Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 1

Scriitor cu o operă impresionantă prin vastitate, varietate şi adâncime, Mihail

Sadoveanu se impune prin originalitatea creaţiei, în care epicul se împleteşte cu
liricul şi trecutul fuzionează cu prezentul. Una dintre creaţiile sale cele mai originale
este “Hanu Ancuţei” (1928), numită de Nicolae Manolescu “capodopera de la
răscruce”. Construită în tiparul narativ al povestirilor în ramă, cartea
Mai mult decât alte specii epice, povestirea este act pur al istorisirii,
reactualizând, ca într-un tipar mitic, acţiunea întemeierii unei lumi prin cuvânt.
De fiecare dată când se "rosteşte" o povestire, magia unei lumi de demult
reînvie, într-o naraţiune puternic subiectivizată, relatată frecvent de către un
personaj-narator. povestirea este centrată pe acţiune. Întâmplarea evocată are un
desen epic simplu, dar captivează prin caracterul ei exemplar. Povestirea apelează
la o strategie narativă specifică, presupunând comunicarea directă între
personajul-narator şi receptorul imaginat în chip de auditoriu prezent în text. Două
consecinţe importante ale acestei strategii sunt oralitatea stilului şi apelul frecvent
la formula «povestirii în ramă» ("povestire în cadru" ). Tiparul narativ al povestirii
în ramă a fost ilustrat strălucit în literatura română de scriitori precum M.
Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Panait Istrati etc.
Mihail Sadoveanu îşi organizează cele nouă povestiri din Hanu Ancuţei
(1928) în formula povestirilor în ramă care nu este nouă în literatura lumii (O mie
şi una de nopţi ; Boccaccio, Decameronul, Chaucer, Povestirile din Canterbury, Jan
Potocki, Manuscrisul de la Saragosa etc.) Această formă structurantă conferă
unitate compoziţională cărţii numite "capodopera de la răscruce" (N.Manolescu).
Secvenţele prin care se concretizează «rama» au funcţii multiple. Prin secvenţe
descriptive se schiţează un cadru propice evocării şi se creează atmosfera
favorabilă intrării în timpul "povestit", în vreme ce secvenţele dialogate au rolul de a
institui comunicarea între narator şi ascultători, de a stârni curiozitatea acestora şi
de a pregăti, printr-un adevărat ritual, actul istorisirii. În primele secvenţe-ramă din
« Hanu Ancuţei » se cristalizează un cronotop specific sadovenian: «Într-o toamnă
aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei». Spre deosebire de Caragiale,
Slavici, ori Galaction, Mihail Sadoveanu valorizează pozitiv motivul hanului. Hanul
Ancuţei, cu "ziduri groase şi porţi ferecate" pare o adevărată ceta-te, spaţiu
protector şi loc al întâlnirii, al comunicării între drumeţi veniţi din Ţara de Jos, ori din
Moldova de Sus. "Vremea petrecerilor şi a poveştilor", începe "după ce se cufunda
soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării … lunecau în tainice neguri",
când oaspeţii Ancuţei se adună în cercul de lumină al focului. Dintre aceştia, cei
zece naratori ai întâmplărilor evocate (ultima povestire, «Istorisirea Zahariei
Fântânarul» este o "partitură" pe două voci: un narator-actant, Zaharia şi un
narator-mesager, liţa Salomia) ocupă, pe rând, prim-planul secvenţelor ramă. Lor li
se adaugă "Ancuţa cea tânără", hangiţa ce "împărţea vin, mâncări, râsete şi vorbe
bune" şi naratorul auctorial ce îşi asumă funcţia de regie şi funcţia de
interpretare (descrie hanul, schiţează portrete, comentează afirmaţiile personajelor-
narator, intervine în dialog).
 Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 2
La sadovenianul Han al Ancuţei, cele nouă povestiri se rostesc în trei seri
magice în care este reînviată o lume exemplară cu oameni "şi lucruri care astăzi nu
se mai văd ". Intrarea în timpul evocat se împlineşte prin dialogul ce incită
curiozitatea ascultătorilor şi prin gesturi ritualice. Ca în orice povestire în ramă,
acest dialog stabileşte o relaţie de comunicare între personajul-narator şi auditoriul
său, având funcţia unui prolog care creează un orizont de tulburată aşteptare a
minunatei întâmplări. Cea de-a cincea povestire, Cealaltă Ancuţă, de exemplu
este precedată de o secvenţă ramă în care Ienache coropcarul, personajul-
narator, utilizează strategii diverse spre a capta atenţia ascultătorilor. El începe prin
a face o paralelă între "vremea veche" şi "lumea nouă şi becisnică", apoi evocă
detalii pitoreşti ale tinereţii sale de negustor ambulant spre a sfârşi cu afirmaţia că
în acele timpuri "s-a întâmplat în târgul nostru de la Ieşi un mare bocluc". La nivelul
discursului,
discursului secvenţa introductivă se realizează prin modalitatea reprezentării. Între
personajul ce-şi asumă rolul de principală instanţă narativă şi "ascultătorii" săi se
ţese o atmosferă magică. Formulele de adresare pe care le foloseşte sunt
ceremonioase ( "…să ştiţi dumneavoastră, cinstite căpitane Neculai şi comise
Ioniţă"), iar discursul său este puternic marcat subiectiv (dominanta afectivă:
nostalgia). Povestirea propriu-zisă va începe după ce, printr-o tehnică a amânării
menită să incite curiozitatea, îşi umple lulea cu gesturi ritualice.
Întâmplarea neobişnuită pe care o narează Ienache are ca temă iubirea
interzisă. Protagonistul ei este Todiriţă Catană, un răzeş temerar din ţinutul
Vasluiului care a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara, sora boierului
Bobeică. Ienache coropcarul asistă ca martor la întemniţarea răzeşului "nebun şi
nemernic" în turnul Goliei, aflând detaliile prinderii lui din dialogul cu Costea
Căruntu. Acest prim episod (expoziţiunea) « …lumea asta de-aici adunată la
lucrarea ce se vede are plăcere s-asculte istorisiri; şi cine le spune mai frumos,
acela are laudă mai mare » (Hanu Ancuţei).
indici ai subiectivităţii naratorului prin care se creează suspansul, se anticipează
emoţional sau se marchează momentele de mare tensiune ale întâmplării relatate.
Amestecat în mulţimea ascultătorilor, fără relief, cu rol de certificare a situaţiei de
comunicare, sporind "efectul de real"
Intr-o toamna tarzie am auzit multe multe povesti, dar asta sa intamplat cand a fost vreme de razboi dar si belsug la
vita de vie.
In aceste imprejurari hanul a devenit neincapator, el era de fapt o cetete cu ziduri si porti groase dar era deschis
tuturor celor care dorerau sa se odihneasca si sa spuna povesti.
Printre acesi oameni era si Ionita, un razas cu cal pintenog si roib, de care se mandrea spunand ca se trage din
radacini puternice-de la mama sa,despre care le povestise o intamplare.
In vremuri de demult cand razasul era in floarea vastei.Intr-o zi,ca alta zi,se afla la han
Si stand asa veni un boier necunoscut, iar dupa o vreme se luase la vorba cu el si ii spusese problema pe care o
avea.Aces necaz era legat de pamant cu un alt boier care ii luase pamant prin hotie, ii mai destainuise faptul ca avea
de gand sa se duca la domnitorul Mihai Voda Sturza sa faca dreptate si daca nu sa ii pupe iapa intr-un loc aflat laga
coada.
Si dupa ce boierul necunoscut pleca, razasul se dusese la curtea domneasca de la Iesi.Si intrand in sala tronului unde
se afla domnitorul,razasul se apleca si milos ii spuse necazul si la sfarsitu povestirii el ii arata actele
doveditoare,domnitorul il ruga sa se ridicesi razasul uitanu-se la domnitor rosii caci era acel boier necunoscut cu care
 Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 3
vorbise la han.Si in final domnitorul il intreba ce are sa faca daca nu ii va da dreptate si razasul ii spuse ca iapa sa se
afla si ea la curte.
In final domnitorul ii facu dreptate razasului Ionita. « …liţa Salomia începuse a nu mai
avea astâmpăr […] nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei
mai aproape de dânsa […] –Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu.» (Hanu
Ancuţei), « Noi ne uitarăm uimiţi unul la altul. » Funcţiile narării sunt astfel
transferate personajului-narator, actant, martor sau mesager al întâmplării ce
se va povesti. În Hanu Ancuţei, fiecare dintre cele nouă povestiri este rostită de altă
"voce". Ba chiar, partitura poate fi rostită pe două voci, cum se întâmplă în.
…..având ca mărci textuale formule de adresare directă, formule menite să
genereze, să menţină şi să testeze atenţia ascultătorilor, precum şi indici ai
subiectivităţii naratorului prin care se marchează emoţional momentele de mare
tensiune ale întâmplării relatate.
« Istorisirea Zahariei Fântânarul » – care încheie şirul istorisirilor spuse la han,
nu întâmplător, după părerea mea – mi se pare deosebit de relevantă pentru
definirea conceptului de povestitor şi, implicit, a actului istorisirii.
Lipsit de harul « vorbirii bogate », Zaharia