiecare dintre ele.
Să începem cu pastorul numărul 2 9 : "În opinia mea, cele două
mari slăbiciuni ale noastre sunt rezultatele faptului că ne luăm prea
puţin timp pentru studiu şi pentru câştigarea efectivă de suflete. Cea
mai bună introducere pentru predica mea de sâmbătă dimineaţă
este relatarea unei experienţe pe care am avut-o când am ajutat un
suflet necăjit. Experienţa personală este mai valoroasă decât zece
experienţe luate din cărţi."
Dacă trăiţi în mijlocul oamenilor, veţi avea astfel de experienţe şi,
datorită lor, predicile voastre din Sabat vor deveni mai interesante.
Observaţi că el vorbeşte aici despre " prea puţin timp pentru
studiu şi pentru câştiga rea efectivă de suflete ". Acesta este marele
strigăt care se aude pretutindeni: " Nu ne luăm timp pentru predi
carea Evangheliei şi nici pentru studiu." De ce spun lucrătorii aceştia
că au prea puţin timp? Multele activităţi ne absorb timpul cu totul.
Iată o altă scrisoare, numărul 94: " Când am lucrat ca pastor în
biserica din --1 m-am apucat într-o zi să alcătuiesc un program
pentru predicile din Sabat. Am descoperit cu uimire că, într-un an,
îmi rămâneau foarte puţine zile libere pentru predicarea generală.
Dacă am respecta programul propus de conferinţă, iată cum ar trebui
să arate programul personal pentru un an: patru Sabate pentru Cina
RASPU NSUL PREDICATORI LOR 247
- ----- -------------
Domnului, unul pentru libertatea religioasă, unul pentru lucrarea

misionară, unul pentru Şcoala de Sabat, unul pentru temperanţă, unul
pentru sănătate, şase pentru sărbători (Paşte, Ziua Recunoştinţei,
Crăciun, Anul Nou, Ziua Tatălui, Ziua Mamei), două pentru Săptămâna
de Rugăciune, patru pentru Sărbătoarea Secerişului, două pen
tru adunările de tabără şi două de concediu. Mai rămâneau numai
douăzeci şi cinci de Sabate. Pe parcursul unui an, primim în medie
vizita a doisprezece de pastori care nu pot fi ignoraţi. Mai rămân tre
isprezece Sabate pe an în care putem să hrănim turma."
Dar scrisoare după scrisoare arată că mulţi dintre pastorii noştri
au între trei şi şase comunităţi. Astfel, dacă împărţim aceste trei
sprezece Sabate la şase, vedem că avem o problemă. V-ar plăcea să
fiţi în locul acestor pastori?
" Sunt atât de aglomerat cu programele promoţionale venite de
la Conferinţa locală sau de la Uniune, încât pentru a le îndeplini şi
pentru a mă bucura de ele, ar trebui să ajung un sclav, un robot sau
un automat. Pe de o parte, îmi doresc să excelez în predicare, în vi
zitele de evanghelizare şi în câştigarea de suflete; dar pe de altă par
te, mi-ar plăcea să aplic sugestiile bine gândite de fraţii de la diferite
departamente. Dacă aş face tot ce este scris în scrisorile lor, mi-aş
consuma tot timpul cu şedinţele de comitet şi cu şedinţele consiliu
lui şcolii. Am trei comunităţi, deci înmulţiţi cu trei fiecare dintre
următoarele activităţi: Şcoala de Sabat, lucrarea cu exploratorii,
lucrarea cu tinerii, programele pentru familie şi educaţie, ora de
rugăciune, proiectele de binefacere, activităţile sociale, construcţia
bisericii, întâlnirea cu pastorii, protecţia civilă, cursul instructorilor
Crucii Roşii, şcoala comunităţii etc. şi tot aşa la infinit. Apoi, mai
sunt tot felul de programe speciale şi colecte pe care trebuie să le
susţinem, începând cu A de la ADRA, 8 de la binefacere, C de la co
lecta pentru colportori şi construcţia de biserici, D de la dedicarea
copiilor şi tot aşa, până la ultima literă din alfabet. M-am implicat în
multe dintre ele. Mi se spune: 'Haide, că tot nu ai nimic altceva de
făcut!' Este o oportunitate minunată de a albi frumos.
Pe deasupra, mai este şi activitatea de reparaţie şi întreţinere
generală - pastorul este instalator, electrician, zugrav, operator
şapirograf, arhitect; predicatorul se transformă într-un om bun la

toate şi într-un slujitor bun de nimic.
Într-un anumit sens, toată această activitate mă face să mă
simt bine. Î mi dă impresia că sunt într-adevăr cineva, chiar dacă
nu sunt decât una dintre micile spiţe ale unei roţi mari. Totuşi ea
se transformă într-un fel de monstru zgomotos de tinichea, într-o
'aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor', în loc să fie trupul
puternic, viu şi sfânt al lui Hristos."
Iată o imagine tulburătoare! Cuvinte tari, nu-i aşa? Dar scrisoa
rea nu se încheie aici. Ascultaţi:
"Aţi întrebat despre predicarea adventistă. Aceasta este intr-adevăr
ceva ce ne lipseşte - predicarea adventistă reală; predici simple,
zeloase, profetice, evanghelistice. Bisericile în care am slujit şi-au
îndeplinit obiectivele, chiar dacă nu-L promovez decât pe Hristos,
şi pe EI răstignit. Dvs. întrebaţi: 'A r trebui înlocuită predicarea cu
alte activităţi?' Frate, ce vreţi să spuneţi? Lucrul acesta are loc deja
prea des. Este adevărat că unii sunt învăţători, alţii pastori, alţii
administratori; dar apostolul şi evanghelistul mai are încă datoria
de a propovădui. Şi, fie că ceilalţi vor sau nu vor să-I asculte, oile
pierdute şi rănite tânjesc încă după solia lor. Unde este Ietro? Unde
este omul acela care să vină cu un plan pentru rezolvarea acestei
situaţii? "
EI îl aşteaptă pe Ietro! Unde este Ietro care să-i arate lui Moise ce
să facă? Vă amintiţi că el i-a propus să aleagă câte o căpetenie peste
zece. Poate că ar trebui să facem şi noi ceva asemănător.
Trec la următoarea scrisoare. " Din nefericire ", spune autorul
acesteia, " trebuie să vă dau veşti triste. După umila mea părere,
predicarea în această denominaţiune este jalnică. Totuşi nu cred
că predicatorul poartă toată vina. Este mai degrabă vina sistemu
lui. Partea predicării din activitatea pastorului este descurajată
aproape cu totul. Suntem continuu îndemnaţi să fim administratori
mai buni, să avem grijă de obiective şi de finanţe. Predicatorul este
ocupat cu atât de multe comitete şi colecte, încât neglijează tim
pul pentru studiu şi pentru pregătirea predicii. Iar şi iar constatăm
că amvoanele importante din Conferinţe sunt ocupate de pastori

pricepuţi la programe de promovare şi finanţare."
Altcineva spune: " Personal, sunt în lucrare de unsprezece ani,
m-am aflat sub conducerea a patru preşedinţi de Conferinţă şi nu
mai o singură dată am fost ascultat predicând de către preşedintele
Conferinţei; cred că aşa se întâmplă peste tot. Î nsă când este vorba
de rapoarte financiare, preşedinţii noştri vor să dăm câte un raport
în fiecare lună. După cum mi-au spus numeroşi predicatori, acesta
este motivul pentru care nu sunt entuziasmaţi de predicare. Ei re
cunosc că în situaţia actuală de descurajare a predicării, aceasta a
devenit sarcina cea mai puţin importantă din agenda predicatorl l
lui." Acestea sunt cuvintele unui predicator adventist.
"
"Î mi pare rău pentru această opinie critică , continuă el, " dar
mi-aţi cerut să fiu sincer. Membrii s-au săturat de predicile noas
tre slabe. Avem membri credincioşi care plătesc cheltuielile şi care
nu primesc nimic în schimb. Personal, cred că aceasta este cauza
cea mai importantă pentru care lucrarea lui Dumnezeu de astăzi nu
înaintează - membrii noştri nu sunt puşi la lucru printr-o predicare
puternică. Î n opinia mea, fiecare pastor ar trebui să fie în primul
şi în primul rând un predicator al Evangheliei puternic şi plin de
Duhul Sfânt."
Iată cuvintele unui predicator! Acestea sunt răspunsurile predi
catorilor!
La scrisoarea pe care am trimis-o, am primit două sute de răspun
suri din America de Nord şi consider că numărul acesta este reprezen
tativ pentru opiniile predicatorilor noştri. În toate scrisorile se
accentuează această idee. Poate că cei trei sute care nu au răspuns
nu sunt de acord cu aceşti două sute. Dar din moment ce opinia celor
treizeci şi trei de preşedinţi de Conferinţă concordă aproape în între
gime cu a lucrătorilor de pe teren, consider că avem o imagine corectă
despre opiniile pastorilor noştri. Este un rezultat semnificativ.
"
" Mă tem că lucrarea nu se va încheia niciodată , spune predica
torul numărul 47, " dacă încercările şi metodele noastre omeneşti
nu vor fi abandonate cu totul. Î n prezent, suntem atât de dependenţi
de sfaturile omeneşti, încât nu mai rămâne prea mult loc pentru
sfaturile lui Dumnezeu. Cred că există mult adevăr în afirmaţia că

predicarea noastră este cât se poate de bună în condiţiile actuale.
Cred că predicarea noastră va fi bună şi că eforturile noastre vor fi
binecuvântate, dacă ne vom găsi mai mult timp pentru a ne îndepli
ni îndatoririle la care am fost rânduiţi.
Activitatea departamentelor ne acaparează lucrarea cu -totul
şi, într-un anumit sens, ne-a deformat lucrarea, dând impresia că
pastoraţia şi pastorii contează cel mai mult. Nu trebuie să uităm că
biserica şi membrii bisericii contează cel mai mult. Este de dato
ria noastră să-i ajutăm pe membrii trupului să îşi păstreze legătura
cu Cerul. Redeşteptarea spirituală este singura soluţie în această
situaţie."
Iată o opinie înviorătoare! Î mi place să văd că oamenii îşi exprimă
părerea şi că spun ceea ce gândesc. Acestea sunt lucrurile pe care şi
le spun când se întâlnesc, dar nu le exprimă des la întâlnirile noas
tre publice. De aceea le amintesc aici. Lucrătorii de pe teren au scris
aceste scrisori, iar eu am devenit portavocea lor.
Iată scrisoarea numărul 2 2 : " Pastorii şi lucrătorii din districte,
pe care îi cunosc personal şi îndeaproape, sunt ocupaţi cu multe
lucruri şi la fel sunt şi eu. Lucrarea noastră are atât de multe aspecte
şi faţete, încât ajungem să fim oameni buni la toate şi slujitori buni
de nimic. Nu am soluţia la această problemă şi, dacă aş crede că o
am, aş fi nerăbdător să o supun atenţiei fraţilor mei. Toate ramurile
programului nostru complex par a fi absolut necesare. Ne trezim
că alergăm de colo până colo şi că ne mai rămâne prea puţin timp
pentru chemarea noastră, pentru predicarea Cuvântului în duhul
şi puterea care mişcă inimile membrilor noştri. Prea puţini dintre
noi au sau îşi iau mai mult de câteva minute pe zi pentru studiu
devoţional profund, timp care ştiu că este necesar pentru a trans
mite mesaje mişcătoare de la amvon. Cred că lucrarea personală
de câştigare de suflete este partea esenţială a chemării noastre. Eu
recunosc această chemare, dar probabil că un paragraf din Istoria
mântuirii, de la paginile 2 60, 2 6 1, exprimă mai bine ceea ce vreau
să spun. Ascultaţi aceste cuvinte minunate din Spiritul Profetic:
'A ceia care au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi conducătorii
lucrării Sale, supraveghind binele spiritual general al bisericii,
RĂSPUNSUL PREDICATORILOR 2 5 1
trebuie să fie eliberaţi cât mai mult cu putinţă de grijile şi de pro

blemele trecătoare. Cei pe care Dumnezeu i-a chemat să slujească
prin cuvânt şi învăţătură trebuie să aibă timp pentru meditaţie,
rugăciune şi studiul Scripturilor. [Observaţi: " timp pentru meditaţie,
rugăciune şi studiul Scripturilor." ] Dacă se ocupă cu detaliile mai
mici ale administrării şi cu tratarea diferitelor temperamente ale
celor din biserică, discernământul lor spiritual va scădea.'
Prieteni, dacă aceste cuvinte din Spiritul Profetic sunt adevărate,
de ce nu ascultăm de ele? De ce nu putem învăţa de la biserica
apostolică în care cei care conduceau lucrarea, cei care predicau Cu
vântul, cei care slujeau în cuvânt şi în învăţătură au rânduit oameni
care să se ocupe de treburile bisericii şi au spus: 'noi vom stărui
necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântuluil' (Fapte 6,4).
Atunci Cuvântul se răspândea, solia avea succes şi biserica a crescut
foarte mult.
Ar trebui să rânduim un nou tip de slujbaşi în lucrarea noastră: di
aconii - oameni angajaţi cu normă întreagă şi plătiţi de Conferinţă la
fel ca predicatorii noştri, asemenea diaconilor din biserica primară
care uneori predicau, este adevărat, şi făceau lucrare personală, dar
a căror sarcină principală era să aibă grijă de treburile bisericii. Să-i
lăsăm pe aceşti oameni să poarte de grijă bisericii, să se îngrijească
de bunurile bisericii, să aibă grijă ca totul să meargă bine şi să-i
lăsăm pe predicatori să predice. O, ce zi vom trăi atunci !
Cred c ă s e ţin prea multe programe promoţionale în Sabat, în
loc să fie hrăniţi oamenii. Î n ultimele patru luni, atunci când în cer
cam, în maniera cea mai spirituală posibilă, să prezentăm o primă
parte dintr-un astfel de program, trei persoane - neadventiste -
au plecat de la serviciile noastre divine de dimineaţă. O doamnă
neadventistă a părăsit biserica în timpul serviciului divin şi a spus:
' Î nţeleg că trebuie să se facă şi acest fel de lucrare, dar sunt foarte
dezamăgită că nu am putut să ascult o predică bună.' Bineînţeles
că trebuie să se facă unele anunţuri în Sabat, când oamenii sunt
adunaţi laolaltă, şi că este posibil ca Hristos să se afle în centrul
programului promoţional. Dar sunt atât de multe lucruri de făcut
---- ----
în aceste campanii şi ni se cere să susţinem atât de multe programe

speciale, încât uneori ne întrebăm la care dintre ele putem renunţa.
Categoric că programele sunt importante pentru ca membrii
noştri să continue să-i pregătească pe alţii şi să se pregătească pe
ei înşişi pentru Î mpărăţie, dar ele nu trebuie să înlocuiască predi
carea. Eu cred că programele, ca să fie bune, trebuie să fie legat-e de
viaţa creştină practică şi de câştigarea de suflete."
Î n continuare, autorul acestei scrisori propune o soluţie pe care
unii o vor găsi bună. El citează din experienţa lui Enoh din Patriarhi
şi profeţi, (ediţia 2006), pag. 79:
Î n mijlocul unei vieţi de muncă activă, E noh a m enţinut
cu stăruinţă comuniunea sa cu Dumnezeu. C u cât era
mai mare şi mai presantă lucrarea, cu atât mai continue
şi mai fierbinţi erau rugăciunile. La anumite intervale
de timp, el continua să se retragă din societate. După ce
rămânea un timp între oameni, în mijlocul societăţii, lu
crând în favoarea lor prin sfat şi exemplu, el se retrăgea
pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind şi
însetând după cunoştinţa divină pe care numai singur
Dumnezeu o poate da.
" Propun cu umilinţă", spune acest pastor mai departe, " ca pasto
rii noştri să încerce să-şi ia aceste 'intervale de timp'. Eu am încercat
sporadic în ultimele luni, dar acum intenţionez să stabilesc o anumită
zi în fiecare lună, în care să mă retrag cu totul din societate."
Î ntrebarea mea este: Este suficientă o zi pe lună? Nu cred. Cred
că mai degrabă ar trebui să fie o zi pe săptămână, în care să petre
cem timpul numai cu Dumnezeu, cu Biblia şi cu sufletul nostru. Ştiu
că unul dintre evangheliştii noştri, un om foarte ocupat, şi-a pus
deoparte ziua de joi după-amiază şi se retrage complet într-un loc
unde nu sună niciun telefon.
Am aici o scrisoare trimisă de unul dintre pastorii noştri de suc
ces (numărul 73), care ne spune că a acceptat adevărul la optspreze
ce ani şi că şi-a dorit foarte mult să îl aducă şi pe tatăl lui la credinţă.
După multe rugăminţi şi stăruinţe, a reuşit să-I aducă la biserică
--- - - ---�---- �--- - -
doar de două ori, însă în ambele ocazii a fost un program pentru o

colectă specială, fără predică. Iar tatăl i-a zis: " Toţi fraţii din biserica
ta nu vor altceva decât bani. Să nu mă mai chemi niciodată." Şi nu
a mai reuşit să-I aducă vreodată. Nu a acceptat credinţa niciodată.
Pastorul acelei comunităţi ar fi trebuit să includă în programul spe
cial un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru păcătoşi.
"
" Motivul pentru care predicarea noastră este precară , ni se
spune în scrisoarea numărul 53, " este acela că nu ne luăm timp
să pregătim predicile aşa cum ar trebui. Cred că acest obicei
prost îşi are începuturile în primii ani ai lucrării de pastoraţie. Î n
loc să ne luăm timp să planificăm şi să concepem un program de
studiu consistent, ne ocupăm cu susţinerea a tot felul de campanii
promoţionale, pentru că ele ne sunt date de-a gata.
Un alt punct slab al predicării noastre este faptul că ni se impune
să promovăm prea multe programe, când ar trebui să predicăm
Cuvântul lui Dumnezeu. Oricât de bine este pregătită o predică
promoţională, ea are totuşi un efect contrar asupra neadventiştilor
prezenţi şi, totodată, asupra propriilor noştri membri care vin să
asculte Cuvântul."
Î n scrisoarea numărul 67 ni se spune: " De curând, într-un Sabat,
în timpul unui program de redeşteptare la care participau pentru
prima dată câţiva prieteni de adevăr, stăteam în scaun şi tremu
ram pentru ei, fiindcă timp de treizeci de minute a fost prezentată
invitaţia ca membrii să meargă să cânte colinde şi s-a stabilit cine,
când şi cu ce maşină să meargă. Fireşte că am fost nevoit să scurtez
predica, pentru ca să nu depăşesc timpul. Apelul prelungit pentru
colectă, făcut în timpul serviciului divin din Sabat, nu pregăteşte
atmosfera pentru predică. Vizitatorii care asistă la astfel de lucruri,
cu siguranţă că nu sunt atraşi de biserică."
Î ntr-o altă scrisoare ni se spune: " Suntem Împovăraţi cu multe
campanii, cu mobilizări şi cu materiale departamentale - toate
bune, de altfel -, cu materiale pentru zilele speciale, dar pregătite
de persoane care nu au nicio idee despre nevoile membrilor. Ast
fel, păstorului turmei nu-i rămâne decât să-şi hrănească oile puţin
câte puţin, ca Într-un regim de Înfometare. Sper ca, Într-o zi, pas-
2 5 4 P A ş TE O_IL_E M E L E !
___ ___ _ ___ __ ______ ___ _ _ __ _ _ _____ _ _ _ _ _ ______ ___ __ ____
torul local să-şi poată dedica timpul celor care i-au fost daţi în grijă
- să-i hrănească, să îi încurajeze spiritual şi să pregătească astfel
un popor care să-L întâmpine pe Dumnezeul lui. Deseori, suntem
presaţi să participăm la diverse proiecte în timpul lunilor de iarnă,
când ar trebui să investim timp şi energie în câştigarea de suflete.
Poate că acest lucru este irelevant pentru predicarea adventistă,
însă tot ce are de-a face cu predicatorul îi influenţează predicarea."
Comentariile continuă astfel scrisoare după scrisoare, predica
tor după predicator, mărturie după mărturie. Şi, spre marea mea
surprindere, aproape tot atâţia preşedinţi de Conferinţe şi adminis
tratori au scris la fel pe această temă.
Numărul 34 spune: " Predicile din Sabat să fie mai puţin cen
trate pe campanii şi mai mult centrate pe Hristos. Activităţile nu
trebuie să ia locul consacrării. Este nevoie de mai multă pregătire
personală a predicii. Prea multe predici sunt pregătite în pripă sau
sunt pregătite prea slab. Pastorul poate avea putere spirituală în
predicare numai atunci când îşi ia mai mult timp pentru studiu per
sonal, rugăciune şi meditaţie pentru predica din Sabat."
Trei preşedinţi au propus să se depună mai mult efort pentru a
transforma orice tip de program într-un program de câştigare de
suflete. Campania pentru Semne, de exemplu, devine un program de
continuare a lucrării cu prietenii de adevăr sau un mijloc de evan
ghelizare pentru găsirea de noi prieteni de adevăr. Sărbătoarea
Secerişului devine o lucrare de găsire a sufletelor, dar şi o campanie
de strângere de fonduri. Astfel, predicarea poate să însoţească
diferite programe. Unii fac ceva în privinţa aceasta, dar toţi admit
că este nevoie de o schimbare.
"
" Preocuparea mea , spune unul dintre preşedinţi, " este faţă de
predicatorul obişnuit, faţă de cel care trebuie să păstorească trei,
patru sau cinci biserici mai mici; sau, dacă este privilegiat, ca de ex
emplu pastorul nostru din acest oraş, el trebuie să aibă grijă de cel
puţin o grupă mică. Aceşti oameni ajung să-şi viziteze turma de cel
mult două ori pe lună, în cele mai fericite cazuri. Î ntr-o singură oră,
ei trebuie să prezinte toate programele promoţionale şi să aibă grijă
de multele treburi ale bisericii. De aceea, o mare parte a predicării
lasă de dorit. Nu mai rămâne prea mult loc pentru predicarea plină
de Duhul Sfânt, atunci când trebuie să încheiem predica cu un apel
de a oferi bani pentru o centrală nouă sau pentru un abonament
la o revistă bună. Povara aceasta apasă greu pe umerii lucrătorilor
noştri. Ei resimt această presiune. Î n urmă cu câţiva ani, i-am rugat
pe lucrătorii noştri să completeze un chestionar despre predicare şi
am constatat că aceasta era marea lor îngrijorare. Dorinţa lor era să
nu mai fie atât de presaţi cu campaniile de promovare, ca să dedice
mai multă atenţie salvării sufletelor şi predicării."
Un alt preşedinte propune ca lucrătorii noştri, mai ales cei care
au o singură comunitate mare, să facă din fiecare al doilea Sabat
un Sabat strict evanghelistic. Î n ziua aceea, să nu se facă nicio cam
panie de promovare. Desigur, soluţia aceasta nu poate fi aplicată de
pastorii care au mai mult de o biserică.
Preşedintele numărul 40 ne spune: " O, cât de multă nevoie au
membrii noştri dragi să audă în fiecare Sabat predici bune şi so
lide din Biblie şi cât de mult tânjesc ei după ele! Unii dintre pastorii
noştri recurg la filozofie, trecând cu vederea soliile uluitoare rostite
de Ioan Botezătorul, de Ilie sau pe cele din Matei 2 4 şi Apocalipsa
14. Predicăm noi despre profeţiile din Daniel şi Apocalipsa cu tot
atâta elan şi entuziasm sau vorbim despre întrebările ingenioase
puse de vreun profesor de Biblie şi despre interpretarea profeţiilor
dată de el? "
Un alt preşedinte, numărul 50, spune că există o Conferinţă în
care toţi lucrătorii îşi iau cel puţin trei luni pe an pentru Sărbătoarea
Secerişului. Este evident că pastorul, copleşit de toate aceste înda
toriri, nu mai are timp să studieze profund pentru a veni la amvon
în Sabat dimineaţă cu mintea concentrată asupra mesajului pe
care vrea să-I transmită. Preşedintele acesta ne spune: " Nu avem
tot atâta timp pentru studiu şi meditaţie cât au pastorii din alte
denominaţi uni."
Aşadar, observăm că preşedinţii sunt, în general, de acord cu
pastorii. Unul dintre lucrătorii noştri merge atât de departe, încât
afirmă că, dacă se înşală, dacă predicarea directă a Cuvântului în
fiecare Sabat nu este planul lui Dumnezeu pentru hrănirea turmei,
pentru întărirea ei şi pentru încheierea lucrării lui Dumnezeu pe

pământ, atunci să fie anunţat. " Dacă planul actual, care pune accen
tul pe programele promoţionale, pe activităţile instituţionale mai
mult decât pe predicare, este cel corect, dacă prin această metodă
indirectă se va putea încheia lucrarea, de ce nu recunoaştem lucrul
acesta şi de ce nu schimbăm cursurile predate în colegiile noastre,
ca să-i instruim pe tinerii noştri cum să facă reclamă şi cum să facă
această lucrare promoţională? "
Până la urmă, aceasta este o sugestie destul de bună, nu-i aşa?
Î n condiţiile în care studenţilor noştri li se va cere să facă această
lucrare, atunci negreşit că ar trebui să fie instruiţi cum să o facă,
întrucât în prezent nu au asenlenea cursuri. Ei sunt învăţaţi cum
să predice şi cum să ţină studii biblice. Apoi, merg în district şi
constată că se aşteaptă din partea lor cu totul altceva.
Î n răspunsurile lor, predicatorii spun: " Ca să predicăm, noi tre
buie să ne rugăm, să studiem şi să-i vizităm pe oameni. Aceasta este
sursa predicilor noastre. Nu putem urca la amvon storşi de puteri şi
obosiţi de multa alergătură, trudă şi îngrijorare de peste săptămână
şi să mai fim în stare să-i hrănim pe oameni. Oile aşteaptă hrană în
zadar."
Credem sau nu credem, ne convine sau nu ne convine, totuşi
acesta este cuprinsul scrisorilor. Am citit pagină cu pagină, ceasuri
întregi şi am simţit împreună cu autorii lor. I-am însoţit cu sufle
tul în districtele lor, i-am vizitat pe bolnavi, am reparat centrala
termică, am rezolvat problemele apărute în şcoala comunităţii, am
strâns bani, am scris articole, i-am convins pe oameni să meargă
să colinde seară de seară, am lucrat din casă în casă, am organi
zat colecte speciale şi am ţinut predici în care am promovat Sabat
de Sabat Semnele Timpului şi alte reviste, Săptămâna Temperanţei,
Sărbătoarea Secerişului, postul nostru de televiziune şi postul nos
tru de radio şi alte cauze bune. Iată ce ne spun predicatorii noştri!
I-am văzut pe tineri că stau treji până noaptea târziu. I-am văzut
plângând, m-am rugat împreună cu ei şi am încercat să-i împiedic să
se descurajeze şi să se apuce de altceva. I-am simţit foarte aproape
de sufletul meu. Tinerii aceştia au nevoie de încurajare. Ei au nevoie
să creadă că predicarea este cel mai frumos lucru din lume.
RASPUNSUL PREDICATORILOR 2 5 7
Deci c e putem face noi î n această privinţă? Lucrătorii noştri spun

că soluţia ar fi ca fiecare să înţeleagă că este răspunzător înainte de
toate în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să încercaţi să vă integraţi în
tipul potrivit de program, în ciuda mediului neprietenos în care vă
aflaţi. Trebuie să vă daţi toate silinţele acolo unde vă aflaţi - într-un
context dificil, unde riscaţi să fiţi înţeleşi greşit. Trebuie să încercaţi
treptat să vă integraţi într-un program în care puteţi să-I slujiţi
Domnului mai deplin, aplicând spiritual unele dintre aceste lucruri
şi predicând mai mult din Biblie, până când tot mai mulţi dintre
noi vor face ceea ce trebuie. Toţi suntem răspunzători şi toţi sun
tem vinovaţi, pentru că suntem o echipă. Vina nu o poartă numai o
anumită persoană - toţi suntem răspunzători.
Sper că voi, studenţii de la seminar, veţi înfrunta această reali
tate şi că o veţi accepta. Sper că veţi înţelege că, orice se va întâm
pla şi orice poveri veţi purta, nu veţi ajunge predicatori eficienţi,
predicatori buni, predicatori plăcuţi în ochii Domnului dacă nu
studiaţi Biblia, dacă nu citiţi Spiritul Profetic şi dacă nu vă luaţi timp
să citiţi şi alte cărţi; dar, în mod special, dacă nu vă rugaţi şi nu-i
vizitaţi pe oameni acasă la ei, dacă nu le observaţi nevoile, dacă nu
vă inspiraţi predicile din realităţile vieţii şi din starea lumii şi dacă
nu proclamaţi Cuvântul lui Dumnezeu.
Preşedinţii sunt de acord aproape în totalitate cu lucrătorii în
ceea ce priveşte nevoia de a predica din Biblie, nevoia de a predica
solia de odinioară. Cineva spune: " Dacă mişcarea aceasta se adap
tează la predicarea modernă şi la gândirea modernă, atunci sun
tem terminaţi, iar Dumnezeu va trebui să ridice pe cineva care să
facă lucrarea bisericii rămăşiţei. Se pare că a apărut moda de a ţine
predici psihologice sau predici după modelul lui Norman Vincent
Peale. Se vorbeşte că evanghelizarea este demodată. Unii ţin predici
înflorite, fără să citească prea mult din Biblie, cel mult un text!
Unii ne spun că am intrat într-o altă epocă. Trebuie să admitem
că lumea s-a schimbat. Personal sunt emoţionat şi entuziasmat
când mă gândesc că profeţia Bibliei şi prezicerile Spiritului Profetic
se împlinesc în timpul vieţii mele. Î n copilărie, îmi era greu să cred
că vor veni peste noi atât de repede evenimentele prezise în Biblie
258 PAŞ� OI L E f\I!�L�
_ _ _ _ __ _ __ __ _ _ __ _ _ __ ____ _ _ __ _ _ __ _ _ _
şi în Spiritul Profetic, dar am ajuns să văd împlinindu-se mai multe

profeţii decât au îndrăznit să prevadă predicatorii pe care i-am as
cultat atunci. Cred că, dacă există vreo soluţie, atunci trebuie să o
aplicăm cât mai repede. Principiile fundamentale ale soliei noastre
nu au fost niciodată atât de solide şi de sigure ca în prezent."
Printre scrisorile cele mai bune pe care le-am primit, s-au nu
mărat şi cele de la fraţii noştri de peste ocean care au funcţii admi
nistrative. Citez dintr-una din aceste scrisori:
" Singura mare îmbunătăţire pe care noi, predicatorii adventişti,
putem să o aducem este să predicăm mai mult din Biblie decât de
spre filozofia şi experienţele noastre. Eu cred în ilustraţii şi sunt
convins că predicile noastre trebuie să fie interesante, Însă un vorbi
tor public necreştin ne depăşeşte cu mult în privinţa susţinerii unor
discursuri interesante. Arma noastră, tăria noastră este predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu." Prieteni, la aceste cuvinte nu pot să spun
decât "Amin şi iar amin! " Expeditorul acestei scrisori continuă:
" Dacă predicarea în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea îşi pierde
importanţa pe zi ce trece, acest lucru se datorează faptului că am
părăsit drumul principal al predicării Bibliei şi ne-am rătăcit printre
buruienile şi pădurile filozofiei şi ale preocupărilor omeneşti. Pri
vind înapoi la experienţa mea, sunt cu totul ruşinat de unele aşa-zise
predici, pe care le-am ţinut înaintea oamenilor. Dorinţa mea sinceră
este ca, prin harul lui Dumnezeu, să predic mai mult din Cuvântul Său
minunat şi să mă familiarizez cu el neîncetat."
Bărbatul acesta declară: "Am părăsit drumul principal al predi
cării Bibliei şi ne-am rătăcit printre buruienile şi pădurile filozofiei
şi preocupărilor omeneşti." Atunci ar trebui să ne întoarcem Înapoi,
nu-i aşa?
. Şi iată aici un lucru care mă interesează foarte mult, fiindcă am
stat de vorbă cu acest bărbat înainte ca el să plece peste ocean:
"
" Probabil că eşti interesat să afli , scrie el, " că după mica noastră
discuţie pe care am avut-o în mi-am procurat imediat discurile
---J
cu Biblia şi am instalat în casă un sistem unic de boxe. Am o boxă

în baie, una în dormitor şi una în sufragerie. Pe parcursul a şase
luni, am ascultat de două ori tot Noul Testament şi o dată aproape
tot Vechiul Testament, şi aceasta numai în timp ce mă bărbieream.

Mă străduiesc să îmi umplu mereu mintea cu ceea ce se găseşte în
Cuvântul lui Dumnezeu."
Pot afirma că omul acesta se dezvoltă permanent. El va deveni
negreşit un predicator puternic, fiindcă îşi umple inima şi mintea cu
cele scrise în Cuvântul sacru al lui Dumnezeu.
Unul dintre conducătorii noştri din India spune: " Se pare că la
toţi ne este uşor să ne luăm timp pentru orice altceva numai pen
tru predicare nu. De ce? Ar trebui ea înlocuită cu altceva? Catego
ric că nu! Ar trebui să se schimbe? Nu, predicarea nu trebuie să se
schimbe. Numai predicatorul trebuie să se schimbe, iar schimbarea
aceasta să fie una interioară, nu exterioară." Î i dau dreptate.
Un preşedinte de Conferinţă declară că îşi simte sufletul apăsat
când descoperă că mulţi lucrători sinceri s-au lăsat cuprinşi de
simţământul inutilităţii. " Unii dintre fraţii noştri mai în vârstă au
devenit cinici şi deprimaţi ", ne spune el. "Avertizarea Domnului ne
stă în faţă neîncetat: 'Mulţi Î mi vor zice în ziua aceea: «Doamne,
Doamne! N-am făcut noi cutare şi cutare lucru pentru Tine?»'
Î n ciuda tuturor eforturilor lor, Domnul va fi nevoit să le zică:
'Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi, toţi care
lucraţi fărădelegea' (Matei 7,23). Trebuie să-i determinăm pe oa
meni să se încreadă în Dumnezeu şi nu în altceva."
Un predicator foarte bun trimite următoarele cuvinte din Africa
de Sud: " Cred că, în general, predicarea în rândul adventiştilor de
ziua a şaptea de astăzi este în declin faţă de predicarea obişnuită
din urmă cu câţiva ani ... Î n vremea aceea, erau 'uriaşi' în ţară."
Predicatorul acesta povesteşte despre călătoriile pe care le-a făcut
în Statele Unite şi spune că unele predici. pe care le-a ascultat erau
alcătuite, în principal, dintr-un şir de citate şi dădeau dovadă de
prea puţină originalitate. Speranţa lui este că ne vom strădui să ne
întoarcem la predicarea biblică, centrată pe H ristos, la predicarea
evanghelică solidă, care să aibă acea notă de autoritate absentă în
aceste zile, din nefericire.
Unul dintre conducătorii noştri din Europa, care este un predi
cator adevărat, afirmă că " activităţile pe care le presupuneau
- - -- - - - --- - ------ - - - - - -- - - -- -- --- - - - - - ------- - - - - - - ---
diferitele poziţii oficiale pe care le-a avut în ultimii ani i-au distras
atenţia de la subiectul captivant al predicării." Acest gânditor lucid
spune că avem nevoie de o lucrare de predicare consacrată mai
mult ca oricând, că acum există o tendinţă continuă de a ne abate
atenţia de la aceste scopuri şi obiective. Spre exemplu: "Ţinând cont
de accentul tot mai mare pus pe necesitatea de a atinge anumite
obiective şi de numărul crescut de campanii ale bisericii, ţinând
cont de tendinţa administratorilor Conferinţelor de a plasa respon
sabilitatea finală asupra pastorului local, tentaţia continuă a aces
tuia este de a-şi abate predicarea spre ceea ce constituie, până la
urmă, nişte obiective mai mărunte. Scopul suprem al predicii de
Sabat dimineaţă este fără îndoială acela de a-i ajuta pe membri să-L
cunoască mai bine pe Dumnezeu, să cunoască responsabilitatea
faţă de El şi voia Sa pentru ei."
Mai departe, el aminteşte cuvintele lui Pavel care a declarat că nouă
ni s-a încredinţat propovăduirea împăcării (2 Cor. 5,19). " Ceea ce vreau
să spun", continuă el, " este că pastorul nu-şi poate permite să se abată
în predicarea sa de la această misiune rânduită de cer şi că, dacă s-a
specializat în interpretarea profeţiilor sau în aşa-numita predicare
promoţională, această specializare ar trebui supusă sau subordonată
obiectivului împăcării." Aceasta este adevărata lucrare de pastoraţie:
a-i aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu fie prin predicarea despre
profeţii, fie prin activităţile promoţionale sau de oricare alt tip.
Scrisoarea continuă: "În ceea ce priveşte chestiunea schimbării
condiţiilor în anumite aspecte, răspunsul trebuie să fie un ca
tegoric DA, însă predicatorul însuşi trebuie să se schimbe într-o
anumită măsură. Î n definitiv, el este răspunzător, în primul rând,
înaintea lui Dumnezeu, iar pastorul adevărat este dator să-şi res
pecte propria conştiinţă şi propria datorie faţă de Dumnezeu, care
l-a chemat."
După aceea, autorul acestei scrisori, un foarte bun prieten de-al
meu şi un slujitor sincer al lui Dumnezeu, care lucrează ca admi
nistrator şi totodată ca predicator, spune: " Nu trebuie să ne lăsăm
stăpâniţi de împrejurări." Şi dă ca exemplu trei bărbaţi, neadventişti,
care nu s-au lăsat dominaţi de împrejurări: G. Campbell Morgan,
Dinsdale T. Young şi dr. Martin Lloyd Jones din Anglia. El vorbeşte

mai ales despre acesta din urmă, care a intrat în lucrare într-o vreme
a cinismului, a modernismului şi a îndoielii şi când doar puţini oa
meni veneau la biserică; însă biserica lui era tot timpul plină de
ascultători dornici, în mare parte tineri. El a vorbit neîncetat de
spre semnificaţiile fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dr.
Jones era cadru medical şi slujea într-o comunitate mică de pro
vincie din sudul Ţării Galilor, însă prin puterea predicării lui, într-o
ţară renumită pentru predicatorii ei puternici, el a avut un impact
atât de mare, încât a devenit unul dintre oamenii cei mai influenţi ai
ţării. Mai târziu, a fost chemat ca asistent al lui G. Campbell Morgan
în Londra şi, deşi pare ciudat, chiar l-a depăşit pe acesta. Morgan
era în vremea aceea înaintat în vârstă.
Scrisoarea se încheie cu următoarele cuvinte: " Nu putem decât
să ne exprimăm convingerea că mesajul acesta puternic, pe care
l-am primit ca pastori, trebuie să se facă simţit cumva în predicarea
noastră. Ne întrebăm, uneori, dacă e posibil ca accentul exagerat
pus pe organizaţie şi pe abilităţi să ne împiedice să ne evaluăm co
rect darul predicării.
Î n final, socotesc că predica din Sabat dimineaţă trebuie dedicată
exclusiv închinării şi, dacă este necesar să fie prezentate bisericii
diverse probleme, precum anunţuri şi activităţi promoţionale, ele
trebuie să fie făcute separat de predică; pastorul trebuie lăsat sub
căIăuzirea Duhului Sfânt pentru a-şi exercita darul, netulburat de
aceste activităţi. Părerea mea este că, numai în felul acesta, predi
carea poate să-şi îndeplinească funcţia legitimă."
Mă opresc acum din citirea acestor scrisori. Au mai rămas
necitite foarte multe, dar şi ele sunt la fel de importante şi de ur
gente. M ulte dintre ele vorbesc despre nevoia ca predicile noastre
să fie pline de elan, de nevoia ca oamenii să ştie că sunt chemaţi de
Dumnezeu şi să fie mai bine instruiţi decât până acum. Mulţi spun
că nu reuşim să captăm atenţia membrilor noştri mai bine decât
în trecut - de fapt, nu în toate zonele. Mulţi se tem de pericolul
dependenţei de tehnologie în loc de Cuvântul viu al lui Dumnezeu
- filme, diapozitive, lumină ultravioletă, diagrame. Toate îşi au locul
lor şi sunt utile. Î nsă unii predicatori se lasă stăpâniţi de ele şi nu

devin niciodată predicatori de prim rang, pentru că depind de ele
prea mult.
Mulţi cred că predicatorii noştri ar trebui, în primul rând, să predice
şi apoi să susţină activităţi promoţionale, că sute de comunităţi suferă
de malnutriţie, că mulţi dintre predicatorii noştri itineranţi în loc să
ţină predici, vorbesc despre jurnalul lor de călătorie şi despre excur
siile lor cu avionul, spun de câte ori au traversat ecuatorul sau de câte
ori au trecut cu avionul pe deasupra Polului Nord.
Preşedinţii noştri ne îndeamnă să prociamăm dragostea lui
Dumnezeu faţă de omul păcătos, să le spunem oamenilor că, fără
Hristos, păcătosul este pierdut şi fără speranţă, că are nevoie de un
Mântuitor, să le vorbim despre dragostea lui Dumnezeu şi despre
planul Său pentru păcătos şi pentru oamenii pierduţi de pretutin
deni, să le spunem că planul lui Dumnezeu pentru cei răscumpăraţi
este sigur şi cert, că mesajul nostru este întotdeauna actual atunci
când Îl prezentăm pe Isus, ajutorul omului pierdut, întrucât păcatul
este întotdeauna tot atât de modern ca şi epoca în care el apare - şi
tot la fel este şi Evanghelia care vine în întâmpinarea lui.
Preşedinţii noştri ne spun că predicarea adventistă de ziua a
şaptea este întotdeauna bună, atâta timp cât rămâne adventistă,
atâta timp cât vorbeşte despre Biblie şi despre Isus Hristos, singu
rul Mântuitor al oamenilor. Ei ne aduc aminte că esenţa predicării
noastre trebuie să fie cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, în
trucât ele conţin motivul existenţei noastre ca denominaţiune, că
ar trebui să ştim care este semnificaţia teologică a celor trei solii
îngereşti, iar dacă nu ştim, atunci ar trebui să le îngăduim fraţilor
de la Seminar să ne ofere ajutor în această privinţă. Ei ne spun că
predicarea adventistă este întotdeauna rea, atunci când este diluată,
amestecată şi inspirată din neo-ortodoxia actuală. Prin cuvântul
"
" neo-ortodoxie ei se referă la curentul care susţine că soluţia la
relele existente în lumea noastră va fi obţinută în timp, că natura
umană poate fi recuperată şi îmbunătăţită printr-o gândire corectă,
prin sfaturi bune, prin educaţie şi printr-un mediu corespunzător,
făcându-se abstracţie de cerinţele Bibliei, şi anume pocăinţa, măr
turisirea, naşterea din nou şi sfinţirea.
Unii sunt de părere că avem prea mulţi angajaţi: prea mulţi

secretari de departament, prea mulţi administratori, prea mulţi
funcţionari; că avem prea puţini predicatori puternici; că avem
un mesaj, dar că avem nevoie disperată de oameni care să îl poată
prezenta în mod clar şi convingător.
"
" Poate că sună exagerat , spune o persoană oficială importantă
a confesiunii noastre, " dar staţi de vorbă cu administratorii
Conferinţelor şi ai Uniunii şi veţi constata că este adevărat. Un alt
lucru deplorabil este faptul că tinerii noştri se străduiesc să-i imite
pe predicatorii protestanţi contemporani, al căror rol s-a redus la
acela de părinte-duhovnic. Este aproape ridicol să îi vezi pe tine
rii noştri, ne familiarizaţi încă pe deplin cu realităţile vieţii, cum se
străduiesc să le dea altora sfaturi cu privire la lucruri despre care
nu ştiu nimic, în loc să-şi îmbunătăţească lucrarea de predicare."
Pentru ca să nu se înţeleagă că autorul acesta dă o lovitură ro
lului de consilier al pastorului creştin, permiteţi-mi să adaug că în
totdeauna vom avea nevoie de consiliere creştină, dar că această
funcţie a pastoraţiei creştine trebuie îndeplinită de oameni cu
experienţă solidă. Vârstnicii să sfătuiască, iar tinerii să meargă în
linia întâi. Acesta este planul Bibliei.
În colegiile noastre, la seminar şi în Conferinţe, să ne străduim
să formăm predicatori mari, oameni consacraţi şi evlavioşi, oameni
care să predice adevărul.
Î n concluzie, membrii noştri vor trece cu vederea aproape toate
defectele unui pastor, dar nu vor trece cu vederea predicile slabe.
"
" Doamne, dă-ne slujitori capabili ai Cuvântului , este cererea lor.
Ni se aminteşte că " atunci când lăsăm neascuţită sabia Duhului
prin predici din ce în ce mai rare şi prin programe promoţionale tot
mai dese, neglijăm de fapt ceea ce duce la mântuirea sufletelor alto
ra şi a sufletelor noastre. 'Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!'"
Iată care au fost răspunsurile predicatorilor! Iar preşedinţii de
Conferinţă au exprimat opinii asemănătoare. Am primit sute de
pagini de la aceşti oameni sinceri ai lui Dumnezeu. Ei spun că oa
menii au foarte multă nevoie de Biblie - că flămânzesc după ea. Oa
menilor nu le place să fie criticaţi. Ei nu vor să audă tot timpul citate
după citate din Spiritul Profetic sau din altă parte. Ei vor să audă
predici biblice în armonie cu Spiritul Profetic. Ei vor să asculte oa
meni care ştiu că au fost chemaţi prin Duhul Sfânt şi care îşi dedică
timpul lucrării adevărate. Cuvintele care vin de la Dumnezeu nu pot
fi înlocuite cu nimic altceva.
Î n opinia mea, toate aceste scrisori sunt vrednice de atenţia
noastră şi ar putea alcătui o carte valoroasă. Poate că unii dintre
noi o vor dezaproba. Poate că unii îşi vor exprima nemulţumirea
când vor citi anumite părţi din ea. Poate că vom respinge anumite
părţi şi vom considera că ele exprimă adevărul numai în parte. Î nsă
în ansamblu, ea ne-ar oferi un tablou real. Ne-ar pune pe gânduri şi
cred că ne-ar determina să ne rugăm. Simplul fapt că am citit aceste
scrisori m-a determinat să mă rog şi să îmi examinez viaţa şi lu
crarea personală. Scrisorile acestea m-au făcut să mă simt foarte
umil. Aş vrea să pot vorbi în numele acestor oameni. Aş vrea să fiu
cu adevărat o portavoce pentru gândurile şi simţămintele lor. Mă
mândresc cu oamenii care au scris aceste scrisori. Sunt oameni ai
lui Dumnezeu. Toţi sunt credincioşi, sunt loiali şi fac tot ce pot în
sistemul pe care îl avem. Sunt credincioşi. Îşi iubesc semenii.
Pe zi ce trece, sunt tot mai fericit că fac parte din corpul pasto
ral al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care este alcătuit, în cea
mai mare parte, din oameni gata de sacrificiu, consacraţi, sinceri şi
evlavioşi. Ce armată de lucrători avem! Putem transcrie toate regu
lile şi principiile predicării la care ne putem gândi şi putem dobândi
cea mai bună instruire practică posibilă din lume; putem aranja să
avem condiţiile cele mai bune din punct de vedere omenesc; dar
dacă ne lipseşte acel singur lucru, dacă nu suntem creştini convertiţi
cu adevărat, născuţi din nou, plini de Duhul Sfânt, gata să dăm
mărturie, lucrarea noastră pastorală nu va fi niciodată adevărată.
Ascultaţi următoarele întrebări din Spiritul Profetic care ne stră
pung sufletul ca nişte săgeţi ascuţite:
A fost schimbat caracterul vostru? A fost înlocuit în
tunericul cu lumina, dragostea de păcat cu dragostea de
sfinţire şi curăţie? Aţi fost convertiţi voi, cei care sunteţi
angajaţi în lucrarea de a-i învăţa adevărul pe alţii? S-a
produs în voi o schimbare deplină şi radicală? A fost Dom

nul Hristos întretesut în caracterul vostru? Nu aveti voie
, ,
să fiţi nesiguri în această privinţă! Luminează S oarele

Neprihănirii în sufletul vostru? Dacă este aşa, voi ştiţi, iar
dacă nu sunteţi siguri că aţi fost sau nu convertiţi, nu-i
predicaţi nimănui de la amvon. Cum puteţi voi să călăuziţi
sufletele la un izvor de viaţă din care voi înşivă încă nu
aţi băut? Sunteţi voi cu adevărat fiii lui Dumnezeu sau
sunteţi nişte impostori? Î i slujiţi voi lui Dumnezeu sau le
slujiţi idolilor? Sunteţi voi schimbaţi de Duhul lui Dum
nezeu sau sunteţi morţi în păcatele şi nelegiuirile voas
tre? Pentru a ajunge fiii lui Dumnezeu este necesar mai
mult decât să visezi lucrul acesta. Oamenii sunt cântăriţi
în balanţă şi găsiţi prea uşori când trăiesc într-un păcat
cunoscut. Fiecare copil al lui Dumnezeu are privilegiul de a
fi un creştin adevărat clipă de clipă, prin urmare, tot cerul
se află de partea lui. El Îl are pe Domnul Hristos în inima
lui prin credinţă. Mărturii pentru pastori, ediţia 2007,
-
pag. 390
Iată, prieteni, provocarea pentru orice predicator, pentru orice
student la teologie, pentru orice student în practică, pentru orice
om care-şi îndreaptă faţa către Ierusalim. Aţi fost convertiţi, voi
care îi învăţaţi pe oameni? Nu avem voie să fim nesiguri în această
privinţă. Prietene, poate că ai o religie bazată pe experienţă. Atun
ci toate aceste probleme pe care le-am amintit nu vor sta în calea
unui om care Î l slujeşte cu adevărat pe Dumnezeu. El ia decizia de
a-L urma oriunde pe Domnul I sus Hristos şi de a asculta de El şi
de Marea Trimitere. Adevereşte Duhul Sfânt împreună cu duhul
tău că eşti un fiu al lui Dumnezeu? Dacă nu eşti sigur că ai fost
convertit, nu mai predica până nu dobândeşti această certitudine.
Iată care este mesajul meu pentru dvs. Am aici, în faţa mea, zeci
şi zeci de citate - pagini după pagini de materiale minunate. Dar
mă opresc aici. Dacă nu suntem convertiţi, nu putem face nimic, in
diferent cât timp ne luăm sau în ce sistem lucrăm. Dar putem să ne
predăm inima lui Isus.
266 PAŞTE OILE MELE! - --------- - ----
Părerea mea este că ar trebui să ne rugăm aşa: "Te rog, Doamne, să

trimiţi acum redeşteptarea şi să începi cu mine - o redeşteptare care
să îmi dea putere să trec peste greutăţi. Dă-mi harul, îndrăzneala,
curajul, înţelepciunea, bunătatea, tactul, dragostea, consacrarea,
viziunea - tot ce am nevoie - pentru a predica Evanghelia cu putere
şi discernământ. Trimite redeşteptarea care să îmi dea o viaţă nouă
în Hristos, ca să am o experienţă de povestit, o mărturie de proc
lamat, ca să pot zice: 'Ştiu că Isus îi mântuieşte pe cei păcătoşi, pen
tru că El m-a mântuit pe mine. Ştiu că El poate da putere asupra
păcatului, pentru că El îmi dă această putere. Ştiu că El izbăveşte de
sub puterea păcatului tăinuit şi îl eliberează pe păcătos, pentru că
El a făcut lucrul acesta pentru mine. Ştiu că El poate înfrânge orice
obicei mărturisit înaintea Sa. El a făcut lucrul acesta pentru mine.'"
Iată rugăciunea şi predicarea de care avem nevoie.
Dacă s-ar produce astăzi şi aici o redeşteptare, viaţa noastră s-ar
schimba şi predicile noastre ar fi eficiente, chiar şi în circumstanţe
neprielnice. Î n comunităţile noastre, în inimile noastre, în toată bi
serica noastră s-ar aprinde un foc care ar schimba totul. Numai aşa
se va realiza schimbarea - printr-un foc aprins în inimile oamenilor.
Mai întâi în inimile noastre, apoi în inimile celor de lângă noi. O ast
fel de redeşteptare ar însemna mai mult decât toate prelegerile şi
decât toate informaţiile pe care le-am putea obţine.
Î ntr-o iarnă, tata a participat la un curs special pentru predica
tori care a fost ţinut la Battle Creek. I-a avut ca profesori pe fraţii
Jones, Waggoner, Uriah Smith, W. W Prescott şi pe Ellen White. Sin
gurul lor manual era Biblia. Au avut un curs despre Romani şi unul
despre Galateni. Tata mi-a povestit că începeau, de obicei, cu Ro
mani şi că studiau zilnic două sau trei versete, alteori un verset sau
o jumătate de verset. Uneori, Duhul Domnului cobora în clasă, erau
cuprinşi de spiritul redeşteptării chiar acolo în clasă şi nu-şi mai
doreau să plece când suna clopoţelul. Stăteau toată dimineaţa şi,
uneori, toată după-amiaza. Studenţii se aşezau în bănci şi Î l găseau
pe Hristos în timp ce studiau Cuvântul, se ridicau şi îşi mărturiseau
păcatele. Acesta este tipul de studiu de care avem nevoie astăzi.
Aceasta este intervenţia Cerului care va da la o parte barierele şi
va lăsa şuvoiul să curgă: studiul personal al Cuvântului până când

Duhul coboară peste noi şi ne vorbeşte prin Epistola către Romani.
Atunci vom simţi că inimile ard în noi. Nu lăsaţi pe nimeni să vă
spună că aceasta nu înseamnă nimic.
Când cineva vă întreabă: " Te-ai convertit? Eşti mântuit? ", dacă
foloseşte cuvântul " mântuit" în sensul cel mai răspândit, adică "în
dreptăţit", " răscumpărat", atunci puteţi răspunde " Da" din toată
inima; " Sunt un copil al lui Dumnezeu ". Nu uitaţi că inima omului
este ca o cetate. John Bunyan a comparat inima cu o cetate care are
mai multe porţi: Poarta ochiului, Poarta urechii, Poarta sentimen
telor etc. Dumnezeu ne vorbeşte în multe feluri, prin ceea ce vedem,
auzim şi gândim, prin intelect şi prin emoţii. Dumnezeu le vo rb eşte
oamenilor în multe feluri, în funcţie de caracterul lor şi de mediul în
care trăiesc. Iar când Dumnezeu ne vorbeşte, să Îl ascultăm negreşit
şi să răspundem ca Samuel din vechime: " Vorbeşte, Doamne, căci
robul Tău ascultă" (1 Samuel 3,9). Să răspundem ca profetul Isaia:
"
"I ată-mă, trimite-mă! (Is. 6,8)
Dacă până acum am fost predicator pe jumăta te în loc să fiu
pre-dicator deplin, Dumnezeu să mă ierte şi să mă transforme.
" Schimbă-mi viaţa, Doamne, şi schimbă viaţa celor care mă ascultă! "
Aceasta este rugăciunea mea, în numele lui H ristos.
PR E L E G E R EA 7
Lectura predicatoril or
"
" S-o citească în toate zilele vieţii lui. (Deu
teronom 1 7, 1 9)
S
e povesteşte că, la încheierea unei cuvântări puternice, atât
Lyman Beecher, cât şi fiul lui, Henry Ward Beecher, au fost
întrebaţi:
- De cât timp aţi avut nevoie ca să pregătiţi predica din dimineaţa
aceasta?
- De patruzeci de ani, a venit răspunsul.
Orice predică este bine pregătită numai atâta timp cât îşi trage
seva dintr-o viaţă rodnică. Unii îşi pregătesc predicile; alţii se
pregătesc pe ei înşişi. Pregătirea pentru predică este însăşi viaţa
predicatorului. Pregătirea pentru predicare - din punct de vedere
intelectual, fizic şi spiritual - înseamnă pregătirea predicatorului
însuşi. Studiul şi meditaţia, însoţite de rugăciune serioasă, consti
tuie o parte importantă a pregătirii noastre pentru predicare.
Cel care vrea să predice cu adevărat trebuie să aibă ceva de spus.
El trebuie să aibă un mesaj, iar mesajul trebuie să vină de la Dumne
zeu. Revelaţia lui Dumnezeu a fost dată lumii nu numai prin natură
şi în mod direct în inima omului, ci şi în formă scrisă. Î ntrucât
mărturia scrisă este mai eficientă decât mărturia orală, Dumnezeu
a oferit mărturia Sa cu privire la adevăr în formă scrisă, pe paginile
Sfintei Scripturi - pe scurt, în Biblie. Prin urmare, ca să cunoaştem
voia lui Dumnezeu pentru omenire şi ca să fim în stare să le vestim
_ _ _ _ __ _ _ _ __ ��Tl�_R��EDICATORI LOR 269
oamenilor voia Sa, este necesar să fim foarte bine familiarizaţi cu

această mărturie. Atât cât depinde de noi, trebuie s-o cunoaştem şi
s-o integrăm în viaţa noastră.
Pe vremea lui Israel, Dumnezeu a poruncit ca fiecare împărat să-şi
facă o copie personală după Legea Domnului. Nu ştiu exact cât din
Sfânta Scriptură era cuprinsă în ea, dar se numea " Legea Domnului".
Împăratul trebuia să o transcrie cu mâna lui, pentru ca adevărul ei
să i se imprime adânc în minte. Î n Deuteronom 1 7, 1 9.20 stă scris
astfel: " Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui,
ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul lui, să păzească şi
să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate poruncile
acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui şi
să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga
şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul
lui Israel."
Să observăm motivele pentru care împăratul trebuia să o tran
scrie cu mâna lui şi să o citească în toate zilele vieţii lui. Raportul
spune: " Va trebui s-o aibă cu el " - trebuia să poarte această copie
peste tot. Nu avea voie să o piardă, să o uite pe vreun raft unde
să o acopere praful, ci trebuia să o poarte cu el. Observaţi că sunt
prezentate şapte motive pentru care trebuia să o citească zilnic:
(1) " ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul lui " ; (2) ca lI să
păzească ... toate cuvintele din legea aceasta" ; (3) ca să le "împli
nească" ; (4) " pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii
lui " - adică să nu uite că este om şi că are nevoie de ajutor; (5) ca să
nu se abată de la poruncile lui Dumnezeu - adică să nu apostazieze
şi să nu părăsească adevărul - " nici la dreapta, nici la stânga" (el
trebuia să păstreze calea de mijloc); (6) pentru ca să aibă multe zile
în împărăţia lui şi ca domnia lui să fie atât de lungă cât dorea Dum
nezeu; şi (7) copiii lui să aibă zile multe - altfel spus, ca dinastia
să nu fie întreruptă. Aşadar, era important ca împăratul să citească
Legea Domnului, să o citească mereu, să o poarte cu el şi să aibă o
copie personală a ei.
Dacă acest lucru era necesar pentru împăratul lui Israel, cu cât
este el mai important pentru pastorul creştin care lucrează pen-
tru destinul veşnic al oamenilor, care răspunde de credincioşii lui

şi care ştie că bunăstarea spirituală a lor depinde în mare măsură
de el. Cât de important trebuie să fie pentru el să aibă o copie a
Legii Domnului, a întregii revelaţii a Sfintelor Scripturi ! La fel ca
împăratul, el trebuie să o poarte cu el, s-o aibă cu el, să fie cartea lui
şi " s-o citească în toate zilele vieţii lui ". Totuşi, după cum am amintit
în prelegerea anterioară, mai sunt încă printre noi mulţi oameni
care nu au citit încă toată Biblia. Vă vine să credeţi?
Pare imposibil, dar aşa este, ştiu sigur că există printre noi pas
tori - şi nu puţini - care nu au citit niciodată toată Scriptura de la
Geneza la Apocalipsa. Personal, cred că aceia care nu au citit Biblia
de la început la sfârşit nu ar trebui hirotoniţi şi că tinerii care nu au
citit-o în întregime cel puţin o dată nu ar trebui autorizaţi să predice.
Aceasta cred că ar trebui să fie una dintre întrebările adresate ce
lor care urmează a fi hirotoniţi. Citirea în întregime a Scripturii ar
trebui să constituie o parte a pregătirii pe care o primim la Seminar,
la fel ca şi studierea ei pe porţiuni. Una dintre cauzele pentru care
atât de mulţi tineri au concepţii foarte neclare asupra învăţăturii
Bibliei este aceea că ei nu recunosc şi nu înţeleg relaţia dintre diferi
tele părţi ale ei. Cum poate cineva să înţeleagă Evanghelia, aşa cum
este ea descoperită în Noul Testament, dacă nu cunoaşte temeliile
ei însângerate puse în cărţile lui Moise şi ale profeţilor, în sanctuar
şi în serviciile din templul Israelului antic? Î ndemnul meu este să o
citiţi iar şi iar, nu doar o singură dată. Eu cred că pastorul de astăzi,
asemenea împăratului de odinioară, ar trebui să poarte Scriptura cu
el peste tot şi ar trebui " s-o citească în toate zilele vieţii lui ".
Deunăzi, în timp ce schimbam avionul în Cleveland, am văzut un
preot catolic care stătea şi citea liturghierul în ciuda agitaţiei din
jur - unii veneau, alţii plecau, alţii strigau. Î nsă el nu lua seama la
toate acestea. Preotul catolic trebuie să citească în fiecare zi slujba
preoţească şi toţi preoţii buni fac acest lucru. Este posibil ca pas
torul adventist de ziua a şaptea să facă atât de rar referire la Cu
vântul Sfânt, pe care îl consideră a fi sursa tuturor mesajelor sale şi
Cuvântul lui Dumnezeu venit din cer? Este posibil să nu îl citim în
toate zilele vieţii noastre?
LECTURA PREDICATORILOR 271
Unii oameni citesc repede, alţii încet; probabil că toţi ar tre

bui să citim nici prea repede, nici prea încet, nu numai ca să ne
bucurăm de Cuvânt, ci şi ca să-I înţelegem. Este bine ca, din când
în când, să privim Scriptura ca " din avion ". Când călătorim cu avi
onul, vedem pământul dintr-o altă perspectivă. Privit de sus, din
aer, el · pare o hartă uriaşă pe care putem observa râurile, munţii,
pădurile, oraşele. Obţinem o perspectivă generală asupra ţării, ceea
ce nu putem vedea dintr-un mijloc de transport terestru sau din lo
calitatea în care locuim. De aceea, am zis că din când în când ar tre
bui să privim Scriptura ca " din avion". Ar trebui să o citim de la un
capăt la altul o dată sau de două ori pe an - adică să o citim într-un
ritm destul de rapid, ca să surprindem măreţia, unitatea, puterea
ei şi, totodată, ca să revedem dintr-o singură privire marea istorie
a mântuirii, care începe în Geneza şi atinge punctul culminant în
Apocalipsa.
Î n urmă cu câţiva ani, am citit experienţa unui pastor metodist
care pe 1 ianuarie în fiecare an, lăsa deoparte orice altă carte şi
citea numai Biblia, începând cu Geneza şi terminând cu Apocalipsa.
Lăsa deoparte ziarul bisericii lui. Nu se mai uita pe niciun ziar. Nu
mai citea absolut nimic în afară de Biblie. Luându-şi aproape o oră
şi jumătate pe zi, el reuşea să citească toată Scriptura într-o lună.
El spunea că metoda acesta îl ridica spiritual foarte mult şi că era
o mare binecuvântare pentru predicarea lui. Era atât de încărcat de
Biblie, încât forţa inspiraţiei ei îl susţinea pe tot parcursul anului
respectiv. Bineînţeles că după 31 ianuarie citea în fiecare zi câte o
porţiune din Biblie. Asemenea împăratului din vechime, el o citea
" "
"în toate zilele vieţii lui , însă o dată pe an îşi administra o " injecţie
de Biblie în soluţie concentrată.
Am aplicat şi eu, uneori, această metodă şi mărturisesc că este
o experienţă extraordinară. Î ncercaţi-o şi voi ! Unii mi-au povestit
experienţa lor în această privinţă. Cine poate să spună că este prea
mult să citim toată Scriptura o dată pe an după această metodă?
Fireşte că pastorul trebuie să fie înaintea membrilor săi în ceea ce
priveşte citirea Bibliei. În unele boli trebuie administrate doze con
centrate de vitamine sau de medicamente, iar secularizarea, super-
ficialitatea şi ceaţa spiritului lumesc sunt nişte boli care ne învăluie

cu uşurinţă. Prin urmare, avem nevoie din când în când de aceste
doze concentrate de Biblie. Încercaţi metoda aceasta şi veţi observa
că veţi fi mult binecuvântaţi şi că vă veţi forma o nouă imagine de
spre Cuvântul lui Dumnezeu.
Aş vrea să vă mai dau o sugestie: oferiţi-vă plăcerea de -a citi
o carte din Biblie în întregime într-o singură ocazie. Luaţi-vă un
scaun confortabil, aşezaţi-vă şi citiţi toată cartea lui Matei, fără să
vă ridicaţi. Sunt douăzeci şi opt de capitole şi pot fi citite în aproape
o oră sau o oră şi j umătate. Se va petrece o schimbare în voi când
veţi vedea viaţa lui Isus, lucrarea şi învăţăturile Sale şi când o veţi
primi ca pe un mesaj concentrat din partea lui Dumnezeu. Dacă veţi
citi cartea lui Matei (sau oricare dintre cele patru Evanghelii) în în
tregime, într-o singură ocazie, vă veţi forma o nouă imagine despre
Isus şi despre lucrarea Sa. Veţi avea o experienţă pe care nu o veţi
uita uşor şi din care veţi extrage, cu siguranţă, predici noi.
Învăţaţi să citiţi rapid. Nu este greu. Poate că cineva spune: " Eu
citesc greu." Atunci, învaţă să citeşti repede ! Există cărţi utile şi
uşor de procurat care prezintă metode de citire rapidă sau puteţi
participa la un curs de acest gen. Oricine poate învăţa să citească
mai repede şi mai eficient. Un lucru este cert: cu cât citim mai re
pede (şi dacă citim cum trebuie), cu atât avem mai multe avantaje.
Mintea noastră gândeşte cu o viteză mult mai mare decât reuşim
să citim. De altfel, mintea noastră hoinăreşte din cauză că citim
prea încet. Mintea lucrează cu viteza luminii, iar noi rostim cuvin
tele tărăgănat - nu aşa se citeşte! Metoda de a citi cu voce tare este
foarte ineficientă. Î nvăţaţi să citiţi în gând. Parcurgeţi rândurile cu
privirea şi nu cu gura.
Este nevoie să citim şi cu voce tare şi voi vorbi despre aceasta
mai târziu. Î nsă am putea realiza cu mult mai mult dacă am citi de
două ori mai repede. Am putea citi de două ori mai mult într-o viaţă
- şi ne-am aminti mai mult, dacă am învăţa să citim repede şi efi
cient. Mi-aş dori să am ochi buni, cum aveţi cei mai mulţi dintre voi.
Cu un ochi nu văd atât de bine şi de aceea citesc mai încet; dar voi,
cei care aveţi ochii buni, sunteţi bogaţi cu adevărat!
- - - - ---- ---
Aşadar, să citim Scriptura ca niciodată până acum şi fără îndoială

că o vom privi dintr-o perspectivă nouă, pe măsură ce vom auzi gla
sul lui Dumnezeu, uneori într-un mod care ne va surprinde. Există
pe paginile Cuvântului Său minuni care au rămas neexplorate.
Acum vă voi spune ceva şi sper să nu vi se pară amuzant: Aţi
citit vreodată o carte din Biblie de la coadă la cap? Sau toată Bi
blia de la coadă la cap? Adică, aţi început vreodată cu ultimul verset
din Apocalipsa, aţi trecut apoi la penultimul verset, apoi la ante
penultimul şi tot aşa, până la primul verset al capitolului, pentru ca
apoi să treceţi la capitolul următor? Poate că vă întrebaţi: " Ce rost
are să citesc aşa? " Are mult rost, mai ales dacă suntem foarte bine
familiarizaţi cu Scriptura. Ne pomenim că citim capitole întregi fără
să luăm seama la ceea ce citim. Mintea rătăceşte departe, iar cuvin
tele inspirate trec prin faţa ochilor fără să ne gândim la ele sau la
mesajul minunat pe care îl poartă. Aceasta se întâmplă, pentru că
ştim ce urmează. Î ncepem să citim Ioan 3,16 " Fiindcă atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea" şi aşa mai departe, dar ne gândim la alt
ceva. Însă dacă citim versetele în sens invers, nu ştim ce urmează
şi trebuie să ne gândim la fiecare verset în parte. Î ntrerupând în
felul acesta cursul obişnuit al versetelor, surprindem semnificaţii
nebănuite. Vă spun un lucru: dacă veţi folosi metoda aceasta, veţi
descoperi sute şi chiar mii de versete despre care nici nu ştiaţi că se
află în Biblie. Am încercat-o deseori şi ştiu că aşa este.
Nu voi uita niciodată că, într-un moment de mare suferinţă şi
boală, am început să citesc ultimul capitol din Tesaloniceni în felul
acesta. Am citit ultimul verset, apoi penultimul, apoi antepenulti
mul verset. Ascultaţi: "Însuşi Domnul păcii să vă dea totdeauna pa
cea în orice fel. Domnul să fie cu voi cu toţi! " Cuvintele acestea au
avut alt sens pentru mine. " Domnul păcii " - ce nume minunat şi cât
de mult m-am bucurat că El purta acest nume! Treceam printr-o
mare suferinţă, dar Domnul meu este Domnul păcii. "Î nsuşi Domnul
păcii să vă dea totdeauna pacea" şi tocmai aceasta era nevoia mea
în momentul acela - mângâiere, pace, încurajare. "Însuşi Domnul
păcii să vă dea totdeauna pacea" - chiar acum, în acest moment de
suferinţă, când de-abia pot să mai răsuflu; chiar acum, când firul
2 74 PAŞTE OILE MELE! --� . -. _- _ . - __ o - - - ._ ___ _ __ _ _ _ _ __ _ _ _ _ _
vieţii mele pare a fi gata să se curme. " Totdeauna", Doamne? Aşa ai

spus? Da, aşa este - totdeauna. "Însuşi Domnul păcii să vă dea tot
deauna pacea în orice fel." Gândiţi-vă: primim pace nu numai în zilele
senine, când suntem înconj uraţi de prieteni şi când împrejurările
sunt favorabile, ci şi în suferinţă, da, chiar şi în descurajare - în
orice situaţie.
Credeţi-mă, dragi colegi, că textul acesta este nemaipomenit. Mi-ar
plăcea să ascult într-o zi o predică grozavă din acest text, ţinută de
cineva care a suferit, de cineva care ştie ce e necazul, de cineva care
a privit în faţă umbra aceea de temut. Da, Î nsuşi Domnul păcii - nu
un înger - să vă dea totdeauna pacea în orice fel. Fie ca aceasta să fie
o profeţie, dar şi o făgăduinţă pentru fiecare dintre noi.
Deci, încercaţi odată să citiţi de la coadă la cap una dintre cărţile
mai scurte ale Bibliei. Vă asigur că veţi găsi suficiente versete din
care să predicaţi.
Vă mai fac o propunere: folosiţi metode variate de citire a Bibliei.
Citiţi-o de la început la sfârşit. Citiţi-o în doze concentrate. Şi apoi,
ar trebui să o studiaţi zilnic. Citiţi carte cu carte, studiaţi-o pe teme,
pe porţiuni, text cu text, cuvânt cu cuvânt. Studiul constant, stator
nic, serios, veritabil şi stăruitor al Cuvântului lui Dumnezeu se va
dovedi a fi foarte folositor.
Î n Călătoria pelerinului de Bunyan - apropo, ar trebui să o citiţi
adesea - creştinul este descris ca având în mână " Cartea cea mai
bună". Negreşit că slujitorul Evangheliei trebuie să aibă în adâncul
sufletului convingerea şi certitudinea că Biblia este cea mai bună
carte. Este cea mai bună, pentru că vine de la Dumnezeu. Dacă nu
are această convingere, Cartea nu va face nimic pentru el, iar el nu
va face nimic cu ea şi nu ar trebui să fie pastor creştin. Ea este cea
mai bună carte pentru că Î l descoperă pe Hristos. El este începutul
şi sfârşitul, "Alfa şi Omega", chintesenţa Sfintelor Scripturi. Putem
vedea faţa Sa încă din primul capitol din Geneza şi putem privi slava
cununii Sale în ultimul capitol din Apocalipsa. Fără Isus, Biblia nu
este diferită de alte cărţi.
Valoarea supremă a Sfintelor Scripturi stă în faptul că " ele
mărturisesc despre Mine ", cum a spus Isus în Ioan 5,39. Dacă predi-
catorul nu-L vede pe Hristos în Biblie şi dacă nu predică despre

Hristos cel înfăţişat în Biblie - în toată Biblia - şi dacă nu face din
Hristos chintesenţa mesajului său, atunci înseamnă că nu are nicio
legătură cu Hristos, cu Biblia sau cu pastoraţia creştină. Biblia este
cartea cea mai bună datorită efectului pe care îl are asupra noastră.
Ea ne schimbă viaţa, ne aduce mântuire, ne aduce răscumpărare, ne
arată calea spre Dumnezeu. Ea ne aduce iertare de trecut, putere
pentru prezent şi slavă pentru viitor - şi toate acestea sunt însoţite
de o pace care întrece orice închipuire omenească.
Predicatorul trebuie să stea înaintea oamenilor cu această Carte
în mână şi în inimă şi să zică: "Vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei
mântuiri " (Fapte 13,26). Apostolii s-au dedicat propovăduirii Cu
vântului (Fapte 6,4). Ei " mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cu
vântul" (Fapte 8,4). Prin această propovăduire, ei doreau să aducă
neamurile la ascultarea de Cuvânt (Rom. 1 5, 1 8). Ei propovăduiau
Cuvântul credinţei (Rom. 1 0, 1 7). Ei mergeau (şi noi ar trebui să fa
cem la fel) " ţinând sus Cuvântul vieţii " (FiI. 2,1 6). Dacă nu reuşim să
facem la fel, dacă nu putem accepta Biblia din toată inima, nu vom
fi niciodată predicatori creştini puternici şi nici nu ar trebui să ne
numim predicatori.
Toţi uriaşii amvoanelor din vremurile biblice, din vremea bise
ricii primare şi până la John Wesley îndeosebi, şi-au bazat autori
tatea pe Scriptură. Primii predicatori adventişti predicau din Biblie;
mişcarea aceasta a fost pornită de oameni care credeau în ea şi care
o înţelegeau. Mulţi dintre ei nu mai citeau şi nu mai studiau aproape
nicio carte în afară de Biblie.
Billy Graham ne povesteşte o experienţă pe care a avut-o în
1949, când a venit în Los Angeles ca să susţină o serie de prele
geri într-un cort mare - prima lui campanie de proporţii. El socotea
că în Scriptură existau contradicţii. După cum mărturisea chiar
el, concepţia lui despre Dumnezeu era îngustă şi nu putea să îm
pace unele afirmaţii pe care le citea în Cuvântul lui Dumnezeu. Î n
consecinţă, predicarea lui nu avea acea autoritate caracteristică tu
turor marilor predicatori. Î n articolul său, publicat în The Ministry
(aprilie 1 9 5 7, pag. 4-7), el descrie lupta psihologică pe care o du-
cea în vremea aceea. În luna august a acelui an, s-a retras în Forest
Home, în munţii din California. Acolo a cutreierat cărările de munte
din inima pădurilor şi s-a luptat cu îndoielile. Iată ce ne povesteşte
chiar el:
"Î ntr-un final, doborât de disperare, mi-am predat voinţa viului
Dumnezeu descoperit în Scriptură. Am îngenuncheat înaintea Bi
bliei deschise şi am zis: 'Doamne, sunt multe lucruri din această
carte pe care nu le înţeleg. Dar Tu ai zis că «cel neprihănit va trăi
prin credinţă». Tot ce am primit de la Tine, am primit prin credinţă.
Aici şi acum, accept prin credinţă că Biblia este Cuvântul Tău. Î l ac
cept în întregime şi fără rezerve. Acolo unde sunt lucruri pe care
nu le înţeleg, nu voi trage o concluzie până când nu voi primi mai
multă lumină. Dacă este voia Ta, Te rog, dă-mi autoritatea de a vesti
Cuvântul Tău şi, prin această autoritate, dă-mi convingerea de păcat
şi întoarce-i pe cei păcătoşi la Mântuitorul.'"
El a încetat să mai dovedească în predicile lui că Biblia era
adevărată. În mintea lui, adevărul acesta era clar stabilit. Şi a con
statat că repeta iar şi iar cuvintele: " Biblia spune, Biblia spune, Bi
blia spune." Ştiţi că aşa predică Billy Graham: " Biblia spune ". Şi ţinea
Biblia în mână, după vechiul obicei al predicatorilor scoţieni şi după
bunul obicei al predicatorilor adventişti. Oamenii să vadă că ţineţi
Biblia în mână şi să vă audă zicând: " Biblia spune."
Acesta a fost începutul marelui succes al lui Billy Graham. Pute
rea lui Dumnezeu s-a revărsat peste el şi a început să predice cu au
toritate. Ştiu aceasta pentru că l-am ascultat. Î ntr-o singură predică,
el a vorbit din Biblie mai mult decât mulţi adventişti pe care i-am
ascultat. Era ca în predicile adventiste de odinioară - " Biblia spune "
şi cita din ea. Folosea puţine ilustraţii, cele mai multe din Biblie -
"
" Biblia spune . Î n mâna lui, Cuvântul lui Dumnezeu era ca o sabie
puternică, " mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde
până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva "
(Evrei 4,1 2). Î n vechime, când mergeau la luptă, oamenii foloseau
săbii bine ascuţite care să taie şi să spintece încheieturile uşor.
Aşadar, prieteni, putem să ne întoarcem la acest tip de predicare?
Ştiţi ce a însemnat ea pentru Billy Graham. El nu are tot adevărul pe
care îl avem noi, dar predică cu autoritatea Cuvântului în subiectele

principale despre care vorbeşte. "Ascultaţi cuvântul Domnului! " aşa
spuneau profeţii din vechime. Dumnezeu a spus aşa şi eu cred; şi
este suficient pentru mine.
Mai târziu, Graham a plecat la Londra. Şi acolo, lucrurile s-au
schimbat tot datorită predicării Cuvântului. Revista lntelligence Di
gest care apare în Londra - şi care, apropo, este o bună sursă de
informaţii despre evenimentele mondiale - amintea, la încheierea
cuvântării pe care a ţinut-o în Harringay Arena, că predica lui i-a
uimit pe conducătorii religioşi din acea ţară. La scurt timp după so
sirea lui, unii dintre ei spuseseră: " Billy Graham nu va avea succes
aici. Teologia lui este rămasă în urmă cu 80 de ani. El încă mai crede
că Biblia este inspirată. Nu va face nimic aici. Astăzi, oamenii tre
buie să afle care sunt ultimele concepţii apărute în critica Bibliei,
iar predominantă trebuie să fie atitudinea filozofică şi ştiinţifică."
Cu toţii ştim care au fost rezultatele prelegerilor lui. În continu
are, ln telligence Digest aminteşte că ceea ce a predicat Billy Graham
a fost exact ceea ce doreau oamenii să audă şi ceea ce aveau ne
voie, ceea ce tânjeau să audă. Despre ce a predicat? A prezentat, pur
şi simplu, mesajul Bibliei. Iată subiectele abordate de el, aşa cum
au fost ele consemnate în această publicaţie: " Dumnezeu există.
Dumnezeu are o împărăţie. Î mpărăţia Lui are o lege. Cele Zece Po
runci reprezintă această Lege. Î ncălcarea acesteia este păcat. Pla
ta păcatului este moartea. Toţi au păcătuit; de aceea, toţi trebuie
să primească această pedeapsă. Dar există vreo speranţă? Da, o
speranţă frumoasă, fiindcă 'atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că
a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţa veşnică' - fiindcă Isus a murit pentru păcatele noastre
potrivit Scripturii." Acesta este mesajul transmis de Billy Graham,
care a redeşteptat Anglia, spre surpriza teologilor neîncrezători.
Î n articolul amintit mai sus, autorul povesteşte despre o tânără
comunistă inteligentă, studentă la Royal Academy of Drama and
Arts, o actriţă celebră, care se înscrisese în Liga Tinerilor Comunişti,
deoarece i s-a părut că filozofia comunistă răspundea la problemele
vieţii. Din curiozitate, a venit împreună cu câteva colege ale ei la
prelegerile din Harringay Arena, ca să vadă cum este. Mai târziu, ea

a mărturisit cu câtă uimire a ascultat nu o prelegere de sociologie,
politică, psihologie sau filozofie, ci o poveste simplă despre cruce.
Lucrul acesta a fascinat-o pe ea şi pe colegele ei. Au participat la
toate prelegerile, până când Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut lu
crarea. Inimile lor au fost cucerite şi şi-au predat viaţa lui Isus.
Marele evanghelist ne reaminteşte că aceasta nu este bibliolatrie,
închinare la Biblie, ci închinare la Dumnezeul Bibliei şi la adevărul
revelat în Biblie. Este predicarea centrată pe Biblie, adică predica
rea centrată pe Hristos, o prezentare a Evangheliei care spune fără
să-şi ceară scuze: " Biblia spune ", "Aşa zice Domnul ".
Şi, la urma urmei, nu aşa a predicat Isus? Predicarea Lui era
atât de diferită de explicaţiile date de cărturari şi farisei, încât
învăţăturile Sale captau atenţia oamenilor. Rabinii puneau accent
pe tradiţiile omeneşti, pe teorii, pe speculaţii. Ei reproduceau ceea
ce spuneau alţii despre Scriptură - " Rabinul cutare spune că ..." -
teorii şi speculaţii bazate pe afirmaţiile rabinilor, pe spusele oa
menilor cu o mare reputaţie. La fel se întâmplă în vremea noastră
cu tradiţiile părinţilor bisericii! Nu se pune întrebarea " Ce spune
Biblia? ", ci " Cine este omul care a spus aşa? La ce universitate a stu
diat? "
Isus a predicat numai din Scriptură. El a întâmpinat toate marile
întrebări care tulbură mintea oamenilor cu " Stă scris ", " Ce zice
Scriptura? ", " Cum citeşti în ea? ". "În orice ocazie favorabilă, când
un prieten sau un duşman stârnea interesul ascultătorilor, Dom
nul prezenta Cuvântul. El a predicat solia Evangheliei cu claritate
şi putere. Cuvintele Sale răspândeau un potop de lumină asupra
învăţăturilor patriarhilor şi profeţilor, iar Scripturile erau ascultate
de oameni ca şi când ar fi fost o descoperire nouă. Ascultătorii Săi
nu mai percepuseră o semnificaţie atât de profundă niciodată în Cu
vântul lui Dumnezeu." - Slujitorii Evangheliei, ediţia 2004, pag. 3 1
Ştim noi mai bine decât E l cum a r trebui s ă predicăm? Dacă tre
buie să transmitem un mesaj centrat pe Hristos, bazat pe Scriptură,
da, din Scriptură, în Scriptură şi prin Scriptură, atunci trebuie să
cunoaştem Scriptura; trebuie să citim Scriptura. Datoria noastră
J- ECTURA PREDICATORI LOR 279
_
precisă este să citim Biblia regulat, zilnic. Trebuie să stăm singuri
cu Dumnezeu şi cu al Său Cuvânt în fiecare zi. Nu mă refer la pasajul
pe care îl citim la altarul familial, ci la studiul individual.
Aşadar, Biblia capătă o importanţă supremă şi vie pentru fiecare
slujitor al lui Dumnezeu. Toate virtuţile, toate binecuvântările, toată
lumina, toată forţa predicării vine prin intermediul acestui mijloc al
revelaţiei divine.
Trebuie să primim putere direct din Biblie şi nu doar din scrie
rile altora. Au apărut mii şi mii, zeci de mii de cărţi despre Biblie. De
ce să nu mergem la aceeaşi sursă din care şi-au extras adevărurile
autorii lor? Mergeţi la marea resursă a comorilor cereşti ! Deşi oa
menii sapă în ea de mii de ani, bogăţiile ei sunt inepuizabile. De ce
să nu mergem şi noi direct la sursa adevărului lui Dumnezeu?
Unii au găsit util sfatul de a păstra o Biblie numai pentru stu
diul devoţional şi sugestia lor este să nu o subliniem şi să nu facem
însemnări pe ea, pentru ca pasajele familiare să nu fie încătuşate de
idei învechite pentru a primi astfel zilnic hrană proaspătă pentru
trebuinţele noastre şi putere pentru nevoile prezente.
Ar trebui să ne apropiem de acest Cuvânt pentru nevoile perso
nale, ca să găsim ajutor practic. Ispita noastră neîntreruptă este să
studiem Biblia pentru alţii: pentru turma noastră sau pentru pri
etenii noştri pastori. Când ne apropiem zilnic în taină de Cuvânt, ar
trebui să întrebăm: " Ce îi spune Domnul slujitorului Său? " Cuvân
tul lui Dumnezeu trebuie să ne judece (Evrei 4, 12). Prin meditaţia
personală zilnică asupra Cuvântului, devenim puternici în Domnul,
ca să trăim Cuvântul şi să creştem în slujire. Î n portretul profetu
lui adevărat dat de Maleahi, ni se spune: " Legea adevărului era în
gura lui şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui " (Mal. 2,6). Gura
predicatorului trebuie să fie plină de Scriptură, întrucât inima lui
este plină de ea.
Nu cu mult timp în urmă, unul dintre predicatorii de seamă din
New York a mărturisit că, în copilărie, mergea la biserică regulat cu
părinţii lui şi că a crescut în părtăşia unei biserici mici din New Jer
sey. Pastorul bătrân care slujea în biserica aceea de mulţi ani, nu era
un predicator înzestrat. Avea memoria foarte slabă, pierdea adesea
firul cuvântării şi uita cu totul despre ce se apucase să predice. Dar

bătrânul avea o calitate deosebită. El memorase pasajele impor
tante din Scriptură şi putea reda din memorie capitol după capitol.
De aceea, când pierdea firul predicii, începea să spună pe de rost
aceste pasaje importante - Psalmul 104, Psalmul 9 1, Psalmul 2 3,
Isaia 5 3 sau Apocalipsa 2 1. Se entuziasma şi continua să repete ver
setele minunate din Cuvântul lui Dumnezeu, până se încheia tim
pul pentru predică. De obicei, pasajele nu aveau nicio legătură cu
predica. Dar ce conta? Ele erau mai preţioase decât predica.
Predicatorul din New York povestea că, în copilărie, verse
tele acestea i-au influenţat viaţa în cea mai mare măsură. Nu-şi
mai amintea predicile bătrânului predicator, dar nu a putut uita
niciodată cuvintele frumoase din Cartea lui Dumnezeu. Î ntrucât
le-a ascultat de atâtea ori, ele i-au rămas întipărite în minte şi l-au
urmărit. A fost convins de puterea lor şi, pe baza mărturiei lor, s-a
convertit, iar mai târziu a devenit pastor creştin.
Prin urmare, cu toţii avem nevoie să ne umplem mintea cu Scrip
tura, să o citim şi să o recitim până când vom ajunge să o cunoaştem
din scoarţă în scoarţă. Nu spun că ar trebui să o ştim pe toată pe
de rost. Este o sarcină uriaşă! Dar unii au reuşit să o memoreze
pe toată. E adevărat totuşi că unii memorează mai uşor decât alţii.
Noi însă trebuie să fim în stare să găsim versetele din Scriptură,
atunci când cineva le citează. Iar când un pasaj important este re
produs sau citit incorect, noi ar trebui să fim în stare să observăm
inexactităţile.
Aş dori să le propun în special tinerilor să memoreze nu numai
câteva texte, ci pasajele importante din Cartea Sfântă. Gândiţi-vă
cât de mult vă va ajuta acest lucru în predicare şi cât de mult vă
va îmbogăţi viaţa. Vă propun să memoraţi capitolele pe care le-am
amintit deja. Bineînţeles că veţi şti pe de rost Psalmul 23, Cele Zece
Porunci şi Fericirile.
Dar ce ziceţi de Isaia 5 3 ? " EI era străpuns pentru păcatele noas
tre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pa
cea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." Apropo,
versetul acesta este punctul central al unui pasaj format din nouă
LECTURA PREDICATORllOR 2 8 1
versete. Dacă facem abstracţie de împărţirea pe capitole, pasajul

acesta de nouă versete este punctul central al unui pasaj mai
mare de douăzeci şi şapte de versete. Există nouă capitole care
alcătuiesc o frumoasă cântare, în care capitolul 5 3 este capitolul
ei central, iar versetul 5, punctul central. Este un fel de vitraliu în
formă de rozetă aflat într-o catedrală somptuoasă: versetul acesta
se află în centru, iar pasajul începe şi se încheie cu ,,'Cei răi n-au
pace', zice Domnul" (Is. 48, 2 2 ; 5 7,2 1). Accentul cade pe acest ver
set: " EI era străpuns pentru păcatele noastre." Este formidabil!
Învăţaţi aceste capitole.
După aceea, învăţaţi Psalmul 37. Mama mea, care se află acum
în sală, ne-a învăţat pe mine şi pe fratele meu să memorăm acest
psalm şi pot să-I spun pe de rost cuvânt cu cuvânt, chiar dacă nu
verset după verset, pentru că nu sunt în legătură unele cu altele
- este un tip de text foarte greu de memorat. Nu le-am studiat su
ficient de mult ca să le învăţ în ordine, dar dacă îmi spune cineva
cuvântul de început, pot să spun tot versetul.
Psalmul 8 este un psalm atât de frumos! " Doamne, Dumnezeul
nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! " Putem
începe rugăciunea cu aceste cuvinte - cu adorarea lui Dumnezeu şi
consacrarea noastră.
Psalmii 19, 9 1, 1 0 3 şi, bineînţeles, o mare parte din Ioan 1, o
parte din Ioan 14, din 1 Corinteni 1 3, ultimele două capitole din
Apocalipsa - toate sunt pasaje frumoase pe care le putem memora.
Unii dintre vechii predicatori memorau pasaje mai mult decât
noi. În ciuda a tot ce se spune despre primii părinţi ai bisericii, în
dreptul lor putem spune un lucru pe care nu-l putem spune şi de
spre predicatorii moderni: ei cunoşteau Scriptura aproape pe de
rost. S-a spus că, dacă toate manuscrisele Bibliei s-ar pierde, din
scrierile lor ar putea fi reprodusă toată Scriptura, cu excepţia câ
torva versete. Faptul că nu le-au reprodus întotdeauna cu exactitate
dovedeşte că le-au citat din memorie, dar şi că au reuşit să înveţe şi
să redea din memorie incredibil de multe pasaje din Scriptură.
Şi primii predicatori puritani obişnuiau să memoreze părţi mari
din Scriptură. Î n epitaful scris de Benjamin Woodbridge despre dr.
John Cotton, găsim următoarele cuvinte care, deşi sunt citate de
seori, nu îşi pierd frumuseţea:
El a fost Biblia vie în carne şi oase; tablele pe care
Erau înscrise cu litere mari cele două Legăminte.
Evanghelie şi Lege, fiecare avea locul ei în inima lui;
Capul lui era indexul Cărţii Sfinte;
Iar numele lui, prima pagină; şi, apoi,
Viaţa lui, un comentariu asupra textului.
0, ce monument plin de slavă va fi
când va reveni la viaţă, într-o nouă ediţie !
Dar ne putem aştepta să nu existe erată
Î n paginile şi între coperţile veşniciei!
Nu-i aşa că e un epitaf frumos? Viaţa predicatorului trebuie să
fie un comentariu asupra textului, nu-i aşa? Este un epitaf de modă
veche, dar înfăţişează portretul adevărat al predicatorului, care
este o Biblie vie. Să dea Dumnezeu ca epitaful acesta să fie valabil şi
în dreptul nostru!
În Sfintele Scripturi se găsesc patru nume date creştinilor, care
reprezintă cele patru virtuţi fundamentale, atât de esenţiale pentru
mântuirea omului. Iată-le:
Creştinii sunt numiţi sfinţi datorită sfinţeniei lor, credincioşi
datorită credinţei lor, fraţi datorită dragostei lor şi ucenici datorită
cunoştinţelor lor. Dar cum putem avea sfinţenie, credinţă, dragoste
sau cunoştinţe dacă nu ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu?
Nu am uitat niciodată cuvintele lui Henry van Dyke, pe care le-am
învăţat în colegiu - frumosul elogiu pe care îl aduce Sfintelor Scrip
turi. Sper că îl veţi memora şi voi:
Născută în Răsărit şi îmbrăcată în forme şi imagini ori
entale, Biblia trece pe toate cărările lumii cu pas cunoscut
şi străbate toate ţările ca să-i găsească pe ai săi. Ea a învă
ţat să-i vorbească inimii omeneşti în sute de limbi. Ea intră
în palat, ca să-i spună monarhului că el este slujitorul Celui
Preaînalt şi intră în colibă ca să-I asigure pe ţăran că el
este fiul lui Dumnezeu.
_�___ ___ ___ __________ Ec_T--=-U..:...:RA�
L_ : PR�E=D_.:.::IC::...'A�
TO�R�IL�O�R�2�
8�3
Copiii ascultă povestirile ei cu uimire şi încântare, iar

înţelepţii cugetă la ele, ca la nişte parabole ale vieţii. Ea
are un cuvânt de pace pentru vremea necazului, un cuvânt
de mângâiere pentru ziua nenorocirii, un cuvânt de lumină
pentru ceasul întunecat. Profeţiile ei sunt repetate în adu
narea poporului şi sfaturile ei sunt şoptite la urechea celor
s inguratici. Cei nelegiuiţi şi cei mândri tremură la mus
trarea ei, însă celui rănit şi pocăit le vorbeşte ca o mamă.
Pustiul şi locurile neumblate tresaltă de bucurie datorită
ei, iar focul de cărbuni aprinşi luminează citirea paginilor
ei străvechi.
Ea a pătruns în sentimentele noastre cel e m ai ad ân c i şi
a dat culoare viselor noastre cele mai dragi; astfel că dra
gostea şi prietenia, compasiunea şi consacrarea, amintirile
şi speranţa se îmbracă cu veşmintele frumoase ale cuvinte
lor ei preţioase, mirosind a tămâie şi a mir.
Cuvintele ei vin nepoftite deasupra leagănului şi lângă
mormânt. Ele ne umplu rugăciunile cu o putere mai mare
decât putem cuprinde, şi frumuseţea lor ne răsună în ure
che cu mult după ce am dat uitării predicile în care le-am
auzit. Ele se întorc la noi iute şi pe tăcute, ca nişte porum
bei din depărtare. Ele ne iau prin surprindere cu înţelesuri
noi, ca nişte izvoare de apă care ţâşnesc din stâncă lângă
o cărare mult bătătorită. Ele devin mai valoroase ca nişte
perle care sunt purtate în dreptul inimii.
Cine are această comoară nu este nici sărac şi nici sin
gur. Când cerul se întunecă şi când pelerinul ajunge în va
lea numită " a umbrei " , el nu se teme să coboare în ea: el ia
în mână toiagul şi nuiaua Scripturii; le spune prietenilor şi
tovarăşilor săi: " La revedere, ne vom revedea " ; şi, încurajat
de sprijinul acesta, înaintează spre strâmtoarea pustie ca
unul care trece de la întuneric la lumină.
M i-ar plăcea să scriu astfel de cuvinte! Dar mi-e mai uşor să le
memorez când le scrie altcineva. Puteţi să le memoraţi şi voi. Este
un elogiu minunat adus Sfintelor Scripturi.
Categoric că trebuie să ne hrănim zilnic din Cuvântul lui Dum

nezeu. Trebuie să ne însuşim această comoară şi, cu trecerea anilor,
o vom preţui tot mai mult. Numai în felul acesta, lucrarea noastră
va deveni mai puternică, iar noi vom fi predicatori tot mai buni.
Ascultaţi citatul următor din Mărturii, volumul 4, ediţia 1999, pag.
43 2 :
Pastorii trebuie s ă consacre timp pentru citit, pentru
studiu, pentru meditaţie şi rugăciune. Ei trebuie să adune
cunoştinţe folositoare, memorând părţi din Scriptură,
schiţând împlinirea profeţiilor şi învăţând lecţiile pe care
le-a dat Hristos ucenicilor. Luaţi cu voi o carte pentru citit
când călătoriţi cu trenul sau aşteptaţi la gară. Folosiţi orice
moment disponibil făcând ceva. Î n felul acesta, va fi închisă
o uşă eficientă împotriva a mii de ispite.
Citiţi tot acest capitol, intitulat " Pastori ai Evangheliei ". Dacă
nu produce o frământare în sufletul vostru, o tulburare în mintea
voastră, o dorinţă de a fi un om intelectual uriaş pentru Hristos şi
de a cunoaşte Scripturile, atunci aveţi o problemă. Ascultaţi şi acest
citat: " Dar unii care au fost angajaţi în lucrarea de predicare de ani
de zile sunt mulţumiţi să se limiteze la câteva subiecte, fiind prea
leneşi să cerceteze Scripturile cu atenţie şi rugăciune, ca să poată
ajunge uriaşi în înţelegerea doctrinelor biblice şi a învăţăturilor
practice ale lui Hristos." Ibid., pag. 435. Iată de unde am luat cu
-
vântul - " uriaşi ". Cum putem deveni nişte uriaşi? Da, dacă cercetăm
Scripturile zilnic, dacă le purtăm cu noi şi dacă le memorăm.
Gândirea noastră este pipernicită şi neputincioasă dacă nu o
dezvoltăm continuu. Citesc din nou de pe aceeaşi pagină:
Mintea tuturor trebuie să fie aprovizionată cu acea
cunoaştere a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, ca să
poată fi pregătiţi, în orice moment, să prezinte din vistierie
lucruri noi şi vechi. Minţile au fost mutilate şi pipernicite
din lipsă de zel şi de disciplină serioasă şi severă. A venit
timpul când Dumnezeu spune: " Du-te înainte şi cultivă ap
titudinile pe care ţi le-am dat. " Ibid
�_______ ECTU RA PREDICATORI LOR 285
L�
Colegi predicatori, înţelegem noi că suntem răspunzători pentru

binele pe care am fi putut să-I facem, dar pe care nu l-am făcut din
cauză că suntem prea leneşi ca să ne dezvoltăm?
Acum vreau să revin asupra temei amintite în prelegerea ante
rioară - timpul. Orele de dimineaţă sunt potrivite pentru studiu.
Ar treb4i să ne luăm timp pentru studiu, pentru citit, pentru Cu
vântul lui Dumnezeu, pentru memorarea pasajelor din Scriptură şi
a altor texte - poezii etc. Când călătorim, ar trebui să luăm cu noi
o carte. " Cum să-mi fac timp pentru studiu? " mă întrebaţi. Faceţi
vă timp, pur şi simplu! De obicei, vă faceţi timp să luaţi masa de
dimineaţă, de prânz şi de seară, nu-i aşa? Vă luaţi timp să dormiţi.
Cum anume? Pur şi simplu. Sunteţi atât de obosiţi, încât indiferent
ce trebuie să faceţi, chiar dacă trebuie să mai lucraţi la planurile
pentru Sărbătoarea Secerişului, vă duceţi la culcare şi dormiţi. Vi se
face atât de foame, încât mâncaţi, indiferent cât de ocupaţi sunteţi.
Când veţi respecta hotărârea de a studia, de a memora Scriptura,
de a medita şi de a vă ruga, cu tot atâta fermitate ca şi hotărârea de
a dormi, de a mânca, de a face o impresie bună asupra oamenilor
prin atingerea ţintelor şi împlinirea tuturor sarcinilor pe care se
aşteaptă să le împliniţi, vă veţi face timp. Când veţi flămânzi după
Cuvântul lui Dumnezeu tot atât de mult ca după masa de dimineaţă,
de prânz şi de seară, vă veţi hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu.
Cum să-mi fac timp? Exact aşa cum îşi fac timp ceilalţi oameni
pentru activităţile lor. Trebuie să vă faceţi timp. O zi are numai 2 4
de ore ş i toţi dispunem d e acelaşi timp. Progresul ş i succesul nos
tru ca pastori în lucrarea lui Dumnezeu depind de modul în care
folosim timpul.
Nu vreau să stabilesc un timp pe care fiecare să-I pună deoparte
pentru studiu şi rugăciune. Nu ştiu cât ar trebui. Fiecare trebuie să-I
stabilească personal împreună cu Dumnezeu. Cei mai isteţi dintre
noi nu vor avea nevoie de atât de mult timp ca noi, ceilalţi.
Cineva mi-a cerut numele autorului cărţii pe care am amin
tit-o aici: The Secret of Pulpit Power Through Thematic Christian
Preaching [Secretul succesului la amvon prin predicarea creştină
tematică] . Autorul este dr. Simon 810cker şi este publicată la Editu-
ra Eerdman's. La pagina 29, el spune: " Este un păcat al Încumetării

ca pastorul să lucreze şapte zile pe săptămână. Niciun pastor nu va
scăpa nepedepsit. Nu întinde coarda prea mult, că se rupe." Apoi el
îndeamnă la odihnă adecvată, dar insistă ca dimineţile să fie dedi
cate studiului, spunând: " Predicatorul creştin nu va reuşi să ţină
predici tematice dacă studiază mai puţin de patru ore pe zi." Nu ştiu
dacă afirmaţia aceasta este corectă sau nu, dar aşa spune el. Cât
studiaţi în fiecare zi: o oră? Treizeci de minute? Cincisprezece mi
nute?
Dr. Blocker continuă:
" Predicatorul care studiază patru ore pe zi se dezvoltă perma
nent. Efectele se acumulează . . . Pune-ţi deoparte cele patru ore
preţioase ale dimineţii pentru Biblie, comentarii şi dicţionare bi
blice. Î n aceste patru ore, lucrează la predicile pe care le vei ţine în
viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Cum vei reuşi să îţi iei patru
ore pentru studiu în fiecare dimineaţă? Aşa cum îşi iau fermierii,
muncitorii şi negustorii. Ţine pasul cu oamenii care pleacă la ser
viciu. Trezeşte-te la o oră potrivită! "
Poate că cineva va exclama descumpănit: " Patru ore! De unde
să iau patru ore? " Maşina te aşteaptă în faţa casei, ca să te duci în
diferite locuri. Eşti în plină campanie de evanghelizare, trebuie să
faci cutare şi cutare lucru. Poate că patru ore este prea mult pentru
predicatorul adventist obişnuit de astăzi, dar ce spuneţi de două
ore? Dar o oră? O jumătate de oră? Cincisprezece minute? Ştim cu
toţii că mulţi predicatori de astăzi nu investesc în fiecare zi, regu
lat, atât de mult timp în lucrarea de predicare - în activitatea lor
primordială. Aceste ore preţioase ale dimineţii sunt irosite sau
umplute cu alte activităţi. Stăm la telefon, ne ocupăm cu de toate,
dar cu nimic important. După-amiaza este potrivită pentru vizite.
Puteţi scrie scrisori, puteţi sta de vorbă cu oamenii; atunci e mo
mentul să vă ocupaţi de activităţi; dar dimineaţa este pentru munca
de creaţie.
Aici soţia pastorului poate fi de ajutor - căci cine poate fi un pas
tor bun, dacă nu are o soţie bună? Cereţi-i să fie secretarea voastră
şi lăsaţi-o să răspundă la telefon. La noi în casă, soţia răspunde la
telefon deşi am în biroul meu un telefon cuplat. Telefonul sună - eu

ridic receptorul, o aud vorbind şi îmi dau seama dacă este cineva
cu care vreau să vorbesc. Dacă nu, pun receptorul înapoi. Uneori, ei
nu îi place - consideră că ar trebui să preiau discuţia. Păi, dacă aş
răspunde la telefon tot timpul, dacă aş sta de vorbă cu toţi şi dacă
aş vorbi la nesfârşit, nu aş termina de pregătit nici emisiunile pen
tru radio, nici nimic altceva. Nu aş fi reuşit niciodată să pregătesc
prelegerile acestea. Dacă cineva vrea să stea de vorbă cu mine şi
dacă nu este o chestiune de viaţă şi de moarte, atunci soţia mea îi
spune: "Îmi pare rău; nu este disponibil acum. Dar puteţi să reveniţi
la ora cutare." Nu este necesar să precizeze unde sunt şi ce fac. Lu
crez pentru Domnul şi atât.
Deci lăsaţi-le pe soţiile voastre să răspundă la telefon şi să preia
mesajele dacă nu este o chestiune de viaţă şi de moarte sau un tele
fon de la mare distanţă la care trebuie neapărat să răspundeţi. Bu
nul simţ vă va spune când trebuie să întrerupeţi studiul şi meditaţia.
Bunul simţ, bunătatea şi politeţea creştină vă pot ajuta să discerneţi
fiecare situaţie, acolo unde există hotărâre, prin harul lui Dumne
zeu, chiar dacă uneori vom fi nevoiţi să le dăm explicaţii celor care
nu s-au gândit niciodată că pastorul trebuie să studieze, ca să aibă
ce să spună la amvon.
Apoi mai este şi problema copiilor. Doi copilaşi care-şi iubesc
tatăl pot distruge mai multe predici decât ne putem închipui, dar,
dacă sunt educaţi corespunzător, ei vor înţelege repede cât de im
portant este ca tatăl lor să petreacă o oră singur cu Dumnezeu. Da,
pastorul trebuie să se roage împreună cu familia lui, cu copiii, cu
soţia, dimineaţa, seara şi probabil în alte ocazii; dar trebuie să se
roage şi singur.
Am amintit aseară cum vă pot ajuta soţiile voastre. Unele soţii
îşi irosesc timpul stând de vorbă la nesfârşit cu soţii lor, în loc să-i
îndemne să meargă la studiu. Poate că nu aveţi decât un colţ de
cameră sau un colţ de garaj unde să studiaţi; dar căutaţi un loc unde
să fiţi singuri. " Intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău,
care este în ascuns şi... îţi va răsplăti " (Mat. 6,6). Cereţi-le soţiilor
să păzească uşa ca nişte leoaice, dacă este nevoie. Ele să le spună
copiilor: " Tati stă de vorbă cu Dumnezeu. Nimeni nu are voie să-I
deranjeze."
Predicatorul trebuie să-L caute pe Dumnezeu pentru acea co
muniune sfântă în care primeşte planul pentru ziua respectivă şi
pentru veşnicie. Este bine ca el să aibă în fiecare dimineaţă această
perioadă de creştere, acest ceas împreună cu Dumnezeu. Chiar- dacă
este numai o jumătate de oră, schimbarea se va vedea în viaţa lui în
numai câţiva ani. Oamenii vor observa progresele lui, vor observa
schimbările făcute şi îi vor cere să predice în diferite locuri. Îl vor
solicita, pentru că progresează permanent. Atunci, vor fi mai puţini
predicatori care să fie mutaţi după numai câteva luni. Se vor econo
misi milioane de dolari pentru lucrare. În opinia mea, conducătorii
noştri ar trebui să se gândească la aceste lucruri. Avem astăzi sute
de biserici care au nevoie de predicatori noi. Nu de alţi predicatori,
ci de predicatori noi - de oameni care cresc mereu şi care se înno
iesc tot timpul. Nu este nicio problemă cu predicatorii noştri, atâta
timp cât ei progresează continuu. Ei trebuie să crească şi să se dez
volte neîncetat.
Milioane de dolari ar fi economisiţi pentru lucrare dacă oamenii
ar creşte, dacă ar fructifica zilnic această oră, dacă ar face ceea ce
le dictează bunul simţ, ceea ce le spune Spiritul Profetic şi ceea ce
fiecare ştie că are de făcut. Atunci ei ar predica cu mai multă putere,
subiectele de predici s-ar înmulţi şi ar ieşi la iveală de pe fiecare
pagină a Bibliei, chemându-i: " Predică despre mine! Predică despre
mine! "
De ce unii predicatori prezbiterieni sau din alte denominaţiuni
pot locui în acelaşi loc 35 sau 40 de ani, pot progresa mereu, pot de
veni predicatori mai buni, pot scrie cărţi, pot susţine prelegeri, iar
comunităţile lor pot să crească mereu? De ce? Fiindcă ei studiază şi
progresează mereu. Îşi iau concediu, călătoresc, se duc să îi asculte
pe alţi predicatori şi slujirea lor pastorală se consolidează. Chiar şi
cincisprezece minute de citit pe zi pot să ne schimbe viaţa.
Dr. William Osler, numit adesea " Părintele medicinii americane ",
era un om foarte ocupat. Fără îndoială că niciunul dintre predica
torii noştri nu a fost vreodată mai ocupat decât dr. Osler. Muncea
LECTURA PREDICATORllOR 289
din greu în Baltimore. Pe lângă aceasta, era profesor de medicină

la Universitatea Johns Hopkins, o sarcină importantă, fără îndoială.
Totodată, scria manuale de medicină, o altă sarcină importantă.
Muncea efectiv zi şi noapte, de dimineaţă devreme şi până noaptea
târziu. Î ntr-o zi, şi-a dat seama că nu reuşise să citească multe dintre
cărţile pe care-şi dorise dintotdeauna să le citească. Timpul zbura
şi se părea că nu va avea niciodată timp să-şi împlinească dorinţa
şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă ar fi aşteptat să vină ziua în
care să zică: "Acum am timp să le citesc." Aceasta este cea mai mare
greşeală pe care o fac oamenii. Nu vor avea niciodată timp; timpul
acela nu va veni niciodată. Viaţa nu este aşa.
Aşadar, dr. Osler s-a hotărât să-şi facă timp. După câteva zile de
chibzuială, a ajuns la concluzia că nu putea să citească decât noaptea,
după ce intra în pat, adică înainte de a adormi. Citea numai cinci
sprezece minute - dacă stătea mai mult, îl lua somnul; dar nu mai
puţin, pentru că numai în cel puţin cincisprezece minute se putea
observa un progres. Aşadar, a tăcut rost de cărţile dorite şi le-a pus
pe noptieră şi în fiecare noapte, după ce intra în pat, citea exact cin
cisprezece minute, pe ceas.
Dr. Osler a continuat să citească aşa timp de opt ani, până în
ziua morţii; lista lungă de cărţi pe care le-a citit, cărţi monumen
tale, marile cărţi ale omenirii, este uluitoare - zeci şi zeci de cărţi.
După câteva luni, a constatat că nu îl lua somnul decât după cele
cincisprezece minute de lectură. Î şi tăcuse deja un obicei. Noaptea
nu este timpul cel mai bun pentru meditaţie, studiu şi muncă de
creaţie, dar este un timp bun pentru citirea unor cărţi bune, care
trebuie citite. Există totuşi pericolul ca, dacă am amânat să facem
anumite lucruri dimineaţa, să citim prea mult noaptea, să ne distru
gem sănătatea şi, în cele din urmă, să fim constrânşi să punem capăt
acestui obicei. Î nsă lectura unei cărţi bune în fiecare seară, timp de
cincisprezece minute, nu este un obicei dăunător. Încercaţi şi voi?
Dragi prieteni, ce se întâmplă cu noi? Credeţi că vom putea con
tinua să lucrăm în acest ritm agitat şi febril, tăcând mult zgomot
pentru nimic, cum spunea Shakespeare, şi să mai purtăm numele
de predicatori ai Cuvântului? Un lucru este sigur: nimeni nu va citi
şi nu va studia în locul nostru. Nimeni nu se va ruga în locul nos

tru. Este datoria noastră! Şi, sincer, dacă nu ne luăm timp, timpul va
trece pe lângă noi. Nu este nicio îndoială.
Trebuie să scoatem din vistieria Cuvântului lui Dumnezeu lu
cruri noi şi lucruri vechi.
Veghetorii lui Dumnezeu n-ar trebui să caute cum să
placă oamenilor şi nici să asculte cuvintele lor şi apoi să
le rostească [aceasta va fi tendinţa noastră dacă nu vom
petrece mult timp cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu];
ci trebuie să asculte ce spune Domnul, care este Cuvântul
Său pentru popor. Dacă se sprijină pe vorbiri pregătite cu
ani în urmă, ei nu vor satisface nevoile ocaziei respective.
Inimile lor trebuie să fie deschise, astfel încât Domnul să
le poată impresiona mintea şi numai după aceea vor fi în
stare să le dea oamenilor căldura adevărului preţios al Ce
rului. Lui Dumnezeu nu-I plac slujitorii aceia înguşti, care
consacră puterile date lor de Dumnezeu pentru lucruri de
mică importanţă şi dau greş în a creşte în cunoaşterea
divină până la înălţimea staturii plinătăţii lui Isus Hristos.
- Mărturii, voI. 5, ediţia 1998, pag. 262.
Cred că dr. William Magee a fost cel care a spus că există nu
mai trei tipuri de predicatori: cei pe care nu-i poţi asculta, cei pe
care îi poţi asculta şi cei pe care trebuie să-i asculţi. Trebuie să luăm
hotărârea ca, prin harul lui Dumnezeu, să facem parte din ultima
categorie - din categoria predicatorilor pe care oamenii trebuie să-i
asculte, pentru că ei au ceva de spus. Dar ca să fim aşa, trebuie să
avem într-adevăr ceva de spus. Trebuie să vorbim cu autoritatea
pe care ne-o dau cunoaşterea adevărată şi revelaţia Cuvântului lui
Dumnezeu. Iar aceasta se obţine numai printr-un efort necontenit.
Predicarea autentică se bazează pe studiu autentic, pe meditaţie
autentică şi pe rugăciune autentică.
Există astăzi oameni care stau la amvon ca păstori şi care declară
că hrănesc turma, în vreme ce oile mor de foame chiar acolo, în faţa
lor - ele aşteaptă, dar nu primesc hrană. Aceşti oameni nu au cules
niciodată grâu!, nu l-au măcinat, nu l-au cernut, nu au frământat
LECTURA PREDICATORILOR 29 1
aluatul cum trebuie, nu l-au pus în cuptor şi nu l-au copt niciodată;

nu au scos pâinea din cuptor niciodată, nu au frânt-o şi nu au dat-o
comunităţii nerăbdătoare. " Hrana oferită poporului este foarte
ieftină." Mărturii pen tru pastori, ediţia 2 0 0 7, pag. 302. Cine nu
-
studiază nu poate să predice despre Hristos aşa cum se cuvine.

Dacă vrem să ţinem predici bune despre marile teme, despre
marile subiecte, atunci trebuie să cercetăm, trebuie să muncim.
Ellen White ne arată care sunt aceste mari teme:
Iată care sunt subiectele noastre: Hristos cel răstignit
pentru păcatele noastre, Hristos cel înviat, Hristos - Mijlo
citorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Strâns legate de
acestea sunt subiectele despre lucrarea Duhului Sfânt, re
prezentantul lui Hristos. Evanghelizare, ediţia 2008, pag.
-
149.
Preexistenţa lui Hristos, a doua venire a Domnului Hris
tos cu putere şi slavă, demnitatea Sa, Legea Sa sfântă şi
înaltă, acestea sunt subiectele asupra cărora trebuie să stă
ruim cu simplitate şi convingere. Ibid.
-
Cum putem să predicăm despre aceste teme dacă nu studiem?

Trebuie să transmitem un mesaj pozitiv, înălţând crucea lui Hristos.
Trebuie să adunăm " declaraţiile pozitive cele mai convingătoare cu
privire la ispăşirea săvârşită de Domnul Hristos pentru păcatele lu
mii." Ibid., pag 149, 1 50. Trebuie să adunăm " toate declaraţiile şi
-
dovezile care fac ca Evanghelia să fie vestea cea bună a mântuirii

pentru toţi aceia care Îl primesc pe Hristos şi cred în El ca Mântu
itor personal." Ibid., pag 1 50. Mesajul nostru să fie unul pozitiv!
-
Pentru aceasta, trebuie să studiem. Trebuie să ştim unde se

găsesc aceste declaraţii. Unii susţin cuvântări lungi alcătuite în
mare parte din anecdote; dar pentru aceasta nu a fost nevoie
de mult studiu, de cercetare a sufletului, de înţelegere a Cuvân
tului. Obiectivul predicării nu este acela de a amuza, de a distra,
de a stârni interesul şi nici măcar acela de a transmite informaţii
sau de a convinge la nivel intelectual. " Proclamarea Cuvântului
trebuie să se adreseze intelectului şi să ofere cunoaştere, dar ea
cuprinde mai mult decât atât. Inima pastorului trebuie să atingă
inima ascultătorilor." - Ibid., 1 67. Pentru a adresa un astfel de apel

care să mişte sufletul oamenilor, trebuie să ne rugăm, să studiem şi
să medităm.
Am putea să vorbim ore în şir despre necesitatea studierii Bibli
ei, despre citirea Scripturilor, dar nu avem atâta timp la dispoziţie.
Cred că fiecare pastor ar trebui să îşi procure toate traducerile Bibliei
disponibile în limba lui şi să le studieze. Eu am treizeci sau patruzeci
de versiuni. Pastorul va găsi în multe dintre aceste traduceri mai noi
clarificări uimitoare asupra textelor oferite în limba contemporană
şi informaţii suplimentare aduse de multele descoperiri făcute în
lingvistică, arheologie şi alte domenii. El ar trebui să studieze cât mai
multe traduceri posibil. De asemenea, trebuie să aibă Biblia în origi
nal şi să ştie să o citească în studiul devoţional. La predică însă cred
că ar trebui să folosească versiunea King James, acel " izvor curat al
limbii engleze ", întrucât engleza ei anglo-saxonă, bogată şi frumoasă
este de neasemuit. Citiţi ce a spus John Ruskin despre ea în Sesame
and Lilies [Susan şi crini]; sau Sir Arthur Quiller-Couch în comentari
ile sale intitulate On the Art of Reading [Despre arta de a citi]. Dacă
există în această versiune anumite texte care trebuie lămurite cu aju
torul altor versiuni, desigur că lucrul acesta se poate face.
Citirea acestei Cărţi şi citirea ei cu voce tare se vor dovedi a fi
un beneficiu pentru stilul de predicare - şi stilul este important.
Care sunt capodoperele care au pus în valoare expresivitatea lim
bii engleze? Î n afară de versiunea King James, amintesc operele
lui Shakespeare, Milton, Tennyson, John Ruskin, Matthew Arnold,
James Anthony Froude, John Henry Newman şi alţii. " Staţi în preaj
ma lor", ne spune dr. Charles Reynolds Brown, " până când veţi fi
brusc dezgustaţi de stilul neconvingător, necioplit, murdar."
Ca să vă ofer un exemplu: traducerea lui Moffatt a Psalmului 2 3
vorbeşte despre ,,0 strâmtoare întunecată". Comparaţi această ex
presie cu "valea umbrei morţii ". O, prieteni, asiguraţi-vă că sunteţi
bine familiarizaţi cu frumoasa limbă engleză a acestei versiuni. De
aceea spun, citiţi cu voce tare versiunea King James! Citiţi cu voce
tare poezii bune! Unii dintre noi suntem auditivi, dar şi vizuali. Dr.
Brown, decanul Şcolii Teologice de la Yale, spune:
Engleza împăratului trebuie să fie ca şi faţa împăratului,

" plină de strălucire " ; ea trebuie să îmbrace ideile tale
într-o " haină ţesută cu aur " ; ea trebuie să fie ca nişte
săgeţi " ascuţite " care să străpungă " inima vrăjmaşilor
împăratului " ; ea trebuie să fie încinsă cu slavă şi biruinţă,
datorită adevărului şi neprihănirii pe care o conţine. " Ha
rul este turnat pe buzele " ei, de aceea Dumnezeu a binecu
vântat-o pe vecie pentru marea misiune pentru care a fost
trimisă. Dacă te vei strădui să vorbeşti aşa, stilul tău va fi
caracterizat de claritate, forţă şi frumuseţe, care vor spori
puterea cuvântului rostit de tine, uneori de treizeci de ori,
alteori de şaizeci de ori, iar alteori chiar de o sută de ori.
- The Art of Preaching (New York: MacMillan), pag. 186
Acum voi vorbi puţin despre lectura generală a pastorului, în
comparaţie cu lectura cărţilor de specialitate. Sunt de părere că
predicatorul ar trebui să se familiarizeze cu marile opere ale omeni
rii. El nu poate citi cărţile bune şi nici măcar pe cele foarte bune; dar
poate citi cele mai bune cărţi din toate timpurile.
Când studiam la colegiul acesta, m-am întrebat de cât timp
ar avea nevoie cineva ca să citească toate cărţile din Biblioteca
Congresului. Bibliotecarul m-a informat că, numai pentru a citi
cărţile aflate într-unul din alcovurile mici care înconjoară rotonda
principală, este nevoie de 80 de ani ! Astfel că am abandonat ideea
de a le citi pe toate! Cu toate acestea, este bine să ne amintim cuvin
tele lui Benjamin Franklin: "Îţi place viaţa? Atunci nu irosi timpul,
pentru că viaţa înseamnă timp." Consider că suntem mai săraci
dacă pierdem vuietul făcut de cotropitori pe ţărmurile Mării Egee,
pe care cititorul pare a-l auzi când citeşte Iliada şi Odiseea, sau să
nu vedem călătoria lui Bunyan în nemuritoarea lui carte Călătoria
pelerin ului, sau dacă nu privim, ca printr-o fereastră curată, chiar în
inima creştinului descris în scrisorile lui Samuel Rutherford.
Vă sfătuiesc să cumpăraţi ediţia revizuită a ghidului pentru
lectură, 1 Love Books [Iubesc cărţile] de John Snider, şi să începeţi să
iubiţi cărţile! Citiţi biografia unui om mare sau a unui predicator -
precum Wesley, Luther, Spurgeon, Calvin, Augustin - şi cunoaşteţi-i
viaţa în mod temeinic! Viaţa voastră şi viaţa celor din jur va deveni
mai frumoasă. Sau studiaţi în detaliu scrierile unui om mare. Bacon
spunea: " Cititul îl face pe om complet" ; unii dintre noi suntem cam
incompleţi.
Pastorul ar trebui să fie familiarizat cu lectura şi să o îndrăgească.
Ar trebui să aibă cărţi, nu multe, dar câteva. Fiecare pastor ar tre
bui să înceapă să-şi facă o mică bibliotecă. Nu este nimic mai
preţios decât să deţii câteva cărţi, să le subliniezi, să le citeşti şi să
le îndrăgeşti. Predicatorul adventist de ziua a şaptea îşi va dori, în
mod firesc, să aibă toate cărţile noastre şi nu vreau să le mai amin
tesc, pentru că şi le poate procura oricând - în special scrierile Spi
ritului Profetic. Î nsă propun ca biblioteca lui specială de religie să
fie construită în jurul Bibliei. Veţi găsi câteva sugestii bune în cartea
Profitable Bible Study [Studiul biblic fructuos] de Wilbur M. Smith,
publicată de W. A. Wilde Company, în Boston, Massachusetts. Au
torul oferă câteva metode simple de studiere a Bibliei şi o listă cu
primele o sută cele mai bune cărţi (alese de el) care ar trebui să se
găsească în biblioteca cercetătorului Bibliei. Mai există o altă carte
bună, The Pastor and His Library [Pastorul şi biblioteca lui], de Elgin
S. Moyer, publicată de Moody Press, în Chicago, Illinois.
Ce vreau să spun prin construirea bibliotecii de studiu în jurul
Bibliei? Cumpăraţi un comentariu bun al întregii Biblii (dacă se
poate, cel puţin unul), apoi cel puţin o carte despre Geneza, Exod,
Levitic etc., despre toate cărţile Bibliei; un dicţionar biblic bun; un
atlas biblic bun; Concordanţa exhaustivă Strong sau/şi Concordanţa
analitică Young. Dacă am nevoie să găsesc uşor un text, prefer
Concordanţa Walker, deşi ediţia revizuită a Concordanţei Cruden
este mult îmbunătăţită.
După aceea, ar fi bine ca tinerii să înceapă să îndosarieze mate
rialele - în special articole din ziare şi notiţele importante. Nu tre
buie să cumpăraţi o cartotecă scumpă chiar de la început. Majori
tatea dintre noi am început cu o cutie din lemn de mărime potrivită
sau cu o cutie din carton (eu am preferat a doua variantă). Ceea
ce contează este ce faci cu materialele. Nu cred că Socrate, Platon
sau Aristotel aveau cartoteci din metal, dar probabil că ne amin-
tim de ei şi de operele lor mai bine decât de unii oameni care au la

dispoziţie cel mai modern echipament de îndosariere. La început
este suficientă o cartotecă alfabetică simplă: A, B, C şi aşa mai de
parte. Î n dreptul fiecărei litere puteţi introduce subiecte precum
Adventismul, Botezul, Creştinismul etc., ca să găsiţi materialele cu
uşurinţă.
Nu lăsaţi ca publicaţiile noastre denominaţionale sau alte
publicaţii să fie trimise la incinerator fără să decupaţi articole
din ele. Dacă găsiţi un articol bun semnat de Taylor G. Bunch în
The Review and Herald, decupaţi-l şi aşezaţi-l în dreptul literei
corespunzătoare; sau dacă găsiţi o cuvântare ţinută de dr. C. E. We
niger, puneţi-o la locul potrivit ca s-o găsiţi când aveţi nevoie. Pro
blema este că cel mai adesea dăm peste multe lucruri bune, dar mai
târziu, când avem nevoie de ele, nu ştim unde le-am pus.
Vă sugerez să faceţi un dosar cu acele comentarii şi articole ex
plicative ale Scripturii. Ce bine ar fi fost dacă aş fi avut un astfel de
dosar încă de la începutul activităţii mele ca pastor! Î n acest dosar
trebuie să aveţi câte o folie pentru fiecare capitol din Biblie sau, cel
puţin, pentru capitolele cele mai importante din Biblie. Unele părţi
din Scriptură nu necesită o folie pentru fiecare capitol şi de aceea
puteţi include mai multe capitole într-una singură. Î nsă, în cazul
Noului Testament, este bine să aveţi câte o folie pentru fiecare capi
tol. După aceea, de fiecare dată când găsiţi în publicaţiile noastre
- de exemplu, la rubrica "Întrebări şi răspunsuri " - ceva despre un
text important, decupaţi-l şi aşezaţi-l în folia corespunzătoare capi
tolului din care face parte textul respectiv. Î n felul acesta, veţi adu
na un comentariu tot mai amplu asupra Cuvântului şi un tezaur cu
multe materiale bune, pe care altminteri le-aţi pierde când aruncaţi
revistele şi ziarele. Acesta este unul dintre cele mai valoroase lu
cruri pe care le deţin; valoarea este dată de utilitatea lui.
Î ndosarierea ilustraţiilor a fost dintotdeauna una dintre sarcini
le cele mai complicate şi mai dificile pentru majoritatea pastorilor.
Eu le-am aşezat într-o anumită ordine în mintea mea, dar am des
coperit de curând un sistem bun, mulţumită fratelui John Osborn.
El mi-a împrumutat o carte intitulată The I1lustration in SermonJ
Address, Conversation and Teaching [Ilustraţia în predici, cuvântări,

discuţii şi lecţii], de Lester B. Mathewson, în care am găsit un capi
tol despre îndosarierea ilustraţiilor. Metoda poartă denumirea de
"
" sistem util de îndosariere şi este cea mai bună metodă de îndosa
riere pe care am întâlnit-o vreodată. Este greu să gândeşti un sistem
de îndosariere, dar iată că cineva a găsit o soluţie. Este simplă şi
bună. Cred că este bine să multiplicăm acest capitol şi să-I punem la
dispoziţia lucrătorilor noştri, pentru că, din câte ştiu, cartea nu se
mai tipăreşte.
Robert J. McCracken afirmă că putem să ne dăm seama de cali
brul unui pastor după biblioteca pe care acesta o deţine, nu neapărat
după mărimea ei, ci după cărţile din ea, fie că sunt multe sau puţine.
El spune următoarele: " Cu excepţia rugăciunilor lui publice, nimic
altceva nu are o putere mai mare de dezvăluire de sine." Să nu uităm
cuvintele acestea. Am auzit o întâmplare despre un membru al unui
comitet pastoral care trebuia să examineze un predicator în deveni
re. Acesta l-a invitat să ia masa acasă la el. Vizitatorul a fost neplăcut
surprins de locul şi de mărimea biroului, pentru că era o cameră
foarte mică. Pe rafturi erau mai puţin de 200 de cărţi, iar cărţile
religioase erau în principal cărţi de predici.
Există extreme şi în privinţa cititului. Sunt oameni care ştiu mai
mult despre literatură decât despre viaţă. Ar trebui să le cunoaştem
pe amândouă. În dreptul unora, putem să punem întrebarea: " De la
tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre M ine? " (Ioan
1 8,34). Predicile nu ar trebui să fie pline cu citate ale altor oameni,
ci cu citate din Sfânta Scriptură.
Charles Spurgeon călătorea în nordul Angliei şi s-a oprit peste
noapte într-unul din hanurile vechi englezeşti. Ştiţi cum este acolo
- găzduirea şi masa au acelaşi preţ. Este o idee bună. Când dl Spur
geon a coborât la masă, a observat o carte foarte veche pe o poliţă
de deasupra mesei, foarte aproape de tavanul camerei scunde.
Fiind totdeauna interesat de cărţi, a întins mâna să ia cartea. Era
o Biblie mâncată de molii. Moliile de cărţi o devorau, iar una mai
ageră reuşise să facă o gaură transversală de la o copertă la alta,
astfel încât lumina trecea prin ea. Atunci Spurgeon a zis: "Aşa tre-
buie să fie creştinii, precum moliile acestea. Ei trebuie să înceapă

cu Geneza şi să-şi croiască drum, ronţăind carte după carte, până la
Apocalipsa." Fireşte că aşa trebuie să facem şi noi cu Biblia, Cartea
lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să fim familiarizaţi şi cu alte
cărţi mari, în special cu literatura bună scrisă în limba natală.
Unii .p redicatori citesc multe lucrări care nu valorează nimic -
foarte multe ziare şi reviste - dar nu citesc într-un an o carte mare,
fundamentală. Dragi tineri predicatori, feriţi-vă să vă ocupaţi orele
dimineţii cu citirea ziarelor şi a revistelor. Puteţi să aruncaţi o pri
vire, dar nu mai mult. Dimineaţa trebuie să citim o carte care să
ne capteze atenţia şi care să ne provoace să gândim. Nu este nimic
mai neinteresant decât ziarul cu ştirile de ieri. V-aţi gândit vreodată
că, dacă aţi renunţa să cumpăraţi zilnic ziarul, lumea ar merge
mai departe tot la fel ca atunci când citiţi ziarul regulat, în fiecare
dimineaţă? Bineînţeles că aşa ar fi. Veţi obţine tot atâtea informaţii
dintr-un ziar sau dintr-o revistă săptămânală şi veţi economisi timp.
Este o idee bună să citiţi câteva cărţi simultan - cărţi cu tematică
diferită, cărţi excelente despre subiecte biblice, cărţi care vă
provoacă să gândiţi profund. Faceţi însemnări pe cărţi, iar pe o
bucată de hârtie alcătuiţi un fel de index personal. Citiţi cărţi de
istorie, de poezie, de călătorie, de ştiinţă, dar mai presus de toate
citiţi biografii. Biografiile vă vor ajuta să cunoaşteţi istoria mai mult
decât oricare alte cărţi. Ele reprezintă istoria personalizată. Acestea
vă ajută să intraţi în spiritul vremii.
Cum puteţi înţelege istoria Angliei din secolul al XVIII-lea dacă
nu citiţi The Life of Samuel ]ohnson [Viaţa lui Samuel Johnson] de
Boswell? Apropo, aceasta a fost prima mare biografie modernă
din istorie - un scoţian scrie biografia unui englez care i-a urât
pe scoţieni! După cum ştim, prestigiosul dicţionar al lui Johnson a
fost primul mare dicţionar englez. Ştiţi ce a scris el când a ajuns la
cuvântul ovăz? " Cereală care în Anglia este folosită ca hrană pen
tru animale, iar în Scoţia, ca hrană pentru oameni." Scoţienii au
ripostat: " Da, aşa este; şi unde altundeva găseşti cai mai frumoşi
decât în Anglia şi oameni mai frumoşi decât în Scoţia? " Johnson a
spus odată: " Priveliştea cea mai frumoasă pe care o poate vedea
vreodată un scoţian este la ieşirea din Scoţia." Vă puteţi imagina

ce înseamnă aceasta? Cu toate acestea, Boswell, un scoţian, l-a
preţuit atât de mult pe johnson, încât a scris o carte despre viaţa lui.
Citiţi-o; este plină de ilustraţii. Din biografii puteţi extrage cele mai
bune ilustraţii. Pentru că sunt ilustraţii din viaţa reală a oamenilor.
Numele sunt cuvintele cele mai interesante din lume, iar cuvântul
cel mai interesant pe care îl auzim în limba maternă este numele
nostru. Ştim asta! De aceea, cunoaşteţi-i pe oameni pe nume, aflaţi
cum a fost viaţa lor.
Aţi putea înţelege istoria secolului al XVIII-lea dacă nu aţi citi
Wesley's Journal (Jurnalul lui Wesley] ? Nu mă refer la jurnalul acela
scurtat, ciuntit şi fărâmiţat apărut într-un singur volum. Mă refer la
jurnalul autentic, necenzurat, integral, apărut în patru volume. Este
disponibil chiar acum într-o ediţie nouă, într-o anumită librărie, iar
eu plâng după el, mi-l doresc atât de mult - dar este prea scump.
Toate scrisorile lui john Wesley sunt disponibile la un anumit preţ.
Aşa veţi ajunge - veţi dori atât de mult să aveţi o carte, încât veţi
pleca pe furiş din casă, când soţia nu vă poate observa, şi o veţi
cumpăra. După aceea, când faptul este consumat, ea vă va ierta!
Apoi, citiţi Life and Times of ]ohn Wesley [Viaţa lui john Wes
ley şi vremea în care el a trăit] de Luke Tyerman. Cele mai bune
ilustraţii se găsesc în biografii, dar lectura biografică trebuie să fie
cuprinzătoare şi neîntreruptă. Cum să-mi fac timp să citesc? Luaţi
vă puţin timp de ici, puţin timp de acolo, în loc să irosiţi timpul
pălăvrăgind sau făcând altceva. Eu citesc în drum spre serviciu.
După cutremurul din Long Beach, am susţinut o evanghelizare
în South Gate, care a fost epicentrul cutremurului. Pe trotuare, erau
grămezi mari de moloz şi cărămizi şi multe clădiri erau susţinute
de nişte grinzi de lemn care ajungeau până în stradă. Î n drum spre
locaşul de închinare, citeam, bineînţeles, dar păşeam peste aceste
grinzi şi ocoleam grămezile de cărămizi. Nu era greu, pentru că le
vedeam cu coada ochiului.
Într-o zi, o femeie m-a sunat şi mi-a zis: " Sunteţi domnul Rich
ards, predicatorul acela? " Am confirmat şi apoi ea a continuat: "Vă
urmăresc în fiecare zi cum treceţi pe trotuarul acela plin de grămezi
- --- ------
de moloz spre biserica dvs. şi sunt sigură că o să cădeţi la următorul

pas. Nu mai suport, mă călcaţi pe nervi ! Vă rog să nu mai citiţi în
timp ce mergeţi; fiţi atent pe unde călcaţi ! " Am asigurat-o că eram
atent la drum şi am rugat-o să nu se mai îngrijoreze pentru mine.
Dacă veţi purta o carte cu voi, vă veţi obişnui să o scoateţi şi să o
citiţi cţ"liar dacă aveţi la dispoziţie numai două, trei, cinci sau zece
minute. Veţi fi surprinşi să descoperiţi cât de mult veţi reuşi să citiţi,
fructificând clipele libere, pe care altminteri le irosim. Bineînţeles
că nu puteţi citi la volan; dar dacă este altcineva la volan, puteţi să
vă deprindeţi să citiţi chiar dacă maşina merge cu viteză. Din ferici
re pentru mine, eu nu mai conduc. Am condus în urmă cu câţiva
ani, dar acum nu. De aceea, in timp ce şoferul se luptă cu traficul, eu
citesc. Voi citi foarte mult în timpul călătoriilor pe care le voi face
vara aceasta împreună cu cvartetul. De obicei, în călătorie citesc
şapte sau opt ore pe zi. Atât Edwards, cât şi eu luăm cu noi câteva
cărţi şi în timp ce unul dintre colegi conduce, noi citim cu multă
plăcere. Deci, dacă puteţi lăsa condusul în seama altcuiva, nu ezitaţi
să o faceţi! Şi citiţi.
De ce să luăm cu noi o carte? " Eu sunt un iubitor de carte ", spu
nea Lowell. Fiecare predicator ar trebui să fie un iubitor de carte.
Episcopul William Quayle declară următoarele: " Cărţile sunt sucul
stors din ciorchinele veacurilor. Ele reprezintă înţelepciunea şi
desfătarea omenirii, şi cărarea bătătorită de generaţii la rând. Pre
dicatorul trebuie să fie familiarizat cu cei mai buni gânditori ai tu
turor timpurilor. El are această datorie faţă de el însuşi şi faţă de
membrii lui." Pastor-Preacher [Pastorul predicator], pag. 43
-
Mi-aş dori să pot predica la fel ca el. L-am ascultat pe Quayle

când aveam 1 3 sau 14 ani. Î mi aduc aminte foarte bine predica lui şi
aş putea să v-o prezint chiar acum.
N-ar fi bine ca predicatorul să îşi educe limbajul, să şi-l înno
bileze citind din Chaucer şi din Maurice Hewlett? N -ar fi bine ca el
să citească din când în când o pagină din dicţionar? Ne-ar ajuta pe
mulţi dintre noi să spunem ceea ce vrem şi să ştim ceea ce spunem.
Adeseori, lectura care nu este legată strict de specialitatea lui are
cea mai mare influenţă asupra predicatorului.
300 PAŞTE OI LE MELE!
Când începem construirea efectivă a unei predici, ar trebui

să ne retragem într-un loc unde să nu fim deranjaţi, să studiem
textul, pasaj ul sau subiectul ales. Î n acest stadiu, ar trebui să
lăsăm deoparte orice comentarii şi dicţionare biblice, orice en
ciclopedii religioase. Ar trebui să lăsăm deoparte toate cărţile cu
predici şi ilustraţii şi să rezistăm tentaţiei de a ne uita în ele. Î n
primul rând, trebuie să venim cu subiectul ales înaintea Tatălui
ceresc şi să medităm cu rugăciune asupra textului sau pasajelor
din Scriptură, înduplecându-Ie să ne dezvăluie bogăţiile lor. Tre
buie să descoperim singuri, la prima mână, semnificaţia deplină
a Cuvântului.
Richter a fost cel care a spus: " Nu citi până când nu te simţi
flămând. Nu scrie până când nu ai citit pe săturate." Ar trebui să
medităm adânc asupra textului ales. Atunci ne vor veni idei, ca nişte
sâmburi de viaţă. După cum spune dr. Brown: " Luptă-te cu subi
ectul ales, cum s-a luptat Iacov cu îngerul. Prinde-te de el şi spune-i:
'Spune-mi numele tău, arată-mi înţelesul tău. Nu te voi lăsa să pleci
până nu mă vei binecuvânta." - Op. cit., pag. 63. Activitatea aceas
ta trebuie să continue un timp, poate câteva zile, iar în cazul unor
subiecte, chiar câteva luni. Veţi desprinde mereu idei noi. Puteţi
medita asupra temei în timp ce mergeţi pe j os. Şi, dacă tot a venit
vorba, predicatorii ar trebui să meargă pe jos mai mult. Vreau să
repet acest sfat. Lăsaţi maşina în garaj şi mergeţi până la birou pe
j os. Sau parcaţi maşina la câteva străzi depărtare şi mergeţi la birou
pe jos. Dacă nu facem aşa, când mai avem timp să medităm?
Iar când vă vin idei, notaţi-le. S-ar putea să vă treziţi în mijlocul
nopţii cu nişte gânduri extraordinare legate de tema predicii sau de
textul biblic de la care porniţi. Păstraţi la îndemână un carneţel pe
care să le notaţi; altfel, în nouă din zece cazuri, nu veţi reuşi să vi le
mai amintiţi.
Când sunteţi gata - dar numai când sunteţi gata - scrieţi ce aţi
observat în text prima dată, atunci când l-aţi ales. Apoi notaţi ideile
care v-au venit în minte ulterior. Notaţi-le în ordinea în care v-au
venit în minte, chiar dacă nu le veţi prezenta pe toate. Consemnaţi
orice dată istorică, orice poezie sau text care ilustrează gândul res-
LECTURA PREDICATORILOR 3 0 1
pectiv. S-ar putea ca uneori ideile să vină uşor şi repede. În alte

zile nu veţi avea decât puţine idei, dar memoria vă va ajuta să vă
amintiţi ceea ce aţi citit. Duhul Sfânt vă va ajuta să vă amintiţi idei
din Cuvântul Său, dacă l-aţi studiat cu credincioşie. Veţi aduna ma
teriale din toate experienţele voastre - îndeosebi din lectură, din
întâlnire,a cu oamenii, din călătorii sau din observaţiile personale.
După ce aţi examinat toate aceste materiale pe care le-aţi adunat
în urma studierii textului sub toate aspectele lui, daţi-le o anumită
formă. Stabiliţi-vă clar în minte afirmaţia sau ideea care exprimă
tema principală, apoi notaţi-o. Abia după aceea - şi nu înainte -
puteţi consulta alte cărţi, comentarii, dicţionare, enciclopedii, cărţi
cu ilustraţii şi predici. Dacă citiţi dinainte predica unui mare predi
cator, probabil că vă veţi lăsa dominaţi de el. Nu veţi avea în minte
decât ceea ce a spus el şi modul în care s-a exprimat. Î nsă, dacă mai
întâi reflectaţi personal şi dacă alcătuiţi în minte o schemă a predi
cii, atunci el nu vă va mai domina, ci vă va fi de ajutor. S-ar putea
să vă ofere o nouă lumină asupra subiectului şi să vă înlesnească
înţelegerea lui.
Este bine să ne notăm ideile, ba chiar să scriem predicile în între
gime, ca să ne obişnuim să ne exprimăm mai clar. Este foarte greu
să scrii o predică atunci când nu ai nimic de zis; îţi râde în faţă. Dar
la amvon, nu citiţi predica. Trăim în epoca predicării libere. Este
adevărat că o predică scrisă integral, prezentată din manuscris, este
mai exactă şi totodată mai scurtă. Va fi mai sugestivă, bineînţeles, şi
predicatorul poate să o păstreze. Poate să se întoarcă asupra ei şi
să o utilizeze ca punct de plecare pentru alte predici, dar în lumea
contemporană este nevoie de predicatori fără manuscris. Nouă din
zece oameni au prejudecăţi faţă de predicile care sunt citite. Ele nu
reuşesc să îi menţină atenţi, iar predicatorul trebuie neapărat să
obţină toată atenţia ascultătoriior lui.
Nu vreau să vorbesc despre predicile improvizate, încropite pe
loc. Nu cred în ele. Nu cred că predicile autentice pot fi improvizate.
Pentru a vorbi liber este nevoie de mai multă pregătire decât pen
tru a citi din manuscris sau din notiţe. Î n realitate, predicile im
provizate nu există. Predicarea care convinge inima de păcat şi care
o aduce la iubirea de Dumnezeu nu este niciodată improvizată. Este

nevoie de pregătire, de studiu, de rugăciune şi credinţă.
Folosiţi notiţele, dacă trebuie, dar cu gândul la ziua în care nu
veţi mai avea nevoie de ele. Imaginaţi-vă că Edwin Booth, marele
actor, s-ar urca pe scenă cu manuscrisul sau cu notiţele în mână!
Sau H enry I rving. Cum ar fi ca apostolul Pavel să se urce pe Dealul
lui Marte cu manuscrisul sau cu notiţele după el? Sau Petru în Ziua
Cincizecimii! Nu mă înţelegeţi greşit - manuscrisul sau notiţele le
pot fi de folos celor care nu pot predica altfel. Mulţi dintre noi am
folosit notiţe ani la rând, până când am fost constrânşi să renunţăm
la ele.
Prima dată când am încercat să predic fără notiţe, am terminat
în cinci minute tot ce aveam de zis; iar a doua oară, nu mi-am pro
pus, ci am fost constrâns să vorbesc liber. Eram în vizită în oraşul
meu natal, Loveland, în Colorado şi mă aflam pentru prima dată la
amvonul bisericii în care am crescut. Î n timp ce corul intona ultima
strofă a cântării, m-am gândit să arunc o ultimă privire peste notiţe
- ştiţi cum e! Am deschis Biblia, dar notiţele nu mai erau acolo. Am
căutat pagină cu pagină - nimic! Am luat-o de cotor şi am scutu
rat-o, dar nu am găsit notiţele. Vă mărturisesc că m-au luat toate
transpiraţiile. A trebuit să mă ridic şi să predic fără notiţe. Am avut
impresia că bâjbâi prin ceaţă, pentru că nu aveam pe ce să mă spri
jin - notiţele mele! Însă am încheiat cu bine. Când am luat loc şi am
deschis Biblia, am găsit notiţele!
Dr. Talmage povestea că era conştient că ar trebui să predice fără
notiţe şi fără manuscris. Dumnezeu îl îndemnase de câteva ori să
renunţe la ele, dar nu a vrut să-L asculte. Într-o duminică seara, se
afla la amvon şi citea predica cuvânt cu cuvânt. Î n biserică fuseseră
instalate nişte lămpi cu gaz. Î n vremea aceea, lămpile cu gaz erau
o noutate în Philadelphia. Toţi erau mândri cu ele! Dar în mijlocul
predicii, s-au stins lămpile! El a zis: " Fraţi şi surori, este imposibil
să continuăm şi vom închide serviciul divin." Î n drum spre casă, dr.
Talmage îşi zicea în sinea lui: " Vrei să-mi spui că Evanghelia lui Isus
Hristos depinde de lămpile cu gaz, că un om nu poate predica pe
întuneric? Ce fel de apostol eşti tu? " Domnul i-a spus atunci că ar
trebui să înveţe să predice liber. " Dar nici de data aceea, nu L-am
ascultat", a mărturisit el.
După câteva săptămâni, într-o duminică dimineaţa, se afla pe o
canapea în stil antic, cu tapiţerie din păr de cal, dintr-acelea cum
aveau pe vremuri la amvon. Canapele acelea erau foarte grele şi
nu puteai să le muţi de unul singur, iar părul de cal se ştie că este
foarte lunecos. Î nainte să se ridice să vorbească în faţa unei mari
mulţimi de oameni pretenţioşi, a lăsat puţin foile cu predica lângă
el, pe canapea. Î nsă, la o mică adiere de vânt, foile au alunecat prin
deschizătura din spătarul canapelei şi au căzut în spatele ei. Fiind
o canapea grea, nu putea să o ridice sau să o împingă şi, în cele din
urmă, a fost nevoit să se aşeze în patru labe, cu spatele la ascultători

şi să se strecoare în spatele canapelei, ca să recupereze predica. Mai
târziu povestea că, în timp ce stătea în poziţia aceea ruşinoasă, a
auzit un glas care îi spunea: "Talmage, data viitoare ce trebuie să fac
ca să te învăţ să nu mai foloseşti manuscrisul?" De atunci înainte nu
a mai folosit niciodată manuscrisul.
Un predicator faimos povesteşte că, prima dată când a predi
cat, a ales intenţionat un pasaj lung din Scriptură, ca să fie sigur
că are ce să spună până la încheierea serviciului divin. Totuşi, spre
surprinderea lui, a terminat totul în aproape 1 1 minute şi nu i-a
mai venit nicio idee. Atunci a anunţat imnul şi a încheiat serviciul
divin. Oamenii au crezut că se simtea rău. Î ntr-un fel, era adevărat,
se simţea rău sufleteşte. După aceea, s-a dus în vizită la omul cel
mai important din comunitatea lui, la un avocat şi i-a mărturisit
adevărul. El povesteşte că avocatul s-a rezemat de spătarul scau
nului şi a început, pur şi simplu, să râdă - atât de tare de se zguduia
biroul. Apoi i-a zis: " Ţine-o tot aşa, predicatorule! Te descurci bine.
Mai bine ascult 11 minute predici de felul acesta, decât o j umătate
de oră predici din celelalte. Eu n-aş risca vreodată să merg în faţa
instanţei şi să citesc dintr-un manuscris pregătit cu grijă, pentru că
aş pierde cazul. Tu pledezi pentru o cauză cu mult mai importantă
decât mi-a fost dat mie să pledez vreodată. Priveşte direct spre
membrii juriului şi adresează-te lor." Este un sfat bun.
Dacă dorim să îi menţinem pe oameni atenţi, este mai bine să

nu ne aşezăm în spatele unui amvon mare din lemn masiv care
seamănă mai degrabă cu o baricadă. Dacă le-ar face puţin mai mari,
ar semăna cu tejgheaua vânzătorilor. Amvonul este cu atât mai bun
cu cât este mai mic şi cu cât ne acoperă mai puţin.
Ar trebui ca în seria aceasta să avem şi o prelegere despre
sănătatea predicatorului. Sper că cineva se va gândi să ne ţină o ast
fel de prelegere. Predicatorul trebuie să se îngrijească de sănătatea
lui fizică, tot la fel de mult ca şi de sănătatea lui spirituală. El tre
buie să fie un bărbat plin de vigoare şi energie. El trebuie să se
odihnească suficient. Reducerea timpului pentru somn este unul
dintre păcatele acestei generaţii, iar consecinţele ei devin tot mai
vizibile. Predicatorul trebuie să doarmă cel puţin opt ore - să stea
opt ore întins în pat, fie că doarme sau nu.
Apoi, el trebuie să facă regulat exerciţii fizice, nu exerciţii intense
din când în când. Orice om trecut de patruzeci de ani care se implică
în multe activităţi sportive intense la un picnic sau în alte ocazii este
foarte nesăbuit. Exerciţiile foarte intense sunt numai pentru tineri.
Dar trebuie să facem exerciţiu fizic în fiecare zi. Mersul pe j os este
exerciţiul cel mai bun. Predicatorul nu ar trebui să se deplaseze
cu maşina peste tot. Cineva a spus că noi, americanii, cumpărăm o
maşină de trei mii de dolari şi mergem cu ea câţiva zeci de metri ca
să cumpărăm o papiotă de cinci cenţi. Mersul este un exerciţiu bun.
Încercaţi!
Predicatorul trebuie să fie atent la obiceiurile lui de alimentaţie:
nu trebuie să mănânce nici prea mult, nici prea puţin. Desigur, pas
torii adventişti de ziua a şaptea trebuie să fie informaţi în această
privinţă. Ei trebuie să ţină din când în când câte o cuvântare despre
stilul de viaţă sănătos. Pentru aceasta, trebuie să arate sănătoşi.
Am ascultat oameni pirpirii care ne învăţau cum să fim sănătoşi -
marile adevăruri ale reformei sanitare. Î n mintea mea, eu îi asemăn
cu necredincioşii care ţin prelegeri despre mântuire. Mulţi oa
meni bolnavi au făcut o lucrare frumoasă pentru Dumnezeu, dar
fără îndoială că predicatorul va predica cel mai bine atunci când
sănătatea lui este optimă. Predicatorii care au grijă de ei înşişi au
şa nsa de a trăi mai mult decât ceilalţi şi, potrivit statisticilor rea
liz ate în domeniul asigurărilor de viaţă, predicatorii au o speranţă
de viaţă foarte mare. Dacă au grijă de ei, dacă se dedică din tot sufle
tul lucrării lor şi dacă sunt veseli şi plini de credinţă, ei au şansa de
a trăi la fel de mult ca ceilalţi oameni.
Totu'ş i, chiar dacă este sănătos, chiar dacă este înzestrat (are
o înfăţişare plăcută, este capabil ş.a.m.d.), dacă predicatorul nu
se hrăneşte permanent din Cuvânt, dacă nu este un bun cititor
al cărţilor bune şi al caracterului oamenilor, lucrarea lui va fi in
completă. El trebuie să caute şi să citească "în cartea Domnului "
(Is. 34, 1 6). El trebuie să fie în stare să o citească şi să o tâlcuiască
(Dan. 5,7). El trebuie să citească în Scripturi, cum a spus Isus (Ma
tei 2 1,42). El trebuie să fie în stare să citească Scripturile, astfel
încât comunitatea să îl înţeleagă. La fel ca Maestrul lui, el trebuie
să se scoale să citească (Luca 4, 1 6) "în faţa poporului " (Ex. 24,7).
Odinioară, când primeau veşti bune de la Ierusalim, credincioşii
dintre neamuri se bucurau când le citeau. Pastorul adevărat al lui
Dumnezeu va fi în stare să scrie prorocia ca să fie citită uşor (Hab.
2,2). Iar când studiază profeţia, el va asculta de porunca lui Hristos,
"
" cine citeşte să înţeleagă! (Mat. 24, 1 5). Isus i-a pus următoarea în
trebare unui învăţător al Legii din vremea Sa: " Ce este scris în Lege?
Cum citeşti în ea?" (Luca 1 0,26) Iar prima binecuvântare din cartea
Apocalipsa îi vizează pe cei care o citesc (Apoc. 1,3).
Deşi este adevărat că " dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii
că n-ai mai isprăvi, şi multă învăţătură oboseşte trupul': după cum
citim în Eclesiastul 1 2 , 1 2, ştim că prin studiu, creştem sufleteşte.
Marele apostol însuşi, cel mai puternic predicator al tuturor timpu
rilor, l-a sfătuit astfel pe tânărul pastor aflat în perioada de practică:
"
" Ia seama bine la citire ( 1 Tim. 4, 13); iar în ultima sa epistolă
scrisă din temniţa întunecată din Roma, când viaţa lui se apropia
de sfârşit şi când se apropia ziua execuţiei, el a scris: " Numai Luca
este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos
pentru slujbă. Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în
Troa ... şi cărţile, mai ales pe cele de piele " (2 Tim. 4, 1 1-13). Pavel
era singur şi dorea ca Marcu şi Timotei să fie cu el. Î i era frig şi avea
nevoie de " mantaua" groasă pe care o lăsase la cineva într-una din

călătoriile lui. Şi cărţile - a, da, cărţile!
Acolo, în întunericul închisorii, marele apostol şi predicator, un
erudit până în ultima zi a vieţii, avea nevoie de cărţile lui, dar " mai
ales de cele din piele ", care erau cu siguranţă, scrierile Sfintei Scrip
turi. El cunoştea aproape pe de rost acele mari profeţii biblice, dar
acum tânjea să le vadă din nou! Dorea să le privească rândurile şi
literele. Dorea să o vadă din nou. Dorea să citească din Cuvântul lui
Dumnezeu.
Aşadar, noi, ca predicatori, să studiem oamenii, cărţile şi natu
ra, să ne cercetăm inimile, dar în primul rând să studiem Cartea
lui Dumnezeu, cea mai mare carte dintre toate. Dacă nu o studiem
cu rugăciune, nu vom primi nicio viziune. Nicio predică nu va lua
naştere ca să trezească şi să binecuvânteze lumea. Nimeni nu-i
poate spune altuia cum să se roage. El trebuie să înveţe ca, în locul
tainic, să se roage singur şi să se prindă cu credinţă de braţul puter
nic al lui Dumnezeu. Rugăciunea, studiul, contactul personal cu oa
menii - acestea sunt cerinţele necesare ale predicării. Isus cunoştea
Cuvântul lui Dumnezeu; El era Cuvântul. El petrecea ore întregi, chiar
nopţi întregi, în rugăciune şi în comuniune cu Tatăl Său ceresc. El
S-a amestecat printre oameni şi a umblat aşa până la cruce şi până
când S-a înălţat la cer.
Î n fortăreaţa Morgan aflată la intrarea în Mobile Bay, turiştii
pot vedea astăzi un lucru remarcabil - o pată mare de culoare roşu
închis pe nişte trepte din piatră. Este o pată de sânge rămasă din
timpul Războiului Civil, de la moartea unui locotenent al Forţelor
confederate, care a fost ucis de explozia unui tun cu care a tras când
flota federală asedia fortăreaţa. Nici razele fierbinţi ale soarelui şi
nici ploile puternice nu au reuşit să o şteargă, deşi a trecut aproape
un secol de atunci. Pata aceea roşiatică rămâne acolo ca un simbol
al tragediei unui război între fraţi.
După 1900 de ani, sângele lui Isus Hristos se află pe treptele
înaintării lucrării pastorale creştine, ca un simbol al tragediei
păcatului şi al marii lupte dintre bine şi rău şi, deopotrivă, ca un sim
bol al dragostei răscumpărătoare care L-a condus pe Mântuitorul
nostru la cruce. El ne-a lăsat nu numai exemplul lucrării Sale de

predicare, ci şi porunca: " Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la orice făptură" (Marcu 1 6, 1 5). Deci să mergem în toată
lumea, prin harul lui Dumnezeu!
PR E L E G E R EA 8
" Un n or
aş a de m are de m artori "
" Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu

un nor aşa de mare de martori, să dăm la o
parte orice piedică." (Evrei 1 2, 1)
"
I
NAINTE DE A DA CITIRE textului nostru, aş vrea să vă împărtăşesc
o parte dintr-o scrisoare pe care am primit-o de la un om pe care
îl respect şi îl stimez foarte mult, nu numai ca predicator, ci şi ca
om cult şi gentleman. Scrisoarea lui este foarte directă:
Cu toate acestea, este cert că noi, ca denominaţiune,
nu numai că avem de întâmpinat o criză, ci trecem chiar
acum prin ea, iar din cercetările pe care le-am realizat în
ţara aceasta şi în alte părţi, trebuie să aibă loc o reajustare
a metodelor şi a imaginii noastre. Dar eu cred cu tărie
că, dacă se va întâmpla vreodată să ne pierdem viziunea
despre evanghelizarea agresivă, acesta va fi un indiciu că
am ajuns la punctul de saturaţie, că ne-am " liniştit" şi am
încetat să mai fim o mişcare. Desigur că, după cum ai zis
şi tu, metodele trebuie adaptate la vremea noastră, în care
schimbările au loc rapid. . . Î mi doresc să nu mai fim tot
timpul în urma vremurilor şi să ne silim să folosim metode
care au fost acceptate de alţii cu mult înaintea noastră.
În acelaşi timp, am încrederea că vom menţine intacte
identitatea şi individualitatea mesajului nostru. Nu sunt
"
" U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORI 309
de părere că ar trebui să îndulcim în vreun fel mesajul sau

principiile noastre. Creştinul, în opinia mea, nu trebuie
să-şi ceară scuze pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru
punctul lui de vedere. Dar, ca denominaţiune, suferim de
multă vreme de un complex de inferioritate şi ne-am dori
să dobândim imaginea unei denominaţiuni apreciate şi res
pectabile. Nu ne place deloc să fim consideraţi o " sectă " sau,
chiar mai rău, un " cult" . Personal, mi-este indiferent cum
ne etichetează unii. Lucrul de cea mai mare importanţă
este să ne reafirmăm convingerile, să accentuăm certitudi
nile noastre şi să mergem în lume cu un mesaj consistent.
cu un mesaj care să aducă mângâiere şi care să prezinte
răspunsul Bibliei la frământările omenirii.
Î n momentul de faţă, suntem supuşi unei examinări
minuţioase. Bunăoară, a apărut o carte senzaţională scrisă
de un preot francez care ne-a studiat îndeaproape şi, tre
buie să admit, cu destulă imparţialitate. Scopul lui nu este
să ne critice sau să ne atace, ci să descopere cum este
posibil ca un catolic francez să devină adventist de ziua
a şaptea. Î n cartea sa, el analizează " sectele " , dintre care
îi aminteşte pe baptişti, pe metodişti şi pe creştinii scien
tologi; dar adventiştii de ziua a şaptea sunt în capul listei.
Semnificativ este că, atunci când analizează " psihologia
sectară " , cum o numeşte, el afirmă (şi citez din memorie)
că atunci când adventiştii erau o mişcare - adică, atun
ci când nu aveau temple şi instituţii - noi, catolicii, ne
temeam de ei; dar s-au liniştit, s-au organizat şi vorbesc
foarte mult despre organizare şi bani. De altfel, autorul
declară că, dintre toţi protestanţii, adventiştii se aseamănă
cel mai mult cu catolicii, fiindcă discută despre bani mai
mult decât toţi ceilalţi! Este un adevăr că, atunci când
o mişcare încetează să se mai mişte şi se linişteşte, nu
numai în ceea ce priveşte organizarea, cât şi în gândire,
atunci este cea mai mare nevoie de vigilenţă. Dacă singura
noastră ţintă sunt membrii [numărul membrilor], dacă sin
gura noastră preocupare este cantitatea, atunci pierdem
din vedere alte lucruri. Atunci plătim un preţ foarte mare

în privinţa calităţii mesajului.
Acestea fiind zise, să începem prelegerea de astăzi. Textul nos
tru se află în Evrei 12, 1 . 2 : " Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi
cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice pi_e dică
şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă
în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus."
De regulă, turiştii care vizitează Londra nu pierd ocazia de a
vizita Catedrala Westminster, care ar putea fi considerată galerie
sau monument comemorativ al lumii vorbitoare de limbă engleză.
Mulţi oameni mari au fost înmormântaţi în acest străvechi locaş
al lui Dumnezeu. Ei sunt identificaţi după nume, statuie sau piatră
funerară. La secţiunea Ierusalim, chiar pe partea dreaptă cum intri,
a luat naştere versiunea King James a Sfintelor Scripturi. Acela este
locul în care Mănăstirea ne uneşte, cum spune Kipling, şi în care
marii conducători ai istoriei sunt omagiaţi.
Nicio altă naţiune din lume nu se poate mândri cu un astfel de
monument comemorativ precum Catedrala Westminster. Nu uitaţi
că, deşi clădirea aparţine Bisericii Angliei şi este strâns legată
de Casa Regală a Britaniei, în ea există o piatră comemorativă
închinată lui John Wesley, atât de mult persecutat şi repudiat de-a
lungul vieţii sale de Biserica Anglicană. Ba mai surprinzător este
faptul că, tot în această catedrală, există o piatră comemorativă
închinată lui George Washington, care în 1 776 era socotit căpetenia
rebelilor. Î nsă aceasta este una dintre ciudăţeniile naţiunii noastre
- recunoaştem excelenţa, chiar şi la vrăjmaşii noştri şi, în cele din
urmă, îi asimilăm în vastul curs al istoriei. Prin urmare, în Catedrala
Westminster avem pietre comemorative ale personalităţilor nea
mului nostru.
Î n Scriptură, avem un capitol pe care îl putem considera drept
Catedrala Westminster a Bibliei. Este vorba despre Evrei 1 1, unde
se găsesc numele şi monumentele multor slujitori ai lui Dumnezeu,
din zorile istoriei pământului până în vremea lui Hristos. Printre
ei se numără şi câţiva mari predicatori. Sângele lui Abel a predi-
-,,-LJ� NOR AŞA DE MARE DE MARTORI " 3 1 1
cat. Enoh a fost predicator, un predicator singuratic, pentru că me

saj ul lui a fost fără îndoială nepopular, dar, la fel ca orice predicator
adevărat de atunci încoace, el a umblat cu Dumnezeu. Ce privilegiu,
ce datorie avem de a umbla împreună cu Domnul ! Ni se spune că
Noe a fost un " propovăduitor al neprihănirii ". El a primit avertiza
rea de la Dumnezeu şi, la rândul lui, el a avertizat lumea.
Una dintre instituţiile noastre care se ocupă cu relaţiile publice
are următorul slogan: " Tu ne spui nouă, iar noi spunem la toţi." La
fel a făcut şi Noe. Dumnezeu i-a spus lui, iar el le-a spus tuturor. Deşi
nu a luat cu el în arcă decât şapte oameni, el a prezentat mesajul lui
Dumnezeu. Şi-a făcut datoria! A proclamat Cuvântul Domnului şi,
" când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se
vedeau, ... plin de teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa;
prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii
care se capătă prin credinţă" (Evr. 1 1,7) . Acesta este un text im
portant pentru orice predicator. El conţine toate elementele slujirii
pastorale : " a fost înştiinţat de Dumnezeu " - el a primit mesajul lui
Dumnezeu; " plin de teamă sfântă" - el a crezut mesaj ul; " a făcut un
chivot" - a acţionat pe baza mesajului şi a poruncii lui Dumnezeu;
mesajul a avut o consecinţă negativă - N oe " a osândit lumea", dar şi
o consecinţă pozitivă - " a ajuns moştenitor al neprihănirii care se
capătă prin credinţă". Apropo, există un singur fel de neprihănire:
neprihănirea prin credinţă. Avem în acest text o predică întreagă.
Avraam a fost profet, după cum ne spune Scriptura în Geneza
2 0,7 şi, prin urmare, a fost predicator. El a auzit mesajul: " Mergi
spre apus, tinere, spre apus ! " Avraam l-a auzit şi a acţionat pe baza
lui. S-a dus într-o ţară din vest, în Palestina de astăzi numită ast
fel după filisteni, şi prin aceasta şi-a manifestat credinţa în mesajul
lui Dumnezeu. El a predicat şi despre neprihănirea prin credinţă
ca nimeni altcineva, după cum ştim cu toţii. El a rămas în Biblie un
exemplu de credinţă.
Trecem pe lângă mulţi alţi patriarhi şi profeţi amintiţi aici şi ajun
gem la Moise. Ce predicator mare a fost el! Tabloul lui este păstrat
aici, în galeria oamenilor credinţei. Moise a fost chemat de Dumne
zeu din pruncie; Dumnezeu îi cheamă pe predicatori din copilărie.
Hotărârea lui supremă a fost lIsă sufere împreună cu poporul lui

Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului "
(Evrei 1 1,2 5). Nimeni să nu spună că nu există nicio plăcere în păcat.
Biblia spune că există şi oricine a săvârşit păcat ştie acest lucru,
însă plăcerea aceasta nu durează mult - este trecătoare. " El socotea
ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului,
pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire." (versetul 26)
Î n urmă cu o generaţie sau două, criticii Bibliei şi chiar teologii
sceptici susţineau că istoria ieşirii lui Israel din Egipt şi a construirii
unui sanctuar în pustie este, pur şi simplu, un mit sau o legendă
religioasă, pentru că în lumea de atunci nu exista suficient aur pen
tru realizarea a doi heruvimi din aur masiv, pentru acoperirea chi
votului şi a scândurilor cortului cu aur şi pentru realizarea vaselor
din aur. Î nsă oricine vizitează astăzi muzeul din Cairo şi priveşte
camera de aur în care sunt expuse obiectele găsite în mormântul
lui Tutankamon îşi poate face o idee despre cum arăta Egiptul pe
vremea lui Moise.
Î n clipa în care treci pragul muzeului, pe lângă toţi acei gardieni
înarmaţi, vezi mai mult aur decât ai văzut în toată viaţa ta - masa
de aur cu scaunele de aur, patul din aur, carul din aur, o mulţime de
obiecte şi unelte din aur şi, în final, sicriul mare din aur masiv, în
valoare de şase milioane de dolari; nu doar placat cu aur sau din
aur de 14 carate, ci din aur masiv; în el se odihneşte acum mumia
tânărului împărat. El era un iubitor al aurului, dar nu a avut mult
timp să-I adune, întrucât a murit cam la 18 ani. Dar erau o mulţime
de comori în Egipt.
Moise a renunţat la toate aceste comori pământeşti şi mulţi predi
catori trebuie să facă la fel. Fără îndoială că el a renunţat şi la posi
bilitatea de a deveni împărat. De ce? Pentru că a văzut "pe Cel ce este
nevăzut". Nimeni nu poate predica decât atunci când este dispus să
părăsească bogăţiile, plăcerile, comorile, renumele şi onoarea lumii.
Nimeni nu poate fi predicator adevărat până nu Îl vede pe Cel Nevăzut,
până când nu priveşte cu ochiul credinţei la Cel Veşnic. La fel ca Moise,
el trebuie să privească în sus şi să meargă înainte prin credinţă, atunci
când ajunge pe cărarea vieţii la experienţa Mării Roşii!
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORI " 3 1 3
- - -------- -------
Nimic înainte, nimic înapoi,

Păşim prin credinţă în necunoscut
Şi descoperim că am păşit pe stâncă.
Pe pereţii galeriei capitolului 11 din Evrei, această Catedrală
Westminster a Scripturii, vedem plăcile comemorative ale altor
mari personaje, până când ajungem în final la David, un alt predica
tor. El însuşi a zis: " Vestesc îndurarea Ta [n. tr.: KJV - "predic despre
neprihănire'1 în adunarea cea mare " (Ps. 40,9). Ce mare predicator
a fost el! Da, David a fost nu numai împărat, profet şi muzician, ci
şi unul dintre cei mai mari predicatori ai lumii. Î n Carte sunt con
semnate câteva dintre predicile lui cele mai mari şi, în trecere, pro
pun ca fiecare predicator să citească iar şi iar, cu voce tare, psalmii
lui David. Dacă am învăţa pe de rost aceste rugăciuni ale lui David,
am avea rugăciuni mai bune în cadrul serviciilor noastre publice.
O, câte rugăciuni neglijente auzim - sincere, desigur, dar inadec
vate. Adorarea lui Dumnezeu, mărturisirea păcatelor, începutul şi
sfârşitul corespunzător sunt inexistente. Auzim, deseori, rugăciuni
publice care ar trebui rostite numai în viaţa privată.
La Începutul activităţii mele ca pastor, tatăl meu m-a îndemnat
să citesc psalmii cu voce tare, pentru că aceştia reprezintă planul
lui Dumnezeu pentru rugăciune. Cartea Psalmilor este cartea de
rugăciuni a Bibliei. Şi, apropo, citiţi broşura The Psalms in Huma n
Life [Psalm ii în viaţa omului], o carte bună scrisă de Rowland Pro
thero. De asemenea, cred că este bine ca fiecare pastor să îşi procure
The Book of Common Prayer [Cartea de rugăciuni simple], folosită
de Biserica Anglicană sau de Biserica Episcopală din Statele Unite
şi să citească rugăciunile din ea cu voce tare şi cu atenţie; multe
dintre ele au fost scrise de Latimer, care mai târziu a devenit un
martir al credinţei creştine. Cartea Psalmilor şi The Book of Com
mon Prayer conţin câteva modele bune d e rugăciune reverenţioasă,
scripturistică. Aşa ar trebui şi noi, predicatorii, să învăţăm să ne
rugăm în cadrul serviciilor publice.
Î n versetul 32 din Evrei 1 1, citim despre Samuel şi despre
profeţi. Profeţii au fost marii predicatori din vremea Vechiului Tes
tament. Majoritatea celor amintiţi în Scriptură au fost predicatori
şi totodată profeţi. Ei vesteau Cuvântul lui Dumnezeu, ei erau " pre

vestitori " şi, totodată, prezicători: ei avertizau, îi înduplecau şi îi
câştigau pe oameni pentru Dumnezeu.
Să citim şi restul capitolului. El vorbeşte despre credinţa aces
tor predicatori puternici, despre faptele lor mari, despre suferinţele
lor, despre persecutarea şi martiriul lor, despre faptul că au aşteptat
o înviere mai bună. " Ei, de care lumea nu era vrednică ... , măcar că
au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese
făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pen
tru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi " (versetele 38-40).
Gândiţi-vă că marii predicatori ai veacurilor trecute îi aşteaptă
pe predicatorii de astăzi să-şi încheie lucrarea, întrucât verse
tele următoare (Evrei 12, 1 . 2), de unde am preluat titlul prelege
rii de astăzi, spun astfel: " Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu
un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi
păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă
în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus." " Norul de martori "
despre care se vorbeşte aici sunt toţi cei amintiţi în capitolul pre
cedent. Î n tabloul acesta, ei nu sunt înfăţişaţi stând pe margine şi
privind (cum stăteau oamenii şi priveau jocurile greceşti şi aplau
dau câştigătorii), ci dând mărturie pentru credinţa lor, aşa cum şi
noi trebuie să dăm mărturie pentru credinţa noastră. Mulţi dintre
ei şi-au dat viaţa ca mărturie.
În scrierile greceşti clasice găsim acest cuvânt " nor" de foarte
multe ori, dar nu se referă la nişte oameni care veghează asupra
noastră de sus, ci este utilizat ca figură de stil pentru un grup
mare de oameni - un nor de arcaşi, un nor de pedestraşi, un nor
de călăreţi. Aceste expresii se găsesc în scrierile lui Homer, care au
primit o formă finală undeva între secolele al XII-lea şi al IX-lea î.Hr.
Mulţi scriitorii clasici folosesc cuvântul " nor" cu acelaşi sens.
S-a spus adesea că expresia aceasta se referă la jocurile olimpice
şi că martorii urmăresc o luptă, dar nu aceasta este ideea transmisă
în acest pasaj. Cuvântul martor, după cum ştim cu toţii, provine
din acelaşi termen ca şi cuvântul martir. Martirii din vechime au
_ _
_ _ �NOR !,ŞA DE MARE DE MARTORI " 3 1 5
dat mărturie despre credinţa lor chiar până la moarte. După cum
scrie Jean Calvin în comentariul lui asupra cărţii Evrei: " Suntem
înconjuraţi de o atât de mare mulţime, încât oriunde ne întoarcem
privirile, suntem întâmpinaţi de multe modele de credinţă ... EI
spune că, prin mărturia lor, credinţa este dovedită suficient, pentru
ca să nu mai existe nicio îndoială; fiindcă virtuţile sfinţilor sunt tot
atâtea mărturii care ne întăresc, pentru ca noi, bizuindu-ne pe ele şi
luându-Ie drept călăuze şi tovarăşi, să mergem înainte spre Dumne
zeu cu mai mult avânt."
Aceşti martori, care au trăit slujindu-L pe Dumnezeu cu credin
cioşie secol după secol, confirmă prin experienţa lor că Dumne
zeu este credincios faţă de poporul Său. Ei au participat la aceeaşI
luptă în care ne aflăm şi noi. De aceea, când citim istoria lor şi când
auzim despre vitejia şi biruinţa lor, zelul nostru trebuie să crească.
Când aflăm ce au facut ei, aflăm de fapt ce trebuie să facem noi. Prin
amintirea vieţii lor, ei ne asigură că putem să rezistăm; că greutăţile
pe care s-ar putea să le întâmpinăm nu durează decât puţin. Ha
rul lui Dumnezeu ne va susţine, iar răsplata credinţei este sigură
şi nepieritoare. Aşadar, văzând că " suntem înconjuraţi cu un nor
aşa de mare de martori ", adică de martiri, de oameni care şi-au dat
viaţa pentru credinţă, pentru predicarea Cuvântului, să mergem
înainte şi să urmăm exemplul lor - un monument pentru toţi din
jur. Aceasta este ideea transmisă aici: trebuie să dăm mărturie pen
tru credinţa noastră, la fel ca ei.
Acesta este gândul care ne trece prin minte atunci când vizităm
locurile pline de eroism pentru Dumnezeu - Insula Iona şi Valea
Glendalough, aflată la câteva mile la sud de Dublin. Petreceţi câteva
zile acolo printre ruinele acelor biserici antice ale lumii creştine
precatolice. Când vizitaţi locurile din Ţara Sfântă, când mergeţi pe
urmele lui Isus şi ale apostolilor, gândiţi-vă la mărturia lor pentru
Hristos. Când ajungeţi la Roma, vizitaţi Î nchisoarea Mamertini,
unde a stat în lanţuri apostolul Pavel. Veţi fi înconjuraţi de mărturia,
de martiriul acestor oameni ai lui Dumnezeu.
Deci " suntem înconjuraţi ", spune Jean Calvin, " de o atât de mare
mulţime, încât oriunde ne întoarcem privirile, suntem întâmpinaţi
de multe modele de credinţă." Aceasta este ideea. Nu că ei privesc la
-----
noi, ci că noi vedem ce au făcut ei şi ne gândim la aceasta. Credinţa

lor a fost dovedită suficient prin mărturia lor. Acum noi trebuie
să privim la istoria lor. Toţi aceşti eroi ai credinţei ne mai vorbesc
încă, la fel ca Abel (Evrei 1 1,4) . Există desigur o sursă uriaşă de bio
grafii atât în Biblie, cât şi în afara ei, o listă lungă de predicatori
creştini pe care trebuie să-i cunoaştem, dar pe care îi neglijăm de
seori. Dacă vom citi despre ei, vom prinde curaj, vom da "la o parte
orice piedică", nu numai păcatele la care ne duce gândul imediat, ci
şi păcatele care se ţin de noi atât de strâns, încât ne împiedică să
alergăm. Trebuie să ne eliberăm de această povară suplimentară
dacă vrem să împlinim cea mai frumoasă lucrare cu putinţă pentru
Domnul, la fel cum atletul îşi lăsa deoparte roba şi începea cursa cu
avânt. Lăsând deoparte veşmintele largi şi orice povară, el alerga cu
toată puterea, ca şi cum viaţa lui depindea de aceasta, pentru ca să
câştige cununa trecătoare a victoriei. Î nsă în cursa noastră, toţi pot
fi câştigă to ri.
S-ar putea să existe multe lucruri de care predicatorul să se de
baraseze, lucruri care nu sunt rele în ele însele, dar care îl împiedică
să continue cursa. Pentru a câştiga cursa marilor predicatori, el va
trebui să renunţe poate la afacerea cu maşini sau cu altceva. Poate
că va trebui să renunţe la un lucru care este bun pentru alţii, dar
care, asemenea unei haine lungi, îl încurcă în lucrarea sa pentru
Domnul. El trebuie să se elibereze de toate aceste lucruri.
Când studiem lista martorilor, descoperim un mare adevăr: ei
au dat mărturie despre o realitate. Aceşti martori credincioşi ai lui
Dumnezeu nu şi-au dorit să devină faimoşi sau să-şi clădească o
reputaţie, nu şi-au dorit să ajungă în topul listei din buletinul Uni
unii. Ei au făcut totul spre slava lui Dumnezeu.
Î n cartea sa The Dark Mile [Mila întunecată], John Hutton face
referire la poezia lui Browning, "Apologia episcopului Blougram".
Apropo, părerea mea este că fiecare predicator ar trebui să citească
toate poeziile lui Browning. Merită să-i acordaţi cincisprezece minu
te acestei poezii despre episcopul Blougram. Blougram povesteşte
despre Verdi, marele compozitor şi dirijor. El a scris opere bune,
dar nu toate sunt la fel de bune. Î ntr-o ocazie, el dirija una dintre
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORI" 3 1 7
cele mai slabe opere ale sale în Florenţa, înaintea unei săli pline.
Datorită renumelui de mare muzician, mulţimea îl asculta. Ei soco
teau că opera trebuia să fie bună, pentru că o dirija Verdi. La înche
ierea concertului, spectatorii s-au ridicat în picioare, l-au aplaudat
şi i-au aruncat flori. L-au aclamat îndelung, ca şi cum ar fi interpre
tat o capodoperă. Verdi ştia că nu a dat tot ce a avut mai bun, dar
a primit aplauzele. A făcut nenumărate plecăciuni. Primea laudele
cu încântare şi cu încuviinţare, până când a dat cu ochii de marele
maestru Rossini. Acesta stătea în loja sa şi îl privea, de parcă ar fi
vrut să-i spună: ,,0, Verdi, Verdil " Atunci, Verdi s-a oprit brusc şi s-a
făcut nevăzut de pe scenă cât a putut de repede.
Tot aşa se va întâmpla şi cu cei care aleg laudele oalnenilol� Într-o
zi, undeva, ei vor da cu ochii de un lucrător sincer sau de Dumnezeu
Î nsuşi şi cum vor mai tremura ei atunci! Noi nu slujim ca să primim
laude, onoare sau slavă. De altfel, dacă am predica aşa cum ar tre
bui, am primi mai degrabă lovituri şi ghionturi şi mulţi oameni ar fi
nemulţumiţi de predicile noastre.
Avem multe de învăţat din viaţa şi din lucrarea acestor predi
catori din Biblie şi din istoria bisericii. Deci repet, citiţi biografii!
Emerson a spus odată: " Nu există istorie, ci numai biografie." De ce
nu citim aceste biografii? Au fost scrise multe istorii ale predicării,
dar niciuna dintre ele nu este completă. Nu s-a publicat o istorie
completă a predicării creştine scrisă de un singur autor. Cea mai
aproape de această ţintă a fost cartea lui Dargan, apărută în 19 1 2,
însă autorul a murit înainte de a publica ultimul volum, cel despre
predicatorii americani. A reuşit să termine numai partea despre lu
crarea de predicare din Europa.
Dr. W. G. Blaikie a scris o carte bună despre predicatorii scoţieni,
cu titlul The Preachers of Scotland From the Sixth to the Nineteen th
Cen tury [Predicatorii Scoţiei din secolul al VI-lea până în secolul
al XIX-lea], apărută în 1888. Negreşit, Scoţia se află în fruntea lu
mii creştine în ceea ce priveşte predicarea. Probabil că cea mai
bună carte de istorie a predicării care a apărut până acum este
cea publicată recent, şi anume The History of Preaching in Britain
and America [Istoria predicării în Britania şi în America], de F. R.
Webber, o lucrare în trei volume. Până în prezent, nimeni nu a În-
cercat să scrie o istorie completă a predicării în lumea vorbitoare

de limbă engleză. Acest autor începe cu o perioadă mult neglijată,
şi anume cu perioada Bisericii Celtice din Anglia, Irlanda, Ţara
Galilor, Cornwall şi Scoţia. În ultimii ani, au ieşit la iveală o mulţime
de materiale noi pe această temă şi seria aceasta de volume - cel
puţin prima parte a ei - merită cu adevărat să fie citită. Vă va face
o deosebită plăcere, mai ales dacă strămoşii voştri provin din una
dintre aceste ţări, întrucât această parte a istoriei predicării nu a
mai fost consemnată până acum şi, deşi s-a afirmat că nimeni nu
poate fi teolog decât dacă este scoţian sau german, au existat totuşi
şi câţiva mari predicatori de origine celtică. Procuraţi-vă cartea
lui Webber. Vă va ajuta să cunoaşteţi istoria Britaniei şi a Statelor
Unite mai bine ca oricare altă carte. Pe lângă istorie, ea este plină
de biografii ale marilor predicatori şi este bine să o citim cu toţii,
dacă nu în întregime, măcar anumite secţiuni importante. Fireşte
că unele pagini sunt aride, întrucât conţin înşiruiri lungi de nume
despre care nu ştim nimic; dar cea mai mare parte vă va entuziasma
şi vă va încuraja. Mai mult ca sigur că se găseşte la biblioteca de
aici. Aşadar, putem citi din Dargan prima parte a istoriei predicării
în Europa; apoi, putem continua cu Webber, pentru a avea o istorie
completă a predicării.
În modul acesta, descoperim un fapt foarte important, şi anume
că noi, ca predicatori adventişti de ziua a şaptea, nu suntem singuri
în lume. Suntem într-adevăr "înconjuraţi cu un nor aşa de mare de
martori ". Noi încheiem o procesiune la care au participat oameni
din toate veacurile, începând cu Abel, o procesiune care a continuat
practic neîntrerupt, o procesiune a oamenilor lui Dumnezeu care
au auzit Cuvântul Său, care au fost sau sunt predicatori ai Bibliei,
oameni care L-au iubit pe Dumnezeu, mulţi dintre ei până la moar
te, dându-şi viaţa ca martiri pentru Isus. Unii dintre ei, din vremea
Noului Testament şi până azi, nu au avut tot adevărul aşa cum îl
înţelegem noi, dar L-au iubit pe Dumnezeu, L-au iubit pe Domnul
Isus Hristos, au acceptat inspiraţia şi autoritatea Cuvântului lui
Dumnezeu, i-au avertizat pe oameni în privinţa păcatului şi au dat
mărturie că Isus este singurul Mântuitor al oamenilor păcătoşi.
/1 U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORI" 3 1 9
Apropo, dacă vă cade vreodată în mână cartea aceea veche

scoţiană, Peden the Prophet [Peden, profetul], citiţi-o neapărat. Veţi
afla despre un mare predicator care a trebuit să trăiască cea mai
mare parte a vieţii sub cerul liber şi să se ascundă în mlaştinile din
Scoţia, ca să scape de jandarmii Lordului Claverhouse. El a avut
Spiritul. Profeţiei tot la fel de sigur ca Ellen White, însă biograful
lui încearcă să evite şi să acopere acest lucru. " Desigur că nu putea
fi aşa", spune el, dar a trebuit să consemneze aceste detalii în bio
grafie. El nu credea în Spiritul Profeţiei.
Alexander Peden a fost unul dintre marii predicatori scoţieni.
Lucrurile pe care Domnul i le-a descoperit că o să se întâmple, s-au
întâmplat întocmai. El i-a arătat că nu va fi ucis de persecutorii lui
şi că va muri în patul lui. Şi aşa a fost. Î nsă după înmormântarea lui,
câţiva ostaşi cruzi i-au scos trupul din cavoul familiei, l-au sfârtecat
şi l-au atârnat de o spânzurătoare pe un deal. Povestea împlinirii
profeţiei lui (pe care a scris-o cu mâna lui) este foarte interesantă:
el a prezis că va fi îngropat în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Î nsă
iată că acum trupul lui atârna de o spânzurătoare.
O contesă care locuia în apropiere a fost indignată la vederea
trupului spânzurat acolo, chiar dacă nu împărtăşea vederile religi
oase ale lui Peden. Ea i-a dat vestea aceasta guvernatorului, care era
şi el tot un adversar al lui Peden în privinţa concepţiei religioase.
Acesta s-a înfuriat atât de tare pe ostaşi încât a spus: "Am ridicat
această spânzurătoare pentru hoţi şi criminali, nu pentru predica�
torii Evangheliei. Duceţi-vă, daţi-l jos de acolo şi puneţi-l înapoi de
unde l-aţi scos, sau dacă nu, îngropaţi-I la piciorul spânzurătorii! "
L-au îngropat la piciorul spânzurătorii şi toţi credincioşii din
toate părţile Scoţiei au vrut să fie îngropaţi lângă el, cât mai aproape
cu putinţă de mormântul său. Astăzi, în locul acela, se găseşte un
mare cimitir creştin.
Toţi aceşti oameni ai lui Dumnezeu L-au propovăduit pe Hris
tos cel răstignit de-a lungul veacurilor şi au predicat despre în
dreptăţirea prin har, prin credinţă. Ei nu cunoşteau toate adevărurile
aşa cum le ştim noi; şi, presupun că, dacă vor mai trece o mie de ani,
oamenii care vor trăi în apropierea sfârşitului vor avea mai mult
adevăr decât noi astăzi. Nu trebuie să ne batem în piept cu mândrie

şi să ne credem grozavi pentru că avem tot adevărul. Nu îl avem
pe tot - nimeni nu îl are pe tot. Nu îl cunoaştem decât în linii mari.
Noi studiem şi ar trebui să creştem în har şi în lumina lui Dumne
zeu. " Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare [a
dimineţii], a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul
zilei " (Prov. 4,18). Desigur că noi, cei de astăzi, trebuie să avem mai
multă lumină decât cei care au trăit ieri, mai ales dacă acest " ieri " a
fost în urmă cu cinci sute sau o mie de ani.
Dar cine poate să spună pe cine va răsplăti marele Judecător al
tuturor predicatorilor în ziua secerişului - pe cel care are mai puţină
lumină, dar care o urmează cu zel şi credincioşie sau pe cel care are
mai multă lumină, dar nu o urmează cu tot atâta zel, credincioşie şi
fără să înfrunte primejdii sau necazuri. Să avem grijă să urmăm lu
mina cu tot atâta zel şi jertfire de sine ca şi aceşti oameni din veacu
rile trecute. Mulţi dintre noi am rămâne de ruşine pe lângă ei.
Despre mulţi dintre aceşti oameni care fac parte din " norul de
martori " ştim foarte puţine lucruri, pentru că viaţa lor este aco
perită de perdeaua de fum a vrăjmaşilor lor. Ei au fost defăimaţi,
înţeleşi greşit, vorbiţi de rău, după cum citim în cartea Apocalipsei.
Există astăzi creştini în cele mai izolate colţuri ale lumii şi nimeni
nu ştie cum au apărut acolo. Există zvonuri, tradiţii şi scrieri cvasi
istorice săpate în piatră sau păstrate în manuscrise, în acele lo
curi îndepărtate din Asia Centrală, China şi India. Cineva a predi
cat Evanghelia acolo. Î n sudul Indiei sunt creştinii Sfântului Toma
şi alţii. Cum au ajuns acolo? Din câte ştim, ei sunt acolo încă din
zorii istoriei. Tradiţia spune că apostolul Toma a predicat acolo,
iar creştinii din India pot să vă arate mormântul lui. Poate că este
adevărat. Cineva L-a propovăduit pe Hristos acestor oameni din
ţara brahmanilor. Credinţa lor fără îndoială că s-a deteriorat odată
cu trecerea timpului şi nu au lumina aşa cum o avem noi.
Misionarii din provinciile siriene au trecut în Vestul îndepărtat,
în ţările care astăzi poartă numele de Franţa şi Anglia, cu mult
înainte ca misionarul romano-catolic, Augustin să ajungă pe ţărmul
Angliei în 597 d.Hr. La sosirea lui, în Britania exista deja o biserică
" U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORi" 3 2 1
creştină puternică. Avem dovezi c ă a u existat predicatori creştini în

Irlanda păgână înainte de Patrick, slujitorul Domnului care a făcut
atât de mult ca să aducă lumina creştină la druizii din acest ţinut
războinic. Dau citire unui paragraf din Mărturisirea lui:
Eu, Patrick, un păcătos, cel mai rău şi mai neînsemnat
dintre toţi credincioşii, cel mai ticălos din mulţimea lor,
l-am avut ca tată pe Calpurnius, un diacon, fiul regretatului
Potitus, prezbiterul, care a locuit în satul Banavan, Tiber
niae, unde avea o mică fermă şi de unde am fost luat cap
tiv. Aveam pe atunci aproape 16 ani. Nu Îl cunoşteam pe
adevăratul Dumnezeu şi am fost dus în Irlanda împreună
cu alte mii de oameni care şi-au primit pedeapsa cuvenită,
pentru că umblam departe de Dumnezeu şi nu păzeam
poruncile Sale.
Aceasta este mărturisirea lui Patrick - nu se aminteşte nimic în
ea despre papă sau altceva de felul acesta. El a fost răpit de nişte
piraţi care jefuiau deseori zona de coastă şi a fost dus în Irlanda. Cea
mai mare parte a Irlandei de Nord era păgână la vremea aceea. Î n
cei şase ani de sclavie a învăţat limba celtică, în dialectul irlandez.
Dumnezeu îl învăţa ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Î n
cele din urmă, a fugit de la stăpân şi s-a urcat pe o corabie care trans
porta câini de vânătoare în Galia. Acolo a primit educaţie creştină,
dar în sufletul lui auzea glasuri din pădurile I rlandei care îl che
mau: "Vino la noi; vino la noi şi ajută-ne! " Nici lacrimile părinţilor
lui, nici argumentele profesorilor şi ale prietenilor nu l-au putut
opri. Îl găsim din nou pe Insula de Smarald, printre druizii marelui
împărat Loigaire din Tara şi toţi ceilalţi mici domnitori din I rlanda.
El s-a dus imediat la Antrim şi a încercat să-I convertească pe
cel care îi fusese odată stăpân. Nu a reuşit, dar a convertit mulţi alţi
oameni. Ce predicator a fost el!
Apoi s-a dus în Tara, capitala Irlandei. " Harfa care a răspândit
odinioară prin sălile din Tara sufletul muzicii " - vă amintiţi cuvin
tele l u i Thomas Moore. Acolo, înaintea căpeteniilor druizilor şi
înaintea împăratului Irlandei, a predicat Evanghelia lui Hristos cu
mult înaintea misionarilor romano-catolici care s-au răspândit
în Irlanda. La scurt timp, Irlanda deţinea un frumos sistem de

educaţie creştină şi misionari care mergeau în toată lumea. Există
câteva cărţi târzii în care sunt scrise aceste lucruri foarte intere
sante. Cărţile vechi vorbeau despre călugări, iar noi trăiam cu ideea
că romano-catolicii au făcut această lucrare. Nu este aşa. Tinerii se
adunau în grupe, studiau şi se întreţineau singuri - tineri precum
Columba şi Columbanus.
Am fost interesat îndeosebi de Columba, un tânăr instruit în
tr-una din şcolile creştine întemeiate de Patrick. Fără îndoială că cei
mai mulţi dintre noi cunoaştem istoria adevăratei lui convertiri. El
era un creştin cu numele şi era de neam regesc, avea sânge albas
tru în vine. Se povesteşte că, într-o zi, i-a venit ideea să transcrie
toată cartea Psalmilor. A făcut lucrul acesta fără permisiunea profe
sorului şi a lucrat zi de zi, fără ca acest cinstit domn să ştie, până a
terminat-o pe toată. Când profesorul a descoperit fapta, i-a cerut să
i-o aducă imediat, întrucât o copiase din cartea lui.
Cazul a fost adus înaintea marelui împărat ca să fie judecat -
primul caz din istorie de încălcare a dreptului de autor. Î mpăratul
a zis: " Întrucât viţelul este al stăpân ului vacii, tot la fel cartea mică
ieşită din cartea mare este a stăpânului cărţii mari. De aceea, pu
iul de carte [cartea mică] aparţine stăpânului cărţii-mamă [cărţii
mari] ."
Sentinţa aceasta l-a înfuriat atât de tare pe Columba, încât şi-a
adunat prietenii şi a început o răscoală care s-a transformat într-un
război, în care se spune că au murit sute de oameni. După aceea, cu
o conştiinţă încărcată, întrucât el, un creştin, a provocat moartea
acestor oameni, Columba şi-a strâns în jur doisprezece ucenici ti
neri şi l-a făgăduit lui Dumnezeu că se va duce împreună cu ei într-o
ţară foarte îndepărtată, de unde să nu poată vedea dealurile fru
moasei lor Insule Eire şi că Îl vor propovădui pe Hristos, până când
vor aduce la El tot atâţia păgâni câţi oameni care au pierit în acel
conflict teribil şi inutil.
Astfel, s-au urcat în mica lor barcă circulară ciudată, făcută din
piele de bivol întinsă pe un cadru din lemn. S-au oprit pe o insulă
din Marea Irlandeză şi s-au căţărat pe muntele cel mai înalt, însă
"
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORI 323
tot mai vedeau Irlanda. Aşa că au plecat mai departe, spre nord şi
în cele din urmă s-au oprit pe Iona, o insulă mică şi izolată în apro
piere de Insula Mull, unul dintre promontoriile vestice ale Scoţiei.
Î ntrucât de acolo nu puteau vedea Irlanda, şi-au ridicat nişte barăci
mici, au început să organizeze o şcoală şi să îi instruiască pe tineri,
ca să meargă şi să le predice picţilor şi scoţienilor păgâni. Turiştii
care vizitează astăzi Europa, descoperă numele acestor tineri în
Elveţia, în Franţa şi în Germania, dar şi în vestul Germaniei şi de-a
lungul Dunării.
Aceşti tineri predicatori celţi, irlandezi şi scoţieni-irlandezi au
continuat să lucreze din Iona timp de aproximativ două sau trei
sute de ani, până când au venit vikingii şi au ucis cincizeci şi doi
dintre elevii tineri, le-au ars clădirile şi au distrus totul. Au recon
struit satul, dar după şapte ani, vikingii le-au distrus munca din
nou. Ruinele aşezării au rămas în această stare timp de mai multe
secole, dar în prezent Asociaţia Iona Fellowship restaurează
clădirile. Dacă veţi călători vreodată în Europa, nu pierdeţi ocazia
de a vizita Iona. Vă va impresiona profund. Î n vremurile străvechi,
ea se chema Insula Sfântă. Î n Evul Mediu era consi derată un loc
deosebit de sfânt şi, atunci când s-a crezut că l umea va fi distrusă
printr-un alt potop, se spunea că ea este singura bucată de pământ
care nu va fi înghiţită de ape. De aceea, toţi au vrut să fie îngropaţi
pe această insulă. Se spune că acolo sunt înmormântaţi patruzeci
şi şapte de împăraţi - împăraţi ai Scoţiei, ai Norvegiei şi ai alto r
ţări - pe această mică insulă care are cinci kilometri în lungime ş i
4 kilometri î n lăţime.
Cei care participă la lucrarea de reconstrucţie sunt un grup de
prezbiterieni care cred că biserica a apostaziat atât de mult, încât
nu va reuşi niciodată să îşi încheie lucrarea în lume până nu se va
întoarce la principiile fundamentale de la început, aşa cum au făcut
Columba şi urmaşii lui.
Este o experienţă extraordinară să te întâlneşti cu aceşti oameni
în timp ce lucrează la restaurarea clădirilor. Astăzi, puteţi umbla pe
pietrele pe care au călcat Columba şi tovarăşii lui în urmă cu mai
bine de o mie de ani.
Este interesant de amintit faptul că proprietarul scoţian al in

sulei le-a permis să execute reconstrucţia clădirilor cu o singură
condiţie: ca orice confesiune creştină să le poată folosi. Ce minunat
ar fi să avem acolo un loc de întâlnire pentru predicatori, în mijlocul
priveliştilor acelea sălbatice şi să păşim pe pietrele pe care au um
blat aceşti oameni consacraţi care se pregăteau să meargă în lume
ca misionari! Ce loc deosebit pentru rugăciune şi meditaţie! Ar fi cu
adevărat o experienţă minunată!
Cu aproape 165 de ani înainte ca misionarul Columba să ajungă
pe Insula Iona, Ninian, un predicator englez, a devenit primul mi
sionar al nordului, al ţării care astăzi se cheamă Scoţia. El şi-a făcut
studiile la Roma, dar a fost puternic influenţat de Martin de Tours.
El a construit o biserică pe care a numit-o Candida Casa e,Casa
Albă" ). Ruinele ei se mai văd şi astăzi mai sus de Wigtown Bay, pe
coasta sudică a Scoţiei.
De asemenea, trebuie să-I amintim pe Piran, marele apostol al
ţinutului Cornwall. Născut în Irlanda, el a trecut marea, ca să le
propovăduiască păgânilor din acest ţinut şi a debarcat în locul nu
mit astăzi Perranporth sau Portul lui Piran din Cornwall. El a studi
at cu mare atenţie Scriptura şi a avut un mare succes ca predicator.
Î nainte de moarte, i-a chemat la el pe urmaşii lui, i-a îndemnat să
cerceteze Scripturile în fiecare zi şi i-a avertizat că va veni antihris
tul, care, le-a zis el, va încerca să distrugă lucrarea Bisericii Celtice,
întemeiată de el, şi să aşeze în locul ei o biserică străină. După cum
ştim cu toţii, lucrul acesta s-a întâmplat mai târziu, când au venit
misionarii papei şi au luat, în cele din urmă, în stăpânire Insulele
Britanice.
Dat fiind faptul că o parte dintre strămoşii mei sunt din Corn
wall, mă interesează Piran. Astăzi puteţi vizita acest ţinut şi
puteţi vedea temeliile bisericuţei lui Piran (de patru metri pe
opt metri) care mai este încă acolo unde a început să le predice
păgânilor.
Nu mai avem timp să vorbim despre marele predicator Colum
banus din Finbar, despre Petrock, Gall, Aidan şi ceilalţi sau despre
Camgal, care a instruit sute de predicatori în acele zile de început.
" U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORI " 325
Istoricul care vorbeşte despre ei spune următoarele: "Aceşti oa

meni predicau Evanghelia cu elocvenţa neîntrecută a celţilor, dar
nu se mulţumeau cu atât. Ei trăiau Evanghelia."
Au venit apoi invaziile anglilor şi saxonilor, atacurile vikingilor,
asuprirea romană prin autoritatea împăraţilor şi a altor conducători;
iar predicarea a intrat într-o perioadă de mare întunecime. În po
fida acestui lucru, au existat câţiva oameni credincioşi care pro
clamau Cuvântul lui Dumnezeu.
Mulţi dintre predicatorii cei mai populari din vremea aceea (mă
refer aici la predicatorii catolici care au trăit în Evul M ediu) se soco
teau datori să prezinte atât sensul literal al textului, cât şi învăţătura
alegorică sau parabolică, sensul tipologic, etimologic, anagogic sau
analogic, tipic sau exemplar, anaforic sau proporţional, mistic sau
apocaliptic al fiecărui text. Nu este de mirare că sărmanii ţărani nu
puteau înţelege nimic. Nu este de mirare că oamenii au pierdut in
teresul faţă de predici; şi noi vom trăi aceeaşi experienţă dacă deve
nim prea anagogici.
Î n zilele acelea, predicarea era susţinută de călugării din mă
năstirile ridicate de biserica papală şi se făcea în latină, dar au exis
tat câţiva călugări care au plecat şi le-au propovăduit oamenilor în
limba lor. Dar predicarea a intrat în penumbră.
La începutul secolului al XIII-lea, au venit în Anglia călugării
predicatori (franciscani şi dominicani) care predicau în limba
poporului. Bineînţeles că nu au fost bine primiţi de preoţii satelor.
Ei au fost persecutaţi la fel de mult ca Wesley şi Whitefield câteva
secole mai târziu. Fără îndoială că ei au făcut mult bine, dar, din
nefericire, după aproape o sută de ani, ei s-au îmbogăţit, şi-au făcut
un nume, au construit mănăstiri mari la fel ca ceilalţi, şi predi
carea a fost abandonată. Când au început să exercite o influenţă
considerabilă, şi-au pierdut zelul misionar.
Perioada de cinci sute de ani, premergătoare Reformei, a fost
epoca marilor construcţii de biserici, o vreme în care " catedra
lele erau albe ", cum scria cineva. Aceste catedrale uriaşe, " predici
în piatră", au fost ridicate pe tot cuprinsul Europei creştine. Predi
carea a fost dată uitării şi locul ei a fost ocupat de clădirile imense.
În jurul anului 1 05 0, a fost începută construirea Catedralei lui

Edward Mărturisitorul din Westminster (vestigiile ei putând fi vi
zitate şi astăzi), iar după aceea au fost ridicate biserici în toată An
glia - marile catedrale din St. Albans, Glastonbury şi Exeter. Mulţi
clerici au devenit arhitecţi şi ingineri constructori: Lanfranc de Can
terbury, William de Wykeham şi episcopul Branscombe de Exeter.
Tatăl meu mi-a povestit că, în copilărie, obişnuia să se j oace pe
caldarâmul din faţa catedralei din Exeter; el îşi aducea aminte de
faţada clădirii care era plină cu picturi ale unor mari oameni din tre
cut. Sub braţul unuia dintre ei se afla înfiptă o ghiulea. Când Crom
well a luptat împotriva lui Carol 1, Exeter a rămas de partea regelui.
Armatele lui Cromwell au asediat oraşul. Atunci, o ghiulea a fost
trasă pe deasupra zidului şi a rămas înţepenită sub braţul omului
înfăţişat în pictură. Bineînţeles că, în trecerea mea prin Anglia, am
vizitat şi Catedrala din Exeter şi am văzut că ghiuleaua se mai afla
încă acolo ! Faţada catedralei este plină cu picturi care îi înfăţişau pe
David, pe apostoli şi profeţi, în mărime naturală sau chiar mai mari.
Clădirile acestea mari au fost ridicate într-o vreme de restrişte
pentru lucrarea de predicare. Cele mai multe întâmplări din Vechiul
şi din Noul Testament erau spiritualizate. Oamenii erau hrăniţi cu
alegorii. Predicarea a intrat într-un con de umbră, deşi ici şi acolo
mai erau câţiva oameni credincioşi care ş i-au dat toate silinţele ca
să răspândească lumina şi să ţină predici pregătite atent, căci fie
care secol a avut martorii lui. Preotul local nu putea să mai predice
- pur şi simplu a renunţat. Şi am să vă spun ce au făcut. Episcopii
bisericii s-au întrunit, au scris mai multe predici şi le-au adunat în
tr-o carte cu titlul The Book of Homilies [Cartea omiliilor] pe care au
trimis-o să le fie citită oamenilor duminica. Aceste expuneri simple
şi practice din Scriptură, unele dintre ele foarte potrivite nevoilor
enoriaşilor, au fost folosite în locul predicilor originale. Apropo,
cărţile acestea mai pot fi procurare şi astăzi. Totuşi limbajul lor
este atât de învechit, încât nu vă mai pot ajuta prea mult în lucrarea
voastră. Poate că ar fi bine să procurăm cărţi de omilii. S-ar putea
să fie mai bune decât alte cărţi pe care le cumpărăm. Dacă am avea
o carte bună de predici trimisă de la Conferinţa Generală sau de la
"
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORi 327
Asociaţia Pastorilor, am putea cel puţin să citim o predică adevărată

şi oamenii ar fi hrăniţi. Oricum unii dintre noi citim omilii. Atunci de
ce să nu citim ceva bun?
Unul dintre predicatorii mai buni din epoca aceea întunecată a
fost Stephen Langton. Fără îndoială că îl cunoaştem cu toţii. El a
studiat la Universitatea din Paris şi, în cele din urmă, a fost numit
Arhiepiscop de Canterbury. El a fost nu numai un mare predicator
în acele zile întunecate pentru predicare, ci şi unul dintre puţinii
episcopi sau arhiepiscopi care ştiau să predice. Este ciudat, dar în
toată istoria bisericii, arhiepiscopii şi episcopii s-au remarcat foarte
puţin ca predicatori. Probabil că erau atât de ocupaţi cu activitatea
administrativă, încât nu mai aveau timp şi pentru studiul Bibliei,
pentru lectură şi pentru toate celelalte. Î nsă Langton a fost unul
dintre cei care îşi luau timp. Î n 1 2 1 5, trecând de partea baronilor în
conflictul lor cu Regele John, el a fost cel dintâi care a semnat Magna
Carta, unul dintre documentele fundamentale ale libertăţii politice
şi religioase, aşa cum era ea înţeleasă de popoarele vorbitoare de
limbă engleză. Aşadar putem să-i mulţumim acestui mare predica
tor pentru contribuţia sa la libertăţile poporului american, întrucât
Constituţia noastră se bazează pe Magna Carta, care i-a fost impusă
regelui împotrivitor, în mare măsură, prin influenţa lui Stephen
Langton, un mare predicator şi un mare administrator al bisericii.
Mai departe, ajungem la Wycliffe, Luceafărul Reformei, aşa cum
a fost numit. Citiţi despre el în Tragedia veacurilor. Wycliffe a fost
un predicator puternic. A fost preot romano-catolic, da, dar a fost un
predicator puternic, un om al lui Dumnezeu. Î n acele zile, aproape
toţi predicatorii aveau o legătură cu Biserica Catolică; însă mulţi
dintre ei erau oameni dedicaţi lui Dumnezeu, potrivit cu lumina pe
care o aveau, iar Wycliffe a fost unul dintre ei.
Wycliffe propovăduia Cuvântul în limba poporului şi a tradus
Biblia în limba engleză şi, din cauza aceasta, " concluziile " lui au fost
condamnate de superiorii lui şi, în 1 3 78, a fost adus la Palatul Lam
beth ca să se dezvinovăţească înaintea prelaţilor care îl chemaseră.
Pe când stătea înaintea judecătorilor, o mulţime gălăgioasă a
năvălit în sală. Cam în acelaşi timp, a sosit din partea reginei mamă
porunca de întrerupere a procedurilor. La scurt timp după aceea,

Grigore al XI-lea a murit. Astfel Dornnul a salvat viaţa lui Wycliffe.
Noi ne plângem astăzi că sistemul organizaţional este complicat.
Vreau să vă spun că nici nu se compară cu organizaţia ecleziastică
din vremea aceea! Deşi risca să-şi piardă viaţa, Wycliffe a organi
zat un grup de predicatori itineranţi - " predicatori săraci ", clim îi
numea el. Purtau cu toţi acelaşi fel de veşminte - o robă simplă
roşu-cafeniu. Ei mergeau doi câte doi şi predicau pretutindeni în
Anglia. Criteriile pe baza cărora erau aleşi erau caracterul, râvna
religioasă şi educaţia. Ei duceau o viaţă simplă, lucrau fără salariu şi
fie îşi câştigau existenţa în timpul călătorii1o� fie erau susţinuţi de
prieteni. Li s-a cerut să predice numai adevărul Scripturii. Wycliffe
declara că " un om simplu, dacă harul lui H ristos este cu el, este mai
de folos bisericii decât mulţi oameni cu diplomă, fiindcă el seamănă
Legea lui Hristos cu umilinţă şi cu prisosinţă atât prin lucrarea lui,
cât şi prin cuvântul lui ".
Aceşti predicatori ai lui Wycliffe au căpătat, în final, numele
de lolarzi şi mulţi dintre ei au fost persecutaţi şi ucişi în timpul
călătoriilor lor extinse. Dacă traversezi râul din apropierea Catedra
lei Westminster, descoperi un turn înalt, numit Turnul Lolarzilor. Se
află în faţa Palatului Lambeth, unde se găseşte cancelaria londoneză
a Arhiepiscopului de Canterbury. Î n acest turn, dar şi în mina de
cărbuni a episcopului Bohne� lolarzii au fost închişi şi torturaţi
pentru credinţa lor. Aceşti oameni umili au transmis adevărul într-o
vreme foarte grea pentru predicatori şi avem de învăţat de Ia ei. Ei
fac parte din acest " nor de martori". Î ntr-o zi, Dumnezeu va dezvălui
numele lor, care vor fi scrise cu litere mari în cetatea Sa slăvită.
Wycliffe a murit de bătrâneţe, însă după ce a fost îngropat, ura
Romei faţă de el a devenit atât de mare, încât trupul său neînsufleţit
a fost scos din mormânt şi ars, iar cenuşa a fost aruncată în râu. Prin
urmare, marii predicatori nu s-au bucurat mereu de popularitate.
Anii au trecut şi dintr-odată, se urcă pe scena istoriei unul dintre
cei mai mari predicatori ai lumii, Martin Luther. După el, şi inspiraţi
de lucrarea lui, au venit Cranmer, Latimer, Ridley şi alţii pe tot cu
prinsul Angliei. Ei au fost arşi pe rug.
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORI " 329
Apoi a venit J ohn Knox în Scoţia. Ce predicator a fost el! Când a

ajuns foarte, foarte bătrân, trebuia să-I ducă cineva la amvonul care
în zilele acelea, semăna cu un butoi. Iar când începea să predice,
prindea atât de mult avânt, încât oamenilor le era teamă să nu
sfarme amvonul în bucăţi. Ce predicator a fost el! Ar fi bine să citiţi
despre John Knox. Am putea să vorbim despre el ore în şir. Regina
Maria a încercat să-I farmece cu frumuseţea şi cu personalitatea ei.
Fiindcă nu a reuşit, a început să-I ameninţe. Ea a zis: " Mi-este mai
frică de predicile lui John Knox decât de toate armatele Angliei ! "
Î ntr-o zi, i-a adresat reginei nişte cuvinte foarte usturătoare. Avem
multe de învăţat din aceste experienţe ale lui John Knox.
Din când în când erau date legi prin care era interzisă predi
carea. Alte legi le interziceau anumitor persoane să predice. Predi
carea era socotită drept una dintre cele mai mari arme, dacă nu cea
mai mare.
Să ne gândim la lucrarea lui Calvin în Franţa şi Elveţia. Oame
nii aceştia nu predicau exact ceea ce predicăm noi. Calvin susţinea
ideea că în problema mântuirii noastre, Dumnezeu face totul. Unii
dintre noi am trecut în extrema cealaltă: nu credem că Dumnezeu
face ceva pentru mântuirea noastră, ci că noi facem totul. Adevărul
este undeva la mijloc.
Pe vremea lui Henric al XVIII-lea, Latimer a reuşit, prin predi
carea lui, să atragă mai multă atenţie decât oricine altcineva, dar
a suferit mult din cauza persecuţiei religioase. Când Maria cea
Sângeroasă s-a urcat la tron în 1 5 5 3, unul dintre primele ei ges
turi a fost să-I arunce pe Latimer în închisoarea din Turnul Londrei,
alături de Cranmer, Bradford şi Ridley. Î n 1 5 5 5, Ridley şi Latimer
au fost scoşi din temniţă şi au fost arşi pe rug, în apropiere de Cole
giul BaBiol din Oxford. Există acolo o piatră care indică locul mar
tiriului lor. Cineva îl descria astfel pe Latimer în ziua în care şi-a
dat viaţa ca martir: " Un om în vârstă, îmbrăcat într-o haină veche şi
zdrenţăroasă din molton de Bristol, prinsă la mijloc cu o cingătoare
ieftină din piele, de care atârnau legate cu un cordon lung din piele
Testamentul lui [Testamentul lui grec]; iar ochelarii, fără toc, îi
purta atârnaţi de gât, pe piept." Cuvintele acestea, scrise probabil
de servitorul lui, ne descriu înfăţişarea sa în timpul judecăţii şi al

execuţiei. Pe rug, Latimer s-a întors spre Ridley şi i-a zis: " Ai curaj,
domnule Ridley şi fii bărbat! Astăzi vom aprinde o lumină în Anglia
care am încredinţarea că, prin harul lui Dumnezeu, nu va fi stinsă
niciodată." Şi într-adevăr, aşa a fost.
Predicatorii din toate veacurile au plătit un preţ pentru libertatea
lor de a predica. Preţuim noi această libertate? N-ar fi bine să ne gân
dim, din când în când, la Latimer şi să Îi mulţumim lui Dumnezeu
pentru lumina aceasta pe care a aprins-o, să-I mulţumim lui Dum
nezeu pentru rugăciunile minunate pe care le-a scris în The Book
of Common Prayer? Apropo, el nu era un om aspru şi nu avea pri
virea încruntată aşa cum este înfăţişat uneori astăzi. Era o persoană
jovială, era cunoscut pentru sarcasmul lui, pentru replicile lui subtile
şi pentru spiritul lui sociabil. Avea rară îndoială greşelile lui; pe aces
tea le găsim cu uşurinţă. Bineînţeles că şi alţii pot găsi cu uşurinţă
defectele noastre. El nu-şi scria predicile, ca alţii din vremea lui, dar
servitorul lui le scria cu un fel de semne stenografice. Datorită lui,
predicile sale s-au păstrat până în zilele noastre.
Latimer a fost un predicator foarte popular şi biserica St. Margaret
din Westminster era atât de înţesată de ascultători, încât scaunele nu
mai rămâneau întregi. Reuşim noi să atragem atât de mulţi oameni?
Lăsaţi-i să vină! Oamenii merită mai mult decât un scaun în biserică.
Au fost nevoiţi să-i instaleze un amvon afară, lângă Crucea Sf. Pavel,
care în zilele acelea se afla la nord-est de măreaţa Catedrală Sf. Pavel.
Crucea aceasta era un fel de loc de adunare pentru oameni, unde li se
predica în fiecare zi. Una dintre acuzaţiile pe care le aducea împotriva
conducătorilor religioşi ai ţării era faptul că ei erau " prelaţi care nu
predică". Iată o expresie: " Prelaţi care nu predică, pastori leneşi". Noi
să nu fim nişte prelaţi care nu predică. Dacă vrem să fim prelaţi, atunci
ar trebui măcar să predicăm. Ce părere aveţi? Orice om hirotonit prin
punerea mâinilor ar trebui să predice, mai mult sau mai puţin, dar cel
mai bine este să predice mult.
Procuraţi şi citiţi frumoasa predică a lui Latimer cu titlul " Predi
ca despre plug". Vă va face bine la suflet. Poate că vă veţi hotărî să
o predicaţi într-o zi sau să ţineţi o predică asemănătoare. El a fost
"UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORi" 3 3 1
numit părintele predicării în Anglia. Am aici una dintre declaraţiile

lui despre predicare: " Iată lucrul împotriva căruia diavolul luptă cel
mai mult: preocuparea lui cea mai mare este să distrugă această
slujbă. El lucrează împotriva ei cu toate puterile lui: el a izbutit prea
mult, prea mult să o distrugă. EI a statornicit în ţinutul acesta ran
gul pre.Jatului care nu predică în anul nostru 700; falnicul rang al
prelaţilor care nu predică. El a făcut predicatori care nu predică;
el a stârnit mulţimile împotriva acestei slujbe, spunând că este o
erezie." Cuvinte tari, nu-i aşa?
Î n " Predica despre plug" sarcasmul lui Latimer este evident. EI
povesteşte despre un episcop îngâmfat, care a venit în vizită la o
biserică din parohia lui şi care nu a auzit clopotul sunând în cin
stea lui. Când venea un episcop în vizită, se obişnuia să se sune
din clopot. El i-a reproşat lucrul acesta sărmanului preot parohial.
"
" De ce nu ai pus să sune din clopot când am sosit? l-a întrebat el.
Preotul şi enoriaşii l-au implorat pe Excelenţa Sa să nu se supere,
pentru că limba clopotului se rupsese şi nu mai avuseseră timp să
o înlocuiască. Mai departe, Latimer comentează: " Era între ei unul
mai înţelept care s-a dus la episcop şi i-a zis: 'Dar, domnul meu, vrea
Excelenţa sa să se supere atât de tare din cauza unui clopot care nu
are limbă? Este aici un clopot', a zis el arătând spre amvon, 'căruia
îi lipseşte limba de douăzeci de ani. Parohia noastră îi aduce din
venitul preoţesc cincizeci de lire sterline pe an, dar nu-l vedem pe
aici niciodată. Vă asigur", a continuat Latimer, " că acest episcop era
un prelat care nu predica.'"
După el, a urmat o pleiadă de predicatori puternici: Thomas
Cranmer, Ridley, Bilney romano-catolicul, John Hooper, John Ro
gers, Matthew Parker şi Bradford. Am putea aminti mult mai mulţi,
dar nu ne permite timpul. Mulţi dintre ei şi-au pecetluit credinţa cu
sângele lor. Dacă vizitaţi Piaţa Smithfield din Londra, aveţi ocazia să
vedeţi o placă din bronz la intersecţia unde au fost arşi pe rug aceşti
predicatori. " Focurile din Smithfield; torturile din Goa", notează AI
bert Barnes.
Bradford obişnuia să predice în fiecare zi, chiar şi când se afla
în închisoare, iar temnicerii le permiteau oamenilor să vină să-I as-
culte. Una dintre declaraţiile celebre ale lui John Bradford este re
marca pe care a făcut-o în timp ce urmărea un criminal care era dus
la locul execuţiei: " Iată cum pleacă din lume, prin harul lui Dumne
zeu, John Bradford." Declaraţia aceasta a fost atribuită altor zeci de
oameni, şi categoric că mulţi au rostit aceste cuvinte; dar Bradford
le-a rostit primul.
Apoi a fost Bernard Gilpin, supranumit Apostolul Nordului, un
romano-catolic sincer. El a intrat într-o dispută cu Peter Martyr, un
protestant, şi când strângea material pentru această controversă, s-a
convertit şi a devenit un mare predicator protestant. În cele din urmă,
i s-a poruncit să compară înaintea episcopului Bonner în Londra sub
acuzaţia de erezie. În drum spre Londra, şi-a rupt piciorul şi, în timp ce
se refăcea, regina Maria a murit; în felul acesta, viaţa lui a fost salvată.
În acest caz, este evident că răul a fost transformat în bine.
A urmat perioada elisabetană - epoca de aur a literaturii, epoca
lui Shakespeare, Spenser, Bacon şi a ilustrului Ben Jonson. Nu a fost
o epocă a marii predicări. Regina Elisabeta nu a făcut prea multe ca
să încurajeze această lucrare. A fost totuşi o epocă îndelungată de
progrese treptate care au început cam în vremea ei.
Ajungem apoi la epoca puritanilor, un timp al marii predicări şi
al marii persecuţii, o persecuţie săvârşită în mare parte de Biserica
oficială a Angliei şi de Biserica Episcopală din Scoţia şi, totodată,
într-o anumită măsură, din coloniile americane. Erau date legi care
îi constrângeau pe oameni să meargă la biserică în toate dumini
cile şi la sărbători, sub ameninţarea cu plata unei amenzi. Sute de
predicatori care nu acceptau să rostească anumite jurăminte le
gate de slujba preoţească erau daţi afară din slujbă. Aţi fi dispuşi să
renunţaţi la salariu şi la toate celelalte pentru convingerile legate
de o anumită doctrină? Ei aşa au făcut.
Mulţi pastori ai bisericii oficiale nu se apropiau niciodată de bi
sericile lor. Ei trăiau în Londra cu un salariu bun şi îi lăsau pe oa
meni fără predici. Faptul acesta a iscat multe critici şi a contribuit
la stârnirea spiritului puritan şi, în cele din urmă, al separatismului.
Unii dintre aceşti separatişti au fugit din ţară şi s-au stabilit în Olan
da, unde au rămas doisprezece ani. Î n 1 6 2 0, au plecat în America
cu o corabie numită Mayflower, ca să găsească libertate religioasă.
"
Ce căutau ei atât de departe?

Pietre preţioase din mină?
Bogăţia mărilor? Pradă de război?
Ei căutau altarul curat al credinţei!
Da! Locul pe care au pus prima dată piciorul

Numiţi-l pământ sfânt!
Ei au păstrat fără pată ce au găsit acolo:
Libertatea de închinare la Dumnezeu!
- FELICIA D. HEMANS
Iar noi suntem moştenitorii acestei libertăţi.
Regele Iacob I s-a Întâlnit cu predicatorii puritani la Aduna
rea Bisericească din Hampton, din anul 1604. El a Încercat să-i
constrângă să adopte vederile Bisericii Oficiale. Î n cele din urmă,
s-a ridicat şi a plecat din sală zicând furios: "Î i voi face să se supună,
altfel îi voi izgoni din ţară sau chiar mai rău." Acesta a fost Regele
Iacob I (n. tr.: King ]ames I) care a autorizat traducerea Bibliei -
"
" nebunul înţelept cum a mai fost numit. El ştia de toate, dar nu ştia
cum să ducă o viaţă corectă.
Apoi, a urcat pe tron Carol I şi, împreună cu arhiepiscopul Laud,
a susţinut credinţa anglicană strictă. Într-o zi, am predicat despre
persecuţiile la care au fost supuşi credincioşii legământului (n.
tr. - covenan ters) sub domnia lui Carol I I-lea. Claverhouse a fost
unul dintre generalii care au condus acest program nelegiuit de
persecuţie. Lângă mine stătea un bărbat care era un urmaş direct al
lui Claverhouse, un predicator scoţian, dar eu nu ştiam acest lucru.
Mai târziu, a venit la mine şi mi-a spus: " Frate, ai spus adevărul !
Claverhouse a fost stră-stră-stră-străbunicul meu."
Î n timpul întrunirii, le povestisem că unul dintre aceşti predicatori
se ascundea într-o peşteră şi că fraţi{ lui de credinţă scoţieni îi trimi
teau mâncare printr-un băieţel de şapte sau opt ani, fiindcă el putea
să treacă neobservat prin mlaştină. În cele din urmă a fost descoperit,
şi Claverhouse, însoţit de un ostaş, l-a prins pe micuţul Jamie.
- Ştim unde ai fost, Jamie! Spune-ne unde este şi du-ne la el, i-au
poruncit ei.
- Nu pot! Nu pot, le-a răspuns el.

- Haide, spune sau te omorâm.
- Nu pot.
Aceasta este tăria specifică scoţienilor, vă asigur! Î ntr-un sfârşit,
Claverhouse l-a înşfăcat pe băiat de ceafă, a dat pinteni calului şi l-a
dus pe marginea unei prăpăstii, ţinându-l deasupra stâncilor. -
- Acum, i-a zis el, Jamie, spune-ne unde este şi du-ne la el sau te
arunc de aici.
Băiatul s-a întors spre el, l-a privit şi i-a zis:
- Nu pot!
- Te arunc de aici. Prăpastia este adâncă de treizeci de metri, i-a
spus Claverhouse.
Apoi, copilul, uitându-se la el cu ochii plini de lacrimi, i-a spus:
- Nu pot şi nu vreau!
Mama îi ceruse să nu spună nimănui.
Prieteni, iată ce ne trebuie - o astfel de tărie morală: " Nu pot şi
nu vreau." Apoi băiatul a continuat:
- Nu este atât de adâncă precum iadul.
Este. adâncă de treizeci de metri, dar nu atât de adâncă precum
iadul. Aceasta este o bună învăţătură scoţiană.
Apoi a venit primul Război Civil. Nu avem timp să vorbim prea
mult despre el şi despre ceea ce a însemnat el pentru predicarea din
zilele lui Cromwell. Cromwell, care era şi el un predicator, a condus
o mare armată la bătălia de la Naseby, prin care a pus capăt cauzei
apărate de regele Carol 1 şi i-a oferit protestantismului o nouă
şansă la viaţă. Vă amintiţi că el conducea Tabăra Capetelor rotunde
formată din ostaşi, slujbaşi şi băieţi de ţărani, pe care i-a transfor
mat în ostaşii cei mai puternici din lume la vremea aceea. El trecea
călare prin faţa ostaşilor aliniaţi şi le spunea care era strigătul pen
tru următoarea bătălie. Ştiţi care era - cuvintele din Psalmul 68:
"
" Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc. Cine nu ar putea să
lupte cu astfel de cuvinte în inimă? Nu este de mirare că i-au înfrânt
pe cavaleri.
Adevărata mare predicare s-a născut în vremuri de mari ne
cazuri, suferinţe şi încercări. Aflăm că în zilele acelea, predicarea
"
anglicană era mai adesea tematică decât exegeti că. La fel era şi la pu
ritani - ca urmare a influenţei scolasticismului. Structura predicilor
era complicată, cu multe subîmpărţiri şi subcapitole. Introduceri
le erau lungi. Erau incluse observaţii, "întrebuinţări " sau aplicaţii.
Predicatorul puritan se străduia să prezinte orice amănunt posi
bil al �ubiectului, fie că avea sau nu o aplicaţie practică la nevoile
enoriaşilor. De aceea, predicile constau adesea din câteva adevăruri
minore, legate prea puţin de text. Şi, cum remarca cineva, dacă trei
predicuţe separate nu pot alcătui o singură predică, e posibil ca
treizeci sau patruzeci de idei să atingă unitatea? Cu toate acestea,
mulţi dintre aceşti oameni erau mari predicatori prin personali
tatea lor.
Astăzi, când avem predici de treizeci sau patruzeci şi cinci de
minute, este greu să ne închipuim cum reuşeau puritanii să asculte
în linişte o citire a Scripturii de patruzeci şi cinci de minute, o predică
de două ore, două rugăciuni a câte o oră fiecare, două rugăciuni a
câte o j umătate de oră fiecare şi o rugăciune de cincisprezece mi
nute - cu alte cuvinte, un serviciu divin de şase ore. Predicatorii din
vremea aceea credeau că marile adevăruri ale Scripturii nu puteau
fi explicate sau prezentate în mai puţin de o oră sau două. Chiar şi în
vremea lui Chalmers, Wesley şi Whitefield, se crede că era nevoie de
cel puţin o oră - probabil chiar mai mult - pentru a lăsa o impresie
asupra ascultătorilor.
Probabil că există un oarecare adevăr în concepţiile acestor oa
meni. Cum poate cineva să prezinte în mod corect un mare adevăr
scripturistic în cincisprezece sau chiar în douăzeci de minute? Puţini
pot să capete entuziasm şi claritate în atât de puţin timp. Se spune
că, în trecut, mulţi dintre marii predicatori nu puteau să capete entu
ziasm şi claritate sau să lase o impresie adâncă decât după ce predi
cau douăzeci sau treizeci de minute. Cineva spunea că "de multe ori
predicile mediocre îi transformă pe oameni în creştini mediocri".
Predicile puritanilor aveau multe lipsuri. Erau supraîncărcate cu
citate în greacă şi latină, cu analogii exagerate, cu simboluri rafinate
şi, în ansamblu, aveau o structură prea complexă; însă predicarea
era viguroasă şi era biblică.
Predicatorii puritani de odinioară erau cu adevărat energici şi

ţineau predici lungi. Î n unele cronici vechi găsite în Noua Anglie de
astăzi este scris că, într-o zi de duminică, oamenii s-au adunat la
ora 8 dimineaţa - să nu uităm că bisericile la data aceea nu erau
încălzite şi că erau zece grade sub zero şi înăuntru, şi afară; dar
aceasta îi ţinea trej i, bineînţeles! Puteţi citi, în aceste crol1ici
vechi, că un anume profesor s-a rugat foarte frumos timp de o oră;
că apoi s-a cântat un psalm; că după aceea un anume reverend s-a
rugat foarte frumos timp de două ore; că au mai cântat un psalm
şi că un alt reverend a ţinut o predică foarte frumoasă timp de pa
tru ore; că după aceea, altcineva s-a rugat foarte frumos timp de o
oră; în cele din urmă, oamenii au plecat acasă ca să mediteze foarte
frumos la ceea ce au ascultat. Lucrurile acestea ne stârnesc râsul,
dar aşa trăiau ei, şi predicatorii puritani cunoşteau Biblia şi firea
omenească.
Biserica oficială din vremea aceea avea oamenii ei leneşi, nepă
sători şi slab educaţi, care erau susţinuţi financiar şi bine întreţinuţi
de câţiva aristocraţi, doar pentru că citeau o predică plictisitoare
duminica. Pe de altă parte, unii puritani erau fanatici înguşti şi
gălăgioşi, cărora li se urâse cu viaţa. Probabil că aceste două catego
rii reprezintă nişte excepţii ale ambelor tabere.
Predicatorii din vremea aceea nu erau preocupaţi de atât de
multe activităţi. Ei aveau timp să mediteze, să studieze, să scrie
predicile în întregime înainte de a le prezenta; iar comunităţile
erau lipsite de supraorganizarea care este evidentă astăzi în unele
zone. Multe cărţi bune de studiu biblic, de exegeză şi de comentarii,
scrise de aceşti predicatori ai epocii puritane, sunt reeditate astăzi
şi unele dintre ele sunt foarte importante. Fără îndoială că nu dorim
să adoptăm structura complicată a predicilor lor şi stilul lor de or
ganizare a materialului omiletic, dar avem multe de învăţat de la ei
în privinţa zelului, a convingerii, a dispoziţiei de a sacrifica pentru
Dumnezeu şi a străduinţei de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu
cum se cuvine.
Ca să observăm cum s-a transmis influenţa acestor predicatori
până în zilele noastre, ne putem gândi la Laurence Chaderton, care
" U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORI" 337
a intrat la Universitatea din Cambridge ca romano-catolic şi care, pe

parcursul cursurilor, a acceptat învăţăturile Reformei. El a predicat
la Universitate cincizeci de ani şi sute de studenţi şi alţi oameni se
înghesuiau în capelă ca să-I asculte. Predicile lui erau convingătoare
şi, totodată, îi determinau pe oameni să acţioneze. El stăpânea
bine li�ba engleză, cunoştea foarte bine Scriptura, avea o voce şi
o personalitate plăcută. El a fost unul dintre predicatorii cei mai
de succes ai timpului său. Datorită predicilor lui, peste patruzeci
de oameni au fost convinşi de învăţăturile protestantismului şi au
devenit predicatori. Unul dintre ei a fost cumnatul lui, Nathanael
Culverwel. Un alt tânăr din biserica lui pe care l-a influenţat a fost
John Winthrop, care mai târziu a devenit guvernator al coloniei
Massachusetts Bay. Altul a fost William Perkins, care l-a rândul lui
l-a influenţat pe John Cotton, devenit ulterior marele predicator din
Boston; şi John Robinson, unul dintre conducătorii şi predicatorii
aflaţi printre părinţii peregrini.
Nu trebuie să-I trecem cu vederea pe Richard Baxter care a trăit
în epoca puritană în Anglia, acel om liniştit şi credincios care a predi
cat în biserica lui izolată pe toată perioada războiului şi a revoluţiei.
El s-a dus la Londra ca să fie slujbaş la palat, însă a devenit predi
cator. Richard Baxter citea cu sârguinţă. Î n 1641, a fost chemat ca
pastor şi predicator în Kidderminster, nu departe de Birmingham,
unde a găsit o biserică aflată într-o situaţie deplorabilă. Oamenii
erau ameţiţi şi îndobitociţi de băutură, desfrânaţi şi neînvăţaţi. Însă
i-a luat aşa cum i-a găsit şi a făcut din ei o biserică, rămasă până
astăzi una dintre bisericile model ale creştinismului.
E bine să citiţi biografia lui Baxter. Deşi era bolnăvicios, el era
neobosit în predicare şi în vizitarea oamenilor. A suferit mult pen
tru Hristos şi a fost întemniţat de mai multe ori. El ne-a lăsat nouă,
predicatorilor, ca moştenire cărţile lui, dintre care menţionez The
Reformed Pastor [Pastorul reformat], CaII to the Unconverted [Che
marea celor neconvertiţi] şi The Saints' Everlasting Rest [Odihna
veşnică a sfinţilor]. Ar trebui să le citim pe toate trei. El şi-a făcut re
gula de a ţine o predică savantă în fiecare an, doar ca să le dovedească
ascultătorilor că putea să ţină şi astfel de predici. Î n restul timpului,
se preocupa prea puţin de stil, dar predica simplu şi clar. El a fost

unul dintre cei mai iluştri predicatori ai epocii sale.
Nu putem prezenta o istorie completă a predicării, dar îi vom
aminti în treacăt pe câţiva dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu,
pe care ar trebui să-i cunoaştem. Îl vom aminti pe Thomas Manton,
absolvent la Oxford, unul dintre copiştii din Adunarea din Westl!lin
ster. Arhiepiscopul Ussher a declarat că el a fost unul dintre cei mai
buni predicatori din Anglia. Î n prima parte a vieţii, a făcut greşeala
de a fi prea savant şi chiar prea scolastic, umplându-şi predicile cu
citate latineşti şi greceşti.
Î ntr-o ocazie, când a fost invitat să predice înaintea primarului
şi a sfatului orăşenesc, predica pe care a ţinut-o a fost un model de
erudiţie, dar a cuprins prea puţină hrană spirituală şi prea puţină
învăţătură despre harul lui Dumnezeu. La ieşirea din clădire, un om
îmbrăcat sărăcăcios l-a tras de mâneca veşmântului său de predica
tor şi i-a zis:
- Domnule, am venit cu nădejdea că voi primi ceva bun pentru
suflet, dar nu am înţeles decât puţin din ceea ce aţi predicat.
Manton s-a uitat în treacăt la sărmanul om şi i-a spus:
- Prietene, nu eu am fost cel care am predicat. Tu eşti cel care
mi-ai predicat mie: şi cu ajutorul viului Dumnezeu, nu voi mai fi
niciodată atât de nesăbuit.
Î ncepând din ziua aceea, străduinţa lui cea mai mare era să pre
zinte adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu în cuvinte atât de
clare, încât să îl poată înţelege şi oamenii cei mai sărmani.
Fac din nou apel la voi, dragi colegi predicatori şi viitori predica
tori, folosiţi un limbaj clar! Baxter a declarat că acesta este un lucru
mare: folosiţi un limbaj clar, atât de clar încât să vă înţeleagă până
şi băieţii şi fetele din primele rânduri. Atunci puteţi fi convinşi că şi
ceilalţi vă vor înţelege.
Apoi ajungem la John Bunyan:
Un meseriaş din Bedford,
Un hoinar aflat ades în puşcărie,
Un ostaş sub Fairfax,
Un slujitor al lui Dumnezeu.
- KIPLING
"
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORi 339
Lui John Bunyan i-au plăcut foarte mult distracţiile tinereşti. A

luptat în armata Parlamentului în timpul campaniei decisive din
1 645. Odată, i s-a încredinţat o sarcină, însă a fost înlocuit în ul
tima clipă de un prieten care şi-a pierdut viaţa în bătălie. Faptul
acesta l-a impresionat foarte mult şi a tras concluzia că viaţa lui a
fost cr�ţată pentru un scop important. După multe experienţe in
teresante şi ciudate, s-a întors în cele din urmă la Dumnezeu, iar în
1 6 5 3 s-a botezat şi s-a alăturat Bisericii Baptiste. Î n zilele acelea, nu
era o laudă să fii baptist - era cu mult mai rău decât să fii adventist
astăzi.
La scurt timp după aceasta, a început să predice şi, deşi nu avea
studii, şi-a şlefuit vorbirea prin citirea Scripturilor şi prin rugăciune.
Când a fost aruncat în închisoarea din Bedford, pentru că nu a
vrut să înceteze să predice, a scris una dintre cărţile nepieritoare
ale lumii, Călătoria pelerin ului, în afară de celelalte cărţi mai puţin
cunoscute ale sale, precum Crace Abounding [Har îmbelşugat],
The Holy War [Războiul Sfânt] şi altele. Î n ultimii două sute de ani,
Călătoria pelerin ului a fost tradusă în mai multe limbi decât orice
altă carte, în afară de Biblie.
Bunyan a dus o viaţă atât de cuminte în temniţă, încât temnicerul
îi permitea deseori să plece acasă ca să-şi vadă familia. De altfel, i
s-a permis să plece ca să predice şi să se întoarcă la închisoare. Un
adevărat paradox, pentru că fusese condamnat din cauza predicării.
A fost eliberat după doisprezece ani şi a devenit pastor al bisericii din
Bedford din care făcea parte. Când s-a dus la Londra ca să predice,
se adunau să-I asculte în jur de 3.000 de oameni, încă din zorii zilei.
Un istoric afirmă că Bunyan era un bărbat înalt, bine făcut, cu
faţa rumenă şi părul roşcat. Predicile lui sunt oarecum lipsite de
frumuseţe literară, însă sunt admirabile în ceea ce priveşte alegerea
cu precizie a cuvintelor. Unii îl aşază alături de cei doi sau trei mari
maeştri ai exprimării clare şi directe în limba engleză. Predicile lui
sunt lungi, cu multe subîmpărţiri şi subcapitole, un stil foarte popu
lar la data aceea. Totuşi predicile sunt caracterizate de un apel
profund şi de o fervoare profundă care i-au sporit faima dobândită
prin Călătoria pelerin ului.
Sunt nevoit să înaintez în istorie şi să trec pe lângă mulţi alţi

mari predicatori. Îl amintesc pe Matthew Henry, predicatorul en
glez nonconformist, care, asemenea lui John Wesley, a învăţat acasă,
într-o şcoală înfiinţată de tatăl lui. El a devenit pastor al unei bi
serici prezbiteriene din Chester, unde a predicat douăzeci şi cinci
de ani. Aici a creat Comentariul său în zece volume, folosit qe mulţi
până în ziua de astăzi. Negreşit că este un comentariu mai degrabă
devoţional decât critic, dar fiecare predicator ar trebui să-I citească
cel puţin o dată, cum spunea Spurgeon. Whitefield l-a citit din
scoarţă în scoarţă de câteva ori, şi ultima dată, fiindcă îl admira atât
de mult, a citit manuscrisul pe genunchi. Lucrarea conţine multe
lucruri bune chiar şi pentru predicatorii de astăzi. Mulţi predicatori
tineri l-au luat în derâdere în ultimele două secole şi jumătate, dar
au apelat la el când s-au aflat la ananghie. Î l socotim pe Matthew
Henry un scriitor, dar uităm că el a fost în primul rând unul din
tre cei mai mari predicatori ai timpului său şi unul dintre cei mai
sârguincioşi predicatori care au existat vreodată.
Apoi a fost Isaac Watts, pe care îl considerăm un mare scriitor
de imnuri. Multe dintre cântările lui se află în cărţile de imnuri pe
care le folosim în Sabat; dar el a fost şi predicator. Tatăl lui a fost
dia con al Bisericii Congregaţionale şi a fost persecutat din cauza
concepţiilor lui religioase. Cineva povestea că mama lui Isaac
Watts stătea pe treptele închisorii din Southampton, cu un prunc
bolnăvicios în braţe, aşteptând ca soţul ei să fie eliberat din închi
soare. Pruncul acela era Isaac Watts. El a început să studieze latina
la 4 ani, greaca la 9 ani, franceza la 1 0 ani şi ebraica la 1 3 ani. La 7
ani compunea poezii. El a refuzat o bursă pe care i-a oferit-o una
dintre universităţile de atunci, pentru că gestul acesta ar fi însem
nat o confirmare a credinţei în învăţăturile Bisericii Anglicane. De
cizia aceasta a luat-o la 16 ani.
Watts a scris 600 de imnuri. Printre ele se numără: " O, God, Our
Help in Ages Past" (O, Doamne, al nostru ajutor în timpul din urmă)
şi "When I Survey the Wondrous Cross " (n. tr. - în româneşte imnul
656 " Ca ucenici-n odaia de sus " ). Chiar dacă ar fi scris numai acest
al doilea imn, ar fi fost suficient ca să îşi atragă lauda pentru tot
restul vieţii.
"
El era un om bolnăvicios şi firav şi a murit în 1 748. Un prieten

de-al lui, doctor, care se afla lângă el, a spus că el a vorbit despre
făgăduinţele mântuirii şi ale vieţii viitoare aşa cum sunt ele scrise în
Scriptură şi că a declarat: " Cred în ele suficient de mult încât să am
curajul să cred că voi primi veşnicia." Apoi, puţin mai târziu, a spus:
"Îmi a�uc aminte de un pastor în vârstă care obişnuia să spună
că, în pragul morţii, creştinii cei mai învăţaţi şi mai educaţi nu au
la îndemână altceva decât aceleaşi făgăduinţe clare ca şi creştinii
de rând, neînvăţaţi; şi găsesc că e adevărat. Făgăduinţele clare ale
Evangheliei sunt cele care mă susţin; şi binecuvântat fie Dumnezeu,
sunt făgăduinţe clare şi nu este nevoie de multă trudă şi luptă ca să
le înţeleg; pentru că acum nu trebuie să fac nimic mai mult decât să
caut în Biblie o făgăduinţă care să mă sprijine şi să trăiesc potrivit
ei." Este un sfat bun pentru noi toţi.
Când am fost la mormântul lui Isaac Watts din Bunhill Field,
vizavi de biserica lui Wesley, mi-am plecat capul şi am rostit câteva
dintre marile lui imnuri. Apropo, Bunhill înseamnă " D ealul oaselor".
Acolo erau aruncate oasele martirilor. Astăzi, l-am putea considera
locul sacru de înmormântare al lumii protestante.
Apoi a fost William Law, care a exercitat o mare influenţă asupra
lui John Wesley, a lui George Whitefield, Samuel Johnson şi chiar asu
pra lui Edward Gibbon şi Philip Doddridge, care a scris cartea Rise
and Progress of Religion in the Soul [Apariţia şi dezvoltarea religiei în
suflet] şi multe imnuri frumoase pe care le mai cântăm şi azi. Dod
dridge era specialist în stenografie. Era un om bolnăvicios şi a murit
la vârsta de 49 de ani. A fost un predicator adevărat al lui Hristos
cel răstignit şi în cuvântările adresate studenţilor la teologie, sub
linia mereu marele plan al predicării, aşa cum este el descoperit în
Scripturi. Î ntr-o ocazie, el a spus: "Vreau să-i încurajez pe toţi cei care
sunt meniţi pentru această lucrare măreaţă, să Îl propovăduiască pe
Hristos; să amintească insistent că El este singura temelie a nădejdii
slavei; să lucreze astfel încât El să locuiască în toţi ascultătorii prin
tr-o credinţă vie şi nu numai prin mărturisirea cu gura."
Apoi, a venit peste lume, ca un suflu ceresc, o mare redeşteptare
evanghelică. A fost o reacţie generală faţă de secolele anterioare de
decădere spirituală. Ajungem în coloniile americane şi la William
Tennent, care în 1 736 a construit renumitul său " Colegiu din lemn"
la Neshaminy, la 2 0 de mile de Philadelphia, unde i-a instruit pe
tinerii predicatori să fie pastori în Biserica Prezbiteriană. Cei patru
fii ai lui - Gilbert, William, Charles şi John - au învăţat acolo şi au
devenit mari predicatori.
Contemporan cu Gilbert Tennent, a fost Jonathan Edwards, care
şi-a început marea lucrare în Northampton, Massachusetts. El a fost
teolog, filozof şi un mare predicator, dar şi preşedinte de colegiu.
Î n urmă cu ceva timp, am vizitat împreună cu un prieten mormân
tul lui Jonathan Edwards, aflat în rândul mormintelor preşedinţilor
din Cimitirul Princeton şi mi-au venit în minte cuvintele următoare
scrise Whittier în poemul " The Preacher" [Predicatorul], dedicat lui
George Whitefield:
Î n biserica din pustie, Edwards a lucrat,
Făurindu-şi crezul în furnalul gândirii;
Chiar cu ciocanul lui Thor a îmbinat şi a îndoit
Verigile de fier ale argumentului lui,
Î n care se străduia să pună laolaltă
Planul lui Dumnezeu şi soarta omului!
A rămas credincios în slujirea zilnică
A celor neputincioşi, săraci şi loviţi de păcat,
Ştiinţa învăţatului şi arta tălmăcirii,
Î mpletindu-Ie cu căldura şi vigoarea sufletului lui.
Jonathan Edwards a fost nu numai un gânditor, care îmbina veri
gile de fier ale argumentului lui, ci şi un mare predicator. Î ncercaţi
să vi-l închipuiţi la amvon înaintea membrilor lui. După ce se va citi
textul, "va începe să le alunece piciorul " (Deut. 3 2, 3 5) şi acest om
iubitor, acest mare învăţat, a început să predice şi îi făcea pe oameni
să uite de ei înşişi. Ei strigau, cerându-i să se oprească, pentru că
nu puteau îndura mai mult. Simţeau că se aflau aievea la judecata
celor pierduţi. Auzeau strigătele şi blasfemiile lor. Poate că nu sun
tem de acord cu toate învăţăturile lui Johnathan Edwards despre
pedepsirea celor nelegiuiţi, dar el avea dreptate că va fi o pedeapsă,
că va fi o zi a judecăţii. Ţara era cuprinsă de o mare redeşteptare,
--- - - - - - -- ---
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORi" 343
condusă de predicatori care credeau în adevăruri precum cel al

responsabilităţii omului şi al sfinţeniei lui Dumnezeu, aşa cum sunt
înfăţişate în poemul lui Whittier:
Prin cămările Întunecate ale păcatului tăinuit,
A pătruns dintr-odată o lumină puternică;
Apăsarea vinovăţiei faţă de nevoile semenului lui
L-a făcut pe omul diplomelor să tresară;
Mâna tremurândă a celui lumesc a scuturat
Praful gros de pe Sfânta Carte;
Şi Psalmii lui David, de mult uitaţi,
Au luat locul cântecului celui batjocoritor.
În timp ce Marea Redeşteptare cuprindea pădurile Americii
de Nord, o reînviorare similară scutura Anglia în timp ce George
Whitefield, John şi Charles Wesley şi alţi membri ai Clubului Sfânt
din Oxford au început să predice. Î n 1 739, Whitefield a început să
predice în aer liber la Kingswood Hill, în 8ristol. Avea, fără îndoială,
cea mai puternică voce din lume. Zeci de mii de oameni puteau să-I
asculte când vorbea în aer liber şi îl auzeau clar. Miile de ascultători
se legănau ca o pădure în bătaia vântului. El a traversat Atlanticul de
mai multe ori în corăbiile primejdioase şi greoaie din vremea aceea. A
murit în 1 770, la Newburyport, în Massachusetts, la scurt timp după
ce a predicat unei mari adunări, din care mulţi l-au urmat până la ha
nul unde înnopta. Când urca treptele cu o lumânare în mână (pentru
că dorea să meargă la culcare), oamenii l-au rugat să le mai ţină încă
o predică. În cele din urmă, când lumânarea a ars aproape complet şi
era pe punctul de a stinge, marele predicator a terminat predica şi s-a
dus la culcare. Lumânarea vieţii sale s-a stins înainte de ivirea zorilor.
Ce minunat este să mori aşa! Şi ce predicator a fost el! Î n poemul său
"
"The Preacher , Whittier vorbeşte despre predicile pe care le ţinea
Whitefield afară, sub cerul liber, lângă râul Merrimac.
Iată-I! Whitefield stă lângă Merrimac,
Într-un templu neridicat de mâini omeneşti -
Cu perdele de azur, pereţi de cristal
Şi acoperiş de lumină peste toţi -
Un pelerin fără casă, cu nume neclar,
344 PAŞTE OILE MELE! ------ --- --- �- - - - - - ----
Purtat de vânt pe culmile gloriei;

Numit când înger al binecuvântării,
Când om fanatic şi nebun.
Chemat din tinereţe să deplângă şi să măsoare
Lipsurile morale ale neamului şi ale veacului său
Şi distanţa exactă şi adevărată dintre
Slăbiciunea omului şi desăvârşirea legii;
Stăpânit de gândul acela de temut care
Î i dădea pinteni firii lui înflăcărate,
A umblat de-a lungul şi de-a latul lumii
Strigând ca Ioan Botezătorul: " Pocăiţi-vă! "
Citiţi acest poem grozav, " The Preacher". Vă va rămâne întipărit
în minte.
Priviţi-i pe fraţii Wesley şi pe Whitefield călătorind pe tot cu
prinsul ţării şi peste ocean - oameni cu studii superioare, plini de
solia lui Dumnezeu. Î n timpul vieţii lui, John Wesley a ţinut 42.000
de predici, în timp ce George Whitefield a ţinut 18.000 în scurta lui
activitate de 34 de ani în calitate de conducător religios.
Wesley utiliza o metodă simplă. Intra într-un oraş călare pe cal,
adesea neanunţat, îşi punea roba neagră cu margini albe, se aşeza
într-o piaţă (cunoscută în America sub numele de piaţă publică) şi
cânta un imn care să atragă atenţia. Apoi, pe măsură ce lumea se
aduna, el începea să predice şi continua aşa cel puţin o oră. George
Whitefield participa deseori la carnavaluri, la bâlciuri, la execuţii
publice şi predica acolo cel puţin o oră. Niciunul dintre ei nu avea
la dispoziţie un sistem de amplificare, dar aveau nişte voci minu
nate. Cuvântările lui Whitefield erau pline de dramatism, pe când
Wesley apela foarte rar la dramatism şi la ilustraţii. Amândoi se
împotriveau manifestărilor zgomotoase. Când predicau cu putere
despre Legea lui Dumnezeu, oamenii loviţi de groază suspinau tare
sau leşinau. Apoi, ei le dădeau sufletelor bolnave şi tulburate doc
toria Evangheliei. Î ntr-un cuvânt, ei predicau cuvintele credinţei cu
o mare credinţă.
Oamenii aceştia transmiteau un mesaj foarte clar şi simplu despre
punctele principale ale mântuirii. Î n jurul anului 1 7 2 0, la Oxford nu
"
��_ .��- " UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORi 345
exista o Facultate de Teologie, în sensul actual al termenului. Aceşti

mari predicatori nu aveau o teologie sistematică. Ei credeau în Isus
Hristos, care, prin păzirea desăvârşită a Legii, a devenit înlocuitorul
nostru, a împlinit cerinţele acestei Legi şi le-a oferit credincioşilor
neprihănirea Sa. Ei credeau în moartea ispăşitoare a lui Hristos pe
cruce, că ea acoperea complet şi deplin păcatele omenirii şi că oa
menii credincioşi sunt îndreptăţiţi numai prin credinţă.
Poate că unii citesc predicile lui John Wesley şi ale lui Whitefield
fără să fie foarte mişcaţi, însă personalitatea lor făcea o impresie
puternică asupra oamenilor din vremea lor. Predicarea lor a pus, de
fapt, bazele Mişcării Advente. Î n general, predicile lor erau temati
ce. Ei se apropiau mult de ascultătorii lor şi prezentau mesajul în
tr-un mod personal, ieşind în întâmpinarea nevoilor personale. Ei
trezeau în inima ascultătorilor lor sentimentul teribil al stării lor
pierdute. Se spune că marea redeşteptare metodistă a salvat Anglia
de un conflict asemănător cu Revoluţia Franceză. De asemenea, a
salvat în mare măsură biserica oficială de parohi - vânători de vulpi
şi de pastori absenteişti.
Î n secolul al XVIII-lea, predicarea a prins viaţă din nou. A crescut
dintr-odată interesul faţă de stenografiere, din nevoia de a consem
na predicile cuvânt cu cuvânt. Nu era ceva neobişnuit să întâlneşti
pe stradă, mai ales în Scoţia, oameni cu o călimară de cerneală la
brâu şi cu o pană de gâscă la ureche, alergând pe stradă ca să as
culte împreună cu mulţimea predicile lui Whitefield sau Wesley.
Predicarea dinamică a început să fie întrebuinţată de toţi. Atât
comunităţile, cât şi predicarea au căpătat o nouă viaţă.
John Wesley a predicat şaizeci şi şase de ani. El a rămas până la
moarte membru al Bisericii Angliei, însă, la scurt timp după moartea
sa, urmaşii lui s-au desprins de ea şi au pus bazele Bisericii Meto
diste. Wesley a fost întemniţat de patru ori din cauza concepţiilor
lui religioase. Apropo, Wesley a avut o mamă deosebită. Ea a fost cel
de-al douăzeci şi cincilea copil al reverendului Samuel Annesley, un
cleric nonconformist. A început să studieze teologia la treispreze
ce ani; de tânără cunoştea foarte bine greaca, latina şi franceza;
iar în timpul liber citea cărţile părinţilor bisericii. A fost mamă a
346 PAŞTE OILE MELE! --- ---- - -- - - - -- - - - - - -- - - - - -
nouăsprezece copii, John Wesley fiind al cincisprezecelea, un om

valoros, cum scrie George Dawson în prelegerile sale biografice,
când îl asociază cu ceilalţi patru bărbaţi remarcabili care au pur
tat numele de John şi cu care Anglia poate să se mândrească: John
Wycliffe, John Milton, John Bunyan şi John Locke.
John Wesley a lucrat ca pastor hirotonit al Evangheliei şi ca misi
onar în ţări străine, cu mulţi ani înainte de a se converti cu adevărat
şi de a primi din partea Duhului confirmarea că era un copil al lui
Dumnezeu. Abia după aceea a devenit el un mare predicator. Ni
meni nu poate ajunge un uriaş al amvonului dacă nu este un om
convertit cu adevărat şi dacă Duhul nu adevereşte împreună cu
duhul lui că el este copilul lui Dumnezeu (Rom. 8, 1 6).
Studiaţi predicile lui Wesley şi observaţi cum ia pasajele bine
cunoscute ale Evangheliei şi le face nu numai interesante, ci şi ex
traordinar de importante. El tratează lucrurile obişnuite într-un
mod neobişnuit şi lucrurile neobişnuite într-un mod familiar. Aces
ta este întotdeauna semnul marilor predicatori. John Wesley cre
dea tot ceea ce predica. El avea un mesaj. El avea adevărul în inimă.
Acesta făcea parte din el însuşi. Cine nu are o mare credinţă, o mare
convingere şi un mare mesaj nu poate fi un mare predicator. Wesley
predica adesea de trei până la cinci ori pe zi şi, la fel ca Whitefield, a
descoperit că " cel mai bun mod de pregătire pentru predicare este
acela de a predica în fiecare zi".
Dumnezeu îi cheamă pe predicatori de oriunde - pe John Wes
ley l-a chemat dintr-o parohie episcopală; pe George Whitefield, din
spatele tejghelei unei cârciumi; însă amândoi au devenit maeştri ai
predicării. Influenţa extraordinară pe care o avea Whitefield asu
pra credincioşilor este dovedită de faptul că Benjamin Franklin nu
dorea să ia bani cu el atunci când mergea să-I asculte predicând.
Î nainte de a pleca, îşi golea buzunarele, ştiind că nu se va putea îm
potrivi apelului lui Whitefield de a dărui bani pentru susţinerea or
felinatului lui. Î ntr-o ocazie când a predicat în New York, Whitefield
descria o corabie rămasă fără catarg şi împinsă încoace şi încolo de
o furtună. El a strigat: " Ce trebuia făcut? " Câţiva marinari din sală
s-au ridicat în picioare şi au exclamat în cor plini de înfocare: " Să ia
barca de salvare! Să ia barca de salvare! "
" U N NOR AŞA DE MARE DE MARTORI" 347
Lordul Chesterfield, care era întruchiparea raţionalismului în

epoca aceea şi care nu credea în nimeni altcineva decât în el însuşi, a
venit odată ca să-I asculte pe Whitefield. Acesta descria un cerşetor
orb care mergea condus de un căţeluş. Căţelul îl ducea direct spre
o prăpastie, tot mai aproape de marginea ei. Dintr-odată, căţelul a
zbughit-o într-o parte, smulgându-se din lesă şi Iăsându-1 pe orb
singur, pe marginea prăpăstiei. Cerşetorul scapă din mână bastonul
acela pe care îl poartă de obicei nevăzătorii şi, neştiind unde se
află, se apleacă după el. Î n momentul acela dramatic, Chesterfield a
sărit în picioare ca şi cum ar fi văzut o mare nenorocire şi a strigat:
"
" Dumnezeule mare ! A căzut! A căzut! Dacă veţi predica aşa, veţi fi
mari predicatori.
Vreau să reţineţi următoarea idee: toţi aceşti mari predicatori
erau pictori. Ei vedeau un lucru şi, pentru că îl vedeau, îi ajutau
şi pe alţii să-I vadă. Noi, ca predicatori, ar trebui să ne dezvoltăm
imaginaţia creştină, astfel încât să reuşim să descriem ceea ce ve
dem. Acest lucru îi ajută şi pe ceilalţi să vadă ceea ce vedem noi.
La fel ca Wesley, Whitefield era un om al rugăciunii. El umbla
cu Dumnezeu. El spunea: " Rugăciunea, lectura şi meditaţia sunt
metodele principale de pregătire pentru predicare." John Wesley
avea acasă la el o odaie mică de rugăciune în care am avut privile
giul să petrec câteva minute. Î n acea odaie, nu erau decât un scaun
şi o sobă mică. Avea o singură fereastră care dădea spre un zid aflat
la câţiva metri de casă.
Vă propun să cumpăraţi cărţi despre viaţa marilor predicatori şi
să citiţi câteva dintre predicile lor. Veţi citi cu plăcere The Royalty of
the Pulpit [Demnitatea regală a amvonului], de Edgar De Witt Jones,
publicată de Harper and Brothers în 1 9 5 1 . Este o carte plină de por
trete în miniatură şi de date interesante despre predicatorii care au
participat la proiectul Prelegerilor despre predicare iniţiat de Ly
man Beecher la Universitatea Yale. Cartea începe cu H enry Ward
Beecher, pe care trebuie să-I pomenim neapărat atunci când vorbim
despre predicare; în patruzeci de ani, el a transformat Biserica din
Plymouth, Brooklyn, într-o instituţie naţională. Iată ce a afirmat el
într-una dintre prelegerile adresate tinerilor: " Voi credeţi că tre-
buie să predicaţi în aşa fel încât să vă faceţi înţeleşi de oamenii cu

vază din comunitatea voastră. Faceţi-vă înţeleşi de oamenii de rând,
şi atunci veţi fi înţeleşi şi de oamenii cu vază ... Cine aşază cricul sub
acoperiş nu va reuşi să ridice toată clădirea, dar cine aşază cricul
sub talpa clădirii cred că va reuşi să ridice tot ce se află în ea." Cartea
aceasta tratează despre istoria predicării în America din ultimii 80
de ani. Veţi citi despre predicatori precum dr. Niebuhr, dr. Scherer,
dr. Buttrick, dr. Sockman, dr. Sizoo şi mulţi alţii.
Stilul de predicare se schimbă pe parcursul anilor. Astăzi se
cere ca predicarea să fie asemănătoare unei convorbiri. Aduceţi-vă
aminte că predicarea este, în fapt, o convorbire sfântă. Ea este ca
muzica bună: nu trebuie decât să fie interpretată pentru a-şi dovedi
valoarea. Nu ezitaţi să citiţi despre viaţa episcopului Simpson al Bi
sericii Metodiste Episcopale, cel care a stat alături de Abraham Lin
coln şi s-a rugat adesea împreună cu el, în zilele cele mai întunecate
ale Războiului Civil. Episcopul Simpson a luat hotărârea de a vorbi
liber şi aşa a făcut, în sensul că nu a folosit notiţele sau manuscrisul
predicii. Purta cu el un carneţel în care nota textele care i se păreau
interesante, datele şi ideile utile pentru predici. Nu făcea decât o
schiţă simplă, cu numai câteva ore înainte de predică, dar nu-şi lua
niciodată notiţele cu el ia amvon.
La fel ca Whitefield, episcopul Simpson a abandonat ideea că este
greşit să repetăm predicile. Whitefield spunea: " Predicile îmi ies
bine cu adevărat numai după ce le ţin de patruzeci de ori." Nu ezitaţi
să ţineţi predici pe care le-aţi mai ţinut deja, însă îmbunătăţiţi-le
continuu. Renunţaţi la părţile slabe. Î ntăriţi-le, consolidaţi-Ie,
transformaţi-le în nişte unelte puternice în slujba Î mpăratului. Nu
vă lăsaţi legaţi de ele, ci creşteţi împreună cu ele.
Ne gândim, de asemenea, la Phillips Brooks şi la celebra lui
predică " The Spirit of Man Is the Candle of the Lord " [Duhul omului
este candela Domnului], pe care a ţinut-o la Catedrala Westminster,
atunci când a vizitat Londra. Citiţi predica aceasta şi citiţi despre
el. El a fost unul dintre cei mai mari predicatori pe care i-a avut
vreodată Biserica Protestantă Episcopală şi, la fel ca majoritatea
marilor predicatori, nu folosea decât foarte puţine citate. Pentru
"
el, predicarea însemna " transmiterea adevărului de la un om la alţi

oameni".
Apoi a fost T. de Witt Talmage, a cărui soţie s-a stins din viaţă în
sanatoriul nostru din Washington. Stilul lui era încărcat şi oratoric,
foarte rar întâlnit astăzi. Asemenea marilor predicatori de pretutin
deni, el se adresa inimii omului. El spunea: " Predicatorul ar trebui
să pornească de la ideea de a ajuta pe cineva. Oricine are nevoie
de ajutor, în afară de cel nebun." Majoritatea textelor lui erau din
Vechiul Testament, deşi nu predica despre doctrină. Predicile lui
erau mai degrabă tematice decât textuale, iar mesajul lui era clar.
El îşi alcătuia predicile din mai multe subîmpărţiri. De exemplu,
predica intitulată " Râsul în Biblie " are cinci subcapitole: (1) Râsul
Sarei - râsul scepticismului; (2) Râsul lui David - râsul exaltării
spirituale ("Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie "); (3)
Râsul celui fără minte, veselia păcătoasă sau " pârâitul spinilor sub
căldare " ; (4) Râsul lui Dumnezeu sau râsul condamnării veşn ice
(" Cel ce şade în ceruri râde " ); (5) Râsul din rai sau râsul biruinţei
veşnice (" Ferice de voi, cei care plângeţi acum, pentru că voi veţi
ra"d e 1. " ) .
Talmage vorbeşte despre obiceiul pe care îl avea de a citi predi
cile din manuscris şi despre experienţa care l-a determinat să se
schimbe - v-am povestit-o ieri. Mai târziu, pe pragul morţii, fiul
lui l-a întrebat care era convingerea lui. Cred că v-am mai poves
tit şi întâmplarea aceasta. Talmage a răspuns că la treizeci de ani,
avea cincizeci de convingeri, dar că mai rămăsese cu una singură, şi
anume că el era un mare păcătos şi că Isus era un mare Mântuitor.
Î l voi mai aminti numai pe Billy Sunday, pe care Domnul l-a che
mat dintr-o echipă de baseball de pe strada South Michigan din
Chicago. Am avut două profesoare de Biblie foarte bune care s-au
convertit datorită lui Billy Sunday. Una dintre ele a luat decizia de
a deveni creştină în urma unei evanghelizări conduse de el. Ea s-a
dus la el şi i-a zis:
- Domnule Sunday, la ce biserică să merg? Vreau să urmez Scrip
tura.
- O, toate se bazează pe Biblie! i-a răspuns el.
- Da, ştiu; dar vreau să fac parte din biserica aceea care . . .
- Dar toate spun aşa. Du-te ş i studiază-le şi ele îţi vor arăta unde
să mergi.
- Nu, a zis ea, dvs. m-aţi adus la Isus şi sunt sigură că ştiţi unde
trebuie să merg. Domnule Sunday, vă rog să-mi spuneţi care biserică
se apropie cel mai mult de învăţăturile Bibliei.
- Păi, dacă vrei să urmezi Biblia exact aşa cum stă scris în ea,
atunci du-te la adventiştii de ziua a şaptea.
Şi l-a ascultat. A devenit o foarte bună profesoară de Biblie.
Aceste două profesoare convertite de BiIly Sunday m-au ajutat să
aduc la adevăr mai multe sute de oameni - de fapt, aproape 2.000.
Timpul nu ne îngăduie să mai vorbim despre Moody, un adept al
simplităţii, un rug aprins care, atunci când se descuraja şi se gân
dea să renunţe la predicare, se ducea în Anglia şi vizita biserica lui
Spurgeon. Se aşeza la balcon cu braţele rezemate de balustradă, cu
obrajii plini de lacrimi şi îl asculta pe Spurgeon predicând. Doamna
Moody şi doamna Spurgeon erau foarte bune prietene. El asculta
cinci sau şase predici de-ale lui Spurgeon, apoi se urca în corabie şi
se întorcea în America, plin de avânt şi curaj, gata să predice ca un
om născut din nou. Este bine ca, din când în când, să-i ascultăm pe
alţii predicând. Mergeţi şi ascultaţi-i pe marii predicatori.
Nu trebuie să uităm să-I amintim pe cel mai de seamă predicator
al mişcării din care ne tragem: William M iIler, un fermier credincios
şi un fost sceptic. El a fost un vorbitor biblic zelos, a cărui simplitate
şi onestitate au atras atenţia membrilor celor mai răzvrătiţi din bi
serica lui. Citiţi predicile lui: sunt simple, sincere şi fără ocolişuri.
Î l amintim apoi pe John Loughborough, un bărbat mic de statură.
Când eram copil, l-am auzit predicând cu ocazia unei Conferinţe
Generale care s-a desfăşurat într-un cort mare chiar aici, în zona
aceasta. A fost nevoit să se urce pe o masă ca să poată fi văzut. Nu
exista sistem de amplificare, dar oamenii îl auzeau foarte bine.
De asemenea, ne gândim la S. N. Haskell, marele cercetător al
Bibliei. Fratele Haskell spunea că nu se încumeta să înceapă a studia
Biblia în timp ce aştepta sosirea trenului, fiindcă ar deveni atât de
absorbit de ea, încât n-ar mai observa sosirea şi plecarea trenurilor.
"
" UN NOR AŞA DE MARE DE MARTORI 3 5 1
Apoi K. C. (Kit Carson) Russell, o adevărată capacitate, o minte

organizată - şi ce predicator!
Un alt predicator foarte bun al Cuvântului a fost G. B. Thompson
- dacă mă duceam să-I ascult o dată, tot anul eram plin de entuzi
asm. Mă întorceam la lucru şi eram un fel de al doilea G. B. Thomp
son. Slavă lui Dumnezeu pentru influenţa sa extraordinară!
Îl mai amintim pe O. O. Bernstein, Charles Everson şi alte zeci şi
sute de oameni ai lui Dumnezeu, predicatori din această mişcare
- unii sunt din alte ţări şi nu-i cunoaştem atât de bine - oameni
care au vestit Evanghelia în lume. Apoi sunt acei oameni din toate
veacurile care au zidit biserica lui Dumnezeu, oameni despre care
nu se ştie nimic şi despre care nu vom afla nimic, până când vom sta
împreună cu ei înaintea marelui tron alb, când Îl vom vedea faţă în
faţă pe Domnul tuturor predicatorilor.
Fiind înconjuraţi de " un nor aşa de mare de martori ", de la profeţii
din vechime şi până la cei din vremea noastră, să ne continuăm lu
crarea, privind la Isus, exemplul nostru, Î nvăţătorul şi Domnul nos
tru.
Predicatorii lui Dumnezeu din dispensaţiunea creştină, aseme
nea profeţilor din vechime, au fost adesea înţeleşi greşit, trataţi in
corect şi chiar persecutaţi.
Î n poezia intitulată " Ezechiel ", care este probabil una dintre cele
mai frumoase pe care le-a scris, Whittier aminteşte faptul că Isus a
suferit mult din partea unora dintre cei ce-L ascultau; şi, deşi s-ar
putea ca toţi predicatorii adevăraţi să aibă această experienţă, ei îşi
vor primi răsplata la urmă.
Şi astfel, o, profet şi bard de odinioară,
Ţi-ai depănat povestea suferinţei!
Povestea pe care toţi prorocii nedoriţi
Au trăit-o ani şi ani la rând.
Ţinta batjocurii gloatei nestatornice,
Nici ascultaţi în linişte, nici înţeleşi,
Cântecul lor părea o iscusită momeală,
Iar înştiinţările lor, nişte scorneli de-actor.
Cu lanţuri, dispreţ şi răutate
Răsplăteşte şi azi lumea pe profeţii ei.
La fel a fost atunci când Cel Sfânt

S-a îmbrăcat în veşmântul omenesc!
Oamenii Îl urmau pretutindeni,
Ca să ia pâinea cea de toate zilele
Şi, greoi de ureche şi cu vederea slabă,
N-au priceput puterea Lui divină.
Zadarnic precum cuvântul unui visător
A fost vaietul Său pentru Ierusalim
Şi fără rost a fost ceasul vegherii Sale,
Î n care ucenicii slabi au aţipit.
Dar nu te teme, oricine-ai fi,

Căci planul Domnului nu e ascuns
De ochii Celui care vede clar
Viitorul, deopotrivă ca prezentul!
Dincolo de veacul acesta mărginit
Se află moştenirea ta făgăduită,
Î n locaşurile de sus ale îngerilor
Şi în viaţa veşnică a lui Dumnezeu!
Ascultătorii tăi, mulţime ! - toţi vor fi
Martori ai Adevărului din tine!
PR E L E G E R EA 9
Limb a de foc
" Nişte limbi ca de foc au fost văzute

împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat
câte una pe fiecare dintre ei." (Fapte 2,3)
T
extul nostru se găseşte în Fapte 2,3 : "Nişte limbi ca de foc
au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte
una pe fiecare dintre ei." Încep această prelegere cu un citat
din William Arthur. " Predicarea Evangheliei va ajunge să exercite
o mare influenţă asupra omenirii numai prin atragerea de oameni
extraordinari, ori prin înzestrarea oamenilor obişnuiţi cu o putere
extraordinară." Cuvintele acestea sunt luate dintr-o broşură cu titlul
Limba de foc, pe care a primit-o tatăl meu de la bunicul meu. Fiind
un predicator metodist zelos, el dorea ca fiul lui să ştie că Dumnezeu
dăruieşte limba de foc, adevărata putere de a predica. Darul Duhului
Sfânt oferit în Ziua Cincizecimii i-a ajutat pe oamenii obişnuiţi să facă
o lucrare neobişnuită.
Cei mai mulţi dintre noi - trebuie să admitem - suntem nişte oa
meni obişnuiţi. Aici s-au spus câteva cuvinte foarte frumoase despre
mine, dar ele nu reflectă realitatea. Sunt un om obişnuit, la fel ca voi.
Cu toţii suntem oameni obişnuiţi, dar avem un mesaj extraordinar
şi când îl predicăm trebuie să avem o putere extraordinară, puterea
Duhului Sfânt.
Este adevărat că multora nu le-a plăcut predica ţinută de Pe
tru în Ziua Cincizecimii. La mulţi oameni din vremea noastră nu
le-ar plăcea. Predica lui li s-ar părea aridă multor oameni care nu
vor ca predicatorii să-i determine să-şi ia timp să gândească. Ei se

aseamănă cu bătrânul constructor de corăbii din Marblehead, care
mergea la biserică în fiecare duminică şi se simţea bine, până când
a venit un predicator nou pe care nu-l plăcea deloc. Când soţia lui
l-a întrebat de ce nu-i plăcea de predicatorul cel nou, el a zis: lIPăi,
cu celălalt predicator puteam să construiesc o corabie întreagă - o
corabie frumoasă cu care să înconjor Capul Horn şi să ajung până
în China - puteam să construiesc totul, de la chilă până la dunetă,
până la sfârşitul predicii. Dar fratele acesta nu mă lasă nici măcar să
termin chila. Nu mă lasă deloc să mă gândesc la ea." Multora nu le
plac predicatorii care le cer să fie atenţi la ceea ce se predică.
Dar ne aflăm în Ziua Cincizecimii. Petru începe să predice. Duhul
Sfânt Se manifestă cu putere. Predica lui Petru nu este doar o
înşiruire de texte din Cuvântul lui Dumnezeu şi desprinderea unor
învăţăminte din ele. Î n timp ce el vorbeşte, limba de foc pătrunde
cu flacăra ei tot mai adânc în sufletele oamenilor adunaţi, care
discută între ei în diferite limbi, întrebându-se ce s-a întâmplat cu
aceşti oameni, cu apostolii. Unii cred că sunt beţi. Dar, în timp ce
Petru predică, limba de foc îşi face lucrarea. Freamătul încetează.
Mulţimea se transformă într-o comunitate de credincioşi. Gla
sul pescarului devine pentru sufletele lor glasul lui Dumnezeu.
Cuvintele curg asemenea unui torent de foc. Flacăra pârjoleşte
prejudecăţile una câte una; şi, în cele din urmă, îşi face loc până la
prejudecata cea mai îndrăgită. O pârjoleşte şi pe aceasta, şi mesajul
ajunge în sufletul omului. Credincioşii par a fi cuprinşi de un singur
gând. Aşa se întâmplă când predicăm cu puterea Duhului Sfânt - un
singur gând îi ia în stăpânire pe toţi credincioşii.
Singura ocazie în care am ascultat-o pe Ellen White predicând
a fost în 19 12, la adunarea de tabără din Boulder, Colorado, unde
îmi revenea sarcina ca, împreună cu Varner Johns, să aşez scaunele
în cort şi să îi ajut pe oameni să îşi găsească un loc. Johns era mai
mare decât mine cu câţiva ani. Adunarea s-a desfăşurat în clădirea
Chautauqua, care avea un acoperiş din metal şi unde, bineînţeles,
nu exista vreun sistem de amplificare. S-au adunat acolo în jur de
5.000 de oameni, cei mai mulţi neadventişti, care veniseră să vadă
LIMBA DE FOC 3 55
"
" profetul adventist . Willie White, McInterfer şi Ellen White au venit
cu o trăsură. Atunci, am văzut-o pentru prima dată pe Ellen White şi
îmi amintesc că am fost foarte impresionat - era profetul lui Dum
nezeu.
Willie White a condus-o la masa de unde urma să vorbească -
era o bătrână care purta o rochie neagră de mătase şi o mică tocă
pe cap. O, dar când a început să predice, curgeau textele biblice
unul după altul - cel puţin o sută de texte - spuse pur şi simplu din
memorie! Nu avea notiţe, nicidecum! Avea numai Biblia. Nu avea
nevoie să se uite vreodată în ea, dar întorcea paginile şi cita textele
din memorie.
Nu-mi amintesc care a fost subiectul predicii ei, dar îmi aduc
aminte că vocea ei suna ca un clopoţel de argint şi ajungea la ure
chea tuturor ascultătorilor. Î ncepuse să plouă şi, deşi se auzea
ropotul ploii pe acoperişul din metal, vocea ei plăcută se auzea
foarte clar.
După ce a vorbit cam patruzeci şi cinci de minute, a venit fiul
ei, a luat-o de braţ şi i-a spus: " Cred că ai obosit, mamă. Ai vorbit
suficient şi cred că ar fi bine să te aşezi." După cum ştiţi, la trei ani
după aceea, a murit şi se simţea din ce în ce mai slăbită. Ea i-a spus:
"
" Nu, nu încă, nu încă. Nu m-am rugat. Apoi a îngenuncheat şi a în
ceput să se roage. În timpul rugăciunii, ceva s-a întâmplat. Î nainte
de a se ruga, ea nu era decât o doamnă simpatică în vârstă, care
vorbea. Dar când a îngenuncheat, o mare schimbare s-a simţit prin ..
tre credincioşi. Ea a fost atunci profetul lui Dumnezeu şi Dumnezeu
a onorat-o. 0 Tatăl meu ", a început ea. Cuvintele acestea îmi mai
,, ,
răsună încă în urechi.

Există multe dovezi în favoarea Spiritului Profetic şi le accept,
şi le cred. Dar, chiar dacă n-aş fi cunoscut niciuna dintre aceste
dovezi, tot aş fi crezut în ea datorită faptului că am auzit-o cum s e
ruga. Pentru mine, aceasta este cea mai mare dovadă a slujbei e i de
profet. La numai treizeci de secunde după ce a început să se roage,
am intrat cu toţii în prezenţa lui Dumnezeu. M i-era frică să ridic
capul şi să mă uit, ca nu cumva să-L văd pe Dumnezeu stând lângă
ea. Ea stătea de vorbă cu El de parcă ar fi fost singură în prezenţa
Lui. După un minut, au început să se audă suspine peste tot în sală.

Credincioşii plângeau. Când ea se ruga, ei aveau un singur gând, o
singură convingere dată de Duhul Sfânt, Duhul Focului Sacru, Duhul
lui Dumnezeu.
Vă mărturisesc, prieteni, că rugăciunea aceea a schimbat multe
vieţi. Oamenii au fost uimiţi de puterea şi de prezenţa lui Dumne
zeu. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Ei veniseră să vadă un profet,
o persoană neobişnuită, dar Dumnezeu i-a cucerit. Au început să
plângă şi să suspine. Vorbiţi despre psihologie dacă vreţi, dar acolo
nu exista aşa ceva. Nu părea a spune nimic deosebit până a început
să se roage, iar atunci, am simţit cu toţii dintr-odată limba de foc!
Dovada era clară atunci când se ruga. Am fost acolo şi ştiu. Când s-a
ridicat de la rugăciune, a redevenit bătrânica aceea simpatică de la
început.
Aşadar, în Ziua Cincizecimii exista un singur spirit, un sin
gur gând - gândul predicatorului. Ruşinea, lacrimile, suspinele
au cuprins toată adunarea. Gândiţi-vă la oamenii aceia plini de
prejudecăţi. Gândiţi-vă la toţi negustorii aceia insensibili, la acei
fanatici religioşi care se aflau în Ierusalim în ziua aceea. Toţi erau
stăpâniţi de un singur lucru, de o singură convingere.
După un răstimp, din mijlocul mulţimii s-a auzit un strigăt, ca
un geamăt al unei inimi mâhnite: " Fraţilor, ce să facem? " (Fapte
2,37). Dumnezeu Îşi împlinise făgăduinţa dată profetului Său din
vechime: " Eu voi fi cu gura ta" (Ex. 4,1 2). De aceea, când veţi sta
înaintea unei mari adunări, neliniştiţi şi plini de teamă, aduceţi-vă
aminte de această făgăduinţă a lui Dumnezeu: " Eu voi fi cu gura
ta." Nu se mai întâmplase până atunci (şi nici de atunci încoace)
ca 3.000 de oameni să asculte un mesaj supărător din partea unui
predicator, din partea unui om nepriceput în ceea ce priveşte vor
birea în public, care nu era un orator şi care nu avea nicio instruire
în afara timpului petrecut lângă Isus. Î nsă acest dar unic, limba de
foc, a adus convingere şi a convertit 3.000 de oameni cuprinşi de
gândul veşniciei.
Vorbitorul acesta avea două avantaje. Avea un adevăr de trans
mis şi avea puterea Duhului Sfânt cu care să îl vestească. Prieteni,
LIMBA DE FOC 3 5 7
când aveţi aceste două lucruri - când aveţi adevărul lui Dumnezeu
şi Duhul lui Dumnezeu, nu trebuie să vă mai temeţi de nimeni şi de
nimic. Darul acesta al vorbirii cereşti este socotit de Sfântul Pavel
mai important decât darul limbilor. " Cine proroceşte este mai mare
decât cine vorbeşte în alte limbi ", a spus el (1 Cor. 14,5). Lucrul
acesta a fost dovedit în Ziua Cincizecimii. A fost prima manifestare
a darului profeţiei din biserica nou-testamentală, diferit de prezi
cerile din vechime şi de profeţiile din Vechiul Testament - mă re
fer la cele publice - un dar pentru proclamarea Evangheliei. Darul
limbilor era pentru necredincioşi un semn că darul mai important
al profeţiei are două fun cţii, pe care darul limbilor nu le poate îm
plini niciodată. O funcţie este aceea de " zidire " a credincioşilor, iar
cealaltă este aceea de a exercita influenţă asupra necredincioşilor
neînvăţaţi. Ştiţi că în 1 Corinteni 14,24. 2 5 se spune: " Dar dacă toţi
prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el
este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt
descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui
Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul
vostru."
Omul trebuie să audă Evanghelia în limba lui sau într-o limbă
pe care o cunoaşte, pentru ca mesajul să îi atingă inima şi să îl
nască din nou. Acest tip de profetizare este diferit de profeţie, în
sensul obişnuit al cuvântului, datorită faptului că el nu comunică o
revelaţie specială. El nu descoperă vreun adevăr nedescoperit până
atunci, ca de pildă nişte evenimente viitoare. El se foloseşte de in
telect; se foloseşte de organele corpului în conformitate cu legile
naturale, dar sub puterea supranaturală a Duhului Sfânt. El este
un dar în care întreaga natură omenească lucrează în cooperare cu
Duhul lui Dumnezeu. Intelectul este iluminat şi înviorat de lumina
divină. Puterea morală este readusă la viaţă; corpul este pătruns de
o putere divină care se simte în vorbire. Darul acesta este aşezat de
către apostol pe treapta cea mai înaltă, pentru că, în exercitarea lui,
omul se află în cea mai strânsă comuniune cu Dumnezeu, în cali
tate de unealtă inteligentă angajată într-o lucrare sfântă, lucrarea
de chemare a fiilor risipitori înapoi la mamele lor, de convingere a
păcătoşilor şi de transformare a lor în sfinţi, darul de a condamna

lumea necredincioşilor, darul cu aplicaţie universală menit a dăinui
până la sfârşitul timpului. El este util deopotrivă pentru zidirea
credincioşilor, cât şi pentru convingerea şi convertirea păcătoşilor.
Aceasta este predicarea! Aceasta este limba de foc!
Gândiţi-vă puţin la biserica aceea nou-născută în Ziua Cincizeci
mii. Oamenii se împotriveau acestei religii care pentru ei era nouă.
Hristos înviase. Evident, biserica se întemeia pe tot adevărul deja
descoperit în trecut. Dar nu avea bani, istorie, preoţie, colegii, edi
turi, membri, sfinţi protectori. Tot ce avea biserica primară erau
cele două sacramente şi limba de foc, iar aceasta din urmă era arma
cu care ieşea la luptă cu sabia Duhului, şi anume Cuvântul lui Dum
nezeu, întrucât apostolii predicau despre Cuvântul lui Dumnezeu
venit din cer.
Nu voi uita niciodată cuvintele unui om extraordinar, care mi-a
fost prieten apropiat. Î ncercam să difuzăm emisiunile The Voice of
Prophecy pe mai multe posturi de radio şi i-am spus:
- Sunt sigur că, dacă am reuşi să transmitem de acolo timp de
şase luni, am strânge suficienţi bani ca să plătim. Veţi avea încre
dere în noi, fraţi dragi? Trebuie să aveţi credinţă şi trebuie să Mer
gem Înain te prin credinţă. Acesta este mottoul postului The Voice of
Prophecy.
- Da, sunt convins, mi-a răspuns el. Nimeni nu crede în acest
motto mai mult decât mine, dar trebuie să ai bani în bancă.
Este adevărat că aproape oricine poate avea o astfel de credinţă.
Chiar şi scepticul poate avea credinţa aceasta - bani în bancă.
Scriem un cec şi evident că avem credinţă în cecul acela.
Puterea vorbirii, puterea propovăduirii Evangheliei veşnice este
considerată în Noul Testament un dar special de la Dumnezeu şi
o armă puternică folosită de biserică în războiul spiritual. Despre
unul dintre apostolii care au avut o putere specială în proclama
rea soliei, ni se spune că vorbea " plin de Duhul Sfânt". Iar apos
tolul Pavel, care nu se afla de faţă în Ziua Cincizecimii, dar care a
primit totuşi limba de foc, într-un mod foarte deosebit şi Într-o
măsură deosebită, le-a cerut fraţilor lui creştini să se roage pen-
LIMBA DE FOC 3 5 9
tru el ca să i se dea cuvânt. " Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot
felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa
şi în rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru mine, ca ori de câte
ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscută cu
îndrăzneală taina Evangheliei " (Efes. 6, 18.19). Cred că noi, ca predi
catori, ·trebuie să le cerem credincioşilor să se roage pentru noi, ca
să primim acest cuvânt într-un mod special. Este un dar special,
pentru care trebuie să ne rugăm.
Dacă revedem istoria vremurilor postapostolice, istoria din
primele secole ale existenţei bisericii până în Evul Mediu şi apoi
mai departe, până în epoca modernă, putem afirma cu certitudine
că religia creştină şi-a continuat existenţa numai prin interme
diul limbii de foc. Păcătoşii s-au convertit, viaţa sfântă a intrat în
biserică şi s-au făcut progrese numai datorită câtorva oameni care
au avut o măsură mai mare sau mai mică din această putere de la
început, şi care rosteau cuvintele Domnului: " nu cu vorbiri învăţate
de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul
Sfânt." (1 Cor. 2, 13)
Putem nota în cărţile de aducere-aminte următoarele cuvinte
certe: fără această limbă de foc, colegiile noastre frumoase, semina
rul nostru, universitatea noastră cea nouă şi toate eforturile noastre
- deşi preţioase datorită banilor şi timpului investite în ele - nu ne
vor ajuta niciodată să încheiem propovăduirea Evangheliei veşnice
nici în această generaţie, nici în vreo alta viitoare. Dacă nu avem
limba de foc, nu o vom termina nici în 10.000 de ani. În momen
tul de faţă, în multe ţări, numărul naşterilor este mai mare decât
numărul oamenilor care aud Evanghelia. Toate aceste instituţii sunt
bune şi vă îndemn să nu vă faceţi impresia că dispreţuiesc vreu
na dintre instituţiile noastre. Ele sunt bune şi pot fi consacrate şi
sfinţite pentru cauza lui Dumnezeu. Dar, dacă nu ar exista niciuna
dintre ele - dacă nu am avea edituri, biserici, colegii, şcoli, seminare
sau universitate - şi dacă am avea limba de foc, lucrarea ar putea fi
încheiată şi ar fi încheiată.
Biserica de la început nu avea niciuna dintre instituţiile men
ţionate mai sus, dar şi-a împlinit lucrarea, şi Evanghelia a fost dusă
în toată lumea civilizată în timpul vieţii apostolilor. Nu este o reali

tate că atunci când începem să pierdem limba de foc, începem să
suplinim lipsa ei cu multe lucrări omeneşti, cu multe organizaţii şi
instituţii? Nu este tot o realitate că sunt zile în care ne încredem în
ele şi acordăm tot mai puţină importanţă predicării Cuvântului sub
inspiraţia şi puterea Duhului Sfânt? Ne aflăm noi oare în primejdia
de a repeta greşeala oamenilor din veacurile trecute, de a aban
dona predicarea Cuvântului şi de a da mai multă importanţă altor
lucruri? Nu este o realitate că dincolo de accentul tot mai mare pus
pe lucrarea laicilor, se ascunde de fapt - vă rog să nu mă înţelegeţi
greşit - nu doar necesitatea de a implica În lucrarea noastră mii de
membri (lucru care este o necesitate şi să dea Dumnezeu să avem
zeci de mii de membri implicaţi în ea), ci înclinaţia tot mai mare de
a acorda din ce în ce mai puţină importanţă lucrării de predicare?
Poate că unii contestă faptul acesta şi poate că trebuie contestat.
Dar ar trebui să îl avem în minte mereu. Aceasta este speranţa mea:
că unii dintre noi vor începe să se gândească la aceasta. Prieteni, a
existat până acum vreo biserică mai bogată în instituţii, în oameni
învăţaţi, în vorbitori străluciţi decât Biserica Anglicană din timpul
lui John Wesley? A existat vreo biserică mai rece, mai lipsită de
putere, mai lipsită de viaţă spirituală, mai neputincioasă în ceea ce
priveşte stăvilirea valului de imoralitate şi de întuneric spiritual din
ţară? Să ne gândim. Nu a existat niciodată o biserică mai avansată
pe tărâm intelectual pentru epoca aceea, nu a existat niciuna mai
distinsă. Avea la amvoanele ei mai mulţi distinşi necredincioşi decât
aproape orice biserică din orice veac. Era cu totul lipsită de puterea
de a face faţă situaţiei.
Apoi a venit George Whitefield. Gândiţi-vă la lucrarea pe care a
făcut-o el şi totuşi unii spun că predicile lui erau lipsite de orice
urmă de logică, de filozofie sau de ceea ce noi numim teologie siste
matică.
Pe de altă parte a fost John Wesley, un bărbat calm, clar, logic, te
ologic, dar fără un mare talent oratoric. Era exact opusul lui White
field. Î nsă cred că amândoi deopotrivă, cu limba lor de foc, au fost
la fel de capabili să împlinească lucrarea lui Dumnezeu pe pământ.
LIMBA DE FOC 361
Dumnezeu lucrează prin oameni înzestraţi cu diferite capacităţi.

Departe de mine gândul să vă dau reguli după care să predicaţi,
să vă organizaţi lucrarea sau să vă aranjaţi materialul pentru pre
dici; sau să vă spun ce daruri trebuie să aveţi sau ce stil trebuie să
folosiţi. Ar fi o nesăbuinţă din partea mea.
S-ar, putea ca limba aceasta de foc să nu se manifeste prin emoţii
mari şi copleşitoare, ca în zilele lui Whitefield şi Wesley. Poate că nu
va face pe nimeni să verse lacrimi sau să se lase convins de argu
mente; dar va trezi în suflet întrebări legate de relaţia cu Dumnezeu,
de veşnicie, de păcat, de moarte, de cer - nu doar teorii, ci imagini
ale unor realităţi. Duhul Sfânt înfăţişează înaintea ochiului anumite
imagini. Predicatorii, şi îndeosebi predicatorii adventişti de ziua
a şaptea care vorbesc atât de mult despre predicarea adevărului,
trebuie să predice adevărul aşa cum este el în Isus, altfel nu vor
cunoaşte experienţa limbii de foc. Adevărul singur nu are puterea
de a renaşte inima omenească. El este doar instrumentul care trans
mite puterea. El nu este curentul electric, ci cablul care conduce
curentul. Putem predica adevărurile cele mai mari, cele mai sfinte şi
cele mai monumentale, dar dacă aceste adevăruri nu sunt prezen
tate prin puterea Duhului Sfânt, inima nu va fi schimbată. Omul tre
buie să aibă o convingere la nivelul minţii, o religie teoretică, dar,
în acelaşi timp, şi un suflet renăscut, iar acest lucru are loc numai
atunci când Duhul Sfânt aşază adevărul în inimă.
Se poate întâmpla ca un om să ştie că Dumnezeu este dragoste
şi să repete realitatea aceasta încă din copilărie, dar să moară ca
un necredincios şi blasfemator. Poate că ştie aceste cuvinte fru
moase: " Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit", însă el va
muri nemântuit, chiar în pragul bisericii. Da, poate că el predică
Evanghelia şi repetă marea solie a adevărului, poate că alţii vor fi
mântuiţi dacă Dumnezeu lucrează la inima lor prin adevărul Său -
un om poate să predice despre aceste adevăruri şi să rămână totuşi
nemântuit; dar să dea Dumnezeu ca lucrul acesta să nu fie adevărat
despre noi.
Poate că unii spun: " Da, dar adevărul va birui în cele din urmă."
Da, slavă Domnului că este aşa! Dar aceasta, nu pentru că are putere
în el însuşi, ci pentru că Duhul Sfânt a fost revărsat de sus, des

chizând ochii orbilor şi urechile surzilor. Pe pământ, adevărul intră
într-o atmosferă neprielnică; inima firească se răzvrăteşte împotri
va lui. Adevărul este instrumentul, şi nu agentul regenerării. " Duhul
să locuiască în adevăr, în predicator, în ascultător; Duhul să fie cel
dintâi şi cel de pe urmă nume pe care să Î l pomenim, în car.e să ne
punem încrederea şi pe care să Î l înălţăm şi să nu-L înlocuim cu un
nume mai atrăgător." - William Arthur, The Tongue of Fire, pag. 185
Se vorbeşte foarte mult despre necesitatea de a avea un stil bun
de predicare, dar în definitiv, stilul îl defineşte pe om şi trebuie să
fie, prin harul lui Dumnezeu, curat, simplu şi adus în armonie cu
Evanghelia slăvită pe care o prezintă predicatorul.
Discuţia despre stil se aseamănă foarte mult cu discuţia despre
arme: Ce este mai bine să folosim: o puşcă, o carabină, un pistol
sau un tun? Depinde de scopul urmărit. Ideea este că fiecare din
tre noi trebuie să aibă o armă potrivită persoanei lui. Unii cred că
un anumit stil are o bună putere de convingere, alţii preferă stilul
doctrinar, alţii stilul practic, iar alţii stilul expozitiv; iar dacă ceilalţi
nu folosesc stilul nostru, îi condamnăm sau îi criticăm aspru, mai
ales atunci când stilul lor este total diferit de al nostru. Nu ar trebui
niciodată să încercăm să îi formăm pe oameni după o idee sau după
un model preconceput. Petru şi Pavel nu erau la fel. Ioan şi Petru nu
erau la fel. Focul din cer poate coopera cu orice stil, cu orice talent,
cu orice tip de predicare.
Suntem predicatorii Domnului Isus Hristos, care a spus despre
Sine: " Eu am venit să arunc un foc pe pământ şi ce vreau decât să fie
aprins chiar acum! " (Luca 1 2,49). Iată un titlu bun de predică " Foc
pe pământ". Trebuie să o ţineţi cândva. Eu am încercat. Î n Faptele
apostolilor, la pagina 3 5 (ediţia 2 006), Ellen G. White scrie:
Sub instruirea lui H ristos, ucenicii fuseseră aduşi să simtă ne
voia lor după Duhul Sfânt. Instruiţi fiind de Duhul Sfânt, ei au primit
deplina şi finala lor calificare şi au pornit în lucrarea vieţii lor. Ei
nu mai erau neştiutori şi neînvăţaţi. Ei nu mai erau o grupă de ele
mente independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu
mai era investită în măreţia lumească. Ei erau toţi " o inimă şi un su-
LIMBA DE FOC 363
flet" (Fapte 2,46; 4,3 2). [ . . ] Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea
.
cerului. Adevărurile pe care nu le-au putut înţelege în timpul când

Isus fusese cu ei le erau dezvăluite acum.
Observăm că ei au fost iluminaţi. Atunci au priceput adevăratul
sens al Scripturii. Ei aveau o religie bazată pe experienţă personală
şi o proclamau. " Ei ştiau că, deşi îmbrăcat în trup omenesc, El era
în ad evăr Mesia şi, de aceea, ei spuneau lumii experienţa lor, cu o
încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei." -
Ibid. Ei puteau să rostească numele lui Isus cu o convingere pe care
nu o mai cunoscuseră până atunci.
Fericită asigurare, Isus este-al meu !
0, ce pregustare a slavei divine!
Moştenitor al mântuirii, răscumpărat de Dumnezeu,
Născut din Duhul, spălat în sângele Său.
"Aceasta este povestea mea, aceasta este cântarea mea! " - sunt
aceste cuvinte reale? Pentru ei erau. Cu câtă putere au predicat ei
când s-a revărsat focul peste ei!
Î n ce cuvinte arzătoare îşi îmbrăcau ei ideile când dă
deau mărturie despre El! Inimile lor erau copleşite de o
bunăvoinţă atât de deplină, atât de profundă, atât de mult
cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la mar
ginile pământului, ca să dea mărturie despre puterea lui
Hristos. Ei erau plini de o dorinţă imensă să ducă mai
departe lucrarea pe care El a început-o. Î şi dădeau seama
de datoria lor cea mare pe care o aveau faţă de cer şi de
răspunderea lucrării lor. Î ntăriţi prin înzestrarea cu Duhul
Sfânt, ei au păşit înainte plini de zel, pentru a duce mai
departe biruinţa crucii. Duhul Sfânt îi însufleţea şi vor
bea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe feţele lor. Ei
şi-au consacrat viaţa în slujba Lui şi trăsăturile feţei lor
mărturiseau despre consacrarea lor. - Ibid. , pag. 35, 36
Făgăduinţa aceasta a focului sfânt nu se limitează la o anumită
epocă sau la un anumit popor. Ea este valabilă şi pentru noi. " De
oarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie să primim putere,
de ce nu flămânzim şi nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vor-
bim despre el, de ce nu ne rugăm pentru el şi nu predicăm despre

el? " Ibid., pag. 39
-
Spre încheierea secerişului pământului, slujitorii lui Dumnezeu

vor primi o înzestrare specială cu har spiritual din partea lui Dum
nezeu. Ei vor primi o înzestrare miraculoasă pentru câştigarea de
suflete, pe măsură ce se predau zilnic lui Dumnezeu. Dar nu trebuie
să aşteptăm ca experienţa aceasta să aibă loc cândva în viitor. O
putem avea din nou, în fiecare dimineaţă. Fiecare vestitor al Evan
gheliei poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu, îşi poate reînnoi
angajamentele luate cu ocazia consacrării şi poate primi prezenţa
Duhului şi puterea de sfinţire. Atunci, inima lui va fi umplută cu dra
gostea lui Hristos şi va merge să predice cu puterea din Ziua Cinci
zecimii. Isus ţine în mâna Sa dreaptă cele şapte stele şi îi va călăuzi
pe predicatorii Săi care ascultă de El şi îi va umple cu lumină. El le
va da limba de foc.
Î n timpul de faţă, oamenii nu se vor lăsa convinşi şi convertiţi
întotdeauna datorită cuvântărilor erudite despre adevărul lui Dum
nezeu. " Nu prin elocvenţă sau logică sunt atinse inimile oamenilor,
ci prin influenţa plăcută a Duhului Sfânt." Profeţi şi regi, ediţia
-
2006, pag. 1 1 8
Fără îndoială c ă vom fi foarte surprinşi s ă vedem c e predicatori
va chema Dumnezeu la încheierea lucrării Sale. După cum stelele de
pe cer strălucesc diferit, tot la fel, lucrătorii Săi sunt diferiţi unul de
celălalt. Ştim că fiecare stea pe care o admirăm pentru strălucirea
ei va dispărea în întuneric. Ni se spune că aceia care şi-au asumat
podoabele sanctuarului, dar nu sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea lui
Hristos, se vor arăta atunci în ruşinea propriei lor goliciuni. (Vezi
Profeţi şi regi, ediţia 2 006, pag. 1 3 2)
Dumnezeu are în toate ţările oameni credincioşi, care vor
străluci atunci ca stelele de pe cer care luminează în întuneric. Î mi
place făgăduinţa aceasta. Se găseşte la pagina 1 3 2 în Profeţi şi regio
Tatăl meu mi-a citit-o de două sau de trei ori înainte de a se stinge
din viaţă. El mi-a zis: " Fiule, lucrul acesta trebuie să ne dea curaj !
'Dumnezeu are în rezervă o constelaţie de oameni aleşi, care vor
străluci în mijlocul întunericului.'"
LIMBA DE FOC 365
Poate că predicăm şi distribuim literatură de ani buni şi nu am

observat că lucrarea noastră ar da roade. Î nsă, într-o zi, sămânţa
va încolţi şi va creşte, prieteni! În noaptea cea mai întunecată, ste
lele vor străluci - ele sunt constelaţia lui Dumnezeu, o constelaţie
păstrată în rezervă.
Dacă vrem să mergem în duhul şi puterea lui Ilie, dacă vrem să
predicăm mesajul lui Ilie, mesajul reformei, al îndreptăţirii prin
credinţă şi al răscumpărării prin Hristos Isus, în contextul marilor
adevăruri profetice ale timpului prezent, nu trebuie să ne lăsăm
descurajaţi de aparenţe. Limba de foc îşi va face loc în inima oame
nilor. Nu trebuie să fim descurajaţi şi nici nu trebuie să încercăm să
numărăm poporul Israel de azi. Nu ştim câţi au auzit solia. Nu şti m
câţi sunt, într-adevăr, ai lui Hristos. Mii dintre cei care mărturisesc
cu gura adevărul lui Dumnezeu vor cădea - da, vor fi îndepărtaţi
ca pleava de furtunile persecuţiei. Atunci, mii de oameni care au
auzit solia lui Dumnezeu şi care o vor auzi în predicile puternice din
zilele care ne stau înainte vor lua poziţie sub stindardul lui Hristos.
" De aceea, nimeni să nu încerce să numere Israelul de astăzi, ci
fiecare să aibă o inimă de carne, o inimă plină de simpatie duioasă,
o inimă care, asemenea inimii lui Hristos, caută mântuirea unei
lumi pierdute." Ibid., pag. 1 3 3
-
Este adevărat acum, ca ş i î n vremea apostolilor, că trebuie să

avem o inimă duioasă, ca să predicăm Evanghelia. Negreşit, dacă
predicăm aşa cum ne cere Hristos astăzi, noi mergem la oameni cu
dragoste în inimă şi cu adevărul în minte. Noi am primit poruncă
de la Hristos. Trebuie să predicăm aşa cum ne cere El. Să nu uităm
că, în calitate de predicatori, avem o lumină şi trebuie să o lăsăm
să strălucească în întuneric. Noi sunăm dintr-o trâmbiţă. Î n toiul
luptei, " trâmbiţa " nu trebuie să dea un " s emnal nesigur ". N o i
aprindem u n foc în această lume rece. Trebuie s ă menţinem flac�ra
aprinsă. Noi lovim cu ciocanul şi trebuie să continuăm să lovim
până când piatra se sfărâmă. Noi mânuim o sabie. Nu trebuie să ne
oprim după una sau două împunsături care ne sunt contracarate.
Trebuie să mânuim fără încetare sabia adevărului până când ea
"
"desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva şi până când
"
"judecă simţirile şi gândurile inimii. (Evr. 4,12)
Sunt oameni care îi impresionează pe ascultători cu elocvenţa

lor, dar care nu pot să îi determine să se pocăiască şi să accepte
mântuirea, dacă nu au limba de foc şi dacă nu sunt nişte oameni ai
rugăciunii. El trebuie să fie un mijlocitor. Î n Apocalipsa 1,5.6, stă
scris : " Hristos ... a tăcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumne
zeu, Tatăl Său."
Î n marea biserică din Glasgow, unde a slujit regretatul dr. An
drew Bonner, un predicator de mare succes şi evlavios al bisericii
scoţiene, a intrat doamna McIntyre, fiica doctorului Andrew Bon
ner, care îl însoţea pe evanghelistul galez, Fred Clark. Era în timpul
pauzei şi locaşul era gol. Ea i-a arătat o bancă din spatele bisericii şi
i-a povestit că, odată, tatăl ei a lăsat-o acolo când era mică, într-una din
zilele săptămânii când el a intrat în biserica goală. După o aşteptare
îndelungată, s-a ridicat ca să vadă unde era tatăl ei. Ştiţi că, în vre
mea aceea, băncile erau ca nişte boxe. Fiind mică de statură, ea a
fost nevoită să se ridice în picioare ca să-I vadă pe tatăl ei. El era
într-o bancă din faţă şi stătea cu capul plecat. După un timp, s-a
mutat în altă bancă, apoi în alta şi tot aşa. Ea a observat că el se uita
cu atenţie la plăcuţele prinse de bănci, ca să găsească un anumit
nume. La momentul acela, ea nu a înţeles ce tăcea el, dar a aflat mai
târziu şi faptul acesta a avut o influenţă extraordinară asupra vieţii
ei. Tatăl ei tăcea un lucru care îi dezvăluia caracterul. Ca păstor al
turmei, el se ruga pentru fiecare oaie exact în locul în care se aşezau
ele pentru închinare la sfârşitul săptămânii. Se aşeza în bancă, în
dreptul numelui celui care avea să-I asculte şi se ruga pentru el -
mijlocea pentru el înaintea lui Dumnezeu. Nu este de mirare că
enoriaşii creşteau în har şi în cunoştinţa Domnului prin predicarea
lui Bonner. Dacă avem limba de foc, îi vom cunoaşte pe membrii
bisericii şi ne vom ruga pentru ei pe nume.
Ca să predicăm cu limbă de foc, viaţa noastră trebuie să fie sfântă.
" Este un lucru înfricoş �tor să te ocupi de lucrurile sacre când inima
şi mâinile nu sunt sfinţite. A fi împreună lucrător cu Hristos presu
pune răspunderi înfricoşătoare." - Mărturii, ediţia 1998, voI. 3, pag.
39. Va veni ziua când va fi pusă la probă lucrarea fiecăruia dintre
noi.
LIMBA DE FOC 367
Apostolul Pavel spunea: " Căci noi nu ne propovăduim pe noi

înşine, ci pe Domnul Hristos Isus . . . Căci Dumnezeu, care a zis: 'Să
lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca să
facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe
faţa lui Isus Hristos " (2 Cor. 4,5.6). Este un text foarte frumos.
Desţoinicia noastră nu vine de la noi înşine, ci ne este dată prin
influenţa plină de îndurare a Duhului lui Hristos. Noi suntem nişte
epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii (2 Cor. 3,2).
" Nimic mai puţin decât pătrunzătorul şi puternicul Duh al lui
Dumnezeu, care lucrează în inimile solilor Săi pentru a răspândi
cunoştinţa despre slava lui Dumnezeu, nimic în afară de Acesta nu
poate câştiga biruinţa pentru ei." Jbid. Iar când suntem împăcaţi
-
cu Dumnezeu şi când Hristos locuieşte în noi, înţelegem clar ce

înseamnă să devenim creştini. Îl vor simţi aproape pe H ristos şi
dorinţa Sa de a le oferi mântuirea imediat.
Nu uitaţi că acest lucru nu ţine numai de teologie, ci şi de tonul
vocii, de privire, de cuvinte; toate exercită o putere irezistibilă care
va impresiona şi va lua în stăpânire mintea. Atâta tim p cât slujeşte
în Sanctuarul de sus, Hristos slujeşte şi în biserica Sa de pe pământ.
El vorbeşte prin predicatorii Săi aleşi. El spune: " Şi iată că Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului." (Mat. 28,20)
" De la înălţarea lui Hristos până în ziua de astăzi, bărbaţi rânduiţi
de Dumnezeu, cu autoritate derivată de la El, au devenit învăţători ai
credinţei:' Mărturii, voI. 4, ediţia 1999, pag. 412, 413. Înţelegem de aici
-
că, în acel mare nor de martori, de la înălţarea lui Hristos până în Evul
Mediu şi mai departe, până în zilele noastre, au existat oameni rânduiţi
de Dumnezeu, împuterniciţi prin Duhul Sfânt, care au înălţat adevărul.
Dacă suntem ambasadorii lui Hristos, dacă suntem reprezentanţii
Săi, atunci glasul Său se va face auzit prin noi. Dacă oamenii sunt
necunoscători cu privire la Planul de Mântuire, atunci trebuie să li
se spună în cuvinte simple cum pot fi mântuiţi şi cum să-şi păstreze
mântuirea. Ei doresc să cunoască acest subiect mai mult decât orice
alt subiect cuprins în adevărul divin.
Trebuie să predicăm despre pocăinţă, despre credinţă şi despre
dragostea lui Dumnezeu. Trebuie să predicăm despre adevăruril e
practice şi n-ar trebui să ţinem nicio predică în care să nu Î l

prezentăm pe Hristos, şi pe El răstignit, ca temelie a Evanghe
liei şi ca unică speranţă a lumii. Nu putem predica despre aceste
adevăruri practice dacă noi înşine nu le cunoaştem şi nu suntem
convinşi de ele în inima noastră. Trebuie să predicăm în aşa fel încât
ascultătorii noştri să înţeleagă şi să simtă că sunt păcătoşi ş-i că au
nevoie de convertire. " Ceea ce Hristos a spus, ceea ce El a făcut şi
ceea ce El a învăţat" - despre acestea ar trebui să predicăm.
Î n predicarea Sa, Isus a fost sensibil, milos şi respectuos; iar
cuvintele Sale erau lămurite, concentrate, cercetătoare, practice.
Predicatorii Săi trebuie să urmeze exemplul Său în orice cuvântare.
Î n fiecare predică, ei trebuie să facă apeluri ca oamenii să părăsească
păcatul şi să-L primească pe Hristos ca Răscumpărător personal.
Păcatele populare ale vremii şi plăcerile atât de obişnuite pentru
oameni trebuie condamnate, iar evlavia practică trebuie susţinută.
Despre Mântuitorul stă scris: " Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă
pe Mine" (Ioan 2,17) Cei care Îl reprezintă trebuie să dea dovadă de
acelaşi zel. Este un mare adevăr acela că vorbirea şi purtarea noastră,
atitudinea, gesturile noastre şi modul în care Îl reprezentăm pe Dom
nul Isus vor fi cu atât mai impecabile cu cât umblăm mai aproape de El.
Cel care nu are Cuvântul lui Dumnezeu în inimă, cel care nu îl
înţelege, cel care nu Îl poate citi desluşit, corect şi clar înaintea oa
menilor, nu poate fi un pastor eficient al Evangheliei şi nu poate avea
limba de foc. Cei care nu ştiu să citească corect şi curat ar trebui să
înveţe. Î n opinia mea, ar trebui să se ţină cont şi de acest aspect la
examinarea pastorilor. Pastorul trebuie să fie în stare să citească cu
voce tare şi inteligibil Cuvântul lui Dumnezeu înaintea oamenilor. El
trebuie să aibă o cunoaştere inteligentă a adevărului prezent şi să
fie în stare să îl explice inteligent. Mai presus de toate, predicatorul
trebuie să acţioneze prompt, energic şi cu seriozitate în dreptul lui,
la fel ca şi în dreptul altora, ca să se asigure că predică cu putere de
la Duhul Sfânt. Gândiţi-vă la oamenii din sală care stau în cumpănă,
la cei care nu vor mai avea ocazia să audă o altă predică şi la fap
tul că destinul lor depinde de modul în care transmitem mesajul în
aceeaşi măsură ca de mesajul însuşi - dacă transmite sau nu putere.
LIMBA DE FOC 369
Ce cuvinte rostesc? Ce influenţă vor avea ele asupra oameni

lor? A fost cuvântarea mea lipsită de credinţă, precum jertfa lui
Cain? A lipsit din ea Mântuitorul? Maniera mea de predicare este
nepăsătoare? Există vreo urmă de asprime sau de uşurătate care să
neutralizeze influenţa şi puterea mesajului meu sau, mai bine spus,
a mesajului transmis de Dumnezeu prin mine?
Predicarea teoretică aridă nu va impresiona sufletele. Trebuie
să predicaţi despre adevărul viu şi trebuie să-I predicaţi cu o fermă
convingere. Trebuie să fiţi convinşi de el. Nu trebuie să încetaţi
niciodată să căutaţi mai multă lumină şi putere. Pastorul adevărat
trebuie lIsă muncească din greu încontinuu, să se roage şi să spere
m e re u, în mij locul descuraj ării şi al întunericul ui, hotărât să câş tige
o cunoaştere completă a Scripturilor şi să nu rămână în urmă cu
niciun dar." Ibid., pag. 469. Când întâmpinaţi dificultăţi, dragi ti
-
neri, nu uitaţi: " Munciţi din greu, rugaţi-vă şi speraţi mereu." Dragi
prieteni tineri, veţi avea încercări şi greutăţi. Trebuie să fiţi convinşi
că Dumnezeu v-a chemat, altfel nu veţi rezista în mijlocul vicisitudi
nilor care vor veni, cu siguranţă.
Isus a spus: " Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi
părăsi." De aceea, putem fi convinşi că El va rămâne cu noi atâta timp
cât îi rămânem credincioşi. Chiar dacă întâlnim pe cărare încercări
şi împotrivire, noi vom şti că păşim pe urmele Sale. Căpetenia mân
tuirii noastre, Cel care a fost făcut desăvârşit prin suferinţă, este
Domnul Hristos care va da învăţătură şi va predica prin noi.
Noi ştim că unii se vor converti fără să audă vreo predică. Chiar
dacă nu vor avea la dispoziţie toate privilegiile pe care le au alţii,
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu îi va călăuzi pe cărarea adevărului. Dar
"mijlocul folosit de Dumnezeu pentru salvarea sufletelor este prin
'nebunia propovăduirii crucii.'" Mărturii, voI. 5, ediţia 1 998, pag.
-
3 1 6. Aşadar, atât B iblia, cât şi Mărturiile a firmă că acesta este

mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru salvarea sufletelor. Şi toţi cei
care intră în slujba Domnului ca predicatori ar trebui să facă cin
ste acestei slujbe. Ar trebui să căutăm să-i aducem pe oameni la
cunoştinţa adevărului şi, în acelaşi timp, să lucrăm aşa cum a lu
crat apostolul Pavel: " Sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în
toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hris

tos Isus." (Col. 1,28)
Nu veţi reuşi să cunoaşteţi totul despre Biblie nici la începu
tul lucrării de predicare, nici la încheierea ei. " O viaţă lungă de
rugăciune şi studiere va lăsa încă foarte multe lucruri neexplorate
şi neexplicate. Dar ceea ce nu ştim acum va fi descoperit atunci." -
Ibid., pag. 3 1 7
Sunt multe lucruri legate d e Scriptură p e care l e vom înţelege
în lumea viitoare mai bine decât acum. Un text potrivit atât pen
tru predicatorii tineri, cât şi pentru cei mai în vârstă este Deute
ronom 29,29: " Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului
nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre." Să lăsăm lucru
rile ascunse în seama lui Dumnezeu. Nu este nicio problemă dacă
medităm la ele şi ne gândim la ele, dar acestea nu ar trebui să ne
împiedice să lucrăm. Nu ar trebui să şovăim sau să abandonăm
predicarea Evangheliei până la momentul în care vom înţelege pe
deplin un text sau un subiect neclar, care i-a pus în dificultate pe
slujitorii lui Dumnezeu din toate veacurile. Chiar şi în studiul cel
mai profund de care suntem capabili, vom constata că putem spune
împreună cu apostolul: " Cât de nepătrunse sunt j udecăţile Lui şi cât
de neînţelese sunt căile Luil " (Rom. 1 1,33). Deşi nu vom reuşi să
explicăm toate tainele, Î l vom putea înălţa pe Isus. El ne va ajuta şi
ne va susţine în lucrurile pe care trebuie să le ştim. Toţi pastorii lui
Hristos pot confirma acest adevăr minunat.
Odată trebuia să particip la un Comitet de toamnă, la care urma să
se discute despre viitorul postului The Voice of Prophecy. Totodată,
am fost solicitat să vorbesc duminică seara în faţa a două sau trei
mii de oameni într-o sală publică. Aceasta era o problemă, pentru
că ştiam că la întâlnirea aceea aveau să participe mulţi neadventişti,
pe lângă mulţi membri de-ai noştri (conducători şi slujbaşi). Mi-a
fost destul de dificil să pregătesc o predică potrivită, care să fie o
binecuvântare pentru toţi. Am lucrat la ea câteva săptămâni şi so
coteam că am făcut o treabă bună. Când am ajuns la Comitetul de
toamnă, unul dintre colegii mei a venit la mine şi, cum m-a văzut,
mi-a spus: " Ce păcat că nu ai fost aici în Sabat. A fost fratele Nichol şi
LIMBA DE FOC 3 7 1
a vorbit despre cutare şi cutare." Era exact subie ctul pre dicii mele!
Trei săptămâni de trudă irosite în van! Bineînţeles că el a pred icat
mai bine decât aş fi reuşit eu, sunt convins.
Eram foarte obosit din cauza călătoriei. Nu aveam nicio predică şi
mai aveam la dispoziţie numai câteva ore. Aveam în faţă un comitet
importa � t, care urma să decidă soarta noastră, lucru care mă privea
direct, şi apoi marea întâlnire de duminică seara. A început să mă
doară capul foarte tare. Se spune că durerea se instalează în punctul
slab al corpului, iar la mine se oprea întotdeauna la cap. După o
noapte albă, m-am trezit, am mers pe jos zece km prin zăpadă şi am
făcut exerciţii fizice intense, sperând că lucrul acesta mă va ajuta.
Dar m-am înşelat. Durerea de cap m-a necăj it toată ziua, la fel ca şi
noaptea precedentă. Eram slăbit şi dărâmat şi aveam sentimentul
că nu voi fi în stare să prezint nimic nici în faţa comitetului, nici
în faţa nimănui. Cu câteva minute înainte de începerea comitetului,
m-am dus singur în sala aceea mare din Grand Rapids. Era Întune
ric înăuntru. M-am suit la balcon, m-am plecat Înaintea Domnului,
mi-am deschis inima Înaintea Sa şi l-am povestit necazul meu. El
cunoaşte toate necazurile noastre, dar aşteaptă să I le povestim.
I -am spus cât de rău mă simţeam, că nu puteam să mă concentrez şi
nici să apar înaintea comitetului ca să explic ce cred că trebuia făcut
cu postul de radio. Nu aveam niciun subiect pentru seara aceea,
aveau să vină mii de oameni, dintre care mulţi aveau să ia decizii
pentru El. L-am rugat, în mod precis, să mă vindece pe loc şi să mă
ajute să intru în sala de comitet liber de durere, dacă aşa era voia Sa
şi spre slava Numelui Său.
Nu am primit Întotdeauna răspunsuri imediate la rugăciune; în
unele cazuri nu am primit niciun răspuns. Dar de data aceea, am
primit un răspuns. M-am ridicat de pe genunchi şi am ieşit din
sala Întunecată. Când am intrat pe uşa sălii de comitet, am avut
senzaţia că cineva mi-a luat durerea cu mâna. Mă simţeam mai
bine ca niciodată, de parcă pluteam. Era minunat să fii plin de viaţă,
de entuziasm şi sănătate! M intea îmi era limpede şi eram fericit
în Domnul. Am intrat în sală şi, în scurt timp, multe probleme au
fost Îndreptate. Fraţii ne-au susţinut În mod minunat şi lucrarea lui
D umnezeu prin radio u rma să continue pentru încă un an. Am ştiut

că mâna lui D umnezeu intervenise.
Dar tot nu aveam nicio predică pentru seara aceea. Pe la ora 4
după-amiază, cvartetul care mă însoţea m-a întrebat:
- Despre ce subiect vrei să predici?
- Nu am găsit încă u n subiect, le-am zis.
- Ar fi bine să te grăbeşti ! m-au îndemnat ei.
- Aşa este. Vă rog, rugaţi-vă ca să găsesc un subiect.
Înainte să u rc pe platformă, au venit la mine iar. Tot nu aveam
niciun subiect! Au fost intonate câteva cântări, s-a făcut rugăciunea
şi tot nu aveam niciun subiect. Cvartetul a mai cântat trei sau pa
tru cântări. Niciun subiect. Apoi Ben Glanzer - este Ben aici? Bu
nul meu Ben trebuie să fie undeva în s patele săl i i ! Ben s-a ridicat
să cânte un solo pe care i-l cerusem dinainte. Tot niciun subiect. A
cântat o strofă, dar eu nu aveam încă niciun mesaj . Apoi, când se
afla la sfârşitul ultimei strofe, am primit un subiect - pe loc! M i-au
venit în minte trei texte din Romani capitolul l . Nu mai predicasem
despre ele până atunci. Le ştiţi - versetele 14, 1 5 şi 16 - un subiect
nemaipomenit: " E u sunt dator. . . am o vie dorinţă . . . nu mi-e ruşine."
Ce subiect grozav de predică - să ţineţi o predică pe acest subiect!
M -am ridicat, am început să predic şi a fost evident încă din primele
cinci minute că Domnul mă călăuzea. El mi-a dăruit comunitatea de
credincioşi. Ei se aflau în mâna Domnului - eram convins, simţeam
aceasta. Toţi ascultătorii se aflau sub p uterea Duhului Sfânt. Oame
nii au început să plângă, iar unii au ieşit în faţă la apelul pe care l-am
făcut. N u plănuisem să fac u n apel, dar l -am făcut totuşi. Un bărbat
şi-a aruncat ţigările pe podea, chiar în faţa mea, iar mai târziu am
auzit că şi-a schimbat complet viaţa şi că a devenit un creştin cre
dincios şi zelos.
D umnezeu vă va aj uta în situaţii de u rgenţă. El va veni în aj utorul
vostru în momente grele. Nu ezitaţi să vă p uneţi încrederea în El.
"
" E u voi fi cu gura ta , ne spune El. El îngăduie uneori să trecem prin
astfel de greutăţi, ca să ne încuraj eze. Am avut destule experienţe
în lucrarea lui D umnezeu, ca să ştiu că Isus Îşi împ l ineşte cuvântul.
El ne va aj uta în momentele noastre grele. Este atât de simplu să
LIMBA DE FOC 3 73
predicăm astfel încât nimeni să nu se convertească. Uneori, aceasta

este o mare ispită. Trebuie să ne ferim de ea de fiecare dată când
urcăm la amvon ca să predicăm.
Este epuizant să predici cu toată puterea înaintea u nei mari
mulţimi. Simţi că nu mai ai vlagă ca să faci un apel s pecial. În urmă
cu câţiva ani am lucrat împ reună cu un prieten. În timp ce eu p re
dicam, el simţea sala şi îmi spunea din spate : " Fă un apel! Fă un
apel! " Aproape că mă obliga să-I fac şi îl ascultam. Dumnezeu ne
binecuvânta mult. Este minunat să ne aj utăm astfel unii pe alţi i în
predicarea Cuvântului.
În urmă cu aproape şaptezeci şi cinci de ani, Charles G. Finney a
scris un set de reguli despre cum să predicăm în aşa fel încât să nu
convertim pe nimen i :
1. M otivul tău suprem să fie popularitatea, şi nu mântuirea.
2. Studiază ca să fii pe placul credincioşilor ş i ca să-ţi faci o reputa
ţie, nu ca să fii pe placul lui Dumnezeu.
3. Alege teme populare, secundare, senzaţionale ca să atragi mulţi
mile. Evită doctrinele esenţiale ale mântuirii.
4. Denunţă păcatul la modul general. N u aminti păcatele răspândi
te în comunitate.
5. Dacă te întreb: " Este greşit să dansăm, să j ucăm cărţi, să mergem
la teatru? ", tu să răspunzi frumos : ,,0, este o decizie p ersonală.
Nu sunt eu în măsură să stabilesc ce trebuie să faci tu."
6. Predică despre frumuseţea virtuţilor, despre slava cerului, dar
nu despre răutatea păcatului sau despre groaza, despre teroarea
pe care o vor trăi cei pierduţi.
7. M ustră păcatele celor care nu sunt de faţă. Pe cei care sunt de
faţă, fă-i să se simtă mulţumiţi de ei înşişi, ca să le placă predi ca
şi ca să nu superi pe nimeni.
8. Lasă-le membrilor lumeşti impresia că Dumnezeu este p rea bun
ca să nimicească vreo fiinţă.
9. Predică despre faptul că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor
ş i că toţi oamenii sunt fraţi între ei, arătând în felul acesta că n u
este neapărat necesară naşterea d i n nou.
10. Nu-i mustra pe membrii lumeşti din biserică. În loc să te întâl

neşti cu ei pentru rugăciune, lasă-i să se aşeze, să mănânce, să
bea şi să se j oace.
11. Evită seriozitatea, tulburarea păcătoşilor şi eforturile sincere de
a-i scoate din foc.
Iată cum putem să nu avem niciun convertit. Dar dacă veţi predi
ca exact invers, este cert că veţi fi predicatori buni şi veţi avea suc
ces în câştigarea de suflete. Poate că biserica nu va fi plină întot
deauna, dar dacă predicaţi Evanghelia lui H ristos, după metoda lui
H ristos, veţi câştiga câteva suflete pentru el.
În urmă cu puţin timp, un laic a trimis o scrisoare către o revistă
prestigioasă de religie din ţara noastră, împreună cu un articol
"
scurt cu titl ul " Cum aş predica eu dacă aş fi pastor. Citez acum din
articolul lui:
Î n primul rând, dacă aş fi predicator, nu aş alege subi
ecte din literatură, ştiinţă sau politică, ci din religie. Aş
predica din Cuvântul lui Dumnezeu. Aş predica despre
marile doctrine ale păcatului şi ale mântuirii. M-aş inspira
din Biblie, şi nu din Darwin sau Kipling, nu din ultimul
ziar sau din ultima revistă. Oamenii tânjesc după hrană
spirituală şi, dacă aş fi predicator, le-aş oferi-o direct. Nu
este nicio îndoială că oamenii vor asculta astfel de predici,
întrucât aşa au predicat Phillips Brooks, Spurgeon, Moody,
McGuire şi toţi ceilalţi mari predicatori. Chiar Hristos
Î nsuşi.
În al doilea rând, nu aş include în predică îndoielile şi
criticile aduse Scripturii. A predica despre critica Scrip
turii înseamnă a aduce un om flămând în bucătărie şi a-i
arăta din ce este alcătuită o pâine. [Prieteni, folosiţi prea
des expresii de genul: "Versetul acesta nu este inspirat" şi
" Cuvântul acesta nu se găseşte în original" . Acest lucru
le face rău oamenilor, pentru că ei nu au atât de multe
cunoştinţe ca voi în acest domeniu şi s-ar putea ca nici voi
să nu aveţi atât de multe cunoştinţe cum credeţi, deci fiţi
atenţi!] Oamenii tânjesc după hrană biblică şi nu după un
LIMBA DE FOC 3 7 5
tratat despre datarea diferitelor cărţi [sau manuscrise] ale

ei. Prin predicarea despre criticile sau conte staţiile aduse
Cuvântului lui Dumnezeu sau soliei Domnului, laicii devin
tot atât de sceptici cum ar fi pastorul însuş i dacă nu ar
cunoaşte cadrul general al Bibliei.
Î n al treilea rând, dacă aş fi pastor, aş predica cu se
.
riozitate, cu entuziasm şi zel. [Ştiţi ce înseamnă cuvântul
entuziasm, nu-i aşa? El vine de la grecescul " en theos" " în
-
Dumnezeu " . Omul entuziast este un om plin de Dumnezeu.

Să fim plini de Dumnezeu, să fim entuziaşti în mod real.]
Fie că foloseşte un manuscris sau notiţe, fie că vorbeşte
liber, predicatorul trebuie să fie un profet şi să aibă un
mesaj real, care să fie prezentat gradat până la punctul
lui culminant. Firul logic al mesajului nu va fi întrerupt
cu diverse anecdote şi nu va fi încărcat cu explicaţii sau
dovezi inutile. Nu este nevoie de ele. Î ncă din prima ei
propoziţie, predica trebuie să comunice un anumit lucru,
să dovedească ceva şi ar trebui să se deruleze gradat, de
la o frază la alta, până la punctul ei culminant sau până
la dovada ei finală. Aceasta este predica adevărată: ea este
plină de înflăcărare, dar este suficient de logică pentru a
alcătui un sistem solid de argumente; ea urmează Biblia.
Aş încerca să ţin predici inspirate din viaţă (şi nu din
cărţi) şi care duc la o viaţă nouă. Astfel de predici ne dorim
noi, laicii. Doctrinare? Da, dacă ispăşirea este aplicată la
viaţa funcţionarului sau a casierului şi dacă naşterea din
nou este aplicată la viaţa bucătăresei, a şoferului sau a poli
ticianului. Exegetice? Da, dacă ceremoniile de la sanctuar
sunt prezentate în aşa fel încât să ne ducă la sfinţenie în
secolul al XX-lea şi dacă zidurile construite de Neemia ne
înconjoară cu pace în secolul al XX-lea. Dovezi creştine?
Absolut, dacă ele ne demonstrează adevărurile de care ne
îndoim în sufletul nostru cu uşurinţă şi nu adevărurile de
care suntem deja convinşi.
Pastore, fii zelos când predici! Vorbeşte-ne aşa cum vor
beşte un muritor altor muritori. Da, şi ca un om viu unor
oameni care sunt la fel de vii, la fel de încercaţi şi necăjiţi,

de încântaţi şi preocupaţi de lucrurile din lumea aceasta.
Dacă vei predica aşa, noi îţi vom acorda atenţie. Te vom
asculta şi vom da slavă Do m nului .
Negreşit că avem nevoie astăzi de o înnoire a zelului predicării.

Potrivit Associated Press, tendinţa actuală de creştere a sec
telor denominaţionale care pun accent pe emoţii în religie poate
fi expl icată prin ceea ce a spus dr. Thurlow Frazier într-o cuvân
tare susţinută cu ocazia unei întruniri a Bisericii Prezbiteriene
la Carneys Point, în New Jersey, eveniment com entat într-un ar
ticol din Moody Mon thly, apărut în noi embrie 1 945. El a declarat
următoarele: "Americanilor le place ca religia să le fie servită
fierbinte . . . Mulţi dintre noi, pastorii prezbiterieni ", spunea autorul
articolului, " am eliminat din educaţia noastră emoţiile. Cândva, în
pregătirea noastră îndelungată pentru pastoraţie, pasiunea noastră
s-a răcit. Oamenii, nefiind atraşi de logica rece, pleacă de la noi şi se
duc la cei care le prezintă Evanghelia caldă, chiar dacă nu este foar
te bine armonizată din punct de vedere filozofic." Prieteni, fiţi cât
mai logici posibil, dar nu uitaţi să aveţi o inimă caldă şi să le vorbiţi
oamenilor dintr-o inimă caldă, plină de zel şi iubitoare.
Jurnalul The Watchman-Examiner declară că afirmaţia aceasta
este una foarte sensibilă şi exactă; că statisticile bisericii arată că,
cel puţin în America, sectele care cunosc cea mai mare creştere sunt
cele care nu impun îngrădiri rigide asupra emoţiilor membrilor.
Redactorul declară că " cea mai bună reacţie a capetelor luminate
este să deplângă acest creştinism sentimental, dar noi nu credem
că aceste capete luminate au mult succes în aducerea sufletelor la
H ristos " şi sugerează că " dacă o stare rea de lucruri se poate reme
dia prin antidotul ei, atunci sentimentalismul excesiv manifestat de
unii poate sluji la topirea ţurţurilor de gheaţă care atârnă de cande-
.
labrele aflate în unele biserici aşa-zis culte."
Billy Sunday spunea că vizitase unele b iserici în care putea pa
tina p e culoarul central. M ă întreb ce ar spune unii membri de-ai
noştri dacă l-ar vedea pe fratele James White trecând în pas de marş
pe culoar, conducându-i pe pastori la amvon sau bătând ritmul uşor
LIMBA DE FOC 377
cu degetul pe cartea de imnuri în timpu l unei cântăr i. O, n u
le-ar
plăcea aşa ceva ! Sau să o vadă pe Ellen White căzând în leşin sub
puterea lui Dumnezeu. Astăzi nu se mai face aşa!
Da, atunci religia era caldă, lucrarea pastorală era caldă şi predi
catorii transmiteau un mesaj cald.
Predic.atorul nu este un conferenţiar sau un savant şi, fără
îndoială, că nu este un propagandist; ci el are pe suflet ceva de
transmis, un mesaj personal de transmis din inima lui Dumnezeu
către inimile oamenilor. Henry Ward B eecher spunea: " Predicatorul
trebuie să fie pasionat de oameni şi să nu se preocupe de p redica
lui, ori cât de bună ar fi, dacă ea nu îi câştigă pe oameni. H ristos nu a
zis: 'Vă voi face pescari de p redici'."
Horace Greeley, cunoscutul redactor, a p rimit odată o scrisoare
de la o femeie care îi spunea că biserica ei se afla într-o s ituaţie
financiară dificilă. Încercaseră toate meto dele la care s-au pu
tut gândi: târguri, festivalul căpşunilor, festivalul stridiilor, petre
cerea măgarului, petrecerea curcanului, căsătorii în stil japonez,
masa săracilor, parodii ale unor ceremonii de căsătorie şi diverse
activităţi de socializare. Ea îl ruga pe domnul Greeley să îi sugereze
o metodă nouă care să p revină destrămarea bisericii. El i -a răspuns :
"
" De ce nu încercaţi rel igia?
Iată ce trebuie să facă unii p redicatori. Ei ar trebui să încerce
religia. Ei ar trebui să încerce să predice din Scriptură, d espre Evan
ghelia completă a slăvitului Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru
Isus H ristos. Ei ar trebui să încerce mesaj ul adventiştilor de ziua
a şaptea. Unii predicatori adventişti de ziua a şaptea ar trebui să
încerce această metodă. Scriptura nu se regăseşte în u nele p redici
populare de astăzi.
Predicatorii apostolici din primele zile ale bisericii ş i ceilalţi din
veacurile care au urmat au întors lumea p e dos. Ei erau predica
tori ai Bibliei. Priviţi câte texte citează apostolul Petru în predica lui
din Fapte capitolul 2; sau diaconul Ştefan, în predica lui din Fapte
capitolul 7; şi apostolul Pavel, în predica din Fapte capitolul 13. Pot
fi considerate, pe bună dreptate, nişte prelegeri biblice extraordi
nare, nu-i aşa?
Predicato rii puternici de o dinioară începeau de la creaţiune, sau

cel puţin de la chemarea lui Avraam, şi înai ntau pas cu pas în istorie
până aj ungeau în zilele lor. Apoi priveau mai departe în viitor.
Când a aj uns în Tesalonic, Pavel a intrat în sinagogă şi " trei zile
de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi " (Fapte 1 7,2). Observaţi că a
vorbit din Scripturi. " La E fes, a venit un iudeu numit Apolo, de neam
din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scrip
turi . . . căci înfrunta cu putere pe Iudei înaintea norodului şi le dove
"
dea din Scripturi că Isus este Hristosul. (Fapte 1 8,24-28)
Pe când apostolul se afla în Roma, " au venit mai mulţi la locuinţa
lui [nişte iudei, vă aduceţi aminte] . Pavel le-a vestit Împărăţia lui
Dumnezeu, le-a adus dovezi şi a căutat să-i încredinţeze prin legea
lui M oise şi prin Proroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vor
"
birea ţinea de dimineaţa până seara (Fapte 28,23). Ce mult mi-ar
plăcea să fi fost p rin p reaj ma lui Pavel şi să învăţ de la el cum să
predic!
Unora dintre predicatorii moderni li se pare dificil să predice de
dimineaţa până seara din Vechiul ş i din Noul Testament. Aţi putea
să vorbiţi continuu de dimineaţă până seara? Dar apostolii aveau
numai Vechiul Testament la dispoziţie. Ei predicau din Scripturi, şi
tema lor era Isus. Duhul S fânt a arătat că aprobă acest tip de predi
care, întrucât în N oul Testament există peste trei sute de citate pre
luate din Vechiul Testament, deşi este o carte de mici dimensiuni.
Predicatorul 8 ibliei are un avantaj pe care oricine poate să-I
dobândească. În primul rând, el poate vorbi cu autoritate, întrucât
ştie că el transmite un mesaj de la Dumnezeu. În al doilea rând, el
ştie că are dreptate şi poate fi plin de curaj . În al treilea rând, el
nu îi duce pe cei păcătoşi în rătăcire, pentru că spune exact ceea
ce Învăţătorul lui a spus. În al patrulea rând, el îi îmbărbătează pe
creştinii care se bucură de sluj irea lui ş i care astfel devin un popor
inteligent şi bine închegat ce nu va asculta de glasul învăţătorilor
mincinoşi şi de cuvintele lor iscusite, dar înşelătoare.
Al cincilea motiv al avantaj ului pe care îl deţine predicatorul
8ibliei este acela că nu este tulburat de îngrij orarea pe care o cu
nosc aproape întotdeauna cei care ţin predici frumoase, pentru
LIMBA DE FOC 3 79
că el a rostit cu credincioşie şi cu rugăciune ceea ce Dumnezeu i-a

încredinţat să spună şi lasă rezultatele în seama Sa. În al şaselea
rând, dacă ascultătorii nu agreează învăţăturile lui, el le poate spune
calm că ei nu i se împ otrivesc lui, ci Domnului. Şi pri eteni, ascultaţi
mă, el va avea mai multă trecere înaintea scaunului de j u decată al
lui H riştos decât aceia care au fost trimişi ca ambasadori ai Domnu
lui, dar care nu au ascultat de poruncile prim ite.
Noi ar trebui să le explicăm membrilor noştri marile adevăruri
fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea şi să le explicăm din
Scripturi. De regulă, este bine să precizăm încă de la începutul predi
cii ce dorim să le prezentăm, pentru ca ei să ştie la ce să se aştepte.
Dacă veţi merge la Facultatea de Chimie din cadrul colegiului de aici,
veţi afla că profesorul de chimie îi anunţă pe elevi la ce să se aştepte,
ce urmează să vadă, înainte de a începe expe-rimentul. De aceea, când
începeţi să predicaţi, de obicei este bine să îi anunţaţi pe oameni, la
modul general, despre ce veţi vorbi, ce temă abordaţi şi unde doriţi
să ajungeţi. Atunci, ei vor şti la ce să se aştepte şi vă pot urmări până
la capăt. Predicatorii din trecut au făcut întotdeauna aşa.
Este bine ca predicatorii să urmeze exem plul unui avocat irlan
dez din Chicago, care câştigase foarte multe cazuri. Avocaţii tineri
au venit la el cu admiraţie şi i-au spus:
- Spuneţi-ne care este secretul succesului pe care îl aveţi cu
j uraţii.
- O, le-a răspuns el, vi-l spun. Reputaţia că am succes cu metoda
mea de argumentare constă în faptul că, în primul rând, îi anunţ
despre ce intenţionez să le vo rbesc, apoi le vorbesc ş i la s fârşit le
reamintesc despre ce le-am vorbit.
Printre lucrurile personale ale tatălui meu, am găs it următoarele
hotărâri pe o bucată de hârtie îngălbenită, lucru care arată că au
fost scrise cu mult timp în urmă. Par a fi nişte hotărâri întrebuinţate
în cadrul conferinţei pe care a condus-o ca preşedinte.
Î NTRUCÂT Domnul a chemat acest popor la existenţă cu
scopul precis de a duce în toată lumea anumite adevăruri
specifice şi fundamentale din Cuvântul Său Sfânt, datorită
cărora suntem un popor deosebit şi diferit; şi
ÎNTRUCÂT Spiritul Profetic, în capitolul intitulat

,,0 temelie solidă " din Scrieri timpurii, ne avertizează să
nu schimbăm aceste învăţături şi nici să nu abandonăm
această temelie a adevărului veşnic; şi
ÎNTRUCÂT toate doctrinele biblice sunt menite a dezvă
lui scopurile pline de har ale lui Dumnezeu şi puterea Sa
de a mântui prin harul care este în Hristos Isus, Domnul
nostru,
Hotărâm că este de o importanţă supremă ca pastorii
noştri să prezinte şi să predice pretutindeni cu credincioşie
aceste doctrine fundamentale şi să facă aceasta numai din
punctul de vedere al adevărului, aşa cum este el în Isus.
Recomandăm ca:
1 . Aceste adevăruri să fie prezentate într-o manieră
distinsă şi pozitivă şi, aşa cum se afirmă în Slujitorii Evan
gheliei, la paginile 167, 168 (în română, pag. 125), solia
pentru timpul acesta să nu fie prezentată în predici lungi
şi elaborate, ci în cuvântări scurte şi la subiect.
2. Textele aduse ca dovadă trebuie să fie citite, şi nu
citate din memorie, pentru ca să transmitem corect solia
lui Dumnezeu şi, totodată, pentru ca oamenii să înţeleagă
mai bine că solia pe care o transmitem este de fapt solia lui
Dumnezeu. [Deci, prieteni, dacă citaţi din memorie, ar fi
mai bine să deschideţi Biblia. Chiar dacă ştiţi textul pe de
rost, deschideţi Biblia. Pe mine vederea nu mă mai ajută ca
să citesc din Biblie, de aceea spun textul din memorie, dar
ţin totuşi Biblia deschisă. Uneori, citez din Galateni şi des
chid la Eclesiastul! Odată, într-o emisiune de televiziune,
am citat din memorie un text din Romani şi, din nefericire,
cineva a observat că am deschis pe undeva la începutul
Bibliei şi m-a sunat să-mi spună. Acum încerc să deschid
cât mai exact cu putinţă la cartea din care citez. Dar nu
bălmăjiţi cuvintele, pentru că în felul acesta veţi rosti tex
tul tărăgănat şi veţi începe să vă bâlbâiţi. Dacă vreţi ca
oamenii să vă asculte, priviţi-i în ochi şi vorbiţi desluşit.
Aşadar, învăţaţi multe texte din Biblie, dar deschideţi Bi-
LIMBA DE FOC 3 8 1
blia, lăsând măcar impresia c ă citiţi din ea. Recomandarea

aceasta ne îndeamnă să citim textul adus ca dovadă, " pen
tru ca să transmitem corect solia lui Dumnezeu şi, totodată,
pentru ca oamenii să înţeleagă mai bine că solia pe care o
transmitem este de fapt solia lui Dumnezeu " . Cred că este
o, regulă bună de urmat. Apoi hotărârea merge mai de
parte.] Să subliniem că este foarte important să citim şi să
cităm din memorie corect şi cu respect din Cuvântul Sfânt,
fiind una dintre cele mai eficiente metode de întipărire a
adevărului în inima ascultătorilor noştri. "
Aş vrea să amintesc aici câteva cuvinte scrise de Ellen Wh itp ş i
publicate î n Rev;ew and Herald p e 2 0 august 190 3 : " Adevăruri l e
vechi, ce ne-au fost încredinţate la început, trebuie vestite p retutin
deni. Trecerea timpului nu le-a micşorat valoarea. E fo rtul neîncetat
al vrăj maşului este acela de a îndepărta aceste adevăruri din locul
care le-a fost stabilit şi de a le înlocui cu teorii false. Dar Domnul va
ridica oameni cu o percepţie ascuţită, care vor avea o vedere clară,
vor observa planurile lui Satana şi vor aşeza aceste adevăruri la
locul lor cuvenit în planul lui Dumnezeu."
Sunteţi de acord că aceste hotărâri pe care le-am citat mai
devreme sunt creştine, logice şi adecvate? Toţi predicatorii adven
tişti de ziua a şaptea ar trebui să predice mesaj ul creştin, ar trebui
să îl predice din Biblie şi ar trebui să predice solia care ne-a unit ca
popor şi care ne va ţine uniţi ca popor.
Nu voi mai aminti decât recomandarea numărul patru din
hotărârea de mai sus:
Fiecare lucrător să aibă în fiecare zi un timp regulat
pentru rugăciune şi studiu biblic din Cuvântul lui Dum
nezeu. [Observaţi, un timp regulat. Dacă nu aveţi un timp
regulat, nu veţi reuşi.] Noi socotim că momentul cel mai
potrivit pentru aceasta este prima oră a dimineţii. (Aceasta
este hotărârea adoptată de o Conferinţă şi cred că toate
Conferinţele ar trebui să adopte hotărâri asemănătoare, iar
preşedintele ar trebui să aibă grijă ca oamenii să studieze
şi să se roage.) Am amintit acest lucru mai devreme (cu
aceasta se încheie hotărârea), dar îl mai amintim încă o

dată, pentru că este important.
Bisericile trebuie să-şi aducă aminte că pastori i lor sunt oameni
ai lui Dumnezeu, dar oameni din carne şi sânge, ca toţi ceilalţi. Cu
puţin timp în urmă, cineva ne-a tri mis la radio următoarea între
bare : " Sunteţi de acord că pastorul ar trebui să aibă concediu? " Eu
i-am răspuns : " Nu, n-ar trebui, decât dacă veţi constata că este şi
el om şi dacă doriţi să trăiască la fel de mult ca dvs." Bineînţeles
că răspunsul meu a fost mult mai amplu. Femeia aceasta credea că
predicatorul nu ar trebui să aibă concediu, că aceasta era o dovadă
de lipsă de credinţă în Dumnezeu.
Citez acum dintr-o revistă religioasă de marcă, un paragraf
care cred că ne oferă o sugestie bună, deşi unii probabil că veţi fi
descumpăniţi când îl veţi auzi. "În primul rând, petrece trei sau patru
dimineţi pe săptămână departe de casă sau de birou, într-un loc unde
poţi fi găsit numai în caz de urgenţă şi unde să nu faci nimic altceva
decât să studiezi, să te rogi şi să scrii. Pastorul care va fi hotărât în
a-şi păstra orele dimineţii libere de întreruperi va constata că toată
lucrarea lui se va dezvolta, iar el va cunoaşte o linişte profundă."
O altă sugestie bună este ca, din când în când, să scrieţi predi
cile cuvânt cu cuvânt. M ulţi socotesc că este o pierdere de timp,
dar pe termen lung veţi economisi timpul, pentru că veţi avea gata
pregătite materiale de rezervă pentru articole şi, în acelaşi timp,
idei noi pentru predici viitoare. Scrierea predicii vă aj ută să vă
exp rimaţi gândurile cu exactitate. Este destul de greu să te aşezi şi
să scrii dacă nu ai nimic de spus. Când aşterni ideile în alb şi negru,
rezultatul nu este prea plăcut dacă nu ai cu adevărat de transmis
ceva. Dar nu vă sugerez să luaţi aceste p redici scrise la amvon. Însă,
dacă veţi scrie predicile, vă veţi defini ideile mai distinct în minte şi,
totodată, vă veţi forma un stil clar, simplu şi uşor de înţeles.
M ulte dintre sarcinile biserici i pot fi îndeplinite de membrii laici.
Pastorul nu este singurul evanghelist. M ulţi oameni puternici din
biserică pot face lucrare de evanghelizare. Dacă stăm ş i ne gândim
bine, şi Spurgeon a fost un laic ş i la fel a fost M oody. N iciunul dintre
ei nu a fost hirotonit vreodată.
LIMBA DE FOC 383
Dacă este posibil, luaţi-vă în fiecare săptămână câte o zi sau cel

puţin o j umătate de zi liberă. Şti u că, pentru mulţi dintre noi, este
mai uşor să spui decât să faci lucrul acesta, dar trebuie să-I subliniez.
Luaţi-vă timp liber! Bunicul meu obişnuia să spună: " Trebuie să susţii
cu fanatism o idee bună pentru ca să-i faci pe ceilalţi să o aplice măcar
pe j UIŢIătate." Sabatul este ziua cea mai aglo merată pentru cei mai
mulţi pastori şi, dacă nu vă luaţi o altă zi pentru odihnă, Îl nesocotiţi
pe Dumnezeu muncind şapte zile pe săptămână. Cine face aşa nu va
rămâne nepedepsit. Vă spun că nu veţi rămâne nepedepsiţi ! În cele
din urmă veţi cădea de oboseală. Isus a zis: " Preoţii calcă Sabatul în
Templu şi totuşi sunt nevinovaţi " (Mat. 1 2,5). Sabatul era ziua lor cea
mare, în care aduceau jertfe şi toate celelalte. Aşadar, călcaţi Sabatul
când călătoriţi cinci, zece, douăzeci - ba chiar sute de kilometri -
ca să ţineţi mai multe predici şi apoi să staţi de vorbă cu oamenii.
Discuţiile acestea îndelungate ne tocesc nervii la maximum; oamenii
vin la voi şi vor să le cunoaşteţi toate problemele. Ei vorbesc, vorbesc
şi iar vorbesc până vă mănâncă tot timpul şi, în cele din urmă, viaţa.
Trebuie să aveţi un timp de relaxare, un timp în care să vă umpleţi
rezervorul sufletului şi în care să vă rugaţi.
Întrucât Sabatul este pentru p redicator o zi intensă de lucru, el
ar trebui să-şi ia altă zi l iberă în care să fie d eparte de telefon, să
iasă în natură şi să facă o activitate care să-i abată atenţia de la înda
toririle obişnuite. Viaţa nu este un lanţ neîntrerupt d e activităţi sau
o roată care se învârte la nesfârşit, precum marea roată a d estinului
descrisă de budişti.
Din constatările pe care le-am făcut, cei mai mulţi pastori sunt
dispuşi să lucreze intens. Nu cred că sunt printre noi mulţi pastori
leneşi, poate că sunt câţiva, dar nu mulţi. Nu aceasta este marea
noastră primej die. Dar avem pastori care trebuie să aibă grijă de ei,
altminteri vor aj unge la extenuare în slujba lui Hristos cu mult m ai
devreme decât ar trebui.
Să ne gândim la Petru când s-a ridicat în Ziua Cincizecimii ca să
predice: era un om ca toţi oamenii, un om care ştia ce înseamnă să
înduri căldura zilei ş i frigul nopţii. El era obişnuit cu valurile M ării
Galileii. E ra un om puternic, obişnuit cu munca sub cerul liber. Când
s-a ridicat ca să predice, el s-a ridicat într-adevăr. El n-ar fi stat aple

cat peste amvon şi nu s-ar fi sprij init de el. El s-a ridicat în picioare şi
a predicat. Cineva le-a spus pastorilor: " Ridicaţi-vă, predicaţi, faceţi
ce sunteţi datori, dar niciodată să nu vă daţi bătuţi, să nu trândăviţi,
să nu daţi înapoi şi să nu tăceţi în lucrarea lui H ristos. Atunci bi
"
serica va fi zidită şi întărită.
În dreptul unor predicatori este potrivită o zicală scoţiană:
"
" Suferă de picioare şi de gură. Nu poate să predice şi nu face vizite.
Nu p oate să predice pentru că nu face vizite. Dacă iese afară şi îşi
p etrece timpul printre oameni, dacă rămâne în casă printre cărţi
- şi cu Cartea cărţilor - el va avea, negreşit, de transmis un mesaj
plin de ardoare faţă de sufletele pierdute. El va descoperi că " re
ligia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este
să cercetăm pe orfani şi pe văduve în n ecazurile lor şi să ne păzim
"
neîntinaţi de lume. (Iacov 1,27)
D ragi tin eri, căutaţi-L pe Dumnezeu cu ardoare pentru sufletele
membrilor voştri. Rugaţi- L să aşeze pe umerii voştri povara grea
a mijlocirii pentru ei. Atunci, lucrul acesta se va vedea în predicile
voastre, cum spune F. W. H. Myers în frumoasele lui versuri, puse în
gura lui Pavel:
Oamenii din faţa mea sunt nişte suflete
Înrobite care ar trebui să cucerească, sclavi care ar
trebui să fie regi,
Ei ascultă singura lor speranţă cu mirare seacă
Şi se mulţumesc, din păcate, cu poleiala.
Atunci zvâcneşte în mine dorinţa de nestăpânit

Şi mă cheamă ca sunetul de trâmbiţă -
Da, să-i salvez! Să pier pentru mântuire a lor,
Să mor ca ei să trăiască, să mă dăruiesc pentru toţi!
Sper că aţi descoperit că este greu să fii p redicator. Veţi aj unge
mari p redicatori numai dacă ştiţi ceva despre n evoia sufletului
omenesc, numai dacă socotiţi că lucrarea înseamnă şi pregătirea
mesaj ului rostit de la amvon, numai dacă depuneţi un efort susţinut
printr-o viaţă de sacrificiu şi prin rugăciune de mij locire.
LIMBA DE FOC 385
Alexander Whyte a fost cel care ş i - a surprins credi ncioş i i din

E-dinburgh cu următoarele cuvi nte : " Aş fugi de la amvon dacă aş pu
tea. De multe ori, atunci când slujbaşii bisericii aduc Biblia înăuntru
[în vechile biserici scoţiene se obişnuia să se aducă înăuntru o Bi
blie mare şi să fie aşezată în faţa predicatorului], mă gândesc să mă
reped afară pe uşa din spate. Poate nu mă credeţi, dar aşa este. Când
vă aşezaţi în scaunele voastre comode, eu mă sprij in de balustrada
din spatele meu şi Îl implor pe Dumnezeu să nu mă alunge dinaintea
Sa şi să mă susţină cu Duhul Său o ferit fără plată. Iar când organistul
vă face p rimirea cu o melodie plăcută, eu mă cutremur în rugăciune:
'0, stropeşte amvonul, predicatorul şi predica cu sângele aducător de
pace şi de putere ! '" Şi ce predicator a fost Alexander Whyte !
În toate epocile au existat oameni care, asemenea profeţilor din
"
Vechiul Testament, au cunoscut " ameninţarea Domnului (Ieremia
2 3,33). Domnul i-a susţinut. Dacă Îl p roclamaţi pe Mântuitorul
vostru cu credincioşie, dacă mânuiţi cu dibăcie şi cu înţelepciune
sabia cu două tăişuri, veţi despărţi păcătosul de păcat. Dacă veţi trăi
numai pentru această lucrare şi dacă " veţi studia, vă veţi ruga, veţi
predica şi îi veţi vizita pe oameni ca să-i faceţi asemenea lui H ris
"
tos , cum spune episcopul Simpson, " atunci răsplata voastră va fi
plină de slavă ş i veţi străluci ca strălucirea cerului ş i ca stelele în
"
veci de veci.
Stelele nu luminează toate la fel de intens, dar toate răspândesc
lumina pe care o primesc de la I ehova. Dar dacă mânuiţi sabia cu
viclenie, dacă nu sunteţi credincioşi, dacă rostiţi cuvintele voastre
şi nu solia lui Dumnezeu, dacă Îl daţi uitării pe Marele Împărat ai
cărui ambasadori sunteţi şi căutaţi aplauzele oamenilor la care
sunteţi trimişi, dacă, străj eri fiind, vedeţi că vine sabia şi n u daţi de
veste, dacă sunteţi ispravnici răi ş i vă însuşiţi bunurile pe care vi
le-a încredinţat Dumnezeu ca să l e daţi altora, veţi descoperi că aţi
clădit casa veşniciei din lemn, fân şi trestie, şi focul d i n ziua aceea o
va pune la probă.
Va fi pusă la p robă lucrarea tuturor şi va trece proba numai casa
clădită din aur, argint şi pietre scumpe. N u uitaţi : există o d eosebire
"
între dar şi răsplată. Veţi putea fi mântuiţi, dar " ca prin foc , însă
lucrările voastre vor fi distruse. 0, prieteni, ar fi mai bine să nu ne
fi născut niciodată sau să fim aruncaţi în mare cu o piatră de moară
l egată de gât; ar fi mai bine ca stâncile şi munţi i să ne acopere şi să
ne ascundă de faţa Celui care stă pe scaunul de domnie şi de mânia
Mielului, decât să fim necredincioşi lucrării pastorale creştine. -
" Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm
"
lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea (Evr. 6,9). Solia lui
Dumnezeu va fi predicată şi va fi predicată cu o l imbă de foc, până
la sfârşitul timpului. Fiecare ţăruş şi fiecare stâlp al credinţei sta
bilit p rin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin revelaţia Duhului Său va fi
susţinut şi p ro clamat de cineva.
Adevărul pe care Dumnezeu l-a dat pentru poporul Său, în aceste
zile de pe urmă, ar trebui să-I ţină tare în momentul în care vin în
biserică unii care prezintă teorii false. Adevărul care a stat tare în
faţa atacurilor vrăj maşului de mai mult de o jumătate de secol tre
buie să fie şi pe mai departe siguranţa şi mângâierea poporului lui
Dumnezeu. - Mărturii, voI. 9, ediţia 1991, pag. 58, 59
De ce să nu fim noi oamenii aceia care să vestească adevărul?
Poate că nu avem daruri mari, dar putem avea parte de o mare con
sacrare. Dumnezeu ne-a încredinţat fiecăruia dintre noi un talent
pe care îl putem folosi cel mai bine pentru a-i aj uta p e alţii şi pentru
a binecuvânta lumea.
Nu a fost niciodată vreun trandafir în lume
Care să nu aducă frumuseţe crengii pe care a crescut.
Nu a fost niciodată vreun vânt sub cer
Care să nu dea iuţeală aripilor unei păsări.
Nu a fost niciodată o stea care să nu-i dea cerului

O strălucire argintie cât de plăpândă
Şi nu a fost niciodată un nor care să nu ajute
La încoronarea splendorii apusului de soare.
Nu a fost niciun măcăleandru care să nu încânte sufletul

Cu trilurile lui vesele şi fermecate;
LIMBA DE FOC 387
Dumnezeu ne încredinţează u n dar mic şi frumos ,
Prin care să le aducem bu c urie o am e n ilor .
Martin Luth er a fost odată foarte descurajat şi, când a venit

acasă, a găsit-o pe soţia lui îmbrăcată în doliu. E l a întrebat-o :
- Ce s - a întâmplat, Katharina? C i n e a murit? Ce s - a întâmplat?
Ea nu zicea nimic, ci umbla de colo până colo în rochia n eagră de
văduvă. Luther a întrebat-o iar:
- Cine a murit?
Atunci ea i-a spus:
- Dumnezeu a murit.
- Dumnezeu mort! exclamă Luther. Dumnezeu nu poate să
moară. Dumnezeu este nemuritor!
- Nu, Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit, Martin.
- Ba nu. Vino-ţi în fire ! Dumnezeu nu poate să moară.
- O, i-a zis ea, trebuie să fi murit, altfel Martin al meu nu ar fi fost
atât de descuraj at în ultima săptămână !
M artin Luther a învăţat l ecţia.
Dumnezeu nu a murit, drag coleg predicator. Nu uita: " Lucrătorii
lui Hristos nu trebuie să se gândească niciodată şi cu atât mai puţin
să vorbească despre eşec în lucrarea lor." Aţi citit vreodată cuvintele
acestea? Pe mine m-au ajutat de multe ori. Nu trebuie să ne gândim
niciodată şi, cu atât mai puţin să vorbim, despre eşec în lucrarea
noastră. Când mergem să predicăm, nu trebuie să privim niciodată
la scaunele goale. Nu număraţi oamenii, ci gândiţi-vă la valoarea
unui singur suflet pentru care a murit H ristos. Trebuie să- L înălţăm
pe H ristos imediat. Cum ne-am urcat la amvon trebuie să şi amin
tim Numele Său.
Aşezaţi hrana spirituală la îndemâna oamenilor. Vă aduc aminte
că avem datoria de a hrăni turma lui Hristos. Petru a p rimit porunca
aceasta de trei ori.
În urmă cu ceva timp, un grup de pastori s-a adunat într-o lo
calitate d e ţară ca să discute ce ar trebui făcut, pentru ca mai mulţi
oameni să participe la serviciile divine. Au petrecut zile în şir dis
cutând d espre publicitate, despre activităţi distractive, despre
propagandă şi despre tot felul de mij loace de atragere a oamenilor.
Un fermier care se afla în trecere pe acolo, a observat toate auto

mobilele parcate în jurul bisericii şi a fost curios să afle ce se întâm
pla. S-a oprit, a intrat în biserică ş i i-a ascultat pe predicatori. D upă
ce a asistat la discuţiile îndelungate, fermierul s-a ridicat dezgustat,
l-a tras deoparte pe unul dintre pastori şi i-a dat un sfat: " Fratele
meu, când noi, fermieri i, ne adunăm, nu irosim ore în şir discutând
despre ce trebuie să facem ca să aducem vacile în graj d. Stăm de
vorbă numai despre hrana cea mai bună pe care putem să le-o dăm
şi, frate, vacile dau năvală în grajd ca să o mănânce." Fiinţele înzes
trate cu raţiune vor face la fel. Oamenii au nevoie de pâinea ceru
lui. Cu toţii au nevoie d e ea şi vor merge acolo unde au auzit că se
găseşte. M esajul lui Hristos, predicat cu limba de foc, va avea întot
deauna ascultători.
Prea mulţi dintre noi, predicatorii, nu predicăm suficient de
simplu. Folosim cuvinte prea savante şi un stil prea încurcat. Vrem
să fim ca Demostene sau ca Cicero. Nu ne mulţumim cu slujba de
păstori. Socotim că trebuie să fim aplaudaţi sau admiraţi de cei
erudiţi. Nu vrem să fim luaţi în derâdere de păcătoşii îndărătnici şi
dificili.
Totuşi vă dau o temă de meditaţie. Cred că nu i s-a întâmplat
niciunui pastor ca să vină cineva la el şi să-i spună: " Subiectul dvs.
a fost prea clar, prea simplu, prea uşor de înţeles. Vă rog să-I faceţi
"
mai dificil şi mai complicat pentru mine. V-a spus cineva vreodată
aşa ceva?
Francis L. Paddon afirmă că pastorul modern diluează Evan
ghelia prin faptul că ia câteva tablete de doctrină şi le dizolvă în
câţiva litri de parfum de trandafiri, adică în sentimentalism. După
aceea, pune acest amestec într-un atomizor şi îl pulverizează p este
credincioşi, învăluindu-i în parfumul plăcut al creştinismului şi în
mireasma vieţii bune.
Însă Noul Testament transmite un singur mesaj : că omul este
păcătos şi că a fost răscumpărat; că singura cale spre mântuire este
prin credinţa în Isus Hristos şi prin ascultarea de Evanghelie şi de tot
ce presupune ea. Vă rog să nu amintiţi opiniile altora. Nu putem fo
losi cuvinte şi expresii mari pe care oamenii nu le înţeleg sau care se
LIMBA DE FOC 389
schimbă şi vor deveni complet demodate în câteva luni sau în câţiva

ani. Nu este om mai demodat decât acela care încearcă să folosească
jargonul ştiinţific cel mai nou. N imeni nu poate să creadă cu toată
inima ceea ce a respins deja cu mintea. Înainte de a urca la amvon,
pleacă-te înaintea Domnului D umnezeu şi cere-I să te ajute. Adu-I
aminţe de ceea ce a făcut pentru alţi oameni din alte veacuri, din alte
ţări şi din ţara ta şi cere-I să facă la fel şi pentru tine.
Cineva scria o prezentare mişcătoare a vieţii lui William Booth,
fondatorul Armatei Salvării, şi a biruinţelor i mpresionante pe care
le-a avut Domnul p rin el. El îşi încheie relatarea cu următoarea
rugăciune a acestui sluj itor al lui Dumnezeu: " Rep etă această expe
"
rienţă, D oamne. Repetă această experienţă. O, prieteni, când aud
ce a făcut Dumnezeu prin aceşti mari oameni din trecut şi cu câtă
putere au predicat ei, vreau să înalţ aceeaşi rugăciune : " Repetă
această experienţă, Doamne ! Repetă această experienţă." Haideţi să
facem această rugăciune atunci când citim despre eroii credinţei :
Wesley, Whitefield, Spurgeon, Moody, primii p redicatori adventişti
- " Repetă această experienţă, Doamne. Repetă această experienţă.
"
Trimite o redeşteptare şi fă ca ea să înceapă cu mine! Nici unul din
tre noi nu trebuie să se descuraj eze.
Îl putem aminti aici pe David Livingstone, care a fost trimis să
predice într-o seară într-un loc numit Stanford River. El s-a ridicat, a
anunţat în mod intenţionat textul ales şi în clipa aceea predica i-a zbu
rat din minte. A citit textul, dar nu ştia cum să continue. Atunci bezna
l-a înconjurat. Fiindcă nu-şi mai amintea nimic, a spus aşa: " Prieteni,
am uitat tot ce trebuia să zic." Apoi s-a întors brusc, a plecat de la am
von şi a ieşit din biserică. Într-adevăr, el nu a devenit un mare vorbitor,
dar a ştiut să transmită mesajul Evangheliei. El i-a scris următoarele
cuvinte unui prieten din Africa: " Sunt un predicator foarte slab, nu vor
besc b i n e şi cineva a spus că nu se va apropia de capelă când voi
"
mai p redica acolo. Acesta a fost începutul p entru L ivingstone.
Iată ce a d eclarat renumita revistă londoneză Punch la înche
ierea lucrării sale: " Deschideţi porţile Catedralei şi aşezaţi-i trupul
neînsufleţit alături de împăraţi şi de oameni d e stat, de conducători
şi de înţelepţi - misionarul, venit din neam de ţesători, dar mare
în fapte, fapte care-i aduc o răsplată la fel de mare. Nu are nevoie

de niciun ep itaf sub numele pe care oamenii îl vor preţui pentru
lucrarea lui valoroasă. El a trăit şi a murit pentru bine, acesta va fi
"
renumele lui. Marmura se va sfărâma, dar Livingstone va rămâne.
A fost uituc, ezitant, timid şi greoi în vorbire, dar cu toate acestea, el
a avut limba de foc.
Un brahman i-a spus odată unui misionar: " Te-am prins ! Nu eşti
la fel de bun ca şi Cartea ta. Dacă voi, creşti nii, aţi fi la fel de buni
ca şi Cartea voastră, aţi putea cuceri India pentru H ristos în cinci
"
ani. Prieteni, iată ce ne lipseşte: l imba de foc. Trebuie să fim la fel
de buni ca şi Cartea, la fel de buni ca şi oamenii descrişi în Carte.
" Repetă această experienţă, D oam ne! Repetă această experienţă ! "
D e c e n u n e rugăm mai des aşa?
În aceste zile, predicarea autentică este predicarea despre Hris
tos, p redicarea despre H ristos prin Cuvânt şi din Cuvânt. Este predi
carea Evangheliei veşnice în deplinătatea ei. Este predicarea me
saj ului pentru timpul şi pentru generaţia actuală. Este predicarea
soliei în întregimea ei. Predicile nu vor fi blânde, ci înflăcărate. Nu
vor fi p rea lungi. Vor fi practice. Oamenii vor putea să le aplice în
viaţa lor. Vor fi clare şi uşor de înţeles.
Succesul cauzei noastre nu depinde de numărul mare de
pastori, ci este de cea mai mare importanţă ca aceia care
fac lucrarea lui Dumnezeu să fie bărbaţi care să simtă cu
adevărat povara şi sfinţenia lucrării la care El i-a chemat.
Câţiva oameni credincioşi, gata de sacrificiu, mici în ochii
lor, pot face mult mai mult bine decât un număr mare de
oameni necalificaţi pentru lucrare, încrezători în ei înşişi,
care se laudă cu talentele lor. Mărturii, voI. 1, ediţia 1997,
-
pag. 457
Sfinţii vor fi întăriţi, păcătoşii vor fi convinşi de păcat şi atraşi la
"
H ristos de s imţământul că pe acolo " trece Isus din Nazaret . Predi
carea autentică nu va face paradă de elocvenţa omenească. Ea va
exprima adevărul care a fost revelat de-a lungul veacurilor şi care
a fost lumina lumii, într-un limbaj desluşit, prin sentimente şi gân
d uri caracterizate de simplitate. E a va urma M odelul care ne aj ută
LIMBA DE FOC 391
să " umblăm în lumină, după cum El însuşi este lumină". Prin ea,
oamenii vo r înţelege lanţul adevărului, verigă cu verigă, unindu-Ie
într-un întreg desăvârşit. H ristos, şi El răstignit, va fi centrul, ştiinţa
şi cântecul ei.
Predi carea autentică va fi predicarea Evangheliei veşnice la
orice neam, seminţie, limbă şi norod. E a este şi va fi predicarea în
care predicatorul se ascunde în spatele crucii şi Îl înălţă pe I sus.
Ea va striga : " Iată M ielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! "
(Ioan 1,29) " I ată mirele, ieşiţi-I în întâmpinare! " ( Mat. 2 5,6). Va fi,
aşa cum am mai spus, limba de foc.
Dă-mi un glas, un strigăt şi un plânset
0, vocea mea să fie ca un vuiet în urechile lor,
Un gât care să strige, dar nedoborât de sforţare,
Ochi care să plângă, dar nedoborâţi de lacrimi.
Repede, într-o clipă veşnică, nesfârşită,

Trimite o înviorare mai mare decât aştept,
Dă-mi harul Tău pentru strădania mea slabă,
Suflete pentru lucrarea şi Cincizecimea mea.
Deci, Doamne, nu voi zăbovi şi nu voi şovăi,

Ba nu, Te rog, mai mult chiar, îmi doresc
Să atingi buzele mele cu cărbunele de pe altar,
Să le pecetluieşti cu arşiţa şi căldura focului!
- F. W. H. Myers

Paste Oile Mele (H. M. Richards)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Paste Oile Mele (H. M. Richards)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Paste Oile Mele (H. M. Richards)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

H. M. S.

Paşte oile Mele!

f"II:- Ca... do EdllUrI

Tehnoredactare: George Toncu

Corectură: Livia Ciobanu-Mihai

Copyright © Editura "Viaţă şi Sănătate", Bucureşti, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

1. Sîrbu, Loredana (trad.)

3. Rânduiţi să predice .................................................................... 98

9. Limba de foc ............................................................................... 353

Prelegerile despre predicare susţinute de H. M. S. Richards

Această carte conţine prelegerile susţinute de autor în anul

Voice of Prophecy şi, totodată, datorită îndelungatei lui experienţe

"Isus a venit În Galileea şi propovăduia

întregime acest subiect şi au spus tot ce trebuie spus sau ce ar putea

La începutul lucrării Sale scurte, dar influente, prima Lui predică

B ro oks în cartea apărută în seria de Prelegeri despre predicare de

babil că a zis Quid est veritas? Cineva a observat că dacă amestecăm

lui Dumnezeu este o solie, dar când Dumnezeu trimite o solie, El o

fereastră şi l-a împuns pe băiat cu vârful ei direct în ochi. Cazul a

trotua r, care vorbesc despre tot ce au în minte şi în suflet. Într-o

Ce mai poate să spună cineva în faţa unei astfel de mărturii? Mai

Poate că am obţinut diploma la şcolile cele mai bune din lume

va face. Dumnezeu nu va duce niciodată lipsă de oameni. El nu a

la budism. Era autorul a mai multe cărţi pe această temă. Avea o

repede vom deveni predicatori buni.J Nu e loc pentru tradiţie, pen­

nu pot atinge frumuseţea lor maximă în lipsa acestor cunoştinţe,

ei o înşală; totul în jurul ei se va prăbuşi şi viitorul ei va fi întunecat.

pus următoarea întrebare: " Ce fel de predică am ţinut în comuni­

ta este un subiect extraordinar. La încheierea serviciului divin, a

Pe de altă parte, au existat ţări în care închinarea publică, şi tot

în lu mina care vine astăzi d e l a Dumnezeu, î n mare parte prin

ascultătorilor lui să se împuţineze. Pornind de la experienţa pe

reniei lui Hristos, pentru ca inimile mândre şi egoiste să

În studiul The Ministry a Living Sacrifice [Slujirea pastorală, o

Î n zilele noastre există multi doctori, dar nu numai în dome­

croiască drum prin acel plan organizat prin care Dumnezeu

Unii au devenit cunoscuţi pentru predicile lor alcătuite în mare

- Ce părere aveţi despre predică, Excelenţă?

şlefuiască mesajul primit, să-I adapteze la strălucirea aces­

aproape. Să încetăm să mai punem accent pe ele? Nu, de mii de ori

mişcări cercetau Biblia cu seriozitate. Ei ştiau cum să o

deoparte predicarea despre învăţăturile lui Hristos. Nu este vremea

noastră nu este doar aceea de a-i convinge pe oameni să nu mai

de Pavel, de Petru şi de toţi apostolii. Ea a fost predicată în con­

Apostolul Pavel a predicat despre neprihănirea prin credinţă,

S, nr. 2, pag. 9. Cuvintele următoare îi aparţin tot servei Domnului.

noastre în faţa întregii lumi. - Mărturii, voI. 6, ediţia 1995,

care călătoreau de plăcere li s-a cerut să tragă pe dreapta, iar şoferii

pan ii, dar aceasta nu este totuna cu predicarea. Contribuim poate la

nu sunt totuna cu predicarea. Predicarea intră şi iese ultima de pe

convingerea că era chemat să predice. În fiecare an, când participa

- Nu poţi să înţelegi că adevăratul meu obiectiv este aici? Nu poţi

"Şi cum vor crede În Acela despre care

� i cum vor auzi despre El fără propovăduitor?" (Rom. 1 0,14). În­

' Să lu mineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca

necredinţei mele!'" (Marcu 9,24). Trebuie să ştim ceva cu privire

ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul lumii. El este mereu

Am auzit din spate sunet apăsat de Paşi venind după mine,

Şi răsunau - iar un Glas răsuna

repede vom deveni predicatori buni.J Nu e loc pentru tradiţie, pen

pus următoarea întrebare: " Ce fel de predică am ţinut în comuni

Î n zilele noastre există multi doctori, dar nu numai în dome

şlefuiască mesajul primit, să-I adapteze la strălucirea aces

de Pavel, de Petru şi de toţi apostolii. Ea a fost predicată în con

� i cum vor auzi despre El fără propovăduitor?" (Rom. 1 0,14). În

Adeseori în bisericile noastre, evlavia este înlocuită cu formalis

aceasta nu ne dă niciun răgaz, prietene! Nu ne-am angajat în lu

recunoaştere a faptului că i-a fost credincios lui Dumnezeu şi biseri

Dacă vrei ca predicile tale să fie clare, nu încerca să fii exhaus

să conducă serviciul divin. I s-au alăturat şi campania a avut suc

construiască o biserică mare. Cutia lui poştală este plină de mate

orăşel de pe coasta Muntelui Pikes Peak. Eram amândoi foarte ti

rii împărţite, într-un anumit aspect al ei. Cunoaştem desigur peri