Descărcați ca RTF, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca rtf, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 3
Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 1
Scriitor cu o operă impresionantă prin vastitate, varietate şi adâncime, Mihail
Sadoveanu se impune prin originalitatea creaţiei, în care epicul se împleteşte cu liricul şi trecutul fuzionează cu prezentul. Una dintre creaţiile sale cele mai originale este “Hanu Ancuţei” (1928), numită de Nicolae Manolescu “capodopera de la răscruce”. Construită în tiparul narativ al povestirilor în ramă, cartea Mai mult decât alte specii epice, povestirea este act pur al istorisirii, reactualizând, ca într-un tipar mitic, acţiunea întemeierii unei lumi prin cuvânt. De fiecare dată când se "rosteşte" o povestire, magia unei lumi de demult reînvie, într-o naraţiune puternic subiectivizată, relatată frecvent de către un personaj-narator. povestirea este centrată pe acţiune. Întâmplarea evocată are un desen epic simplu, dar captivează prin caracterul ei exemplar. Povestirea apelează la o strategie narativă specifică, presupunând comunicarea directă între personajul-narator şi receptorul imaginat în chip de auditoriu prezent în text. Două consecinţe importante ale acestei strategii sunt oralitatea stilului şi apelul frecvent la formula «povestirii în ramă» ("povestire în cadru" ). Tiparul narativ al povestirii în ramă a fost ilustrat strălucit în literatura română de scriitori precum M. Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Panait Istrati etc. Mihail Sadoveanu îşi organizează cele nouă povestiri din Hanu Ancuţei (1928) în formula povestirilor în ramă care nu este nouă în literatura lumii (O mie şi una de nopţi ; Boccaccio, Decameronul, Chaucer, Povestirile din Canterbury, Jan Potocki, Manuscrisul de la Saragosa etc.) Această formă structurantă conferă unitate compoziţională cărţii numite "capodopera de la răscruce" (N.Manolescu). Secvenţele prin care se concretizează «rama» au funcţii multiple. Prin secvenţe descriptive se schiţează un cadru propice evocării şi se creează atmosfera favorabilă intrării în timpul "povestit", în vreme ce secvenţele dialogate au rolul de a institui comunicarea între narator şi ascultători, de a stârni curiozitatea acestora şi de a pregăti, printr-un adevărat ritual, actul istorisirii. În primele secvenţe-ramă din « Hanu Ancuţei » se cristalizează un cronotop specific sadovenian: «Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei». Spre deosebire de Caragiale, Slavici, ori Galaction, Mihail Sadoveanu valorizează pozitiv motivul hanului. Hanul Ancuţei, cu "ziduri groase şi porţi ferecate" pare o adevărată ceta-te, spaţiu protector şi loc al întâlnirii, al comunicării între drumeţi veniţi din Ţara de Jos, ori din Moldova de Sus. "Vremea petrecerilor şi a poveştilor", începe "după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării … lunecau în tainice neguri", când oaspeţii Ancuţei se adună în cercul de lumină al focului. Dintre aceştia, cei zece naratori ai întâmplărilor evocate (ultima povestire, «Istorisirea Zahariei Fântânarul» este o "partitură" pe două voci: un narator-actant, Zaharia şi un narator-mesager, liţa Salomia) ocupă, pe rând, prim-planul secvenţelor ramă. Lor li se adaugă "Ancuţa cea tânără", hangiţa ce "împărţea vin, mâncări, râsete şi vorbe bune" şi naratorul auctorial ce îşi asumă funcţia de regie şi funcţia de interpretare (descrie hanul, schiţează portrete, comentează afirmaţiile personajelor- narator, intervine în dialog). Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 2 La sadovenianul Han al Ancuţei, cele nouă povestiri se rostesc în trei seri magice în care este reînviată o lume exemplară cu oameni "şi lucruri care astăzi nu se mai văd ". Intrarea în timpul evocat se împlineşte prin dialogul ce incită curiozitatea ascultătorilor şi prin gesturi ritualice. Ca în orice povestire în ramă, acest dialog stabileşte o relaţie de comunicare între personajul-narator şi auditoriul său, având funcţia unui prolog care creează un orizont de tulburată aşteptare a minunatei întâmplări. Cea de-a cincea povestire, Cealaltă Ancuţă, de exemplu este precedată de o secvenţă ramă în care Ienache coropcarul, personajul- narator, utilizează strategii diverse spre a capta atenţia ascultătorilor. El începe prin a face o paralelă între "vremea veche" şi "lumea nouă şi becisnică", apoi evocă detalii pitoreşti ale tinereţii sale de negustor ambulant spre a sfârşi cu afirmaţia că în acele timpuri "s-a întâmplat în târgul nostru de la Ieşi un mare bocluc". La nivelul discursului, discursului secvenţa introductivă se realizează prin modalitatea reprezentării. Între personajul ce-şi asumă rolul de principală instanţă narativă şi "ascultătorii" săi se ţese o atmosferă magică. Formulele de adresare pe care le foloseşte sunt ceremonioase ( "…să ştiţi dumneavoastră, cinstite căpitane Neculai şi comise Ioniţă"), iar discursul său este puternic marcat subiectiv (dominanta afectivă: nostalgia). Povestirea propriu-zisă va începe după ce, printr-o tehnică a amânării menită să incite curiozitatea, îşi umple lulea cu gesturi ritualice. Întâmplarea neobişnuită pe care o narează Ienache are ca temă iubirea interzisă. Protagonistul ei este Todiriţă Catană, un răzeş temerar din ţinutul Vasluiului care a cutezat să pună la cale fuga sa cu duduca Varvara, sora boierului Bobeică. Ienache coropcarul asistă ca martor la întemniţarea răzeşului "nebun şi nemernic" în turnul Goliei, aflând detaliile prinderii lui din dialogul cu Costea Căruntu. Acest prim episod (expoziţiunea) « …lumea asta de-aici adunată la lucrarea ce se vede are plăcere s-asculte istorisiri; şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare » (Hanu Ancuţei). indici ai subiectivităţii naratorului prin care se creează suspansul, se anticipează emoţional sau se marchează momentele de mare tensiune ale întâmplării relatate. Amestecat în mulţimea ascultătorilor, fără relief, cu rol de certificare a situaţiei de comunicare, sporind "efectul de real" Intr-o toamna tarzie am auzit multe multe povesti, dar asta sa intamplat cand a fost vreme de razboi dar si belsug la vita de vie. In aceste imprejurari hanul a devenit neincapator, el era de fapt o cetete cu ziduri si porti groase dar era deschis tuturor celor care dorerau sa se odihneasca si sa spuna povesti. Printre acesi oameni era si Ionita, un razas cu cal pintenog si roib, de care se mandrea spunand ca se trage din radacini puternice-de la mama sa,despre care le povestise o intamplare. In vremuri de demult cand razasul era in floarea vastei.Intr-o zi,ca alta zi,se afla la han Si stand asa veni un boier necunoscut, iar dupa o vreme se luase la vorba cu el si ii spusese problema pe care o avea.Aces necaz era legat de pamant cu un alt boier care ii luase pamant prin hotie, ii mai destainuise faptul ca avea de gand sa se duca la domnitorul Mihai Voda Sturza sa faca dreptate si daca nu sa ii pupe iapa intr-un loc aflat laga coada. Si dupa ce boierul necunoscut pleca, razasul se dusese la curtea domneasca de la Iesi.Si intrand in sala tronului unde se afla domnitorul,razasul se apleca si milos ii spuse necazul si la sfarsitu povestirii el ii arata actele doveditoare,domnitorul il ruga sa se ridicesi razasul uitanu-se la domnitor rosii caci era acel boier necunoscut cu care Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu 3 vorbise la han.Si in final domnitorul il intreba ce are sa faca daca nu ii va da dreptate si razasul ii spuse ca iapa sa se afla si ea la curte. In final domnitorul ii facu dreptate razasului Ionita. « …liţa Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr […] nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei mai aproape de dânsa […] –Care minciuni, mătuşă Salomie? întreb eu.» (Hanu Ancuţei), « Noi ne uitarăm uimiţi unul la altul. » Funcţiile narării sunt astfel transferate personajului-narator, actant, martor sau mesager al întâmplării ce se va povesti. În Hanu Ancuţei, fiecare dintre cele nouă povestiri este rostită de altă "voce". Ba chiar, partitura poate fi rostită pe două voci, cum se întâmplă în. …..având ca mărci textuale formule de adresare directă, formule menite să genereze, să menţină şi să testeze atenţia ascultătorilor, precum şi indici ai subiectivităţii naratorului prin care se marchează emoţional momentele de mare tensiune ale întâmplării relatate. « Istorisirea Zahariei Fântânarul » – care încheie şirul istorisirilor spuse la han, nu întâmplător, după părerea mea – mi se pare deosebit de relevantă pentru definirea conceptului de povestitor şi, implicit, a actului istorisirii. Lipsit de harul « vorbirii bogate », Zaharia