MARIO PUZO

NOROCOSUL PELERIN

Original: The Fortunate Pilgrim (1964)

Traducerea:
BOGDAN NICOLAE MARCHIDAN

Ediţia: I

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company

Mai 1995

ISBN 973-9164-91-9

—2—
 PREFAŢĂ

Îmi consider a doua mea carte, Norocosul Pelerin, cel mai

bun roman şi cel mai personal. S-a dovedit, de asemenea, să
fie cea mai interesantă dintre cărţile mele deoarece e plină de
surprize.
Când am început, planul era ca eu să fiu eroul. Trebuia să
fie povestea unui scriitor care lupta cu cele mai mari dintre
sărăcii, a cărui mamă, soră, şi fraţi au fost duşmani ai artei
sale, şi modul în care, în cele din urmă, el a reuşit în ciuda
lor. A fost scrisă pentru a arăta respingerea mea către
moştenirea mea italiană şi dispreţul meu acestor ţărani
analfabeţi din care am izvorât.
Dar ce surpriză a fost când am descoperit că mama mea s-
a dovedit a fi eroul cărţii. Şi că sora mea a fost mai cinstită,
demnă de încredere, şi mai curajoasă decât mine. În scris,
acei italieni imigranţi, care au lucrat doisprezece ore pe zi,
îmbrăcaţi în gri, îmbibaţi de sudoare, purtând mustăţi
ghidon mari, au avut demnitatea unor eroi. Cum s-a
întâmplat, nu am ştiut niciodată.
Toţi tinerii scriitori visează la nemurire – ca sute de ani în
viitor, noile generaţii le vor citi cărţile, şi află că viaţa lor s-a
schimbat, la fel ca viaţa mea, după ce am citit Fraţii
Karamazov, la vârsta de cincisprezece ani. Am jurat că nu voi
scrie niciun cuvânt care să nu fie absolut adevărat. Şi am
simţit că am realizat asta în Norocosul Pelerin. Am presupus
că o astfel de carte mă va face în mod automat bogat şi
faimos.
Am primit comentarii minunate. Dar apoi a venit surpriza:
Nu s-a întâmplat nimic. Nu am devenit bogat şi faimos. De
fapt, am fost mai sărac decât înainte. Am trebuit să lucrez în
două locuri de muncă în loc de unul.
Am fost furios pe mine. Mi-am regândit toată viaţa mea. De
ce ar interesa publicul căci am pus atât de mult de mine în
această carte, atât de multă grijă în fiecare propoziţie? De ce
ar trebui să-i pese familiei mele despre ce scriu, dacă nici
—3—
măcar nu-mi câştig pâinea de zi cu zi? De ce ar trebui să fie
indulgenţi cu extravaganţele mele? Şi publicului, de ce ar
trebui să le pese de tragediile care nu le reflectă propria
experienţă? Am ajuns la concluzia că am lucrat zece ani din
viaţă, din pură auto-indulgenţă. M-am gândit că cel mai
dispreţuit personaj din cultura italiană, un „chooch‖ – adică
un om care nu poate câştiga existenţa pentru sine sau
familia sa.
Dar apoi a venit o altă surpriză. Ca reacţie la dezamăgirea
mea, şi pentru a-mi hrăni familia, am decis să scriu un
bestseller. Să folosesc unele poveşti despre care mama – care
este eroina Pelerină, Lucia Santa – ni le spunea când eram
mici. Această carte a fost Naşul. Mi-a luat patru ani pentru a
scrie, încă lucrând în două locuri. Dar mi-am realizat scopul.
A devenit un bestseller, iar de data aceasta am devenit bogat
şi faimos. Am făcut ceea ce trebuia.
Dar au mai urmat şi alte surprize. Ori de câte ori Naşul
deschidea gura, în mintea mea auzeam vocea mamei mele.
Am auzit înţelepciunea ei, cruzimea ei, şi dragostea ei de
necucerit pentru familia ei şi de viaţă însăşi, calităţi
neevaluate la femei, la acel moment. Curajul şi loialitatea lui
Don, au venit de la ea; umanitatea lui a venit de la ea. Prin
personajele mele, am auzit vocile surorilor şi fraţilor mei, cu
toleranţa lor despre slăbiciunea umana. Aşa mi-am dat
seama că fără Lucia Santa, nu aş fi putut scrie Naşul.
Sunt treizeci de ani de când am scris Norocosul Pelerin.
Schimbările în cultură, iar schimbarea rolului femeii, precum
şi creşterea interesului despre subiectele etnice, au făcut
această carte în mai multe moduri contemporană. Experienţa
umană, sper, este nesfârşită.
Sunt extrem de flatat că Random House o republică după
atâta timp. Că deţine încă puterea, poate mai mult încă decât
atunci.
Am recitit cartea şi încă o iubesc, şi mai presus de toate o
iubesc pe mama şi o ţin în adevărată evlavie. A dus o viaţă
grea şi totuşi i-a plăcut. Ea este, pot vedea din acest punct de
vedere, în fiecare dintre cărţile pe care le-am scris. Şi ştiu
acum că nu eu sunt eroul din viaţa mea, ea este. După toţi
—4—
aceşti ani, greutăţile ei încă mă fac să plâng. Şi în carte se
spune despre cum a fost nedreptăţită.

— MARIO PUZO
Noiembrie 1996

—5—
 Pentru familia mea
şi pentru Norman

—6—
 „În adâncul sufletului fiecărei fiinţe
umane, din cea mai fragedă pruncie şi
până în mormânt, există ceva de neînfrânt
– în ciuda tuturor crimelor comise, suferite
şi mărturisite –, o speranţă că ei nu i se va
face niciun fel de rău, ci numai bine. Această
speranţă este ceea ce are sacru fiecare om,
mai presus de orice altceva.‖

SIMONE WEIL

—7—
PARTEA ÎNTÂI

—8—
 CAPITOLUL 1

Larry Angeluzzi dădu, mândru, pinteni calului său negru,

printr-o trecătoare formată din două şiruri imense de case. În
faţa fiecărei clădiri, izolaţi pe porţiunile lor de trotuar
albastru, copiii se opriră din joacă şi-l priviră cu admiraţie.
Larry îşi agită felinarul roşu cu mişcări ample în formă de arc
de cerc; de sub copitele calului ieşiră scântei când acestea
bocăniră pe şinele de cale ferată montate pe caldarâmul lui
Tenth Avenue1. În urma calului, a călăreţului din şa şi a
felinarului său, venea încet lungul tren de marfă, croindu-şi
drum înspre nord dinspre depoul St. John’s Park de pe
strada Hudson.
În 1928, Căile Ferate Centrale din New York foloseau
străzile oraşului ca să tranziteze garnituri de tren înspre nord
sau sud, folosindu-se de agenţi călare care mergeau înaintea
trenurilor şi avertizau populaţia de trecerea lor. Peste câţiva
ani această situaţie avea să se schimbe, prin construirea
unui pasaj de trecere suspendat. Neştiind, însă, că era
printre ultimii „vestitori‖, şi că urma curând să devină o biată
pagină de istorie urbană, Larry Angeluzzi călărea în şa drept
şi arogant, ca un cowboy din Vest. Pintenii săi erau albi, era
încălţat cu bocanci solizi şi pe cap purta, în loc de sombrero,
o şapcă cu cozoroc, plină de insigne. Pantalonii lui albaştri
erau prinşi la glezne cu agrafe mari şi strălucitoare.
Galopă uşor prin seara fierbinte de vară. Cimentul
oraşului era deşertul lui. Pretutindeni se vedeau femei, stând
la o mică bârfă aşezate pe cutii de lemn, bărbaţi, pe la colţuri
de stradă, pufăind din trabuce, copii riscându-şi viaţa în
diverse jocuri periculoase sau părăsindu-şi spaţiile lor izolate
ca să se caţere pe trenul în mişcare. Acţiunea se petrecea în
lumina gălbui ceţoasă a felinarelor de stradă şi a becurilor
albe din vitrinele magazinelor de dulciuri. La fiecare

1 Tenth Avenue – denumire americană a unei străzi, de lăţimea unui

bulevard. Echivalent cu „bulevardul al zecelea‖ (n.tr.).
—9—
intersecţie de străzi, dinspre Twelfth Avenue 2, bulevard aflat
pe malul râului Hudson, sosea o boare de aer proaspăt care
înviora calul şi călăreţul şi răcorea locomotiva, neagră şi
încinsă ce şuiera în chip de avertisment în spatele lor.
În dreptul Străzii 27, în peretele de case din dreapta lui
Larry Angeluzzi apăru o spărtură. În spaţiul creat se afla
parcul Chelsea, plin până la refuz cu forme întunecate
ghemuite, copii ce şedeau direct pe pământ ca să vadă filmele
proiectate gratis, pe un ecran uriaş, de către compania
Hudson Guild Settlement House. În trecere, Larry Angeluzzi
zări un cal şi un călăreţ monstruoşi, scăldaţi în lumina unui
soare artificial, gonind ca un fulger către el. Simţi cum calul
lui tresare alarmat când prinse de veste că spre el se
îndreptau acele năluci mari. Imediat, însă, ajunseră la
intersecţia cu Strada 28 şi zidul de case se refăcu.
Larry mai avea puţin până acasă. Trebuia doar să mai
ajungă la pasajul pietonal ce unea Tenth Avenue cu Strada
30; după ce avea să treacă pe sub pod avea să fie acasă, cu
munca terminată. Îşi aşeză mai bine şapca pe cap şi se
îndreptă în şa. Toţi oamenii ce stăteau pe trotuarul dintre
străzile 30 şi 31 erau rudele şi prietenii lui. Îşi îndemnă calul
la galop.
Trecu uşor pe sub pasaj şi le făcu semn cu mâna copiilor
care stăteau agăţaţi de piloane, deasupra capului lui Larry.
Îşi determină calul să se ridice pe picioarele dindărăt pentru
lumea de pe trotuarul din dreapta, apoi întoarse animalul
către stânga în depoul deschis, plin cu şine de cale ferată, ce
forma un câmp de oţel până la râul Hudson.
În spatele lui, uriaşa locomotivă neagră pufăia norişori albi
de abur. Ca printr-o minune, podul şi copiii dispărură. În
urma lor se auziră mici ţipete de încântare ce se înălţară
către stelele de-abia vizibile. Imediat, însă, trenul coti în
depou, podul reapăru şi roiurile de copii se năpustiră pe
scări în jos ca s-o ia la fugă în lungul străzii.

2 Twelfth Avenue – vezi nota de la Tenth Avenue. Echivalentul românesc

ar fi „bulevardul al doisprezecelea‖ (n.tr.).
— 10 —
 Larry îşi legă calul de o bară aflată lângă cabina acarului şi
se aşeză pe o bancă, sprijinindu-se de zidul construcţiei. De
cealaltă parte a şoselei, lumea familiară pe care o iubea se
trezea la viaţă bucăţică cu bucăţică.
Brutăria strălucitor luminată se găsea la colţul Străzii 30,
iar standul de vânzare cu răcoritoare era înconjurat de copii.
Il panettiere în persoană umplea paharele de hârtie albă cu
cuburi de gheaţă cireşii, gălbui pal sau alb strălucitor.
Patronul nu se zgârcea la porţii, căci era bogat şi participase
chiar şi la curse ca să-şi mărească capitalul.
Lângă brutărie, către Strada 31, se afla băcănia, cu
vitrinele pline de rotocoale galbene de parmezan înfăşurate în
pânză cerată şi strălucitoare şi bucăţi mari de şuncă
cărnoasă, atârnând învelite cu diverse hârtii colorate. După
aceea urma frizeria, acum închisă clientelei, dar deschisă
practicării jocurilor de noroc. Frizerul era un individ pasionat
de meserie, permanent invidios pe orice scăfârlie tunsă care
nu purta amprenta foarfecelor sale. Caldarâmul era ocupat
de copii ce se agitau ca nişte furnici, iar femeile, greu de
observat în întuneric, stăteau adunate în mici ciorchini în
faţa fiecărei uşi de intrare în case. Din mijlocul fiecărui astfel
de ciorchine se înălţa în văzduh un zumzet de voci agitate.
Dinspre şinele de cale ferată îşi făcu apariţia acarul, care
semăna cu-n pitic, şi care anunţă:
— În seara asta gata cu trenurile, puştiule.
Larry dezlegă calul, se căţără în şa şi înghionti animalul să
se întoarcă şi să se ridice pe picioarele dinapoi.
Înălţându-se în aer odată cu calul, Larry avu senzaţia că
zidul de vest al marelui oraş se unduieşte şi se răstoarnă
către el, precum o uriaşă pânză de tablou. La etajul de sus al
clădirii din faţa lui, în dreptul ferestrei deschise a propriului
apartament, Larry zări forma întunecată a celui care trebuia
să fi fost fratele lui mai mic, Vincent. Larry făcu semn cu
mâna dar nu primi niciun răspuns până ce nu făcu semn din
nou. Pe toată lungimea faţadei nu se vedeau decât câteva
dreptunghiuri luminoase. Toată lumea era jos în stradă şi
toţi se uitau la el. Îşi plesni calul peste gât şi porni în galop
pe caldarâmul lui Tenth Avenue, către grajdul de pe Strada
— 11 —
36.

În aceeaşi seară, dar mai devreme, pe la asfinţit, în timp ce

Larry Angeluzzi îşi înşeua calul în St. John’s Park, mama lui,
Lucia Santa Angeluzzi-Corbo, de asemenea mamă a Octaviei
şi a lui Vincenzo Angeluzzi, văduvă a lui Anthony Angeluzzi,
actualmente soţie a lui Frank Corbo şi mama celor trei copii
ai lui, pe nume Gino, Salvatore şi Aileen, se pregătea să plece
din apartament, să se ascundă de înăbuşitoarea căldură a
verii, să-şi petreacă seara cu vecinii la o mică bârfă şi, mai
important decât toate, să-şi păzească copiii în timp ce aceştia
se jucau în bezna străzilor oraşului.
În seara asta, Lucia Santa se simţea în largul ei, căci vara
era anotimpul cel bun – copiii nu se îmbolnăveau niciodată
de răceală sau gripă, nu trebuia să-şi facă griji în legătură cu
hainele călduroase, mănuşile şi cizmele de protecţie contra
zăpezii iernii, şi nici cu banii pentru cheltuielile şcolare. La
cină toată lumea îi dădea zor să-nfulece ca să evadeze din
camerele lipsite de aer, alăturându-se larmei şi vieţii străzii.
Dispăreau certurile de seară. Deoarece era aproape
întotdeauna goală, casa era uşor de ţinut curată. Pentru
Lucia Santa, însă, şi mai important era că avea propriile ei
seri libere; strada se transforma într-un loc de întâlniri, iar
vara într-un anotimp în care vecinii deveneau prieteni. Ca
atare, după ce-şi strânsese părul negru într-un coc,
îmbrăcată cu o rochie neagră curată, ea apucă un scaun de
bucătărie fără spătar şi coborî cele patru rânduri de trepte ca
să se aşeze în faţa casei.

Fiecare locuinţă era un adevărat sat în miniatură; fiecare

avea grupul ei de femei, îmbrăcate toate în negru, şezând pe
scaune şi tot felul de cutii, şi bârfind. Toate femeile îşi
aminteau poveşti vechi şi se certau între ele pe tema moralei
şi a societăţii, luându-şi întotdeauna exemple din satul de
munte aflat în sudul Italiei de unde plecaseră cu mulţi ani în
urmă. Şi cum mai ştiau să împodobească exemplele pe care
le dădeau! Câteva mostre: Cum s-ar fi descurcat taţii lor cu
problemele pe care le înfruntau ele în fiecare zi? Sau mamele
— 12 —
lor cu mâinile lor iuţi şi grele? Câte ţipete s-ar fi auzit dacă
ele ca fiice ar fi îndrăznit să se comporte precum aceşti copii
americani? Ele nici nu s-ar fi încumetat să se gândească
măcar la vreo obrăznicie.
Femeile vorbeau despre copiii lor ca despre nişte străini.
Coruperea celor inocenţi de către Noul Continent era un
subiect la modă. O altă mostră: Felicia, care locuia la colţul
Străzii 31. Ce fel de fiică era asta care nu-şi scurtase luna de
miere când fusese înştiinţată, de către propria mamă, că
naşa sa se îmbolnăvise grav? O adevărată curvă. Nu, nu, nu
era o interpretare răuvoitoare a unor vorbe. Chiar mama
Feliciei povestise întâmplarea. Şi cum era cu fiul, sărăcuţul
de el, care nu mai putuse să aştepte un an ca să se însoare,
aşa cum îi poruncise tatăl lui? Ahh, lipsa de respect! Figlio
disgraziato. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în Italia. Tatăl
şi-ar fi ucis fiul insolent; da, l-ar fi ucis! Cât despre fată? În
Italia – şi aici mama Feliciei se apuca să jure cu voce
fremătând de pasiune, deşi evenimentele se încheiaseră în
urmă cu trei ani, naşa îşi revenise, şi apăruseră şi nepoţi
care să-i lumineze viaţa – ahh, în Italia mama ar fi tras-o de
păr pe curvă din camera nupţială şi ar fi cărat-o aşa până ce
ar fi băgat-o în spital. Ah, Italia, Italia! Cât se schimbase
lumea în rău! Datorită cărei nebunii îşi părăsiseră ele
pământul natal, unde taţii porunceau şi mamele erau tratate
cu respect de către copii?
Când îi venea rândul, fiecare femeie povestea o istorie
despre insolenţă şi sfidare, pozându-se pe sine într-o eroină
care suferise enorm. Până la urmă copiii scăpau de demoni,
salvaţi prin aplicarea disciplinei italiene – cureaua de ascuţit
briciul sau, cum se mai numea ea, „tackeril-ul”. La sfârşitul
fiecărei poveşti, fiecare femeie se autocăina, jeluindu-se.
Mannaggia America! – Blestemată să fie America! Cu toate
astea, în noaptea fierbinte de vară, vocile lor răsunau cu o
speranţă şi o vigoare neîntâlnite în patria natală. Aici şi acum
existau bani în bancă, copiii ştiau să scrie şi să citească, iar
nepoţii puteau ajunge chiar profesori dacă totul mergea bine.
Vorbeau toate cu o loialitate oarecum ruşinată despre
obiceiuri pe care ele însele le aruncaseră la gunoi.
— 13 —
 Adevărul: Aceste tărănci venite din satele montane ale
Italiei, ale căror taţi şi bunici muriseră în aceleaşi încăperi în
care se născuseră ele, iubeau oţelul şi betonul marelui oraş,
mugetul trenurilor în goană pe şinele de pe stradă, luminile
farului din Palisade, de vizavi de râu. Copile fiind, trăiseră
însingurate într-o ţară atât de săracă încât oamenii
ajunseseră să caute chiar şi pe cele mai abrupte pante ale
munţilor o modalitate de a-şi făuri o existenţă.
Îndrăzneala le eliberase. Erau pionieri, deşi nu aveau
sentimentul că erau americance şi nici nu simţiseră
adevăratul pământ al acestei ţări sub picioarele lor. Se
mişcau triste într-o lume în care limba le era străină şi în
care copiii lor deveneau membrii unei alte rase. Era un preţ
care trebuia plătit.
În toată această zarvă, Lucia Santa rămase tăcută. O
aştepta pe prietena şi aliata ei, Zia Louche. Se odihnea,
păstrându-şi forţele pentru lungile ore de sporovăială veselă
care o aşteptau. Seara era abia la început şi nimeni n-avea
să se întoarcă în case înainte de miezul nopţii. Abia atunci
aveau să se răcorească şi camere le în care dormeau. Îşi
încrucişă mâinile în poală şi-şi întoarse faţa către adierea
blândă ce se făcea simţită dinspre râu, mai jos de Twelfth
Avenue.
Minionă, dolofană, arătoasă, Lucia Santa se simţea în
depline puteri fizice, psihice şi morale; era curajoasă şi n-
avea frică de viaţă şi de pericolele acesteia. Nu era însă o
naivă sau o nesăbuită. Era energică, avea experienţă, era
atentă la ce se întâmpla în jurul ei, bine dotată cu ceea ce era
necesar ca să-şi asume marea responsabilitate a creşterii
familiei ei numeroase până la stadiul în care aveau să fie toţi
adulţi şi liberi. Singura ei slăbiciune era lipsa acelei viclenii şi
răutăţi care pentru multă lume înseamnă mai mult decât
nişte virtuţi.
Cu douăzeci de ani în urmă, pe când avea numai
şaptesprezece ani, Lucia Santa îşi părăsise căminul ei din
Italia. Traversase cele trei mii de mile de ocean întunecat
către o ţară şi un popor ciudat şi începuse o viaţă alături de
un bărbat pe care-l cunoscuse numai în fragedă pruncie,
— 14 —
când se jucaseră împreună.
Îşi spusese adeseori povestea, dând din cap, mirată de
propria furie, şi totuşi cu o oarecare mândrie în voce.
La un moment dat, tatăl ei o anunţase, cu duritate, pe ea,
care era fiica lui favorită, că nu mai putea să aibă o zestre de
nuntă. Ferma era prea săracă. Existau datorii mari, şi
perspectivele păreau şi mai sumbre. Ca atare, nu-i rămânea
decât şansa unui soţ orbit de iubire.
În acea clipă îşi pierduse orice respect pentru tatăl ei,
pentru casa ei şi pentru ţara ei. O mireasă fără dotă era o
ruşine la fel de mare ca o mireasă sculându-se în noaptea
nunţii din pat fără a fi avut nici cea mai mică sângerare. Era
mai rău chiar, căci o sângerare se mai putea aranja, dacă se
lucra cu şiretenie. Ce bărbat, însă, ar fi luat o femeie ce purta
cu ea stigma unei sărăcii lucii?
Numai săracii pot înţelege ruşinea sărăciei, mai mare decât
ruşinea celui mai grozav păcat, căci păcătosul, înfrânt de eul
interior, are şansa de a se căi de fapta sa. Săracii, însă, sunt
cu adevărat nişte învinşi: de către lumea lor, de către
padrones ai lor, de către noroc şi de către timp. Sunt nişte
cerşetori ce au permanentă nevoie de milă. Pentru săracii
care au fost aşa din moşi strămoşi, nobilitatea muncii
cinstite e doar o legendă. Povara lor îi duce, inevitabil, la
umilinţă şi ruşine.
Pe Lucia Santa o cuprinsese disperarea, în ciuda faptului
că-şi vărsase năduful printr-o furie devastatoare, tipic
adolescentină. Atunci sosise o scrisoare din America; un
băiat de la o fermă învecinată, tovarăşul ei de joacă din
copilărie, îi scria şi o invita alături de el pe Noul Continent.
Reuşise să capete şi acordul ambilor părinţi.
Aşa se face că, într-o zi cu soare, Lucia Santa şi alte două
fete din sat au fost escortate la primărie, apoi la biserică, de
către părinţii, mătuşile şi surorile lor, înlăcrimaţi cu toţii.
Cele trei fete s-au urcat la bordul unui vas şi au pornit la
drum, mirese prin procură, deja americance prin lege, din
Napoli către New York.

Ca în vis, Lucia Santa intrase într-o ţară de piatră şi oţel.

— 15 —
În aceeaşi noapte se culcase cu un străin care-i era soţ legal,
după care născuse doi copii şi rămăsese însărcinată cu cel
de-al treilea când el se lăsase, din neglijenţă, omorât într-
unul dintre acele accidente ce stăteau la baza construirii
Americii. Acceptase totul fără a-şi plânge de milă. E adevărat
că se lamentase, dar asta nu însemna acelaşi lucru; pur şi
simplu implorase soarta pentru un pic de îndurerare.
Văduvă, cu burta la gură, tânără încă, cu nimeni alături
care s-o ajute, nu sucombase în faţa groazei şi a disperării.
Avusese o tărie ieşită din comun, neobişnuită la femei, să
înfrunte adversitatea destinului. Nu era, însă, o fiinţă de
piatră. Soarta n-o acrise; acreala era rezervată pentru
prieteni şi vecini – aceiaşi vecini cu care împărţea, atât de
intim acum noaptea de vară.
Ahh, tinerele neveste, tinerele mame, toate celelalte tinere
italience aflate într-o ţară ciudată! Ce mai prietene de
nădejde erau! Cum mai alergau din apartament în
apartament, în sus şi-n jos pe scări, dintr-o casă în alta.
— Cara Lucia Santa, gustă din felul ăsta nemaipomenit –
un platou pe care se odihnea un sos nou, sau pască făcută
cu germeni de grâu, cu brânză închegată şi glazurată cu o
crustă făcută din ouă, sau, în câte o zi de sărbătoare,
budincă cu bucăţele de carne şi sos de roşii. Câtă agitaţie,
câte complimente şi ceşti de cafea şi destăinuiri şi promisiuni
de bună năşie a viitorului nou-născut. După tragedie, însă,
după mila şi condoleanţele de la început, Lucia Santa
descoperise adevărata faţă a lumii.
Saluturile au devenit reci, uşile i s-au închis în nas şi
potenţialele naşe au dispărut. Cine ar fi dorit să fie prietenă
cu o văduvă tânără şi îndurerată? Preferaseră să-şi păzească
soţii slabi de înger şi să evite posibilele chemări în ajutor. În
acel cartier viaţa era rigidă; o tânără femeie fără un soţ era
periculoasă. Putea suci minţile bărbaţilor, deposedându-i de
bani şi de bunuri, ca o lipitoare însetată de sânge. A nu se
înţelege că erau rău intenţionate; demonstrau numai acea
prudenţă a săracului, de care e atât de uşor să-ţi baţi joc
când nu-i înţelegi frica organică.
O singură prietenă i-a stat aproape. Zia Louche, o văduvă
— 16 —
bătrână, fără copii. Ea a sărit în ajutorul ei, ea a fost naşa lui
Vincenzo când acesta s-a născut, ea i-a cumpărat finului un
minunat ceas de aur la Confirmare 3, astfel încât Lucia Santa
să-şi poată ţine capul sus; un astfel de cadou însemna
respect şi credinţă. Zia Louche a fost, însă, doar o floare rară.
După ce a trecut perioada de doliu, Lucia Santa a început să
vadă lumea cu ochi noi. A devenit mai înţeleaptă.
Timpul a vindecat rănile şi acum era din nou prietenă cu
toate. Poate că – cine ştie? – tânăra văduvă fusese prea aspră
în judecata ei, căci aceleaşi vecine, adevărat, în propriul lor
interes, o ajutaseră să găsească un al doilea soţ care să-i
hrănească şi să-i îmbrace copiii. A existat şi cununie la
biserică. Aceleaşi vecine i-au organizat o nemaipomenită
petrecere de nuntă. Cu toate astea, Lucia Santa nu s-a mai
lăsat niciodată fără arme în faţa lumii.

Aşa se face că acum, în această seară zăpuşitoare de vară,

cu primul ei rând de copii crescuţi şi aflaţi în siguranţă, cu
cel de-al doilea rând trecut de pruncie, cu excepţia Lenei, şi
cu ceva bani puşi deoparte într-o căsuţă poştală, după
douăzeci de ani de luptă şi suferinţi, Lucia Santa Angeluzzi-
Corbo se bucura de acea prosperitate pe care săracii o
atingeau, de obicei, după un asemenea e fort încât, odată
ajunşi acolo, credeau că bătălia e câştigată şi că viaţa le era
la adăpost, cu puţină grijă. Lucia Santa îşi trăise deja viaţa;
pentru ea povestea se încheiase.

Ajunge! Iat-o pe Zia Louche, completând cercul. Lucia

Santa deveni atentă, pregătindu-se să ia parte la şueta
aprinsă. O văzu, însă, pe fata ei, Octavia, venind dinspre
colţul Străzii 30 şi trecând de panettiere şi de vitrina lui, de
sticlă roşie, cu pizza şi cutii gălbui de suc de lămâie. După
asta Lucia Santa nu-şi mai văzu fiica. Pentru o clipă, privirea
îi fu atrasă de tejgheaua de lemn a panettiere-ului, sclipind
din pricina monedelor de argint şi cupru înşirate pe ea. Simţi

3 Confirmare – ritual în Biserica Catolică de întărire a botezului (n.tr.).

— 17 —
un scurt acces de mânie la gândul că ea n-avea să posede
niciodată o asemenea comoară şi că acel brutar urât avusese
parte de o soartă atât de generoasă. După aceea, însă, o zări
şi pe nevasta lui – bătrână, cu mustaţă, nemaiputând să aibă
copii – păzind tejgheaua, cu ochi de scorpie ce aruncau săgeţi
de foc în noaptea de vară.
Lucia Santa o simţi pe Octavia aşezându-se lângă ea pe
scaunul fără spătar; şoldurile şi coapsele li se atinseră.
Gestul o irita întotdeauna pe mamă, dar fiica s-ar fi simţit
jignită dacă s-ar fi mişcat din loc, aşa că acceptă situaţia.
Văzându-şi fiica cât de frumoasă e, îmbrăcată în stil
american, se uită la vechea ei amică Zia Louche cu un
zâmbet în care se putea desluşi mândrie şi o tuşă de ironie.
Atentă la tot şi păstrând o tăcere respectuoasă, Octavia zări
acel zâmbet şi-l înţelese. Cu toate astea, fu din nou tulburată
de felul de a fi al maică-sii.
Ca şi cum maică-sa ar fi înţeles că Octavia vroia să fie tot
ceea ce nu erau aceste femei! Cu naivitatea şi spiritul de
frondă tipice tinerilor, purta un costum bleu ce -i ascundea
bustul şi-i încadra rotunjimea şoldurilor. Purta mănuşi albe,
aşa cum o învăţase profesoara de la liceu. Avea sprâncene
negre şi groase, lăsate nepensate. Îşi ţinea buzele ei roşii şi
pline presate una de alta şi adoptase o expresie serioasă a
ochilor – totul ca să-şi ascundă senzualitatea explozivă ce ar
fi constituit un subiect de bârfă pentru femeile din jurul ei.
Octavia pricepuse că nevoia meschină a acestor femei de a
diseca pe toată lumea reducea la tăcere orice alte nevoi şi
simţea o nesfârşită milă pentru aceste fiinţe ce duceau o
viaţă lipsită de vise, de plăcerile patului conjugal şi chinuite
de roiuri de copii.
Asta n-avea să fie soarta ei. Stătu acolo cu capul plecat,
ascultând, ca o Iudă; dându-se drept fidela lor, îşi pregătea
trădarea şi evadarea.
Având acum numai femei în jurul ei, Octavia îşi scoase
haina; cămaşa albă cu jaboul tivit cu roşu era mai
seducătoare decât şi-ar fi imaginat. Nicio deghizare nu i-ar fi
putut ascunde amploarea bustului. Faţa senzuală, coroana
de şuviţe şi bucle negre albăstrui a părului, ochii mari şi
— 18 —
languroşi, toate acestea anulau severitatea costumului. Nici
dacă ar fi vrut n-ar fi fost mai provocatoare decât aşa cum
era acum, în inocenţa ei.
Lucia Santa luă haina şi o împături pe braţ într-un gest de
iubire maternă, ce însemna în acelaşi timp posesiune şi
dominare. Mai presus de toate, însă, era un gest de
împăcare, căci, mai devreme în acea seară, mamă şi fiică se
certaseră.
Octavia vroia să urmeze şcoala la seral ca să înveţe pentru
a deveni profesoară. Lucia Santa refuzase să-i acorde
permisiunea. Nu; avea să se îmbolnăvească dacă muncea
ziua şi învăţa seara.
— De ce? De ce? întrebase mama. Tu eşti o croitoreasă
atât de frumoasă şi câştigi bani buni.
Mama se opusese mai mult dintr-o superstiţie. Octavia
apucase deja pe un drum. Viaţa nu îţi acordă prea multe
şanse şi dacă vrei să schimbi drumul pe care ai pornit, îţi
asumi un mare risc. Te pui la dispoziţia sorţii. Fiica ei era
prea tânără ca să-nţeleagă toate astea.
Pe neaşteptate, oarecum ruşinată, Octavia declarase:
— Vreau să fiu fericită.
La aceste cuvinte, femeia mai în vârstă se înfuriase şi
devenise dispreţuitoare – redevenise acea mamă care căutase
întotdeauna să se opună căilor ciudate alese de fiica ei, care
îşi bătuse joc de faptul că Octavia citea cărţi şi care lua în
derâdere costumele croite şi purtate de aceasta. În replică,
Lucia Santa se apucase să o ironizeze pe Octavia, imitând
perfect superficialitatea unei fetiţe care n-ar fi ştiut despre ce
era vorba:
— Vrei să fii fericită. Apoi, în italiană, cu seriozitate: Slavă
Domnului că eşti în viaţă.

Octavia acceptă gestul împăciuitor al maică-sii şi rămase

pe loc, şezând graţioasă, cu mâinile una peste alta în poală.
Amintindu-şi de acea ceartă, medită câteva clipe la misterul
faptului că maică-sa vorbea o engleză perfectă când îşi
ironiza copiii. Cu colţul ochiului, Octavia îl zări pe Guido,
brunetul fiu al brutarului, croindu-şi drum către lumina
— 19 —
împrăştiată de cămaşa ei albă. În mâna lui bronzată şi
puternică ţinea un cornet înalt cu îngheţată de lămâi şi
portocale, pe care i-l dărui Octaviei cu o înclinare
respectuoasă a capului, şoptind în grabă ceva de genul: „nu-
ţi păta cămaşa‖, după care se grăbi să se întoarcă la magazin
ca să-şi ajute tatăl. Octavia zâmbi, gustă din îngheţată de
câteva ori, mai mult din politeţe, şi pasă cornetul maică-si,
care avea pasiune pentru îngheţate şi consuma astfel de
produse cu lăcomia unui copil. Întrerupt o clipă, bâzâitul
vocilor de femei reveni la normal.
Tatăl ei vitreg dădu colţul străzii şi intră pe bulevard,
împingând de la spate căruciorul bebeluşului. Octavia îl
urmări plimbându-se între intersecţia cu Strada 31 şi cea cu
Strada 30. Pe cât o tulburau ironiile maică-si, pe atât o
nedumerea tandreţea tatălui ei vitreg, căci îl ura, ca pe
cineva crud, ticălos şi rău. Îl văzuse lovind-o pe maică-sa şi
comportându-se ca un tiran cu copiii lui vitregi. Octavia
păstra, vie încă, senzaţia ei din copilărie că măritişul maică-
si cu acest individ urmase prea rapid morţii tatălui ei
adevărat.
Vroia să se uite la făptura adormită în cărucior, la acea
soră mai mică pe care o iubea cu pasiune, cu toate că era
copilul tatălui ei vitreg. Nu putea suferi, însă, să-i vorbească
acelui bărbat şi nici să-i privească ochii albaştri şi reci şi faţa
colţuroasă şi aspră. Ştia prea bine că tatăl ei vitreg o ura la
fel de mult precum îl ura ea pe el, şi mai ştia că se temeau
unul de altul. El niciodată nu-ndrăznise s-o lovească, aşa
cum îl mai plesnea din când în când pe Vinnie. Nu i-ar fi
păsat de loviturile pe care i le administra fiului lui vitreg dacă
s-ar fi comportat ca un tată în alte privinţe. El, însă, aducea
cadouri pentru Gino, Sal şi Aileen şi niciodată pentru
Vincent, deşi acesta era încă un copil. Îl ura pentru că nu-l
lua niciodată pe Vincent cu el la plimbare sau la frizer, aşa
cum făcea cu copiii lui naturali. Se temea de el pentru că era
ciudat – el era străinul misterios şi rău din romane, italianul
cu ochi albaştri şi cu un chip mefistofelic; în ciuda acestor
temeri, Octavia ştia că el era în realitate un ţăran analfabet,
un biet imigrant demn de dispreţ, care-şi dădea aere. Într-o
— 20 —
zi îl văzuse la metrou prefăcându-se că citeşte un ziar. Fugise
atunci cât putuse de repede acasă ca să-i relateze maică-si
evenimentul, cu dispreţ în voce şi râzând. Aceasta se
mulţumise să zâmbească straniu şi nu-i răspunsese.

Una dintre femeile îmbrăcate în negru se apucă să spună o

poveste despre o tânără ticăloasă (născută în America,
evident). Octavia ciuli urechile.
— Da, da, rosti femeia. Erau căsătoriţi de o lună şi tocmai
se terminase călătoria de nuntă. Oh, ea-l iubea. Obişnuia să
stea pe genunchii lui, în casa mamei lui. Când se ducea în
vizită acolo se juca cu mâna lui. Cam aşa…
Femeia îşi apropie palmele ridate, cu degete noduroase,
una de alta într-un gest obscen.
— … şi după aia se duceau să danseze în biserică.
Tâmpenia acelor preoţi tineri care nici măcar nu vorbesc
italieneşte! La un moment dat soţul ei a câştigat un premiu
pentru că intrase în acea biserică. A luat premiul şi a căzut
la pământ mort. Biata lui inimă fusese mereu bolnavă.
Maică-sa îl avertizase mereu şi se-ngrijise de el. Acum, însă,
se zvoneşte că tânăra mireasă dansează cu un alt bărbat.
Aleargă ea lângă prea iubitul ei soţ? Ţipă. Strigă: „Nu, nu. Nu
pot‖. Se teme de moarte ca un copil, nu ca o femeie. Cel iubit
zace, singur, în propriul lui pişat, dar ea nu-l mai iubeşte.
Ţipă ca din gură de şarpe: „Nu, n-o să mă uit la el‖.
Muşcată de şarpele ironiei, Zia Louche rosti:
— Ah! Poţi să fii sigură, însă, că s-a uitat la „a lui‖ când „a
lui‖ era încă vioaie.
Femeile izbucniră toate într-un hohot imens de râs,
atrăgând invidia celorlalte grupuri de femei. Octavia se simţi
dezgustată şi furioasă de faptul că până şi mama ei zâmbise,
încântată de această glumă proastă.
Se întoarseră la lucruri mai serioase. Lucia Santa şi Zia
Louche luară poziţie împotriva restului găştii asupra unui
subiect intrat de acuma în istorie, şi anume detaliile legate de
un scandal petrecut cu douăzeci de ani înainte, dincolo de
ocean, în Italia. Pe Octavia o amuză să vadă că maică-sa o
apără pe Zia Louche şi că aceasta dă o adevărată bătălie,
— 21 —
tratându-se reciproc precum două ducese. Maică-sa se-
ntorcea către Zia Louche şi întreba plină de respect:
— E vero, Comare?
La rândul ei Zia răspundea:
— Si, signora.
Nicio altă femeie nu beneficia de un asemenea respect.
Octavia ştia de relaţia aflată în spatele acestui mod de
adresare, ştia că maică-sa era recunoscătoare pentru
ajutorul primit în orele acelea de grea cumpănă.
Curând, însă, discuţia degeneră şi Octavia se plictisi. Se
ridică să-şi privească sora vitregă, uitându-se fix la cărucior
şi neacordându-i nicio atenţie tatălui ei vitreg. Se uită la
bebeluş cu tandreţe, cu o emoţie pe care n-o simţise nici
măcar pentru Vincent. După asta se îndreptă către colţul
Străzii 31 ca să se uite după Gino. Îl văzu jucându-se, şi-l
văzu şi pe Sal, şezând la curbă pe bordură. Îl luă pe Sal şi-l
duse înapoi la maică-sa. Lipsea Vinnie. Privind în sus, îl văzu
mult deasupra ei, aşezat pe pervazul ferestrei
apartamentului, nemişcat, cu o expresie întunecată pe faţă,
supraveghindu-i pe toţi.
Sobru, Frank Corbo îşi urmări fata vitregă aplecându-se
deasupra copilului lui. Un individ ciudat, cu ochi albaştri,
subiect de ironii (care bărbat italian îşi mai plimba bebeluşul
în cărucior seara?), analfabet, cam încet la minte, el privea
frumuseţea oraşului de beton printr-o ceaţă neagră. Simţea
ura fiicei vitrege fără a urî în schimb. Faţa colţuroasă tăinuia
o durere devoratoare şi tăcută. Viaţa lui era un vis de
frumuseţe simţit şi neînţeles, de iubire transformată în
cruzime. Comorile vieţii treceau pe lângă el ca nişte năluci,
iar lumea era o entitate total separată de el. În căutarea
eliberării, era oricând în stare să părăsească oraşul şi să-şi
abandoneze familia. Visa că se furişează noaptea din casă, că
ia un camion şi dispare fără un cuvânt, fără a se certa şi fără
a da cu pumnul. Îşi dorea să muncească undeva, pe câmpul
verde şi nesfârşit, să obţină pacea interioară cu ajutorul
dragostei pentru pământ, să-şi refacă forţele.
Suferea. Suferea aşa cum suferă un surdo-mut care ar
vrea să cânte văzând frumuseţea şi care nu poate ţipa când îl
— 22 —
doare ceva. Se simţea plin de dragoste dar nu putea oferi
mângâiere. Prea mulţi oameni dormeau în camerele din jurul
lui şi prea multe fiinţe se plimbau pe străzile pe care mergea
şi el. Adeseori avea coşmaruri cumplite. Îmbrăcaţi în negru,
nevasta şi copiii lui îl înconjurau şi scoteau fiecare din
mijlocul frunţii câte un pumnal. Atunci ţipa în somn.
Era târziu, foarte târziu; copiii trebuiau să fie în pat dar
era încă pre cald. Frank Corbo îşi privi fiul, pe Gino, alergând
ca nebunul într-un fel de joacă de-a leapşa, imposibil de
înţeles pentru tată, aşa cum erau de neînţeles graiul
american al copilului, cărţile şi ziarele, culoarea cerului de
seară, splendoarea nopţii de vară şi toate bucuriile lumii de
care el se simţea desprins, căci pentru el toate acestea aveau
un gust al durerii. Lumea era un imens mister. Marile
pericole, în faţa cărora alţii ştiau să-şi protejeze copiii, îl
dărâmau pe el şi pe cei dragi lui. Duritatea vieţii îi învăţa
copiii să-l urască.
Cu toate astea, acest tată continua să plimbe căruciorul
înainte şi-napoi, neştiind că în curând va fi mântuit.
Habar n-avea că undeva în profunzimile trupului lui, în
micuţele celule misterioase ale creierului, se forma o nouă
lume. Treptat, zi după zi, durere după durere, frumuseţe
pierdută după frumuseţe pierdută, zidurile lumii de care se
temea atât de mult se fărâmiţau în negura minţii sale. În mai
puţin de un an o nouă lume fantastică avea să răsară, în
care el avea să fie şi dumnezeu şi rege, în care inamicii lui
aveau să i se încline cu teamă şi respect, iar cei dragi aveau
să fie pentru totdeauna pierduţi, deşi această pierdere n-avea
să fie nici simţită şi nici plânsă. Avea să fie o lume haotică, în
care el se va afunda în extaz, uitând de misterele şi frica
celeilalte lumi. Avea să fie liber.
Astfel de evenimente, însă, se întâmplă dintr-odată, şi
nimeni şi nimic nu te avertizează dinainte. Ca atare, în
această noapte, Frank îşi punea nădejdea într-un viitor
moment de evadare, aşa cum făcuse cu mult timp înainte, în
Italia, când era doar un băieţel.

Pentru copii, lumea are o lumină specială, iar sunetele ei

— 23 —
sunt magice. Gino Corbo alerga printre zgomote de motoare
şi luminile felinarelor de stradă, auzea tinere fete râzând şi se
juca, cu atâta pasiune, încât îl durea capul. Fugea înainte şi
înapoi pe Strada 31, încercând să prindă alţi copii sau să-i
înconjoare. Întotdeauna, însă, cineva se lipea cu spatele de
zid şi întindea mâinile în sus. O dată şi Gino fusese prins în
capcană, dar un taxi îl salvase în ultima clipă, separându-l
de adversari, astfel încât putuse să fugă înapoi pe porţiunea
lui de trotuar. La un moment dat îl zări pe taică-său
urmărindu-l şi alergă către el, strigând:
— Dă-mi un penny pentru îngheţată!
Înşfăcând moneda, o luă la fugă în lungul Tenth Avenue.
În minte i se formase un plan excelent de a-i şmecheri pe
ceilalţi. Încercă să treacă în fugă de maică-sa şi de prietenele
ei, dar Zia Louche întinse un braţ, îl prinse de umăr şi-l
atrase lângă ea cu degete de oţel.
Cu ochii măriţi şi nerăbdători, zări un cerc de chipuri
feminine îmbătrânite, unele dintre ele cu păr şi mustaţă.
Dornic să plece, temându-se să nu se sfârşească jocul, Gino
încercă să fugă. Zia Louche îl ţinu locului ca pe o muscă,
zicând:
— Stai – aşază-te lângă maică-ta şi odihneşte-te. Mâine o
să ţi se facă rău. Se aude de aici cât de tare îţi bate inima.
Bătrâna îşi puse ghearele pe pieptul lui. Băiatul se trase
înapoi cu violenţă. Zgripţuroaica îl ţinu şi-i zise cu un fel de
dragoste feroce.
— Eh, come e faccia brutta.
El înţelese că ea îl făcuse urât şi asta-l făcu să rămână
nemişcat. Se uită fix la cercul acela de femei. Râdeau toate,
dar Gino n-avea de unde să-şi dea seama că erau amuzate de
dorinţa lui aprigă de a fugi şi de văpăile pe care le arunca din
ochi.
Băiatul scuipă în direcţia Ziei Louche, într-un gest tipic
italiencelor care vor să-şi arate dispreţul în mijlocul unei
dispute. Chestia asta îl eliberă. Ţâşni din loc atât de repede
încât maică-sa n-apucă să-i atingă faţa cu palma în gestul ei

— 24 —
de a-l plesni drept pedeapsă. Dădu iute colţul, urcă pe
Strada 30 către Ninth Avenue4, apoi în lungul acestuia, către
Strada 31. După ce avea să parcurgă şi această ultimă
stradă avea să se îndrepte către Tenth Avenue. După ce avea
să înconjoare astfel perimetrul de case, avea să ţâşnească din
beznă drept în mijlocul jocului şi să-şi doboare adversarii cu
o singură lovitură măiastră.
Îndreptându-se, însă, către Ninth Avenue, se izbi de un zid
format din băieţi străini de cartier. Gino dădu din picioare,
mai repede şi mai sus, şi se năpusti prin mijlocul lor,
dezechilibrându-i. Mâini ca nişte gheare îi sfâşiară cămaşa şi
pale de aer îi mângâiară faţa. Pe Ninth Avenue băieţii îl
urmăriră, dar se opriră, temându-se să înainteze, când Gino
coti în bezna de la capătul Străzii 31. Imediat după aceea,
băiatul se opri din alergat şi merse de -a lungul verandelor de
intrare în clădiri. Ajunse la ultima porţiune a drumului. În
faţa lui, la capătul străzii, lângă Tenth Avenue, abia vizibili în
conurile de lumină chioară date de felinarele străzii, prietenii
lui se agitau încoace şi-n colo ca nişte şobolani negri,
continuându-şi joaca. Ajunsese la timp.
Se odihni o clipă în întuneric, după care porni cu mişcări
moi şi se furişă în josul străzii. Într-o cameră de subsol văzu
o fetiţă sprijinindu-se cu faţa de un zid, pe jumătate alb, pe
jumătate albastru. Îşi ţinea capul pe braţul întins pe zid,
ascunzându-şi ochii de lumina rece şi artificială a încăperii
pustii din spatele ei. Gino ştia că fata se juca de -a v-aţi
ascunselea şi că, dacă aştepta puţin, camera pustie acum
avea să se umple, ca prin minune de alte fetiţe ţipând de zor.
Nu se opri, însă, şi îşi continuă drumul, neştiind că avea să-
şi amintească întotdeauna de acea fetiţă singură care-şi
ascundea ochii sprijinindu-se de un zid alb şi rece. Habar n-
avea că această imagine îi va rămâne întotdeauna întipărită
în minte ca o imagine veşnică a dezolării şi a laşităţii, ca şi
cum, neoprindu-se, ar fi abandonat acea mică fiinţă, lăsând-

4 Ninth Avenue – echivalent cu „bulevardul al nouălea―. Vezi şi notele

anterioare (n.tr.).
— 25 —
o la discreţia sorţii.
O dâră subţire de lumină îl făcu să încremenească locului.
Corpul începu să-i tremure. Stând aplecată peste fereastra
apartamentului ei de la nivelul străzii, o baborniţă irlandeză
îşi odihnea capul pe o pernă brodată. Îl privise cum trece pe
lângă ea în josul străzii tăcute. În acea lumină slabă nu i se
vedeau decât oasele, ascuţite de vârstă, ale capului şi gura
subţire şi zbârcită, care părea sângerie de la luminiţa dată de
o candelă roşie. În spatele acestui chip monstruos, abia
vizibile în obscuritatea încăperii, se vedeau o vază, o lampă şi
un tablou, lucind toate ca nişte relicve. Gino se holbă la
bătrână. Aceasta îl salută dezvelindu-şi buzele descărnate.
Gino fugi.
De acum se auzeau ţipetele prietenilor lui; era aproape de
luminile de pe Tenth Avenue. Se ghemui pe treptele unei
pivniţe, ascunzându-se pentru a-şi pregăti lovitura. Nici nu
se gândea să se teamă de subsolul întunecat de sub el sau de
bezna nopţii. Uitase până şi de mânia maică-si. Trăia numai
pentru acest moment şi pentru clipa în care avea să-şi facă
apariţia în lumină şi să-i surprindă pe ceilalţi.

Undeva sus, deasupra lui Tenth Avenue, Vincenzo

Angeluzzi, fratele vitreg al lui Gino Corbo, un băiat în vârstă
de 13 ani, asculta îmbufnat şoaptele moi ale nopţii de vară ce
se-nălţau până la el. Stătea pe pervazul ferestrei, ca o cloşcă.
Lungul şir al camerelor din spatele lui era întunecat şi
pustiu, iar uşa dintre hol şi bucătărie încuiată. Era, practic,
un autoexilat.
I se furaseră toate visele legate de vară, libertate şi joacă.
Maică-sa îl informase că, începând cu dimineaţa următoare,
avea să-nceapă să muncească pentru brutar, şi asta până
când avea să-nceapă şcoala, la venirea toamnei. De acum
înainte avea să care coşuri grele cu pâine sub soarele
fierbinte, în timp ce alţi băieţi aveau să înoate în râu, să

— 26 —
joace mingea sau „Johnny Ride the Pony‖5 sau să se ascundă
în spatele troleibuzelor ca să se plimbe pe gratis prin oraş.
Vor dispărea acele clipe de şedere la umbră, mâncând
îngheţată de lămâie, citind sprijinit de zidul fabricii lui
Runkel, sau jucând, pe bani, hoţii şi vardiştii şi „Seven-and-
a-half‖6.
Locuind lângă zidul de vest al oraşului, toate minunăţiile
ale acelei mici lumi, ţinutul imens al şinelor de cale ferată,
vagoanele goale, locomotivele scoţând scântei roşii şi ţipete
de avertizare, i se cuibăriseră în suflet şi-l făceau să geamă
de durere la gândul despărţirii de ele. Mai dureros, însă, era
că nu se mai putea duce să privească de pe malul zdrenţuit
al râului şuvoiul întunecat de ape din Jersey.
Moţăia acolo, pe pervazul ferestrei, percepând vacarmul
vocilor de sub el ca pe un strigăt vag. Undeva, departe pe
bulevard, zări felinarul roşu al băiatului ce anunţa sosirea
trenului de marfă dinspre St. John’s Park. Copiii de sub el
continuau să se joace şi Vincent aşteptă cu anticipaţie
mohorâtă ţipetele lor de bucurie, savurându-şi ca un
masochist, amărăciunea de a nu împărtăşi din plăcerea lor.
Curând toţi copiii se apucară să strige şi să se caţere pe
treptele pasajului ca să aştepte norul de abur alb ce avea să-i
facă invizibili.
Vincent era prea tânăr ca să-şi dea seama că avea o fire
melancolică şi că tocmai această fire o tulbura pe Octavia,
atât de mult, încât îi aducea foarte des cadouri şi dulciuri.
Când era bebeluş, Octavia obişnuia să-l ia în patul ei, să-i
spună poveşti şi să-i cânte până ce el avea să adoarmă
zâmbind. Nimic, însă, nu-i putea schimba firea.
O auzi, dedesubt, pe Zia Louche certându-se cu voce
ascuţită şi pe maică-sa susţinând-o zgomotos. Vincent o ura
pe această bătrână zgripţuroaică pentru că-i era naşă şi
pentru că fiecare piesă de aur de cinci dolari pe care i-o făcea

5 „Johnny Ride the Pony‖ – un fel de „lapte gros‖, joc tipic pentru băieţi
(n.tr.).
6 Seven-and-a-half – joc de cărţi. (n.tr.).

— 27 —
regulat cadou, de ziua lui, trebuia plătită cu un sărut – sărut
pe care el îl dădea numai de dragul maică-si. Pentru el
maică-sa era frumoasă, deşi era grasă şi se îmbrăca
întotdeauna în negru, şi i se supunea cu sfinţenie.
De când se ştia, însă, Zia Louche îl făcuse s-o urască. Cu
mulţi ani înainte, în vremea când el se juca pe podeaua din
bucătărie printre picioarele maică-sii, Zia Louche obişnuia
să-l studieze ca pe o insectă. Cele două femei discutau cu
aprindere, fără a se formaliza, amintindu-şi de necazurile
înfruntate în decursul timpului. După o perioadă de vorbărie
urma o tăcere în care se uitau amândouă, gânditoare, la el,
sorbindu-şi cafelele. După aceea Zia Louche şuiera printre
dinţii ei îngălbeniţi şi rostea cu o voce disperată, plină de
compătimire mânioasă, către băiat:
— Ah, mizerabile, mizerabile. Taică-tău a murit înainte să
te naşti.
Asta era picătura care umplea paharul. Vrăjitoarea se
apuca să discute alte lucruri, lăsându-l să vadă, zăpăcit,
cum maică-sa se albeşte la faţă şi cum i se înroşesc ochii. În
acele clipe ea se apleca întotdeauna să-l mângâie, dar nu-i
zicea niciodată nimic.
Privind jos pe stradă, Vincent o văzu pe sora lui Octavia
ridicându-se să se uite la bebeluş. O ura şi pe ea. Îl trădase,
nu protestase deloc când maică-sa îl trimisese la lucru. În
clipa următoare, pe sub pasaj îşi făcu apariţia, călare, băiatul
cu felinarul. Vincent văzu că era fratele lui, Larry, care
călărea ca un adevărat cowboy pe calul său negru.
Auzea zgomotul copitelor pe terasament, chiar şi de la
înălţimea la care se afla. Copiii dispărură şi pasajul se făcu
nevăzut într-un nor de abur scos de locomotivă. Cu un jet
imens de scântei, trenul începu s-o cotească către depou.
Era târziu. Aerul nopţii începea să răcorească oraşul.
Maică-sa şi celelalte femei îşi apucară lucrurile personale şi
începură să-şi strige soţii şi copiii. Tatăl lui vitreg se îndreptă
cu căruciorul către uşa locuinţei. Sosise vremea de culcare.
Vincent părăsi pervazul ferestrei şi se-ndreptă către
bucătărie. Descuie uşa de la hol şi o deschise pentru familie.
După aceea luă o bucată groasă de pâine italiană şi tăie din
— 28 —
ea trei felii zdravene. Turnă peste acestea oţet de vin roşu,
apoi un strat gros de ulei de măsline. Se dădu înapoi şi
împrăştie sare din belşug peste toate trei feliile, cercetându-le
cu un aer satisfăcut. Fiecare bucată de pâine devenise roşie,
înspicată cu insule de verde uleios. Gino şi Sal aveau să fie
încântaţi de această gustare înainte de culcare. Ei doi
mâncau totdeauna împreună. Aşteptă. Din stradă, prin
ferestrele încă deschise, auzi vocea lui Gino înălţându-se
într-un ţipăt.
Acel ţipăt o îngheţă pe Lucia Santa, cu bebeluşul în braţe.
Aflată la colţul Străzii 30, Octavia se întoarse către Strada
31. Ceva mai departe, pe bulevard, Larry călărea mândru pe
calul lui. Cu tâmplele zvâcnindu-i de frică, tatăl începu să
fugă şi să-njure. Ţipătul copilului, însă, era unul de triumf
isteric. Gino îşi făcuse apariţia din întuneric, îşi încercuise
inamicii şi striga:
— Ardeţi oraşul, ardeţi oraşul, ardeţi oraşul!
Deşi astfel jocul lua sfârşit, nu se putea opri din rostitul
acestor vorbe magice şi nici din alergat. După câteva secunde
de bucurie sălbatică, porni în fugă cu paşi mari către enorma
siluetă ameninţătoare a maică-sii. Amintindu-şi că o
insultase pe Zia Louche, se furişă ca un şarpe pe uşă şi porni
în goană în sus pe scări.
Deşi intenţiona să-l facă una cu pământul, Lucia Santa fu
copleşită de mândrie şi de blândeţe faţă de bucuria sălbatică
a copilului ei, deşi ştia că va veni o zi în care va trebui să
domolească acel spirit nebunesc. Îl lăsă să treacă fără să-i
facă vreun rău.
În câteva minute, napolitanii dispărură de pe străzile
întunecate, lăsând oraşul pradă zgomotului făcut de copitele
calului lui Larry Angeluzzi, în drumul lui către grajdurile
aflate pe Strada 35.

— 29 —
 CAPITOLUL 2

Familia Angeluzzi-Corbo locuia în cea mai bună casă de pe

Tenth Avenue. Pe fiecare din cele patru caturi se găsea câte
un singur apartament. Ferestrele tuturor apartamentelor se
deschideau către vest, înspre Tenth Avenue, şi către est,
înspre curtea din spate, asigurându-se astfel şi o bună
ventilaţie. Având întregul etaj la dispoziţie – şi fiind chiar
ultimul etaj al clădirii – familia putea folosi coridorul de la
intrare pentru spaţiu suplimentar de depozitare. Ca atare,
lângă perete erau stivuite: frigiderul, un birou, nenumărate
cutii cu bulion şi pachete cu macaroane.
Apartamentul avea forma unui E lung, cu linia din mijloc
lipsă, şi conţinea şase încăperi. Bucătăria forma linia de jos.
Urmau sufrageria, dormitoarele şi camera de zi, cu ferestrele
înspre Tenth Avenue. Toate făceau parte din linia lungă
verticală. Micul dormitor al Octaviei, ce pleca din camera de
zi, închidea forma de literă. Gino, Vinnie şi Sal dormeau în
camera de zi pe un pat extensibil, care se transforma ziua
într-un fotoliu, aşezat într-un colţ şi acoperit cu o cuvertură
făcută de mână. Părinţii dormeau în primul dormitor de după
camera de zi, iar Larry în cel alăturat acestuia. După aceea
venea sufrageria, denumită impropriu bucătărie din pricina
unei mese mari de lemn la care se mânca, iar după asta, în
unghi drept, venea adevărata bucătărie, cu boiler, chiuvetă şi
sobă. În comparaţie cu vecinii, apartamentul era extrem de
comod şi un exemplu al felului cum îşi gospodărise Lucia
Santa banii.

Octavia o puse pe Aileen pe patul maică-sii şi se duse în

camera ei ca să se schimbe într-un capot. Când ieşi văzu că
cei trei băieţi dormeau deja profund. Patul lor extensibil
fusese desfăcut în mijlocul camerei de zi. Octavia străbătu
coridorul până în bucătărie, ca să se spele pe faţă. Maică-sa
şedea în sufragerie, aşteptând şi sorbind dintr-un mic pahar
cu vin. Octavia ştia prea bine că maică-sa avea să stea până
— 30 —
ce avea să încheie discuţia începută anterior şi că, după
aceea, aveau să facă planuri împreună, precum două
conspiratoare, pentru viitorul familiei – o casă în Long Island,
la ce colegiu să trimită pe cel mai inteligent copil etc.
Lucia Santa începu împăciuitoare, zicând în italiană:
— Băiatul brutarului a pus ochii pe tine. Îţi face cadou
îngheţate ca să fie sigur că n-o să-i vorbeşti?
Se amuză singură de ironia ei, dar ascultă cu atenţie când
auzi un zgomot dinspre dormitor. Îngrijorată, întrebă:
— Ai pus-o pe Lena în mijlocul patului? N-o să se
rostogolească peste margine?
Octavia era furioasă. N-o deranja tachinarea, deşi maică-
sa ştia cât îi dispreţuia ea pe tinerii din cartier. Ea era, însă,
cea care o botezase Aileen pe sora ei vitregă. După ce se
gândise multă vreme, Lucia Santa consimţise. Sosise timpul
pentru un nume american. Acesta, însă, nu putea fi rostit de
o limbă italiană. Imposibil. Ca atare, fusese prescurtat la
familiarul Lena. După câteva încercări de a o mulţumi pe
Octavia, într-o zi Lucia Santa îşi pierduse răbdarea şi
strigase în italiană:
— Numele ăsta nici măcar nu-i american!
Aşa se face că bebeluşului i se spunea Lena de către toată
lumea, mai puţin de către ceilalţi copii din familie. Dacă ar fi
îndrăznit vreunul s-o cheme Lena s-ar fi trezit înşfăcat de păr
de către Octavia.
Mamă şi fiică se pregătiră de bătălie. Octavia îşi netezi
şuviţele de păr, apoi îşi luă trusa de manichiură de pe un raft
din bucătărie. Într-o engleză preţioasă şi dispreţuitoare, rosti:
— Eu n-o să mă mărit niciodată cu vreunul dintre amărâţii
ăştia. Nu-şi doresc decât o femeie pe care s-o trateze ca pe un
câine. Nu vreau să am parte de ceea ce ai avut tu în viaţă.
Începu să-şi lucreze cu atenţie unghiile. Avea să le
vopsească abia la noapte. Operaţiunea aceasta o irita
întotdeauna pe maică-sa.
Lucia Santa îşi observă fiica cu calm studiat, respirând
scurt şi greu. La mânie semănau mult una cu alta – ochii
negri şi languroşi aruncau săgeţi, iar trăsăturile senzuale
deveneau rigide de furie şi îmbufnare. Când vorbi, Lucia
— 31 —
Santa îşi păstră vocea în limite normale:
— Ah, rosti ea. Aşa vorbeşte o fată cu mama ei în America?
Brava. O să fii o profesoară grozavă.
Îşi înclină capul cu răceală către Octavia:
— Mi, mi dispiace. Mie, mie nu-mi pasă.
Tânăra ştiu în acea clipă că o altă insolenţă de acest gen ar
fi fost suficientă ca maică-sa să sară ca o pisică şi să-şi înfigă
ghearele în faţa ei. Octaviei nu-i era frică, dar avea un
dezvoltat simţ al datoriei şi mai ştia că maică-sa, adevăratul
şef al familiei, avea nevoie de ea, o respecta şi o apăra
întotdeauna în faţa străinilor. Se simţi vinovată pentru că
gândea că maică-sa îşi irosise viaţa.
Zâmbi ca să înmoaie cruzimea vorbelor pe care vroia să le
zică. Rosti:
— Am vrut doar să spun că nu vreau să mă mărit sau să
am copii dacă am de ales. Nu vreau să renunţ la viaţa mea
doar pentru asta.
Îşi exprimase prin ultimul cuvânt întregul dispreţ şi frica
ascunsă pentru ceva ce nu cunoştea. Lucia Santa îşi privi
fiica americană din cap până în picioare.
— Ah, exclamă ea, bietul meu copil!
Octavia se înroşi toată şi nu mai scoase o vorbă. Maică-sa
se gândi la altceva. Se ridică, se duse în dormitor şi se
întoarse cu două bancnote de cinci dolari pliate în interiorul
cecului de economii.
— Uite, ţine repede ăsta şi ascunde-l înainte să apară
taică-tău şi frate-tău. Adu-l mâine la poştă în timpul
lucrului.
Pe un ton neutru, dar plin de venin, Octavia zise:
— Nu e tatăl meu.
În ochii maică-sii apărură lacrimi, nu din pricina
cuvintelor, ci din cauza urii ghicite în spatele lor. Numai ele
două îşi aminteau de primul soţ al Luciei Santa; numai ele
două împărtăşiseră acea primă viaţă şi suferiseră împreună.
El fusese tată a trei copii, dar numai Octavia avea încă vie
amintirea lui. Ca să fie şi mai rea situaţia, fata îşi iubise tatăl
cu pasiune, iar moartea lui o afectase îngrozitor de mult.
Mama ştia toate astea şi mai ştia că al doilea mariaj al ei îi
— 32 —
ruinase fetei unele sentimente vizavi de ea.
Cu voce joasă, Lucia Santa rosti:
— Eşti tânără şi nu înţelegi lumea. Frank s-a însurat cu o
văduvă disperată, care avea trei copii pe cap. El ne-a dat
pâine. El ne-a apărat când nimeni, în afară de Zia Louche,
nu ne-a întins vreo mână de ajutor. Tatăl tău n-a fost chiar
atât de minunat precum ai tu senzaţia. Ah, câte poveşti ţi-aş
putea spune despre el – dar e tatăl tău.
Lacrimile dispăruseră şi femeia mai în vârstă îşi recăpătase
obişnuita mască de amărăciune, durere şi mânie care o
nedumerea în permanenţă pe fată.
Avuseseră, de multe ori până acum, această discuţie şi
descopereau, de fiecare dată, că rana continua să fie
proaspătă.
— El nu te ajută la nimic, izbucni Octavia, cu tinereţea şi
lipsa de milă tipice vârstei sale. L-ai trimis pe Vinnie, bietul
băiat, să muncească pentru ticălosul ăla de brutar. Nu va
mai avea nicio distracţie în vara asta. Între timp, frumosul
tău soţ face pe portarul în schimbul chiriei. De ce nu-şi
găseşte ceva de lucru? De ce e atât de mândru? Cine dracu’
crede că e? Tatăl meu a muncit. A şi murit muncind, pentru
numele lui Iisus!
Se opri, ca să nu izbucnească în plâns, după care continuă
încet, ca şi cum ar fi crezut sincer c-o putea convinge pe
maică-sa:
— El, însă, şi-a pierdut slujba de la calea ferată fiindcă s-a
dat mare. Şeful i-a zis: „Nu-ţi trebuie o zi întreagă ca să aduci
o găleată cu apă‖, iar el a luat găleata şi nu s-a mai întors. A
crezut că a făcut o glumă bună şi s-a mai şi fudulit cu ea. Iar
tu n-ai zis nimic. Niciun cuvinţel. Eu l-aş fi dat afară din
casă şi m-aş fi asigurat că nu mai intră niciodată înapoi. În
plus, nu i-aş mai fi permis să-mi facă un alt copil.
Rostise ultimele vorbe cu ţâfnă, cu o privire ce lăsa să se
înţeleagă că ea nu l-ar fi lăsat niciodată pe Frank să comită
vreun act intim de comuniune şi dominare în atari condiţii.
Lucia Santa, însă, îşi pierduse răbdarea.
— Ar fi mai bine să vorbeşti despre ceva ce înţelegi, plezni
ea. Eşti o fată tânără şi proastă şi vei ajunge femeie bătrână
— 33 —
şi proastă. Cristos mi-a dăruit răbdare.
Îşi sorbi restul vinului într-o înghiţitură şi oftă din
rărunchi.
— Eu mă duc la culcare. Lasă uşa deschisă pentru fratele
tău. Şi pentru soţul meu.
— Nu-ţi face griji în legătură cu frumosul nostru Lorenzo,
replică Octavia.
Începu să-şi dea cu ojă pe unghii. Maică-sa se uită cu
dispreţ la roşul acela strălucitor şi se întoarse în încăpere.
— Cu Lorenzo ce mai ai? întrebă ea. Doar îşi termină
lucrul la miezul nopţii. De ce să nu vină acasă? Toate fetele
au dispărut de pe străzi cu excepţia târfelor ălora irlandeze
de pe Ninth Avenue.
Se grăbi să adauge cu ironie:
— Slavă lui Iisus Cristos că nu se duce decât cu italience
decente şi de viţă bună.
Zâmbi, oarecum mândră de fiul ei.
Octavia rosti cu răceală:
— S-ar putea ca Larry să rămână peste noapte la familia
Le Cinglata. Domnul Le Cinglata e din nou la închisoare.
Maică-sa înţelese imediat. Familia Le Cinglata îşi fabrica
propriul vin şi-l vindea la pahar în propria casă. Pe scurt,
erau nişte infractori care violau legea prohibiţiei. Cu o
săptămână în urmă, femeia Le Cinglata îi trimisese Luciei
Santa trei sticle mari de vin, în aparenţă ca mulţumire
pentru că Lorenzo îi ajutase să descarce un vagon cu
struguri. Şi când se gândea că Signora Le Cinglata fusese
una dintre cele trei fete măritate prin dispensă în acea zi, de
mult, în Italia. Fusese chiar cea mai ruşinoasă şi sfioasă
dintre ele. Buuun! În noaptea asta nu mai era nimic de făcut.
Lucia Santa dădu din umeri şi se duse la culcare.
Mai întâi, însă, intră în camera de zi şi-i acoperi pe cei trei
băieţi cu un cearşaf, după care privi afară, pe fereastra
deschisă, în jos şi îşi văzu soţul plimbându-se, încă, pe Tenth
Avenue. Strigă încetişor:
— Frank, nu sta prea mult.
El nu se uită în sus.
Ajunse, în sfârşit, în pat. Acum ezita să adoarmă căci i se
— 34 —
părea că putea controla, atâta vreme cât rămânea trează,
ceva din acţiunile soţului şi fiului ei. Era supărată şi simţea o
adevărată neplăcere la gândul că nu-i putea determina să
lase strada şi să vină acasă ca să se culce când se culca şi
ea.
Întinse mâna. Bebeluşul se afla în siguranţă, lângă perete.
Strigă:
— Octavia, culcă-te! E târziu. Mâine te duci la lucru.
Nu putea adormi când ceilalţi din casă erau încă treji.
Curând fiica ei trecu ţanţoşă prin încăpere, fără a scoate vreo
vorbă.
Noaptea de vară se umplu de respiraţiile copiilor ei
adormiţi. Lucia Santa medită la viaţa ei. Măritişul cu cel de-
al doilea soţ îi amărâse pe copiii din prima căsnicie. Ştia că
Octavia o învinovăţea pentru că nu păstrase doliu suficient
timp. Nu-i puteai explica, însă, unei tinere fete neprihănite că
tatăl ei, acel soţ cu care împărţise patul şi cu care era
pregătită să trăiască tot restul vieţii, era un bărbat pe care, în
realitate, nu îl plăcea.
El fusese şeful, dar un şef fără perspectivă, de-a dreptul
criminal în lipsa lui de ambiţie în ceea ce privea familia lui,
mulţumit să trăiască toată viaţa în cocioabele mizere aflate la
câteva zeci de metri de docurile unde lucra. O făcuse
adeseori să plângă pe Lucia Santa. Dăduse întotdeauna bani
pentru mâncare, dar îşi cheltuia restul salariului pe vin şi
jocuri de noroc cu prietenii în loc să-şi facă un carnet de
economii. Ei nu-i dăduse niciodată vreun ban pentru sufletul
ei. Avusese în permanenţă credinţa că fusese extrem de
generos când o adusese pe Lucia Santa în această nouă ţară
şi în patul lui. Crezuse atât de mult că fusese suficient s-o
aducă aici pe cerşetoarea fără zestre din Italia încât nu
socotise că e cazul să se mai arate generos vreodată. O eroare
pe viaţă era de ajuns.
Lucia Santa îşi aminti de toate astea cu o vagă ură, deşi
ştia că adevărul era mai complicat. Fiica lui îl iubise, în fond
fusese un bărbat chipeş. Cu dinţii lui albi şi frumoşi mesteca
seminţe de floarea-soarelui pe care le pasa apoi micuţei
Octavia. Aceasta le accepta cu o plăcere evidentă, ceea ce nu
— 35 —
se petrecea dacă i le-ar fi oferit maică-sa. Era evident că el îşi
iubise fata.
Adevărul era altul. El fusese un bărbat amabil, muncitor,
ignorant şi uşor de iubit. Sentimentele ei faţă de el fuseseră
identice cu cele ale altor milioane de femei faţă de bărbaţii lor
nechibzuiţi. Bărbatul trebuia să controleze banii în casă şi să
aibă tăria de a lua decizii hotărâtoare pentru destinul
copiilor. Ce prostie! Bărbaţii erau incompetenţi pentru aşa
ceva. Mai mult decât atât, erau neserioşi. Lucia Santa
începuse deja să se lupte cu el, ca să-i ia controlul din mâini,
aşa cum fac toate femeile, când, într-o zi cumplită, el a fost
omorât.
Plânsese. Oh, cum mai plânsese! Fusese o durere
amestecată cu groază. Nu jeluise despărţirea de buzele, ochii
şi mâinile lui, ci se tânguise pentru dispariţia scutului ei de
protecţie împotriva acelei lumi străine. Plânsese pentru cel
care aducea pâinea copiilor ei şi care -i apăra fătul din
pântece. Astfel de văduve îşi smulg părul din cap, îşi zgârie
obrajii, ţipă în neştire, sunt violente şi poartă doliu ca lumea
să le vadă. Ele sunt adevăratele bocitoare, căci durerea reală
e plină de groază. Sunt îndoliate. Cei care au iubit, vor iubi
din nou.
Moartea lui fusese grotescă. În timpul descărcării unui
vas, pasarela de legătură cu malul, aflată cu mult deasupra
apei, cedase şi căzuse în apă, ducând cu ea cinci oameni şi
nenumărate tone de banane pe fundul plin de noroi al râului.
Membre umane şi banane au fost înmormântate împreună.
Nimic n-a mai apărut la suprafaţă.
Amintindu-şi acum de eveniment, Lucia Santa îndrăzni să
meargă mai departe: fostul ei soţ le fusese mai mult de folos
mort decât viu. După atâţia ani de la dispariţia lui, în
întunericul camerei, Lucia zâmbi batjocoritor la adresa
propriei ei tinereţi şi a felului ei de a fi de atunci. La gândul
celor pe care le-ar fi crezut acea fiinţă tânără dacă ar fi ştiut
că va veni şi o astfel de noapte, precum cea de acum.
Tribunalul le fixase copiilor o pensie de o mie de dolari de
persoană – până şi lui Vincent, nenăscut încă, dar vizibil în
burta maică-sii. Banii nu fuseseră puşi la dispoziţia ei, căci
— 36 —
în America lucrurile se făceau cu înţelepciune; nici măcar
părinţilor nu li se încredinţau banii copiilor lor. Ca soţie, ea
primise trei mii de dolari de care nu ştiuse nimeni din cartier
cu excepţia Ziei Louche şi a Octaviei. Ca atare, moartea lui
nu fusese cu totul inutilă.
Nici măcar acum, însă, nu putea vorbi şi nu se putea
gândi la lunile acelea în care purtase copilul în pântece. Un
copil al cărui tată murise înainte de a se naşte el. Exact ca
un fiu de demon. Şi acum continua să simtă o frică teribilă şi
superstiţioasă; şi acum, după treisprezece ani, amintirile îi
provocau lacrimi. Plânsese atunci pentru ea, aşa cum era pe
vremea aceea, şi pentru bebeluşul nenăscut, dar nu şi
pentru moartea soţului. Fiică-sa Octavia n-avea cum să
cunoască şi să înţeleagă toate acestea.
Păţise apoi o ruşine şi mai mare: La numai un an de la
moartea lui, la numai şase luni de la naşterea copilului lui,
se îndrăgostise nebuneşte – ea, o femeie adultă! – pentru
prima dată în viaţă de un bărbat, de bărbatul care avea să-i
devină al doilea soţ. Îl iubise. Nu fusese acea dragoste
spirituală, a tinerelor fete sau a preoţilor, şi nici acea emoţie
pe care o simţea o fată faţă de eroii din poveşti de dragoste.
Nu. Iubirea fusese un cuvânt pentru carnea fierbinte, pentru
măruntaiele arzând de dorinţă, pentru ochii şi obrajii
cuprinşi de flăcări. Iubirea însemnase sentimentul cărnii
congestionate, îmbibate de poftă. Ah, ce nebunie, câtă
tâmpenie la o mamă a trei copii! Slavă Domnului că se
lecuise acum de aşa ceva.
Şi pentru ce? Frank Corbo avea atunci treizeci şi cinci de
ani şi nu fusese niciodată însurat. Era un bărbat subţirel, cu
ochi albaştri şi era considerat bizar pentru că nu se
căsătorise până la vârsta aceea. Era, de asemenea, ciudat în
manifestări, cu o reticenţă neobişnuită în gesturi, cu o fire
tăcută şi o mândrie de singuratic – acea mândrie tipică celor
neajutoraţi în faţa societăţii şi a destinului. Căutând în
stânga şi în dreapta un tovarăş de viaţă pentru tânăra
văduvă şi un om bun să hrănească patru guri înfometate,
vecinele l-au găsit pe Frank, capabil de orice prostie şi un
bun candidat la postura de soţ. Era muncitor, în schimbul de
— 37 —
dimineaţă, la calea ferată şi avea după-amiezele libere ca să
facă curte. N-avea să fie niciun fel de scandal.
Ca atare, mai mult din amabilitate şi instinct de
conservare, vecinele îi aduseseră împreună, cu credinţa clară
că aveau amândoi să facă o afacere bună căsătorindu-se.
Fusese surprinzător de naiv şi de tânăr cât timp îi făcuse
curte. Frank Corbo avea numai experienţa curvelor repezi şi
reci. Venea în patul conjugal cu dragoste şi cu pofta unui
adolescent. O urmărise pe mama celor trei copii ca şi cum ar
fi fost o tânără fată, devenind şi mai ridicol în ochii lumii. O
vizita, după-amiaza târziu, în timp ce ea stătea în faţa
locuinţei ei, păzindu-şi copiii care se jucau sau dormeau în
cărucior. Uneori el lua cina cu ei şi pleca înainte ca micuţii
să fie băgaţi în pat. În cele din urmă, într-o bună zi, o ceruse
pe Lucia Santa de soţie.
În acea clipă ea îşi arcuise sprâncenele, tratându-l ca pe
un băieţel. Îl întrebase:
— Nu ţi-e ruşine să mă ceri de nevastă pe mine, care îmi
mai plimb încă în cărucior ultimul copil al fostului meu soţ?
Pentru prima dată zărise atunci în ochii lui acea expresie
întunecată de ură. Murmurase că îi iubea copiii precum o
iubea pe ea. Că i-ar fi dat bani pentru cei mici chiar dacă ea
nu l-ar fi luat de bărbat. Cert era că el câştiga bani frumoşi la
calea ferată şi le aducea mereu copiilor îngheţată şi jucării.
Uneori chiar îi dăduse ei bani ca să le cumpere
îmbrăcăminte. La început ea încercase să refuze, dar el se
supărase şi exclamase:
— Ce e? Nu vreţi să fiţi prieteni cu mine? Credeţi că sunt
precum alţi bărbaţi? Mie nu-mi pasă de bani…
Şi începuse să rupă în bucăţi bancnotele verzi. Din cine
ştie ce motiv, gestul lui o făcuse să izbucnească în lacrimi.
Luase banii de la el şi nu mai făcuse niciun moft în privinţa
darurilor lui. Curând ajunsese ea să fie nerăbdătoare.

Într-o duminică de primăvară, Frank Corbo a fost invitat la

masa de prânz, sărbătoarea săptămânii pentru familiile
italiene. A adus cu el o butelcă de vin italian înţepător, făcut
în casă, şi o cutie cu produse de patiserie: gnole şi soffiati.
— 38 —
Era îmbrăcat cu cămaşă, cravată şi un costum cu mulţi
nasturi. Se aşezase la masă, cu copiii în jurul lui, sfios,
stângaci, mai timid decât ei.
Lucia Santa pregătise spaghetti peste care turnase cel mai
bun suc de roşii, iar perişoarele erau frumos rotunjite şi
condimentate cu usturoi şi pătrunjel verde . Pe masă se mai
afla salată verde gătită cu ulei de măsline şi oţet de vin roşu
ca şi nuci ce aveau să fie mâncate la un pahar de vin. Totul
era iute din pricina usturoiului şi a piperului negru. Se
ghiftuiseră cu toţii. Într-un târziu, copiii coborâseră la joacă
pe stradă. Din prudenţă, ca să evite orice scandal, Lucia
Santa ar fi trebuit să-i ţină lângă ea în casă, dar n-o făcu.
Aşa se face că în acea după-amiază aurie, cu razele
soarelui luminând camerele casei aceleia, ascunzând ochii
nevinovatului bebeluş Vincenzo de păcat cu ajutorul unei
perne plasate strategic, cei doi îşi pecetluiră soarta pe
canapeaua din camera de zi, făcând abstracţie de vocile
copiilor care se auzeau de pe strada de dedesubt.
Ah, plăcere, plăcere, gustul iubirii. După o abstine nţă atât
de lungă, mirosul de mascul fusese ca un afrodisiac, ca un
clopot vestitor al bucuriei ce avea să vină. Chiar şi acum,
după atâţia ani, amintirea acelor clipe era încă proaspătă. Iar
în actul amorului ea fusese stăpâna.
Bărbatul, atât de puternic şi de aspru în protecţie
împotriva răutăţii lumii, îi plânsese la sân. În acea după-
amiază ea înţelesese că în toţi cei treizeci şi cinci de ani ai lui
nu avusese niciodată parte de o mângâiere delicată. Era prea
mult pentru el. După acea zi, însă, se schimbase. Ajunsese
prea bătrân ca să iubească şi îşi dispreţuia slăbiciunea.
Pentru acea unică după-amiază, însă, ea îi iertase multe
lucruri, deşi nu chiar totul. Şi ţinuse la el aşa cum nu ţinuse
niciodată la primul ei soţ.
Până la naşterea primului lui copil n-au apărut probleme
deosebite. După aceea, însă, dragostea lui pentru Gino
devenise maladivă, ucigând iubirea pentru soţie şi copiii
vitregi. Frank se înrăise.
În primul an de căsnicie, având încredere din pricina
iubirii, Frank îi povestise despre copilăria lui din Italia, ca fiu
— 39 —
al unui biet fermier sărac. Îi fusese adesea foame şi frig, dar
nu putuse uita niciodată că părinţii lui îl făcuseră să poarte
pantofi uzaţi, prea mici pentru piciorul lui. Ca atare, labele
lui se deformaseră cumplit, ca şi cum fiecare os i-ar fi fost
rupt şi apoi legat de-a valma înapoi. Îi şi arătase picioarele,
ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu-ţi ţin nimic ascuns; nu-i
nevoie să te măriţi cu un bărbat care are astfel de picioare‖.
Ea râsese, dar se oprise din râs când aflase că el purta acum
numai pantofi de piele maro, de douăzeci de dolari perechea.
Era gestul unui adevărat obsedat.
Părinţii lui constituiau o specie rară în Italia: ţărani beţivi.
Se bazau pe el ca să muncească pământul şi să le dea pâine.
Când se îndrăgostise de o tânără din sat îi interziseseră să se
însoare. Atunci el fugise şi se ascunsese o săptămână în
codru. Când îl găsiseră ajunsese să semene cu un animal
sălbatic. Era într-o stare profundă de şoc. A fost internat
într-un ospiciu. După câteva luni i s-a dat drumul de acolo,
dar a refuzat să se întoarcă acasă. A emigrat către America,
unde a început o viaţă de singurătate extremă în cel mai
populat oraş al lumii.
Avusese grijă de el. Nu se mai îmbolnăvise niciodată.
Găsise siguranţă în viaţa lui de solitudine şi muncă grea. Era
protejat atâta vreme cât nu se mai lega emoţional de vreo altă
fiinţă umană. Iubirea pentru Lucia Santa, deşi îl readusese la
viaţă, îl făcuse să devină din nou vulnerabil. Era posibil ca
tocmai faptul că simţea acest lucru, să-l fi determinat să fie
atât de slab în acea duminică după-amiază.
Acum, după doisprezece ani de viaţă împreună, soţul ei era
la fel de secretos cu ea ca şi cu ceilalţi oameni.

Cineva intrase pe uşă. Cineva umbla în bucătărie. Paşii,

însă, trecură din nou pragul uşii şi o luară în jos, pe scări.
Din cine ştie ce motiv obscur, numai de el ştiut, soţul ei
coborâse din nou în stradă.
Noapte. Noapte. Îşi dorea ca soţul ei să se fi culcat. Îşi
dorea ca fiul ei cel mare să fie acasă. Vroia ca toată familia să
doarmă la acea oră în această locuinţă sigură, la patru etaje
deasupra solului, apărată împotriva lumii exterioare de către
— 40 —
un zid de cărămidă, beton şi fier. Vroia ca toţi să doarmă în
întunericul protector, astfel ca ea să nu mai fie nevoită să
stea de pază şi să poată şi ea să închidă ochii.
Oftă. Nu mai avea altă scăpare. Mâine va trebui să se certe
cu Frank ca el să-şi păstreze slujba de portar. Va trebui să
aranjeze cu zarva stârnită de familia Le Cinglata, cu hainele
copiilor, cu cazanul de fiert săpunul de rufe. Ascultă
respiraţiile copiilor adormiţi din jurul ei – Lena lângă ea în
pat, cei trei băieţi în camera învecinată, Octavia în dormitorul
ei, cu uşa lăsată deschisă pentru circulaţia aerului. Trase
adânc aer în piept de câteva ori, apoi adormi.

Octavia se întinse pe patul ei îngust. Era îmbrăcată cu

combinezonul din mătase artificială pe post de cămaşă de
noapte. Camera era prea mică pentru alt mobilier în afara
unei măsuţe mici şi a unui scaun, dar avea o uşă care putea
fi închisă.
Era prea tânără şi prea încinsă ca să adoarmă imediat.
Visa. Visa la tatăl ei adevărat.
Oh, cum îl mai iubise şi cât de furioasă fusese când el se
lăsase omorât, părăsind-o, singură, fără nimeni pe care să-l
iubească. Îl aştepta în fiecare zi în faţa locuinţei şi-i săruta
chipul murdar şi barba ţepoasă, atât de tare, încât îşi zgâria
buzele. Îi căra sufertaşul gol în sus pe scări şi, uneori, îl
păcălea şi-i fura cârligul ruginit de docher.
Ajunşi în casă îi aşeza farfuria pentru cină, punându-i, lui
şi numai lui, furculiţa cu dinţii drepţi, cuţitul cel mai ascuţit,
paharul de vin frecat şi sclipind ca un diamant. Se agita în
jurul mesei până ce, exasperată, Lucia Santa o gonea de
acolo ca să poată servi mâncarea. Stând pe scaunul lui înalt,
Larry nu putea interveni niciodată.
Chiar şi acum, după atâţia ani, aşteptând să adoarmă, nu-
şi putea împiedica un gând ca un ţipăt: „De ce n-ai fost mai
atent?‖. În reproşul ei mut se făcea ecoul maică-sii, care
uneori zicea:
— Nu i-a păsat de familia lui. N-a avut grijă de banii lui. N-
a avut grijă de viaţa lui. Nu i-a păsat de nimic.
Moartea tatălui ei îl adusese pe străinul subţire, cu ochi
— 41 —
albaştri şi faţa deformată. Pe cel de-al doilea soţ, pe tatăl
vitreg. Nici când era mică nu i-a plăcut de el. Accepta
darurile lui simţindu-se mizerabil. Stătea lângă Larry,
ţinându-l de mână, şi se ascundea în spatele maică-sii, până
ce el o descoperea cu răbdare. O dată el încercase un gest de
afecţiune şi ea se smulsese din mâna lui ca un animal. Până
ce au apărut copiii lui, Larry a fost favoritul. Ticălosul nu
ţinuse niciodată la Vincent.
Nici acum, însă, nu-şi putea învinui mama că se
remăritase şi nu o putea urî pentru că adusese astfel atâta
amărăciune. Ştia prea bine de ce se căsătorise ea cu acest
diavol. Ştia.

Fusese una dintre cele mai îngrozitoare perioade din viaţa

Luciei Santa. O mare parte a problemelor apărute după
moartea soţului ei se datora prietenilor, rudelor şi vecinilor.
Se ţinuseră toţi, fără excepţie, de capul ei ca să accepte să-
l dea pe nou-născutul Vincent în grija unei verişoare bogate,
Filomena, din New Jersey, doar pentru o vreme, până ce
Lucia Santa avea să-şi recapete puterile:
— Ce binecuvântare pentru cuplul ăla lipsit de copii. Pe
urmă Filomena e de încredere, doar e verişoara ta primară
din Italia. Copilul va fi la adăpost, iar bogatul soţ al Filomenei
va consimţi, cu siguranţă, să-i fie naş şi să-i asigure viitorul.
Cum o mai căinaseră toţi, cu ce gingăşie se purtaseră:
— Şi tu, Lucia Santa, tu ne îngrijorezi pe toţi. Cât de slabă
eşti! Nu ţi-ai revenit după naştere. Mai plângi încă după soţul
tău drag şi te lupţi cu avocaţii pentru drepturile de urmaş. Ai
nevoie să fii scutită de grija bebeluşului. Trebuie să te
îngrijeşti bine pentru copiii tăi. Dacă ai să mori?
Oh, nicio ameninţare nu li se părea suficientă!
— Copiii tăi or să moară sau vor fi luaţi la casa de copii.
Nu vor putea fi trimişi la bunici în Italia. Păzeşte -ţi viaţa, căci
ea e unicul scut de protecţie al copiilor tăi.
Şi au continuat să pedaleze pe aceeaşi temă. Şi copilul se
va întoarce peste câteva luni, nu, peste o lună, poate chiar
peste două-trei săptămâni. Cine putea şti? Şi Filomena ar fi
venit duminicile, căci soţul ei conducea o Forda. Ar fi luat-o
— 42 —
s-o ducă în casa lor frumoasă din Jersey ca să-şi viziteze
bebeluşul. Ar fi fost un oaspete de onoare. Ceilalţi doi copii ai
ei ar fi avut parte, la rândul lor, de o zi la ţară, la aer curat.
Şi tot aşa, la, la la la.
Ei, cum le mai putea respinge astfel de argumente? Până şi
Zia Louche încuviinţase din cap.
Numai micuţa Octavia începuse să se smiorcăie, ţipând cu
disperare copilărească.
— N-o să ni-l mai dea înapoi!
Toată lumea râsese de teama ei. Mică-sa zâmbise şi îi
mângâiase şuviţele negre de păr, ruşinată de propria ei
ezitare.
— Numai până ce mă fac bine, o asigurase ea pe micuţă.
După aia Vincenzo se va întoarce acasă.
Ulterior, maică-sa nu fusese în stare să priceapă cum
ajunsese ea să dea copilul. Era adevărat că şocul morţii
soţului ei şi duritatea moaşei la naşterea lui Vincenzo o
slăbiseră enorm, dar astea nu puteau fi scuze. Comisese un
gest abominabil, care o făcuse să se dispreţuiască atât de
mult încât, de atunci înainte, ori de câte ori avea de luat o
decizie dificilă, avea să-şi amintească de acel gest ca să se
asigure că nu va comite din nou o laşitate.
Aşa se făcuse că micul Vincent fusese luat. Ciudata
mătuşă Filomena venise într-o după-amiază, când Octavia
era la şcoală. Când fetiţa se întorsese acasă, leagănul era gol.
Plânse şi ţipase. Lucia Santa o pleznise zdravăn, de două
ori, făcând urechile micuţei să ţiuie şi zicând:
— Uite ceva pentru care să ţipi cu adevărat.
Maică-sa era bucuroasă că se descotorosise de bebeluş.
Octavia o urî. Propria mamă ajunsese rea, ca o mamă
vitregă.
După aceea, însă, sosise şi acea minunată zi în care
Octavia îşi recăpătase încrederea şi dragostea pentru maică-
sa. Fusese chiar ea martoră la o parte a întâmplării, iar
restul acesteia fusese istorisit de atâtea ori, încât Octaviei i se
părea că văzuse totul. Povestea ajunsese o legendă a familiei;
era menţionată în bârfele de seară şi era re luată la masa de
Crăciun, la un pahar de vin şi o farfurie de nuci.
— 43 —
 Necazul începuse după numai o săptămână. În prima
duminică, Filomena nu venise şi nici nu trimisese vreo
maşină s-o ia pe Lucia Santa ca să-şi viziteze fiul. Apăruse
numai un mesaj la bombonerie. Filomena anunţa că avea să
vină cealaltă săptămână. Ca să demonstreze cât de rău îi
părea şi ce intenţii bune avea, trimisese prin poştă un cec de
cinci dolari.
Fusese o duminică neagră pentru Lucia Santa. La un
moment dat s-a dus întins să ţină sfat cu vecinele de la
etajele de dedesubt. Ele o reasiguraseră şi o imploraseră să
nu se gândească la prostii. Pe măsură ce trecea ziua, însă, ea
devenise tot mai posacă.
Luni dis-de-dimineaţă o luase pe Octavia şi-i zisese:
— Fugi. Du-te pe Strada 31 şi ia-o pe Zia Louche.
Octavia se miorlăise:
— Am să întârzii la şcoală.
Maică-sa îi replicase:
— Astăzi nu te duci la şcoala ta frumoasă.
Rostise vorbele atât de ameninţător încât fata se topi într-o
secundă.
Peste puţin timp apăruse Zia Louche, cu un şal înfăşurat
în jurul capului, îmbrăcată cu o rochie albastră tricotată ce-i
ajungea până la genunchi. Lucia Santa servise cafeaua, după
care zisese:
— Zia Louche, eu mă duc să-l văd pe cel mic. Ai grijă de
fată şi de Lorenzo. Fă-mi favoarea asta, te rog.
Se oprise o clipă, apoi reluase:
— Filomena n-a apărut ieri. Crezi c-ar trebui să mă duc
acolo?
Ulterior Lucia Santa insistase mereu că, dacă Zia Louche
ar fi încercat s-o liniştească, n-ar fi plecat în acea zi de acasă
şi că avea să-i rămână pe vecie îndatorată bătrânei sale
prietene pentru sfatul cinstit pe care i-l dăduse, căci Zia
Louche, dând din capul ei de vrăjitoare, zisese:
— Ţi-am dat un sfat prost, Signora. Lumea sporovăie vrute
şi nevrute care mie nu-mi plac.
Lucia Santa o implorase să o pună şi pe ea la curent, dar
Zia Louche refuzase fiindcă i se părea că totul nu era decât o
— 44 —
bârfă murdară, de nerepetat în faţa unei mame neliniştite.
Un singur lucru era de reţinut: promisiunea de expediere a
celor cinci dolari. O astfel de milă devenea suspectă pentru
un sărac. Era mai bine ca Lucia Santa să plece şi să se
liniştească văzând cum stau lucrurile în realitate.
Maică-sa plecase într-o zi cenuşie de iarnă. Se dusese pe
jos până la Strada 42, unde se găsea sediul companiei de
ferry-boat-uri Weekawken Ferry. Pentru prima dată de când
venise din Italia călătorea din nou pe apă. Ajunsă în Jersey,
găsise un şofer de taxi căruia îi arătase adresa căutată,
scrisă pe un petic de hârtie, apoi parcursese pe jos o distanţă
apreciabilă până când o luase de mână o femeie amabilă şi o
condusese la reşedinţa Filomenei.
Ah, în ce casă frumoasă locuia zgripţuroaica! Avea un
acoperiş ţuguiat, cum Lucia Santa nu mai văzuse în Italia.
Locuinţa era albă şi curată, cu jaluzele albastre la ferestre şi
o verandă închisă în faţă. Lucia se intimidase brusc. Oameni
atât de înstăriţi ca aceia nu se puteau preta să jefuiască o
femeie sărmană, precum ea. Încălcarea promisiunii se putea
explica în multe feluri. Cu toate astea, avu curajul să ciocăne
în lemnul verandei. Păşi pe poarta de intrare şi ciocăni în uşa
casei. Repetă gestul de mai multe ori.
Liniştea era înspăimântătoare. Părea că acea casă era
pustie. Lucia Santa simţise că i se înmoaie genunchii de
frică. Apoi, însă, din casă se auzea plânsetul copilului ei, aşa
că Lucia s-a ruşinat de bănuielile ei ridicole şi îngrozitoare.
Răbdare. Plânsetul bebeluşului, însă, se transformase rapid
în ţipete de groază. Lucia simţise că ia foc. Împinsese uşa,
intrase în hol, apoi pornise în sus pe scări, către un dormitor
de unde proveneau urletele.
Cât de frumoasă era acea încăpere; era cel mai frumos
adăpost pe care l-ar fi putut avea Vincenzo. Era zugrăvit în
albastru şi avea draperii albastre la ferestre. Vincenzo se
odihnea într-un leagăn albastru, iar pe un birou albastru se
vedea un căluţ de jucărie alb. În această minunată cameră,
bebeluşul zăcea în propriul lui pipi. Nu era nimeni acolo care
să-l schimbe, care să-i liniştească urletele de groază.
Lucia Santa îl luă în braţele ei. Când simţi acel boţ de
— 45 —
carne caldă, înmuiat în propria urină, şi când văzuse acea
feţişoară roză şi zbârcită şi puful negru de pe cap, se
umpluse de o bucurie sălbatică, ştiind în sinea ei că din acea
clipă înainte numai moartea o va putea despărţi de copilul ei.
Privise în jurul ei cu furia oarbă a unui animal observând
toate amenajările care fuseseră făcute pentru o cameră de
copil de lungă durată. După aceea deschisese un sertar de
birou şi găsise câteva haine să îmbrace bebeluşul. În timp ce
se ocupa cu schimbarea micuţului, în cameră se ivise ca o
vijelie Filomena.
Ce mai dramă avusese loc din acea clipă! Lucia Santa o
acuzase pe cealaltă femeie de lipsă de suflet. Lăsase un
bebeluş singur! Filomena protestase. Fusese plecată numai
ca să-şi ajute soţul să deschidă magazinul. Lipsise doar
cincisprezece minute – nu, doar zece. Ce neşansă cumplită!
Dar oare nu-şi lăsase şi Lucia Santa bebeluşul singur
câteodată? Oamenii săraci nu puteau fi întotdeauna atât de
grijulii precum îşi doreau (cum mai pufnise Lucia Santa când
Filomena o inclusese printre săraci); erau doar şi ei forţaţi să-
şi lase, uneori, copiii să plângă.
Lucia Santa n-a vrut să asculte niciun argument. Devenise
oarbă din pricina unei furii disperate, agonizante, şi nici ea
nu mai ştiuse ce simte. Acasă, când bebeluşul plângea în
singurătate, în ajutorul lui sosea întotdeauna cineva care era
sânge şi carne din sângele şi carnea lui. Ce -ar fi putut gândi
un bebeluş dacă ar fi fost abandonat şi ar fi văzut că apare în
ajutorul lui o faţă străină? La explicaţiile Filomenei, Lucia
Santa se mulţumise să replice:
— Nu-i adevărat. E uşor de văzut că nu-ţi pasă de el prea
mult, de vreme ce nu-i sânge din sângele tău. Du-te şi ajută-
ţi bărbatul la magazin. Eu o să-mi iau copilul acasă.
Filomena îşi ieşise din fire. Ca o nemernică ce era, strigase:
— Şi cum rămâne cu târgul nostru atunci? Cum o să apar
eu în faţa prietenilor mei cu pecetea că nu mi se poate
încredinţa copilul tău? Şi ce să fac cu toate lucrurile astea pe
care le-am cumpărat şi care acum vor fi doar bani aruncaţi
în drum? Făcuse o pauză, apoi reluase, cu viclenie: Şi doar
ştim amândouă că acest târg a însemnat mult mai mult.
— 46 —
 — Ce? Ce? se repezise Lucia Santa.
În câteva clipe ieşise totul la iveală.
De la bun început existase un complot de o cruzime
extraordinară. Vecinele Luciei Santa o asiguraseră pe
Filomena că, în timp, nefericita văduvă, forţată să muncească
pentru pâinea copiilor ei, îşi va micşora treptat pretenţiile
asupra bebeluşului şi o va lăsa pe Filomena să-l adopte. Se
comportaseră toate cu viclenie şi prudenţă, dar lăsaseră clar
să se înţeleagă că Lucia Santa nutrea chiar dorinţa de a avea
parte de un asemenea noroc. Bineînţeles că nimic nu se
putuse rosti pe şleau. Era o chestiune delicată. Auzind toate
aceste năzbâtii Lucia Santa izbucnise într-un râs nebun.
Atunci Filomena încercase altă tactică. Ia uite la hainele
astea noi şi la camera asta drăguţă? Avea să fie un copil
singur la părinţi. Avea să aibă de toate, o copilărie fericită,
putea urma universitatea, putea deveni avocat, doctor, poate
chiar profesor. Lucruri pe care Lucia Santa n-ar fi putut
spera în vecii vecilor să i le dăruiască fiului ei. În fond, ce era
ea? N-avea niciun ban şi avea să se târâie de pe o zi pe alta
tot restul vieţii ei.
Lucia Santa o ascultase uluită şi îngrozită. Când Filomena
rostise: „Hai, acum înţelegi de ce-ţi voi trimite bani în fiecare
săptămână‖, ea îşi ridicase capul ca un şarpe şi o scuipase
pe femeia mai în vârstă drept în faţă, după care, cu copilul în
braţe, fugise din casă. Filomena alergase după ea,
blestemând-o.
Acesta era sfârşitul poveştii spuse, poveste care trezea
acum hohote de râs. Octavia, însă, îşi amintea întotdeauna
cu claritate partea nerostită a ei: sosirea maică-sii acasă cu
Vincent în braţe.
Intrase în casă tremurând din pricina frigului, cu haina de
pe ea înfăşurată în jurul bebeluşului care dormea, neagră la
faţă de furie, ură şi disperare. Avea frisoane în tot corpul. Zia
Louche o poftise:
— Vino. Cafeaua aşteaptă. Stai jos. Octavia, ceştile!
Bebeluşul începuse să plângă. Lucia Santa încercase să-l
liniştească dar ţipetele lui au devenit din ce în ce mai
puternice. Furioasă şi ruşinată în acelaşi timp, maică-sa a
— 47 —
făcut în acea clipă un gest dramatic ca şi cum ar fi vrut să
arunce copilul. Se înfrânse, însă, iute şi îl dăduse Ziei
Louche, spunându-i:
— Na, ţine-l!
Prietena ei îl luase şi a început de îndată să-l ogoiască cu
vocea ei spartă.
Lucia Santa se aşezase la masa rotundă din bucătărie. Şi-a
pus capul pe braţe, ascunzându-şi faţa. Când a venit Octavia
cu ceştile, s-a apucat să spună, continuând să-şi ţină chipul
acoperit:
— Vezi? Până şi-o fată de vârsta ei ştie care e adevărul şi
noi râdem.
Îşi mângâiase fiica cu degete pline de ură, rănindu-i
carnea fragedă.
— Va trebui să ascultăm de copii pe viitor. Noi, oamenii
bătrâni suntem ca nişte animale. Animale.
— Ah, cârâise Zia Louche, cafea, cafea. Cafea fierbinte.
Calmează-te!
Bebeluşul continua să plângă.
Maică-sa rămăsese nemişcată. Octavia înţelegea că o
mânie cumplită pe lume şi pe soartă o făcea incapabilă să
rostească vreun cuvânt. În timp ce tenul palid i se înnegura
văzând cu ochii, Lucia Santa îşi reţinea lacrimile apăsându-şi
ochii cu degetele.
Prea înspăimântată ca să i se adreseze mamei, Zia Louche
se apucase să înghiontească bebeluşul.
— Hai, plângi, îl îndemna ea. Ah, ce bine e. Cât de uşor e,
nu? În fond, ai tot dreptul s-o faci. Ah, ce frumos. Mai tare.
Mai tare!
După aceea, însă, copilul se potolise şi începuse să râdă
acelei feţe zbârcite şi lipsite de dinţi pe care -o percepea
deasupra lui ca venind din alt timp.
Atunci bătrâna rostise cu prefăcută mânie:
— Ce, ai terminat atât de repede? Hai. Plângi!
Clătinase copilul încet, dar Vincent îi zâmbi cu gingiile
lipsite de dinţi, dezvelite.
După aceea bătrâna rostise cu voce tristă şi îngânată:
— Miserabile, miserabile. Tatăl tău a murit înainte de a te
— 48 —
naşte tu.
La aceste cuvinte, Lucia Santa nu se mai putuse abţine. Îşi
înfipsese unghiile în carnea feţei. Lacrimile mari ţâşnite se
amestecaseră cu sângele din cele două găuri pe care şi le
făcuse în obraji. Zia ciripise:
— Hai, Lucia, ia nişte cafea acum.
Nu primise niciun răspuns. După o vreme, Lucia îşi
înălţase faţa. Îşi ridicase, pe urmă, braţul către tavanul pătat
şi rostise, cu voce cavernoasă, plină de ură şi venin:
— Îl blestem pe Dumnezeu.
Surprinsă într-un moment de mândrie diavolească,
Octavia îşi iubise, în acea clipă, mama. Acum, însă, după
atâţia ani, îşi aminti cu ruşine de scena care urmase. Lucia
Santa îşi pierduse orice urmă de demnitate. Blestemase. Zia
Louche încercase să o potolească:
— Sst, sst. Gândeşte-te la fata ta care te ascultă.
Ea, însă, fugise din apartament şi o luase în jos pe scări,
strigând obscenităţi copiilor, care îşi încuiaseră imediat uşile
în care se apucase ca să bată.
Ţipase, în italiană:
— Ticăloaselor! Curvelor! Ucigaşe de copii!
Alergase în sus şi-n jos pe scări, iar din gură îi ieşeau tot
felul de măscări pe care nici ea nu ştia că le cunoaşte, anume
că ascultătoarele invizibile se hrăniseră de pomană în burta
mamelor lor, că se comportaseră ca nişte bestii împuţite.
Turbase. Zia Louche îi dăduse bebeluşul Octaviei şi pornise
pe scări după nebună. O înşfăcase pe Lucia Santa de părul ei
lung şi o trăsese înapoi în casă. Cu toate că femeia mai
tânără era mult mai puternică, se lăsase trasă şi se
prăbuşise, în urlete de durere, neajutorată, pe un scaun.
La câteva minute după aceea, acceptase o ceaşcă cu cafea,
după care îşi venise în fire. Avea prea multe lucruri de făcut.
O mângâiase pe Octavia, spunând:
— Cum de ai putut tu, o copilă, să înţelegi că era ceva rău?
Cu toate astea, când Octavia o sfătuise să nu se mărite din
nou, amintindu-i că avusese dreptate când simţise că
Filomena îl furase pe Vinnie, maică-sa se mulţumise să râdă,
după care se oprise brusc şi exclamase:
— 49 —
 — Nu te teme. Sunt mama ta. Nimeni nu va face vreun rău
copiilor mei. Nu cât sunt eu în viaţă.
Maică-sa deţinea frâiele puterii şi dreptăţii; familia nu
putea fi niciodată coruptă. Simţindu-se în siguranţă şi
invulnerabilă, Octavia adormi cu o ultimă imagine în faţa
ochilor: maică-sa întorcându-se de la Filomena cu bebeluşul
în braţe, furioasă, triumfătoare, dar şi ruşinată că dăduse
voie cuiva să-i ia copilul.

La şaptesprezece ani, Larry Angeluzzi (căruia numai

maică-sa îi spunea Lorenzo), se socotea un adevărat bărbat.
Avea dreptate. Era un tânăr lat în umeri, de înălţime mijlocie,
cu braţe musculoase.
La treisprezece ani renunţase la şcoală ca să conducă un
cal şi o căruţă pentru compania „West Side Wet Wash‖. În
seama lui cădeau colectarea de bani, grija calului şi
bunăvoinţa clienţilor. Era în stare să urce patru etaje, cu
sacii grei cu rufe în spate, fără a-şi pierde nicio clipă suflul.
Toată lumea credea că are cel puţin şaisprezece ani, iar
femeile măritate, ale căror soţi se aflau la lucru, erau de-a
dreptul încântate de el.
Îşi pierduse virginitatea cu ocazia uneia dintre aceste
livrări, cu veselie şi bunăvoinţă, prietenos ca întotdeauna, ca
şi cum s-ar fi petrecut un eveniment fără prea mare
importanţă, ca şi cum ar fi fost un alt detaliu nesemnificativ
al slujbei lui, precum rutina ungerii osiilor căruţei, pe
jumătate datorie, pe jumătate plăcere, şi asta fiindcă femeile
cu care intra în contact nu mai puteau fi numite tinere.
Slujba de vestitor al trecerii trenului îi stârnea ceva din
natura eroică a fiinţei sale, aşa cum călărea falnic pe cal,
conducând ditamai monstrul de oţel pe străzile oraşului.
Câştiga bani frumoşi, munca era uşoară şi oricând putea
avansa la postul de frânar sau de acar – două slujbe
excelente, pentru toată viaţa. Larry era ambiţios; vroia să
ajungă şef.
Poseda deja acel farmec natural al unui don-juan
înnăscut. Când zâmbea, dinţii îi sclipeau de albeaţă. Avea
trăsături puternice, regulate, părul negru ca tăciunele,
— 50 —
sprâncene şi gene lungi şi negre. Era prietenos din fire şi
credea în permanenţă că lumea îl vorbea de bine.
Fiu bun, îi dădea întotdeauna maică-sii banii pe care îi
câştiga. Era adevărat că acum mai păstra la ciorap şi nişte
bani pentru sufletul lui, dar, în definitiv, avea şaptesprezece
ani şi se găsea în America, nu în Italia.
Nu era vanitos, dar îi plăcea să călărească pe Tenth
Avenue în şaua calului lui negru, cu trenul de marfă
târându-se în spatele lui, în timp ce el clătina un felinar roşu
ca să avertizeze lumea de pericol. Simţea întotdeauna un fior
de bucurie când călărea pe sub pasajul de lemn şi de oţel din
dreptul Străzii 30, intrând în cartierul său şi făcându-şi calul
să se cabreze pentru copiii care îl aşteptau pe el şi pe
locomotiva ce scotea norii aceia albi de abur. Uneori îşi oprea
calul în apropiere de curbă şi tinerii se strângeau în jurul lui,
implorându-l să-i lase să se urce şi ei în şa, mai ales fetele.
Fratele lui, Gino, îl privea întotdeauna ca un expert admirând
o pictură – nu prea de aproape, cu un picior în faţa celuilalt,
cu capul dat uşor pe spate, cu admiraţia strălucindu-i în
ochi; era atât de încântat de fratele mai mare ce călărea pe
bulevard, încât nu rostea nici măcar o vorbă.
Cu toate astea, deşi Larry îşi câştiga existenţa, muncind
din greu, deşi îşi asuma responsabilităţi mari pentru un
tânăr de vârsta lui, avea o hibă. Profita de fetele tinere. Erau
o pradă prea uşoară pentru el. Adeseori mame furioase îşi
aduceau fiicele la Lucia Santa şi-i făceau scene extrem de
urâte, ţipând că el stătea cu fetele până noaptea pe afară şi
că le promitea că se însoară cu ele. La, la, la, la. Faimos
pentru cuceririle lui, era socotit un Romeo al cartierului. Cu
toate astea era extrem de popular printre femeile în vârstă de
pe Avenue, căci era un băiat care ştia ce e Respectul. Era ca
un tânăr crescut în Italia. Datorită bunelor lui maniere, la fel
de fireşti precum farmecul său, era întotdeauna gata să dea o
mână de ajutor nefericiţilor. Dacă se muta cineva într-o
locuinţă nouă, el împrumuta imediat un camion ca să fie de
ajutor. Dacă vreuna dintre bătrâne era internată în Bellevue
Hospital, îşi găsea mereu câteva clipe libere ca s-o viziteze
acolo. Mai important, însă, era faptul că participa zelos la
— 51 —
toate evenimentele vieţii publice – nunţi, înmormântări,
botezuri, priveghiuri, confirmări, logodne. Toate aceste
obiceiuri sacre începuseră să fie luate în derâdere de tinerii
americani. De aceea, femeile în vârstă de pe Tenth Avenue îl
ridicau în slăvi; spuneau despre el că ştia întotdeauna ce era
cu adevărat important. De fapt i se oferise chiar şi o onoare
cum niciun italian nu-şi mai amintea să fi fost oferită înainte
vreunui bărbat atât de tânăr. Fusese rugat să fie naş fiului
lui Guargios, un văr îndepărtat. Lucia Santa se opusese. Era
prea necopt pentru o astfel de responsabilitate; onoarea
făcută i s-ar fi suit la cap.

Larry îl auzi pe Gino ţipând: „Ardeţi oraşul!‖, îl privi cum

fuge, apoi văzu lumea dispărând de pe străzi în locuinţe. Îşi
îndemnă calul la galop în susul bulevardului, către grajdurile
de pe Strada 35. Simţi cum îi şuieră vântul pe la urechi şi
auzi ropotul puternic al copitelor pe caldarâm. Când ajunse
la destinaţie, constată că grăjdarul dormea. Ca atare, Larry
se ocupă singur de animal, după care fu liber.
Se duse direct la casa Le Cinglata, aflată la mică distanţă
de grajd, pe Strada 36. De obicei, signora Le Cinglata servea
lichior şi vin în bucătăria ei, încasând banii la pahar şi
arătându-se amabilă cu clienţii care beau cel mai mult.
Niciodată nu se găseau mai mulţi de cinci sau şase clienţi
odată împreună; erau cu toţii muncitori italieni, celibatari,
sau bărbaţi însuraţi ale căror neveste nu sosiseră din Italia.
Domnul Le Cinglata îşi executa una din acele sentinţe de
treizeci de zile închisoare care constituiau riscul negoţului
practicat.
— Ah, poliţia!, se plângea întotdeauna signora Le Cinglata
în astfel de situaţii. Mi-au răstignit soţul pe cruce!
Era o femeie religioasă.
Când Larry intră în apartament, găsi înăuntru doar trei
bărbaţi. Unul dintre ei, un sicilian brunet, încurajat de faptul
că soţul gazdei era la pârnaie, o tot înghesuia pe signora,
ţinându-i fusta când ea trecea pe lângă el şi cântând cântece
italiene cu aluzie. În acţiunile lui nu se observa decât
răutatea copilăroasă şi pofta inocentă a unui primitiv. Larry
— 52 —
se aşeză la masă. Îi plăcea să facă o mică bârfă în italiană cu
bărbaţi mai în vârstă. Îi întoarse signorei zâmbetul de bun
venit. Atitudinea lui de client al casei îl ofensă pe sicilian.
Ridicându-şi sprâncenele mari şi stufoase într-un gest de
uimire, acesta strigă în italiană:
— Signora Le Cinglata, ai ajuns să serveşti şi copii aici?
Oare trebuie să-mi beau paharul de vin împreună cu sugarii?
Femeia îi puse lui Larry în faţă un pahar de sirop de
căpşuni. Sicilianul se uită la pahar, apoi îi privi pe toţi din
încăpere cu o expresie de stânjeneală.
— Oh, scuzele mele, rosti el într-o engleză stâlcită. E…
ăă… fiul tău? Nepotul tău? Ah, te protejaz’ când soţul tă’ e
băgat la vizuin’. Oh, scuză-mă.
Continuă aşa până ce se înecă şi izbucni într-un acces de
tuse.
Dură, frumoasă, aprigă, signora nu părea deloc amuzată.
— Ajunge!, izbucni ea. Termină sau găseşte-ţi alt loc să
bei. Şi roagă-te să nu-i povestesc bărbatului meu de
manierele tale frumoase.
Dintr-odată serios, sicilianul se repezi:
— Slavă Domnului dacă nu i-ar povesti nimeni omului tău
despre manierele tale. De ce nu încerci cu un bărbat în loc să
o faci cu un copil?
Îşi lovi pieptul cu ambele palme, ca un cântăreţ de operă.
Nestingherită de vorbele individului, dar ieşită din pepeni,
signora Le Cinglata comandă scurt:
— Lorenzo, dă-l pe scări afară!
Porunca era o exagerare şi însemna doar că individul
trebuia convins să plece. Larry începu să zică, împăciuitor,
ceva, cu un zâmbet prietenos pe chip. Cu onoarea jignită,
însă, sicilianul se ridică în picioare şi cârâi în engleza lui
stricată:
— Măi cocoşel american de raha’! Tu mă da’ pe mine afară?
Te mănânc cu totu’ şi cu totu’!
Pe chipul lat şi neras al individului se vedeau clar semnele
vârstei. Larry simţi un fior de groază copilărească, ca şi cum
ar fi comis un paricid dacă l-ar fi izbit pe acel om. Sicilianul,
însă, vru să atace şi Larry îl pocni cu o directă drept în faţă.
— 53 —
Individul se prăbuşi pe podeaua bucătăriei. Dintr-odată, frica
lui Larry se topi, lăsând în urma ei doar milă şi senzaţia de
vină pentru umilinţa îndurată de acel om.
Căci el nu-şi putea folosi mâinile şi nu avea de gând să
lovească la propriu. Se comportase ca un urs care
intenţionase să-şi sperie copiii. Nu era decât o fiinţă umană
grotescă, incapabilă de cruzime. Larry îl puse pe un scaun, îi
dădu să bea un pahar cu lichior, şi îngăimă tot felul de
cuvinte împăciuitoare. Bărbatul, însă, refuză paharul întins
şi plecă din apartament.

Noaptea continuă aşa. Apăreau noi clienţi, iar alţii plecau.

Unii dintre ei se apucară să joace Brisk cu un pachet de cărţi
vechi, un obicei al localului.
Larry stătea într-un colţ, subjugat de aventură. După un
timp, însă, sentimentele i se schimbară. Se simţi mândru.
Lumea se gândea la el cu respect, ca la un bărbat de care
trebuia să se ţină seama, deşi nu era rău sau vicios. El era
eroul din filmele cu cowboy. Era ca şi Ken Maynard, care nu
lovea niciodată un om căzut la podea. Începu să moţăie,
fericit. În acea clipă, se trezi că signora Le Cinglata îi vorbeşte
în italiană, în acel fel ciudat, ca şi cum ar fi flirtat cu el, şi
sângele i se răscoli în vene. Sosise clipa.
Signora se scuză, spunând că trebuie să mai aducă o
damigeană cu vin şi o altă sticlă cu lichior. Ieşi din bucătărie,
trecu prin camerele stil vagon ale apartamentului şi ajunse în
cel mai îndepărtat dormitor. Avea o uşă acolo. Larry o urmă,
murmurând ca scuză faptul că se duce să o ajute la cărat, de
parcă ea ar fi fost surprinsă sau furioasă pe presupunerile lui
tinereşti. Când îl auzi încuind uşa în spatele lor, signora se
aplecă să ia o damigeană, roşie ca focul, dintre alte multe
asemenea înşirate lângă zid. În timpul acesta, Larry îi ridică
fustele şi lenjeria cu ambele mâini. Femeia se întoarse, cu
imenşii ei chiloţi roz în vine, cu pântecele gol şi scoase un
râset de protest:
— Eh, giovanotto!
Nasturii mari de la rochie i se desfăcură. Se întinse pe
spate pe pat. Sânii mari şi frumos curbaţi, cu sfârcuri
— 54 —
imense, ieşiră imediat din rochie. Larry îi dădu imediat
chiloţii la o parte. Cu câteva lovituri sălbatice şi prelungi,
băiatul termină şi se întinse, la rândul lui, pe pat,
aprinzându-şi o ţigară. Imediat, signora se îmbrăcă la loc.
Luă damigeana într-o mână şi sticla cu lichior în cealaltă. Se
întoarseră împreună la clienţi.
În bucătărie, signora Le Cinglata se apucă să toarne vin şi
să atingă paharele cu aceleaşi degete cu care îl mângâiase pe
băiat. La un moment dat, ea îi aduse lui Larry un pahar cu
sirop proaspăt, dar el nu se atinse de băutură, scârbit de
faptul că ea nu se spălase.
Larry se pregăti să plece. Signora Le Cinglata îl conduse
până la uşă, şoptindu-i:
— Rămâi, rămâi peste noapte.
El îi zâmbi şi şopti la rândul lui:
— Nu pot, m-ar lua maică-mea la rost.
Când avea chef să plece juca întotdeauna rolul fiului
neajutorat şi ascultător.
Nu se duse acasă. O coti pe după colţ şi se întoarse la
grajduri. Îşi confecţionă un pat din paie, şi folosi o pătură şi
şaua pe post de pernă. Agitaţia uşoară a cailor priponiţi în
adăpostul lor îl liniştea; animalele nu-i puteau tulbura visele.
Zăcând pe spate, îşi revăzu viitorul, aşa cum făcea
adeseori noaptea, aşa cum fac toţi tinerii. Se simţea plin de
putere. Îşi simţea trupul şi mintea, se cunoştea, era pregătit
pentru succes şi glorie. În lumea în care trăia era cel mai
puternic dintre băieţii de vârsta lui, cel mai chipeş şi cu cel
mai mare succes la fete. Chiar şi femeile adulte erau sclavele
lui. În seara asta învinsese un bărbat în floarea vârstei. N-
avea decât şaptesprezece ani, iar în mintea lui lucrurile n-
aveau cum să se schimbe. El n-avea cum să devină mai
puţin puternic, iar lumea mai puternică.
Avea să fie plin de putere. Avea să-şi facă familia bogată.
Visa la acele tinere americance cu automobile şi case mari.
Una dintre ele îl va iubi, se va mărita cu el şi va avea grijă de
familia lui. Chiar mâine, înainte de lucru, avea să se ducă
călare până în Central Park şi să facă o plimbare pe aleile
pline cu domnişoare.
— 55 —
 Se văzu coborând pe Tenth Avenue, cu o fată bogată la
braţ. Toată lumea îl privea cu admiraţie. Fata avea să-i
îndrăgească familia. Larry nu suporta snobismul. Niciodată
nu crezuse că se poate uita cineva de sus în jos la familia lui,
la maică-sa, la soră-sa şi la prietenii lui, căci, pentru el erau
cu toţii extraordinari, şi asta fiindcă făceau cu toţii parte din
chiar fiinţa lui. Avea o minte cu adevărat inocentă. Dormind
în grajdul mirositor, ca un cowboy pe o câmpie de piatră,
înviorat de victoriile repurtate asupra femeilor şi bărbaţilor,
Larry Angeluzzi n-avea niciun dubiu asupra destinului său
fericit. Adormi împăcat cu toată lumea.
În sânul familiei Angeluzzi-Corbo, numai copiii – Vincent,
Gino şi Sal, adunaţi laolaltă într-un singur pat – visau fără
griji.

— 56 —
 CAPITOLUL 3

De dimineaţă, Octavia se trezi în momentul în care afară se

stingeau ultimele adieri ale aerului mai răcoros al nopţii,
înaintea răsăritului soarelui de august. Se dădu jos din pat şi
se duse să se spele în chiuveta din bucătărie. Pe drumul
înapoi observă că tatăl ei vitreg nu se afla în patul lui. El
avea, însă, obiceiul de a dormi puţin şi de a se scula
devreme. Celălalt dormitor, gol şi el, îi dovedi Octaviei că
avusese dreptate; Larry nu venise deloc acasă în acea noapte.
Sal şi Gino erau dezveliţi, lăsând să li se vadă organele
sexuale prin lenjeria de corp. Octavia îi înveli cu cuvertura
ponosită a patului.
Îmbrăcându-se pentru lucru, simţi că o apucă obişnuita
criză de disperare şi lipsă de orizont. Se înecă din pricina
aerului fierbinte de vară şi a mirosului dulce de corpuri
umane. Lumina strălucitoare a dimineţii arăta clar cât de
ponosită era mobila ieftină din apartament, cât de răpciugos
ajunsese tapetul de pe pereţi şi cât de mizerabil devenise
linoleumul de pe jos, cu pete negre acolo unde i se rupsese
ţesătura colorată.
În astfel de clipe Octavia se simţea blestemată: se temea că
avea să se trezească într-o dimineaţă fierbinte de vară,
bătrână, precum maică-sa, într-un pat şi o casă ca asta, cu
copiii ei trăind în mizerie, în faţă neavând altceva decât o
muncă brută de gătit şi spălat vase şi rufe. Octavia suferea.
Suferea deoarece viaţa nu era elegantă, iar fiinţele umane nu
aveau dreptul la intimitate. În concepţia ei totul începea cu
câteva momente întunecate într-un pat conjugal. La acest
gând scutură din cap furioasă, şi totuşi temătoare, ştiind cât
de vulnerabilă era şi ştiind că într-o zi va trebui şi ea să se
culce într-un astfel de pat.

Cu părul ei negru, cârlionţat, pieptănat cu grijă, îmbrăcată

cu o rochie ieftină în alb şi albastru, Octavia părăsi locuinţa
şi păşi pe trotuarul bulevardului. O luă pe jos, pe caldarâmul
— 57 —
deja încins, către atelierul ei de croitorie aflat la întretăierea
Străzii 36 cu Seventh Avenue7, trecând în drum pe lângă
casa familiei Le Cinglata, mai mult din curiozitate şi din
speranţa că-şi va vedea fratele.
La scurtă vreme după aceea se trezi şi Lucia Santa. Primul
lucru de care-şi dădu seama fu acela că soţul ei nu venise
acasă. Se dădu instantaneu jos din pat şi verifică debaraua.
Pantofii lui de 20 dolari erau acolo. Frank avea să se
întoarcă.
Trecu prin celălalt dormitor către bucătărie. Bravo. Lorenzo
nu venise acasă. Lucia Santa se-nnegură la faţă. Îşi făcu o
cafea şi-şi revăzu planurile din acea zi. Vincenzo va începe
munca la brutărie, buun. Gino va trebui s-o ajute cu munca
de administraţie, buun. Asta era o pedeapsă pentru taică-su,
care se eschivase. Se îndreptă spre hol şi luă de acolo sticlele
de lapte şi pâinea italiană, groasă cât coapsa ei şi lungă cât
un copil mic, lăsate acolo de furnizorul de lapte şi pâine. Tăie
din pâine câteva felii mari şi îşi unse una cu unt. Îi lăsă pe
copii să mai doarmă.
Acesta era un alt moment al zilei la care ţinea enorm.
Dimineaţa era încă răcoroasă, cei mici erau pe punctul de a
se scula, cei mari erau deja plecaţi de acasă, iar ea avea la
dispoziţie câteva clipe în care să se-ntărească pentru
treburile zilnice care o aşteptau.

— Que bella insalata!

„Ce salată frumoasă!‖ Cuvintele ajunseră la urechile
copiilor somnoroşi în clipa în care se deşteptau. Se dădură
cu toţii jos din pat şi Gino privi afară pe fereastră. Îl văzu sub
el pe un vânzător ambulant, ce stătea pe capra căruţei sale
întinzând către cer şi către ferestrele caselor câte o salată
verde în fiecare mână.
— Que bella insalata! strigă el din nou.
Nu cerea nimănui să cumpere, ci doar să-i fie admirate
frumoasele zarzavaturi. Cu mândrie, şi fără pic de linguşeală

7 Seventh Avenue – „bulevardul al şaptelea‖ (n.tr.).

— 58 —
în voce, individul repetă anunţul la fiecare pas alene făcut de
calul său pe bulevard. În căruţa vânzătorului se vedeau
lădiţe cu ceapă sclipind albă, cartofi mari cât pumnul, coşuri
cu mere, legături de ceapă verde, praz şi ardei. Vocea se
înălţa plină de o admiraţie deznădăjduită şi dezinteresată, ca
o chemare către îndrăgostiţi.
— Ce salată frumoasă!
La micul dejun Lucia Santa îşi instrui copiii.
— Fiţi atenţi, le spuse ea. Tatăl vostru a plecat pentru o
vreme. Până se va întoarce trebuie să mă ajutaţi. Vincenzo
lucrează de astăzi la panetteria. Ca atare, tu, Gino, mă vei
ajuta astăzi să spăl scările imobilului. Îmi vei aduce găleţi cu
apă proaspătă, vei stoarce cârpele şi vei da şi cu mătura dacă
o să-mi demonstrezi că nu eşti neîndemânatic. Salvatore, tu
o să ştergi de praf balustrada, şi o să ai grijă de Lena.
Le zâmbi celor doi micuţi.
Vincenzo îşi lăsă capul în jos, îmbufnat. Gino, însă, se uită
la ea cu răceală şi sfidare.
— Sunt ocupat astăzi, mamă, rosti el.
Lucia Santa înclină respectuos capul în direcţia lui.
— Aha! exclamă ea. De altfel tu eşti ocupat în fiecare zi,
numai că astăzi sunt şi eu ocupată.
Era amuzată.
Gino încercă să speculeze atitudinea ei în avantajul lui şi
hotărî să fie sincer.
— Mamă, trebuie să iau astăzi gheaţă din vagoanele de
cale ferată. I-am promis lui Joey Bianco. O să-ţi fac rost şi ţie
de gheaţă pe gratis. Făcu o scurtă pauză, apoi, ca atins de o
scânteie de geniu, adăugă: Şi o să-i fac rost şi Ziei Louche.
Lucia Santa îl privi cu o afecţiune ce stârni gelozia lui
Vinnie. După asta, rosti:
— Bine, dar aminteşte-ţi că vreau să-mi umpli răcitorul –
pe al meu, în primul rând.
Vincent aruncă cu felia de pâine pe care o ţinea în mână.
Maică-sa se uită ameninţătoare la el, după care i se adresă
lui Gino:
— După-amiază, însă, să fii acasă ca să mă ajuţi. Altfel o
să simţi pe spinare mânia prea-sfântului băţ.
— 59 —
 Îl ameninţase ştiind că nu se va ţine de cuvânt. Oricum,
nici Gino nu mai avea prea mult timp la dispoziţie ca să se
joace.

Ca orice general de zece ani, Gino Corbo îşi făcuse planuri

mari, nemărturisite în întregime maică-sii. Privind pe
fereastra camerei din faţă, văzu depoul de vizavi plin cu
vagoane lăsate de izbelişte. În spatele lor, râul Hudson
scânteia albastru. În viziunea lui de copil, aerul era minunat
de pur. Fugi prin apartament, ieşi din el, coborî scările şi
ajunse afară, în lumina soarelui de august.
Era extrem de cald. Caldarâmul de sub picioarele lui
frigea. Imediat pantalonii şi cămaşa i se lipiră de corp. Privi
în jur după prietenul şi partenerul lui, Joey Bianco.
Joey avea doisprezece ani, dar era mai scund decât Gino.
Era cel mai bogat puşti de pe Tenth Avenue şi deţinea peste
două sute de dolari în bancă. Iarna vindea cărbune, iar vara
vindea gheaţă, ambele furate, bineînţeles, din vagoanele din
depou. În plus, mai vindea şi sacoşe de cumpărături, făcute
din hârtie, în Paddy’s Market, o piaţă care se întindea de-a
lungul străzilor ce dădeau în Ninth Avenue.
După câteva clipe, Joey îşi făcu apariţia, trăgând după el o
remorcă mare cu cutie de lemn. Era cea mai bună remorcă
de pe Tenth Avenue, singura cu şase roţi pe care o văzuse
vreodată Gino. Cutia de lemn putea adăposti gheaţă în
valoare de un dolar, sau trei copii împreună. Roţile mici erau
învelite cu anvelope de cauciuc dur. O limbă lungă de lemn
cârmea cele două roţi din faţă. Celelalte patru roţi susţineau,
propriu-zis, cutia. În locul unei frânghii ordinare, Joey îşi
direcţiona remorca cu ajutorul unei curele lungi.
Ca să le meargă bine, îşi luară amândoi câte o porţie de
îngheţată de lămâie. Îi servi însuşi brutarul, atât de încântat
de ceea ce aveau ei să facă, încât le puse o doză suplimentară
fiecăruia.
Joey Bianco era fericit. Gino îl lăsa să strângă şi să
numere banii. Gino se urca pe vagoane. Şi lui Joey îi plăcea
să se urce pe vagoane, dar nu putea suferi ideea de a-şi lăsa
remorca nesupravegheată. După ce-şi terminară îngheţata,
— 60 —
Gino îl pofti pe Joey:
— Hai, urcă. O să te duc eu.
Joey apucă hăţul, stând mândru în remorcă, iar Gino se
apucă să împingă din spate. Traversară bulevardul, trecură
de ghereta acarului şi ajunseră pe pietrişul dintre şine. Se
opriră când văzură că sunt ascunşi vederii celorlalţi de către
vagoanele înalte împrăştiate prin depou. Joey zări o trapă
deschisă şi scoase cleştii de gheaţă din remorcă.
Gino rosti poruncitor:
— Dă-mi mie cleştii ăia!
Se îndreptă în fugă către vagon, se căţără pe scara
metalică şi ajunse la trapa deschisă de pe acoperiş.
Stând acolo, la mare înălţime faţă de sol, se simţi liber.
Undeva, departe, zări fereastra de la dormitorul din faţă al
apartamentului lui şi întregul şir de locuinţe de pe Avenue.
Se mai vedeau magazine, oameni, cai, căruţe şi camioane.
Avu senzaţia că navighează într-un ocean de vagoane de
marfă – maro, negre, galbene, cu nume ciudate pe ele,
precum Union Pacific, Santa Fe, Pennsylvania. Aerul era plin
de mirosul provenit de la câteva vagoane goale folosite la
transportul vitelor. Răsucindu-se pe loc, zări dealurile Jersey
Palisades împestriţate cu verde, şi apa albastră de
dedesubtul lor. Printre sutele de vagoane imobile, câteva
locomotive negre pufăiau alene, fumul lor alb adăugând un
parfum aparte la mireasma plăcută a acelei dimineţi de vară.
Joey îi strigă:
— Hai, Gino, aruncă naibii gheaţa aia înainte să apară
gaborul!
Gino înşfăcă cleştii strălucitori de oţel şi începu să extragă
blocuri de gheaţă prin trapă. Vagonul era ticsit până în vârf
cu marfă, aşa că blocurile se puteau scoate uşor. Pe măsură
ce scotea blocuri, Gino le aşeza pe marginea acoperişului şi
le lăsa să cadă la pământ, privindu-le. De fiecare dată săreau
aşchii mari, argintii, care zburau în sus aproape până la el.
Joey se folosea de braţe ca să apuce fiecare bloc cristalin şi
să-l urce în remorcă. În câteva minute cutia de lemn se
umplu. Gino coborî scara şi se apucă să împingă, în timp ce
Joey se aşeză la cârmă, trăgând, în acelaşi timp şi de limba
— 61 —
de lemn.
Gino intenţiona să umple, cu acest transport, răcitorul
maică-sii. În timp ce traversau bulevardul, însă, fură
interceptaţi de brutar, care cumpără întreaga încărcătură cu
un dolar. După asta, micii hoţi se întoarseră după altă
încărcătură, pe care o cumpără, pentru un dolar, băcanul. În
plus, acesta le dărui câte un pahar cu sifon şi un sandwich.
Ameţiţi de succes, cei doi se deciseră să-şi lase mamele să
aştepte cu răcitoarele goale. Vândură cea de -a treia
încărcătură locatarilor de la etajul unu. Era deja aproape
amiază. La cel de-al patrulea transport apărură necazurile.
Paznicul de la calea ferată îi zărise mai devreme, în timp ce
ei se tot afundau în depou, deschizând vagoane noi de
gheaţă, ca să nu trebuiască să se aprovizioneze dintr-o
singură sursă, din ce în ce mai depreciată. Se comportau ca
un animal care ucide trei sau patru victime ca să ia câte o
muşcătură din cele mai bune locuri ale lor.
Ca atare, paznicul aşteptă clipa potrivită, apoi porni către
ei dinspre Tenth Avenue, tăindu-le retragerea.
Primul îl văzu Joey, care-i strigă lui Gino:
— Butzo, a venit Charlie Chaplin!
De la înălţime, Gino văzu cum copoiul îl înşfăcă pe Joey de
cămaşă şi-l pocneşte peste faţă.
Ţinându-l strâns pe Joey, vardistul rosti tare pentru Gino:
— În regulă, puştiule, vino aici jos sau o să urc eu şi-o să-
ţi rup curul.
Gino se uită în jos, cu o expresie gravă pe chip, ca şi cum
ar fi cântărit invitaţia, dar ezita încă. Soarele arunca suliţe
fierbinţi, care-i încălzeau sângele în vene, îmbrăcând
universul din jur într-o lumină aparte. Gino tremură de
emoţie, nesimţind, însă, niciun fel de frică. Ştia că se afla în
siguranţă. Copoiul avea să-l dea afară pe Joey din depou şi
să-i facă bucăţi remorca. Gino, însă, citise odată o poveste
despre conducătoarele stolurilor de păsări şi preluă de acolo
o idee ca să-l salveze pe Joey, cu remorcă cu tot.
Se aplecă intenţionat peste marginea vagonului şi ţipă:
— Ha, ha! Charlie Chaplin nu poate prinde nici măcar o
muscă!
— 62 —
 După asta se făcu nevăzut şi începu să coboare scara de
pe cealaltă parte a vagonului. După câteva trepte, însă, se
opri şi aşteptă.
Vardistul se întoarse către Joey şi tună cu glas feroce:
— Tu stai aici!!
După asta se ghemui pe sub burta vagonului, ca să-l
intercepteze pe Gino. Ajunse la ţanc ca să-l vadă pe băiat
suind înapoi treptele scării. Copoiul făcu cale întoarsă către
Joey.
Gino se apucă să sară pe acoperişul vagonului, cântând:
— Charlie Chaplin e-un nevolnic! Charlie Chaplin e-un
nevolnic!
Vardistul îl privi cu o expresie ameninţătoare:
— Puştiule, zise el cu voce rea, te avertizez. Dă-te jos de pe
vagonul ăla sau o să vezi stele verzi când o să te prind!
Ameninţarea păru a avea efect asupra lui Gino, care privi
serios în jos. O secundă mai târziu, însă, îşi flutură degetele
în faţa nasului către copoi şi începu să alerge încet, prudent,
de-a lungul vagonului de marfă, către vagonul următor. La
sol, copoiul ţinu uşor ritmul cu băiatul, privind, din când în
când, înapoi, cu o expresie ameninţătoare pe chip, astfel ca
Joey să nu încerce să fugă cu remorca lui. Şirul de vagoane
nu număra decât zece sau unsprezece bucăţi.
Gino parcurse câteva vagoane, apoi se prefăcu că o să
coboare, din nou pe partea opusă paznicului. Copoiul se
ghemui pe sub vagon. Procedând astfel, îl pierdea din vizor
pe Joey, dar nu-i mai păsa. Luase decizia că puştiul de pe
acoperişul vagonului avea s-o încaseze.
Profitând de statura lui mică şi suplă, Gino se apucă din
nou să sară de pe un vagon pe altul, afundându-se tot mai
adânc în spaţiul depoului. La un moment dat, se opri şi
aşteptă ca paznicul să ajungă în dreptul lui. Înălţându-şi
capul, Gino îl zări pe Joey fugind, cu remorca după el, către
libertatea bulevardului.
— Ar fi mai bine să cobori, puştiule, rosti copoiul. M-ai
făcut să te urmăresc şi o să încasezi chestia asta pe spinare.
Îşi agită bastonul. Se gândi să scoată arma ca un bluf-
ameninţare, dar putea fi văzut de vreun muncitor italian din
— 63 —
depou şi asta însemna să-şi sape singur groapa. Se ghemui
înapoi pe sub vagon, la timp ca să-l zărească pe Joey şi
remorca lui traversând bulevardul. Se înfurie atât de tare,
încât strigă către Gino:
— Măi, pui nenorocit de căţea, dacă nu cobori de acolo îţi
rup oasele!
Observă, satisfăcut, că ameninţarea funcţionează, puştiul
se întoarse pe acoperiş, până ce ajunse în dreptul lui. În acea
clipă, însă, văzu cum băiatul se apleacă deasupra lui şi cum,
cu o voce supărată şi dispreţuitoare ce presupunea că
puştiului nu-i pasă de apărătorul legii, îi strigă:
— Să te f… Charlie Chaplin!
În aceeaşi secundă, peste capul copoiului trecu, vâjâind, o
bucată albă de gheaţă. Imediat, Gino îşi reluă fuga, pe
acoperişurile vagoanelor, către interiorul depoului.
Supărat de-a binelea, dar încrezător în sine, vardistul se
apucă şi el să alerge ca să ţină pasul cu băiatul. Din când în
când, îşi azvârlea capul în sus într-un gest comic. Puştiul se
închidea singur în capcană. Vardistul nu era furios din cauza
înjurăturii, ci din pricină că fusese numit „Charlie Chaplin‖.
Era un tip vanitos şi picioarele lui crăcănate îl făceau sensibil
la orice aluzie.
Brusc, Gino dispăru. Copoiul se ghemui iute pe sub vagon
ca să-l prindă în clipa în care puştiul avea să coboare scara.
Se împiedică de şine şi pierdu o secundă preţioasă. Când
ajunse dincolo nu mai zări nimic din prada sa. Se dădu
înapoi ca să-şi lărgească orizontul vizual.
Îl văzu pe Gino aproape zburând de-a lungul acoperişurilor
vagoanelor, sărind din vagon în vagon cu precizie, către
Tenth Avenue. După aceea îl observă cum dispare pe o scară
laterală a unui vagon. Copoiul ţâşni în sprint dar nu apucă
decât să-l mai zărească pe băiat traversând bulevardul către
adăpostul locuinţei sale, acolo unde Gino se opri să se
odihnească şi să mănânce o îngheţată de lămâie, fără a mai
arunca nicio privire înapoi. Din celălalt băiat nu se mai vedea
nici urmă.
Copoiul nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. Un
rahat mic ca puştiul ăla reuşise să-l ducă de nas! Nu-i nimic,
— 64 —
însă, avea să vină şi vremea lui, o fi fost el Charlie Chaplin,
dar o să sosească şi clipa când o să-i facă pe nebunaticii
aceia să plângă, şi nu cu lacrimi de râs.

Odată traversat bulevardul, Gino nu se mai obosi să

privească înapoi. Trebuia să-l găsească pe Joey Bianco şi să-
şi recupereze partea lui de bani încasaţi pe gheaţă. O auzi pe
maică-sa strigând de la fereastra apartamentului.
— Gino, bestia, unde-i gheaţa? Vino să mănânci?
Gino privi în sus. Dincolo de maică-sa, zări cerul albastru.
— Urc în două minute, ţipă el.
Alergă şi dădu colţul Străzii 30. Îl văzu pe Joey şezând pe o
treaptă în faţa unei case. Remorca era legată de şina de fier a
balustrăzii subsolului.
Joey stătea bosumflat, aproape de punctul de a izbucni în
lacrimi. Văzându-l pe Gino, ţâşni în sus şi strigă, emoţionat:
— Tocmai mă gândeam să-i povestesc maică-tii – pfff, nu
ştiam ce să fac.
Strada 30 era prăfuită şi însorită. Gino se urcă în remorcă
şi apucă de cârmă, iar Joey se apucă să împingă. Pe Ninth
Avenue îşi cumpărară sandwich-uri cu salam şi pepsi. După
aceea se duseră pe Strada 31 unde era umbră, şi se aşezară
cu spatele de zidul fabricii de ciocolată a lui Runkel.
Se ospătară din sandwich-uri cu mulţumirea şi apetitul
unor adevăraţi bărbaţi, care avuseseră o zi satisfăcătoare:
munciseră din greu, avuseseră o aventură şi îşi câştigaseră
pâinea cu propria lor sudoare. Joey era plin de admiraţie şi
tot spunea:
— Gino, băiete, m-ai salvat de dracu’. L-ai păcălit al naibii
de bine pe copoiul ăla.
Gino nu comenta nimic, căci ştia că învăţase trucul dintr-o
carte despre păsări, şi prefera să nu-i mărturisească
adevărul lui Joey.
Soarele de vară dispăru de pe cer, ascuns de nori negri şi
rapizi. Curând, aerul încins şi plin de praf, precum şi mirosul
de caldarâm fierbinte, fură înlocuite de adierea de prospeţime
adusă de o ploaie cu tunete şi fulgere mari; se simţea vag o
aromă de verdeaţă. Joey şi Gino se adăpostiră sub platforma
— 65 —
de încărcare a produselor fabricii. Ploaia continuă să cadă ca
o perdea de apă. Câteva şuviţe se strecurară printre
crăpăturile platformei. Băieţii se lăsară spălaţi pe feţe de
picăturile reci.
În obscuritatea de pivniţă a spaţiului de adăpost era
suficientă lumină ca să se poată juca o partidă de cărţi. Joey
îşi scoase pachetul unsuros din buzunarul pantalonilor. Gino
n-avea niciun chef să joace, deoarece Joey câştiga mereu. Se
apucară de un „şapte-şi-jumate‖ şi Gino îşi pierdu cei
cincizeci de cenţi câştigaţi pe gheaţă. Afară continua să
plouă.
Ezitând o clipă, Joey zise:
— Gino, uite înapoi cei cincizeci de cenţi fiindcă m-ai
salvat de curcanul ăla.
Gino se simţi ofensat. Eroii nu sunt niciodată plătiţi
pentru faptele lor.
— Hai, ia-i, insistă Joey. Doar mi-ai salvat şi remorca.
Trebuie să mă laşi să-ţi dau cei cincizeci de cenţi înapoi.
Gino nu vroia banii. Dacă Joey l-ar fi plătit s-ar fi dus tot
farmecul aventurii. Celălalt băiat, însă, stătea să izbucnească
în lacrimi, aşa că Gino îşi spuse că trebuia să accepte oferta.
— Bine, rosti el.
Joey îi înmână banii.
Continua să plouă. Aşteptară în tăcere, în timp ce Joey,
neliniştit, amesteca încontinuu cărţile. Într-un târziu, Gino
aruncă moneda de jumătate de dolar pe cimentul podelei.
Joey se uită la monedă. Gino o culese de jos şi şi-o
introduse în buzunar.
— Vrei să joci „şapte-şi-jumate‖ la miză dublă? întrebă
Joey.
— N-nu, răspunse Gino.
În cele din urmă ploaia se opri, lăsând să se ivească din
nou soarele. Cei doi băieţi ieşiră şi ei din adăpost. Înspre
vest, soarele adăsta dincolo de râul Hudson. Joey zise:
— Iisuse, s-a făcut târziu. Trebuie să mă duc acasă. Vii şi
tu, Gino?
— Ha, ha, răspunse Gino. Nu, nu.
Îl urmări pe Joey trăgându-şi remorca în lungul lui Tenth
— 66 —
Avenue.
Din fabrica lui Runkel ieşi schimbul doi. Bărbaţii miroseau
a ciocolată. Duceau cu ei o aromă dulce şi grea, ca a florilor,
înmiresmând aerul purificat de ploaie. Gino se aşeză pe
platforma de încărcare şi aşteptă să iasă toată lumea.
Era mulţumit cu ceea ce vedea – pietrele caldarâmului,
roşii şi uscate de soarele fierbinte, copiii care reveneau pe
stradă la joacă, cei câţiva cai care trăgeau leneş de căruţe
către bulevard. Unul dintre animale lăsă în urma lui o dâră
aurie şi groasă de balegă. La ferestrele deschise ale caselor se
iviră femei; pe pervazuri apărură perne; chipurile femeilor,
palide, încadrate de şuviţe de păr negru, atârnau deasupra
străzii precum crenelurile sculptate ale unui zid de castel. În
cele din urmă, atenţia lui Gino fu atrasă de şuvoaiele de apă
de ploaie ce curgeau pe lângă borduri. Culese o bucată mică
de lemn, îşi scoase moneda de jumătate de dolar, o puse pe
bucata de lemn şi apoi o plasă pe aceasta pe creasta unui
şuvoi de apă. Se uită cum se îndreaptă moneda către
bulevard, după care o luă la fugă, observă că se apropie de
Tenth Avenue, apucă lemnul şi moneda din apă şi se înapoie
către Ninth Avenue.
Pe drum, trecând pe lângă un şir de case goale, observă un
grup de băieţi, cât Larry de mari, legănându-se la capătul
unei frânghii atârnate de acoperişul aflat la patru etaje
deasupra lor. Joaca lor consta în a sări de pe pervazul unei
ferestre şi de a străbate aerul, precum Tarzan agăţat de o
liană, până pe pervazul unei alte ferestre aflate mai încolo, în
susul străzii.
Gino privi cum un puşti blond făcu un semicerc larg, rată
ţinta, se împinse cu picioarele în zidul pe care îl atinsese şi se
întoarse, răsucindu-se în aer, pe drumul pe care venise. O
clipă dădu tuturor senzaţia că zbura de-adevăratelea. Gino îl
urmări cu invidie. Degeaba, însă. Tipii n-aveau să-l lase
niciodată să se joace şi el cu ei. Era prea mic. Resemnat, îşi
continuă drumul.
La colţul dintre Ninth Avenue şi Strada 31, Gino îşi plasă
din nou bucata de lemn, cu moneda deasupra ei, pe coama
şuvoiului de apă şi o urmări plutind către Strada 30, săltând
— 67 —
în sus şi-n jos, înfruntând mici valuri, strecurându-se printre
resturi jegoase de ziare, coji de fructe şi excremente de
animale, zgâriind uneori pavajul strălucitor al străzii de sub
apă. Curând, pluta improvizată dădu colţul şi porni în josul
Străzii 30 către Tenth Avenue, fără a-şi pierde încărcătura
valoroasă de pe ea. Gino tropăi grijuliu pe lângă ea, atent şi
în jurul lui ca să nu dea peste puştii care -l vânaseră cu o
seară înainte. Mica lui navă improvizată continuă să
navigheze printre cutii goale, se răsuci în jurul unor maldăre
de resturi menajere, dar reuşi de fiecare dată să se elibereze
de piedici, datorită şuvoaielor proaspete care alimentau din
loc în loc şuvoiul principal. Când pluta ajunse aproape de
grătarul unui canal de sub pasajul de deasupra lui Tenth
Avenue, Gino culese moneda şi lăsă lemnul să se facă
nevăzut printre barele de metal. Meditativ, dădu după aceea
colţul către bulevard şi fu izbit în plin stomac de către
micuţul Sal, care, cu capul lăsat în jos, fugea să se ascundă,
jucându-se de-a „Prindeţi hoţul‖. Sal strigă emoţionat:
— Te caută mama. Noi am mâncat deja şi a zis că o să te
rupă în bătaie.
Gino se întoarse către Ninth Avenue, căutând să zărească
curcubee în apa şuvoaielor. Ajunse în dreptul caselor goale şi
descoperi frânghia spânzurând singură. Gino intră în casă pe
la subsol şi se căţără pe treptele interioare până la etaj. Casa
avea un aer sinistru. Instalaţiile sanitare fuseseră furate
pentru plumbul ţevilor, iar soclurile pentru becuri
dispăruseră. Podeaua era înşelătoare sub linoleumul subţire.
Totul era nemişcat şi respira pericol cât timp Gino parcurse
camerele fantomatice şi trecu pe sub arcadele lipsite de uşi.
În cele din urmă, ajunse la fereastră şi zări strada. Cadrul
pătrat pentru geam era gol. Gino păşi pe pervaz, se aplecă şi
înşfăcă frânghia.
Sări de pe pervaz şi avu, pentru o clipă, glorioasa senzaţie
că zboară. Se răsuci în aer, trecu pe deasupra străzii, apoi,
terminând arcul de cerc, ateriză pe pervazul unei ferestre a
unei case aflate cu trei numere mai sus pe stradă. Sări
înapoi, până la primul pervaz, apoi reluă ciclul – din ce în ce
mai repede, aterizând pe pervazurile ferestrelor, apoi
— 68 —
împingând înapoi din picioare, ca şi cum acestea ar fi fost
aripile lui, până ce braţele nu-l mai putură susţine. Atunci îşi
dădu drumul de-a lungul frânghiei. Aceasta îi fripse palmele,
dar Gino n-o scăpă până ce nu ajunse aproape de caldarâm,
când sări. Ateriză cu bine, apoi porni în fugă către Tenth
Avenue.
Soarele era la asfinţit. Gino fu surprins de constatare.
Ştiind că se afla în dificultate, parcurse Strada 31 către
Tenth Avenue, încercând să-şi compună o expresie de
surpriză pe chip. Dintre ai lui, însă, nu se găsea nimeni în
faţa locuinţei. Nici măcar Sal. O rupse la fugă pe trepte, în
sus, către apartament.
Când trecu de etajul doi, începu să le audă pe Octavia şi
pe maică-sa, ţipând una la alta. Îngrijorat, îşi încetini goana.
Când intră în apartament le văzu pe amândouă, nas în nas,
cu pete roşii pe obraji, cu ochii aruncând scântei,
înfruntându-se. Se întoarseră amândouă către el, tăcând
brusc, ameninţătoare. Fascinat de scenă, însă, Gino n-avu
ochi decât pentru frate-su Vinnie, aşezat deja la masă. Faţa
acestuia era albă ca varul din pricina făinei de pe ea, iar
hainele erau îmbibate de pudră albă. Părea foarte obosit, iar
ochii şi-i ţinea mari deschişi. Păreau doi cărbuni în masa
aceea de alb.
— Ah! Ai ajuns acasă, izbucni maică-sa. Bravo!
Observând că femeile se uitau la el ca nişte judecătoare,
Gino se grăbi să se aşeze la masă ca să i se aducă mâncarea.
Murea de foame. În acea clipă, fu năucit de o lovitură în
moalele capului, ce-l făcu să vadă stele verzi, pe care o primi
de la maică-sa. Aceasta se răţoi la el:
— Nenorocitule! Ai dat bir cu fugiţii toată ziua. Ce-ai făcut?
Şi acum domnul se aşază la masă să mănânce fără a se
spăla. Du-te, măgarule! Figlio de puttana. Bestia. Vincenzo,
spală-te şi tu, o să te simţi mai bine.
Cei doi se îndreptară spre chiuveta din bucătărie ca să se
spele, apoi se întoarseră la masă.
În ochii lui Gino se zăreau lacrimi – nu din pricina loviturii
încasate, ci fiindcă o zi atât de frumoasă se sfârşea atât de
urât. Fusese mai întâi erou, iar acum maică-sa şi soră-sa
— 69 —
erau furioase pe el, ca şi cum l-ar fi urât. Îşi lăsă capul în jos,
ruşinat ca un hoţ prins cu mâţa-n sac. Foamea îi dispăru ca
prin minune, până ce maică-sa îi puse în faţă o farfurie cu
cârnaţi şi ardei copţi.
Octavia se uită la Gino cu o privire de gheaţă şi i se adresă
Luciei Santa:
— Trebuie să-şi facă şi el partea. De ce dracu’ să
muncească Vinnie pentru el, când propriului lui tată nu-i
pasă de nimic? Dacă nu va munci şi el, Vinnie pleacă de la
brutărie, ca să aibă parte şi el de vacanţa lui de vară.
Fără nicio urmă de gelozie, Gino observă că Octavia şi
mama lui se uită la Vinnie, cu milă şi dragoste, cum
mănâncă obosit, fără a scoate o vorbă. Văzu clar că soră-sa
era pe punctul de a izbucni în lacrimi din cine ştie ce motiv.
Urmări cum cele două femei se învârteau pe lângă Vinnie, ca
şi cum acesta era deja un adult.
Gino îşi introduse mâna în buzunar şi scoase moneda de
cincizeci de cenţi, pe care i-o dădu maică-sii.
— I-am câştigat vânzând gheaţă, o informă el. Poţi să-i iei
tu. Aş putea aduce acasă cincizeci de cenţi în fiecare zi.
— Mai bine l-ai opri să fure gheaţă din depou, o avertiză
Octavia pe Lucia Santa.
Aceasta se impacientă.
— Eh, nu le pasă ălora de la căile ferate de copiii care iau
şi ei un pic de gheaţă, zise ea.
Îl privi pe Gino, cu un zâmbet ciudat de cald pe faţă.
— Cu banii ăştia du-l pe frate-tău sâmbătă la film.
Îi tăie o felie mare de pâine.
Chipul lui Vinnie continua să rămână cadaveric, chiar
după ce se spălase. Ciudatele riduri de oboseală şi tensiune,
întotdeauna absurde pe faţa unui copil, o făcură pe Octavia
să-l înconjoare pe Vinnie cu braţele şi să întrebe, îngrijorată.
— Ce te-au pus să faci, Vinnie? E munca prea grea?
Vinnie înălţă din umeri.
— Nu, e bine. Doar că e atât de cald acolo. Adăugă,
ezitând: M-am murdărit cărând saci de făină din pivniţă.
Octavia înţelese.
— Ticăloşii, se înfurie ea. Răsucindu-se spre maică-sa,
— 70 —
continuă: Porcul ăla nenorocit de paesan’ Panettiere al tău l-
a pus pe un biet copil ca Vinnie să care sacii ăia grei. Când o
să-mi mai propună fiu-său o întâlnire, o să-l scuip între ochi,
drept în mijlocul străzii.
Vinnie urmări, plin de interes, scena. Poate că Octavia, cu
furia ei, avea să-l ajute să fie scutit de muncă. Imediat după
aceea, însă, se simţi ruşinat, căci maică-sa avea nevoie de
bani.
Lucia Santa dădu din umeri şi zise:
— Cinci dolari pe săptămână şi pâinea noastră pe gratis
nu-i de colea. Dup’aia mai e îngheţată de lămâie pe gratis
când serveşte Vincenzo. Asta mai înseamnă ceva bani
economisiţi vara. Dacă tatăl lor a plecat…
Octavia se aprinse. Faptul că maică-sa acceptase cu calm
dezertarea tatălui ei vitreg o înfuria peste poate.
— Tocmai asta e! sări ea. Tatăl lui a plecat. Pentru el, fii-su
e un căcat.
Chiar şi aşa, furioasă cum era, se amuză în sinea ei când
văzu privirea pe care i-o aruncară cei doi băieţi – ea, o fată,
folosise un cuvânt atât de murdar! Maică-sa, însă, nu fu
defel impresionată. Octavia îşi moderă tonul.
— Nu-i drept. Nu-i drept pentru Vinnie.
Vorbind în italiană, maică-sa rosti, sumbru:
— Cum vrei să fii tu profesoară când ai o gură de curvă?
Se opri ca să primească un răspuns, dar văzu că o amuţise
pe fie-sa, aşa că îşi reluă ideea:
— Dacă vrei să dai ordine într-o casă, mărită-te, fă copii,
ţipă de durere când ei îţi ies din pântece. Atunci îi poţi bate şi
poţi să decizi când vor munci, şi cum, şi cine.
O privi rece pe Octavia, ca pe un duşman de moarte şi
încheie:
— Ajunge. Bastanza!
Se întoarse spre Gino.
— Şi acum tu, giovaneto. Nu te văd de dimineaţă până
seara. Te poate călca vreo căruţă sau te poate răpi careva.
Asta e o chestie. Acum altceva. Taică-tu a plecat pentru o
vreme şi toată lumea trebuie să dea o mână de ajutor. Dacă
dispari şi mâine, asta te aşteaptă!
— 71 —
 Se duse la dulap şi scoase de acolo un băţ subţire de lemn,
folosit pentru întins coca.
— Ăsta-i tackeril-ul, anunţă ea cu voce aspră. Ai cuvântul
meu că o să-l vezi de aproape. O să te învineţesc cu el atât de
tare încât n-ai să te poţi face nevăzut nici dacă te-ai
transforma în Duhul Sfânt. Acum mănâncă! După aia, spală
vasele, curăţă masa şi şterge podeaua. Şi să nu te prind că
mai cobori din casă în seara asta!
Gino era impresionat. Deşi nu se temuse, fusese tensionat
şi cu atenţia mărită tot timpul predicii. Uneori, dintr-un
asemenea scandal apărea o posibilitate de evadare. Nu se
întâmplă nimic, însă. Cele două femei coborâră scările. Gino
se relaxă şi mâncă tot. Aroma cârnaţilor mustoşi se amestecă
în cerul gurii lui cu gustul delicios al ardeilor graşi. Furtuna
trecuse fără urmări grave. De mâine avea s-o ajute pe maică-
sa.
Vinnie se uita în farfuria lui. Nu putea să mănânce. Gino îl
încurajă.
— Băiete, dar ştiu că te-a muncit din greu porcul ăla de
panettiere. Te-am văzut cărând un coş mare. De unde ai
făcut rost de el?
— Nu eu, răspunse Vinnie. Au un magazin pe Ninth
Avenue. Nu-i aşa de rău. Nu fac decât să car făină din
pivniţă.
Gino se uită la el. Ceva nu era în regulă.
Numai că Vinnie se simţea deja ceva mai bine. Se apucă să
înfulece zdravăn, neştiind că, de fapt, ceea ce simţise toată
ziua se numea frică. Nu ştia că suferise o cruzime banală –
fusese smuls din sânul cald al familiei şi trimis să i se
comande de nişte străini. Era prima lui experienţă de vânzare
a unei părţi din fiinţa lui pentru bani, atât de diferită de
clipele în care făcuse ceva pentru maică-sa, sau când îi
lustruia pantofii fratelui său mai mare pentru un bănuţ.
În toamnă, însă, avea să vină şcoala şi, odată cu ea,
eliberarea. Avea să uite cum îl expediaseră maică-sa şi soră-
sa din sânul familiei. Deja nu se mai gândea că nu mai putea
juca mingea dimineaţa şi nici nu mai putea hoinări fără ţintă
pe străzi, vorbind cu prietenii sau ascunzându-se la umbra
— 72 —
străzii 31 şi savurând un cornet cu îngheţată de lămâie.
Simţea acea tristeţe cumplită, pe care numai copiii o pot
simţi, şi asta fiindcă ei n-au habar despre tristeţea altora şi
despre disperarea generală a fiinţelor umane.
Gino curăţă masa şi începu să spele vasele. Vinnie îl ajută
să le şteargă cu cârpa. Gino îi povesti aventura lui cu
paznicul, îi spuse despre casele goale şi frânghie, ca şi despre
jocul de cărţi cu Joe. Nu-i menţionă, nimic, însă, despre jocul
lui cu pluta, deoarece simţea că asta nu mai era o joacă
demnă de cei zece ani ai lui.
Curând le rămase doar un castron murdar de grăsime, pe
care Gino îl ascunse în cuptor. După aceea, cei doi băieţi se
duseră în camera de zi, ca să privească strada de sus. Gino
se aşeză pe pervazul uneia dintre ferestre, iar Vinnie la
cealaltă. Erau amândoi împăcaţi.
Gino întrebă:
— De ce naiba sunt mama şi Octavia furioase pe mine?
Pur şi simplu am uitat. O să fac totul mâine.
— Sunt supărate fiindcă a plecat tata. Nu ştiu unde s-a
dus. Cred că a fugit.
Zâmbiră amândoi de gluma lui Vinnie. Numai copiii
fugeau.
Undeva, departe de bulevard, puteau vedea lanterna roşie
a unui „vestitor‖. În spatele acestuia, ca o fantomă rotundă,
se zărea punctul alb al farului locomotivei. Oamenii de pe
stradă se vedeau ca nişte umbre luminate de felinare, de
luminile albastre şi roşii ale vitrinei brutarului şi de becurile
băcăniei şi ale magazinelor de dulciuri.
Stând somnoroşi pe pervazele lor, Gino şi Vincent simţiră
adierea brizei răcoroase dinspre râul Hudson. Mirosea a apă
curgătoare, a iarbă, copaci şi celelalte lucruri proaspete şi vii
din care râul lua naştere înainte de a ajunge în oraş.

— 73 —
 CAPITOLUL 4

În august, toată lumea, în afara copiilor, ura deja vara.

Zilele erau saturate de miros de caldarâm încins, asfalt aflat
aproape de punctul de topire, benzină şi bălegar de la
căruţele trase de cai, ce transportau legume şi fructe. Dincolo
de zidul vestic al oraşului, lângă care locuia familia
Angeluzzi-Corbo, se vedeau în permanenţă nori albi de abur,
emanaţi de locomotive, atârnând imobili în aerul fierbinte.
Aceleaşi locomotive mai îmbâcseau atmosfera şi cu funingine
emanată pe coşuri în timpul manevrelor de formare a
garniturilor de tren în depou. În această duminică după-
amiază impresia de dezolare era şi mai accentuată. Totul
zăcea nemişcat. Vagoanele de cale ferată abandonate în
depou păreau doar nişte figuri geometrice galbene, maronii
sau negre, tremurând în razele aurii şi lichide ale soarelui, ca
nişte biete abstracţiuni într-o junglă de oţel, fier, piatră şi
cărămidă. Hăţişul de şine argintii sclipea nefiresc în oceanul
de fluid fierbinte.
În timpul zilei, datorită faptului că mergea paralel cu râul
până la conjuncţia cu Twelfth Avenue, dar şi din pricina
lipsei oricărui gard mai înalt care să ofere umbră, Tenth
Avenue era mai luminos şi mai fierbinte decât alte bulevarde
ale oraşului. Fiind oră de prânz, el era acum pustiu. Ca de
obicei, duminica, orele mesei se transformau într-un festin ce
dura până dincolo de ora patru, mai ales când se încheia cu
nuci, vin şi istorisitul legendelor de familie. Unii oameni îşi
vizitau rudele mai norocoase care avuseseră succes şi se
mutaseră în propriile lor case din Long Island sau Jersey.
Alţii foloseau ziua ca să ia parte la funeralii, nunţi, botezuri,
sau – mai important decât toate – ca să îşi încurajeze şi să
ducă hrană rudelor bolnave aflate în spitalul Bellevue.
Cei mai americanizaţi dintre ei foloseau duminica ca să-şi
ducă familiile în excursii până în Coney Island, dar asta nu
se întâmpla mai mult de o dată pe an. Drumul era lung, iar
mărimea acestor familii determina cheltuieli mari cu sucurile
— 74 —
şi cârnaţii cumpăraţi acolo, cu toate că îşi luau hrană şi
băutură cu ei în sacoşe de hârtie. În special bărbaţilor nu le
priau deloc astfel de excursii, şi asta fiindcă toţi aceşti italieni
nu găseau nimic plăcut în a sta întinşi pe plajă. Sufereau
toată săptămâna din cauza soarelui în timpul lucrului în aer
liber. Ca atare, duminica îşi doreau răcoarea unei case sau
unei grădini, simţeau nevoia să-şi ocupe mintea cu mrejele
unui joc pasionat de cărţi, vroiau să bea vin sau să asculte
bârfa femeilor care nu-i lăsau să facă nimic. Pentru ei, dusul
până în Coney Island echivala cu dusul la lucru.
Cel mai bine era într-o duminică după-amiază fără niciun
fel de obligaţii. Cu copiii plecaţi pe la filme, tatăl şi mama
trăgeau un mic pui de somn împreună după prânzul greu şi
făceau dragoste într-o totală intimitate şi relaxare. Duminica
era singura zi liberă a săptămânii şi tocmai de aceea era
nepreţuită. În această zi se refăceau puterile şi se alinau
durerile familiei. Era clar pentru toată lumea că duminica era
ziua specială rânduită de Dumnezeu.
Fiind duminică acum, străzile frumoase şi drepte ce plecau
din Tenth Avenue erau pustii. De vreme ce locuitorii
cartierului erau prea săraci ca să deţină automobile, nimic
nu putea strica simetria caldarâmului de beton impregnat cu
cioburi de ardezie albastre-cenuşii. Soarele scânteia pe
asfaltul neted şi negru, pe barele de fier ale gardurilor din
faţa subsolurilor şi pe treptele de piatră maronie de la
intrarea locuinţelor. Toate acestea păreau nişte repere fixe în
orbitorul ocean luminos; te ameţeau dacă te uitai la ele şi îţi
ardeau ochii, încingându-te automat, de parcă ar fi fost nişte
coşuri de fabrică emanând flăcări pe gura lor.
În ciuda toropelii, Lucia Santa alesese această zi pentru
luptă. Intenţiona să prindă inamicul, familia Le Cinglata,
descoperit.
Plecaseră toţi de acasă. Ca o fată îndatoritoare de italiancă
ce era, Octavia îi luase pe Sal şi pe Lena la o plimbare.
Vincenzo şi Gino plecaseră la film. În atari condiţii, Lucia
Santa era liberă.
Fiul cel mare, acum scutul protector şi capul unei familii
lipsite de tată, se dovedise lipsit de respectul datorat sângelui
— 75 —
care îi curgea prin vene şi mamei sale. Lorenzo nu fusese
prezent la masa de duminică. În ultimele două nopţi nu
dormise acasă şi se ivise în fiecare dimineaţă numai ca să o
informeze pe maică-sa că trebuia să muncească până târziu
şi că avea să doarmă în grajdul în care îşi ţinea calul. Numai
că Lucia Santa descoperise că din dulapul lui lipsea
costumul bun, una dintre cele două cămăşi albe şi o mică
valiză de mână. Descoperirea o făcuse să ia o decizie.
Bastanza. Cuvântul ei ultimativ.
Cum îndrăznea un fiu al ei, care n-avea încă optsprezece
ani, care nu era căsătorit, nu era stăpânul propriului lui
cămin, să plece de sub acoperişul casei unde dicta ea? Ce
ruşine pentru numele familiei! Ce lovitură dată prestigiului ei
faţă de vecini! Ce sfidare pe faţă! Rebeliune! Nu era decât o
rebeliune intolerabilă!
Îmbrăcată în negru, purtând pălărie şi văl de ceremonie,
cu o gentuţă ce se potrivea unei adevărate doamne şi cu
picioarele scurte îmbrăcate cu ciorapi maro de bumbac
susţinuţi de jartiere strânse pe coapse, Lucia Santa ieşi în
soarele arzător şi o porni în sus pe Tenth Avenue, către
Strada 36, unde locuia familia Le Cinglata. Îndreptându-se
într-acolo, se ambală în sinea ei pentru scandalul pe care era
nevoită să-l facă. Nenorocita aia de târfă, parşiva naibii! Cu
douăzeci de ani în urmă plânsese în biserică făcând un
tărăboi îngrozitor că va trebui să se culce cu un bărbat pe
care nu-l văzuse niciodată. Del-i-cato. Oh, ce cumplit – oh, ce
îngrozitor – oh, ah, ah! Lucia Santa zâmbi întunecat în sinea
ei. Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia care-şi dădeau aere. Ăsta era
adevăratul instinct al curvei înnăscute. Jurăminte
matrimoniale şi acte legale astfel încât să-ţi poţi ţine capul
sus şi să priveşti pe oricine, bogat sau sărac, drept în ochi. Şi
asta atâta vreme cât nu exista disgrazia. Apoi, dacă-ţi jignea
cineva demnitatea, puteai să comiţi o crimă, fără nicio
remuşcare. Numai că aici nu era Italia. Lucia Santa îşi lăsă
gândurile de o parte, dându-şi seama că mintea începuse să
i-o ia razna:
Era adevărat, însă, că asta era ceea ce făcea America dintr-
o italiancă respectabilă care nu mai avea părinţi s-o ţină din
— 76 —
scurt. Era femeie de acum. Se numea Le Cinglata. Ce aere
însă! Ce lacrimi de autocompătimire! Oh, astea erau
întotdeauna cele mai ticăloase dintre toate.
Şi fiul ei. Cu America sau fără ea, şaptesprezece ani sau
mai mult, muncind sau nemuncind, Lorenzo va trebui să i se
supună, altfel o să-l vadă el pe dracu. Ah, dacă ar mai fi trăit
tatăl lui adevărat, ar vedea el pumni peste gură! Atunci
Lorenzo n-ar mai fi îndrăznit să părăsească casa părintească.
Umbra din locuinţa familiei Le Cinglata îi mai linişti
sufletul. Lucia Santa se odihni câteva clipe în holul întunecos
şi răcoros, unde mirosea a şoareci, şi îşi adună forţele pentru
urcatul scărilor şi pentru bătălia ce o aştepta. O clipă simţi o
disperare bolnăvicioasă, o conştientizare subită a
vulnerabilităţii ei în faţa vieţii şi a sorţii – copiii ei alienaţi de
o limbă şi un pământ străin, iar soţul ei un lunatic, complet
neputincios în lupta pentru supravieţuire.
Astfel de gânduri, însă, duc la dezastru. Lucia Santa se
apucă să urce treptele. N-avea să permită nici unui fiu al ei
să ajungă gangster sau întreţinutul unei femei în vârstă
neruşinate. Pentru o secundă Lucia Santa avu o viziune
cumplită a scaunului electric şi a fiului ei sângerând
înjunghiat de vreun sicilian sau de către soţul gelos. Când
ajunse la uşa familiei Le Cinglata, Lucia Santa era gata de
război.
De la bun început, însă, avu parte de o surpriză
năucitoare. Uşa apartamentului fu deschisă de soţul Le
Cinglata, un individ cu mustăţi mari cărunte, îmbrăcat cu o
cămaşă albă şi curată şi pantaloni susţinuţi de bretele
petrecute peste burdihanul lui mare. Pe chip nu i se vedea
nici urmă de paloare de pe urma şederii în închisoare.
Lucia Santa rămase descumpănită. Ce căuta fiul ei acolo
dacă soţul era acasă? Să fi fost totul bârfă rău-voitoare?
Lucia Santa nu putea crede asta, mai ales când o zări pe
femeia Le Cinglata stând lângă masă. Pe faţa ei se desluşea o
expresie tipică de adversar, un amestec ciudat de sfidare,
vinovăţie şi gelozie.
Femeia asta îmbrăcată în negru, doar cu chipul ei mai
tânăr şi mai tras decât al Luciei Santa, putea fi la fel de bine
— 77 —
mama lui Lorenzo. Ce porcărie ca o femeie de vârsta ei să
îndrăznească să corupă un copil! Oare chiar fuseseră tinere
amândouă pe vremuri? Cum putuse ea să fie atât de naivă şi
să creadă că toţi ceilalţi oameni îi semănau?
— Ah, Signora, o pofti bărbatul Le Cinglata. Intraţi şi beţi
un pahar de vin.
O îndemnă din spate către o masă albă şi-i turnă vin dintr-
o damigeană.
— Strugurii au fost buni anul trecut. Vinul ăsta miroase a
Italia, rosti el. Apoi, făcând cu ochiul: Credeţi-mă că din vinul
ăsta nu vând.
Se subînţelegea că numai un oaspete de vază precum
Lucia Santa se putea bucura de o asemenea licoare.
Femeia Le Cinglata aduse o farfurie cu tarelle, tari şi
rumene, pictate cu puncte negre de piper. Le puse pe masă,
apoi îşi încrucişă braţele la piept. Nu bău nimic.
Signor Le Cinglata îşi turnă un pahar şi zise:
— Bea, Lucia Santa.
Vorbise cu asemenea prietenie, din inimă, încât Lucia
Santa se simţi dezarmată, aşa cum se întâmpla întotdeaua
când era tratată cu neaşteptată curtoazie. Bău, apoi rosti, cu
voce mai blândă decât avea intenţia:
— Tocmai treceam pe aici şi m-am gândit că Lorenzo ar
putea fi aici, ajutând-o pe Signora Le Cinglata cu clienţii.
Bărbatul zâmbi:
— Nu, nu. Duminica după-amiază ne odihnim. Nu facem
afaceri până seara. La urma urmei nu suntem evrei.
Puţin forţat, Lucia Santa zise:
— Iartă-mă pentru ce am să-ţi spun. Trebuie să înţelegi o
mamă. Lorenzo e încă prea tânăr pentru o asemenea muncă.
Nu-i capabil să judece. Într-o noapte a bătut un om suficient
de bătrân ca să-i fie tată şi, în plus, şi sicilian răzbunător.
Dar, bineînţeles, Signor Le Cinglata, că dumneata ştii prea
bine chestiile astea.
Bărbatul adoptă o atitudine tolerantă:
— Ah, da, ştiu. Bun băiat Bravo, bravo pentru Lorenzo al
dumitale. L-ai crescut ca pe un bun italian, cu respect
pentru vârstnici, îndatoritor şi studios. Ştiu prea bine că
— 78 —
frumoşii bani cu care îl plătim ajung la dumneata. Dată fiind
libertatea din casa mea nu mă pot încrede în prea mulţi
oameni, dar cu Lorenzo n-am niciun dubiu. Ce chip onest
are!
Şi-i dădu aşa înainte.
Curând Lucia Santa dădu semne de nervozitate şi
întrerupse brutal logoreea celuilalt:
— Nu-i înger din ceruri. Trebuie să fie ascultător. Am
dreptate? Nu trebuie ca fiul să-i arate respect maică-sii? Iar
acum îi lipsesc din haine. Ca atare, mi-am zis că ştiţi voi,
poate s-a odihnit aici în vreo noapte.
În această clipă, femeia Le Cinglata vorbi pentru prima
dată, făcând-o pe Lucia Santa să se minuneze de lipsa ei de
ruşine, de ţâfna din voce şi de atitudinea obraznică:
— Ah. Fiul dumitale e bărbat acum. Îşi câştigă pâinea
singur şi le mai dă ceva şi fraţilor lui. Nu suntem în Italia, îţi
place să conduci lucrurile cu o mână prea de fier, Signora.
Femeia Le Cinglata făcuse o greşeală. Confruntată cu
mitocănia, Lucia Santa devenea furioasă şi îşi dădea la iveală
adevăratele sentimente. O sfidă pe cealaltă femeie cu răceală,
politicoasă:
— Ah, Signora, dumneata habar n-ai de necazurile pe care
ţi le aduc copiii. Cum poţi să ai vreo părere, dumneata care ai
avut norocul să n-ai niciun copil? Ah, grijile unei mame sunt
o cruce pe care nu vei fi niciodată nevoită s-o porţi. Dă-mi
voie, însă, să-ţi spun ceva, draga mea Le Cinglata. America
sau nu, Africa sau chiar Anglia să fi fost, n-are nicio
importanţă. Până ce se căsătoresc, copiii mei vor dormi sub
acoperişul meu. Copiii mei nu vor deveni beţivi sau bătăuşi,
şi nici nu vor ajunge în închisoare sau pe scaunul electric.
Era rândul femeii Le Cinglata să fie furioasă. Se apucă să
ţipe:
— Ce? Ce? Vrei să spui că noi nu suntem demni de
respect? Fiul tău e prea bun pentru noi? Dar cine eşti tu?
Din ce parte a Italiei vii? În provincia mea şi a ta nu exista
nimeni din nobilime pe care să-l cheme Angeluzzi sau Corbo.
Cât despre soţul meu, cel mai bun prieten şi coleg de muncă
cu adevăratul tată al fiului tău, aproape ca un naş pentru
— 79 —
acesta, el nu poate fi prieten cu Lorenzo? Asta vrei să spui?
Lucia Santa era prinsă în capcană. Înjură în gând viclenia
celeilalte femei. Avea un răspuns perfect, dar nu-l putea
folosi – şi anume că nu se opunea la prietenia soţului, ci la
afecţiunea soţiei. Nu îndrăzni s-o facă. Un soţ gelos şi înşelat
se răzbuna întotdeauna, atât pe soţie, cât şi pe amantul
acesteia. Ca atare, rosti în defensivă:
— Nu, nu, bineînţeles că-i dau voie să vină în vizită aici.
Nu vreau, însă, să muncească aici. Nu vreau să stea atât de
târziu printre beţivi certăreţi. N-am chef să doarmă aici,
încheie ea scurt.
Femeia Le Cinglata zâmbi:
— Soţul meu ştie că fiul tău a dormit aici. N-are el timp să
asculte bârfele ieftine. Nici nu i-ar trece prin minte că
nevasta lui s-ar degrada într-atât încât să se culce cu un
tânăr care i-ar putea fi fiu. E doar recunoscător pentru faptul
că fiul tău m-a protejat. Pentru atitudinea lui, i-a şi dat fiului
tău douăzeci de dolari. Şi acum, mărturiseşte. Oare mama
unui băiat nu poate avea decât o impresie proastă despre fiul
ei?
Observând că bărbatul o studiază, Lucia Santa rosti în
grabă:
— Nu, nu. Dar oamenii clevetesc. Slavă Domnului că soţul
tău e un bărbat ca lumea.
„Un prost şi un idiot‖, îşi zise ea, mânioasă, în gând. Cât
despre impresia proastă a mamei, cine, în afară de ea, ar fi
avut un drept mai mare să-l judece pe Lorenzo?
În acea clipă, fără a ciocăni la uşă, Lorenzo îşi făcu
apariţia de parcă ar fi intrat în propria lui casă. Băiatul se
opri scurt, şi mutrele făcute de cei trei fură edificatoare
pentru mamă.
Larry le zâmbi cu afecţiune tuturor: maică-sii, apoi târfei,
apoi soţului încornorat. Ei îi răspunseră la zâmbet. Lucia
Santa observă, însă, că bărbatul zâmbise fals şi dispreţuitor;
era rânjetul unui individ care nu se simţea înşelat. Cât
despre femeia Le Cinglata – ce neruşinare ca o femeie de
vârsta ei să aibă o asemenea expresie pe chip, cu buzele
roşii, pline şi umede, cu ochii negri arzând, privind direct în
— 80 —
ochii tânărului!
Lucia Santa îl studie pe Lorenzo cu ironie severă. Chipeşul
ei fiu cu suflet parşiv! Iar el – cu părul lui ca mătasea neagră,
cu trăsăturile puternice şi drepte, cu nasul lui mare, cărnos
şi masculin, cu pielea netedă, nepătată de coşurile
adolescenţei – el, acest Iuda, îşi răsuci capul ca să o
privească pe maică-sa cu uimire afectuoasă. Îşi lăsă jos
valiza din mână şi întrebă:
— Ma, ce faci aici? Tocmai mă gândeam ce ghinion am
avut că nu te-am prins acasă.
Lucia Santa ştia ce se întâmplase. El o aşteptase s-o vadă
plecând, urmărind-o din cine ştie ce ascunzătoare. Nici nu
visase că ea va veni aici. După aceea intrase iute în casă ca
să-şi ia un schimb curat de haine. „Figlio de puttana”, îl
înjură ea în gând, „ce om cu două feţe eşti!‖
Nu lăsă, însă, să se vadă nimic din supărarea ei.
— Ah, fiule, rosti ea. Te muţi în noua ta casă? Nu eşti
mulţumit cu felul meu de a găti? Te adoptă Signorul şi
Signora Le Cinglata? Te-a jignit cumva vreo rudă de a ta?
Vrei să faci o schimbare în viaţa ta, nu?
Larry râse şi răspunse:
— Ei, hai mamă, termină cu glumele.
Aprecia ironiile maică-sii şi le găsea pline de har. O
răsplăti cu zâmbetul lui cuceritor.
— Ţi-am spus doar că o să stau aici o vreme ca să dau o
mână de ajutor. Vreau să-ţi pot oferi ceva bani în plus.
Unchiu’ Le Cinglata trebuie să meargă la tribunal, apoi la
ţară să cumpere struguri. Nu-ţi face griji, mamă, îţi dau ţie
toţi banii pe care-i voi câştiga.
— Grazia, rosti maică-sa.
Zâmbiră cu toţii, chiar şi Signor Le Cinglata, cu care
tânărul credea că poate face pe deşteptul, numindu-l
„unchiule‖.
Signor Le Cinglata intră în atmosfera creată.
— Lucia Santa, rosti el cu familiaritate. Pe Lorenzo îl
consider ca pe propriul meu fiu. Ah, ce dizgrazia că n-avem
copii. Cine o să-mi apere, însă, nevasta când eu sunt plecat?
Afacerea pe care o facem noi e dură şi periculoasă pentru o
— 81 —
femeie singură. Trebuie să fie un bărbat puternic în casă.
Fiul tău are orele lui regulate de servici la calea ferată. După
aceea vine aici până dimineaţa. Trebuie să doarmă şi el în
timpul zilei. Ceilalţi copii ai tăi, mai mici, se vântură tot
timpul prin casă, făcând zgomot. De ce atunci să nu se
odihnească aici, unde-i linişte? Am încredere absolută în fiul
tău şi nu-mi pasă de gura lumii. Un bărbat care face bani
aşa cum fac eu nu trebuie să-şi facă griji în legătură cu
opiniile vecinilor săi.
Pentru mamă totul era clar. Simţea un dispreţ profund
faţă de aceşti oameni. Se strânseseră laolaltă un soţ, pe
deasupra şi italian, care, de dragul banilor, îi permitea soţiei
să-i pună coarne, şi o nevastă care ştia prea bine că
bărbatului ei îi păsa mai mult de afaceri şi câştiguri decât de
onoarea şi numele ei, făcând din ea o curvă. Lucia Santa era
de-a dreptul şocată, sentiment pe care nu-l încercase decât
de câteva ori în viaţă.
Oare încotro va apuca fiul ei dacă trăia alături de aceşti
indivizi? i se adresă lui Lorenzo, fără pic de mânie în voce:
— Strânge-ţi toate lucrurile, figlio mio, şi vino înapoi acolo
unde ţi-e locul. Nu plec de aici până nu vii cu mine.
Larry se uită la toţi trei cu un zâmbet chinuit.
— Ei, hai, mamă… De-acum am cinci ani de când
muncesc şi aduc bani acasă. Nu mai sunt un puşti.
Lucia Santa se ridică în picioare şi adoptă o poziţie rigidă.
Rosti cu putere:
— Sunt mama ta. Cum îndrăzneşti să mă înfrunţi în faţa
unor străini?
Femeia Le Cinglata interveni, batjocoritoare:
— Va, va, giovanotto. Du-te cu mama ta. Când o mamă
spune ceva, copiii trebuie să se supună.
Larry se făcu roşu ca para focului şi se uită mânios la
maică-sa. Părea o copie fidelă a defunctului său tată.
— Pe dracu o să mă supun! izbucni el.
Maică-sa se repezi la el şi-l plesni zdravăn peste faţă.
Băiatul îi dădu un ghiont care o trimise, împleticindu-se,
până în masa de bucătărie.
Cei doi Le Cinglata se înfricoşară. Gluma se îngroşa. Se
— 82 —
băgară între mamă şi fiu.
— Ahhh! şuieră Lucia Santa, satisfăcută. Un fiu care dă în
propria lui mamă. Animale! Bestia! Sfachim! Figlio de
puttana! Slavă Domnului că taică-tu e mort. Slavă Domnului
că nu-şi vede fiul bătându-şi mama de dragul unor străini.
Pe faţa lui Larry se vedeau câteva dungi roşii, dar băiatul
nu mai era furios. Rosti, încăpăţânat:
— Hai, mamă, las-o mai moale. Doar te-am împins şi eu
niţel.
Se simţea vinovat şi îl durea sufletul să vadă lacrimi de
umilinţă în ochii maică-sii.
Lucia Santa se întoarse către cei doi Le Cinglata:
— Sunteţi satisfăcuţi, nu? Bine. Fiul meu poate sta aici. Să
vă spun, însă, ceva. Fiul meu va fi acasă la noapte. Altfel mă
duc la poliţie. El nu-i încă major. O să-l trimit la şcoala de
corecţie şi pe voi la puşcărie. A vinde vin şi tărie e un lucru,
dar aici, în America, un copil e protejat. După cum prea bine
spuneai, Signora, aici nu suntem în Italia.
Se răsuci către fiu-su:
— Iar tu, stai aici cu prietenii tăi. N-aş vrea să-mi ţii
companie pe stradă. Stai şi distrează-te. Dar te avertizez,
dragul meu fiu, să vii acasă la noapte. Altfel, aşa mare cum
eşti, te fac eu să mă respecţi.
Ieşi demnă din încăpere.
Pe drumul către casă, îşi zise în sinea ei: „Ah, uite cum îşi
fac oamenii norocul. Banii înaintea oricărui lucru. Ce ticăloşi!
Ce animale! Cu toate astea, fiindcă au bani, îi sfidează pe
toţi‖.
În acea noapte, după ce copiii fură duşi la culcare, Octavia
şi maică-sa se aşezară la o cafea în jurul mesei mari şi
rotunde din bucătărie. Niciun semn de la Larry. Octavia era
un pic înspăimântată de hotărârea maică-sii de a-l trimite pe
Larry la şcoala de corecţie. Din pricina asta nu se putea duce
la lucru a doua zi. Trebuiau să meargă amândouă la poliţie
ca să depună plângere. Octavia nu se gândise niciodată că
maică-sa putea fi atât de crudă şi dură sau că putea
dispreţui într-un asemenea hal banii suplimentari câştigaţi
de Larry la familia Le Cinglata.
— 83 —
 Un ciocănit în uşă le ului. Octavia se duse să deschidă.
Din prag îi zâmbi un bărbat înalt, brunet, elegant, îmbrăcat
cu un costum ca al unei vedete de cinema. Individul întrebă
într-o italiană perfectă:
— Aici e casa Signorei Corbo?
După care adăugă:
— Vin din partea familiei Le Cinglata. Sunt avocatul lor.
M-au rugat să vin să vă văd.
Octavia îi aduse o ceaşcă de cafea. Prieten sau duşman,
unui musafir trebuia să i se ofere ceva de băut.
— Iată despre ce-i vorba, începu tânărul. Signora Corbo, v-
aţi supărat de pomană pe fiul dumneavoastră. În zilele
noastre, toată lumea încalcă legea. Nu-i nimic rău în asta.
Până şi preşedintele ţării îşi are porţia lui de băutură. Sunteţi
chiar atât de bogată încât să nu vă trebuiască nişte dolari în
plus?
— Domnule avocat, răspunse Lucia Santa, nu-mi pasă ce
şi cum spui.
Tânărul o studia calm. Ea continuă:
— Fiul meu doarme în casa mamei lui, a fraţilor lui şi a
surorilor lui şi asta până ce va avea o soţie. Altfel, la şcoala
de corecţie cu el! La optsprezece ani, dacă va vrea să plece,
eu n-o să-l mai recunosc de fiu. Până atunci, însă, n-am de
ales. Niciunul dintre copiii mei nu va ajunge peşte, hoţ sau
ucigaş.
Tânărul o privea ţintă. Interveni împăciuitor:
— E-n regulă. Ne înţelegem de minune unul cu altul,
Signora. Şi acum ascultaţi-mă. Sub nicio formă nu vă duceţi
la poliţie. Vă promit eu că, mâine seară, fiul dumneavoastră
va fi aici. Chestia asta n-o să vă mai tulbure. Ne-am înţeles?
— În seara asta, se încăpăţână Lucia Santa.
— Ei, replică tânărul. Mă dezamăgiţi. Nici Iisus Cristos n-
ar putea să vă aducă fiul acasă în seara asta.
Dumneavoastră, ca mamă, cu experienţa de viaţă pe care o
aveţi, trebuie să înţelegeţi că are şi el mândria lui. Doar se
crede bărbat, nu? Daţi-i voie să aibă şi el mica sa victorie.
Lucia Santa fu mulţumită şi flatată de vorbe şi le
recunoscu adevărul. Dădu din cap a încuviinţare.
— 84 —
 Tânărul se ridică de pe scaun şi zise:
— Buona sera, Signora, după care înclină, politicos, din
cap către Octavia şi plecă.
— Ai văzut? izbucni mama după dispariţia lui. De chestia
asta l-am salvat eu pe frate-tu.
Octavia nu ştiu ce să răspundă. Era nedumerită.
Maică-sa continuă:
— Avocat – ha, ha! Fac toţi afaceri murdare. Stătea scris
„asasin‖ pe toată faţa lui.
Octavia râse, încântată şi zise:
— Eşti o nebună, mamă, zău că eşti.
O privi pe maică-sa cu dragoste şi respect. Era doar o
simplă ţărancă dar îl bănuise pe tânărul acela a fi un
criminal periculos şi nu arătase în niciun fel că i-ar fi fost
frică. De fapt, la început, păruse chiar pe punctul de a se
duce după făcăleţ.
— Deci mă pot duce mâine la lucru? se interesă Octavia.
— Da, da, îi răspunse Lucia Santa. Du-te la lucru. Nu
pierde o zi de salariu. Nu ne putem permite. Oamenii ca noi
nu vor fi niciodată bogaţi.

— 85 —
 CAPITOLUL 5

Ţinând-o pe micuţa Lena în braţe, Lucia Santa privi pe

fereastra camerei de zi către lumea de afară, aflată în lumina
orbitoare a soarelui de sfârşit de august. Străzile erau
aglomerate de vehicule. Drept sub apartamentul ei, un telal
striga:
— Cartofi. Banane. Spanac. Ieftin. Ieftin. Ieftin!
Căruţa lui era plină cu cutii pătrate, roşii, maronii, verzi şi
galbene cu fructe şi legume. Lucia Santa avu senzaţia că se
uită la vreo pictură naivă făcută de un copil pe podeaua ei
acoperită cu linoleum.
Vizavi, în spaţiul depoului, se zărea o mulţime de oameni,
bărbaţi şi băieţi tineri. Slavă Domnului că Lorenzo era în
siguranţă în patul lui după schimbul de noapte. Altfel ar fi
simţit că o înjunghie durerea şi că i se înmoaie picioarele de
frică. Privi strada cu atenţie sporită.
Văzu un băieţel aflat pe acoperişul unui vagon de cale
ferată, uitându-se în jos la oamenii de dedesubtul lui. Se
agita încoace şi încolo, mişcându-se cu iuţeală şi agilitate.
Razele soarelui se reflectau de cămaşa lui albastră cu dungi
albe peste piept. Nu putea fi decât Gino. Ce căuta el acolo?
Ce se întâmplase? Lângă vagon nu se afla nicio locomotivă,
aşa că nu se putea găsi într-un pericol imediat.
Lucia Santa simţi acea putere, acea ştiinţă ascunsă a unui
fapt, pe care o simte numai o femeie în clipa în care se uită
pe fereastră la copiii ei, care se joacă fără a-şi da seama că
sunt observaţi. Era acel al şaselea simţ al femeii care se uită,
asemeni lui Dumnezeu din ceruri, la micuţii oameni prea
prinşi de treburile lor ca să privească în sus şi să-L zărească.
Ceva, ca o bucată de piele neagră, sclipi la distanţă. Lucia
Santa văzu câţiva poliţişti urcând scările vagonului şi
înţelese ce se petrecea acolo. Se grăbi să ajungă la dormitor
şi strigă:
— Trezeşte-te, Lorenzo! Grăbeşte-te!
Îl scutură. Adoptă un ton aspru ca să-l facă să sară din
— 86 —
pat. Larry se dădu jos ameţit, numai cu chiloţii pe el,
indecent pentru ochii oricărei femei în afara unei mame, cu
părul năclăit şi faţa unsuroasă de sudoare din timpul
somnului de noapte. O urmă pe maică-sa către fereastra din
camera de zi. Ajunseră amândoi la timp ca să-l vadă pe Gino
sărind de pe acoperişul vagonului, ca să scape de copoi, care
se urcase după el. Îl văzură înşfăcat de un alt copoi care
aştepta jos. Când îl zări pe Gino plutind prin aer, Lucia
Santa ţipă. Larry mormăi:
— Iisuse Cristoase, de câte ori ţi-am spus să-l opreşti pe
puşti de la furat gheaţă?
După asta, Larry fugi în dormitor îşi trase pe el pantalonii
şi pantofii şi o porni în goană pe scări.
Când ieşi din clădire, maică-sa îi strigă de la fereastră:
— Grăbeşte-te, grăbeşte-te, îl omoară!
Tocmai îl văzuse pe unul dintre poliţişti lovindu-l pe Gino
cu cătuşele după ureche. Mulţimea începuse să se deplaseze
către poarta dinspre Tenth Avenue. Lucia Santa îl observă pe
Larry traversând în fugă strada, îndreptându-se către grupul
de oameni şi apucându-l pe Gino de mână, smulgându-l din
strânsoarea poliţistului. În acea clipă, Lucia Santa îl iertă pe
Larry pentru insultele din cârciuma familiei Le Cinglata şi îi
iertă purtarea ţâfnoasă din ultimele săptămâni. Se părea că
Larry mai ştia ce însemna un frate; mai ştia, încă, că nu
exista nimic mai sacru decât legătura de sânge, că aceasta
venea înaintea patriei, bisericii, soţiei, femeii şi banilor. Ca
un Dumnezeu feminin, Lucia Santa observa cum păcătosul
se îndreaptă şi se bucura pentru el.
Larry Angeluzzi traversă strada ca un animal rănit de
moarte, hotărât să-şi ucidă agresorul. Fusese ţinut prea mult
sub obroc. În ultimele săptămâni trăise cu un sentiment de
ură, umilinţă şi vină. Imaginea lui despre sine se şifonase
serios. Îşi lovise mama şi o făcuse de râs în faţa unor străini.
Şi o făcuse de dragul unor oameni care se folosiseră de el şi
apoi îl aruncaseră ca pe o măsea stricată. Un băieţaş trimis
să facă servicii ca să i se dea apoi un şut în fund; un obiect
de batjocură. În mintea lui ajunsese un proscris, un înger
căzut din propriul rai. Câteodată nu-i venea să creadă că se
— 87 —
comportase de o asemenea manieră şi se gândea la toată
întâmplarea ca la un accident. Îşi închipuia că maică-sa
alunecase şi se împiedicase, iar el, neîndemânatic, întinsese
mâna doar ca să o ajute. Imediat după astfel de gânduri,
însă, îl podidea ruşinea. Într-o astfel de situaţie se găsea şi
acum, când, neştiind că îşi căuta, de fapt, iertarea păcatelor,
îl smulse pe Gino de lângă copoi şi simţi, aproape ca o
atingere fizică, ochiul maică-sii aţintit asupra lui.
Gino plângea, deşi nu cu lacrimi de durere sau de frică.
Până în ultima clipă fusese sigur că va scăpa. Îndrăznise
chiar să sară de pe acoperişul vagonului pe pământul tare
fără a se răni. Lacrimile lui erau lacrimi de furie reţinută şi
de mândrie pierdută ale unui băiat care fusese prins în
capcană, ca un biet animal mic şi neajutorat.
Larry îl ştia pe unul dintre copoi, care se numea Charlie,
dar celălalt îi era total necunoscut. Adeseori în nopţile de
iarnă Larry stătuse la un pahar de vorbă cu Charlie,
discutând cu acesta despre fetele din cartier şi râzând de
concepţiile omului în uniformă. Acum însă el se adresă cu
răceală ambilor poliţişti:
— Ce dracu îi faceţi fratelui meu mai mic?
Intenţionase să fie conciliant; ştia că tonul cel mai potrivit
era cel de amiciţie, dar cuvintele ieşiseră din gură fără a le fi
putut controla.
Copoiul mai înalt, necunoscutul, i se adresă lui Charlie
Chaplin:
— Cine dracu-i individul ăsta?
Se întinse să-l apuce pe Gino. Larry îl adăposti pe Gino în
spatele lui şi zise:
— Tu du-te acasă.
Gino nu se mişcă.
Charlie Chaplin îi zise partenerului său:
— El e băiatul cu felinarul din schimbul de noapte. Apoi:
Ascultă, Larry, fratele ăsta mai mic al tău a furat gheaţă
toată vara. Odată chiar a aruncat cu bucăţi de gheaţă în
mine şi mi-a spus că mă f… Auzi tu, să-mi spună mie aşa
ceva un puşti ca el! Aşa că, fratele tău sau nu, o să-i
învineţesc curul. Şi acum dă-te la o parte, băiete, sau o
— 88 —
încasezi şi tu. Şi să nu începi să te târguieşti cu mine. Nu
uita că lucrezi şi tu la calea ferată şi dacă insişti, greşeşti.
Unul dintre muncitorii din jur rosti în italiană:
— I-au tras deja câteva perechi de palme fratelui tău.
Larry se dădu înapoi până ce simţi sub picioare asfalt în
loc de pietriş. Ieşiseră din depou.
— Am ieşit afară de pe proprietatea căilor ferate, rosti el.
Aici nu mai aveţi nicio autoritate.
Larry hotărî să îndulcească tonul. Nu vroia să-şi piardă
slujba.
— Mă surprinzi, Charlie. De când te-ai făcut omul
patronilor? Toţi puştii de pe Thent Avenue fură gheaţă din
depou. O face chiar şi fratele mai mic al prietenei tale. Ce
dracu, doar nu vorbeşti cu un găgăuţă. Am înţeles. Ai dat în
frate-meu fiindcă şi el te-a lovit. Sunteţi chit acum.
Privi în jurul lui, cu coada ochiului, mai întâi către
mulţime, apoi către Gino, pe a cărei faţă mică se putea citi o
expresie, aproape comică, de sete de răzbunare. Larry i se
adresă cu afecţiune:
— Te bat dacă mai intri în depou. Şi acum hai să mergem.
Treaba se încheiase cu bine. Toată lumea ieşise cu faţa
curată din înfruntare, iar el nu se comportase dur, nu-şi
făcuse duşmani şi nici nu dăduse înapoi. Larry era mândru
de raţionamentul lui bun. Din păcate poliţistul necunoscut
strică totul. Acesta i se adresă lui Charlie Chaplin:
— Deci m-ai făcut să vin aici pentru nimic?
Charlie înălţă din umeri. Celălalt copoi întinse o labă, îi
trase un pumn în faţă lui Gino şi zise cu duritate:
— Asta o să încasezi dacă te mai văd eu aici.
În replică, Larry îl plesni atât de tare pe necunoscut, încât
şapca neagră a acestuia zbură literalmente peste mulţime.
Cercul oamenilor se lărgi şi toţi aşteptară ca poliţistul lovit să
se ridice de jos. Fără şapcă părea mult mai bătrân şi mult
mai puţin ameninţător, şi asta din pricina cheliei. Individul
se ridică şi-l înfruntă pe Larry.
Se uitară fix unul la altul. Poliţistul îşi scoase centura cu
tocul pistolului montat pe ea şi o dădu lui Charlie împreună
cu haina lui neagră. Avea un piept osos sub cămaşa de
— 89 —
culoarea bronzului. Rosti încet:
— Am înţeles, nu eşti un mucos dintre ăia care fac pe ei.
Acum va trebui să te baţi.
— Nu aici, îl temperă Charlie. Hai să mergem în spatele
vagoanelor alea de vite.
Se îndreptară cu toţii înapoi, către o zonă pătrată cu
pietriş pe jos. Nu se putea pune problema unei curse. Era o
chestiune de onoare. Amândoi copoii locuiau în West Side8.
Dacă şi-ar fi folosit autoritatea în astfel de circumstanţe s-ar
fi făcut pentru totdeauna de râs în cartier.
Larry se dezbrăcă până la brâu. Deşi tânăr, avea un tors
lat şi păros, ca al unui bărbat adult. Avea o singură teamă –
ca nu cumva să coboare maică-sa şi să facă o scenă. Dacă
avea să se întâmple aşa ceva, avea să plece pentru totdeauna
din casa ei. Uitându-se în sus, însă, o văzu continuând să
stea la fereastră.
Pentru prima dată în viaţa lui, Larry vroia să se bată, să
dea în cineva, să-şi demonstreze că e propriul lui stăpân.
Lumea începuse deja să traverseze bulevardul în fugă ca
să privească bătaia. La ferestrele caselor se iviseră deja o
mulţime de capete. Guido, fiul brutarului, veni la Larry şi-i
spuse:
— Voi fi secundul tău.
În spatele lui era Vinnie, cu o expresie de frică întipărită pe
faţă.
Larry şi copoiul îşi îndreptară mâinile unul împotriva
celuilalt. În acea clipă Larry simţi din plin forţa cu care -l
privea maică-sa de la fereastră şi-şi zări fraţii mai mici
urmărindu-l încordaţi şi cu ochii mari din mijlocul mulţimii.
Avu o senzaţie copleşitoare de putere. Ştia că nu va da voie
nimănui să-l umilească; n-avea să fie niciodată văzut înfrânt.
Se năpusti asupra bărbatului mai în vârstă. Începură să-şi
care pumni reciproc, mai ales peste umeri şi braţe. Una
dintre loviturile defensive ale copoiului îl plesni pe Larry în
plin peste faţă şi-i lăsă o dâră de sânge pe obraz.

8 West Side – Cartierul de Vest sau „Zidul‖ de Vest al oraşului N.Y. (n.tr.).
— 90 —
 Fiul brutarului se intercală între ei, ţipând:
— Scoate-ţi verigheta, ticălosule! Luptă cinstit!
Copoiul se înroşi, îşi scoase inelul masiv de aur de pe
deget şi i-l aruncă lui Charlie Chaplin. Mulţimea-şi bătu joc
de el. Înfuriat, copoiul se repezi la Larry.
Acesta, un pic speriat de sângele ce-i şiroia pe faţă, şi
totuşi plin de o ură asasină, îl lovi pe adversar cu o directă în
stomac. Copoiul căzu, iar mulţimea izbucni în urale. Guido
începu să strige:
— Termină-l, Larry. Termină-l!
Copoiul se ridică în picioare şi lumea amuţi. Undeva,
departe, Larry o auzi pe maică-sa strigând:
— Gata, Lorenzo, gata!
Câţiva oameni se întoarseră şi priviră, dincolo de bulevard,
în sus, către fereastra de unde se auzise vocea. Larry îi făcu
maică-sii un gest furios şi poruncitor să tacă din gură.
Cei doi bărbaţi continuară să se bată până ce copoiul căzu
din nou, nu datorită forţei unei lovituri, ci ca să se
odihnească. Era sleit de puteri. Când se ridică, Larry îl
trimise din nou la sol cu un pumn dureros în plină faţă.
Furios din pricina umilinţei îndurate, bărbatul mai în
vârstă îl înşfăcă pe Larry de gât şi încercă să-l trântească.
Tânărul, însă, reuşi să se desprindă. Erau amândoi epuizaţi
şi niciunul nu mai avea energia necesară pentru a înregistra
o victorie clară. Charlie Chaplin îl culese pe copoi de jos, iar
Guido pe Larry. Îşi ţinură fiecare prietenul strâns în braţe.
Lupta se încheiase.
— În regulă, rosti Charlie Chaplin cu autoritate. A fost o
luptă adevărată. Aţi demonstrat amândoi că nu sunteţi nişte
fricoşi. Acum daţi-vă mâna şi fără resentimente.
— Aşa e, întări Guido.
Făcându-i cu ochiul lui Larry, acesta continuă, cu o voce
ce trăda condescendenţa pentru oamenii legii:
— Meci egal.
Cineva din mulţime strânse mâna lui Larry şi-l bătu pe
umăr. Îşi dăduseră toţi seama că el învinsese.
După aceea Larry şi copoiul îşi zâmbiră unul altuia. Îşi
strânseră mâinile râzând şi se apucară de umeri ca să-şi
— 91 —
arate reciproc că sunt prieteni. Cu voce aspră copoiul zise:
— Eşti bun, puştiule.
Din mulţime se auziră murmure de aprobare. Larry îl
apucă pe Gino pe după umeri şi îi spuse:
— Să mergem, frate-meu.
Traversară împreună bulevardul şi urcară treptele casei.
Guido şi Vincent veniră în spatele lor.
Când intrară în casă, Lucia Santa îşi îndreptă palma către
Gino, dar acesta se feri cu uşurinţă. După asta, Lucia Santa
zări obrazul lui Larry. Îşi ridică braţele în sus şi gemu.
— Marrone, marrone. Alergă să pună o cârpă udă pe
tăietură, ţipând între timp către Gino:
— Sfachiu, din cauza ta frate-tu a trebuit să se bată.
— Ah mamă, exclamă Larry, mândru şi fericit. Am învins.
Întreabă-l şi pe Guido.
— Clar, întări acesta. Fiul dumneavoastră ar putea să fie
luptător profesionist, doamnă Corbo. A scos untul din
copoiul ăla. Dacă n-ar fi fost verigheta, nici nu s-ar şti că s-a
bătut.
Emoţionat, Gino interveni:
— Mamă, Larry l-a trântit de patru ori pe ticălosul ăla la
pământ. Asta înseamnă că ai câştigat bătălia Larry?
— Evident, răspunse acesta. Să mai termini, însă, cu
înjurăturile alea. Se simţea plin de afecţiune pentru maică-
sa, frate-su şi întreaga familie. „Nimeni nu va pune mâna pe
cineva din familia mea! Dacă n-ar fi fost slujba de la calea
ferată l-aş fi ucis pe individul ăla‖.
Lucia Santa le oferi tuturora cafea, apoi spuse:
— Du-te înapoi la culcare, Lorenzo. Aminteşte -ţi că lucrezi
la noapte.
Guido şi Vinnie plecară înapoi la brutărie. Larry se
dezbrăcă şi se băgă în pat. De acolo îl auzi pe Gino
povestindu-i maică-sii totul despre bătaie, cu o voce
emoţionată şi fericită.
Larry se simţea obosit şi împăcat cu sine. Nu mai era un
proscris. Diseară, când va călări pe Tenth Avenue în şa, cu
locomotiva mare şi neagră trăgând de trenul ca un şarpe în
spatele lui, lumea de pe bulevard se va uita la el, îl va fe licita
— 92 —
şi-l va încuraja. Va fi tratat cu respect; îşi apărase fratele şi
onoarea familiei. De acum înainte nimeni nu va mai îndrăzni
să se lege de cineva din familia lui. Adormi.
În bucătărie, cu faţa urâţită de furie, Lucia Santa îl
ameninţă pe Gino:
— Te omor dacă mai intri în depoul ăla!
Gino înălţă din umeri.
Lucia Santa era fericită, dar un pic agitată de toată zarva
legată de bătaie, de acea mândrie tipic masculină şi de toate
acele exclamaţii laudative, ca şi cum astfel de lucruri ar fi
fost cu adevărat importante. Nu mai avea chef să asculte
astfel de bazaconii. Avea în ea acel dispreţ secret pentru
eroismul masculin pe care multe femei îl simt, dar puţine şi-l
exprimă; toate aceste femei găsesc mândria cocoşească a
bărbatului cam infantilă, căci, în definitiv, ce bărbat şi-ar
risca viaţa zi de zi şi an de an, precum şi-o riscă toate femeile
în urma actului iubirii? Ce-ar fi fost dacă bărbaţii ar fi fost
cei care ar fi purtat copii în pântece, care şi-ar fi văzut
corpurile transformându-se în nişte găuri mari, sângerânde
an după an? N-ar mai fi fost atunci atât de mândri de
nasurile lor roşii şi de micile lor tăieturi de cuţit. Gino
continua să sporovăiască despre bătaie. Lucia Santa îl apucă
de ceafă, ca pe un pisoi, şi-l aruncă pe uşă afară. Strigă după
el:
— Să nu îndrăzneşti să întârzii la masă!

Tot restul verii, Lucia Santa trebui să ducă o bătălie

cruntă cu Octavia, înconjurată de o căldură rea, ce emana
chiar şi din betonul încins. Caldarâmul străzii şi scările de
piatră erau acoperite cu praf provenind de la bălegar uscat şi
de la gunoaie – dejecţii ale milioanelor de oameni şi animale.
Chiar şi blocurile imobile de piatră păreau să împrăştie în jur
particule de nisip, precum câinii îşi lasă păr pretutindeni.
Octavia câştigă. Mai întâi ea îşi schimbă serviciul şi deveni
profesoară de cusut pentru firma Melody Corporation, o
organizaţie ce promova vânzarea maşinilor de cusut. Plata
era cu trei dolari pe săptămână mai mică decât la fostul loc
de muncă, dar existau perspective de promovare. În plus,
— 93 —
putea coase rochii pentru maică-sa şi pentru Lena chiar la
locul de muncă. Acest ultim aspect o convinsese pe Lucia
Santa. Prima victorie.
Pe timpul verii, Vinnie slăbise îngrozitor. Lucia Santa
intrase la griji, ca şi Octavia, de altfel. Într-o bună zi, Octavia
îşi dusese cei trei fraţi mai mici la clinica stomatologică fără
plată din Hudson Guild Settlement House. Citise acolo
anterior un anunţ prin care se făcea cunoscut că se puteau
depune cereri pentru Herald Tribune Fresh Air Fund, o
organizaţie umanitară care trimetea copii în tabere de vară,
timp de două săptămâni, sau în diverse căsuţe de la ţară.
Octavia îl înscrisese pe Vinnie. Asta se întâmpla înainte de
slujba de la brutar.
Trebuise să discute subiectul cu maică-sa. Vinnie nu
pierdea decât două săptămâni de plată. Oricum trebuia să
renunţe la slujbă în toamnă, la deschiderea şcolii. I se
deschidea acum posibilitatea de a petrece două săptămâni la
ţară, cu o familie singură şi cu toate cheltuielile plătite.
Maică-sa protestase, nu din cauza banilor, ci din pricină că
nu-şi putea închipui că un copil de oraş putea petrece câteva
săptămâni la ţară, în aer curat. Fiind ea însăşi ţărancă, ştia
ce înseamnă viaţa de provincie. Găsea, de asemenea, greu de
crezut că o familie străină putea fi de acord să găzduiască un
copil necunoscut timp de două săptămâni fără a-l pune la
muncă. Când Octavia îi explicase că acei oameni primeau o
mică compensaţie, înţelesese. Trebuia să fie o sumă
frumuşică.
În cele din urmă, Lucia Santa consimţise. Timp de două
săptămâni, locul lui Vinnie de la brutărie avea să fie luat de
Gino. Vinnie căpătase o scrisoare gata de pus la poştă în caz
că nu i-ar fi plăcut în vacanţă, astfel încât Octavia să se
poată duce imediat acolo să-l ia. După aceea, Vincent nu mai
vru să plece. Se îngrozise la gândul că avea să locuiască cu
nişte străini. Octavia, însă, se înfuriase atât de tare, încât o
podidiseră lacrimile. Ca atare, băiatul plecase.
Lucrând pentru panettiere, Gino ruinase reputaţia familiei.
După ce ducea o comandă de pâine nu se întorcea la muncă
decât după câteva ore. Sosea întotdeauna târziu la slujbă şi
— 94 —
pleca devreme. Arunca sacii cu făină pe treptele pivniţei şi-i
trăgea în sus, rupându-i şi vărsând făina. Mânca tone de
pizza şi îngheţată de lămâie. Cu toate astea, nimeni nu se
putea supăra pe el. Brutarul se mulţumise să o informeze pe
Lucia Santa că Gino nu va mai fi acceptat ca înlocuitor
pentru Vincenzo în vara următoare şi izbucniseră amândoi în
râs, ceea ce o înfurie pe Octavia. Dacă Vinnie ar fi făcut
şotiile lui Gino, maică-sa l-ar fi învineţit complet.
Octavia îşi avu partea ei de răsplată. Pe neaşteptate sosi
sfârşitul verii, mai era numai o săptămână până la începutul
şcolii, şi Vinnie se întoarse acasă. Schimbarea era uluitoare.
Pielea îi devenise maronie şi strălucitoare. Purta pantaloni
noi, albi, de flanelă, o cămaşă albă, cravată albastră şi haină
albastră. Chipul i se rotunjise şi era bronzat. Crescuse în
înălţime cu cel puţin trei centimetri. Părea un adevărat
gentleman când coborâse din taxiul cu care fusese adus de
lucrătorii de la Asistenţa Socială, după ce aceştia îl
preluaseră din gara Grand Central.
În acea noapte, familia Angeluzzi-Corbo se retrăsese
devreme în apartament. Vinnie le povestise totul despre viaţa
la ţară, iar Gino şi Sal îl ascultaseră cu ochii măriţi de
emoţie. Chiar şi bebeluşul Lena păruse că-l ascultă.
„La ţară‖ era un loc fără cărămizi sau caldarâm. Străzile
erau făcute din pământ; merele, mici şi verzi, atârnau în
copaci pretutindeni. Zmeura creştea în tufişuri oriunde te
îndreptai. Când simţeai nevoia, puteai mânca orice. „La ţară‖
era o casă albă, mică, făcută din lemn, iar nopţile erau atât
de reci, încât trebuia să foloseşti pături. Toată lumea avea
maşină deoarece acolo nu existau me trouri sau troleibuze.
Lucia Santa rămăsese neimpresionată de descriere. Trăise la
ţară. Gino, însă, fusese uluit la gândul că pierduse atâtea
minunăţii.
După aceea, Vincent le arătase pijamaua. Era primul din
familie care poseda aşa ceva. Era galbenă cu negru şi şi-o
alesese singur cu mâna lui. Lucia Santa se arătase intrigată:
— Şi dormi în chestiile astea?
Iarna toată lumea dormea îmbrăcată cu lenjerie groasă,
peste care îşi trăgea câte un pulover tricotat din lână
— 95 —
netoarsă. Vara nu era nevoie de aşa ceva. Pijamalele erau
pentru chinezi.
— Dar de ce ţi-au cumpărat oamenii ăia toate hainele
astea? întrebase mama. Obţin chiar atât de mulţi bani de la
Funda?
— Nu, răspunse Vinnie cu mândrie. M-au plăcut ei. Vor să
mă duc din nou la anul şi să-l iau şi pe Gino cu mine. Le-am
povestit totul despre familia mea. O să-mi scrie scrisori şi o
să-mi trimită un cadou de Crăciun. Aşa că o să trebuiască să
le trimit şi eu unul.
— Deci, ei n-au copii? întrebase Lucia Santa.
— Nu, răspunsese Vincent.
Văzându-l fericit, Octavia se repezise:
— N-o să mai trebuiască să te întorci la brutărie, Vin. Mai
e numai o săptămână până la şcoală. Brutarul se poate duce
dracului!
Vinnie fusese încântat. Se uitaseră amândoi înspre Lucia
Santa şi văzură că aceasta le zâmbea. Era de acord cu ei,
deşi mintea îi era muncită de gânduri.
Se minuna în sinea ei. Existau, deci, şi oameni buni pe
lume, care făceau fericiţi copii necunoscuţi. Ce fel de oameni
erau şi ăştia? Cât de aflaţi la adăpost trebuiau să fie ca să-i
dăruiască dragoste şi bani unui băiat pe care nu-l mai
văzuseră niciodată înainte şi pe care era posibil să nu-l mai
revadă niciodată. Avusese o senzaţie vagă că lumea dinafara
fiinţei ei era altfel de cum o credea ea, precum o altă planetă.
Nu era o lume în care ea şi familia ei să poată sta.
Pătrunseseră în acel univers prin milă, şi mila era un
sentiment care epuiza şi ardea pe dinăuntru. Ah, în Italia,
bogaţii şi graşii proprietari de pământ mâncau copiii
săracilor de vii. Acum, însă, se mulţumise cu faptul că, în
acea noapte, copiii ei erau fericiţi şi plini de speranţă. Fusese
satisfăcută.
Vara se sfârşise prost pentru Octavia. Şeful ei, un bărbat
puhav, inteligent şi amabil, o chemase într-o seară în biroul
lui.
— Domnişoară Angeluzzi, începuse el. Te-am supravegheat
o vreme. Eşti o profesoară excelentă. Femeile care îşi
— 96 —
cumpără maşinile şi sunt instruite de dumneata sunt foarte
satisfăcute, atât de munca dumitale, cât şi de maşinile pe
care le cumpără. Tocmai aici e problema, draga mea fată.
Octavia fusese uimită.
— Nu ştiu la ce vă referiţi, mărturisise ea.
— Ei bine, eşti tânără şi e evident că eşti inteligentă. Asta-i
bine, chiar foarte bine. Şi mai eşti şi hotărâtă. Îţi duci treaba
la bun sfârşit. Am observat la un moment dat o femeie
proastă, care avea probleme să înţeleagă chiar şi cele mai
uşoare procedee, iar tu te-ai ţinut de capul ei până ce a prins
tehnica. N-o spun ca să te laud, dar eşti cea mai bună fată pe
care am avut-o vreodată.
O bătuse încet pe braţ, iar ea se trăsese înapoi. El îi
zâmbise; ascendenţa ei italiană o dăduse de gol. Din punctul
ei de vedere, un bărbat te atingea dintr-un singur motiv.
Octaviei îi făcuse plăcere lauda lui. La urma urmei era o
adevărată profesoară. Avusese întotdeauna dreptate.
— Dar, Octavia, continuase şeful ei cu blândeţe, compania
Melody Sewing Machine nu face afaceri cu lecţii de cusut. Nu
ne ocupăm nici măcar cu vânzarea acelor maşini inferioare
cărora le facem publicitate ca să facem lumea să vină la
magazin. Noi vrem să vindem maşinile bune. Cele mai bune.
În asta constă, de fapt, slujba ta. Te promovez ca vânzătoare
de raion, cu o creştere de doi dolari la salariu. O să continui,
însă, să faci acelaşi lucru ca şi până acum. Numai să fii un
pic mai sociabilă.
Ochii ei aruncaseră dintr-odată săgeţi şi el zâmbise.
— Nu, nu cu mine. Fii sociabilă şi ieşi cu doamnele astea
pe care le înveţi. Ia cafeaua cu ele şi fii cu adevărat
prietenoasă. Eşti vorbitoare de italiană şi asta îţi e de mare
ajutor. Să-ţi fie clar că noi nu facem bani cu maşinile cărora
le facem reclamă. Treaba ta e să convingi lumea să cumpere
modelele mai bune. Ai înţeles? Comportă-te ca şi până acum,
numai că fă-te prietena lor. Poate ar fi bine să ie şi şi seara cu
ele. Vii mai târziu la muncă a doua zi. Nu-i nicio problemă.
Dacă faci vânzare bună o să beneficiezi şi de ore libere.
Începuse să o bată din nou pe braţ, apoi se oprise şi-i
zâmbi amuzat, părinteşte.
— 97 —
 Octavia plecase de acolo impresionată, fericită şi extrem de
flatată. Căpătase de acum o slujbă bună, cu perspective. În
acea după-amiază ieşise cu câteva tinere femei măritate în
pauza de cafea. Ele îi vorbiseră atât de respectuoase şi cu o
asemenea deferenţă încât ea se simţise foarte importantă, ca
o adevărată profesoară. Când o întrebă pe una dintre ele cum
îi mergea maşina, femeia se declarase mulţumită, adăugând:
— Şeful tău a încercat să mă facă să iau una dintr-alea
scumpe şi faine. De ce aş fi făcut-o? Eu îmi croiesc doar nişte
haine pentru copiii mei şi pentru mine, economisind astfel
ceva bani.
Atunci văzuse Octavia clar ce o pusese şeful ei să facă.
Angajată în noua slujbă de promovare a vânzărilor,
trebuise, pentru prima dată în viaţa ei, să ia o decizie morală
şi intelectuală ce n-avea nimic de a face cu relaţiile ei
personale, cu corpul ei, cu sexul ei sau cu familia ei. Învăţase
rapid că a avansa pe scara socială însemna să-şi spolieze
semenii. Se gândise la maică-sa, o naivă care fusese adeseori
păcălită. Dacă ar fi fost cazul de întocmit note false de plată
sau de a oferi mită ca să-şi păstreze slujba, poate că ar fi
făcut-o. Octavia, însă, rămăsese încă suficient de naivă ca să
simtă că a-şi folosi personalitatea, zâmbetele şi cuvintele de
prietenie, ar fi fost ca şi cum şi-ar fi folosit corpul pentru
câştiguri materiale. Încercase de câteva ori, dar nu fusese
niciodată în stare să facă acea şmecherie finală de care era
nevoie pentru a concluziona o vânzare.
După două săptămâni se trezise concediată. La ieşire o
aşteptase şeful ei. Clătinase din cap către ea, zâmbindu-i cu
blândeţe şi milă, şi zisese:
— Eşti o fată bună, Octavia.
Ea nu-i răspunsese la zâmbet. Ochii ei negri aruncaseră
săgeţi dispreţuitoare. El îşi putea permite s-o
compătimească. Nu pierduse nimic şi felul lui de viaţă
câştigase. Atitudinea lui era condescendenţa tipică a
învingătorului faţă de învins. Octavia nu-şi putuse permite o
asemenea toleranţă.
Curând, Octavia începuse să-şi piardă din vise. I se părea
de acum că profesorii pe care îi iubise o înşelaseră cu
— 98 —
complimentele lor şi cu îndemnurile de a-şi găsi o viaţă mai
bună, o viaţă precum ea nu-şi putea permite s-o caute. I se
vânduse un ideal prea scump pentru lumea în care trăia ea.
Octavia se întoarse la magazinele de lenjerie. Când căpătă
o nouă slujbă, îi povesti maică-sii întreaga tărăşenie. Lucia
Santa o ascultă în tăcere. Tocmai îl pieptăna pe Sal, ţinându-
l între picioarele ei. La sfârşit, abia catadicsi să îngaime.
— Oamenii ca tine nu vor fi niciodată bogaţi.
Octavia îi replicase, furioasă:
— Nu îi puteam trage pe sfoară pe bieţii oameni. Nici tu n-
ai fi făcut-o. Auzi, să le bag ticăloşilor ălora bani nemunciţi în
buzunar!
Lucia Santa rosti, gânditoare:
— Eu sunt prea bătrână pentru astfel de şmecherii. Şi nici
n-am talent. Nu-mi plac oamenii într-atât de mult, încât să
fiu drăguţă cu ei, nici măcar pe bani. Tu, însă, eşti tânără,
poţi să înveţi. Nu-i aşa de greu. Dar nu! Familia mea citeşte
cărţi, se duce la film, crede că se poate purta precum
bogătaşii. Ai mei au mândrie. Vor să fie săraci. Din punctul
meu de vedere, mi-e indiferent. Eu am fost săracă, aşa că şi
copiii mei pot fi săraci.
Îl împinse pe Sal către uşă.
Băiatul se răsuci pe călcâie şi zise:
— Dă-mi doi cenţi pentru un sifon, mamă.
Deşi îi dădea întotdeauna doi cenţi pentru sifon, acum
Lucia Santa îl repezi supărată:
— N-ai auzit ce i-am spus soră-tii? Suntem săraci. Acum
du-te!
Sal se uită serios la ea. Lucia Santa îşi zise, iritată, că toţi
copiii ei erau prea serioşi. Cu logica perfectă a unui copil, Sal
întrebă:
— Dacă n-ai să-mi mai dai cei doi cenţi, o să fii bogată?
Octavia izbucni în râs. Lucia Santa îşi luă portofelul şi-i
dădu lui Sal o monedă de argint. Băiatul se făcu imediat
nevăzut, fără a mai scoate o vorbă.
Lucia Santa dădu din umeri şi-i zâmbi Octaviei. „Cu toate
astea‖, îşi zise ea în gând, „dacă nu le -aş mai da copiilor mei
câte doi cenţi de sifon am putea fi bogaţi. Iar dacă nu le -aş
— 99 —
mai da niciodată bani pentru filme şi meciurile de baseball,
dacă aş găti carne o singură dată pe săptămână, dacă aş da
drumul la lumina electrică numai când e întuneric beznă,
dacă mi-aş trimite copiii la lucru tot anul în loc să aştept să
termine liceul, dacă i-aş pune să coasă noaptea în loc să-i las
să citească şi să asculte radioul, atunci – cine ştie?‖
Mii de case fuseseră cumpărate în Long Island din
economii. Chestia asta n-avea, însă, să ţină cu familia ei.
Aveau să facă toţi nazuri, inclusiv ea însăşi. Şi era numai
vina ei. Nu le frecase la niciunul nasul în praful sărăciei, aşa
cum ar fi trebuit să facă o bună mamă.
Nu-şi făcea nicio iluzie în legătură cu fiinţele umane. Nu
erau ele nici foarte rele şi nici nu comiteau prostii
intenţionat. Banii, însă, însemnau darul Domnului. Banii te
puteau face un om liber. Banii îţi puteau da speranţă. Banii
te puteau pune la adăpost. Să renunţe la bani? Era ca şi cum
i-ai fi cerut unui vânător să renunţe la puşca sa în mijlocul
junglei.
Banii îţi asigurau viaţa copiilor tăi. Banii îi scoteau din
întuneric. Cine nu plânsese vreodată din lipsă de bani? Cine
nu plânsese după bani? Cine îţi trecea pragul la sunetul
monedelor? Doctori, preoţi, fii respectuoşi.
Banii însemnau o nouă patrie. Zăcând trează noaptea şi
gândindu-se la sume de bani în bănci, Lucia Santa simţea un
fior brusc, amestecat cu frică, de genul sentimentului pe care
îl are un prizonier ce-şi numără zilele pe care le mai are de
petrecut în spatele gratiilor.
Banii mai însemnau prieteni şi rude pline de respect.
Dispăruse şi teama că se va naşte un nou Iisus care să-i ardă
cu biciul pe cei bogaţi.
Nu se punea problema de a fi bogat, ci de a avea bani; era
nevoia de a-ţi construi un zid în spatele tău, de care să te
sprijini în lupta ta cu lumea.
Octavia ştia că mama ei se gândea la bani. Bani pentru
doctori, pentru haine, pentru petrolul din sobă, pentru cărţile
de şcoală, pentru costume de ocazie. Bani pentru o casă în
Long Island şi pentru ca micul Sal să fie în viitor studentul
familiei.
— 100 —
 Cu toate astea, Octavia gândea că maică-sa era neglijentă
cu banii. Cumpăra cel mai bun ulei de măsline, brânză
scumpă şi şuncă din import. Servea carne de cel puţin trei
ori pe săptămână. De multe ori chema doctorul, dacă le era
rău copiilor, în timp ce alte familii procedau la administrarea
de leacuri băbeşti şi aşteptau să treacă febra sau răceala. De
Paşte, toţi copiii primeau câte un costum sau o rochie nouă.
La fiecare câteva săptămâni, Lucia Santa îi dădea Octaviei
câte cinci sau zece dolari să-i pună bine. Se strânseseră de
acum peste o mie cinci sute de dolari în carnete de economii.
Nu ştiau de ele decât Octavia şi maică-sa. Octavia se întreba
tot mai des ce va declanşa decizia maică-sii de a face un pas
mare în viaţa familiei, cumpărând o casă în Long Island.

Era toamnă, copiii mergeau la şcoală, nopţile erau prea

răcoroase ca să stai pe bulevard şi era prea multă muncă de
făcut ca să mai pierzi o seară întreagă la bârfă. Erau haine ce
trebuiau spălate şi călcate, pantofi de lustruit, nasturi de
cusut pe cartoane ca să câştigi un ban în plus. Se scoteau
sobele cu petrol din curţi dosnice şi pivniţe. Oraşul îşi
schimba lumina; soarele devenise de un gălbui friguros,
caldarâmul şi rigolele de un cenuşiu de oţel. Clădirile
deveniseră mai înalte, mai subţiri şi mai distincte una de
alta. În aer nu mai plutea mirosul de piatră încinsă şi asfalt.
Atmosfera îşi pierduse compoziţia aproape solidă de praf şi
căldură. Fumul alb al locomotivelor de pe calea ferată
mirosea a natură. Într-o bună astfel de dimineaţă, Frank
Corbo se înapoie la familia lui.

— 101 —
 CAPITOLUL 6

Copiii mari erau la şcoală sau la muncă. Zia Louche servea

o cafea cu Lucia Santa. Auziră amândouă paşi pe scări.
Imediat uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Frank Corbo,
mândru, dar cu un aer de copil care aşteaptă un semn de
bun venit. Bărbatul rămase pironit câteva secunde în cadrul
uşii, apoi intră în apartament. Arăta bine, avea faţa bronzată
şi împlinită, iar ochii aveau o expresie blândă. Lucia Santa îl
întâmpină cu răceală:
— Ah, ai venit în sfârşit acasă.
În ciuda admonestării nerostite şi a tonului oarecum
resemnat, se distingea o notă de bucurie în vocea ei. Fiind
mai bătrână, Zia Louche ştia mai bine cum să trateze un
bărbat care se întoarce acasă. Rosti:
— Ah, Frank, ce bine arăţi. Ce bine e să te văd aşa de
arătos.
Se repezi să-i aducă bărbatului o ceaşcă de cafea. Frank
Corbo se aşeză la masă, în faţa nevestei sale.
O clipă se măsurară din ochi. Niciunul nu putea scoate
vreo vorbă. Lui Frank îi fusese imposibil să nu facă ceea ce
făcuse. Nu-şi putea cere niciun fel de scuză şi nici nu se
putea ruga să fie înţeles. Lucia Santa trebuia să accepte
situaţia, aşa cum ar fi acceptat boala sau moartea. Nu putea,
însă, să-l ierte. Se ridică în picioare şi se duse către uşă,
unde el îşi lăsase valiza, ca şi cum nu ar fi fost sigur că va
rămâne acasă. Luă valiza şi o duse în cel mai îndepărtat colţ
al camerei, apoi îi făcu soţului o omletă, ca să meargă cu
cafeaua.
Când îşi aplecă capul ca să-l servească, el o sărută pe
obraz şi ea acceptă gestul. Era un act între doi oameni care
se înşelaseră reciproc şi care acum, cu acest sărut, se
hotărau să nu caute niciunul răzbunare.
Femeile şi bărbatul rămaseră în jurul mesei, bându-şi
cafeaua. Zia Louche întrebă:
— Şi cum a fost să te apuci din nou de pământ? Ah,
— 102 —
munca, adevărata muncă, e cel mai bun lucru pentru un
bărbat. În Italia oamenii lucrează câte şaisprezece ore pe zi şi
nu se îmbolnăvesc niciodată. Tu, însă, arăţi foarte bine. Te-ai
înţeles, deci, bine cu pământul?
Frank încuviinţă din cap. Era politicos.
— A fost bine, întări el prin vorbe.
Din camera din faţă, de unde se jucaseră, pe coridor, se
iviră cei doi copii mici, Sal şi Lena. Când îşi văzură tatăl, se
opriră şi se apucară de mână. Se holbară amândoi la el.
Zia Louche îi repezi:
— Duceţi-vă să vă sărutaţi tatăl. Hai, iute!
Frank, însă, se uita la copii cu o expresie ce aducea doar
pe departe cu fantoma unei iubiri. Era ca un fel de mirare, o
amintire amestecată cu grijă faţă de un pericol. Când se
îndreptară către el, se aplecă şi-i sărută pe frunte cu infinită
blândeţe. După acest gest, nevastă-sa zări în ochii lui acea
privire tulbure care o deranjase întotdeauna enorm.
Din buzunar, tatăl extrase două caramele, învelite în hârtie
maro, şi le dădu câte una fiecăruia dintre copii. Cei doi
micuţi se aşezară pe podea lângă scaunul lui, ca să desfacă
hârtia şi să cerceteze cadourile primite, frecându-se de
picioarele tatălui precum nişte pisici. Bărbatul îşi bău
cafeaua, părând complet absent şi nefăcând niciun gest de a-
i atinge din nou.
Zia Louche plecă. Când se închise uşa, tată-l scoase un
pachet de bancnote din buzunar, păstră două pentru sine,
şi-i dădu restul Luciei Santa. Se aflau acolo o sută de dolari.
Femeia era copleşită.
— Poate că ai făcut, într-adevăr, lucrul cel mai bun. Arăţi
mai bine. Cum te simţi, Frank?
Vocea ei avea o notă de preocupare şi părea un pic
îngrijorată.
— Mai bine, răspunse soţul. Mi-a fost rău. N-am vrut să
mă cert înainte de a pleca, aşa că nu ţi-am spus nimic.
Zgomotul din oraş, din casă… Capul mă durea tot timpul.
Acolo, pe câmp, era linişte. Munceam din greu din zori până-
n noapte şi dormeam fără vise. Ce bărbat şi-ar putea dori
mai mult?
— 103 —
 Rămaseră tăcuţi amândoi. Într-un târziu el reluă, ca o
scuză:
— Nu sunt prea mulţi bani, dar asta-i tot ce am câştigat.
N-am cheltuit nicio leţcaie pentru mine. Şeful meu mi-a dat
valiza, hainele şi cele necesare traiului. A fost mai bine decât
să stau aici şi să-ţi spăl scările.
Lucia Santa rosti încet, apreciativ:
— E o grămadă de bani.
Nu se putu, însă, abţine să nu adauge:
— Gino a spălat scările în locul tău.
Se aştepta ca el să se înfurie. Frank, însă, dădu din cap şi
rosti cu o voce blândă, rezonabilă, fără ironie:
— Copiii trebuie să sufere pentru păcatele părinţilor.
Vorbea ca un predicator creştin. Ca o confirmare a
bănuielilor ei, Frank scoase o biblie cu margini roşii din
buzunarul hainei sale.
— Vezi asta? întrebă el. Cartea asta înseamnă adevăr şi eu
nici nu pot s-o citesc măcar. E în italiană şi eu încă nu ştiu
să citesc în limba asta. Poate mi-o citeşte Gino când vine
acasă de la şcoală. Locurile importante sunt marcate.
Lucia Santa se uită fix la el.
— Trebuie să fii obosit, rosti ea. Du-te-n pat şi dormi. O să
trimit copiii să se joace pe stradă.
După ce el se dezbrăcă şi se băgă în pat, ea îi aduse un
prosop ud ca să-şi poată şterge faţa şi mâinile. El nu făcu
nicio încercare de a o poseda şi nici nu arătă vreo dorinţă.
Când închise ochii şi se afundă în pat, păru că închide ochii
împotriva lumii în care tocmai reintrase. Lucia Santa observă
ceva cumplit de rău sub carapacea lui de sănătate, de
aparentă bunăstare. Uitându-se în jos la el, simţi o ciudată
milă pentru acest bărbat pe care îl iubise şi care-i fusese soţ
atâţia ani. Ca în fiecare zi de la căsătoria lor, cu fiecare
secundă, cu fiecare minut sau oră care trecea, ea îi ţinea
soarta lui în mâini, ca şi cum el ar fi fost prizonierul ei,
murind încetul cu încetul în celula lui. Lucia Santa era un
temnicer nevinovat. Nu ea îl anchetase, nu ea îl condamnase
şi nu ea pronunţase sentinţa. Nu-i putea, însă, da drumul.
Se aşeză pe pat şi îşi puse mâna pe palmele lui. Frank
— 104 —
adormise deja. Lucia Santa rămase aşa o lungă perioadă de
timp, cumva bucuroasă că el va fi în siguranţă, în patul lui,
la ora când ceilalţi din familie aveau să se întoarcă acasă, şi
mulţumită că Octavia, Larry, Gino şi Vinnie aveau să-l vadă
pentru prima oară lipsit de apărare, putându-le astfel fi milă
de el.
În acea seară, familia se strânse deja la cină când Frank se
sculă şi li se alătură. Octavia îl salută cu răceală. Larry îl
întâmpină cu căldură, rostind cu sinceritate:
— Arăţi bine, tată. Ţi-am dus dorul.
Gino şi Vincent se uitară la el curioşi. Tatăl îl întrebă pe
Gino:
— Ai fost bun cu maică-ta cât am fost plecat?
Gino încuviinţă din cap. Tatăl se aşeză, după care, cu un
gest, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, scoase bancnotele de un
dolar din buzunar şi le dădu, fără un cuvânt, lui Gino şi lui
Vincent.
Octavia era furioasă că el nu-l întrebase pe Vincent dacă şi
el fusese cuminte. Ea îl înţelegea pe Vincent şi ştia că fusese
jignit, iar dolarul primit nu răscumpăra durerea. Ceea ce o
înfuria şi mai tare era faptul că ea îşi dădea seama că tatăl ei
vitreg nu se comportase aşa cu bună-ştiinţă.
Pe neaşteptate, Frank făcu o declaraţie care îi ului pe toţi:
— În seara asta îmi vin nişte prieteni în vizită.
Nu-şi adusese niciodată până acum prieteni acasă. Se
comportase întotdeauna ca şi cum ar fi ştiut sau ar fi simţit
cumva că aceea nu era cu adevărat casa lui, că nu va putea
fi niciodată şeful acelei familii. Nu-şi adusese niciodată nici
măcar amicii de joc la un pahar de vin. În seara asta Larry
trebuia să se ducă la lucru, dar Octavia decise să stea şi să-i
cunoască pe acei oameni, şi s-o ajute pe maică-sa dacă
oaspeţii aveau să se dovedească aliaţii tatălui ei vitreg
împotriva restului familiei.

Când sosiră oaspeţii, casa era curată, vasele spălate, pe

sobă aburea cafeaua şi pe masă se odihnea un chec
cumpărat de la magazin. Vizitatorii se numeau domnul şi
doamna John Colucci, împreună cu fiul lor de nouă ani, Job.
— 105 —
 Soţii Colucci erau tineri. Aveau cu puţin peste treizeci de
ani. Domnul Colucci era subţire şi mohorât. Vorbea cu un
uşor accent, care demonstra că nu era născut în America.
Purta cămaşă, cravată şi haină. Soţia lui era planturoasă şi
voluptoasă, nefiind, însă, grasă. N-avea niciun fel de accent,
dar părea mai italiană decât soţul ei.
Întreaga familie Angeluzzi-Corbo era surprinsă de
afecţiunea pe care i-o arătau soţii Colucci lui Frank Corbo. Îi
strânseseră mâna cu căldură. Pe timpul vizitei se interesară
de viaţa lui cu gingăşie, exclamară: „Şi dânsa e soţia ta?‖ pe
un ton admirativ, precum şi: „Ăştia sunt copiii tăi?‖, ca şi
cum ar fi fost uluiţi şi plăcut surprinşi. Lucia Santa avea
senzaţia că îl tratau ca pe un unchi bogat. Îşi vedea clar soţul
reacţionând la dragostea lor. Nu se manifesta vădit, dar
pentru ea era evident, după tonul lui, după vocea lui
respectuoasă, în care, pentru prima dată în timpul căsniciei
lor, ea auzi acea notă ce însemna că vorbitorul se înclină în
faţa dorinţelor şi opiniilor ascultătorilor săi. Era nervos şi
dornic să fie pe placul lor. Părea, pentru prima dată, că vrea
ca lumea să gândească numai lucruri bune despre el. Turnă
cafeaua chiar el însuşi.
Se aşezară cu toţii în jurul mesei mari de la bucătărie.
Octavia era fermecătoare, în cel mai pur stil american.
Zâmbea des şi vorbea pe ton jos şi dulce. Soţii Colucci aveau
maniere perfecte. Era clar că domnul Colucci lucra într-un
birou şi nu-şi prea folosea mâinile. Doamna Colucci vorbea o
italiană rafinată, imposibil de învăţat în Italia. Era clar că nu
era niciunul copil de ţăran, ci, mai degrabă, se născuseră din
servitori de casă, celebrele generaţii de servitori italieni.
Domnul Colucci făcea parte dintre puţinii italieni a căror
familie emigrase în America, nu din sărăcie, ci pe motive
religioase. Erau protestanţi şi formaseră în America o nouă
sectă, Biserica Literală Baptistă.
Fusese, bineînţeles, voinţa Domnului că îl întâlniseră pe
Frank Corbo. Proprietarul fermei la care lucrase Frank era
văr primar cu soţii Colucci. Aceştia îşi petrecuseră vacanţa
de vară la ferma vărului, de dragul sănătăţii fiului lor.
Ţărancă convertită la urbanitate, Lucia Santa ridică din
— 106 —
sprâncene când auzi această explicaţie, pe care o mai auzise
repetată de multe ori, cu alte ocazii, în timpul verii. Domnul
Colucci îi dădu, însă, mai departe şi zise că voinţa Domnului
se arătase, cu adevărat, în faptul că locuia la numai câteva
blocuri distanţă de Frank, aici, în oraş, şi trecuse de
nenumărate ori, dimineaţa, prin faţa locuinţei acestuia.
Domnul Colucci lucra în fabrica de ciocolată Runkel. Era
bucuros de faptul că era convins că-i putea găsi lui Frank o
slujbă în fabrică. Nu ăsta era, însă, motivul pentru care
familia Colucci făcuse această vizită.
Nu. Domnul Colucci îi promisese lui Frank că-l va învăţa
să scrie şi să citească. Aveau să folosească Biblia ca text de
bază. Veniseră în seara aceasta ca să-şi ţină promisiunea
faţă de Frank, că îi vor face o vizită, şi să-l reasigure că-l vor
învăţa, nu numai să scrie şi să citească, ci şi despre Iisus
Cristos. Pentru asta, însă, Frank trebuia să vină la clasa
înfiinţată în capela Bisericii Literale Baptiste. Domnul
Colucci vroia să se asigure că doamna Lucia Santa Corbo n-
avea nimic împotrivă şi nu se va simţi ofensată dacă soţul ei
avea să vină seara, de trei ori pe săptămână la capelă.
Domnul Colucci era conştient de respectul şi consideraţia
datorate unei neveste italiene, în plus şi mamă. Nu menţionă
nimic despre obiecţiunile religioase, ca şi cum ar fi ştiut că n-
avea să existe aşa ceva.
Lucia Santa îl privi mai amabilă. Presupuse că soţul ei
avea să devină protestant, dar asta era complet lipsit de
importanţă în viziunea ei. În definitiv, era bărbat în toată
firea. O încânta, însă, slujba de la fabrică. Asta însemna că
Frank avea să aducă acasă ciocolată şi cacao pe gratis. Nici
salariul n-ar fi fost de lepădat. Asta însemna noroc. Soţul ei
putea deveni şi evreu dacă ar fi vrut. Lucia Santa nu trebuia
să-şi dea acordul, căci nu i se cerea aşa ceva; acţiunile unui
tată nu puteau fi supuse la vot. Ea nu-i putea da decât
binecuvântarea ei.
Tensiunea din încăpere se mai diminuă. Vorbiră despre ei
înşişi, mărturisiră fiecare din ce parte a Italiei veneau, când
şi de ce plecaseră de acolo. Soţii Colucci nu fumau şi nici nu
beau. Viaţa lor era religia, căci ei credeau într-un Dumnezeu
— 107 —
viu. Puteau să istorisească oricând povestiri despre
miracolele pe care credinţa lor le făcuse. La întrunirile din
capelă, credincioşii se aruncau la pământ în transă şi
bolboroseau în limbi ciudate; beţivii deveneau abstinenţi,
oamenii răi, care-şi învineţeau regulat nevestele şi copiii în
bătaie, ajungeau blânzi ca nişte sfinţi. La auzul acestei
afirmaţii, Lucia Santa ridică, incredulă, din sprâncene.
Domnul Colucci îi dădu mai departe:
— Păcătoşii devin asemenea lui Dumnezeu. Chiar eu am
fost un mare păcătos, într-un fel despre care nu vreau să
vorbesc.
Nevastă-sa înclină din cap pentru o clipă. Când şi-l ridică
din nou, pe buzele ei înflorise un mic zâmbet trist. Domnul
Colucci, însă, nu făcuse mărturisirea ca să se laude. O
făcuse în felul în care o face un om care a fost victima unui
ghinion cumplit şi care a fost salvat, după o grea suferinţă,
datorită unei virtuţi exterioare lui.
Domnul Colucci încercă să se facă şi mai bine înţeles.
Pentru el nu conta dacă Frank n-avea să devină adept al noii
credinţe. Soţii Colucci se socoteau, oricum, prietenii lui
Frank şi aveau să facă totul ca să-l ajute, şi asta din dragoste
pentru el şi pentru Dumnezeu. Credinţa avea să vină la
timpul potrivit.
Familia Corbo era impresionată, în ciuda cuvintelor
„dragoste‖ şi „Dumnezeu‖. Nu întâlniseră şi nu auziseră
niciodată vreun om precum domnul Colucci. Lucia Santa
aştepta o rugăminte, o şmecherie care să indice plata pentru
acest noroc. Aşteptă, însă, în zadar. Se ridică să facă cafea
proaspătă şi aduse tarelle la masă. Frank o urmări cu
atenţie, impasibil, dar părând mulţumit.
Nu exista niciun dubiu. Totul se armoniza. Domnul
Colucci sesiză aceasta şi se lansă în expunerea ideilor lui. Se
apucă să explice mai multe despre religia lui. Toată lumea ar
trebui să iubească pe toată lumea şi nimeni n-ar trebui să
manifeste vreo dorinţă pentru bunuri pământeşti. În curând
avea să vină Armageddon pe Pământ, Dumnezeu avea să
treacă lumea prin bici şi numai cei aleşi, adevăraţii
credincioşi, aveau să fie salvaţi. Doamna Colucci dădu din
— 108 —
cap. Gura ei frumoasă, cu culoarea ei naturală roşu închis,
era strânsă de îndârjire, iar ochii ei magnifici aruncau săgeţi.
Sesizând că fuseseră scăpaţi din vedere, copiii se făcură
nevăzuţi. Gino, Vincent şi Job o luară în lungul coridorului
către camera din faţă. Domnul Colucci continuă să peroreze.
Lucia Santa îl ascultă cu un calm politicos. Oamenii ăştia
aveau să-i dea soţului ei de lucru. Bravo. Îşi puteau ţine,
atunci, predicile. Toţi copiii ei, cu excepţia lui Sal şi a Lenei,
fuseseră deja confirmaţi de Biserica Catolică. Lucia Santa
procedase la aceste acte fără un sentiment anume, ci ca un
eveniment oarecare, ca şi cum şi-ar fi îmbrăcat copiii cu
haine noi în Duminica Paştelui. Făcea parte dintr-un ritual
social. Lucia Santa încetase de mult să se mai gândească la
Dumnezeu, cu excepţia momentelor în care îl înjura pentru
ghinioanele ei. Ţinea, însă, la un lucru: să fie înmormântată
conform canoanelor bisericeşti. Până atunci, însă, nu se
ducea la nicio slujbă, nici măcar de Crăciun sau Paşte.
Octavia era mai impresionată. Era tânără, credea în
bunătate şi nutrea dorinţa de a face numai fapte bune. Îşi
dorea să fi fost la fel de frumoasă precum doamna Colucci. O
clipă se gândi că era foarte bine că Larry nu se găsea acasă
ca să-şi exercite farmecele asupra ei.
Frank observa şi asculta, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca
domnul Colucci să spună ceva ce Frank îşi dorea cu
disperare să audă, nişte cuvinte magice, cheie pentru el.
Continuă să aştepte.
În camera din faţă, Gino scoase pachetul de cărţi din
gaura din perete ce adăpostea burlanul sobei pe timpul
iernii.
— Vrei să joci şapte-şi-jumate? îl întrebă el pe Job.
Vinnie se aşezase deja pe podea şi îşi scotea monezi din
buzunar. Gino se aşeză în faţa lui.
— Jocul de cărţi e un păcat, rosti Job.
Era un băiat scund şi plăpând, drăguţ, semănând cu
mama lui, dar nefiind efeminat. Se aşeză şi el pe podea şi se
uită la ceilalţi doi.
— Vrei cărţi, pentru numele lui Iisus? întrebă, nerăbdător,
Gino.
— 109 —
 — Vorbeşti ca un păcătos, declară Job.
— Rahat, exclamă Vinnie.
De obicei el nu înjura, dar acum se enervase. Cine credea
acest puştiulică că e ca să-l ia la rost pe Gino?
Gino îşi înclină capul pe o parte şi se uită, meditativ, la
Job.
— Dacă o să vorbeşti aşa şi pe strada asta, băieţel, o să ţi
se dea jos pantalonii şi o să-ţi fie atârnaţi pe felinar. O să
trebuiască să fugi acasă şi toată lumea o să-ţi vadă curul gol.
Expresia de groază de pe chipul lui Job îi satisfăcu pe
ceilalţi doi. Se apucară de cărţi şi fură, curând, absorbiţi de
joc.
Pe neaşteptate, Job zise:
— Mă rog, în regulă, dar voi doi o să vă duceţi în iad, şi
asta foarte curând.
Gino şi Vinnie nu se sinchisiră.
Job continuă cu calm:
— Tatăl meu spune că se apropie Sfârşitul Lumii.
Gino şi Vinnie se opriră din joc un minut. Domnul Colucci
îi impresionase.
Job zâmbi cu superioritate:
— Oamenii ca voi sunt de vină. Voi îl înfuriaţi pe
Dumnezeu cu jocurile de cărţi şi cu blestemele voastre. Dacă
oamenii ca voi ar face ceea ce vă spunem eu şi tatăl meu,
poate că Dumnezeu n-ar face ca lumea să se sfârşească.
Gino se încruntă. Fusese confirmat cu un an înainte, şi
maicile care îl învăţaseră catehismul nu-i pomeniseră nimic
despre asta…
— Când se va întâmpla? se interesă el.
— Curând, răspunse Job.
— Spune-ne când, insistă Gino.
— O să fie focuri mari şi ape mari şi tunete venind din cer.
Totul o să sară în aer. Pământul o să se deschidă şi o să
înghită oamenii în iad, iar oceanul va acoperi totul. Şi toată
lumea o să ardă în iad. Cu excepţia celor câţiva care cred că
fac lucruri bune. Şi dup’aia Dumnezeu o să-i iubească pe toţi
din nou.
— Da, dar când? se încăpăţână Gino.
— 110 —
 Vroia întotdeauna un răspuns când întreba ceva,
indiferent ce-ar fi fost.
— Peste douăzeci de ani, răspunse Job.
Gino îşi numără banii.
— Pariez pe cinci cenţi, rosti el către Vincent.
Vinnie dădu cărţile. În douăzeci de ani se putea întâmpla
orice.
Vinnie pierdu. Suficient de matur ca să fie spiritual, zise:
— Dacă m-ar chema pe mine Job9 lumea nu s-ar termina
atât de repede pentru mine.
Cei doi fraţi îl priviră pe Job cu şiretenie şi acesta se
înfurie:
— Mi s-a dat numele unuia dintre cei mai mari oameni din
Biblie! Ştiţi voi ce a făcut Job? A crezut! Ca atare Dumnezeu
l-a testat. Dumnezeu i-a ucis copiii şi i-a gonit nevasta de
lângă el. După aceea Dumnezeu l-a orbit şi i-a dat milioane
de coşuri pe faţă. După aceea Dumnezeu i-a luat toţi banii şi
casa. Ştiţi ce s-a întâmplat după aceea? Dumnezeu a trimis
un drac acasă la Job ca să-l întrebe pe Job dacă îl mai iubea
încă pe Dumnezeu. Ştiţi ce i-a răspuns Job?
Făcu o scurtă pauză teatrală:
— „Domnul a dat, Domnul a luat‖. Eu îl iubesc pe
Dumnezeul meu.
Vinnie era impresionat. Îl urmărise pe Job cu atenţie. Gino
era revoltat. Întrebă:
— A zis-o serios? Sau se temea că o să fie ucis?
— Categoric c-a zis-o serios, răspunse Job. După aceea
Dumnezeu i-a dăruit mult noroc ca să-l răsplătească pentru
credinţa lui. Tatăl meu spune că Job a fost primul Baptist
Literal. De aceea Baptiştii Literali vor fi salvaţi când lumea
nu va mai fi şi toţi cei care nu ne ascultă vor zace îngropaţi
un milion de ani. Sau chiar mai mult. Voi doi aţi face mai
bine să nu mai jucaţi cărţi şi să încetaţi cu înjurăturile.
Deoarece, însă, Job nu era decât un puşti cam zănatec,
Gino amestecă cărţile, le făcu armonică şi le dădu drumul să

9 Job – în engl. mai înseamnă şi slujbă, serviciu (n.tr.).

— 111 —
cadă ca o cascadă. Job urmări manevra, fascinat de
asemenea dexteritate. Gino se uită la el şi-l întrebă:
— Vrei să încerci şi tu?
Împinse pachetul de cărţi în mâinile lui Job. Acesta
încercă să le amestece dar ele se împrăştiară pe podea. Le
culese de jos şi încercă din nou, concentrându-se din
răsputeri. Brusc, în încăpere se făcu umbră. În pragul uşii se
ivise doamna Colucci; copiii nu o auziseră venind pe coridor.
Vinnie şi Gino erau fascinaţi de frumuseţea ei. Se holbară
la ea. Doamna Colucci îl măsură pe fiul ei din cap până-n
picioare cu răceală, cu o sprânceană ridicată.
Job îngăimă:
— Nu mă jucam, mamă. Gino tocmai îmi arăta cum să le
amestec. N-am făcut decât să mă uit la ei cum joacă.
Gino interveni cu căldură:
— Nu vă minte, doamnă Colucci, s-a uitat numai la noi. De
fapt n-a vrut să joace deloc, deşi l-am invitat.
Doamna Colucci zâmbi şi zise:
— Ştiu că fiul meu nu mă minte niciodată, Gino. Dar
cărţile sunt un început, chiar dacă te mulţumeşti numai să
le atingi. Taică-su va fi foarte supărat când va afla.
Gino se uită la ea şi îi zâmbi şmechereşte:
— Dar nu sunteţi obligată să-i povestiţi tatălui lui.
Doamna Colucci i-o reteză cu răceală:
— Bine’nţeles că n-o să-i povestesc eu. O va face Job.
Gino fu surprins şi se uită întrebător la Job. Observându-l,
doamna Colucci reveni, cu o voce mai blândă:
— Domnul Colucci este capul familiei noastre, aşa cum
Dumnezeu e capul întregii lumi. Doar nu ai ţine nimic
ascuns faţă de Dumnezeu, nu, Gino?
Gino o privi meditativ.
Vinnie amesteca furios cărţile. Era mânios pe Gino pentru
că acesta nu vedea dincolo de aparenţe şi se lăsase păcălit de
bunele lor maniere şi de aparenţa că l-ar fi plăcut. El văzuse
pe frumosul chip al doamnei Colucci o expresie de dezgust
faţă de jocul lor de cărţi, ca şi cum i-ar fi surprins în toiul
cine ştie cărei acţiuni ruşinoase despre care oamenii se feresc
să vorbească.
— 112 —
 — Las-o baltă Gino, îşi sfătui el fratele, apucându-se să
împartă cărţile.
Intrigat că nu înţelegea ceva, Gino îl întrebă pe Job:
— Ai de gând să-i spui tatălui tău? Nu glumeşti? Dar dacă
tu nu-i spui, nici mama ta n-o să-i spună. Aşa e, doamnă
Colucci?
Pe chipul femeii apăru din nou expresia de dezgust, dar de
pe buze nu-i ieşi niciun cuvânt.
Job nu-i răspunse, dar în colţurile ochilor îi apărură
lacrimi. Gino era uluit. Rosti:
— O să-i spun tatălui tău că eu am fost cel care ţi-am
împins cărţile în mâini. De fapt chiar asta am şi făcut. Nu-i
aşa, Vinnie? Hai cu mine să-i spun.
Doamna Colucci îi reteză iute elanul:
— Tatăl lui va crede tot cei spune Job. Noapte bună copii.
Spune noapte bună prietenilor tăi, Job.
Băiatul nu zise nimic şi plecă împreună cu mama lui către
bucătărie.
Celor doi fraţi le pierise cheful de cărţi. Gino se îndreptă
către una din ferestre, o deschise şi se aşeză pe pervaz.
Vincent îi imită gesturile la cealaltă fereastră.
Depoul era întunecat, cu excepţia unei lumini provenite de
la farul unei locomotive ce pufăia alene. Chiar şi râul Hudson
se vedea ca o panglică albastră-neagră sub luna palidă de
toamnă, iar dealurile Palisade se vedeau ca o umbră
îndepărtată. Dedesubtul ferestrelor, Tenth Avenue era
cufundat în întuneric şi nemişcare, curăţat de miasme şi de
oameni de către un vânt rece de Octombrie. Un pic de viaţă
licărea doar la colţul Străzii 31, unde pâlpâia un foc în jurul
căruia se aflau câţiva băieţi.
Gino şi Vincent îşi văzură tatăl ieşind din casă împreună
cu familia Colucci. Îi conducea către troleibuzul de pe Ninth
Avenue. Băieţii îl aşteptară să se întoarcă, îl văzură cum se
opreşte lângă focul din stradă şi cum rămâne cu privirea
pironită asupra flăcărilor o bucată bună de vreme. De acolo
sus, de unde se aflau, copiii continuară să-l ţină sub
supraveghere.
Într-un târziu el se desprinse de lângă foc şi se întoarse
— 113 —
acasă.
Gino şi Vincent îşi părăsiră ferestrele. Îşi desfăcură patul şi
şi-l pregătiră pentru noapte. Vinnie îşi îmbrăcă pijamaua
căpătată. Urmărindu-l cu privirea, Gino zise:
— Job ăsta-i băiat drăguţ, dar e norocos că nu locuieşte pe
aici.

Domnul Colucci nu era numai un bun de gură, ci şi un om

de acţiune. În săptămâna ce urmă Frank Corbo începu să
lucreze în fabrica de ciocolată, iar venirile lui acasă noaptea
începură să fie un deliciu pentru copii. De fiecare dată când
intra în casă, corpul şi hainele îi miroseau a cacao. Aducea
întotdeauna în buzunar un bulgăr de ciocolată. Era ciocolată
pură, mult mai delicioasă decât cea vândută la magazin. Îl
dădea întotdeauna lui Gino ca acesta să-l împartă cu ceilalţi
copii. Gino îl tăia în jumătate şi-i dădea una din bucăţi lui
Vinnie, oprindu-şi-o pe cealaltă, după care fiecare îşi
împărţeau porţia cu Sal şi micuţa Lena. Gino începu să aibă
senzaţia că tatăl lui lucra cu un picamer, stând deasupra
unui munte imens de ciocolată şi spărgându-l în bucăţi.
De paştele ce avea să vină, Frank urma să fie botezat în
noua credinţă. În fiecare noapte se ducea la familia Colucci
pentru lecţiile de citit, apoi la capelă pentru slujbă şi alte
lecţii. Uneori îl punea pe Gino să-i citească din biblie, dar de
fiecare dată Gino protesta; citea prost şi cu-n evident
dezgust, în special pasajele favorite ale tatălui, în care omul
era adus înapoi la credinţă de către un Dumnezeu
distrugător şi răzbunător. Gino citea aceste pasaje cu o
asemenea voce indiferentă şi plictisită încât reuşea mereu să-
şi irite tatăl. Într-o bună zi, cu zâmbetul pe buze, Frank
Corbo îl întrebă:
— Animale! Deci nu crezi în Dumnezeu? Nu te temi că o să
mori şi o să mergi în iad?
Gino fu surprins şi nedumerit.
— Dar mi-am făcut cuminecarea şi confirmarea, replică el.
Taică-su se uită la el, înălţă din umeri, şi nu-l mai rugă
niciodată să-i mai citească ceva.
Următoarele două luni trecură liniştite, fără nicio ceartă.
— 114 —
 După această perioadă, însă, văzându-şi soţul că o duce
atât de bine, că munceşte, că nu se ceartă, că e manierat,
Lucia Santa se gândi că nu există niciun motiv pentru ca el
să nu se comporte şi mai bine. Începu să se plângă că el stă
mereu numai pe afară, că nu-l mai văd copiii şi că pe ea nu o
mai duce deloc în vizită la rude. Totul se petrecu ca şi cum
Frank n-aştepta decât o astfel de văicăreală, ca şi cum noul
lui mod de a fi nu-l mulţumea deloc. Urmă o scenă violentă.
El se apucă să izbească cu pumnii, se auziră ţipete şi urlete,
iar Octavia se repezi să-l ameninţe cu un cuţit de bucătărie.
Totul ca pe vremuri. Frank plecă de acasă şi nu se întoarse
până a doua zi dimineaţa.
Treptat, se schimbă. Îşi rări vizitele la capelă. De multe ori
venea acasă noaptea şi se ducea direct la culcare, fără să
mănânce. Rămânea întins în pat, holbându-se în gol la
tavan, fără să doarmă şi fără să vorbească. Lucia Santa îi
aducea o farfurie cu mâncare caldă; uneori el accepta să
mănânce, alteori o plesnea peste mână, făcând-o să scape
farfuria şi să murdărească aşternuturile. După astfel de
gesturi, el nu-i permitea ei nici măcar să schimbe
cearşafurile în noaptea respectivă.
De obicei adormea pentru puţină vreme, dar se trezea
aproape de miezul nopţii gemând şi bolborosind cuvinte fără
noimă. Avea dureri cumplite de cap. Lucia Santa îl freca cu
alcool la tâmple. În ciuda acestor stări fizice, dimineaţa el se
simţea suficient de bine ca să plece la lucru. Nimic nu-l
putea ţine departe de slujba lui.
În acea iarnă, nopţile fură adevărate coşmaruri. Ţipetele
lui Frank sculau bebeluşul. Gino, Vincent şi Sal se
înghesuiau unul într-altul. Gino şi Vincent erau mai mult
curioşi şi fascinaţi, însă Sal era atât de înspăimântat, încât
tremura din tot corpul. Octavia se trezea şi ea şi rămânea
întinsă în pat, urând răbdarea maică-sii faţă de tatăl ei
vitreg. Larry nu suferea deloc, căci lucra noaptea şi nu se
întorcea acasă decât dis-de-dimineaţă.
Starea lui Frank se înrăutăţi. Se trezea în miezul nopţii şi
îşi înjura nevasta, mai întâi încet, ca o jelanie, apoi din ce în
ce mai repede – ca şi cum ar fi recitat pasaje din Biblie. Toată
— 115 —
lumea dormea, apartamentul zăcea în beznă, când, brusc,
înălţându-se din întuneric, vocea lui Frank umplea spaţiul,
vibrând de emoţie:
— Curvă… căţea… împuţito, stricato, putredo, mincinoasă
ticăloasă…
După aceea, ridicând tonul şi ritmul:
— Diavol din iad, fiică de curvă, mamă de curvă.
La sfârşit venea un şir întreg de murdării ce se încheiau
într-un geamăt imens de durere şi un ţipăt cumplit de ajutor:
— Gesù, Gesù, ajută-mă, ajută-mă!
Atunci toată lumea se trezea. Înspăimântaţi, se ridicau toţi
în capul oaselor şi aşteptau, neştiind niciodată ce avea să
urmeze. Lucia Santa încerca să-l liniştească, vorbind cu voce
joasă, rugându-l să tacă, astfel ca restul familiei să poată
dormi. Îi umezea tâmplele cu alcool până ce apartamentul se
umplea de miros pătrunzător.
Octavia şi Lucia Santa se certară de câteva ori în legătură
cu trimiterea lui Frank la spital. Lucia Santa refuză mereu să
ia în consideraţie această alternativă. Odată, obosită de lipsa
de somn şi de îngrijorare, Octavia deveni isterică şi maică-sa
fu nevoită s-o plesnească peste faţă. Într-o noapte, când
Frank începu să geamă: „Gesù, Gesù”, din dormitorul
Octaviei se auzi un geamăt batjocoritor ca replică. Când tatăl
o înjură în italiană, Octavia ţipă la el, stâlcindu-i vorbele,
returnându-i vorbele murdare în engleză, strigând în noapte
cu o violenţă mult mai şocantă. Sal şi Lena începură să
plângă. Vinnie şi Gino se aşezară pe marginea patului lor,
uluiţi şi înfricoşaţi. Lucia Santa veni şi bătu la uşa fiicei ei,
rugând-o să înceteze, dar Octavia îşi pierduse autocontrolul.
Cel care se opri primul fu tatăl vitreg.
A doua zi Frank nu se duse la lucru. Lucia Santa îl lăsă să
se odihnească şi trimise copiii la şcoală. După aceea îi aduse
soţului ei micul dejun.
Frank era rigid ca o bucată de lemn. Se holba în gol la
tavan. Când Lucia Santa îl scutură, el se apucă să vorbească
cu o voce cavernoasă:
— Sunt mort. Nu-i lăsa să mă îngroape fără haine. Să-mi
pui în picioare pantofii buni. Dumnezeu m-a chemat. Am
— 116 —
murit.
Lucia Santa se înfricoşă. Se apucă să-i pipăie membrele.
Erau reci ca gheaţa şi ţepene. În acea clipă, Frank se apucă
să strige:
— Gesù, Gesù, milă! Aiuto, aiuto.
Lucia Santa încercă să-l apuce de mână:
— Dă-mi voie să chem doctorul, Frank, îl rugă ea. Ţi-e rău,
Frank.
Bărbatul se înfurie, ca un mort ce era. Pe ton ameninţător,
rosti:
— Dacă vine doctorul îl arunc pe fereastră.
Ameninţarea era, însă, o binecuvântare pentru Lucia
Santa, căci acum ochii lui albaştrii reveniseră la viaţă.
Membrele începură să i se încălzească. În acea clipă, Lucia
Santa auzi pe cineva urcând scările şi intrând în casă. Era
Larry, care se întorcea acasă după schimbul de noapte. Lucia
Santa strigă:
— Lorenzo, vino aici să-ţi vezi tatăl!
Tonul vocii ei îl făcu pe Larry să străbată iute coridorul
către dormitor.
— Uită-te ce bolnav e şi nu vrea să-l vadă doctorul, rosti
maică-sa. Vorbeşte-i şi tu.
Larry fu şocat de aspectul tatălui lui vitreg. Nu observase
schimbările. Nu văzuse subţierea chipului, încordarea
buzelor, modificarea trăsăturilor feţei. Zise cu blândeţe:
— Hai, tată. Trebuie să aducem un doctor chiar dacă eşti
mort. Lumea ar putea zice că te -a otrăvit mama sau cine ştie
ce altceva. Înţelegi? Trebuie să obţinem un certificat.
Îi zâmbi lui Frank.
Acesta, însă, îl privi cu dispreţ, ca şi cum fiul lui vitreg ar fi
fost lovit de dambla.
— Fără doctori. Lasă-mă să mă odihnesc, rosti el şi închise
ochii.
Lucia Santa şi Larry se duseră la bucătăria din celălalt
capăt al apartamentului. Mama zise:
— Lorenzo, du-te la fabrica lui Runkel şi adu-l pe domnul
Colucci. El ştie cum să-l ia pe Frank. Noaptea trecută i-a fost
din nou extrem de rău. Dacă mai continuă aşa… Nu. Adu-l
— 117 —
pe domnul Colucci.
Larry era frânt de oboseală şi vroia să se culce. Văzu, însă,
că maică-sa, de obicei atât de puternică şi de încrezătoare în
forţele proprii, era pe punctul de a izbucni în lacrimi şi se
abţinea din mândrie. Simţi o dragoste copleşitoare şi milă
pentru ea, dar şi o senzaţie ciudat de neplăcută că fusese
implicat în această afacere, ca şi cum ar fi fost o tragedie care
n-avea cum să-l afecteze. O bătu pe maică-sa încet pe braţ şi
zise:
— În regulă, mamă.
După care părăsi casa în căutarea domnului Colucci.

În ciuda faptului că muncea la birou, domnul Colucci nu-

şi putea părăsi postul. Sosi la Frank pe la ora cinci, aducând
cu el alţi trei oameni. Hainele lor miroseau a cacao. Intrară
toţi ca să-l vadă pe Frank Corbo zăcând pe patul lui.
Se adunară toţi în jurul patului.
— Frank, Frank, începu domnul Colucci cu blândeţe. Ce-i
asta? Ce faci? Nu-ţi poţi părăsi soţia şi copiii. Cine o să le
mai aducă pâine? Dumnezeu nu te cheamă la el acum; tu
mai ai multe lucruri bune de făcut. Şi acum, Frank, ridică-te
şi ascultă un prieten care te iubeşte. N-a sosit încă timpul.
Ceilalţi bărbaţi murmurară: „Amin‖, ca într-o rugă.
— Trebuie să-ţi aducem un doctor pentru durerile de cap,
încheie domnul Colucci.
Frank se ridică într-un cot. Se apucă să vorbească cu voce
joasă, furioasă şi plină de viaţă:
— Mi-ai spus că nu-i nevoie de doctori pe lume, că
Dumnezeu dispune şi omul crede. Acum îmi spui altceva.
Eşti un mincinos, o Iudă.
Întinse, acuzator, braţul şi aproape înfipse degetul arătător
în ochiul lui Colucci. Părea o statuie.
Domnul Colucci era şocat. Se aşeză pe pat şi luă mâna lui
Frank într-a sa. Zise:
— Ascultă-mă, fratele meu. Eu sunt credincios, dar, când
văd în ce stare îţi laşi nevasta şi copiii, credinţa mi se clatină.
Da, da, chiar şi credinţa mea se poate clătina. Nu pot să fac
din credinţa mea ruinarea ta. Eşti bolnav. Ai durerile astea
— 118 —
de cap. Suferi. Frate dragă, tu nu crezi. Tu spui că
Dumnezeu te-a chemat la el şi că eşti mort. Faci o blasfemie.
Acum trebuie să trăieşti. Să mai suferi niţel. Dumnezeu va
avea milă de tine de Armageddon. Ridică-te acum şi vino
acasă la mine la cină. O să mergem după aia la capelă şi o să
ne rugăm împreună pentru izbăvirea ta.
Domnul Colucci plângea. Ceilalţi bărbaţi îşi plecară
capetele. Frank se uită la ei cu ochii mari, părând a-şi fi
revenit.
— O să mă ridic, încuviinţă el, făcându-le semn să plece ca
să se poată îmbrăca. Colucci şi ceilalţi bărbaţi se duseră în
bucătărie şi se aşezară la masă ca să-şi bea cafeaua. Lucia
Santa se aşeză înaintea lor.
Domnul Colucci se uită fix la lemnul mesei. Era într-o
stare îngrozitoare. Ceea ce văzuse în acel pat era o caricatură
a lui Cristos şi a unui adevărat credincios, deşi atitudinea
intra în logica extremă a credinţei: se întinsese pe pat
aşteptându-şi moartea. Domnul Colucci i se adresă Luciei
Santa.
— Signora Corbo, soţul dumitale va fi acasă în seara asta
pe la ora nouă. Aduceţi doctorul. Nu vă fie frică, o să stau cu
el.
Îşi puse mâna pe umărul ei.
— Aveţi încredere în mine, signora. Soţul dumitale are
prieteni adevăraţi. O să ne rugăm pentru el. O să se facă
bine. Şi sufletul lui va fi mântuit.
Lucia Santa se făcu stană de piatră, furioasă că individul o
atinsese. Cine se credea bărbatul ăsta, cu un singur copil,
străin de durerile şi suferinţele ei, ca să încerce s-o
liniştească? Lipsit de scrupule şi criminal în religiozitatea lui
îngâmfată, el era cauza bolii soţului ei. El şi prietenii lui
tulburaseră mintea lui Frank cu prostiile lor, cu
familiaritatea lor obscenă şi obstinată faţă de Dumnezeu. Mai
presus de toate astea, însă, Lucia Santa simţea un dezgust
profund pentru acest Colucci. Avea sentimentul că lui nu-i
păsa deloc de viaţă şi de semenii lui; că, având o soţie
frumoasă, dovedea o suspiciune şi o lipsă de încredere totală
mulţumindu-se cu un singur copil. Amintindu-şi de clipele
— 119 —
când plângea la căpătâiul bărbatului ei, Lucia Santa simţi un
dispreţ profund pentru acest individ şi pentru toţi indivizii
care căutau ceva dincolo de viaţă, întru propria lor mărire.
Ca şi cum viaţa în sine nu le era de ajuns. Ce aere îşi mai
dădeau! Îşi luă privirea de la domnul Colucci, de la mila
arătată de acesta, de la suferinţa lui, astfel încât el să nu-i
poată vedea faţa. Îl ura. Ea era cea care simţea apăsarea şi
ura celui care suferea fiindcă trebuia să se supună
destinului; în ceea ce-l privea pe domnul Colucci, el nu
merita decât nişte lacrimi de compasiune.

— 120 —
 CAPITOLUL 7

Doctorul era fiul unui proprietar imobiliar care deţinea

multe clădiri de pe Tenth Avenue. Acel tată italian nu
suferise şi nu asudase, nu trebuise să-şi părăsească patria
mamă, nu-şi storsese chiriaşii compatrioţi de ultimul ban, nu
fusese nevoit să cineze doar cu pasta şi fagioli de patru ori pe
săptămână astfel ca fiul său să poată deveni un făcător de
bine. Doctorul Silvio Barbato era tânăr, dar îşi pierduse
iluziile din jurământul lui Hipocrate. Avea prea mult respect
pentru tatăl lui şi era prea inteligent ca să fie sentimental
faţă de aceşti oameni veniţi din sudul Italiei, care trăiau
precum şobolanii de-a lungul Zidului de Vest al oraşului. Cu
toate astea, rămânea suficient de tânăr ca să-şi zică că
suferinţa e nefirească. Mila nu pierise cu totul din sufletul
lui.
O cunoştea pe Lucia Santa. Ca băieţel, înainte ca tatăl lui
să devină bogat, locuise pe Tenth Avenue şi-i arătase
întotdeauna respectul cuvenit unei femei mai în vârstă.
Trăise pe atunci aşa cum trăia ea acum, cu spaghetti joia şi
duminica; pasta şi fagioli marţea, miercurea, vinerea şi
sâmbăta; scarola lunea ca să-şi cureţe intestinele. Ca atare,
nu putea s-o aline pe Lucia Santa şi în acelaşi timp să se
comporte strict profesional. De câte ori intra într-o casă ca
aceasta îşi binecuvânta tatăl.
Evadarea lui era completă. Tatăl lui se dovedise înţelept că
luptase să îl facă doctor. Existau întotdeauna oameni care se
îmbolnăveau, spitale şi ceva de lucru. Atmosfera era plină de
germeni şi de microbi. Unii bolnavi scăpau câteodată pentru
o bucată de vreme dar exista în permanenţă cineva care
murea. Toţi cei vii aveau bani care se scurgeau mai devreme
sau mai târziu în buzunarul unui doctor.
Se aşeză ca să-şi bea cafeaua. Trebuia s-o facă; altfel nu ar
mai fi fost niciodată chemat de acea familie. Răcitorul din hol
era, probabil, plin de gândaci. Fata cea mare – care era
numele ei? – era suficient de matură ca să meargă la lucru şi
— 121 —
atât de împlinită la trup încât căsătoria devenea imperativă
ca să nu apară vreun bucluc. Se aflau prea mulţi oameni
acolo explicând diverse despre pacient. Prietenii familiei şi
diverşi alţi sfătuitori se strânseseră toţi la un loc – lucrul cel
mai iritant pentru un doctor. Cel mai rău, însă, era cu bârfele
babelor.
Ajunse în sfârşit să-şi vadă pacientul care şedea pe pat.
Părea calm. Doctorul Barbato îi luă pulsul şi tensiunea
sanguină. Îi fu suficient. În spatele acelui chip aspru şi calm
exista probabil o tensiune de nesuportat. Auzise despre
cazuri precum cel pe care-l avea în faţă de la alţi doctori.
Curios era că întotdeauna cei care se prăbuşeau în faţa
durităţii vieţii din această ţară erau bărbaţii şi niciodată
femeile. Existau multe cazuri de bărbaţi italieni care
înnebuniseră şi au trebuit să fie internaţi, ca şi cum prin
părăsirea patriei natale aceştia se rupeau de-o rădăcină
esenţială a vieţii.
Doctorul Barbato ştia ce avea de făcut. Frank Corbo
trebuia să fie spitalizat, să i se ofere o lungă perioadă de
odihnă şi să fie deconectat de la orice sursă de tensiune.
Numai că el trebuia să muncească, trebuia să-şi hrănească
copiii. Aveau să fie nevoiţi cu toţii să rişte. Doctorul Barbato
îşi continuă examinarea. Dând cearşaful la o parte fu uluit să
vadă o pereche de picioare hidos deformate şi-l apucă o frică
aproape superstiţioasă.
— Cum s-a întâmplat asta? întrebă el în italiană. Avea
vocea politicoasă dar fermă, pretinzând să i se răspundă.
Frank se ridică în coate şi-şi trase înapoi cearşaful peste
picioare.
— Nu sunt problema dumitale, se năpusti el. Oricum nu
mă deranjează deloc.
Pentru el doctorul era un inamic.
— Atunci să vedem ce-i cu durerile de cap, schimbă
doctorul subiectul.
— Da, fu de acord Frank.
— De cât timp le ai?
— Dintotdeauna, veni răspunsul.
Nu se mai putea face nimic aici. Doctorul Barbato scrise o
— 122 —
reţetă pentru un sedativ puternic, după care aşteptă cu
răbdare să-şi primească onorariul, în timp ce Lucia Santa se
făcu nevăzută în altă cameră ca să scoată bani din
ascunzătoare. Doctorul se simţi un pic nelalocul lui. Îşi
dorise dintotdeauna ca oamenii care-i dădeau bani să fie un
pic mai bine îmbrăcaţi şi să aibă o mobilă mai bună în casă.
În acea clipă observă aparatul de radio şi scrupulele lui
dispărură ca prin farmec. Dacă această familie îşi permitea
un astfel de lux, atunci îşi putea permite şi o boală.
În săptămâna ce urmă, Frank Corbo se -ntoarse la lucru.
Se simţea mult mai bine. Uneori, noaptea, gemea şi înjura cu
voce tare, dar numai pentru câteva minute, iar după miezul
nopţii nu se mai trezea. Înainte de sfârşitul celei de a doua
săptămâni, însă, apăru într-o zi, pe neaşteptate, acasă, la
prânz. Se postă în cadrul uşii şi îşi anunţă nevasta:
— Padrone m-a trimis acasă. Sunt prea bolnav ca să
lucrez.
Începu să plângă, spre groaza Luciei Santa.
Femeia îl aşeză la masa din bucătărie şi îi aduse cafea.
Văzu că bărbatul ei ajunsese aproape scheletic. Acesta
începu să vorbească aşa cum nu mai vorbise din anul în care
se căsătoriseră. O întrebă cu voce înfricoşată:
— Sunt chiar atât de bolnav? Padrone mi-a spus să încetez
lucrul şi să uit de maşină. Mi-a mai spus să mă odihnesc o
vreme şi apoi să mă duc din nou la el. Numai că eu nu sunt
chiar atât de bolnav. Tocmai încep să mă simt mai bine şi mă
pot controla. Pot să am grijă de mine acum. Nu e aşa?
— Nu-ţi mai face griji cu slujba, îi răspunse Lucia Santa.
Odihneşte-te un pic. Trebuie să te faci bine. Fă o plimbare
după-amiază, du-o pe Lena în parc să ia nişte aer.
Femeia privi în jos la capul lui înclinat. Oare lui Frank îi
era mai bine sau mai rău? Nu putea face nimic altceva decât
să aştepte.
Când Frank plecă cu bebeluşul, Lucia Santa îi dădu un
dolar pentru bomboane şi ţigări. Ştia că lui îi plăcea la
nebunie să aibă bani în buzunar căci astfel se simţea
încurajat. Frank rămase afară toată după-amiaza şi se
întoarse la ţanc ca să prindă cina.
— 123 —
 În jurul mesei era strânsă întreaga familie: Octavia, Larry,
Vincent, Gino şi Sal. Ştiau cu toţii că tatăl lor îşi pierduse
slujba şi erau profund afectaţi. Frank, însă, nu scoase nicio
vorbă şi se purtă admirabil de îndatoritor cu nevasta lui,
astfel încât, curând, toată lumea îşi veni în fire. Se părea că
şocul pierderii slujbei îi scosese toate prostiile din cap. Se
apucară toţi să sporovăie. Larry îi păcăli pe băieţi spunându-
le că mai mulţi gândaci jucau baseball pe perete şi, când Sal
şi Gino se întoarseră să privească minunea, le fură cartofii
din farfurie. Octavia se apucă să o hrănească pe Lena ţinând-
o în poală. Vinnie preferă să urmărească toată scena. Larry
nu-l putea prosti şi pe el. Când maică-sa trecu cu mâncarea
pe lângă el, îi atinse rochia, astfel încât ea se opri şi-l servi pe
el mai întâi. După ce toată lumea se ridică de la masă, Lucia
Santa îşi întrebă soţul dacă avea de gând să se ducă la
biserică. El îi răspunse că nu mai avea nevoie de domnul
Colucci. Lucia Santa rămase înmărmurită. Oare fusese în
stare soţul ei, care, în detrimentul familiei lui, nu se
comportase niciodată cu viclenie, să-i folosească pe soţii
Colucci numai ca să primească de lucru? Cum rămânea,
atunci, cu boala? Contradicţia o tulbură profund.
Mai târziu, când sosi ora culcării, Lucia Santa se aşeză pe
scaunul ei de bucătărie ca să coasă până după miezul nopţii,
de la o vreme vroia să fie complet îmbrăcată şi gata pentru
eventualele atacuri nervoase ale soţului ei. Ştia că dacă nu se
întâmpla nimic până la miezul nopţii, se putea duce şi ea în
siguranţă la culcare; pericolul înceta.
Frank Corbo o urmări şi rosti cu o voce care pentru el
însemna gingăşie:
— Du-te. Du-te şi odihneşte-te. Eu mai stau un pic şi apoi
vin şi eu în pat.
Lucia Santa ştia că acest „un pic‖, însemna până după
miezul nopţii. Acum ceasul arăta aproape ora unsprezece.
Toţi ceilalţi din casă dormeau, iar Larry plecase la lucru.
Lucia Santa simţi un fior de uşurare şi mândrie că judecata
ei se dovedise sănătoasă. Frank se simţea mai bine. Adeseori
bărbaţii aveau astfel de perioade negre, dar ele treceau.
— Mai am puţin şi termin, rosti ea.
— 124 —
 În timp ce cosea, el fumă o ţigară. O servi cu un pahar de
vin şi îşi turnă unul şi pentru el, deşi asta era împotriva
religiei lui Colucci. Trecuse de miezul nopţii când se duseră
la culcare, aşezând-o pe Lena între ei. La un moment dat, în
plină beznă, Lucia Santa se deşteptă şi-şi auzi soţul repetând
cu voce clară şi monotonă:
— Ce caută păpuşa asta între noi? Repede, înainte să o
arunc pe fereastră.
Lucia Santa îşi puse un braţ peste bebeluşul care dormea
şi zise cu voce coborâtă:
— Ce e, Frank? Ce s-a întâmplat?
Încă ameţită de somn, nu putea înţelege.
Cu ton jos şi ameninţător, Frank întrebă:
— De ce ai pus păpuşa asta între noi?
Lucia Santa încercă să-şi menţină vocea coborâtă şi şopti:
— Frank, Frank, e fiica ta cea mică. Trezeşte-te, Frank!
Urmă o lungă perioadă de tăcere, dar Lucia Santa nu
îndrăzni să adoarmă la loc. Brusc întregul pat se zgudui
violent.
Frank se înălţă ca un înger răzbunător. Imediat dormitorul
fu inundat de lumină, care se răspândi şi în camera din faţă
unde dormeau copiii. Tatăl se ivi ameninţător complet
îmbrăcat. Chipul lui era aproape negru de furie. Cu voce ca
un tunet se apucă să urle:
— AFARĂ DIN CASA ASTA! BASTARZILOR, FII DE CURVE
ŞI DE CĂŢELE! AFARĂ DIN CASA ASTA ÎNAINTE SĂ VĂ
OMOR PE TOŢI!
Lucia Santa sări din pat în cămaşa de noapte cu bebeluşul
în braţe. Se duse în camera din faţă, unde Gino şi Vincent se
ridicaseră speriaţi în picioare, şi le spuse:
— Repede, îmbrăcaţi-vă, luaţi-l pe Salvatore şi duceţi-vă la
Zia Louche. Repede.
Frank înjura ca turbatul, dar când îl văzu pe Vincent gata
să plece, zise:
— Nu, Vincenzo poate să stea. Vincenzo este un înger.
Lucia Santa, însă, îl înghionti pe Vincent să plece pe
coridor.
Tatăl şi mama ajunseră faţă în faţă. În ochii tatălui nu se
— 125 —
citea niciun fel de milă. Cu o ură profundă, el rosti încet:
— Ia-ţi păpuşa şi pleacă din casa asta.
Lucia Santa privi spre uşa dormitorului Octaviei.
Frank intercepta privirea şi zise:
— Nu mă face să bat în uşa fie-tii. Ia-o şi du-o pe stradă,
acolo unde-i e locul.
Uşa se deschise şi Octavia se ivi în pragul ei, gata
îmbrăcată, ţinând foarfecele de croitorie în mâna dreaptă.
Maică-sa interveni iute:
— Octavia, vino cu mine.
Fetei nu-i era teamă; ieşise din camera ei gata de bătălie ca
să-şi protejeze mama şi fraţii. Văzu, însă, pe chipul tatălui ei
vitreg o asemenea expresie de cruzime şi încântare, încât,
pentru prima dată, se înfricoşă. O luă pe Lena din braţele
maică-sii şi alergă spre bucătărie continuând să ţină
foarfecele în mână. Dădu acolo peste Vinnie, Sal şi Gino, care
stăteau înghesuiţi unul într-altul, îmbrăcaţi numai cu câte o
haină peste lenjeria groasă de noapte. Îi mână de la spate pe
trepte în jos şi afară din clădire. Lucia Santa rămase singură
cu soţul ei.
Femeia îşi îmbrăcă câteva haine peste cămaşa de noapte şi
întrebă cu voce tremurândă:
— Ce e Frank? Te-ai purtat atât de bine toată ziua. Ce s-a
întâmplat acum?
Ochii lui albaştri erau opaci, iar faţa aspră imobilă.
Bărbatul repetă:
— Toată lumea afară din casa asta!
Se apropie de ea şi o împinse către uşa de ieşire .
În acea clipă, în apartament dădură năvală Larry şi vecinul
brutar. Se interpuseră amândoi între soţ şi soţie. Frank îl
înşfăcă pe Larry de gât şi îl propti de zid, strigând:
— Crezi că ai dreptul să te amesteci numai pentru că mi-ai
dat un dolar azi?
Aruncă o mână plină de mărunţiş înspre fiul său vitreg.
Larry îşi avea toate simţurile în alertă. Atent la ce spune,
rosti:
— Am venit să te ajut, tată. Copoii sunt pe drum. Trebuie
să te linişteşti.
— 126 —
 Se auzi brusc o sirenă de poliţie. Frank alergă înspre
camera din faţă ca să se uite pe fereastră afară.
Dedesubt, pe stradă, îşi văzu cei trei copii mai mici strânşi
în jurul Octaviei, şi pe aceasta arătând cu degetul înspre el
poliţiştilor care ieşiră din maşină. Îi văzu pe cei doi oameni ai
legii intrând în fugă în clădire. Nu mai scoase nicio vorbă şi
se întoarse de-a lungul coridorului în bucătărie, unde le
spuse tuturor pe un ton rezonabil:
— Poliţia are bastoane. Nimeni nu poate rezista în faţa
poliţiei. Nici măcar Dumnezeu nu poate rezista împotriva
bastoanelor.
Se aşeză pe un scaun de bucătărie.
Cei doi poliţişti masivi, amândoi roşcovani şi înalţi, intrară
cu prudenţă şi calm în apartament. Larry îi luă de o parte şi
le vorbi cu voce joasă. Frank îi urmări cu privirea. După asta
Larry veni şi se aşeză lângă taică-său. În ochi îi luceau
lacrimi. Zise:
— Ascultă-mă, tată. Vine o ambulanţă. Eşti bolnav,
înţelegi? Să nu faci scandal. Pentru mama şi pentru puşti.
Frank Corbo îi dădu un ghiont violent. Imediat, cei doi
poliţişti făcură un pas în faţă, dar Lucia Santa le-o luă
înainte.
— Nu, aşteptaţi, aşteptaţi, îi temperă ea.
Se duse lângă soţul ei şi-i vorbi încet, ca şi cum brutarul şi
poliţiştii n-ar fi trebuit să audă. Între timp, Octavia şi copiii
mici se întorseseră din frigul străzii şi se postară de cealaltă
parte a camerei, urmărind scena. Lucia Santa rosti:
— Du-te la spital, Frank. O să te facă bine acolo. Ce o să
simtă copiii dacă o să vadă poliţiştii bătându-te şi târându-te
în jos pe scări? Fii rezonabil, Frank. O să vin să te văd în
fiecare zi. Într-o săptămână, maximum două, o să te faci
bine. Hai cu mine acum.
Frank se ridică. În aceeaşi clipă, în capul scărilor se iviră
doi brancardieri în alb. Cei doi intrară în apartament. Frank
rămase lângă masă, cu capul aplecat, văitându-se încet.
După asta îşi ridică privirea şi spuse scurt:
— Toată lumea trebuie să bea cafea. O s-o prepar eu
însumi.
— 127 —
 Cei doi brancardieri vrură să se îndrepte către el, dar Lucia
Santa le ieşi în drum. Larry i se alătură. Femeia li se adresă
străinilor:
— Distrageţi-l. O să meargă dacă îi distrageţi atenţia. Dacă
folosiţi forţa o să se zbată ca un animal.
Cât timp fierse cafeaua, Frank se bărbieri la chiuveta din
bucătărie. Brancardierii rămaseră încordaţi şi în alertă.
Poliţiştii stătură gata de intervenţie cu bastoanele. Frank
termină iute şi aşeză ceşti de cafea pe masă. Copiii mici şi
Octavia se găseau la capătul îndepărtat al mesei. Cât timp
băură toţi ca să-l mulţumească, Frank o făcu pe nevastă-sa
să plece ca să-i aducă o cămaşă curată. După aceea aruncă o
privire asupra tuturor, uitându-se la ei cu o sclipire
paranoică în ochi.
— Figlio de puttana, începu el. Oameni ai dracului. Pe voi
doi, poliţiştii, vă ştiu eu. Noaptea târziu vă duceţi la brutărie
şi beţi whisky. Asta-i muncă la voi? Şi tu, brutarule. Faci
whisky în camera din spate, deşi ştii că încalci legea. Oh, vă
văd pe toţi noaptea, când restul lumii doarme. Eu văd totul.
Noaptea sunt peste tot. Văd toate păcatele lumii. Monştri –
diavoli – asasini – fii şi fiice de curve – vă ştiu pe toţi. Credeţi
că sunteţi voi în stare să vă puneţi cu mine?
Spre final ajunsese să strige rapid şi incoerent, împinse cu
forţă de masă şi răsturnă toate ceştile de cafea de pe ea.
Păru că se înalţă pe călcâie; crescu înalt şi ameninţător.
Larry şi maică-sa se îndepărtară de el. Cei doi oameni în alb
se uniră cu poliţiştii şi porniră către el. Brusc, Frank zări,
dincolo de imensa masă de lemn, chipul lui Gino, cu pielea
albă de groază, cu ochii ieşiţi din orbite, paralizat. Cu spatele
la duşmani, tatăl îi făcu cu ochiul fiului, după care văzu
culoarea revenind în obrajii lui Gino şi frica înlocuită de
surpriză.
De-acum, însă, comedia luase sfârşit. Cei patru bărbaţi îl
înconjurară pe Frank, neatingându-l încă. Frank îşi înălţă
ambele palme către ei, ca şi cum iar fi implorat să se
oprească, să asculte ceva important ce avea el să spună.
Frank nu scoase, însă, nicio vorbă. Îşi introduse mâna în
buzunar şi-i dădu nevesti-sii cheia apartamentului şi
— 128 —
portofelul său. Lucia Santa îl apucă de braţ şi îl scoase din
casă, pornind cu el, în jos, pe scări. Larry îi luă celălalt braţ.
Poliţiştii şi brancardierii îi urmară îndeaproape .
Tenth Avenue era pustiu. Vântul făcea vârtejuri în jurul
maşinii de poliţie şi a ambulanţei, parcate amândouă în faţa
clădirii. În strada întunecată, Frank Corbo se întoarse către
nevastă-sa şi o rugă cu o voce joasă:
— Lasă-mă să mă întorc acasă, Lucia Santa. Nu le da voie
să mă ia cu ei. O să mă omoare.
Vizavi, în depou, o locomotivă pufăia. Lucia Santa îşi
înclină capul. Dădu drumul braţului lui Frank şi făcu un pas
în spate. Fără niciun avertisment, cei doi brancardieri se
aruncară asupra lui Frank, îi strecurară ceva peste braţe şi îl
împinseră cu forţa în ambulanţă. Unul dintre poliţişti le sări
în ajutor. Nu se auzi nimic. Frank nu scoase niciun sunet. Se
văzu numai o învălmăşeală de braţe umane îmbrăcate în alb
sau albastru. Lucia Santa îşi muşcă pumnii, iar Larry
rămase pironit locului, paralizat. Ambulanţa o luă din loc.
După aceea, cel de-al doilea poliţist veni lângă mamă şi fiu.
Se apropiau zorile, dar nu se făcuse încă lumină. Lucia
Santa începu să plângă în stradă în timp ce Larry îi dădu
poliţistului numele lor, numele tatălui vitreg, numele copiilor
şi a tuturor celor aflaţi în casă în acea noapte şi începu să
istorisească de unde pornise toată tărăşenia.

Abia în sâmbăta următoare li se permise să-l viziteze pe

Frank. După masa de seară, Lucia Santa îi spuse Octaviei:
— Crezi c-ar fi bine să-l las să vină acasă? Crezi c-am fi în
siguranţă?
Octavia înălţă din umeri, temându-se să dea un răspuns
cinstit. Era uimită de optimismul maică-sii.
Larry trecu la comanda familiei. În această calitate,
interveni ca un bărbat care dispreţuia laşitatea femeilor:
— Adică o să-l laşi pe tata să putrezească în spital doar
pentru că şi-a ieşit din fire într-o noapte? Mai bine l-am
scoate naibii de acolo. O să fie bine, nu vă faceţi griji.
— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti aşa, i-o reteză Octavia. Nu eşti
niciodată acasă. Tot timpul vânezi fuste şi te duci la
— 129 —
târfuliţele tale tâmpite. În timp ce tu te hârjoneşti, mama,
copiii şi cu mine suntem în pericol să ni se taie gâturile. Dacă
ni s-ar întâmpla aşa ceva, o să-ţi pară aşa-a-a de rău când o
să te întorci acasă… Numai că tu o să fii viu, iar noi moarte.
Nu eşti prost, Larry.
— Ah, tu faci mereu din ţânţar armăsar, replică Larry.
După ce bătrânul are să vadă un pic cum e la spital, n-o să
se mai îmbolnăvească niciodată, ţi-o spun eu. Chestia e,
surioară, că ţie nu ţi-a plăcut niciodată de el.
— Şi de ce să-mi fi plăcut? i-o întoarse, înţepată, Octavia.
N-a făcut niciodată nimic, nici pentru Vinnie, nici măcar
pentru proprii copii. De câte ori a dat în mama? A lovit-o
chiar o dată când era însărcinată şi eu nu pot uita asta.
Lucia Santa îi ascultă pe amândoi cu o expresie serioasă
pe chip şi sprâncenele ridicate. Argumentele lor erau
argumentele irelevante ale copiilor. Discuţia lor nu însemna
nimic pentru ea. Nu era niciunul competent, nici emoţional,
nici psihic.
Precum mulţi alţii, această fostă ţărancă, analfabetă şi
needucată, avea putere de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor
umane din apropierea ei. În fiecare zi a fiecărui an existau
oameni care-şi trădau pe cei apropiaţi. Lucia Santa nu
gândea sentimental. Cu toate astea, pentru ea dragostea şi
mila aveau o anumită valoare, o anumită pondere în viaţa ei.
Omul care participase la naşterea copiilor ei, care o salvase
de la o văduvie disperată şi care o făcuse să simtă din nou
plăcerea, nu mai avea valoare pentru ea. N-aducea acum
decât război în sânul familiei. Octavia putea pleca; se putea
căsători timpuriu ca să scape de el. Frank, însă, trebuia să
fie un ajutor în lupta pentru supravieţuire. Lucia Santa era
datoare faţă de copiii ei, fie că erau mari, fie că erau mici.
Nici nu se putea gândi la dragoste, un sentiment mult prea
egoist, o emoţie de lux a celor care beneficiau de vieţi
necomplicate.
Dincolo de dragoste, însă, existau onoare, datorie şi
uniune împotriva lumii. Frank Corbo nu îşi trădase niciodată
onoarea; pur şi simplu nu se putuse ridica la înălţimea
aşteptărilor. În plus, era şi tatăl a trei dintre aceşti copii. Era,
— 130 —
deci, o legătură de sânge. În anii ce aveau să vină, Lucia
Santa trebuia să fie în stare să se uite în ochii acestor copii
cu demnitate. Trebuia să dea socoteală pentru ei, căci Frank
le dăduse viaţă şi ei îi datorau asta. Undeva, în spatele
acestor gânduri, însă, exista şi acea groază primitivă a
părintelui care se temea să nu fie lăsat în voia sorţii la
bătrâneţe, când avea să ajungă el copil la discreţia copiilor
lui, căutând îndurarea lor.
În tot acest timp Gino se foise pe loc şi se certase cu Sal şi
cu Vinnie, părând că nu acordă atenţie conversaţiei. Pe
neaşteptate, însă, el i se adresă maică-sii:
— Tata mi-a făcut cu ochiul în acea noapte.
Uluită, maică-sa nu înţelese verbul „a face cu ochiul‖.
Octavia îi explică semnificaţia.
Lucia Santa se aprinse.
— Vedeţi? exclamă ea. Ne-a tras pe sfoară. Ştia ce face dar
îi slăbise capul şi nu s-a mai putut abţine.
— De fapt, o întrerupse Larry, eu cred că i-a făcut cu
ochiul lui Gino fiindcă l-a văzut atât de speriat. V-am spus
eu că nu-i nimic serios. Îi e doar puţin rău, asta-i tot. Hai să-
l aducem acasă.
Lucia Santa se adresă Octaviei:
— Ei, bine?
Ea se hotărâse deja, dar vroia şi acceptul fie -sii. Octavia se
uită la Gino, care îşi întoarse capul.
— Bine, să încercăm, fu ea de acord. O să-mi dau şi eu
toată silinţa.
O ajutară toţi pe mamă să se pregătească. Împachetară
mâncarea: spaghetti într-un mic castron, fructe şi jumătate
de pâine. Toate astea pentru eventualitatea că Frank nu se
putea întoarce acasă chiar în această zi. Se apucară chiar să
glumească. Lucia Santa zise:
— Ah, în noaptea aia, când l-a făcut „înger‖ pe Vincenzo,
am ştiut că era nebun.
Era o glumă cam amară.
Fu, în sfârşit, gata de plecare. Gino o întrebă:
— Chiar vine tata acasă azi?
Maică-sa se uită în jos la el. Pe faţa lui se putea citi o
— 131 —
oarecare frică, de neînţeles pentru mamă. Îi răspunse:
— Dacă nu azi, atunci mâine, nu te teme.
Văzu neliniştea dispărând din ochii băiatului, şi încrederea
lui îi dădu acea senzaţie caldă şi familiară de putere şi
dragoste.
Auzind vorbele mamei către Gino, Vinnie chiui de fericire.
— Uraa! Uraa!
Octavia îi spuse maică-sii:
— O să-i curăţ pe copii şi o să-i aduc îmbrăcaţi în faţa
casei.
Larry mergea cu Lucia Santa. Înainte de a pleca, mama le
spuse copiilor ei:
— Dacă o să-l aducem pe tata acasă azi, vreau ca nimeni
să nu-l deranjeze şi să-l lase să se odihnească. Faceţi tot ce
vă cere el.
Ascultându-se, Lucia Santa se simţi plină de energie;
credea că totul se va sfârşi cu bine, că acea noapte cumplită
nu era atât de importantă pe cât păruse. Presiunea fusese
prea mare şi toată lumea se lăsase antrenată de emoţie. De
fapt nu fusese nevoie să cheme poliţia sau salvarea şi nici să-
l trimită la spital.
În definitiv, însă, poate că se făcuse cel mai bun lucru.
Acum atmosfera era limpede şi se simţeau cu toţii mai bine.
Îmbrăcată în negru şi ducând ea însăşi bocceluţa cu
mâncare, Lucia Santa parcurse pe jos Strada 23 către
troleibuzul ce avea s-o transporte până la spitalul Bellevue.
Larry o sprijinea de braţ ca un fiu bun şi respectuos.
Lucia Santa şi feciorul ei ajunseră în faţa unui birou de
primiri aglomerat şi aşteptară. După o perioadă lungă de
timp li se spuse că trebuie să vadă doctorul şi fură îndrumaţi
către biroul acestuia.
Se spunea despre acest spital că personalul lui e cel mai
bun din lume, că surorile medicale sunt mai eficiente şi mai
harnice decât orice alte surori şi că îngrijirea medicală e cea
mai bună posibilă. În această după-amiază de duminică,
însă, toate aceste amănunte contau prea puţin pentru Lucia
Santa. Pentru ea, spitalul Bellevue însemna groaza săracilor,
ultima degradare ruşinoasă şi dureroasă pe care o aveau ei
— 132 —
de înfruntat din partea vieţii, înainte ca negura morţii să li se
aştearnă pe chip. Era un loc plin de drojdia societăţii:
neajutoraţii umanităţii şi cei loviţi de sărăcie. Balcoanele
erau pline de tuberculoşi care trăgeau în piept aerul murdar,
observând cum oraşul de piatră le transmite picătură cu
picătură otrava care le devora plămânii. Bătrânii senili
zăceau neluaţi în seamă de nimeni în afara rudelor venite în
vizită ca să le aducă mâncare şi să încerce să le insufle o
fărâmă de speranţă. Din loc în loc se găseau secţiile celor
înnebuniţi de viaţă, Dumnezeu sau umanitate, care
înghiţiseră leşie sau se automutilaseră oribil în tentativa lor
de a-şi găsi moartea. Datorită durerilor fizice, ce acopereau
orice altă durere, ei se agăţau acum de viaţă. După aceştia
veneau nebunii, cei care plecaseră din lumea înconjurătoare
într-un univers aparte, întunecat, dar mai plăcut.
Lucia Santa îşi zise că puteai spune orice despre acel loc,
dar nu puteai omite un adevăr: spitalul acesta era o instituţie
de caritate. Acest loc nu datora nimic oamenilor precum
Lucia Santa şi nu se aştepta la vreo recompensă din partea
lor. Coridoarele lui întunecate erau pline de copii gălăgioşi
care îşi aşteptau medicamentele, tratamentul sau
pansamentele. Într-una dintre secţii, Lucia Santa zări cum se
băteau mai mulţi copii, loviţi de automobile sau de părinţi
beţi, pentru un singur scaun de invalid.
În unele paturi se găseau cei bolnavi pe nedrept – bărbaţi
din a căror muncă provenea pâinea soţiilor şi copiilor lor, şi a
căror frică de moarte era amplificată de imaginea familiilor
lor rămase fără ajutor şi protecţie.
Era un spital unde lumea aducea hrană în fiecare zi
pentru cei dragi – caserole cu spaghetti, pungi cu portocale,
săpunuri şi prosoape curate. Era o fabrică a epavelor umane
adunate laolaltă fără milă, tandreţe sau dragoste. Era un loc
în care cei nărăvaşi puteau fi făcuţi cu uşurinţă să-şi poarte
povara. Era un spaţiu al nesimţirii faţă de durerile sufletului;
părea un cavou în care o floare nu şi-ar fi avut niciun rost.
Atârna lângă zidul de est al oraşului. Părea desprins din
epoca medievală cu structura lui de turnuri şi de porţi de
fier, simboluri ale iadului. Săracii mai pioşi îşi făceau cruce
— 133 —
când treceau pe sub acele porţi; cei grav bolnavi se resemnau
să-şi accepte moartea.
Lucia Santa şi fiul ei găsiră biroul doctorului şi intrară.
Femeii nu-i veni să creadă când văzu că cel care deţinea
atâta putere asupra soţului ei era un tinerel îmbrăcat cu un
halat alb ce nu-i cădea deloc bine. Imediat ce Lucia Santa şi
Larry se aşezară, doctorul îi spuse femeii că nu-şi poate
vedea soţul în acea zi, dar că era spre binele tuturor dacă
semna anumite hârtii necesare.
Vorbind în italiană, mama i se adresă fiului, cu voce joasă:
— Spune-i despre chestia cu ochiul.
Doctorul îi răspunse, tot în italiană:
— Nu, signora, spuneţi-mi dumneavoastră.
Lucia Santa rămase cu gura căscată. Doctorul părea atât
de american…
Tânărul vorbea italiana celor bogaţi. O trată pe Lucia
Santa cu curtoazia unui gentleman. Lucia Santa se apucă
să-i explice că, aflat în culmea nebuniei în acea noapte, soţul
ei îi făcuse cu ochiul celui mai mare dintre fiii lui, ca să-l
liniştească şi să-i arate că nu era chiar nebun. Era clar că îl
apucaseră pandaliile din slăbiciune şi exasperare faţă de
familia lui, sau chiar din disperare faţă de soartă. Erau cu
toţii săraci, iar el era prea slab ca să-şi câştige existenţa.
Uneori ăsta era un motiv teribil pentru care bărbaţii se
comportau atât de ciudat. În plus, mersese toată iarna fără
pălărie pe cap. Creierii îi fuseseră afectaţi de frig. Pe lângă
asta, nu trebuia uitat că, odată, pe când săpa un tunel de
metrou pe sub Eighth Avenue, fusese îngropat de viu câteva
minute şi se rănise la cap.
Lucia Santa continuă să încerce să arate că boala era de
natură fizică, exterioară lui Frank, pasibilă de o simplă
îngrijire. Reveni mereu la făcutul cu ochiul. În acea noapte, el
îi păcălise pe toţi. Fuseseră cu toţii traşi pe sfoară, inclusiv
brancardierii.
Doctorul o ascultă cu politeţe şi tact, dând din cap în semn
de încuviinţare că făcutul cu ochiul era un gest ciudat, că
frigul şi lovitura de la cap puteau avea vina lor, şi
murmurând încurajări. Lucia Santa nu-şi dădu seama că
— 134 —
gentileţea lui era o formă de exprimare a milei şi compasiunii.
După ce o lăsă să termine, doctorul se apucă să vorbească în
italiana lui elegantă, dându-şi la iveală adevăratele lui păreri:
— Soţul dumitale e foarte bolnav, signora. E prea bolnav
pentru spitalul acesta şi pentru casa dumitale. Trebuie
internat în altă parte. Poate că se va face bine peste un an
sau doi. Nimeni n-ar putea şti cu precizie. Bolile astea sunt
încă un mare mister.
Cu voce joasă, Lucia Santa zise:
— N-am să semnez nicio hârtie. Vreau să-mi văd soţul.
Doctorul îi aruncă o privire scurtă lui Larry şi clătină din
cap. Larry rosti:
— Haide, mamă. Te aduc eu din nou mâine, poate că
atunci o să-l putem vedea pe tata.
Lucia Santa rămase pironită locului. Părea a nu fi auzit
nimic. Cu voce blândă, lipsită de nădejde, doctorul zise:
— Signora, dacă soţul dumitale ar fi avut febră sau friguri
nu l-ai fi trimis să-şi câştige existenţa, nu l-ai fi expediat la
muncă în frig. Dacă i-ar fi fost picioarele rupte nu l-ai fi forţat
să meargă. Pentru el, ieşitul în lume e prea mult. E prea
dureros. Boala e un semnal de alarmă ca să nu fie trimis la
moarte. Îţi poţi demonstra dragostea pentru soţul dumitale
semnând hârtiile astea.
Atinse cu mâna un dosar galben de pe biroul lui.
Lucia Santa îşi înălţă capul şi se uită fix la el. Rosti cu
voce guturală, în italiană:
— N-am să semnez niciodată.
Doctorul se îmbujoră. Zise pe ton grav:
— Văd că ai un pachet pentru el. Vrei să i-l duci chiar
dumneata? N-o să ţi se permită să stai prea mult, dar îi poţi
vorbi câteva clipe.
Lucia Santa se îmbujoră şi ea din pricina amabilităţii
doctorului şi dădu din cap. Doctorul apucă telefonul de pe
birou şi vorbi cu cineva, după care se ridică de pe scaun şi o
invită pe Lucia Santa:
— Veniţi cu mine.
Larry se ridică şi el, dar doctorul îl opri:
— Cred c-ar fi mai bine să-ţi aştepţi mama aici.
— 135 —
 Lucia Santa se luă după halatul alb de-a lungul
coridoarelor întunecate, de închisoare, urcă şi coborî scări,
până ce ajunse, după multă vreme, la o uşă care dădea într-o
cameră uriaşă, plină cu căzi de baie, dintre care unele erau
înconjurate de perdele. Îl urmă pe doctor prin încăpere, către
o altă uşă aflată în colţul îndepărtat al camerei. Pe
neaşteptate, doctorul se opri lângă una din căzile de baie
ascunse vederii de perdele. Cu mâna dreaptă, el o apucă
strâns pe femeie de braţ, ca şi cum ar fi vrut s-o prevină de la
un leşin sau infarct. Cu mâna stângă, trase perdeaua, care
alunecă pe inelele ei de metal.
În apa limpede a căzii şedea un bărbat gol, cu mâinile
prinse în lateral. Lucia Santa ţipă:
— Frank!
Ţeasta îngustă a bărbatului se răsuci către ea. Chipul lui
Frank, alungit şi cu dinţii dezveliţi, părea grimasa unui
animal prins într-o cursă a groazei. Ochii albaştri păreau de
sticlă, sclipind de furie oarbă. Nu se uitau la ea, ci la cerul
invizibil de deasupra. Era chipul unui nebun posedat de
diavol şi lipsit de orice speranţă. Doctorul lăsă perdeaua să
cadă, în timp ce femeia începu să se vaiete neajutorată,
alertând asistenţii prin gemetele ei. Pachetul învelit în hârtie
maro îi scăpă din braţe pe pardoseala podelei. Conţinutul lui
se revărsă în afară, pătând-o pe Lucia Santa pe ciorapi şi pe
pantofi.
Se trezi din nou în birou. Larry încerca s-o oprească din
plâns. Ea, însă, plângea pentru sine. Avea să fie din nou
văduvă şi să doarmă pentru totdeauna singură în pat.
Plângea, de asemenea, pentru ceilalţi copii ai ei, care aveau
să-şi piardă tatăl. Plângea pentru că fusese învinsă şi
copleşită de soartă. Şi mai plângea fiindcă era îngrozită,
pentru prima dată după mulţi ani; iubise un bărbat, îi
născuse copiii, apoi îl văzuse, nu mort, ci cu sufletul pierit
din corp.
Semnă toate hârtiile. Îi mulţumi doctorului pentru
amabilitate. După ce părăsiră spitalul, Larry o duse acasă cu
un taxi. Era îngrijorat pentru ea. Când ajunseră pe Tenth
Avenue, însă, Lucia Santa era refăcută; Larry nu trebui nici
— 136 —
măcar s-o ajute să urce scările. Niciunul dintre ei nu-i
observă pe copii, pe Gino, pe Vinnie şi pe Sal, aşteptând în
colţul bulevardului.

— 137 —
PARTEA A DOUA

— 138 —
 CAPITOLUL 8

În prima sâmbătă adevărată de primăvară, Octavia se

hotărî să facă o curăţenie generală. Vinnie şi Gino fură
trimişi să cureţe imobilul – să spele holurile şi scările şi să
facă ordine în curtea din spate. Micului Sal şi Lenei le dădu
cârpe să şteargă de praf scaunele şi masa mare de lemn;
scaunele aveau spătarul decorat cu multe inele de lemn, iar
masa era plină de curbe misterioase sub ea, formând mici
grote în care se puteau ascunde lejer doi copii mici. Cu
ajutorul unei sticle mari de ulei, micuţii făcură totul atât de
strălucitor, de negru şi de alunecos, încât Octavia fu nevoită
să mai treacă o dată peste toată munca lor cu o cârpă
uscată.
Din dulapuri fu totul scos afară. Rafturile fură acoperite cu
ziare noi. Toate porţelanurile fură împrăştiate pe masa din
bucătărie spre a fi spălate de praful adunat pe ele.
În mai puţin de o oră, Vincent şi Gino se întoarseră în
apartament cu toate uneltele: mături, şomoioage de hârtie,
găleţi şi ibricele pentru apă fierbinte. Gino anunţă:
— Am terminat. Eu mă duc afară să mă joc.
Octavia îşi scoase capul din debaraua în care se afundase.
Era furioasă. În ultimele luni, cu Gino se petrecuse o
schimbare. Fusese dintotdeauna un băiat iresponsabil, dar
dacă era bine momit şi nu i se lăsa nicio şansă de scăpare, se
apuca să muncească bine şi cu spor.
Spre surprinderea ei, Gino rosti sfidător:
— Nu mi-e foame. Acum o să mă duc afară. La dracu’ cu
prânzul.
Îşi luă crosa de la locul ei şi se pregăti să plece. În acea
clipă recepţionă în plină figură o palmă din partea maică-sii.
Lucia Santa era furioasă. Strigă:
— Animale! Cap sec ce eşti! Eşti exact precum taică-tău. O
să stai închis în casă toată ziua!
Gino nu-i răspunse. Lucia Santa se uită drept în ochii lui,
care ardeau de ură mocnită şi de frustrare. Gino ridică crosa
— 139 —
şi dădu cu ea la întâmplare, cu grijă, totuşi, să nu rănească
pe careva. Băţul lung şi subţire făcu un arc graţios şi mătură
porţelanurile de pe masă. Se auzi un zgomot infernal, după
care prin încăpere începură să zboare bucăţi pictate de
farfurii şi ceşti.
Urmă o clipă de uluială şi tăcere. Gino se uită uimit la
maică-sa şi la Octavia, apoi se răsuci pe călcâie şi se făcu
nevăzut. Ieşi pe uşă, coborî scările şi se trezi pe stradă în
lumina soarelui primăvăratic. Maică-sa îşi reveni destul de
iute ca să strige după el de-a lungul coridorului întunecos,
prin mirosurile de piper, usturoi şi ulei de măsline:
— Figlio de puttana! Bestie! Animalule! Să nu mai vii acasă
la masă!
Gino se simţi mult mai bine apucând-o pe Strada 31. La
dracu’ cu toată lumea. La dracu’ cu maică-sa şi cu soră-sa.
Se puteau duce cu toţii la dracu’. Sări în sus când simţi o
atingere pe braţ, dar era numai Vinnie.
— Întoarce-te acasă, rosti acesta. Octavia mi-a spus să te
aduc înapoi.
Gino se răsuci pe călcâie. Îl împinse pe Vinnie şi-i
răspunse:
— Vrei să te baţi, fiu de căţea?
Vinnie îl privi cu seriozitate şi continuă:
— Haide, o să te ajut la ferestre. După aia o să ne jucăm.
Gino o luă la fugă către Ninth Avenue. În spatele lui nu se
auzi nimic, deşi Vinnie era un alergător mai bun decât el.

Era liber, dar avea o stranie senzaţie de nemulţumire. Nu

era nici măcar supărat. Pur şi simplu n-avea chef să facă
ceea ce i se spunea, nici chiar dacă persoana care i-ar fi
cerut-o ar fi fost Larry. Gândul la fratele mai mare îl făcu să
se oprească. Trebuia să plece din cartier. Era mai mult ca
sigur că aveau să-l trimită pe Larry după el.
Pe Ninth Avenue, Gino se agăţă de spatele unei căruţe
trase de cal. După câteva străzi parcurse, căruţaşul, un
italian mustăcios şi îndesat, îl văzu şi agită biciul în direcţia
lui. Gino sări, apucă o piatră de pe jos şi o azvârli în direcţia
căruţei. Deşi nu se concentrase, nimeri aproape de ţintă. Se
— 140 —
auzi un şir întreg de înjurături, căruţa se opri şi Gino fugi
către Eighth Avenue. Acolo se agăţă de spatele unui taxi.
Şoferul îl văzu şi conduse repede, astfel încât Gino nu putu
sări decât în dreptul Central Park. Şoferul îşi flutură degetele
pe la nas şi-i rânji lui Gino.
Pentru prima dată în viaţa lui, Gino intră în Central Park.
Văzu o fântână lângă o troacă de cai şi luă o gură de apă
caldă. N-avea bani nici măcar pentru un sifon. Se afundă în
parc, dinspre vest spre est, până ce zări clădirile din piatră
albă şi pătrată ce-i adăposteau pe bogătaşi. A fi bogat nu
însemna cine ştie ce pentru Gino. În visele lui copilăreşti nu
intrau şi banii. El se gândea la eroism pe câmpul de luptă, la
măreţia de pe terenul de baseball. Se gândea la unicitatea
fiinţei proprii.
Încercă să găsească un loc unde să stea, lângă un copac,
fără a mai vedea piatră în jur şi fără a mai zări, reflectate de
covorul frunzelor, umbrele negre ale maşinilor şi căruţelor
aflate în mişcare. Căuta iluzia unei păduri. Din nefericire,
oriunde s-ar fi aşezat, ori încotro s-ar fi uitat, nu era
înconjurat decât de faţade de piatră înălţându-se peste
copaci, de terase suspendate aproape de cer, de sunetul
claxoanelor sau zgomotul copitelor de cai. Mirosul de benzină
se amesteca cu aroma ierbii şi a copacilor. În cele din urmă,
epuizat, Gino se întinse pe o bancă de ciment şi, îngustându-
şi ochii, îşi închipui că imobilele îşi pierd masivitatea şi devin
nişte năluci, suspendate deasupra copacilor precum în
pozele din poveşti. Avea să iasă mai târziu din acea pădure
ca să reintre în oraş. Adormi aproape instantaneu.
Avu un somn încântător. Subconştientul lui înregistră
oamenii care treceau şi se uitau la el, o minge care plezni în
apropierea lui şi doi negustori ambulanţi care îl priviră mai
multă vreme. Nu văzu, însă, pe nimeni cu claritate, căci nu
reuşi să se trezească. În mintea lui anotimpurile se schimbau
ca şi cum ar fi stat pe banca aceea ani de zile. La început îi fu
foarte cald, şi Gino se rostogoli pe iarbă până la umbra unui
copac. Apoi începu să plouă cu soare şi se udă, după care fu
rece şi întuneric, după care fu din nou soare, ca vara. Gino
era, însă, prea obosit ca să se scoale. Cuibărindu-şi capul pe
— 141 —
braţe, îngropându-şi nasul şi ochii în iarba proaspătă, dormi
un somn de moarte. Când se trezi, însă, observă că nu
trecuse decât o singură după-amiază.
Turlele suspendate ale oraşului erau toate albastre de la
asfinţitul care se apropia; în aer nu mai pluteau raze galbene
de soare. Parcul era înveşmântat în negru şi verde. Gino
trebuia să se grăbească dacă vroia să ajungă acasă înainte de
lăsarea întunericului.
Ieşi din Central Park pe Strada 72. De acum era îngrijorat.
Vroia să ajungă acasă, în cartierul lui; vroia să-şi revadă
fraţii, surorile şi mama. Fusese cea mai lungă perioadă de
timp în care se aflase departe de ai lui. Se agăţă de un taxi.
Avu noroc; autovehiculul merse către centru şi de acolo către
Ninth Avenue. În preajma Străzii 31, însă, taxiul gonea prea
tare. Gino riscă, sări şi îşi arcui picioarele înainte ca acestea
să atingă solul. Reuşi să-şi menţină echilibrul, fugind uşor.
Brusc auzi un scrâşnet metalic în spate. Simţi o lovitură şi se
pomeni zburând prin aer. Atinse caldarâmul şi sări în
picioare. Nu se rănise, dar era speriat, căci ştia că fusese
lovit de o maşină.
Se uită înapoi şi văzu un automobil mare şi albastru,
stând pe jumătate pe trotuar, pe jumătate în rigolă. Din el
ieşi un bărbat înalt care alergă către Gino. Omul avea ochi
albaştri şi păr rar, iar pe faţa lui se citea spaima şi grija. Lui
Gino îi păru rău de el. Zise imediat:
— N-am nimic, domnule.
Bărbatul, însă, începu de îndată să-i pipăie corpul după
vreun os rupt. Nu găsi decât o tăietură mare în cracul
pantalonilor şi o dâră de sânge care se prelingea din ea.
Intrat în panică, omul întrebă:
— Te simţi bine, fiule? Te doare ceva?
— Genunchiul, răspunse Gino.
Bărbatul se uită la el. Se vedea o zgârietură serioasă, din
care se scurgea, încet, sângele. Omul îl luă pe Gino în braţe
ca pe un bebeluş şi-l aşeză pe scaunul din faţă al maşinii.
Oamenilor care se strânseseră împrejur le spuse:
— Îl duc pe puştiul ăsta la spital.
În faţa Spitalului Francez de pe Strada 30, bărbatul parcă
— 142 —
maşina şi îşi aprinse o ţigară. Se uită semnificativ la Gino,
studiindu-i faţa.
— Şi acum spune-mi adevărul, băiete. Cum te simţi?
— N-am nimic, răspunse Gino.
Simţea un gol în stomac. Era un pic speriat că fusese lovit
de o maşină.
— Lasă-mă să-ţi văd genunchiul, zise bărbatul.
Gino îşi ridică cracul pantalonului. Sângerarea se oprise şi
rana începuse deja să se coaguleze.
— Nu sângerez niciodată mult când mă rănesc, explică,
mândru, Gino. Se cicatrizează întotdeauna repede.
Bărbatul oftă şi zise:
— Cred c-ar fi mai bine să intrăm în spital.
Gino se repezi:
— În spitalele astea te fac întotdeauna să aştepţi şi eu
trebuie să ajung neapărat acasă, altfel mama va fi foc de
supărată. Mă simt bine, domnule.
Ieşi din maşină.
— Pe lângă asta, n-a fost vina dumitale.
Tonul vocii lui era cel al unui om care încerca să-l
liniştească pe un altul de lângă el. Se îndepărtă de maşină.
Omul îi strigă:
— Stai o clipă, puştiule!
Se aplecă peste portieră şi-i întinse lui Gino o bancnotă de
cinci dolari.
Gino se simţi stânjenit.
— Nţţ, rosti el. A fost vina mea. Nu vreau niciun ban.
— Ia-i, se încăpăţână bărbatul. N-o face pe bătrâna ta să-şi
cheltuiască biştarii pe pantaloni noi fiindcă ai vrut tu să te
dai mare.
Când era serios, necunoscutul semăna cu Lindbergh. Gino
luă banii şi bărbatul îi strânse mâna, zâmbi şi zise, uşurat:
— Eşti un puşti ca lumea.
Ca să ajungă acasă, Gino nu mai avea acum decât să
traverseze Ninth Avenue pe sub El, trenul suspendat, apoi să
coboare Strada 30 până pe Tenth Avenue.
Dădu colţul simţindu-se fericit. Sal se juca pe stradă, iar
maică-sa stătea pe scaunul ei fără spătar, în faţa casei,
— 143 —
însoţită de Zia Louche şi de o altă femeie. Octavia stătea în
picioare lângă standul cu îngheţată de lămâie, şi vorbea cu
fiul brutarului. Gino trecu pe lângă ea. Se prefăcură reciproc
că nu se observă. În faţa casei, Gino se opri şi se postă în
faţa maică-sii.
Lucia Santa nu era supărată.
— Buona sera, îl întâmpină ea, calmă. Te-ai decis să vii
acasă? Cina ţi-e în cuptor.
Îşi luă repede privirea de la el şi-i zise ceva Ziei Louche. Cu
amărăciune, Gino îşi zise: Nici măcar nu mi-a observat
piciorul.
Şchiopăta în sus pe scări. I se luase o piatră de pe inimă.
Totul părea şters cu buretele. Fu pentru prima dată conştient
de o durere surdă în genunchi. Îşi simţi gura uscată şi
sărată. Ochii îl dureau puţin şi picioarele îi tremurau.
Vinnie citea în bucătărie. Când îl văzu pe Gino, scoase o
farfurie cu ardei, cartofi şi ouă din cuptor şi o puse pe masă.
După aceea se duse până la răcitorul de pe hol şi se întoarse
cu o sticlă de lapte. Gino luă un gât direct din sticlă, după
care se aşeză să mănânce.
Încet, dar uşor acuzator, Vinnie zise:
— Unde-ai fost toată ziua? Mama şi Octavia au fost
îngrijorate şi Larry te-a căutat peste tot. Ne-am făcut cu toţii
griji.
— Mda, categoric, rosti, ironic, Gino.
Se simţea, însă, mai bine. După câteva înghiţituri nu mai
putu mânca. Îşi puse piciorul pe scaun. Îi amorţise. Îşi ridică
cracul pantalonului. Rana era mare şi sângerândă, crescută
ca o cocă neagră.
— Uau, exclamă, impresionat, Vinnie. Ar fi bine să pui
nişte iod pe chestia asta. Şi pe faţă şi pe mâini. Te -ai bătut?
— Nu, răspunse Gino. Am fost lovit de o maşină.
Era pe punctul de a plânge. Se duse la chiuvetă şi se
spălă, apoi se îndreptă spre camera din faţă, unde desfăcu
patul şi se dezbrăcă. Îi era frig, aşa că-şi trase o pătură peste
corp. Scoase bancnota de cinci dolari din pantaloni şi o ţinu
în mână. Îl apucară crampe la stomac şi îşi simţi faţa că îi ia
foc. Văzu acum, cu ochii mintii, maşina, aşa cum nu o
— 144 —
văzuse atunci, gonind şi lovindu-l, proiectându-i trupul în
aer. Îl zări pe Vinnie aşezându-se pe pat lângă el.
— M-a lovit o maşină, rosti Gino cu voce tremurândă.
Vezi? Tipul mi-a dat cinci dolari. Era un individ drăguţ. A
vrut chiar să mă ducă la spital, dar eu nu eram rănit. Mă
agăţasem de o altă maşină şi i-am sărit drept în faţă. A fost
numai vina mea.
Îşi deschise palma.
— Vezi? Cinci dolari.
Ambii băieţi se holbară la bani. Era o avere. Vinnie primise
o monedă de aur de cinci dolari, cu ocazia Confirmării sale,
de la Zia Louche, dar nu i se permisese s-o cheltuiască.
— Hei, zise Vinnie, ce-o să faci cu ei, îi dai mamei?
— Pe naiba, replică Gino. Mă bate dacă află că am fost
lovit de o maşină.
Deveni serios:
— Hai să facem chestia aia cu berea, Vinnie, aşa cum ţi-ai
dorit tu dintotdeauna, s-o vindem şi să facem bani. Îţi
aminteşti? Poate că am putea înjgheba o afacere bună.
Vinnie era încântat. Gino îi propunea să aducă la
îndeplinire ceva ce el visa de multă vreme:
— Nu glumeşti? rosti el.
Când Gino îi făcu semn că nu, Vinnie continuă:
— Mai bine mi-ai da mie banii. Mama e-n stare să ţi-i ia şi
să ţi-i pună la economii.
— Nţţ, rosti Gino, suspicios. Banii ăştia îi voi ţine eu.
Vinnie fu surprins şi jignit. Gino îl lăsa întotdeauna să-i ţină
banii proveniţi din gheaţă şi din jocurile de cărţi.
— Hai, fii serios, insistă el. Lasă-mă să-i ţin eu. Tu o să-i
pierzi.
Îndârjit, Gino rosti:
— Eu am fost cel lovit de maşină, nu tu. Tu nici măcar n-
ai venit cu mine. Ai luat partea Octaviei. Ai noroc că te iau de
partener.
Se întinse la loc pe pernă. Vinnie îl urmări cu atenţie. Gino
nu se mai comportase aşa niciodată.
— În regulă, acceptă Vinnie. Tu o să ţii banii.
Cu ton neutru, Gino mai zise:
— 145 —
 — Şi eu o să fiu şeful afacerii. Sunt banii mei.
Vinnie se simţi jignit. El era cel mai în vârstă şi ideea îi
aparţinea. Fu cât p’aci să zică: „La dracu’ cu tine şi cu cei
cinci dolari ai tăi‖, dar se abţinu şi rosti:
— Bine, tu o să fii şeful. Vrei să-ţi bandajez genunchiul?
— Nu, nu mă doare. Hai să discutăm despre cum să facem
bere din rădăcini. Adu-ţi aminte, nu spune nimănui că m-a
lovit o maşină. Spune-le că am fost bătut.
— Mă duc să aduc hârtie şi creion ca să calculăm cât ne
costă, rosti Vinnie.
Se duse în bucătărie, curăţă masa şi spălă vasele. Maică-
sa dăduse ordine stricte ca Gino să cureţe locul după ce avea
să mănânce. După aceea, luă un creion şi un carneţel din
ghiozdanul lui de şcoală.
Când se întoarse în camera din faţă era aproape beznă.
Afară se stingeau ultimele pâlpâiri ale amurgului. În
obscuritatea din încăpere văzu mâna lui Gino odihnindu-se
pe pătură. Crâmpoţită, bancnota de cinci dolari zăcea pe
podea. Gino adormise şi corpul i se odihnea complet inert.
Dinspre pat, însă, se auzeau sunete ciudate. Vinnie se
apropie şi văzu că frate-său plângea în somn. Lacrimile îi
şiroiau pe faţă. Vinnie îl scutură ca să-l trezească din
coşmar, dar Gino continuă să doarmă, respirând uşor şi
profund. Într-un târziu, gemetele se opriră. Vinnie aşteptă o
vreme lângă pat, în cazul în care fratele lui s-ar fi deşteptat şi
ar fi vrut cei cinci dolari, apoi ascunse banii în ascunzătoarea
secretă din perete.
Se aşeză, în întuneric, pe pervazul ferestrei. Era o noapte
liniştită. Era prea devreme ca oamenii de pe bulevard să stea
mult timp pe afară. Chiar şi depoul era tăcut; nu se auzeau
zgomote de locomotive în mişcare, şi nici de roţi de oţel pe
şine. Vinnie continuă să privească înspre pat, ca să se
asigure că Gino era bine, şi căută în minte o soluţie de
obţinere a sticlelor pentru berea de rădăcini pe care aveau s-
o fabrice. Ştia prea bine că Gino îl va lăsa pe el să fie şeful.

— 146 —
 CAPITOLUL 9

Lumina cenuşie şi ceţoasă de toamnă făcea ca oraşul să

semene cu o înşiruire de linii şi umbre. Podul de peste Tenth
Avenue era pe jumătate ascuns vederii, de parcă s-ar fi aflat
la înălţimea unui munte şi nu la numai două etaje deasupra
unei străzi pavate pe care treceau şine de cale ferată. Pe sub
pod, dinspre Strada 29, venea o căruţă fără coviltir, trasă de
un cal de tracţiune. Căruţa era încărcată cu lăzi, făcute din
scânduri, pline cu struguri roşii de vin.
Căruţa se opri la mijlocul distanţei dintre străzile 30 şi 31.
Căruţaşul şi ajutorul lui aşezară douăzeci de lădiţe în faţa
unei clădiri. După aceea, căruţaşul se dădu înapoi şi strigă
în sus, ca şi cum ar fi intonat o notă.
— Ca-te-rin-a, te aşteaptă strugurii.
Patru etaje mai sus se deschise o fereastră, peste care se
aplecară bărbaţi, femei şi copii. Câteva secunde mai târziu,
ca şi cum ar fi zburat patru etaje, lumea ieşi din clădire. Un
bărbat făcu înconjurul lădiţelor, adulmecând ca un câine
ciorchinii presaţi între lemne.
— Sunt buni anul ăsta? întrebă el pe căruţaş.
Acesta nu se obosi să-i răspundă. Îşi întinse mâna după
bani. Bărbatul îi plăti.
Între timp, soţia bărbatului postă doi dintre copii ca
paznici, în timp ce ea, împreună cu ceilalţi copii, luară o
lădiţă şi o duseră în pivniţă. Tatăl lor rupse o scândură a
unei lădiţe, expunând parţial conţinutul acesteia, şi scoase
de acolo un ciorchine mare, negru-albastru, de struguri ca
să-i mănânce. Când copiii şi nevasta lui se întoarseră din
pivniţă, primiră fiecare câte un ciorchine. Scena se repetă în
faţa fiecărei clădiri: copiii mâncau struguri, iar taţii lor se
sprijineau fericiţi de stiva de lădiţe, în timp ce alţi bărbaţi, nu
la fel de norocoşi, roiau în jurul lor urându-le noroc la
facerea vinului. Proprietarii lădiţelor îşi lingeau buzele,
gândindu-se la damigenele mari, pline cu lichid rubiniu, ce
aveau, în curând, să fie aliniate în lungul zidurilor pivniţelor.
— 147 —
 Gino era invidios pe ceilalţi copii, pe acei fericiţi ai căror
taţi fabricau vin. Stătea lângă tatăl lui Joey Bianco, dar Joey
era prea zgârcit ca să-i ofere vreun strugure, ca şi taică-său
de altfel. Acesta era atât de zgârcit încât nu oferea struguri
nici măcar rudelor şi prietenilor apropiaţi.
Sosi rândul brutarului, un om gras, cu faţa rotundă,
purtând pe cap tichia albă specifică meseriei, să primească
trei stive de lădiţe în faţa magazinului său. Darnic, el
deschise două lădiţe şi oferi struguri tuturor copiilor. Gino se
repezi şi-şi luă partea lui. Cu vocea lui răsunătoare, brutarul
zise:
— Ragazzi, ajutaţi-mă să le car şi vă dau la toţi gratuit
câte o pizza. Ca nişte furnici, copiii se năpustiră asupra
stivelor de lădiţe, care dispărură, ca prin minune sub
pământ, în pivniţă. Gino rămase fără nimic de cărat.
Brutarul se uită la el cu reproş:
— Ah! Gino, figlio mio, ce-o să te faci? Oricât ai încerca,
munca nu vrea să se lipească de tine. Trebuie să-ţi dau o
lecţie acum: cei care nu muncesc nu mănâncă, aşa că, valea!
Brutarul vru să plece, dar îl opri privirea mânioasă
aruncată de băiat.
— Ah, reluă el. Nu e vina ta. Pur şi simplu nu te repezi să
munceşti. Ia spune-mi, dacă ar mai fi rămas vreo lădiţă, ai fi
cărat-o?
Văzând că Gino dă afirmativ din cap, brutarul îl împinse
de la spate în magazin. Când ceilalţi copii se întoarseră din
pivniţă ca să-şi primească răsplata, Gino se afla deja pe
stradă şi îşi savura porţia lui de pizza, aroma sucului
fierbinte de roşii înlocuind deja gustul dulceag al strugurilor
în gura lui.
Odată cu asfinţitul, copiii se apucară să alerge în sus şi în
jos pe bulevard, cu gurile înroşite de suc de roşii şi de
struguri, se luară la întrecere pe treptele podului, urlând ca
nişte draci, se apucară să danseze în aburul locomotivelor
care treceau pe sub ei şi care reapăreau într-o jerbă de
scântei. Oraşul de piatră se înălţa deasupra lor înnegrit de
iarnă. Era ultima nebunie a puştilor înainte de a fi chemaţi
de la ferestrele imobilelor înapoi în casă. Se apucară să
— 148 —
înghesuie bucăţi de scânduri în rigolele străzii, iar unul
dintre băieţii mai în vârstă aşeză câteva şomoioage de hârtie
lângă lemne, în vederea unui foc de noapte . Curând, Tenth
Avenue explodă într-o jerbă de lumini portocalii, în jurul
cărora copiii făcură un cerc mare. Imediat răsunară apelurile
mamelor aplecate pe ferestre, ca un val spărgându-se de
pereţii caselor, în lungul străzilor lungi, înguste şi pustii.
Precum Dumnezeu ascuns în spatele unui nor, Lucia
Santa urmărea strada de pe pervazul ferestrei sale, aflată la
ultimul etaj al clădirii de pe Tenth Avenue nr. 358,
odihnindu-şi coatele pe o pernă neînfăţată. Se uita la copiii ei
şi la ceilalţi copii care mâncau struguri, sau alergau pe pod,
sau dansau în lumina portocalie a focului, transformaţi în
umbre de către noaptea răcoroasă de toamnă. Sezonul rece
venea devreme anul acesta. Anotimp binecuvântat de odihnă
pentru oamenii oraşului, vara se sfârşise.
Trebuiau să înceapă şcolile. Asta însemna cămăşi albe
pentru copii, pantaloni cârpiţi şi călcaţi. Însemna pantofi în
loc de sandale de pânză. Părul trebuia tuns şi pieptănat.
Trebuiau cumpărate mănuşi, căciuli şi haine de iarnă,
obiecte care întotdeauna se pierdeau. Trebuia adusă soba în
camera de zi, lângă bucătărie; în plus aceasta mai trebuia
verificată şi menţinută plină. Trebuiau puşi deoparte bani
pentru doctor. Gândindu-se la toate acestea, pe Lucia Santa
o tentă la un moment dat să-l trimită pe Sal să fure cărbune
din depou, ca să economisească bani. Salvatore, însă, era
prea timid; nu-i plăcea să fure. Pe Gino nu-l mai putea folosi.
Se făcuse prea mare şi putea fi tratat ca un infractor.
Văzu în lumina portocalie un băieţel luându-şi elan de pe
trotuar şi sărind peste foc. Era Gino. Părea hotărât să-şi
distrugă hainele. După el, încercă saltul un băiat şi mai mic,
care ateriză la marginea focului şi împrăştie în jur o jerbă de
scântei. Când Lucia Santa îl văzu pe Gino dându-se înapoi
pentru o a doua încercare, îi strigă tare:
— Mannaggia Gesù Crist!
Alergă spre bucătărie, înşfăcă făcăleţul şi coborî în fugă
scările. Octavia îşi ridică privirea din cartea pe care o citea.
În timp ce Lucia Santa dădea buzna pe uşa clădirii, Gino
— 149 —
plutea peste foc pentru a treia oară. Aflat în aer, o văzu pe
maică-sa, apoi atinse solul şi încercă să evite lovitura. Băţul
de lemn îl plezni peste coaste, ca un bici şfichiuitor şi
fierbinte. Gino scoase un urlet ca să-i ofere satisfacţie maică-
sii şi fugi înspre casă. După asta, Lucia Santa îl zări pe Sal
sărind peste foc. Când copilul trecu pe lângă ea, la nările
Luciei Santa veni miros de ars. Îi dădu timp să se
ghemuiască, şi lovi cu făcăleţul. În aceeaşi clipă, Sal ţâşni,
urlând, şi fugi în casă după Gino. Când Lucia Santa ajunse
sus, cei doi băieţi îşi scoseseră deja hainele şi şepcile, şi se
ascunseseră sub paturi. Aveau să rămână tăcuţi pentru cel
puţin o jumătate de oră. Se sfârşise o altă zi a ei, o nouă
bucăţică a vieţii ei.
— Lasă cartea, îi spuse Lucia Santa Octaviei. Ajută-mă cu
copiii.
Octavia oftă şi lăsă cartea la o parte. Trebuia să ajute
duminica seara, ca schimb pentru ziua ei de odihnă.
Întotdeauna simţea duminică noaptea un soi special de pace
a lumii.
Duse hainele murdare în baie, spălă cada şi o umplu cu
apă fierbinte. După aceea se duse în camera ei şi se aplecă
sub pat.
— Hei, voi doi, ieşiţi afară!
Gino şi Sal se târâră de sub pat. Sal întrebă:
— Mama e încă supărată?
Octavia îi răspunse cu răceală.
— Nu, dar va fi dacă nu vă purtaţi bine. Şi-acum la spălat,
şi să nu vă bateţi în cadă, că o s-o păţiţi rău amândoi.
În bucătărie, Lucia Santa prepara cina. Vinnie se întorsese
de la film şi o ajuta să pună masa. Avea să-şi facă baie mai
târziu.
Când Gino şi Sal ieşiră din baie, îi aştepta lenjeria de
iarnă, cu pantalonii şi mânecile ei lungi. Din cine ştie ce
ascunzătoare uitată apărură şi ghiozdanele lor de şcoală,
ponosite, dar folosibile încă. Îi mai aşteptau sandwichurile cu
carne şi paharele cu limonadă, căci mama lor refuza să le
servească lapte alături de mâncare gătită în sos tomat.
După cină Octavia le ţinu o predică la toţi – adică lui Sal,
— 150 —
Gino şi Vinnie. Era un discurs obişnuit de acum.
— Niciunul dintre voi nu e prost, începu ea. Trimestrul
ăsta vreau să văd carnete cu note bune şi să n-aud de
probleme la purtare. Vinnie, anul trecut te-ai descurcat bine,
dar acum trebuie să fii şi mai bun. Doar vrei să mergi la
C.C.N.Y.10, nu? O să ai acces liber acolo dacă ai note bune.
Nu s-ar fi putut pune niciodată problema unui colegiu cu
plată. Vinnie s-ar fi putut socoti norocos dacă n-avea să
trebuiască să-şi ia o slujbă imediat după liceu. Octavia avea,
însă, planurile ei şi beneficia de proprii bani în această
privinţă. Vinnie avea să meargă la colegiu, la C.C.N.Y. Ea
avea să fie cea care va avea grijă de familie. Această
preocupare fusese, de fapt, cauza principală pentru care
renunţase ea la orice aspiraţii de profesorat.
Îşi reluă predica:
— Gino, dacă mai iei note la purtare ca anul trecut te bag
în spital, te rup în bătaie. Ai putea să te omori mai tare cu
învăţatul. Să-ţi intre bine în cap chestia asta, sau vei ajunge
la şcoala de reeducare şi vei face de râs toată familia.
Depăşise limita; Gino nu se comportase niciodată atât de
rău încât să ajungă la şcoala de reeducare, nu luase note
chiar atât de proaste la purtare, şi nu primise niciodată o
notă proastă la învăţătură.
Octavia reuşise să fie ascultată. Chiar şi Lena se ridică în
ţarcul ei şi se căţără afară ca să se aşeze pe un scaun lângă
masă. Octavia se întinse şi luă bebeluşul în poala ei.
— Sal, continuă ea, ţi-a mers bine anul trecut. Acum, însă,
şcoala va fi mai grea pentru tine. O să te ajut la teme, aşa că
nu-ţi fă griji. Sunt o profesoară aproape la fel de bună
precum cele de la şcoală. Încă un lucru. Vreau ca toată
lumea să fie în casă când mă întorc de la lucru. Până la acea
oră se va face întuneric şi nu mai aveţi niciun motiv să staţi
pe afară. Toţi cei care nu sunt în casă la ora şase vor vedea
pe dracu’. Şi să nu vă mai prind că jucaţi cărţi sau visaţi la

10 C.C.N.Y. – Central College of New York: Colegiul Central din New York
(n.tr.).
— 151 —
cai verzi pe pereţi până ce nu aveţi temele făcute şi verificate
de mine. Iar voi, Vinnie, Gino, Sal, veţi face cu rândul seara
la spălat vase, ca s-o ajutaţi pe mama. Mai lăsaţi-o şi pe ea
să se odihnească.
Le mai dădu un ultim avertisment, înfiorător în simplitatea
şi sinceritatea lui, emis fără niciun fel de preambul sau
codeală:
— Dacă nu treceţi clasa, dacă rămâneţi repetenţi, vă omor!
Aileen se agită în poala ei.
— Nimeni n-o să facă numele acestei familii de râs şi n-o
să ajungeţi nişte ignoranţi care să vă trăiţi tot restul vieţii pe
Tenth Avenue.
Lucia Santa interveni, iritată de ultima frază a Octaviei.
— Bastanza. Ajunge. În definitiv, nu pleacă la război.
Se întoarse spre copii.
— Să vă amintiţi, însă, un lucru, mascalzoni ce sunteţi. Eu
aş fi dat orice să fi mers la şcoală, să pot scrie şi citi. În Italia,
la şcoală mergeau numai copiii bogătaşilor. La vârsta voastră
eu păzeam caprele, pliveam zarzavaturile şi curăţam
bălegarul. Omoram pui de găină, spălam vase şi ţesălam cai.
Pentru mine şcoala însemna ce înseamnă pentru voi un film
la cinema. Dacă tatăl vostru ar fi putut merge la şcoală, ar fi
avut o slujbă mai bună şi – cine ştie? – poate că nu s-ar fi
îmbolnăvit. Deci: învăţaţi să vă cunoaşteţi norocul, altfel veţi
fi învăţaţi cu făcăleţul.
Sal făcuse ochii mari. Gino şi Vinnie păreau indiferenţi,
deşi erau un pic impresionaţi. Cu voce speriată, Sal zise:
— Dar, mamă, dacă n-o să pot învăţa? Dacă nu sunt
suficient de deştept? N-ar fi vina mea atunci.
Era atât de serios, încât cele două femei zâmbiră.
Octavia îi spuse cu blândeţe.
— Nu-ţi face griji, în familia asta nu e unul care să nu
poată trece clasa. Tu doar învaţă cât mai bine. Eu o să te
ajut, şi ştii doar că am fost cea mai deşteaptă fată la
absolvirea liceului.
— Ha, ha! exclamă Vinnie şi Gino la unison, tentaţi s-o
tachineze pe Octavia datorită tonului ei blând şi trist.
Ochii mari şi negri ai Octaviei scăpărară, dar fata se
— 152 —
abţinu, zâmbi şi i se adresă maică-sii:
— Aşa a fost, mamă, nu-i aşa?
Acest regret faţă de o perioadă necunoscută de glorie îi
convinse pe copii mai mult decât orice altă ameninţare, cu
excepţia celei de bătaie soră cu moartea în caz de repetenţie.
Lucia Santa se uită la fata ei. Îşi aminti că Octaviei îi
plăcea să se ducă la şcoală, şi ăsta fusese motivul pentru
care Lucia Santa îi tolerase fetei aerele de americancă. N-
avea încredere în marile ambiţii şi ţelurile înalte, căci, după
părerea ei, cu cât răsplata era mai mare, cu atât erau şi
riscurile mai mari. Puteai să te prăbuşeşti uşor şi să te
fărâmi. Era mai bună o siguranţă modestă. Acum, însă,
Lucia Santa îi ţinu isonul Octaviei.
Întorcându-se spre copii, le spuse cu voce gravă:
— Da, sora voastră ar fi putut ajunge profesoară la şcoală
dacă aţi fi avut un alt tată.
Îl văzu pe Gino uitându-se drept în ochii ei.
— Da, da, i se adresă ea băiatului. Dacă tatăl tău şi-ar fi
făcut datoria şi ar fi întreţinut familia asta, Octavia n-ar fi
fost nevoită să se ducă la muncă. El, însă, nu s-a gândit
niciodată la nimeni şi voi, figlio de puttana ce sunteţi, vă luaţi
după el. În seara asta v-aţi apucat să săriţi peste foc. Vă
stricaţi hainele bune şi-i daţi frăţiorului vostru mai mic un
exemplu rău. Acum trebuie să vă cumpăr pantaloni noi
pentru şcoală. Animale ce sunteţi. Nu vă gândiţi niciodată la
nimeni. Vă avertizez, însă…
Octavia se repezi s-o întrerupă:
— Gata, mamă, asta-i altă poveste. Lucrul cel mai
important e că acum ei ştiu cât de importantă e şcoala
pentru viaţa lor. Dacă înveţi bine la şcoală ajungi cineva.
Altfel termini ca biet salahor în docuri sau la calea ferată, ca
Larry.
După ce copiii se culcară, Lucia Santa se preocupă de
călcatul rufelor spălate pentru săptămâna următoare şi de
cârpitul găurilor din haine. Avea un coş cu rufe atât de înalt,
încât nu trebuia să se aplece deloc ca să le culeagă. Octavia
îşi propti cartea de castronul mare cu zahăr. Peste
apartament se lăsă o tăcere desăvârşită, cu excepţia
— 153 —
scârţâiturilor ce veneau dinspre dormitorul copiilor, ori de
câte ori se răsucea unul dintre ei în somn. Femeile se
simţeau în largul lor, mulţumite ca şefe ale unui adevărat
mic trib ascultător. Totul decurgea fără probleme. Se ocupau
amândouă de familie. Fata era un ajutor credincios şi o mână
de fier, în timp ce mama era un şef necontestat, dar care îşi
arăta respectul şi admiraţia pentru suportul inteligent şi
loialitatea aduse de fată. Deşi nu rostiseră niciodată cu glas
tare, în sufletele lor îndepărtarea tatălui le scăpase de o
sursă teribilă de tensiune şi griji. Erau aproape fericite că el
nu mai era acolo şi că puteau conduce acum gospodăria
după capul lor.
Lucia Santa se ridică să pună un ibric cu cafea pe foc, căci
Octavia, cu cititul ei, uitase de toate. Adeseori Lucia Santa se
întreba ce puteau conţine cărţile pe care le citea fie-sa de o
vrăjeau într-atât, încât uita chiar şi de sine? Oricum, asta era
ceva ce avea să-i rămână necunoscut ei, iar dacă ar fi fost
mai tânără, ar fi simţit, cu siguranţă, invidie sau regret.
Acum, însă, era o femeie ocupată, cu treburi importante de
îndeplinit pentru mulţi ani înainte, şi nu se putea amărî din
pricina unor plăceri cărora nu le cunoştea gustul. Avea şi aşa
destule regrete pentru plăcerile pe care le ştiuse. Nu se mai
putea face, însă, nimic, nici în această privinţă. Gândurile
din minte şi aburul degajat de fierul de călcat o făcură acum
să se strâmbe.
Trebuia să se ducă în celălalt capăt al holului ca să scoată
laptele din răcitor şi nişte şuncă italiană bine condimentată,
cu care s-o ademenească la masă pe Octavia, care slăbise
prea mult în ultimul timp. În acea clipă, Lucia Santa auzi pe
cineva urcând încet scările, cam în dreptul etajului doi.
Deschise uşa apartamentului, ca să mai scape de abur.
Oricum, nu putea trece nimeni de răcitorul din hol ca să se
urce pe acoperiş şi să evadeze. Se aşeză la masă cu fata ei,
bând amândouă cafea şi mâncând şuncă cu pâine. Auziră
amândouă paşii apropiindu-se, apoi văzură capul, acoperit
cu un şal, al Ziei Louche ivindu-se încet şi prudent deasupra
ultimei trepte a scărilor.
Imediat după aceea bătrâna se repezi în apartament,
— 154 —
înjurând cumplit în italiană.
Erau prea intime cu ea ca să o întâmpine cu formule
protocolare. Lucia Santa se ridică să toarne o altă ceaşcă cu
cafea şi să taie mai multă pâine, de şi ştia că bătrâna doamnă
nu mânca niciodată de faţă cu alte persoane. Octavia zise în
italiană şi cu respect:
— Cum te mai simţi, Zia Louche?
Bătrâna făcu un gest de nerăbdare mânioasă, gestul unei
persoane care-şi aşteaptă moartea şi care, de aceea, găseşte
nepoliticoasă o astfel de întrebare, o glumă proastă. Nu-i
răspunse fetei.
— Muncă, muncă, schimbă Lucia Santa subiectul. Şi
şcoala asta, ce minuni se mai petrec acolo! Copiii trebuie să
se îmbrace ca şi Preşedintele, iar eu trebuie să spăl şi să calc
ca o sclavă.
Zia Louche replică:
— Eh, eh.
Făcu un alt gest de nerăbdare, ca şi cum i-ar fi fost
lehamite de oamenii care se aşteptau ca viaţa să curgă lin. Îşi
scoase haina neagră şi ponosită de pe ea, apoi puloverul,
închis cu nasturi până la genunchi.
Octavia simţi că nu mai putea citi sub privirile baborniţei;
ar fi fost o lipsă crasă de respect. Se ridică în picioare şi
începu să calce încet, cu migală. Maică-sa se întinse şi
închise cartea ce zăcea deschisă pe masă, astfel ca fie -sa să
nu se poată uita în jos şi citi în timp ce muncea. Imediat,
Octavia constată că avea onoarea rară de a i se adresa Zia
Louche direct ei.
— Tânără domnişoară, rosti aceasta cu familiaritatea
aspră a vârstnicilor, l-ai văzut pe chipeşul tău frate apărând
pe aici azi?
— Nu, Zia Louche, răspunse Octavia cu seriozitate.
Dacă ar fi folosit altcineva tonul ăsta faţă de ea i-ar fi
scuipat în faţă, mai ales dacă ar fi fost vorba de una dintre
matroanele acelea grase şi buhăite, idioatele alea care se
adresau întotdeauna tinerelor fete cu voci pline de
compătimire fiindcă acestea nu gustaseră încă din plăcerile
unui pat conjugal.
— 155 —
 — Dar tu, Lucia Santa? o interogă Zia Louche.
Când aceasta negă din cap, bătrâna continuă, cu voce
ascuţită:
— Deci nu te preocupă soarta frumosului tău fecior, băiat
de şaptesprezece ani, într-o ţară ca aceasta? Nu te temi
pentru el?
Octavia văzu pe chipul maică-sii o expresie de nedumerire
şi îngrijorare.
Lucia Santa dădu, neajutorată, din umeri.
— Ce e cu dizgrazia asta? Sâmbătă noaptea nu doarme
niciodată acasă. S-a întâmplat ceva?
Zia Louche scoase un hohot scurt de râs.
— Oh, da, s-a întâmplat ceva. S-a jucat o întreagă
comedie. Şi, ca de obicei în America, mama e ultima care
află. Stai calmă, Lucia Santa, frumosul tău fiu e întreg şi în
viaţă. Celebrul Seducător – ultimele cuvinte le rosti în
americană, cu o savoare incredibilă – a întâlnit, în sfârşit, o
fată de viaţă. Felicitări, Lucia Santa, pentru căsătoria fiului
tău şi pentru noua ta noră, în stil american.
La aflarea năucitoarei veşti, Octavia şi maică-sa nu putură
decât să facă ochii mari. Cu vorbele ei de tachinare,
baborniţa sperase să atragă asupra ei o parte a furiei celor
două femei.
Văzându-le, însă, reacţia, izbucni în hohote de râs ce-i
scuturară din încheieturi corpul scheletic.
— Nu, nu, Lucia Santa, icni ea, trebuie să mă ierţi, ai toată
afecţiunea mea în chestia asta, dar, oh! ce ticălos e Lorenzo
ăsta al tău, cue mascalzone. E prea mult, zău că e prea mult!
În acea clipă văzu chipul împietrit al prietenei sale, buzele
ei strânse datorită insultei de moarte pe care o spusese.
Redeveni serioasă. Îşi recompuse faţa într-o expresie mai
potrivită vârstei ei, dar nu-şi putu ascunde o anumită
satisfacţie faţă de perplexitatea lor.
— Din nou, iertaţi-mă, zise Zia Louche. Dar la ce v-aţi fi
aşteptat cu un aşa fiu expert în curve? Aţi fi preferat să-l
vedeţi bătut sau omorât? Fiul tău nu e prost, Lucia Santa.
Signora Le Cinglata, stearpă de douăzeci de ani, şi Signor Le
Cinglata, căsătorit de două ori, timp de patruzeci de ani soţ şi
— 156 —
niciodată tată, sunt, în sfârşit, binecuvântaţi acum cu un
copil.
Îşi înclină capul cu o expresie de ironie pe chip.
— Slavă bunului Dumnezeu, nu? Bărbatul Le Cinglata,
însă, crede că datorează mulţumirile cuiva mai apropiat şi îşi
ascute cuţitul ca să-şi plătească datoria. Cât despre
neruşinata de femeie Le Cinglata, ea a visat dintotdeauna să-
şi însoare feciorul. Oare e posibilă o asemenea comportare
din partea unei femei născute şi crescute în Italia? Oh,
America – ce pământ lipsit de ruşine!
La aceste vorbe, Lucia Santa ridică o mână ameninţătoare
către cer, într-un blestem mut asupra familiei Le Cinglata, şi
se aplecă în faţă ca să audă mai multe.
Zia Louche îi dădu mai departe:
— Fiul tău a fost, în cele din urmă, prins în capcana pe
care aceşti tigri i-au întins-o. O vorbă a femeii Le Cinglata
către soţul ei şi Larry ar fi fost un om mort. Dacă Larry ar fi
încurajat-o, însă, şi i-ar fi dat speranţe curvei bătrâne ce s-ar
fi întâmplat? Vă daţi seama ce ruşine? Curva ar fi fost în
stare să-şi otrăvească soţul şi să ajungă, astfel amândoi pe
scaunul electric. Îl ştii, însă, pe fiu-tău, e deştept şi face totul
ca să evite să spună „Nu‖ cuiva. Ca atare, se duce în City
Hall şi se însoară cu o tânără italiancă nevinovată, care -l
observa în timp ce el îşi călărea calul pe Tenth Avenue încă
de pe vremea când purta codiţe, fără a-i fi vorbit vreodată.
Nimeni n-a ştiut cum de şi-a cunoscut mireasa, căci n-au
vorbit niciodată în public unul cu altul. Familia ei stă pe
Strada 31 şi se numeşte Marconozzi; e respectabilă dar mai
săracă decât ultimul sărac. Oh, e viclean fiul tău, ar trebui să
se facă papă.
Lucia Santa întrebă iute:
— Fata are o bună reputaţie?
Zia Louche rânji lasciv.
— Bărbaţii ca fiul tău se însoară numai cu fete
ireproşabile. Asta e filosofia lor. Cine să cunoască mai bine
valoarea unei virgine decât un curvar? Fata, însă, e ca un băţ
de slabă.
Baborniţa îşi ridică arătătorul scheletic, mai obscen aşa
— 157 —
cum era decât dacă ar mai fi avut carne pe el.
— Doamne, Dumnezeule, o s-o frângă în două ca pe o
lumânare.
Îşi făcu o cruce.
Octavia era furioasă, ruşinată de această căsătorie, atât de
tipică săracilor, de scandalul din familie şi de murdăria din
viaţa fratelui ei. Totul era din cauza acelei dezgustătoare
nebunii sexuale de care erau toţi infectaţi. Văzu cu
surprindere că maică-sa nu se simţea deloc deranjată, ba
chiar zâmbea vag. Octavia nu putea pricepe cum puteau fi
aceste veşti, pe de o parte surprinzătoare, deconcertante,
dezolante chiar, şi în acelaşi timp nu prea proaste. Cum
trebuia să se simtă o femeie care îşi vedea cele mai negre
coşmaruri transformate în realitate? Frica de boală, de
păcatele de moarte ale pasiunii, de închisoare, de scaunul
electric – erau cu toate frici posibile şi de înţeles. Lorenzo s-ar
fi putut însura cu o curvă, cu o şleampătă sau chiar cu o
irlandeză. Aşa, însă, se căsătorise în pripă, aşa cum se
întâmpla de obicei cu copiii săracilor, ca să nu cadă dizgraţia
pe capul părinţilor fetei.
Toată lumea o să creadă ce-i mai rău, izbucni cu voce tare
Octavia. Ce mizerabil!
Lucia Santa, însă, râdea în hohote acum de modul viclean
în care fiul ei îi păcălise pe cei doi Le Cinglata.
— Şi unde-i acum frumosul meu fiu? o întrebă ea pe Zia
Louche.
Aceasta răspunse:
— Lasă-mă să termin. Bărbatul Le Cinglata se crede acum
tată. Femeia n-are decât să ţină bărbatul permanent tras de
urechi şi îl poate conduce cum vrea ea. Mai e o problemă,
însă. Va trebui să i se spună vestea şi mamei fetei, adică a
miresei. Aici e problema. Pe cât sunt de săraci, părinţii fetei
sunt la fel de mândri. O să-şi considere fata batjocorită.
Lucia Santa făcu un gest violent.
— O să mă duc eu şi o să le spun. Şi noi suntem mândri şi
săraci. O să ne înţelegem unii cu alţii. Acum, însă, unde sunt
însurăţeii?
Bătrâna se ridică, gemând când oasele îi pocniră. Se duse
— 158 —
în pragul uşii şi strigă în josul scării:
— Lorenzo, Louisa, veniţi sus!
În timp ce aşteptau ca mirii să urce scările, cele trei femei
se gândiră la semnificaţia acestei schimbări de situaţie. Lucia
Santa îşi dădu brusc seama că pierderea veniturilor aduse de
fiul ei aveau să însemne o lovitură serioasă pentru familie.
Până ce-avea să apară copiii, însă, Lorenzo putea fi constrâns
să dea ceva fraţilor şi surorilor sale rămaşi fără tată. Era
hotărâtă s-o facă. Apoi, apartamentul de la etajul doi avea să
fie vacant în curând; mirii se puteau muta în el, aşa că ea îşi
va putea supraveghea nora, îi va putea ajuta cu necazurile de
început ale menajului şi cu copiii ce vor veni – căci n-avea
niciun dubiu că avea să fie în curând bunică. În plus, mai
era şi extrem de curioasă să vadă cum arăta cea pe care o
alesese feciorul ei cel chipeş, cea care reuşise să-i pună frâu
la căpăstru.
Şi Octavia se gândi la bani. Ce ticălos fusese Larry, să-şi
abandoneze familia tocmai când era mai mare nevoie de banii
lui. Dintr-odată fu convinsă că ăsta era, de fapt, adevăratul
motiv al căsătoriei lui. Probabil că lui i se păruse că maică-sa
conducea cu o mână prea forte şi că îi lua o parte prea mare
din bani, restrângându-i libertatea, aşa că alesese această
cale ca să se scuture de jug. Pe lângă asta, văzând că familia
are necazuri, era posibil ca Larry să se fi simţit prins în
cursă. Octavia se pregăti să-l întâmpine ca pe un trădător,
iar pe uşuratica cu care se însurase s-o pună la punct şi să-i
arate care-i era locul în noua ei familie.
Zia Louche aşteptă, fără să se gândească la ceva anume.
Fără a fi răutăcioasă, era încântată să fie martoră la comedia
ce avea să urmeze.
Primul deasupra scărilor răsări capul frumos al lui Larry.
Fata era aproape invizibilă în spatele lui. Pe buzele lui Larry
adăsta un fermecător zâmbet stânjenit; obişnuita lui
încredere în sine era ascunsă de un aer străin, de sfiiciune.
Lucia Santa îl aşteptă cu un zâmbet de bun-venit, impregnat,
însă, de un dispreţ iertător.
Larry rosti iute:
— Mamă, soră-mi-o, vreau să-mi cunoaşteţi nevasta.
— 159 —
 O trase pe fată din spatele lui.
— Lou, ea e mama mea şi ea e Octavia, soră-mea.
Lucia Santa o îmbrăţişă pe tânără şi o forţă să se aşeze. La
vederea chipului frumos al fetei, palid şi subţire, cu ochi
căprui imenşi, a siluetei ei incomplet dezvoltate, Octaviei i se
făcu milă de biata fiinţă. Era doar o copilă. N-avea să fie
niciodată în stare să-l strunească pe Larry şi habar n-avea de
viaţa pe care avea s-o ducă. Uitându-se la fratele ei, la corpul
lui puternic, la părul lui negru, ştiind cât de puternică era
mândria lui de sine, simţi milă şi pentru el. Asta avea să fie
sfârşitul visurilor lui; viaţa lui se sfârşise. Şi-l aminti călărind
pe Tenth Avenue pe calul său negru, din ale cărui copite
ţâşneau scântei când atingea caldarâmul sau şinele de oţel;
cum mai vorbea el despre sine, de parcă şi-ar fi putut făuri
singur cine ştie ce destin grandios. Înţelese în acea clipă că
bunătatea lui – sculatul lui devreme ca s-o ajute pe maică-sa,
părăsirea şcolii, neantrenarea minţii pentru bătălia vieţii – îl
lăsase fără arme în faţa sorţii. Acum va avea copiii lui, anii
vor trece în zbor la fel de lin precum trecea el pe cal pe sub
pod, şi se va trezi cu păr alb pe la tâmple. Şi, aşa cum fusese
Larry dintotdeauna, probabil că va fi şi atunci acelaşi visător.
Îl iubise pe vremuri, când erau copii amândoi, şi acum mila o
făcu să se arate amabilă faţă de nevasta lui puştoaică. Îl
sărută pe Larry pe obraz şi îşi îmbrăţişă cumnata, simţind
corpul tinerei soţii ţeapăn de spaimă.
Se aşezară toţi la o petrecere de nuntă cu cafea şi brioşe
uscate şi discutară ca tânărul cuplu să doarmă acolo până la
eliberarea apartamentului de la etajul doi. Larry se animă şi
începu să discute cu însufleţire; totul avea să meargă bine.
Se simţea în largul lui. Brusc, însă, Louisa îşi îngropă faţa în
mâini şi se porni să plângă, zicând printre sughiţuri:
— Trebuie să mă duc acasă şi s-o anunţ pe mama.
Lucia Santa se ridică şi o linişti:
— Mergem cu toţii. Va trebui, oricum, să ne cunoaştem
reciproc acum, că suntem rude.
Larry interveni ezitant:
— Hei, mamă, dar eu trebuie să intru în tura de noapte.
Du-te tu cu Lou, şi o să trec şi eu pe acolo mâine.
— 160 —
 Tânăra mireasă se uită la el cu surprindere şi cu teamă.
Octavia izbucni mânioasă:
— La dracu’ cu tura ta de noapte, Larry! Noaptea nunţii e o
scuză excelentă ca să-ţi iei o zi liberă de la lucru. Te duci cu
mama şi cu Louisa acasă la ea şi ai grijă de nevastă-ta.
Louisa o privi cu ochi mari, ca şi cum ar fi comis o
blasfemie. Larry râse şi zise:
— Hei, surioară, las-o mai moale. Vrei să merg cu tine,
Lou?
Fata dădu, afirmativ, din cap. Larry îi puse, protector,
mâna pe spatele ei şi rosti:
— Atunci o să merg.
Fata îi răspunse:
— Mersi, Larry.
Octavia izbucni în râs. Fu surprinsă de privirea
ameninţătoare pe care i-o aruncă maică-sa şi surprinsă de
faptul că maică-sa nu-l forţase pe Larry să facă ceea ce era
corect. Imediat, însă, Lucia Santa i se adresă cu curtoazie
fiului ei.
— Şi eu cred c-ar fi mai bine dacă ai veni cu noi, Lorenzo.
În acea clipă, Octavia pricepu că maică-sa acceptase să
joace un nou rol; nu se mai considera stăpână pe acest copil
al ei, şi şi-l scosese deja cumva din inimă – nu cu ură sau
răutate sau lipsă de iubire, ci ca pe o povară de care scăpase,
dându-i astfel mai multă tărie pentru alte pove ri. După ce
plecară cu toţii, Octavia rămase atât de deziluzionată, încât
se apucă să calce toate rufele spălate, fără a mai redeschide
cartea.

De obicei, viaţa e plină de surprize pentru copiii mici. Ca

atare, Gino nu fu defel surprins a doua zi, de dimineaţă, să
vadă părul lung şi negru al unei fete în patul fratelui său
Larry. Stând îmbrăcat cu lenjeria lui de iarnă, Gino îi studie.
Larry arăta altfel ca de obicei şi nici fata nu arăta prea bine.
Cele două chipuri palide, albe ca varul datorită somnului în
locuinţa răcoroasă, lipsite de apărare în inconştienţa
profundă în care se aflau, aveau trăsăturile pure ale morţii.
Amândouă erau înconjurate de câte o coroană de păr negru
— 161 —
ca pana corbului, împrăştiat în dezordine pe pernă. Cele
două coame se împreunau strâns formând o singură masă de
mătase neagră. În acea clipă Larry se agită în somn; trupul îi
reveni la viaţă, şi sângele începu să-i coloreze obrajii. Cele
două sprâncene stufoase se mişcară, pleoapele i se
deschiseră şi ochii negri aruncară săgeţi. Larry îşi îndepărtă
capul de cel al fetei, astfel că cele două podoabe capilare se
separară. Îl văzu pe Gino uitându-se la ei şi zâmbi.
În bucătărie, Vinnie se ospătase deja cu smântâna de
deasupra sticlei de lapte, premiul rezervat celui care se scula
primul de dimineaţă. Gino încercă să deschidă o altă sticlă
de lapte, dar maică-sa îi arse una peste mână cu latul
cuţitului.
Când Gino se întoarse către dormitorul lui ca să se
îmbrace, îl găsi pe Larry stând pe spate, cu capul sprijinit de
spătarul patului, fumând o ţigară, şi pe fata de lângă el
dormind cu faţa către perete, cu spatele ei mic întors ca o
pavăză împotriva lumii. I se vedea dunga chilotului alb,
încadrând oasele şoldului ce se iveau ca nişte protuberanţe
de sub piele. Văzându-l pe Gino că se uită la proaspăta lui
soţie, Larry se întinse şi trase pătura pe corpul ei,
descoperindu-şi, prin acest gest propriul piept păros.

Gino n-avea să uite niciodată acel an. Se întâmplară o

mulţime de evenimente, începând cu căsătoria lui Larry.
Venind într-o zi de la şcoală, îl zări pe Joey Bianco stând
pe platforma fabricii lui Runkel, cu toate cărţile de şcoală
împrăştiate în faţa lui pe trotuar. Spre uimirea lui Gino, Joey
plângea. Sub lacrimi, însă, i se zărea chipul schimonosit de
ură. Gino se apropie prudent şi întrebă:
— Ce e, Joey? S-a întâmplat ceva cu taică-tău sau cu
maică-ta?
Joey clătină din cap continuând să plângă. Gino se aşeză
lângă el înghesuindu-se pe platformă.
— Vrei să joci şapte-şi-jumate? încercă Gino să-l tenteze pe
Joey. Am şaisprezece cenţi la mine.
— N-am bani să joc, îl repezi Joey, după care începu să se
tânguiască cu voce tare: Mi-am pierdut toţi banii. Tata mi-a
— 162 —
spus să-i pun în bancă şi acum banca mi i-a pierdut pe toţi.
Ticăloşii dracului! Iar lui taică-meu nici nu-i pasă; râde de
mine. Toţi mi-au spus că o să pot să am banii mei când voi fi
mare, şi acum mi i-au furat şi râd cu toţii de mine.
Plângea şi înjura cu inima frântă de durere.
Gino era cutremurat. Mai mult decât oricine altcineva el
ştia ce lovitură cumplită era aceasta. De câte ori nu
cumpărase Gino îngheţată de lămâie şi-l lăsase şi pe Joey să
sugă din ea fiindcă Joey vroia să economisească cei doi
cenţi? De câte ori nu rămăsese Joey acasă duminica după-
amiaza ca să economisească banii de film şi să-i pună în
bancă? De câte ori nu întorsese Joey spatele vânzătorului de
hot dogs şi căruţului său pe trei roţi acoperit de umbrela cu
dungi portocalii, strângând o monedă de cinci cenţi în pumn,
în timp ce Gino muşca din cornul moale şi lung şi din
cârnatul roşu şi zemos împănat cu felii albe şi grase de varză
şi pete de muştar galben, având toate o savoare de
nedescris? Gino resimţea pierderea suferită de prietenul lui
ca şi cum ar fi fost a lui proprie. De fapt, într-un fel, banii
pierduţi fuseseră ai lui. Deşi ceilalţi copii râdeau de Joey,
Gino îi respectase întotdeauna dorinţa şi-i dăduse de fiecare
dată cel puţin o înghiţitură de hot dogs, de pizza, sau de
îngheţată de lămâie ca să-l ajute să reziste tentaţiei. Chiar şi
de Paşte, când toată lumea cumpăra ouă de zahăr albe şi roz
contra unei centime, chiar şi atunci Joey se abţinea, deşi
Paştele venea doar o dată pe an. Gino era mândru că
prietenul lui era cel mai bogat puşti, dacă nu din Chelsea,
atunci cu siguranţă de pe Tenth Avenue. Ca atare, întrebă
încet şi cu teamă:
— Cât ai pierdut, Joey?
Cu un calm năucitor, ca lovit de dambla, Joey răspunse:
— Două sute treisprezece dolari.
Cei doi băieţi se uitară şocaţi unul la celălalt. Gino nu
visase niciodată că suma ar fi putut fi atât de mare. La
rândul lui, Joey îşi dădu pentru prima dată seama de
dimensiunea tragediei sale.
— Oh, Iisuse! exclamă el.
Gino rosti:
— 163 —
 — Hai, Joey, ridică-ţi cărţile. Hai acasă, Joey.
Joey sări de pe platformă şi izbi sălbatec în cărţile de pe
trotuar, până ce acestea se împrăştiară în rigolă. Se apucă să
urle:
— Futu-le muma-n cur de cărţi! Futu-i şcoala mă-sii! Am
să mă răzbun pe toţi. Nu mă mai întorc acasă!
Alergă către Ninth Avenue şi dispăru în umbra cenuşie
aruncată de pasajul suprateran.
Gino culese cărţile de jos. Erau rupte, murdare şi pătate
de bălegar. Le şterse de pantalonii lui şi se îndreptă spre
Tenth Avenue şi către casa lui Joey, aflată la numărul 356.
Familia Bianco locuia la etajul trei. După ce Gino ciocăni,
auzi o femeie plângând şi vru s-o ia la fugă pe scări, dar uşa
se deschise prea rapid. Îmbrăcată în negru, micuţa mamă a
lui Joey îi făcu semn să între. Gino fu surprins să-l vadă pe
tatăl lui Joey, ajuns deja acasă şi stând la masa din
bucătărie. Era un omuleţ scund cu nişte mustăţi enorme,
care purta întotdeauna pe stradă o pălărie de fetru gri şi
care, din cine ştie ce motiv o purta şi acum la masă. În faţa
lui se afla o butelcă cu vin rubiniu şi un pahar pe jumătate
plin.
— Am adus cărţile lui Joey acasă, zise Gino. O să vină şi el
după ce termină să-şi ajute profesorul.
Puse cărţile pe masă. Omuleţul îşi ridică privirea şi rosti
cu amabilitate tipică de om beat:
— Buono Giovanneto, bun băiat. Eşti fiul Luciei Santa şi
prietenul lui Joey. Tu n-asculţi niciodată de nimeni, nu?
Mergi pe drumul tău. Foarte bine. Foarte bine. Bea un pahar
de vin cu mine şi mulţumeşte Domnului că n-ai tată.
— Eu nu beau, Zi’Pasquale, răspunse Gino. Oricum,
mersi.
Îi părea rău că domnul Bianco resimţea atât de acut
pierderea suferită de fiul său. Doamna Bianco se aşeză la
masă urmărindu-şi soţul.
— Bea, bea, o invită Zi’Pasquale Bianco.
Femeia scoase un pahar mic şi bărbatul i-l umplu.
— Pentru America, toastă el, pentru preşedinţii americani
ai băncilor, dar-ar Domnul să apuce ziua în care să n-aibă ce
— 164 —
să pună pe masă.
— Încet, încet, căută doamna Bianco să-l tempereze.
Nu trecuse multă vreme de când Gino îl prinsese pe
zi’Pasquale în perioada lui de glorie şi triumf.
Acest omuleţ, scund dar vânos, muncea din greu în depou
la şinele de oţel ce dădeau în Tenth Avenue. Adeseori ieşea de
acolo obosit, prăfuit şi murdar, cu sudoarea şiroindu-i pe
faţă. Pălăria de fetru, de un gri murdar pătat cu negru îl
apăra de razele periculoase ale soarelui. Când se -ntorcea de
la lucru pe treptele întunecate ale scărilor, sufertaşul gol
atârnat la brâu, în partea dreaptă a corpului, răsuna în toată
casa.
Ajuns în apartament, îşi scotea hainele, dădea drumul la
apă caldă, lua săpunul şi i-l dădea Ziei Bianco, care-i curăţa
spatele larg cu o pânză umedă. După asta îşi punea o
cămaşă curată, albastră, lua butelca de vin de sub chiuvetă
şi-şi turna iute în pahar şi apoi se aşeza la masă.
Mai întâi Zi’Pasquale îi privea pe toţi în ochi, de-a dreptul
acuzator, chiar şi pe Gino, apoi scutura uşor din cap ca să
arate că nu învinovăţea pe nimeni pentru necazurile lui.
După aceea lua o înghiţitură de vin din pahar. Încet, cu
precauţie, şira spinării i se îndrepta ca şi cum vinul i-ar fi
redat puterea. După asta soţia lui se apleca peste el şi aşeza
în faţă o farfurie adâncă cu supă de fasole şi paste aromate
cu usturoi. Zi’Pasquale apuca lingura ca pe o lopată, o înfigea
în lichid şi, în câteva secunde, muntele de fasole şi paste
dispărea în spatele acelor mustăţi enorme. Obiceiul lui era ca
după trei astfel de înghiţituri să-şi lase jos lingura şi să taie o
felie mare de pâine.
Continua aşa, cu lingura într-o mână şi cu pâinea în
cealaltă, hrănindu-şi trupul cu viaţă şi energie. Cu fiecare
înghiţitură devenea vizibil mai puternic. Creştea mai înalt pe
scaun, ridicându-se deasupra tuturor. Pielea feţei îi devenea
roz şi i se zăreau dinţii albi şi puţin din buzele roşii când
mustaţa i se înmuia de sos. Pâinea bine prăjită îi crănţănea
între dinţi, iar lingura mare de metal trasa curbe prin aer ca
o spadă peste capetele lor. După aceea îşi bea paharul cu
vin. Imediat, în aer începea să plutească un miros de
— 165 —
struguri şi fasole.
În cele din urmă Zi’Pasquale lua un cuţit de la nevastă-sa
şi tăia o halcă zdravănă de caşcaval dintr-o roată.
O ridica şi o ţinea la lumină, astfel ca toţi să fie ademeniţi
de aroma ei. Cu cealaltă mână culegea restul feliei de pâine
de pe masă, apoi, senin, puternic, cu o forţă aproape sfântă,
le zâmbea tuturor şi întreba în italiana lui aspră din sud:
— Cine-i mai bun ca mine?
Nevastă-sa scotea un „Eh‖ scurt de încuviinţare, ca şi cum
el confirma o credinţă secretă a ei, pe care el însuşi o nega.
Cei doi băieţi, însă, se holbau la el, gânditori, încercând să
înţeleagă.
Vedeau totul cu ochii lor. A cui hrană avea gustul mai
dulce şi al cui vin întărea sângele? Ale cui oase şi nervi se
relaxau într-o astfel de binemeritată odihnă? Zi’Pasquale
grohăia de plăcere în timp ce durerea oboselii îl părăsea. Se
ridica niţel să râgâie, apoi ofta de uşurare. În astfel de
momente cine în lume ar fi putut fi mai fericit?
În seara asta, Gino încercă să zică ceva liniştitor:
— E-n regulă, Zi’Pasquale. Joey se poate pune din nou pe
economisit. O să-l ajut să vândă cărbune din depou şi vara
viitoare o să vindem gheaţă. N-o să fie nevoie de mult timp.
Mustăţile mari începură să tremure şi chipul bărbatului se
strâmbă de râs:
— Fiul meu şi banii lui. Ah, figlio mio, dacă asta ar fi fost
totul… Ştii tu ce-am pierdut eu, ştie fiul meu ce-am pierdut
eu? Cinci mii de dolari. Douăzeci de ani de sculat cu noaptea
în cap, de muncă în frig amarnic sau în căldura asta
americană cumplită. Insultat de şef, cu numele meu
schimbat, un nume care există de o mie de ani în Italia,
numele de Baccalona – aici vocea lui tună – din oraşul
Salerno, Italia. Am renunţat la tot. Şi fiul meu plânge pe
străzi…
Bău un alt pahar cu vin.
— Cinci mii de dolari, douăzeci de ani din viaţa mea. Mă
dor oasele numai gândindu-mă la sudoarea cu care am
câştigat aceşti bani. Blestemat să fie raiul şi Iisus Cristos!
Mi-au furat banii fără nicio armă, fără un cuţit, ziua-n
— 166 —
amiaza mare. Cum e posibil?
Femeia interveni.
— Pasquale, încetează cu băutul. Mâine trebuie să te duci
la muncă, azi n-ai lucrat. Cu Depresiunea asta mulţi îşi pierd
slujbele. Mănâncă ceva şi du-te la culcare. Hai!
Zi’Pasquale rosti blând:
— Nu-ţi face griji, femeie, mâine o să mă duc la lucru. Nu
ai teamă. Nu m-am dus la lucru şi când a murit fetiţa
noastră? Ei? Nu m-am dus la lucru în timp ce tu năşteai?
Când ţi-era rău şi copiii erau bolnavi? O să mă duc la lucru,
n-ai grijă. Uită-te la tine, biată femeie, care nu dădeai drumul
la lumină până ce nu era prea întuneric ca să mai poţi vedea,
numai ca să economiseşti un ban! Sau atunci când mâncai
spanac fără carne şi purtai pulovere în casă ca să nu
consumi cărbuni. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Ah,
femeie, eşti făcută din fier. Ascultă-mă bine, micule Gino, să
te temi de femei.
Zi’Pasquale mai goli un pahar cu vin şi căzu inconştient la
podea fără a scoate o vorbă.
Convinsă că bărbatul n-o mai putea auzi acum, femeia
lăsă lamentările la o parte. Gino o ajută să-l târască pe
domnul Bianco către dormitor, în timp ce ea izbucni în plâns
şi începu să blesteme. O urmări cum îşi dezbracă soţul până
ce din el rămase doar o siluetă jalnică, înghesuită într-o
lenjerie de corp galben-albă, sforăind beată printre mustăţi.
Femeia îl făcu pe Gino să stea la bucătărie cu ea. Se
interesă unde era Joey, după care începu să se vaiete. Bietul
ei soţ, el era speranţa şi salvarea lor, nu trebuia să cedeze în
faţa stihiilor. Se pierduseră nişte bani – era groaznic, desigur,
dar asta nu însemna că se pierduse totul.
America, America, ce fel de vise se făuresc în numele tău?
La ce gânduri neruşinate de fericire dai tu naştere? Doar se
ştie că trebuie plătit un preţ, şi cu toate astea fiecare visează
că fericirea îi poate veni pe tavă, fără a avea ceva serios de
plătit pentru ea. Aici, însă, exista speranţă, pe când în Italia
nu. Aveau s-o ia de la capăt, în fond el n-avea decât patruzeci
şi opt de ani. Mai avea încă forţă pentru douăzeci de ani de
muncă. Fiecare corp uman e o mină de aur. Din minereul
— 167 —
numit muncă se fabricau munţi de hrană, adăposturi
împotriva frigului, petreceri de nuntă şi coroane de
înmormântare ce se atârnau de uşa locuinţei. Corpul acela
jalnic îmbrăcat în lenjeria de iarnă putea încă produce
comori. Cu simţul practic al femeii, doamna Bianco era mai
îngrijorată de soţul ei decât de banii pe care îi pierduseră.
După o bucată bună de vreme, Gino reuşi să evadeze.
Ajunse târziu acasă; toată lumea se găsea deja la masă. Ce
bine era să intri în acea bucătărie caldă, care mirosea a
usturoi, ulei de măsline şi sos de roşii spumegând ca un vin
rubiniu şi fierbinte pe foc.
Îşi umplură cu toţii farfuriile cu spaghetti din castronul
mare aflat în centrul mesei. Pentru pastele de joi nu existau
bucăţi de carne, ci numai o halcă de ceafă de vită, atât de
fragedă de la fiertul în sos, încât puteai rupe bucăţele din ea
cu furculiţa. În timp ce mâncau, la masă sosiră şi Larry cu
nevastă-sa.
Erau toţi bucuroşi să-l vadă pe Larry, mai ales băieţii. El
aducea întotdeauna veselie, cu glume şi istorii despre calea
ferată, ştia toate bârfele despre familiile de pe bulevarde.
Octavia şi Lucia Santa erau întotdeauna bine dispuse când el
era de faţă şi nu-i mai dădăceau pe copii.
Gino observă că Louisa se îngrăşa la trup, în timp ce capul
i se făcea mai mic.
— Mda, rosti Larry, brutarul a pierdut zece mii de dolari la
bursă şi alţi bani la bancă, dar el nu trebuie să-şi facă griji
cu magazinul lui. O groază de oameni de pe bulevard au
pierdut bani. Slavă Domnului că eşti săracă, mamă.
Octavia şi maică-sa îşi zâmbiră una alteia. Banii erau un
secret pentru toţi şi erau depozitaţi în carnete de poştă. Lucia
Santa îi spuse Louisei:
— Mănâncă mai mult, trebuie să ai putere.
Luă o bucată mare de vită din farfuria lui Larry şi o puse
pe cea a Louisei. Îi zise lui Larry:
— Tu, animale, eşti destul de puternic. Mănâncă doar
spaghetti, de carne are nevoie nevastă-ta.
Pe chipul tinerei apăru o ciudată expresie de plăcere. De
obicei era foarte tăcută, vorbea arareori. Acum, însă, rosti cu
— 168 —
timiditate:
— Mulţumesc, mamă.
Gino şi Vincent se uitară unul la altul; ceva li se părea
amândurora a nu fi fost în ordine. Îşi cunoşteau mama pe
dinafară. Nu fusese sinceră. Nu-i plăcea de fată, iar aceasta
fusese prea evazivă cu mulţumirile ei.
Larry le zâmbi băieţilor şi le făcu cu ochiul. Luă o lingură
de sos şi exclamă uimit:
— Ia uitaţi-vă la gândacii de pe zid!
Era vechea poantă pe care le-o făcea sâmbăta noaptea,
când vroia să le fure cartofii din farfurii. Vinnie şi Gino
refuzară să-şi întoarcă capetele, dar Louisa privi iute în jurul
ei. În acea clipă, Larry îi fură bucata de carne din farfurie,
luă o muşcătură, apoi i-o puse la loc. Copiii râseră, dar
Louisa, dându-şi seama că i se făcuse o farsă, izbucni în
lacrimi. Fură cu toţii şocaţi.
Larry încercă să o liniştească:
— Ei, hai, asta-i o veche glumă de-a familiei. Glumeam
doar.
Lucia Santa şi Octavia scoaseră exclamaţii de compătimire,
după care Octavia zise:
— Las-o în pace, Larry, când o vezi aşa.
Lucia Santa se băgă şi ea:
— Louisa, animalul ăsta de soţ al tău face glume nesărate.
Data viitoare aruncă-i cu sos fierbinte în ochi!
Louisa, însă, se ridică de la masă şi fugi pe scări către
apartamentul ei de la etajul doi.
— Du-te după ea, Lorenzo, şi du-i ceva să mănânce, rosti
Lucia Santa.
Larry îşi încrucişă braţele pe piept.
— O s-o fac pe naiba.
Începu să-şi mănânce din nou macaroanele. Nimeni nu
mai scoase o vorbă. Într-un târziu, Gino zise:
— Joey Bianco a pierdut două sute şi treisprezece dolari la
bancă, iar taică-său a pierdut cinci mii de dolari.
Zări pe faţa macă-sii un rânjet sinistru de triumf. Era
aceeaşi expresie ca atunci când aflase că brutarul pierduse
bani. Când, însă, Gino povesti cum se îmbătase Zi’Pasquale,
— 169 —
expresia maică-sii se schimbă şi Lucia Santa oftă din
rărunchi:
— Nici măcar oamenii inteligenţi nu mai au nicio siguranţă
în lumea asta.
Ea şi Octavia schimbară o nouă privire satisfăcută. Fusese
un noroc chior că-şi băgaseră banii în economii poştale.
Când deschiseseră contul, fuseseră prea timide ca să intre pe
sub arcada de marmură, străjuită de stâlpi albi, ai une i
bănci, cu mica sumă de bani pe care o aveau.
Cu o tristeţe neutră, ca şi cum triumful ei răutăcios ar fi
făcut-o să se simtă vinovată, Lucia Santa zise:
— Bietul om, a iubit atât de mult banii încât s-a căsătorit
cu o săracă din dragoste. Au fost fericiţi. Un mariaj perfect.
Numai că nimic nu merge la infinit, oricât ai încerca.
Nimeni nu-i dădu atenţie Luciei Santa. O ştiau prea bine.
Când vorbea sau gândea, avea o viziune pesimistă asupra
vieţii. Cu toate astea, trăia ca şi cum ar fi crezut în şansă. Se
scula dimineaţa bine dispusă şi se apuca să taie pâinea
ştiind că aceasta va fi dulce. Speranţa ei conta în energia
fizică, suplimentată de iubirea pentru copiii ei şi de
necesitatea de a lupta pentru ei. Credeau cu toţii că ei nu i-
ar putea fi niciodată frică. Ca atare, cuvintele ei nu însemnau
mare lucru, erau mai mult o superstiţie. Mâncară liniştiţi.
După ce terminară, Larry se sprijini de spătar şi îşi aprinse o
ţigară, iar Octavia şi maică-sa se apucară să discute cu el,
povestind istorii despre escapadele lui ca tânăr. Vincent luă
farfuria cu spaghetti a Louisei şi puse bucata de carne în
sosul fierbinte, după care acoperi totul cu o altă farfurie.
Lucia Santa îi zise:
— Du-i ceva să mănânce cumnatei tale. Vincent coborî
scările cu cele două farfurii şi cu o sticlă pe jumătate plină de
limonadă. După câteva minute se întoarse cu mâinile goale şi
se aşeză la masă.
Larry se uită o clipă la el şi întrebă:
— Se simte bine?
Văzând că Vinnie încuviinţează din cap, Larry continuă cu
istoria pe care tocmai o povestea.

— 170 —
 CAPITOLUL 10

Într-o duminică după-amiază de martie, Octavia Angeluzzi

stătea în bucătărie, privind în jos către curtea din spate a
imobilului. În interiorul cvartalului de blocuri se găsea un
spaţiu mare, împărţit de garduri de lemn în mai multe curţi,
separate între ele.
Octavia se uită înspre grădinile de piatră şi beton. Câţiva
paesano lipsiţi de locuinţă lăsaseră în urmă o cutie ce
semăna cu o pălărie imensă în trei colţuri plină cu murdării,
din care răsărea un băţ, ca un os. La picioarele cutiei se
vedeau mici arbuşti, ca nişte degete, pe care se zăreau câteva
frunze galbene, moarte. În altă parte, din patul de ciment
răsărea un ghiveci de plante gol. Deasupra lor, umplând
aerul şi încrucişându-se atât de strâns încât nici măcar o
vrăjitoare n-ar fi putut trece printre ele, se aflau nenumărate
frânghii albe de rufe, întinzându-se de la ferestre până la
nişte stâlpi înalţi de lemn. Octavia se simţea cumplit de
obosită. Se gândea că de vină erau frigul, iarna lungă fără
soare şi orele îndelungate de muncă. Odată cu Depresiunea,
banii se împuţinaseră. Acum trebuia să lucreze mai multe
ore pentru o plată mai slabă. Noaptea, ea şi maică-sa coseau
nasturi pe cartoane acasă, iar uneori le ajutau şi copiii mai
mici. Din nefericire, însă, băieţii strâmbau din nas la
recompensa săracă a muncii, un penny pe carton, şi nu se
înghesuiau la muncă. Ca să-i stimuleze, trebuia să îşi bată
joc de ei. Copiii îşi puteau permite să fie independenţi.
Simţea o durere permanentă în piept, în ochi şi la cap.
Adeseori o cuprindea o fierbinţeală în tot corpul. În plus, în
minte îi răsuna mereu un refren: ce aveau ele să se facă
odată cu dispariţia banilor lui Larry şi cu patru copii de
crescut pe cap? În ultima vreme trebuia să se ducă în fiecare
săptămână la poştă şi să apeleze la banii din economii. Visul
lor se spulberase: alunecaseră înapoi la traiul din economii,
anulând perspectiva cumpărării unei case.
Privind în jos la peisajul dezolant, ea avea o stranie
— 171 —
aparentă de viu datorită unei pisici ce se plimba pe marginea
unui gard, Octavia se gândi la Gino şi la Sal, doi băieţi care
creşteau ca să ajungă nişte amărâţi de muncitori, mocofani,
înjurând permanent, trăind în ghetto-uri, hrănindu-şi copiii
din sacul sărăciei. O străbătu un fior de nelinişte, urmat de o
senzaţie de rău şi frică. Avea să-i vadă gudurându-se şi
făcând sluj ca să capete de pomană, aşa cum făcuseră,
înaintea lor, părinţii lor. Cei săraci imploră să rămână în
viaţă.
Şi cu Vinnie ce-avea să se întâmple? Cu surprindere,
Octavia îşi dădu seama că ea îi făurise deja viitorul. Va trebui
să se ducă din timp la muncă, ca să-şi ajute fraţii şi surorile.
Nu exista altă cale.
Oh, ticălosul ăla de Larry! Să părăsească familia când
aceasta avea cel mai mult nevoie de ajutor. Şi mai avea şi
tupeul să urce la etajul doi ca să mănânce. Bărbaţii, însă,
erau nişte mizerabili. Octavia avu viziunea bruscă a unui
bărbat – păros, ca o gorilă, gol, cu un penis enorm aflat în
erecţie. Obrajii i se îmbujorară şi simţi că i se face rău. Se
duse la bucătărie şi se aşeză la masă. Simţi o durere
sufocantă în piept şi pricepu cu groază că era bolnavă.
Cel care sosi primul, şi o găsi pe Octavia aplecată peste
masă, fu Gino. Soră-sa plângea de frică şi durere şi scuipa
picături de sânge pe faţa de masă alb-albastră. Octavia şopti:
— Du-te şi adu-o pe mama de la Zia Louche.
Gino fu atât de înfricoşat, încât se răsuci, fără o vorbă, pe
călcâie şi se topi.
Când cei doi se întoarseră, Octavia îşi revenise şi stătea
dreaptă pe scaun. Nu curăţase faţa de masă. Vroise s-o facă,
ca să nu-şi alarmeze mama, dar nevoia de compătimire şi o
frică de a nu fi socotită laşă în bătălia pentru supravieţuire a
familiei, o făcuseră să lase totul neatins.
Lucia Santa se năpusti în cameră. Văzu imediat chipul fie-
sii, pe care se citea nenorocirea, răul şi vina, apoi zări petele
de sânge. Îşi ridică mâinile în aer şi ţipă:
— Oh, Doamne Dumnezeule.
Izbucni în lacrimi. Scena o irită pe Octavia şi îl făcu pe
Gino să murmure:
— 172 —
 — Pentru numele lui Iisus!
Scena dură, însă, numai o clipă. Lucia Santa îşi recăpătă
imediat controlul de sine, o luă pe Octavia de mână şi o
conduse spre dormitor. Îi strigă peste umăr lui Gino:
— Fugi. Repede. Du-te la doctorul Barbato.
Încântat de eveniment şi de importanţa propriei persoane,
Gino parcurse în zbor cele patru rânduri de trepte.
După ce o aşeză pe Octavia în pat, Lucia Santa luă o
sticluţă cu lichid de frecţie şi se apucă să vegheze asupra fie-
sii. Turnă frecţia în palma făcută căuş, şi frecă fruntea
încinsă şi faţa Octaviei. Îşi reveniseră amândouă acum, dar
Octavia observă din nou o expresie de cumplită nelinişte pe
chipul maică-sii, acea privire ce părea că exclude universul.
Încercă să facă o glumă.
— Nu-ţi face griji, mamă, rosti ea. N-o să păţesc nimic. Cel
puţin n-am niciun copil din flori. Sunt încă bună fiică
italiană.
În astfel de momente, însă, Lucia Santa era lipsită de
simţul umorului. Viaţa o învăţase să trateze cu respect
încercările sorţii.
Stătu lângă patul fiicei ei ca un mic Budha îmbrăcat în
negru. Aşteptând doctorul, mintea ei încercă să descifreze
semnificaţiile bolii şi ce probleme avea aceasta să nască. Se
simţi copleşită de dezastru – soţul ei era internat, fiul ei se
însurase de timpuriu, Depresiunea adusese şomajul, iar
acum fiica i se îmbolnăvise. Stătu acolo, adunându-şi
curajul. Acum nu se mai putea pune problema unui ghinion
personal. Acum întreaga familie era în pericol, se atentase la
însăşi esenţa ei. Nu mai era o problemă a unor eşecuri
izolate; acum era vorba de pericolul de distrugere, de
scufundare în cele mai negre adâncuri ale existenţei.
Doctorul Barbato urcă scările în urma lui Gino şi traversă
apartamentul către camera în care se odihnea Octavia. Ca
întotdeauna, era elegant îmbrăcat şi îşi tunsese mustaţa.
Avea bilete pentru un spectacol de operă la Brooklyn
Academy of Music şi se grăbea. Fusese cât p-aci să nu vină şi
să-i spună băiatului să anunţe spitalul Bellevue.
Când văzu fata şi auzi ce i se întâmplase, ştiu că venise de
— 173 —
pomană. Octavia trebuia să meargă la spital. Se aşeză însă
lângă pat, observând că fata era stânjenită de faptul că o
examina un bărbat atât de tânăr, şi că era conştientă de
prezenţa maică-sii care-l ţinea sub supraveghere. Îşi zise în
minte, cu dezgust: „Italiencele astea cred că bărbaţii sunt în
stare să găurească o femeie chiar şi pe patul ei de moarte‖.
Cu voce tare, însă, se forţă să zică:
— Şi acum, Signora, va trebui să vă examinez fata.
Spuneţi-i băiatului să plece.
Se pregăti să tragă cearşaful.
Lucia Santa se-ntoarse şi văzu că Gino avea ochii măriţi de
curiozitate. Îi trase o palmă şi îl repezi:
— Dispari! Îţi dau şi eu odată voie să o faci.
Bietul Gino, care se aşteptase la mulţumiri pentru modul
în care se comportase, se întoarse în bucătărie murmurând
înjurături.
Doctorul Barbato îşi puse stetoscopul pe pieptul Octaviei şi
îşi ridică profesional, privirea în sus, trăgând însă cu coada
ochiului la corpul fetei. Observă cu surprindere că era foarte
slabă. Pieptul bogat şi şoldurile pline şi rotunde decepţionau.
Octavia pierduse multe kilograme. Faţa ei rotundă nu arăta
această pierdere căci, deşi era puţin trasă, nu părea o faţă de
om stors de puteri. Ochii ei, mari, umezi şi căprui îl
urmăreau cu grijă şi frică. Mintea doctorului înregistră, de
asemenea, fără dorinţă, însă, cât de copt era acest trup
pentru dragoste. Fata semăna cu acele nuduri din picturile
pe care le admirase în Italia, în călătoria făcută după
absolvirea facultăţii. Era genul clasic, făcută să nască copii şi
să-l pună la jug greu pe partenerul de pat. Ar fi fost bine
dacă s-ar fi măritat cât mai repede, indiferent dacă era
bolnavă sau nu.
Doctorul se ridică şi acoperi fata la loc cu cearşaful. Rosti
încet şi liniştitor:
— O să fie bine.
După aceea o îndemnă pe maică-sa să meargă cu el în
dormitorul alăturat.
Fu surprins când o auzi pe Octavia oprindu-l:
— Te rog, doctore, vorbeşte în faţa mea. Oricum, mama îmi
— 174 —
va spune totul. Nu va putea face altceva.
Doctorul învăţase deja că micile ascunzişuri ale profesiunii
sale nu funcţionau la astfel de oameni. Rosti încet:
— Ai pleurezie, nu mare, dar trebuie să te internezi în
spital pentru odihnă şi raze. Chestia cu sângele scuipat e
serioasă. S-ar putea să ai ceva la plămâni.
Vorbele îi amintiră o clipă de spectacolul pe care trebuia
să-l vadă în seara aceasta. Eroina era o muribundă de
T.B.C., dar cânta înnebunitor sub lumina strălucitoare a
reflectoarelor; pierdea doar un amant, pierdea o plăcere;
moartea ei avea să fie tratată de aşa manieră încât avea să
pară frivolă. Rosti, încrezător în sine:
— Nu fiţi alarmate; chiar dacă sunt plămânii, nu poate fi
prea serios. Nu vă faceţi temeri prosteşti. Cel mai rău lucru
care se poate petrece e ca fata să aibă nevoie de câteva luni
de odihnă. Deci, mâine aduceţi-o la Clinica Spitalului
Bellevue. O să-i dau ceva pentru seara asta.
Luă una dintre mostrele pe care i le trimiteau regulat
farmaciile şi i-o dădu mamei.
— Şi-acum fiţi atente: Mâine să fiţi la Bellevue. Aici e frig,
copiii sunt gălăgioşi, iar Octavia are nevoie de odihnă.
Radiografiile sunt importante. Să nu mă dezamăgiţi, Signora.
Pe un ton mai blând, adăugă:
— Nu vă îngrijoraţi.
Doctorul plecă, simţind pe limbă un amestec de dezgust de
sine şi satisfacţie. Ar fi putut câştiga cincisprezece dolari în
loc de nişte amărâţi de doi. Ar fi putut-o trata toată
săptămâna ce avea să vină, să-i facă radiografiile la el în
birou şi toate celelalte. Ştia, însă, cât de săracă era familia.
Mai târziu se înfurie pe el însuşi, simţindu-se frustrat din
cauză că talentele pe care le avea trebuiau oferite atât de
ieftin, că sacrificiile făcute de tatăl lui purtau un rod atât de
amar. Era un om ce deţinea o puternică armă economică, dar
pe care n-o putea folosi în întregime. Ce ghinion că nu se
îmbolnăvise fata brutarului. L-ar fi secat de bani, i-ar fi
smuls şi ultima picătură. Şi ar fi făcut-o cu justificări, fără să
trişeze, cu echitate. Oh, într-o zi avea să-şi deschidă
cabinetul propriu, să se mute într-un cartier unde să lucreze
— 175 —
şi să facă avere cu conştiinţa curată. Doctorul Barbato era
doar un om care nu suporta vederea şi mirosul sărăciei. În
urma actelor lui necugetate de compasiune îl însoţeau
regretele zile întregi. Le privea, cât se poate de serios, ca pe
un viciu şi nu ca pe o virtute.
În bucătărie, Sal şi Vinnie, ajunşi în sfârşit acasă după ce
fuseseră la film, se aşezară tăcuţi la masă şi se apucară să
mănânce pâinea unsă cu oţet şi ulei de măsline. Pe un colţ al
mesei, Gino îşi făcea, îmbufnat, temele. Lucia Santa îi privi
pe toţi cu severitate.
— Gino, rosti ea, du-te şi ia zece cenţi din portofelul meu şi
ţine-i pentru tine. După aceea du-te şi spune-i fratelui tău
Lorenzo să vină sus – subito.
Simţi un fior de dragoste când văzu graba lui de a-i
îndeplini dorinţele şi faptul că banii îl făcuseră să uite atât de
rapid starea morocănoasă în care se afla.
A doua zi, de dimineaţă, Lucia Santa comise un act atât de
monstruos, încât îşi pierdu simpatia întregului Bulevard şi
compasiunea tuturor celor care deplângeau acest nou
ghinion al ei. Gestul îl înfurie atât de tare pe doctorul
Barbato încât acesta înjură în italiană, pentru prima dată de
la intrarea în şcoala medicală. Chiar şi Zia Louche o luă la
rost pe Lucia Santa. Era un act prostesc, imoral, şocant şi
totuşi un gest de iubire. Lucia Santa nu-şi duse fiica la
spitalul Bellevue; în loc de asta, ea îi spuse lui Larry să le
ducă pe amândouă la Spitalul Francez, aflat pe Strada 30,
între Ninth Avenue şi Eighth Avenue. Era un spital curat,
îngrijit şi scump. Surorile de acolo erau politicoase, doctorii
încântători şi călugăriţele îndatoritoare. Nu se stătea să se
aştepte ore întregi internarea pe holuri slab luminate. Fiica
Luciei Santa avea să fie tratată ca o fiinţă umană, sau, cu
alte cuvinte, ca un membru cu drepturi depline al societăţii.
Nimeni nu era mai surprins de acest gest decât însăşi
Lucia Santa. Era un pas de o prostie fantastică ce avea să
secătuiască economiile făcute în ani de zile, într-un moment
în care era o nevoie disperată de acestea. Acasă nu mai
rămânea nimeni care să aducă pâine. Era un act de pură
aroganţă.
— 176 —
 Existau, însă, şi motive. Lucia Santa stătuse trează toată
noaptea care trecuse şi avusese coşmaruri cu ochii deschişi.
Îşi văzuse frumoasa ei fată ţinută prizonieră în turnurile de la
Bellevue, pierdută pe coridoarele infecte, îmbrâncită de către
alţii ca un animal. În plus, avea şi o superstiţie. Soţul ei
intrase în Bellevue şi nu se mai întorsese acasă. Era un loc al
pierzaniei, dacă fata ei intra acolo, avea să moară, după care
carnea avea să-i fie tăiată în bucăţele mici şi pusă în sticluţe.
Aşa se face că în orele timpurii ale dimineţii Lucia Santa se
decisese. Simţise în acea clipă o imensă uşurare că nu-i păsa
de ce avea să creadă lumea – nici de prietene, nici de rude şi
nici de vecini. În bezna din patul ei plânsese, acel cumplit
plânset solitar ce trebuie purtat ca o povară fără a fi văzut de
nimeni, căci nu era un spectacol al durerii, ci o eliberare a
durerii ce ia locul consolării venite de la un prieten sau de la
o fiinţă iubită. Cu acest plânset Lucia Santa încercase să îşi
găsească curaj, căci n-avea pe nimeni pe lume care s-o
încurajeze. Ea trebuia să îndure suferinţa celor care nu-şi
pot arăta nevoia de a fi compătimiţi. Ziua trebuia să arate
bine, iar când se scula din pat trebuia să pară puternică şi
încrezătoare în sine.
După ce copiii fuseseră trimişi la şcoală îşi făcu apariţia
Larry. Împreună o înveliră pe Octavia, care era deja
îmbrăcată bine cu pături. O ajutară să coboare pe scări şi să
se urce în maşina lui Larry. După ce se urcă în maşină,
Lucia Santa îi spuse fiului ei:
— Du-ne la Spitalul Francez.
Octavia începu să protesteze, dar maică-sa ţipă, furioasă:
— Tu să taci! Să nu spui o vorbă!
Formalităţile se încheiară repede. Octavia fu aşezată într-o
rezervă liniştită, curată şi încântătoare, împreună cu o altă
fată tânără. Pe pereţi se aflau tablouri. Pe drumul înapoi
către casă, Larry îi spuse maică-sii, cu gelozia pe care o
simţise întotdeauna faţă de sora lui, că va da cinci dolari pe
săptămână familiei până ce Octavia avea să fie în stare să
muncească din nou. Maică-sa întinse mâna şi-l atinse pentru
un moment, apoi zise în italiană:
— Ah, eşti un băiat bun, Lorenzo.
— 177 —
 În vocea ei, însă, Larry recunoscu refuzul: ea nu mai conta
pe el, nu mai avea încredere în el, n-avea niciun pic de
respect pentru el în această perioadă de criză. Dacă, însă, el
ar fi fost în locul Octaviei, n-ar fi avut niciodată o cădere
nervoasă în caz că maică-sa l-ar fi preferat pe el în locul ei.

— 178 —
 CAPITOLUL 11

Ca un general pregătind asaltul de luptă, Lucia Santa

împărţea soarta şi datoriile familiei ei, planifica tactici,
adopta strategii, contabiliza resursele şi măsura loialitatea
aliaţilor ei. Octavia trebuia să stea internată la o casă de
odihnă şase luni. Era posibil să nu poată munci timp de un
an. Un an întreg de venituri pierdute.
Lorenzo dădea cinci dolari pe săptămână, uneori chiar mai
mult cu doi sau trei dolari. Vincenzo avea să lucreze în
brutărie – alţi cinci dolari pe săptămână şi pâine gratuită.
Gino era lipsit de valoare. Sal şi Aileen erau prea mici.
În plus, nevasta lui Lorenzo era gravidă, ceea ce însemna o
problemă suplimentară. Poate că era mai bine să nu conteze
nici pe banii de la Lorenzo.
— Nu. Trebuia să gândească altfel. Vincenzo mai avea trei
ani până la terminarea liceului. Era necesar să-l şi absolve?
Gino avea capul tare, trebuia îmblânzit, trebuia să înceapă
să ajute. Se dovedea prea înţelegătoare cu el.
Lucia Santa îşi dădu seama, acum mai mult ca oricând,
cât de importantă era Octavia pentru familie şi în alte
privinţe în afara banilor. Octavia era cea care îi determina pe
copii să ia note bune la şcoală şi care îi ducea la clinica
dentară fără plată din Hudson Guild. Tot Octavia era cea
care planifica economisirea banilor şi ascunderea lor la
poştă, indiferent de cât de mare ar fi fost nevoie de ei pentru
hrană şi îmbrăcăminte. Octavia era cea care îi insufla tărie,
pe care se sprijinea, care o încuraja în momentele de
slăbiciune.
Iar acum Lucia Santa era din nou singură. Trebuia să dea
din nou nişte bătălii teribile. Fiind, însă, mai bătrână, mai
dură şi mai experimentată, nu mai simţea disperarea şi
groaza pe care le cunoscuse ca tânără văduvă. Era de acum
un veteran hârşit la dezastre şi sufletul nu-i mai era slăbit de
visele prosteşti ale tinereţii. Se lupta acum aşa cum se luptă
cei disperaţi ca să supravieţuiască.
— 179 —
 Lucia Santa ajunse la concluzia la care trebuia să ajungă.
Nu putea face altceva decât să apeleze la asistenţa socială, ca
să supravieţuiască. Drumul până la această hotărâre
implicase multe lucruri.
Printre ele nu se număra conştiinţa sau preocuparea de a
juca cinstit faţă de autorităţi. Lucia Santa se născuse într-o
ţară în care poporul şi statul erau inamici implacabili. Nu,
exista o cauză mai bună.
Ajutorul social era ca sarea pe o rană. Era dureros. Statul
acorda ajutorul cu ura amară a victimei faţă de şantajist. Cel
care primea banii era subiect de hărţuială, insulte şi umilire
profundă. Ziarele erau angajate într-o adevărată campanie de
murdărire şi blamare a ticăloşilor aroganţi care alegeau să
cerşească în loc să moară de foame sau să-şi lase copiii să
moară de foame. Se exprima clar ideea că săracii căutau mila
ca pe o şicanare imensă şi sordidă în care se complăceau.
Culmea era că existau oameni pentru care imaginea era
adevărată, aşa cum există oameni care sunt încântaţi să-şi
înfigă ace fierbinţi în burţile lor, sau să înghită cioburi de
sticlă. Probabil că şi sticla avea o aromă aparte. Dacă se
vorbea, însă, de umanitate la modul general, atunci adevărul
era că săracii acceptau mila cu ruşine şi cu o irosire a
respectului de sine care era demnă de compătimire.
Larry aranjă ca lucrătorul de le asistenţa socială să vină
acasă la ei, dar refuză să ia şi el parte la interviu. Mândria sa
masculină suferise un afront. N-avea de gând să se implice în
tărăşenie, se disocia de ea. Lucia Santa găsi o ascunzătoare
pentru uleiul de măsline importat din Italia, de care nu se
gândea să se despartă nici în ruptul capului; dacă ar fi făcut-
o, ar fi suferit un şoc din care nu şi-ar mai fi revenit.

Anchetatorul sosi după-amiază târziu. Era un tânăr sobru,

cu aspect comic şi cu ochi mari, negri şi rotunzi. Deasupra
ochilor străjuiau două sprâncene stufoase, iar sub ei se
lăţeau nişte cearcăne negre, astfel încât individul părea o
bufniţă. Era, însă, un tip politicos. Ciocăni la uşă cu
discreţie. Inspectă apartamentul cerându-şi scuze. Deschise
uşile dulapurilor şi debaralelor şi se fâţâi prin locuinţă mai
— 180 —
mult ca un potenţial chiriaş decât ca un anchetator social. I
se adresă Luciei Santa cu „Signora‖. Chiar şi numele lui avea
o tuşă de distincţie: La Fortezza.
Ascultă cu atenţie povestea Luciei Santa şi îşi notă în
agendă tot ce i se păru interesant, dând din cap şi
murmurând câteva expresii de regret, în italiană, ori de câte
ori ea-i menţiona câte un ghinion. Vorbea o italiană de
şcoală, dar putea fi înţeles.
După asta, omul întinse nişte formulare pe masă şi începu
să pună întrebări. Nu, nu; ea n-avea niciun ban în bancă şi
nici copiii ei; nu deţinea nimic, niciun fel de asigurare, nimic.
N-avea bijuterii de vândut cu excepţia verighetei, dar
individul o asigură că asta era o excepţie. Când isprăviră,
domnul La Fortezza se aşeză mai bine pe scaun şi se aplecă
înainte, strângând cu mâinile ca nişte gheare marginea mesei
şi uitându-se reprobativ la femeie.
— Signora Corbo, rosti el, îmi este foarte neplăcut să vă
anunţ că vor fi dificultăţi. Fiecare dintre cei trei copii mai
mari ai dumneavoastră au bani în cont în urma nefericitului
accident al tatălui lor. Ca să vorbim pe şleau, banii ăia
trebuie să dispară înainte ca dumneavoastră să începeţi să
primiţi ajutorul. Asta-i legea. Iar dacă nu voi face un raport
despre banii pe care îi aveţi, voi avea necazuri.
Se uită la ea cu gravitate.
Lucia Santa fusese luată complet prin surprindere.
Tinerelul acesta politicos, un băiat italian, se comportase ca
un spion; se dusese la vecini după informaţii, apoi aranjase o
cursă. Lucia Santa se înfurie şi rosti cu amărăciune:
— Bine. Am să arunc banii pe stradă.
El zâmbi la gluma ei şi aşteptă. Lucia Santa sesiză că nu
era chiar totul pierdut.
— Puteţi face dumneavoastră ceva pentru mine?
Domnul La Fortezza se uită uşor stânjenit, ca o bufniţă
pregătindu-se să înghită un şoarece gras.
— Ah, Signora, rosti el, o mână nu se poate spăla singură.
După aceea, stânjenit încă (era prea tânăr ca să se simtă
bine când se complăcea în necinste), îi explică Luciei Santa
că avea să-şi rişte slujba şi să-i aducă cei şaisprezece dolari o
— 181 —
dată la două săptămâni, dar că ea trebuia, când primea
cecul, să-i dea de fiecare dată trei dolari. În definitiv, aceştia
erau bani pe care ea n-ar fi trebuit să-i primească, el încălca
legea, şi tot aşa. Târgul se încheie imediat. Lucia Santa fu
atât de recunoscătoare încât se apucă să servească cafea şi
cozonac, deşi cafeaua singură ar fi fost de ajuns pentru
onorarea legilor ospitalităţii. La cafea, domnul La Fortezza se
apucă să-şi povestească durerile. Cum îşi luase el licenţa în
drept după multe sacrificii făcute de părinţi, oameni precum
ea; acum nu se găsea de lucru şi el trebuise să accepte
această slujbă inferioară oferită de municipalitate. Cum avea
el să-şi plătească datoriile faţă de taică-său dintr-un salariu
mizer? Îl durea să lucreze într-o asemenea manieră, dar cum
ar fi putut altfel, spera să aibă propria firmă dacă nu câştiga
şi ceva bani pe lângă? În plus, erau amândoi în profit de
vreme ce signora nu era îndrituită la ajutor social. Discuţia
continuă pe aceeaşi temă. Se despărţiră prieteni.
De aici înainte, domnul La Fortezza veni la fiecare două
săptămâni cu cecul. De fiecare dată când apărea el, se
organiza o mică ceremonie. Gino era trimis cu cecul la
băcănie să plătească datoriile acumulate şi să încaseze
restul. Tot atunci, băiatul cumpăra o şuncă americană de un
sfert de livră, de o frumoasă culoare roz în învelişul
rectangular şi alb, cremoasă şi grasă; ceva pâine americană,
moale, tăiată felii şi caşcaval. Domnul La Fortezza avea un
stomac slăbit şi strâmba din nas la salamul italian cu piper,
la brânza italiană afumată, iute la gust şi la pâinea italiană
crocantă.
După aceea, Gino asista cu ochii mari la scena ce se juca.
Pe un platou lung, de protocol, erau aşezate felii roz şi
galbene de şuncă şi caşcaval şi un ibric mare de cafea.
Domnul La Fortezza se aşeza pe un scaun, întinzându-şi
picioarele mici pe un altul, şi discuta cu Lucia Santa despre
încercările şi necazurile sale, în timp ce femeia da din cap cu
simpatie. Bietul om urca zilnic nenumărate rânduri de scări,
se certa cu italienii care încercau să ascundă faptul că fiii lor
lucrau şi care-l înjurau fiindcă nu le aproba cererile de
ajutor, făcându-l evreu şi nu italian, căci niciun italian
— 182 —
adevărat n-ar servi guvernul împotriva alor săi.
— Ah, exclama adesea domnul La Fortezza, oare pentru
asta au pus deoparte ai mei fiecare bănuţ? Oare pentru asta
s-au chinuit ei cu scarola, pasta şi fasole în fiecare zi a
săptămânii? Ca fiul lor să-şi câştige pâinea cu preţul propriei
sănătăţi?
La astfel de vorbe, Lucia Santa nu putea decât să-l
compătimească.
Ochii bufniţei erau trişti. Domnul La Fortezza trebuia să
iasă din casă pe orice fel de vreme. Nu se simţe a bine. Timp
de patru ani studiase cu sârg la universitate.
— Signora, mărturisea el, eu nu sunt foarte inteligent; în
definitiv, strămoşii mei au fost ţărani o mie de ani, şi
părinţilor mei le e şi acum suficient că eu nu mai trebuie să
fac muncă manuală.
Odată consumate şunca şi brânza, individul se ridica în
picioare, gata să plece. Lucia Santa îi dădea cei trei dolari cu
un tact deosebit, apucându-i palma şi înghesuind banii în ea,
ca şi cum el ar fi refuzat-o dacă ea n-ar fi procedat astfel.
După asta, domnul La Fortezza făcea un gest de ezitare,
respingând banii – după care ofta, ridica o sprânceană şi
rostea un „Eh‖ cu voce disperată, ca să arate că împrejurările
erau atât de mizerabile, încât îi era imposibil să refuze banii.
Era adevărat; se plăceau reciproc. Lui îi plăcea de această
femeie mai în vârstă pentru curtoazia ei, pentru grija ei faţă
de sentimentele lui, pentru micile ei trucuri cu cafeaua şi
celelalte. De partea ei, Lucia Santa simţea o adevărată milă
pentru băiatul acesta cu aer trist, mulţumind în sinea ei
Domnului că niciunul din fiii ei nu erau atât de pesimişti. Nu
avea niciun fel de resentiment pentru faptul că trebuia să
plătească mită.
Peste câteva săptămâni, domnul La Fortezza reuşi să-i facă
rost Luciei Santa de încă o rentă lunară de cincisprezece
dolari. Fără a i se cere, Lucia Santa puse în mâna lui o
bancnotă de cinci dolari în loc de cei trei dolari, ca de obicei.
Fu ca o înţelegere de la sine, solidă ca o legătură afectivă.
Relaţia dintre ei se adânci. El îi mai făcu ei rost de patru
dolari pe săptămână. Lucia Santa îl convinse de această dată
— 183 —
să ia cu el o plasă cu alimente pe care să le ducă acasă, o
livră de şuncă şi o sticlă de lichior de casă ca să-l ajute la
digestie. Cum Larry avea o maşinuţă hodorogită, Lucia Santa
aranjă ca fiul ei să-l conducă pe domnul La Fortezza acasă la
el, în Bronx, pe Arthur Avenue.
Se urcară în trei, domnul La Fortezza, Larry şi Gino, în
vehiculul dărăpănat şi porniră la drum printre cai, căruţe,
troleibuze şi automobile. Gino observă că Larry era politicos,
dar avea un dispreţ pentru tânărul avocat, care se manifesta
prin mici remarci ironice. Era evident că domnul La Fortezza
nici nu-şi imagina măcar că era luat peste picior. El îşi
mărturisea cinstit ofurile ca pe nişte mărgele înşirate pe aţă.
Remarcă ce prost îi plătea statul pe anchetatorii sociali,
povesti ce cheltuieli mari avea el cu casa din Bronx şi că
părinţii lui erau acum atât de bătrâni, încât nu mai puteau
munci, iar el era obligat să-i întreţină şi, în acelaşi timp, să
plătească şi ratele la ipoteca pe casă. Când vorbea despre
nevoia disperată de bani, în voce i se sesiza o adevărată frică,
apropiată de groază, ceea ce-l nedumerea pe Gino. Şi asta
pentru că domnul La Fortezza era bogat. Fusese la colegiu,
deţinea o casă şi familia lui pleca vara în vacanţă. Acest
tânăr avea deja ceea ce oamenii de pe Tenth Avenue nu visau
să aibă nici după patruzeci de ani de tras la jug; el îşi trăise
visul şi, totuşi, era mai îngrozit decât cel mai amărât salahor
din cartierul lui Gino.
După ce domnul La Fortezza ieşi din maşină, cu mica lui
sacoşă maro cu alimente sub braţ, Larry îşi aprinse o ţigară
şi-i făcu cu ochiul fratelui său mai mic. Gino îi răspunse
printr-un gest identic. Plecară înapoi către Tenth Avenue
cumva încurajaţi şi plini de sine, ca şi cum lumea întreagă
aştepta să fie cucerită de către ei.

În timp ce urca cele patru etaje către apartamentul familiei

Angeluzzi-Corbo, doctorul Barbato avea o dispoziţie sumbră.
Era hotărât să facă scandal, ca această familie să-şi
plătească datoria. El încerca să fie de ajutor şi altcineva
încasa banii. De ce să lase banii care i s-ar fi cuvenit,
Spitalului Francez?
— 184 —
 Deci Spitalul Bellevue nu era bun pentru amărâţii ăştia?
Vroiau cea mai bună îngrijire medicală, nu? Cine dracu se
credeau că sunt aceşti miserabili, aceşti cerşetori fără o
toaletă ca lumea în care să se pişe, aceşti sărăntoci care
apelaseră la ajutorul social, ca să-şi interneze fata la
sanatoriul din Raybrook.
Când doctorul ajunse în capul scărilor, uşa
apartamentului lor se deschise. În cadrul ei se ivi Sal, având
un aer solemn. În bucătărie, farfuriile de la cină erau
împrăştiate pe toată masa, iar faţa de masă era murdărită cu
bucăţele de cartofi prăjiţi şi resturi de ouă. La masa asta,
Gino şi Vinnie jucau cărţi. „Ce pereche de bandiţi‖, îşi zise,
furios, doctorul. Se înmuie, însă, când Vincent părăsi masa
ca să-l conducă prin şirul de camere, făcând asta cât se putu
de firesc, cu o curtoazie sfioasă, şi spunând cu voce blândă:
— Mama nu se simte bine.
În dormitorul întunecat, lipsit de ferestre, silueta masivă a
Luciei Santa se zărea cu greu în pat. Lângă ea era micuţa
Aileen, care se lăsa spălată de mamă pe faţă şi pe mâini, cu
ajutorul unei cârpe pe care mama o înmuia în ligheanul cu
apă de lângă pat. Scena îi aminti doctorului de câteva picturi
pe teme religioase văzute în Italia, nu prin duioşie, ci datorită
imaginii mamei şezânde care îngrijea copilul şi a luminii din
încăpere, unde un bec chior dădea un aer ireal camerei, prin
reflexia luminii de pereţii zugrăviţi în culori închise.
Încercă să nu ţină cont de ceea ce -şi amintise. După aceea
îşi dădu seama, din cultura lui generală, că scena reprezenta
un simplu obicei ţărănesc şi semnifica dependenţa completă
a copilului de mama lui. Aceştia erau oamenii folosiţi de
pictori celebri.
Doctorul Barbato se aşeză lângă piciorul patului şi rosti cu
voce gravă:
— Ah! Signora Corbo în iarna asta ai numai ghinioane.
Era o expresie de simpatie şi o aducere aminte asupra
modului mizerabil în care o tratase ea pe Octavia.
Chiar dacă zăcea pe spate, Lucia Santa putea să devină
extrem de furioasă. În astfel de momente obrajii se îmbujorau
şi ochii aruncau scântei. În ciuda acestui fapt, respectul
— 185 —
deosebit pe care săracul îl arăta, de obicei, unei asemenea
somităţi, cum era doctorul, o făcu să-şi ţină limba. Tare ar
mai fi vrut, însă, să-i amintească acestui tânăr că şi el
mâncase din mâna ei o felie de pâine uscată înmuiată în oţet
şi ulei. Văitându-se, ea exclamă:
— Ah, doctore, spatele meu şi picioarele mele! Nu pot să
merg sau să muncesc.
Doctorul îi răspunse:
— Trimite-ţi mai întâi copiii la bucătărie.
Fetiţa se apropie şi mai mult de pat şi îşi puse palma pe
capul maică-sii. Lucia Santa o îndemnă cu blândeţe:
— Du-te, Lena, du-te în bucătărie şi ajută-i pe fraţii tăi la
vase.
Doctorul zâmbi misterios. Observându-i expresia, Lucia
Santa strigă în italiană:
— Vincenzo, Gino, aţi început să spălaţi vasele, mascalzoni
ce sunteţi? A văzut doctorul ce mizerie e în bucătărie?
Aşteptaţi voi – vă rup picioarele la amândoi. Du-te, Lena, şi
spune-mi dacă muncesc.
Încântată de rolul primit, de spioană, micuţa fugi înspre
bucătărie.
Doctorul Barbato înconjură patul şi se aşeză pe el. Dădu la
o parte pătura şi îşi puse stetoscopul pe pieptul ei, mai întâi
la marginea cămăşii de noapte. Tocmai era pe punctul de ai
spune să-şi ridice cămaşa de noapte, când fetiţa se ivi din
nou şi se postă lângă el, curioasă. Se grăbi să o informeze pe
maică-sa:
— Gino şi Vincent spală vasele, iar Sal şterge masa.
Maică-sa văzu enervarea doctorului.
— Bine, bine, Lena. Acum du-te să-i ajuţi şi să-i
supraveghezi. Să nu vină nimeni aici până nu vă chem eu. Să
nu uiţi să le spui asta.
Fetiţa se făcu nevăzută.
Lucia Santa îşi întinsese mâna ca să atingă capul fiică-sii
şi doctorul, văzând încheieturile umflate, ştiu la ce să se
aştepte. După ce rămaseră singuri el îi comandă să se
răsucească pe burtă, apoi îi ridică până sus cămaşa de
noapte din lână. Zări nodurile, ieşite în afară, de la baza şirei
— 186 —
spinării şi exclamă, cu un râset liniştitor:
— Ah, signora aveţi artrită. O lună în Florida v-ar face ca şi
nouă. Aveţi nevoie de lumina soarelui, de căldură şi de
odihnă.
Examină temeinic şi fără menajamente, apăsând asupra
diferitelor părţi ale corpului ei, ca să vadă unde simţea ea
durerea cel mai tare. Era conştient de fesele straşnice ale
acestei femei simple, aflată în plină frumuseţe a celor
patruzeci şi ceva de ani ai ei. Ca şi fesele fiică-sii, şi ale ei
erau fese tipice pentru senzualele nuduri italiene văzute în
Florenţa; mari, rotunde la fel de adânci pe cât erau de late.
Cu toate astea, nu stârneau niciun fel de dorinţă în el.
Niciuna dintre aceste femei nu l-ar fi stârnit. Pentru el erau
murdare şi murdărite de sărăcie. Trase cămaşa de noapte în
jos.
Femeia se răsuci din nou cu faţa în sus. Doctorul o privi
cu gravitate şi rosti aspru:
— Cum vine chestia asta, signora, să nu poţi să umbli şi
să nu poţi să lucrezi în casă? Problema nu-i chiar atât de
serioasă. E adevărat că aveţi nevoie de odihnă, dar ar trebui
să puteţi merge. Încheieturile vă sunt umflate la mâini, la
picioare şi pe spate, dar acest lucru nu e atât de important.
Lucia Santa se uită la el un timp, apoi spuse:
— Ajută-mă să mă ridic.
Îşi coborî cu grijă picioarele peste marginea patului, iar el
încercă să o ajute să stea dreaptă. Încercând să-şi îndrepte
spatele ea scoase un mic icnet de durere şi se atârnă inertă
de braţul lui. Doctorul o lăsă cu blânde ţe înapoi pe pat. Era
evident că nu se punea problema unei simulări.
— Păi atunci trebuie să vă odihniţi, signora, zise doctorul
Barbato. Să ştiţi că starea asta va trece. Nu de tot, căci veţi
mai avea dureri, dar sunt convins că vă voi vedea din nou în
faţa cuptorului.
Lucia Santa zâmbi de mica lui glumă şi-i replică:
— Mii de mulţumiri.

După ce doctorul Barbato părăsi casa familiei Corbo, se

opri să aspire cu nesaţ aerul de pe Tenth Avenue şi medită
— 187 —
puţin asupra lumii şi a umanităţii. Se simţea un pic uimit.
Reenumeră, în minte, ghinioanele care loviseră acea familie.
Soţul la casa de nebuni, fata trimisă la sanatoriu pentru
tratament în timp ce viermii mari şi albi continuau să roadă
totul din spatele acelor ţâţe fabuloase, primul soţ mort în
accidentul acela stupid, fiul care se căsătorise total nepotrivit
cu o fată imatură, săracă lipită pământului. Iată că acum
această femeie, împovărată cu copii mari, devenise ea însăşi
invalidă, şi zăcea acolo pe curul ei mare şi frumos, cu corpul
greu şi dur ca marmora imobilizat, şi totuşi având resurse să
se înfurie la remarcile lui.
Privi şirul de clădiri cu ferestrele arzând ca nişte mici
focuri pătrate pe fondul cerului cenuşiu. Simţindu-se rău, se
trezi că murmură cuvinte fără înţeles:
— Ce dracu încearcă să facă ăştia?
În acea clipă, traversând depoul dinspre râul Hudson o
pală de vânt rece îl izbi pe doctor în plin, punându-i sângele
în mişcare. Se simţi furios, provocat, supărat că se putuse
întâmpla aşa ceva în faţa ochilor lui, ca şi cum cea plesnită
ar fi fost faţa lui, ca şi cum ar fi fost muştruluit că a îndrăznit
să se amestece în cine ştie ce teroare cosmică. Sângele îi lua
foc. Chestia asta mersese prea departe. Prea departe. „În
regulă‖, îşi zise el. „Ia să vedem ce poţi face tu‖. De acum
sângele îl frigea, aşa că, în ciuda frigului muşcător, trebui să-
şi lărgească gulerul hainei şi fularul pe care i-l împletise
maică-sa.
Dintr-o ură oarbă, în următoarele două luni doctorul
Barbato practică arta vindecării. O vizită pe Lucia Santa din
două în două zile, îi făcu injecţii, tratamente calde şi masaje
de cel puţin douăzeci de minute, în timpul cărora sporovăi cu
ea despre vremurile trecute. Curând femeia începu să se
simtă mai bine, dar continuă să nu se poată da jos din pat.
Doctorul Barbato vorbi cu ea despre Octavia, despre starea în
care se va întoarce ea de la sanatoriu şi despre cât de
deprimată va fi ea să-şi găsească mama atât de bolnavă. Cu
câteva zile înainte de împlinirea termenului când Octavia
trebuia să se întoarcă acasă, doctorul Barbato îi făcu Luciei
Santa câteva injecţii cu vitamine şi energizante, iar cu o
— 188 —
seară înaintea evenimentului o găsi pe mamă stând în
picioare în bucătărie şi călcând rufe pe masa de acolo. Era
înconjurată de copiii ei, care îi aduceau apă la comandă şi
împătureau hainele călcate.
— Ei, ei, bine, foarte bine, rosti doctorul Barbato cu
bucurie. Când cineva munceşte e semn sigur de sănătate,
nu-i aşa, signora?
Lucia Santa îi zâmbi. Era un zâmbet ce semnifica faptul că
era conştientă de datoria pe care o avea acum şi care, în
acelaşi timp, respingea încercarea lui de a fi spiritual. Ştiau
amândoi că, dacă era vorba de muncă, oamenii erau în stare
să se scoale de pe patul de moarte ca să o termine. În timp ce
doctorul Barbato îi pregăti o injecţie, ea murmură, în
italiană:
— Of, doctore, cum am să reuşesc să te plătesc?
De data asta nu se înfurie. Cu un zâmbet liniştitor, zise:
— Invitaţi-mă la nunta fiicei dumneavoastră.
Prin aceste cuvinte vrusese să spună că existau şi bucurii
în timpul vieţii, că după suferinţă venea recompensa, că
şansa venea după ghinion; că totul va fi bine, fata se va
vindeca, copiii vor creşte, iar timpul va trece.

— 189 —
 CAPITOLUL 12

Octavia fusese plecată şase luni. În acest timp, Lucia

Santa nu o vizitase nici măcar o dată; îi fusese imposibil.
Drumul până acolo era prea lung, responsabilităţile de acasă
prea mari, şi nu avea niciun pic de încredere în Larry şi în
maşina lui dărăpănată. Posibilitatea de a lăsa copiii singuri
acasă nici nu putea fi luată în considerare.
În ziua în care Octavia se întoarse, Larry şi Vinnie se
duseră s-o întâmpine la gara Grand Central. Restul familiei o
aşteptă acasă. Copiii erau îmbrăcaţi în hainele de duminică,
iar Lucia Santa în cea mai bună rochie neagră a ei. Prin
bucătărie se învârtea Zia Louche, împrospătând apa fiartă şi
amestecând în sosul de roşii.
Gino stătea la pândă la fereastra camerei din faţă. Într-un
târziu, zbură spre bucătărie, ţipând:
— Mama, au venit!
Lucia Santa îşi şterse câteva lacrimi. Zia Louche se apucă
să arunce bucăţi de carne în oala cu apă fiartă. Cum uşa
apartamentului era deschisă, copiii se năpustiră la capul
scării, se aplecară peste balustradă şi ascultară zgomotul de
paşi urcând treptele.
Fură cât p’aci să n-o recunoască pe Octavia. Se pregătiseră
pentru o apariţie palidă, fantomatică, o fiinţă de pe lumea
cealaltă. În loc de asta, văzură o tânără americancă superbă.
Octavia nici măcar nu mai avea obişnuita piele smeadă.
Obrajii îi erau trandafirii, iar părul făcut permanent, în stil
american. Purta fustă şi pulover, cu o haină modernă
deasupra. Mai presus de toate , însă, ceea ce-i făcu să se
simtă ca nişte străini era vocea ei, modul de a vorbi şi felul
cum îi salutase.
Octavia zâmbi dulce, arătându-şi dinţii printre buze.
Scoase un mic ţipăt de plăcere şi îi îmbrăţişă pe Sal şi pe
Aileen, spunându-le fiecăruia:
— Oh, dragă, dragă, ce dor mi-a fost de tine.
După aceea se duse la Lucia Santa, o sărută pe obraz în
— 190 —
loc de gură şi rosti cu un aer cochet.
— Oh, mă bucur atât de mult că sunt acasă.
În urma ei se iviră Larry şi Vincenzo, cărând fiecare o
valiză şi părând amândoi niţel stânjeniţi.
Octavia îl ciupi uşor pe Gino de obraz şi zise:
— Măi, dar frumos te-ai mai făcut.
Gino se dădu un pas înapoi. Făcură toţi ochii mari. Ce se
întâmplase cu ea?
Singurii încântaţi de această nouă imagine a surorii lor
erau cei doi copilaşi, Sal şi Aileen. Se plasaseră lângă ea, îi
devorau dulceaţa făpturii cu ochii, urechile şi trupurile,
tremurau de plăcere când degetele ei le mângâiau părul şi
când ea îi îmbrăţişa la nesfârşit, repetând, într-un mod
fermecător:
— Oh, ce mari aţi crescut!
Lucia Santa o aşeză imediat pe Octavia la masă. Era total
neimpresionată de acest nou aspect al fetei ei. Vroia ca fiică-
sa să se odihnească după ce urcase patru etaje. Servind deja
masa, Zia Louche i se adresă Octaviei:
— Ah, Slavă Domnului că te-ai întors, tinerico. Maică-ta
are nevoie de tine.
Se repezi înapoi la cuptor înainte ca Octavia să-i poată
replica.
Masa fu cea mai stingheritoare dintre cele luate vreodată
în familia Angeluzzi-Corbo. Conversaţia nu fu altceva decât
un lung şir de schimburi de informaţii despre străini. Gino şi
Vinnie nu se mai certară. Sal şi Aileen se comportară ca nişte
îngeri; nu se mai luptară care să ia bucata cea mai mare de
carne. La un moment dat se ivi şi Louisa cu copilaşul ei. O
sărută pe Octavia în spatele urechii, ca să nu ia vreo infecţie.
Se aşeză lângă Larry, ţinând bebeluşul la distanţă de
Octavia. Aceasta se aplecă asupra copilului, dar nu-l atinse.
Larry mâncă, apoi se scuză şi plecă la lucru în grabă.
Când Octavia făcu un gest de începere a strânsului mesei,
toată lumea se ridică îngrozită. Chiar şi Gino sări în sus şi se
apucă să strângă vase ca să le ducă la chiuvetă. Lucia Santa
aproape că strigă:
— Ce vrei să faci? Să te îmbolnăveşti din nou?
— 191 —
 Ca atare, Octavia rămase locului, cu Sal şi Aileen sprijiniţi
de picioarele ei şi privind-o cu adoraţie.
Numai Lucia Santa pricepu tristeţea din spatele aerului
abordat de Octavia. Era clar că fata se simţise disperată când
se trezise din nou în apartamentul acesta şi când văzuse
camerele pline cu paturi şi cu dulapuri de haine şi înecate de
lucrurile copiilor. Pe măsură ce după-amiaza lăsă loc serii,
Octavia o urmări pe maică-sa îndeplinind acelaşi şir
binecunoscut de corvezi: spălatul vaselor; călcatul rufelor;
aprinderea cuptorului din bucătărie; alimentarea cu
combustibil a lămpilor cu gaz din camere; pregătirea copiilor
de culcare. Octavia se gândi ce-ar fi făcut în acest timp la
sanatoriu. Probabil că ea şi prietena ei ar fi stat, la o şuetă în
grădină, sau s-ar fi aflat în camera lor aşteptând masa şi
discutând despre poveşti de dragoste. Curând ar fi mâncat
cu toţii laolaltă, după care s-ar fi dus la o partidă de bridge în
camera de jocuri. Octavia se simţi năpădită de nostalgie
pentru viaţa pe care o lăsase în urmă, singura pe care o
cunoscuse ca putându-şi-o dedica sieşi, sănătăţii şi plăcerii
propriei persoane, fără griji şi responsabilităţi. Se simţea
apăsată de ceva în propria ei casă, iar ceilalţi din familie îi
păreau a fi nişte străini. Fu atât de absorbită de gândurile ei,
încât nici nu observă cât de greu se mişca maică-sa prin
casă.
Când sosi ora culcării, în timp ce Gino şi Vinnie se
dezbrăcau în faţa patului lor, Gino şopti:
— N-a înjurat măcar o dată astăzi.
Vinnie îi răspunse:
— Cred că nu-i voie să înjuri în spital, aşa că, probabil, a
uitat.
Gino replică:
— Sper să fie aşa. Sună nasol când o fată înjură, mai ales
dacă e sora ta.

Erau singure în bucătărie, Octavia şi Lucia Santa. Stăteau

la masa mare, acoperită cu faţa de masă galbenă. În faţa lor
abureau ceştile de cafea. Fierul de călcat o aştepta pe Lucia
Santa într-un colţ al încăperii. Pe cuptor fâsâia o oală cu apă.
— 192 —
Dinspre celelalte camere se auzea respiraţia copiilor adormiţi.
Cele două femei stăteau faţă în faţă, luminate de un bec
chior. Mama îi povesti fiicei ce necazuri întâmpinase ră în
ultimele şase luni. Îi istorisi cât de neascultători fuseseră
Gino, Vinnie şi chiar şi cei mici; cum nu o ajutaseră, aşa cum
ar fi trebuit şi putut s-o facă, Larry şi nevastă-sa, Louisa;
cum se îmbolnăvise ea şi de ce nu-i scrisese nimic Octaviei
despre asta.
Fu un discurs lung şi Octavia o întrerupse, din când în
când, doar pentru a spune:
— De ce nu mi-ai scris, mamă? de ce nu mi-ai spus?
La fiecare întrerupere, maică-sa îi replică:
— Am vrut să te faci bine.
Între ele nu se înfiripă niciun gest de afecţiune. După ce
ascultă litania, Octavia spuse:
— Nu-ţi face griji, mamă, o să mă întorc la lucru
săptămâna viitoare. Şi o să am grijă ca şi cei mici să înveţe
bine şi să ajute în casă.
Simţi un fior de putere, mândrie şi încredere în sine.
Maică-sa avea nevoie de ea. În acel moment, toată
stranietatea resimţită până atunci se topi ca prin farmec. Era
acasă din nou. Când Lucia Santa se apucă să calce, Octavia
se duse în camera ei, luă o carte, şi se întoarse lângă maică-
sa ca să-i ţină companie.
Octavia se întâlni cu anchetatorul social abia după o
săptămână. Fata continuase să fie drăguţă; fericită că
revenise la căminul ei, nu-şi mai arătase nicio clipă vechea ei
tendinţă de dominare, nu mai înjurase şi nici nu se mai
răţoise la cineva.
Era aproximativ ora patru a după-amiezii când Octavia se
năpusti pe uşa apartamentului şi fu surprinsă să-l vadă pe
domnul La Fortezza, cu picioarele întinse pe scaun, bându-şi
cafeaua şi ronţăindu-şi sandwich-ul cu şuncă. Domnul La
Fortezza se uită cu luare aminte la chipul ei încântător şi
puse de o parte mâncarea. Se ridică în picioare, ca un
gentleman.
— Asta-i fata mea cea mare, Octavia, o prezentă Lucia
Santa.
— 193 —
 Abandonând manierele italiene, domnul La Fortezza rosti
iute, în stil tipic american:
— Am auzit multe despre tine, Octavia. Mama ta şi cu
mine am petrecut multe ore împreună discutând. Suntem
prieteni vechi de acum.
Octavia dădu din cap cu răceală. Ochii ei negri exprimară
o neplăcere profundă, pe care nu încercă s-o mascheze.
Supărată de această lipsă de politeţe, Lucia Santa zise:
— Vino să bei nişte cafea şi să discuţi cu acest tânăr.
Se întoarse spre domnul La Fortezza şi adăugă:
— Ea e cel mai deştept copil al meu. Citeşte cărţi toată
ziua.
— Da, vino să bei nişte cafea, te rog, o invită şi domnul La
Fortezza. Mi-ar place să stau de vorbă cu tine, Octavia.
Fata se simţi atât de ofensată, încât fu pe punctul de a
scoate o înjurătură. Folosirea condescendentă a numelui ei
de botez, familiaritatea lui o făcură să scuipe, la propriu
chiar, dar într-o batistă, aşa cum i se potrivea unui pacient
în convalescenţă. Maică-sa şi individul se uitară la ea cu
compătimire şi înţelegere. Într-un târziu fata se aşeză şi
ascultă sporovăială maică-sii cu anchetatorul.
Domnul La Fortezza mărturisi că citise mai multe romane
în care era de ajuns ca un tânăr din clasa avută să
zâmbească şi să măsoare din privire câte o fată sărmană, ca
aceasta să cadă pe spate, cu picioarele în aer, ca un câine.
Era de înţeles că nu din cauza banilor, ci datorită
recunoaşterii apartenenţei la nobilime. Din fericire, domnul
La Fortezza nu avea acel aer superior, acel stil de a zâmbi,
acel farmec american uşor dispreţuitor şi nici milionul de
dolari (pentru că era întotdeauna vorba de un milion de
dolari), care nu însemna, bineînţeles, nimic pentru eroinele
din pagini. Ca atare, La Fortezza se animă din ce în ce mai
tare, deveni din ce în ce mai locvace şi încântător pe cât îi
permiteau ochii lui de bufniţă. Octavia se uită la el din ce în
ce mai dispreţuitoare. La un moment dat, în casă îşi făcură
apariţia Gino şi Vincent. Văzând chipul surorii lor, cei doi
începură să se învârte prin jur, anticipând, cu bucurie, un
eveniment.
— 194 —
 La Fortezza vorbea acuma despre literatură:
— Ah, Zola! El ştia cum să scrie despre săraci. Mare artist,
să ştiţi de la mine. Un mare francez.
— Ştiu, ştiu, încercă Octavia să-l tempereze.
La Fortezza, însă, îi dădu mai departe:
— Aş vrea să fie în viaţă acum, să-l văd şi eu cum scrie
despre faptul că săracii trebuie să trăiască din cei câţiva
bănuţi daţi de ajutorul social. Ce farsă! Iată un om ale cărui
cărţi fata dumneavoastră ar trebui să le citească, Signora
Corbo. Cărţile astea înseamnă educaţie. În plus, te -ar face să
te înţelegi, Octavia, pe tine şi mediul în care trăieşti.
Stăpânindu-se cu greu să nu-l scuipe între ochi, Octavia
încuviinţă în tăcere.
La Fortezza era satisfăcut, ca şi Lucia Santa, de altfel. Cu o
expresie solemnă pe chip, rosti:
— Zău că eşti o fată inteligentă. Ai vrea să mergem la
teatru împreună? Te rog în faţa mamei tale ca să-mi arăt
respectul. Sunt de modă veche şi mama ta îmi stă mărturie.
E adevărat, Signora?
Lucia Santa zâmbi şi încuviinţă. În mintea ei îşi dorea ca
fata să se mărite cu un avocat cu o slujbă bună. Era mai
practic aşa decât să se gândească la cine ştie ce ginere
fabulos de bogat, ca în poveşti. Zise pe un ton neutru:
— E un bun italian.
La Fortezza continuă:
— Mama ta şi cu mine am avut multe discuţii lungi
împreună şi ne înţelegem unul cu celălalt. Sunt convins că
nu s-ar opune dacă am ieşi împreună, prieteneşte, în oraş.
Municipalitatea îmi poate da bilete la teatru cu preţ redus.
Va fi o experienţă nouă pentru tine după toate filmele alea pe
care le-ai văzut. Octavia fusese de multe ori la teatru cu
prietenele ei. Şi magazinul de confecţii le putuse face rost de
bilete cu preţ redus. Pe lângă asta, Octavia citise şi ea
romanele la care se referise el şi nutrea un dispreţ profund
pentru acele eroine, fiinţe lipsite de scrupule şi „generoase‖
cu trupul lor, care se expuneau ruşinii în timp ce satisfăceau
plăcerile bărbaţilor care se foloseau de bogăţia lor ca de o
momeală. Puştiul ăsta libidinos, însă, întrecuse măsura!
— 195 —
Credea că dăduse peste o iapă uşor de călărit! Ochii ei
începură să arunce săgeţi de mânie. Furioasă, îi aruncă în
faţă:
— Mai bine ţi-ai lua-o singur la labă, puţoiule!!
Stând într-un colţ, alături de Vinnie, Gino şopti:
— Oho, ohoho, şi-a dat drumul!
Ca o nevinovată care ar fi şezut pe un butoi de pulbere şi
ar fi văzut abia acum fitilul aprins, Lucia Santa privi în jurul
ei speriată, ca şi cum s-ar fi întrebat unde să fugă. Domnul
La Fortezza se înroşi cumplit la faţă. Chiar şi ochii săi de
bufniţă se făcură roşii. Era pietrificat.
Nimic nu te poate înfiora mai mult decât o tânără scorpie
italiană. Vocea Octaviei, înaltă, puternică, îl blocase.
— Iei opt dolari pe lună de la biata maică-mea, continuă
Octavia, femeie cu patru copii mici de hrănit şi o fată
bolnavă! Plictiseşti o întreagă familie cu necazurile tale şi ai
tupeul să mă inviţi în oraş? Eşti un fiu ordinar de căţea, un
şarpe mizerabil. Fraţii mei mai mici şi soră-mea n-au parte
măcar de o bomboană sau de un film ca maică-mea să-ţi
poată da banii ăştia, şi tu vrei să ies cu tine?
Vocea ei ajunsese isterică:
— Eşti de modă veche, da? Numai un bastard venit din
Italia e în stare să scoată o chestie ca asta şi să-i tot dea
întruna cu „Signora‖ în sus, „Signora‖ în jos. Am terminat şi
eu liceul, l-am citit pe Zola şi ştiu ce-i ăla teatru, aşa că
găseşte-ţi altă gâsculiţă pe care s-o vrăjeşti ca s-o fuţi. Eu
ştiu ce eşti tu, de fapt: un sac plin cu căcat.
— Octavia, Octavia, termină! strigă, îngrozită, Lucia Santa.
Se întoarse spre tânăr ca să-i explice:
— Îi e rău, are febră…
Domnul La Fortezza, însă, o şi zbughise pe uşă. Îşi uitase
chiar şi pachetul învelit în hârtie maro. În clipa în care
dispăru pe uşă, faţa lui era cea a unui om prins asupra celui
mai ruşinos dintre păcate. Nimeni nu mai revăzu acel chip.
Două săptămâni mai târziu se ivi un alt anchetator, un
american în vârstă, care le reduse ajutorul, dar care le spuse
că banii din cont nu se puteau socoti ca bunuri ale familiei,
de vreme ce judecătoria putea elibera banii numai în cazul
— 196 —
unei nevoi extreme a unui singur copil o dată, iar banii unuia
dintre copii nu puteau fi folosiţi pentru ceilalţi doi copii sau
pentru mamă.
Gino şi Vincent n-aveau să uite, însă, niciodată scena
finală cu domnul La Fortezza. Multă vreme îşi clătinară
capetele când îşi aminteau de înjurăturile surorii lor. Sperau
din toată inima să n-aibă norocul să se însoare cu o fată ca
ea. Cel puţin, însă, acea furtună limpezise atmosfera,
lichidase tratamentul special, ca pentru bolnavi, acordat
Octaviei şi încheiase şirul de politeţuri faţă de un membru al
familiei care se întorsese din spital. Asta era Octavia din
vremurile bune. Se simţea din nou bine. Nici măcar maică-sa
nu se putea înfuria pe comportamentul fetei ei, deşi nu
înţelegea antipatia profundă a acesteia faţă de domnul La
Fortezza. În definitiv, fiecare trebuia să plătească ceva ca să
rămână în viaţă.

— 197 —
 CAPITOLUL 13

În ziua în care sosi scrisoarea de la Ravenswood, Octavia

se abţinu să i-o citească maică-sii până ce toţi copiii nu fură
în pat. Era o comunicare oficială, foarte scurtă, în care se
anunţa că Frank putea fi redat familiei pe bază de examinare
în faţa unei comisii, dacă nevastă-sa semna actele necesare.
Tot în anunţ se specifica clar că bărbatul avea nevoie de
îngrijire şi supraveghere constante. Pe lângă scrisoare, sosise
şi un formular de completat. În el se întreba vârsta copiilor şi
veniturile familiei, per ansamblu, şi pentru fiecare membru
în parte. Reieşea clar că tatăl continua să fie un invalid, chiar
dacă era socotit apt să părăsească ospiciul.
Lucia Santa bău, nervoasă, din cafea şi zise:
— Deci el nu e, de fapt, bine. Vor doar să-l testeze.
Octavia încercă să pună lucrurile la punct:
— Nu-i adevărat. S-a însănătoşit, numai că nu poate
munci şi nici face nimic. Trebuie să fie îngrijit ca o persoană
bolnavă. Poate că se va putea întoarce la lucru după o vreme.
Vrei să se întoarcă?
Îşi lăsă ochii în jos şi roşi, căci gândea cu păcat despre
maică-sa.
Lucia Santa urmări cu interes îmbujorarea fiică-si.
— De ce nu? răspunse ea. El e tatăl a trei dintre copiii mei.
A câştigat pâinea pentru noi timp de zece ani. Dacă aş fi avut
un măgar sau un cal care să-mi fi tras atâta la jug, l-aş fi
îngrijit dacă ar fi fost bolnav sau bătrân. De ce să nu-mi
vreau soţul înapoi?
— Eu n-o să fac niciun fel de problemă, o asigură Octavia.
— O, probleme vor fi destule, îi replică Lucia Santa. Cine
ştie, poate că o să le facă, din nou, rău copiilor. Şi cine mai
poate îndura revenirea anilor ăia? Am avea toţi de suferit, ne -
am risca vieţile ca să-i mai dăm încă o şansă. Nu, ar fi prea
mult, prea mult.
Octavia nu răspunse. Stătură aşa, împreună, ore întregi;
sau cel puţin aşa li se părură amândurora, după care
— 198 —
Octavia luă un toc, cerneală şi hârtie de scris ca să aştearnă
răspunsul către ospiciu.
Lucia Santa întoarse problema pe toate feţele. Îşi aminti
povestiri despre cazuri similare, când cei iubiţi se întorseseră
la casele lor şi comiseseră crime sau altfel de chestii
îngrozitoare datorită nebuniei lor.
Se gândi la fata ei, Octavia, care avea să sufere, să fie
forţată să plece de acasă, să se mărite de timpuriu ca să
evadeze.
Nu putea risca. Dându-şi pe deplin seama de semnificaţia
gestului ei (în minte văzu imaginea unui animal într-o cuşcă
de fier şi cărămidă, ţinut acolo până la moartea lui), îl
condamnă pe soţul ei, pe tatăl copiilor ei, pe cel cu care
împărţise o vară de plăceri de neînchipuit, la o veşnicie de
disperare. Clătină încet din cap şi zise:
— Nu, n-o să semnez. Lasă-l să stea acolo unde e.
Octavia fu surprinsă şi chiar un pic şocată. O inundă
amintirea morţii propriului ei tată; avu din nou acel
sentiment cumplit de fetiţă pierdută, pe care îl mai avusese o
dată. Şi dacă, prin cine ştie ce miracol, el ar fi înviat, aşa
cum era posibil ca acum doctorii să-l fi readus la viaţă, pe
tatăl ei vitreg? Îşi dădu, într-o fracţiune de secundă, seama
că nu s-ar mai fi putut uita niciodată în ochii lui Sal, Gino şi
ai micuţei Aileen dacă nu le-ar fi readus tatăl.
Ca atare, rosti:
— Cred c-ar trebui să vorbim cu Gino şi cu Sal. La urma
urmei e tatăl lor. Trebuie să vedem ce zic ei. Poate c-ar trebui
să-l aducem înapoi acasă, mamă.
Lucia Santa se uită întrebător la fie-sa, ca şi cum ar fi vrut
să afle motivele ascunse ale acesteia. Era o privire care o
deconcerta întotdeauna pe Octavia deoarece era total
impersonală.
— Ce pot să ştie copiii? replică ea. Lasă-i în pace, o să aibă
necazurile lor mai târziu. În plus, nu ne putem permite să le
aducem tatăl acasă.
Cu voce înceată, aplecându-şi capul deasupra ceştii de
cafea, Octavia insistă:
— Hai să încercăm, mamă, pentru copii. Lor le e dor de el.
— 199 —
 Maică-sa replică cu voce surprinzător de dispreţuitoare,
clătinând din cap:
— Nu, fata mea. Pentru tine e uşor să fii drăguţă şi
generoasă. Gândeşte-te, însă: Când va fi totul dificil şi-ţi vei
regreta generozitatea, vei fi nevoită să suferi. Cât de furioasă
vei fi din pricina generozităţii tale. Mie mi s-a întâmplat asta
înainte. Fii atentă la inima ta bună şi compătimeşte oamenii
care dăruiesc, fiindcă aceştia nu ştiu cât îi va costa
generozitatea lor. Abia mai târziu se înfurie şi te refuză cu
dispreţ când tu contezi pe umanismul lor. Cum au sărit
vecinii să mă ajute când a murit tatăl tău, cum am mai plâns
de bunătatea lor! Din nefericire, însă, noi nu putem fi veşnic
buni, veşnic generoşi, suntem prea săraci şi nu ne -o putem
permite. Chiar şi mătuşa ta bogată n-a făcut excepţie. E aşa
de bine – te simţi minunat să fii generos o perioadă scurtă de
timp. Ca stare de lungă durată, însă, e împotriva firii umane.
O să te plictiseşti de tatăl tău vitreg, o să apară certuri,
ţipete, înjurături, iar tu o să te măriţi cu primul bărbat pe
care o să-l cunoşti şi o să te faci nevăzută. Iar eu voi fi cea
care voi plăti pentru inima ta mare şi deschisă.
Făcu o pauză şi reluă:
— Obişnuieşte-te cu gândul că va fi bolnav până la moarte.
Cu aceste cuvinte îl condamnă pe vecie la închisoare pe
Frank.
Femeile îşi spălară ceştile de cafea. Mama rămase în
bucătărie ca să şteargă masa şi podeaua; Octavia se întoarse
în camera ei gândindu-se cum să le vorbească copiilor de
dimineaţă, dându-şi seama că vroia, inconştient, să se
sustragă sentimentului de vinovăţie.
În pat, Octavia medită asupra maică-sii, a asprimii ei şi a
deciziei luate cu sânge rece. Atunci îşi aminti că uitase
scrisoarea în bucătărie. Se sculă din pat şi se duse într-acolo
numai în chiloţi. Lumina era încă aprinsă.
Lucia Santa stătea la masă, înconjurată de saci de zahăr,
sare şi făină, şi umplea solniţele, zaharniţa şi vasul de făină.
În faţa ei se odihnea scrisoarea, cu ştampila oficială, mare şi
neagră, şi cu plicul guvernamental. Se uita fix în jos, ca şi
cum ar fi fost în stare să citească şi părea să studieze fiecare
— 200 —
cuvânt. Îşi înălţă privirea către fiică-sa şi zise:
— O să ţin scrisoarea. Poţi să scrii răspunsul dimineaţă.
Întins şi treaz lângă adormitul Sal, Gino auzise totul prin
glasvandul deschis dintre dormitor şi bucătărie. Nu simţea
niciun fel de ură sau de furie faţă de decizia maică-sii, ci
numai o senzaţie de durere în stomac. Puţin mai târziu,
lumina din bucătărie se stinse, după care o auzi pe maică-sa
trecând, pe lângă patul lui, către camera ei, apoi adormi.
Lucia Santa nu putu să doarmă. Se întinse prin întuneric
ca s-o atingă pe Aileen şi dădu peste pielea moale şi umerii
osoşi ai fiică-sii, ghemuită ca să se ferească de răceala
tencuielii peretelui. Atingerea acelei bucăţi de carne
nevinovate şi vulnerabile fu ca o revelaţie pentru ea. Atingea
o fiinţă care se afla în grija ei. Ea era protectorul tuturor, le
ţinea soarta în mâini. De la ea venea binele şi răul, bucuria şi
chinul. Ăsta era, de fapt, motivul pentru care îl aruncase pe
bărbată-său la groapă.
Dar nu era suficient. Îşi aminti de câte ori o lovise şi îşi
înjurase copiii vitregi; de câte ori urlase şi îşi înspăimântase
proprii copii. Îşi aminti de munca lui haotică şi de religia lui
costisitoare. Respinse, însă, totul cu un ţipăt interior
disperat: „Frank, Frank, de ce n-ai avut grijă de tine? De ce
te-ai lăsat pradă bolii?‖ Îşi aminti cum îşi bătuse el joc de
banii câştigaţi cu sudoare, de expresia de mândrie rănită şi
de gingăşia lui din vremea când ea era o văduvă neajutorată.
Acceptă adevărul cu un imens oftat. Avea prea puţine
resurse, era prea săracă, ca să-şi permită mila faţă de un om
pe care-l iubea. „Nu, fără milă‖, îşi zise ea, „fără milă, fără
milă‖. Se întinse din nou ca să atingă micul trup de lângă ea,
pielea mătăsoasă a acelei fragile făpturi umane. După asta îşi
încrucişă braţele pe piept, rămase cu privirea aţintită aiurea
în întuneric, şi aşteptă, răbdătoare, somnul. Îl condamnase
pe Frank Corbo să nu-şi vadă niciodată copiii mari, să nu
mai împartă niciodată patul cu ea, să nu cunoască în veci
bucuria de a avea un nepot. Murmură în italiană:
— Doamne, Doamne, veghează asupra mea, ajuta mi.
Ca şi cum, de-acum înainte, ea şi-ar fi pierdut speranţa de
a mai putea beneficia de milă din partea cuiva.
— 201 —
 A doua zi, după cină, Octavia îi luă pe Sal şi pe Gino în
camera de zi ca să le vorbească. Erau amândoi un pic
neliniştiţi, căci Octavia era blândă, dulce şi dornică de a le
ţine un discurs. Când începu să vorbească, însă, Gino
pricepu despre ce era vorba. Îşi aminti ce auzise cu o seară
înainte.
În timp ce Octavia le explică de ce nu se putea întoarce
tatăl lor acasă, Gino îşi aminti de ocaziile în care el îl lua cu
el la frizer, unde ei doi se uitau unul la altul şi ochii
băieţelului priveau drept înainte, văzând, ca prin minune, în
oglinda din faţa lui, capul tatălui reflectat în zidul plin de
oglinzi. Tatăl lui se uita la el prin oglindă. Cu toate că se
priveau identic, spate în spate unul cu celălalt, fără niciun fel
de timiditate, mascaţi de sticlă.
Păruse întotdeauna că acel zid de oglinzi îi proteja suficient
ca să-şi studieze reciproc ochii, să recunoască că erau
aceeaşi carne şi acelaşi sânge.
Aflat între ei, frizerul cu mustăţi albe tăia şuviţe de păr,
care cădeau pe pânza albă cu negru din jurul gâtului, şi
bârfea în italiană cu tatăl. Gino era vrăjit de sunetul
foarfecilor şi de căderea lină a părului tăiat pe umerii lui, de
podeaua albă a camerei, de tejgheaua din marmură albă, pe
care se aflau sticluţe verzi de loţiune de păr, toate reflectate
în oglinzile din jur. Taică-său îi zâmbea prin oglinzi şi încerca
să-l facă şi pe el să zâmbească, dar, protejat de sticlă, refuza;
chipul îi rămânea solemn. Astea erau singurele clipe în care
şi-l amintea pe taică-său zâmbind încontinuu.
După ce Octavia termină de explicat, Gino şi Sal se
pregătiră să plece la joacă. Tatăl lor era bolnav, ceea ce
însemna că avea să se întoarcă cândva, iar timpul, la vârsta
lor, n-avea nicio semnificaţie. Octavia îi observă cu atenţie în
căutarea unor indicii de durere sufletească. Întrebă cu
blândeţe:
— Vreţi să vină acasă acum?
Aproape plângând, micul Sal răspunse:
— Nu vreau să vină acasă. Mă sperie.
Octavia şi Gino fură surprinşi. Sal îşi iubea tatăl mai mult
decât oricare altul dintre copii.
— 202 —
 Gino nu se simţi la locul lui, fiindcă avea senzaţia că e
responsabil pentru tatăl lui. De câte ori nu-l luase maică-sa
la rost cu un: „Eşti exact ca taică-tău‖, când refuza să
muncească, când era neascultător sau când fugea de
responsabilităţi? Acceptase de mult faptul că toate necazurile
din familie se trăgeau de la taică-său şi, deci, şi de la el
însuşi. Ca atare, rosti acum cu voce joasă:
— Orice vrea mama să facă e O.K.
Făcu o pauză şi adăugă:
— Mie nu-mi pasă.
Octavia îi lăsă să plece. Se duse la fereastră şi îi văzu
năpustindu-se afară din imobil. Simţi o tristeţe profundă şi
generală, ca şi cum tatăl ei vitreg suferise o nedreptate,
pentru care avea să fie şi ea judecată.

— 203 —
 CAPITOLUL 14

Larry Angeluzzi începu să înţeleagă câte ceva din viaţă

când i se născu cel de-al doilea copil şi când administraţia
căii ferate îi reduse slujba la numai trei zile pe săptămână. În
acea clipă, se privi serios într-o oglindă a sufletului.
Într-o sâmbătă, ducându-se în vizită la un prieten, Larry şi
Louisa aşteptau troleibuzul la întretăierea dintre Strada 34 şi
Tenth Avenue. Louisa ţinea unul dintre copii de mână, iar el
căra bebeluşul în braţe. Brusc, Larry îl zări pe Gino privindu-
i de pe celălalt trotuar al bulevardului. Se putea citi pe acea
faţă aspră, mică şi negricioasă a băiatului o expresie
compusă de tristeţe, milă şi un soi de dezgust. Larry îi făcu
semn lui Gino să vină până la el. În timpul în care băiatul
traversă strada, Larry îşi aminti de vremea când Gino era
doar un copilaş şi se lăsa pe spate ca să-şi vadă fratele mai
mare călare pe cal. Îi zâmbi blând lui Gino şi zise:
— Vezi ce păţeşti dacă te însori, băiete?
Glumea, neştiind că fratele său mai mic n-avea să uite
niciodată scena.
Cu faţa deja osoasă şi uscată, Louisa se încruntă la
amândoi şi rosti cu asprime:
— Ce, nu-ţi place?
Larry râse şi răspunse:
— Glumeam doar.
Gino, însă, se uită serios la ea, uimit de comportarea
amândurora, bănuind altceva ascuns în spatele vorbelor.
Dintr-o curtoazie necesară, Gino le ţinu companie până ce
sosi troleibuzul. Larry îşi zise: „Creşte frate-miu. La vârsta lui
eu lucram‖. Cu voce tare, întrebă:
— Cum îţi merge cu liceul, puştiule?
Gino înălţă din umeri.
— Bine, răspunse el.
După ce se urcă în troleibuz alături de familia lui, Larry îl
zări pe Gino uitându-se la ei cum se îndepărtează.
Mişcându-se, ca prin minune, tot mai departe de fratele lui
— 204 —
mai mic, în atmosfera aceea clară şi aurie de duminică
dimineaţa, Larry avu sentimentul că pierduse ceva; viaţa lui
se încheiase. În această dimineaţă şi datorită acestei întâlniri
şi acestui moment de reflecţie, se hotărî noua lui viaţă şi
renunţarea la slujba de la calea ferată şi la cei opt ani de
boierie pe care îi avusese.
În săptămâna următoare, într-o dimineaţă, Larry coborî la
panetteria pentru câteva cornuri de mic dejun. Nu lucrase în
noaptea anterioară. Fiul brutarului, Guido, un tânăr cu buza
superioară umbrită de o mică mustaţă, îl întâmpină pe Larry
cu adevărată plăcere. Se apucară amândoi să sporovăie.
Guido renunţase la şcoală ca să ajute tot timpul la brutărie.
Simţindu-se deja un om de afaceri, el întrebă:
— Ţi-ar place o slujbă bună, Larry?
Larry zâmbi:
— Sigur.
Rostise vorbele din politeţe, fără a avea intenţia să-şi
părăsească slujba de la calea ferată.
Guido continuă:
— Hai cu mine.
Se duseră în camera din spate. Se afla acolo brutarul, cu o
sticlă de lichior în faţa lui, care discuta cu un bărbat de
vârsta lui, clar un italian, îmbrăcat, însă, ca un american.
Individul părea un om serios: părul îi era pieptănat cu grijă,
iar la gât purta o cravată subţire şi intens colorată.
Guido rosti:
— Larry, vreau să-l cunoşti pe Zi’Pasquale, domnul di
Luca, care a crescut lângă taică-meu în Italia. Zi’Pasquale, el
e prietenul meu, Larry, despre care ţi-am povestit.
Larry se îmbujoră de plăcere aflând că lumea vorbea
despre el. Se întrebă dacă acel bărbat era cu adevărat
unchiul lui Guido, sau dacă asta nu era decât o formulă
politicoasă de adresare către un prieten apropiat al familiei.
Larry zâmbi larg şi strânse mâna străinului. Brutarul rosti:
— Stai jos.
Îi turnă un pahar de lichior.
Larry râse şi răspunse:
— Eu nu beau, dar servesc o ceaşcă de cafea.
— 205 —
 Îl văzu pe domnul di Luca uitându-se la el cu privirea
apăsătoare şi directă a unui tată italian care şi-ar măsura
curtezanul fetei sale, cu ochii îngustaţi, suspicios şi
cântărind.
Guido servi cafea şi umplu paharul străinului cu lichior.
Rosti pe un ton neutru:
— Tată, Zi’Pasquale ţi-a spus că e în căutarea unui nou
angajat, corect, Zi’Pasquale? Eu am găsit omul potrivit, pe
prietenul meu Larry. Îţi aminteşti ce ţi-am povestit despre el?
Amândoi bărbaţii mai în vârstă zâmbiră condescendent.
Brutarul îşi înălţă mâinile într-un gest de dezavuare, iar
Zi’Pasquale dădu din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună:
„Nicio problemă – tinereţea e de vină‖. În Italia lucrurile nu se
făceau aşa. Zi’Pasquale rosti, în italiană, către Panettiere:
— Tipul ăsta e băiat bun?
Ezitând un pic, brutarul îi răspunse:
— Un bravo.
Îşi zâmbiră toţi unul altuia, apoi băură şi cei doi bărbaţi
mai în vârstă îşi aprinseră trabuce De Nobili. Se putea
observa clar că domnul di Luca era impresionat.
Larry era obişnuit cu asta. Ajunsese să cunoască că
zâmbetul şi manierele lui aveau un farmec aparte, un ceva
anume care îl făceau instantaneu plăcut bărbaţilor şi
femeilor. Larry era satisfăcut de această însuşire a lui şi
recunoscător pentru ea, ceea ce-l făcea şi mai plăcut.
— Crezi că ţi-ar place o slujbă la mine? întrebă domnul di
Luca.
În acest moment se făcură remarcate cele mai mari calităţi
ale lui Larry, derivate din instinctul de a face ceea ce era mai
potrivit pentru a fi pe placul acestor oameni. Întrebarea avea
un caracter personal. Mă respecţi ca om? Mă accepţi ca şef
de trib, ca un al doilea tată, ca un naş onorific? Dacă ar fi
îndrăznit acum să întrebe ce fel de slujbă era, câţi bani ar fi
câştigat, unde, când, cum, ce garanţii avea etc., totul s-ar fi
terminat.
Ca atare, deşi nu voia slujba, căci nu putea concepe să
renunţe la cei opt ani de boierie, din curtoazie şi dorinţă de a
place, Larry rosti cu sinceritate:
— 206 —
 — Ar fi o plăcere să lucrez cu dumneata.
Pasquale di Luca îşi împreună mâinile cu un pocnet sec.
Ochii lui luciră şi pe faţă i se aşternu o expresie de uimire şi
de încântare.
— Iisus din Ceruri! exclamă el. E posibil, oare, ca italienii
să mai crească încă tineri ca acesta în America?
Guido izbucni în râs, iar taică-său îl secondă. Larry îşi
păstră un zâmbet modest pe buze.
— Şi acum să-ţi arăt ce fel de om sunt, rosti Pasquale di
Luca.
Scoase un teanc de bancnote şi extrase din el trei, a câte
douăzeci de dolari fiecare, pe care i le dădu lui Larry, zicând:
— Asta e plata pentru prima ta săptămână. De mâine
dimineaţă vii la mine la birou şi îţi începi munca. Să porţi
costum şi cravată, moderne, dar nu ţipătoare; ca un
american, ca mine. Iată adresa biroului meu.
Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o
înmână lui Larry. După aceea, se sprijini pe spătarul
scaunului, pufăind din trabuc.
Larry acceptă banii şi cartea de vizită. Era prea uluit ca să
mai spună altceva în afară de mulţumiri. Banii ăştia erau de
două ori mai mulţi decât suma pe care o câştiga la calea
ferată, chiar şi dacă lucra program complet.
Guido rosti mândru:
— Ce ţi-am spus eu, Zi’Pasquale?
Domnul di Luca încuviinţă din cap.
Brutarul le turnă la toţi de băut. Acum Larry putea cere
detalii despre muncă. Domnul di Luca îi explică lui Larry că
va fi un agent de colectare pentru sindicatul brutarilor, că va
avea un teritoriu uşor şi discret, şi că, dacă lucra bine, va fi
promovat la un teritoriu cu câştiguri mai grase peste un an
sau doi. Îi explică apoi că toţi deţinătorii de brutării îşi
plăteau şi ei partea lor, care era mai mare chiar decât a
salariaţilor lor. Larry trebuia să ţină registre contabile, ca un
agent de asigurări, va trebui să fie plin de tact, să aibă
răbdarea şi capacitatea de a convinge, să se întreţină în
termeni prieteneşti cu toată lumea, să nu bea niciodată în
timpul lucrului şi să nu se implice în nicio afacere amoroasă
— 207 —
cu vreo femeie de la brutării. Avea să fie o muncă grea, iar
banii avea să şi-i câştige cu destulă sudoare.
Curând, domnul di Luca îşi termină paharul de lichior, se
ridică, îi strânse mâna lui Larry şi rosti:
— Mâine la ora zece.
După asta îl îmbrăţişă bărbăteşte pe brutar, îl ciupi pe
Guido de obraz şi-i strecură în palmă o bancnotă, rostind cu
afecţiune:
— Să lucrezi bine pentru taică-tău, da? El are inima bună,
ca un american, dar dacă aud că ai făcut cine ştie ce –
Unchiul tău Pasquale va veni până aici şi te va face el să fii
un bun fiu italian.
Sub masca de afecţiune se ghicea imediat tăria de fier.
Guido îl îmbrânci în joacă şi zise:
— Nu-ţi face griji în privinţa mea, Zi’Pasquale.
Îi strânse mâna şi-l conduse la uşă. Râseră amândoi în
clipa în care păşiră peste prag. Zi’Pasquale rosti:
— Însoară-te cu o fată bună, italiancă, ca să te ajute la
magazin.
Când Guido se întoarse, se apucă să ţopăie în jurul lui
Larry, strigând:
— Ai reuşit, ai reuşit!
După ce se mai linişti, zise:
— În doi ani, Larry, ai să ai propria ta casă în Long Island.
Zi’Pasquale al meu nu-i un coate-goale. Corect, tată?
Brutarul îşi goli încet paharul, apoi oftă:
— Ah, Lorenzo, Lorenzo, bravul meu fiu. Acum vei învăţa şi
tu ce e lumea şi vei deveni bărbat.

Larry Angeluzzi avea un trai bun. Dormea până târziu, îşi

lua prânzul acasă, apoi făcea turul brutăriilor din teritoriul
lui. Brutarii italieni erau minunaţi; îl serveau mereu cu cafea
şi prăjituri. Brutarii polonezi erau mohorâţi, dar se încălzeau
la flacăra farmecului lui, deşi el nu se aşeza niciodată la
masă ca să bea tărie cu ei. Erau încântaţi de succesul lui
faţă de tinerele fete poloneze, care veneau în magazin şi
stăteau până când Larry trebuia să plece la următorul client.
Uneori el folosea camera din spate a brutăriilor pentru un
— 208 —
futai rapid, ştiind că brutarul era încântat să ia ceva parale
de la fată şi că i-o va aduce chiar el, regulat, şi altădată când
avea să treacă pe acolo.
Italienii îşi plăteau datoriile fără crâcnire ca nişte oameni
care în ţara lor de origine îi dădeau ouă preotului, ca să le
citească o scrisoare, şi vin funcţionarului din sat ca să le
spună care erau legile. Polonezii plăteau banii doar datorită
farmecului lui personal şi a companiei sale încântătoare.
Avea probleme numai cu brutarii germani.
Nu atât din cauză că nu vroiau să plătească, cât, mai ales,
sentimentului nutrit de Larry, că ei n-aveau chef să-i dea
bani unui italian. Rareori îi ofereau cafea şi cornuleţe şi chiar
şi mai rar discutau cu el ca să-şi arate prietenia. Îl plăteau ca
şi cum ar fi plătit lăptarul. Pentru Larry treaba asta, în sine,
nu îl deranja, oricum acum bea prea multă cafea, dar îl făcea
să se simtă ca un gangster.
Poate că se simţea aşa fiindcă avusese probleme numai cu
o singură brutărie, şi aceasta era proprietatea unui german.
Mai mult decât atât, un motiv în plus de supărare îl
constituia faptul că acest brutar făcea cea mai bună pâine,
cele mai delicioase şi mari torturi, cele mai frumoase
prăjituri. Afacerile îi mergeau strună, şi, cu toate astea,
refuza să-şi plătească datoriile. El era singurul de la care
Larry nu putea colecta bani. Când îi raportă necazul
domnului di Luca, acesta înălţă din umeri:
— Vrei un trai bun? Câştigă-l. Mai încearcă vreo două luni,
apoi vino să discuţi cu mine.
Într-o zi Larry întârzie cu turul brutăriilor. La una dintre
opriri, din pură nervozitate, călări rapid o fată extrem de
urâtă care, după aceea, mai avu şi tupeul să încerce să se
laude cu isprava. N-o crezu nimeni. După acest popas, Larry
îşi continuă drumul. Ura să se oprească la Hooperman’s,
brutarul cu necazul. Neamţul ăsta cu cap pătrat, scund şi
îndesat, obişnuia să-l trateze ca pe un gunoi şi să facă glume
proaste pe socoteala lui. Tărăşenia se sfârşea mereu cu Larry
cumpărând pâine şi prăjituri, nu numai ca să-şi arate
bunăvoinţa, nu numai fiindcă asta era cea mai bună brutărie
din oraş, ci şi ca să-i dea lui Hooperman o şansă de a zice
— 209 —
odată că făcea cinste, înfiripându-se astfel ocazia de a începe
un soi de relaţie prietenească.
Până acum slujba fusese excelentă. Larry înţelegea despre
ce era vorba, de fapt, dar refuza să accepte că făcea şi el
parte din joc, refuza să privească în faţă faptul că într-o bună
zi va fi nevoit să-l facă pe Hooperman să plătească. Ca să
evite necazurile, Larry preferase până acum să plătească el
însuşi datoriile lui Hooperman. Toată treaba funcţionase
până în ziua în care alţi doi brutari germani refuzară să-i dea
bani. Îi spuseră cu un rânjet pe chip să vină după ei în
săptămâna următoare. Din acea clipă Larry începu să se
gândească serios la întoarcerea la vechea slujbă de la calea
ferată.
Trecu pe lângă Hooperman’s şi dădu colţul. Observă
imediat secţia de poliţie. Nu era de mirare că ticălosul era
atât de curajos. Avea copoii chiar la colţ. Larry continuă să
meargă şi încercă să-şi pună ordine în gânduri. Dacă nu-l
forţa pe Hooperman să dea banii, avea să ajungă înapoi la
calea ferată şi la mizerabilii ăia de cincisprezece dolari pe
săptămână. Va trebui să aştepte ca domnul Hooperman să
fie singur şi să-l anunţe între patru ochi că domnul di Luca
va sosi personal după bani. În acea clipă îşi dădu seama, cu
un şoc, că, într-o astfel de situaţie, domnul di Luca l-ar
trimite tot pe el. Va trebui, în curând, să-l sperie pe vărzar,
iar dacă asta nu mergea, trebuia să renunţe. Un gangster!
Cum s-ar mai strâmba Octavia de râs. Maică-sa ar lua,
probabil, făcăleţul şi l-ar rupe pe el. Ah, la dracu, ar fi
însemnat să plătească prea scump pentru un singur
nenorocit de cap sec.
După ce se plimbă fără rost vreo oră, trecu prin faţa
vitrinei lui Hooperman şi văzu că magazinul era gol. Intră.
Fata din spatele casei de bani dădu din cap şi Larry trecu în
camerele din spate, pline cu cuptoare şi mese de frământat
aluat. Îl zări pe Hooperman, discutând cu doi oaspeţi, cei doi
brutari care îi dăduseră cu tifla lui Larry mai devreme. Pe
masa dinaintea lor se odihnea o stacană mare cu bere,
înconjurată de trei pete mari aurii pe locurile în care se
aflaseră cănile.
— 210 —
 Larry avu un şoc. Se simţi trădat, apoi îl apucă
amărăciunea. Cei trei bărbaţi îl văzură şi izbucniră toţi în
hohote imense de râs. Lipsa de maliţiozitate a acestui
comportament era insultătoare. Larry înţelese exact ce
credeau ei despre el. Îl ştiau de ce e capabil, că nu-l va face
niciodată pe Hooperman să plătească, că era doar un puşti
încercând să facă pe adultul din cauză că avea nevastă şi
copii.
Mr. Hooperman lăsă la o parte cana şi exclamă:
— Oooh, iată şi colectorul! Cât trebuie să-ţi dau azi: zece
dolari, douăzeci sau cincizeci? Ia uite, sunt pregătit! Se ridică
în picioare şi îşi goli buzunarele de mărunţiş şi de bancnote
verzi boţite.
Larry nu putu nici măcar să zâmbească. Rosti pe cât de
calm putea:
— Nu trebuie să-mi plătiţi, domnule Hooperman. Eu am
venit doar să vă anunţ că aţi fost dat afară din sindicat.
Ceilalţi doi bărbaţi se opriră din râs, dar Hooperman
deveni isteric:
— Eu n-am fost niciodată în sindicatul vostru! Mă cac pe
sindicatul vostru. Eu nu plătesc niciodată cotizaţii şi nu dau
niciodată pe gratis cafea şi prăjituri, aşa că la dracu’ cu
sindicatul vostru.
Încercând pentru ultima oară să fie împăciuitor, Larry zise:
— Ţi-am plătit eu cotizaţiile, domnule Hooperman. N-am
vrut s-o păţeşti, mai ales că eşti un brutar atât de bun.
Cuvintele îl potoliră pe brutar. Acesta întinse un deget
către Larry:
— Mă vagabondule. Măi gangstere. Ai încercat să mă
înfricoşezi, acum încerci coarda prieteniei. De ce nu munceşti
ca şi mine? De ce vii să-mi furi banii şi pâinea mea? Eu
muncesc. Lucrez douăsprezece, paisprezece ore pe zi şi
trebuie să-ţi dau ţie bani? Ieşi afară de aici, rahatule! Pleacă
din magazinul meu!
Larry fu atât de uluit de izbucnire încât se răsuci, fără o
vorbă, pe călcâie şi ieşi din încăpere. Ameţit încă, dar
încercând să-şi revină ca să arate că nu fusese înspăimântat,
se opri şi-i ceru fetei din spatele tejghelei o pâine şi o plăcintă
— 211 —
cu brânză. Fata apucă cutia grea cu zahăr pudră şi începu să
toarne peste plăcintă. În acea clipă se auzi un muget din
spatele magazinului:
— Nu-i vinde nimic escrocului ăla!
Imediat se ivi şi Hooperman, care se postă în spatele
tejghelei. Înşfăcă zahărul de la fată şi i se adresă lui Larry cu
adevărată ură:
— Afară! Afară de aici! Afară!
Larry se holbă la el, încremenit de surpriză şi şoc. Brutarul
se întinse şi-l pocni peste braţ. Larry simţi zahărul pudră
împroşcându-i faţa şi mirosul dulceag invadându-i nările.
Fără a mai gândi, îşi încordă pumnul stâng şi-l plezni pe
brutar peste mână. După aceea, Larry îşi arcui pumnul drept
şi-l trânti drept în faţa îngustă şi butucănoasă. Capul
brutarului se clătină pe gât ca o minge pe un băţ subţire,
apoi reveni în plin în pumnul lui Larry. Omul căzu.
Chipul îi era distrus. Nasul fusese zdrobit şi umpluse
tejgheaua de marmură cu sânge. Buzele se transformaseră
într-o masă însângerată de carne, expunând vederii
maxilarul stâng. Brutarul se uită năuc la şiroaiele de sânge,
apoi fugi împleticit ca să se aşeze între Larry şi uşă. Strigă cu
voce groasă:
— Poliţia, să aducă cineva poliţia!
Fata o zbughi, prin camerele din spate, afară. Ceilalţi doi
brutari o urmară. Hooperman rămase să blocheze uşa din
faţă, cu braţele întinse în lături şi cu o expresie sălbatică, de
maniac, pe faţă. Larry vru s-o ia la fugă pe lângă tejghea ca
să iasă prin spate. Îl simţi pe Hooperman repezindu-se la el.
Individul se agăţă de el, neîndrăznind să-l lovească, ci doar
să-l imobilizeze. Larry îl împinse de pe el. Deoarece nu-l
putea lovi din nou, şi fiindcă înţelese că îşi dezonorase
familia şi avea să meargă la puşcărie, îşi repezi piciorul în
panoul mare de sticlă din faţa tejghelei de expoziţie. Imediat,
în jurul lor începură să zboare cioburi de sticlă. După asta,
Larry izbi lungul şir de prăjituri din vitrină. Brutarul scoase
un urlet de furie şi îl aruncă la podea pe Larry. Curând
sosiră şi poliţiştii, care îi găsiră pe cei doi rostogolindu-se pe
podeaua acoperită cu sticlă şi prăjituri, într-o îmbrăţişare
— 212 —
mai puternică decât a iubirii.
La secţia de poliţie, doi detectivi uriaşi îl duseră pe Larry
într-o încăpere dosnică. Unul dintre ei se interesă:
— În regulă. Ce s-a întâmplat, băiete?
Larry răspunse:
— Am vrut să cumpăr o prăjitură, iar el mi-a aruncat cu
zahărul în faţă. Întrebaţi-o pe fată.
— L-ai trântit pe jos?
Larry negă.
Un alt poliţist îşi vârî capul pe uşă.
— Hei, vărzarul spune că băiatul colectează pentru di
Luca.
Detectivul care-l chestiona pe Larry se ridică şi părăsi
încăperea. În mai puţin de cinci minute se întoarse şi îşi
aprinse o ţigară. Nu-i mai puse lui Larry nicio întrebare. Se
puseră cu toţii pe aşteptat.
Larry era copleşit. Nu se gândea decât la numele lui apărut
în ziare, la dezonoarea maică-sii, la el privit ca un criminal în
închisoare, la toată lumea dispreţuindu-l. În plus, stricase
toate treburile domnului di Luca.
Detectivul se uită la ceas, părăsi încăperea şi se întoarse în
câteva minute. Întoarse un deget către uşă şi zise:
— Gata, puştiule. Şterge-o. S-a limpezit totul.
Larry nu înţelese. Nu-şi putea crede urechilor.
— Te aşteaptă şeful tău afară, continuă detectivul.
Un poliţist îi deschise uşa lui Larry. Ieşind, îl zări pe
domnul di Luca stând la piciorul străzii.
Domnul di Luca zise:
— Mersi, mersi.
Strânse neîndemânatic mâna detectivului. După aceea îl
înşfăcă pe Larry de braţ şi porni cu el în josul străzii către o
maşină care îi aştepta. Şoferul era un puşti cu care Larry
făcuse şcoala şi pe care nu-l mai văzuse de atunci. El şi
domnul di Luca intrară pe bancheta din spate.
În acea clipă apăru a doua surpriză. Domnul di Luca îl
apucă de braţ şi-i spuse în italiană:
— Bravo, eşti un tip nemaipomenit. I-am văzut faţa
animalului ăluia. Ai făcut o treabă excelentă. Ce ticălos! Oh,
— 213 —
eşti un tip nemaipomenit, Lorenzo. Când mi-au povestit că l-
ai lovit fiindcă n-a vrut să-ţi vândă pâine, m-am simţit în al
nouălea cer. Ah, dacă ai fi fost fiul meu…

Se găseau pe Tenth Avenue, mergând către centru. Larry

privi pe geamul portierei, către depou. Se simţea ca şi cum s-
ar fi transformat secundă de secundă, picătură de sânge cu
picătură de sânge, în altcineva. N-avea să se mai întoarcă
niciodată la calea ferată, n-avea să-i mai fie niciodată o
asemenea frică ca în secţia aceea de poliţie. Întreaga
maiestate a legii se dusese naibii cu o simplă strângere de
mână între domnul di Luca şi poliţist. Eliberarea lui era
marcată de uşurinţă şi respect. Se gândi la sângele
brutarului, la braţele lui întinse ca să-i blocheze ieşirea, la
ochii furioşi, şi se simţi un pic rău.
Larry trebuia să mărturisească adevărul. Zise:
— Domnule di Luca, eu nu mai pot continua să bat diverşi
indivizi pentru bani. Nu mă deranjează colecta, dar nu sunt
un gangster.
Domnul di Luca îl bătu prieteneşte pe umăr.
— Nu, nu; cine face chestiile astea de plăcere? Sunt eu un
gangster? Nu am şi eu copii şi nepoţi? Nu sunt naş al copiilor
prietenilor mei? Ştii tu, însă, cum e să te naşti în Italia? Eşti
un câine şi sapi în pământ ca un câine ca să găseşti un os
amărât pentru cină. Dai ouă preotului ca să-ţi mântuiască
sufletul şi strecori funcţionarului o sticlă cu vin ca să-ţi
bălmăjească nişte cuvinte. Când padrone al tău, boierul, vine
să-şi petreacă vara pe moşie, toate fetele din sat aleargă să-i
cureţe conacul şi să-l umple cu flori proaspete. El le plăteşte
cu un zâmbet şi îşi dă jos mănuşa ca să-i fie pupată mâna.
Apare atunci miracolul ăsta. America! E suficient ca să te
facă să crezi în Iisus Cristos.
În Italia erau mai puternici decât mine. Dacă luam o
măslină de la padrone, un morcov, sau, Doamne fereşte! o
bucată de pâine, trebuia să mă fac nevăzut în Africa ca să
scap de răzbunarea lui. Aici, însă, e democraţie şi padrone
nu-i aşa de tare. Aici te poţi eschiva de soartă. Trebuie, însă,
să plăteşti.
— 214 —
 Cine-i neamţul ăsta, brutarul ăsta, ca să-şi câştige
existenţa şi să-şi coacă pâinea fără să plătească? Lumea e un
loc periculos. Cu ce drept coace el pâine în colţul ăla, pe
strada aia? Legea? Săracii nu pot trăi toţi după legi. N-ar mai
rămâne unul în viaţă. Ar rămâne numai padroni.
Îţi pare rău după omul ăsta, germanul ăsta, nu? Să nu-ţi
pară. Vezi ce drăguţ te-au tratat poliţiştii? Desigur, este
prietenul meu, dar brutarul ăsta, care stă la doi paşi de
poliţie, nu le trimite niciodată nici măcar cornuri şi cafea ca
să şi-i facă prieteni. Cum sună chestia asta? Individul ăsta îi
pune să-şi plătească cafeaua pe care o beau! Ce fel de
persoană poate fi?
Domnul di Luca făcu o pauză. Pe chip îi apăru o expresie
uimitoare de dezgust.
— Ăsta e un om care crede că doar fiindcă munceşte greu
e cinstit şi nu încalcă niciodată legea, nu poate păţi nimic. E
un prost. Şi-acum ascultă-mă.
Se opri din nou, apoi reluă cu voce joasă şi afectuoasă:
— Gândeşte-te la tine. Ai muncit din greu, ai fost cinstit şi
n-ai încălcat niciodată legea. Ai muncit din greu? Ia priveşte -
ţi braţele! Sunt ca ale unei gorile de la munca grea.
Asta nu-i muncă. Nu vine nimeni să-ţi dea un plic cu bani
fiindcă eşti cinstit. Dacă nu încalci legea, nu te bagă la
pârnaie. E ceva, dar le va da chestia asta de mâncare
nevestei şi copiilor tăi? Deci ce fac oamenii ca noi? Noi
spuneam: Bine. N-avem de lucru. Nu primim bani. Nu putem
încălca legea şi nu putem fura, fiindcă suntem cinstiţi; deci
vom muri cu toţii de foame: eu, copiii mei, soţia mea. Corect?
Se aşteptă ca Larry să râdă.
Băiatul, însă, îşi menţinu privirea aţintită asupra
domnului di Luca. Acesta observă şi continuă, grav:
— Nu va fi întotdeauna aşa, să trăieşti datorită braţului
mai puternic. Gata cu astea. Vei mai lucra pentru mine? O
sută de dolari pe săptămână şi un teritoriu mai bun. De
acord?
Larry rosti încet:
— Mulţumesc, domnule di Luca, îmi convine.
Domnul di Luca ridică, patern, un deget.
— 215 —
 — Să nu mai plăteşti datoriile nimănui.
Larry zâmbi.
— N-am s-o mai fac, promise el.
După ce domnul di Luca îl lăsă pe Tenth Avenue, Larry se
plimbă o vreme de-a lungul depoului. Îşi dădu seama că nu
se putea să fii întotdeauna amabil cu oamenii şi să te aştepţi
să facă ceea ce vroiai tu. Oricum, nu cu banii. Trebuia să fii
rău. Ce îl nedumerea era admiraţia pe care lumea o avea faţă
de cineva care se purta cu cruzime. Îşi aminti de faţa
zdrobită a germanului şi se întrebă care fusese motivul
pentru care domnul di Luca exultase. Prin chestia pe care o
practica acum avea să facă bani, nevastă-sa şi copiii vor duce
un trai uman şi va putea să-şi ajute mama, fraţii şi surorile.
În plus, ca să fie cinstit cu sine, nu-l lovise pe căpăţânosul
ăla pentru bani. În fond, nu-i plătise el cotizaţia mereu?

— 216 —
 CAPITOLUL 15

Lucia Santa era cea care ţinea organismul familiei în

putere faţă de loviturile vremii: creşterea copiilor, moartea
părinţilor şi toate schimbările survenite în lumea din jur.
Pentru ea, cinci ani trecură într-o secundă lăsând în urmă
amintirile, substanţa adevărată a vieţii, şi tăria spiritului.
În cinci ani lumea exterioară se mai împuţinase. Cercurile
negre de femei, stând la bârfă, se destrămaseră, iar copiii nu
se mai strângeau în număr atât de mare, în serile de vară, ca
să se joace şi să ţipe. Dincolo de bulevard, locomotivele
foloseau acum un pasaj suspendat, aşa că vestitorii cu
şepcile lor cu cozoroc, cu pintenii lor falnici şi cu lanternele
lor roşii, dispăruseră pentru totdeauna. Pasajul pentru
pietoni de deasupra lui Tenth Avenue, devenit inutil, fusese
demolat.
În câţiva ani, zidul de vest al oraşului avea să dispară şi
oamenii care depindeau de el împrăştiaţi care încotro –
tocmai ei, ai căror strămoşi din Italia trăiseră în acelaşi sat,
pe aceeaşi stradă, timp de mii de ani şi muriseră în aceleaşi
camere în care se născuseră.
Lucia Santa se păzea, însă, de alte pericole, iminente cu
care se luptase în ultimii cinci ani: moarte, căsnicie,
pubertate, sărăcie şi acea lipsă a unui simţ al datoriei tipic
pentru copiii crescuţi în America. Habar n-avea că ea se
apăra, de fapt, de atacul veşnic al sorţii, care avea să învingă,
până la urmă.
Îşi crease lumea ei, în care ea era ca un monolit. Când se
ridicau, somnoroşi, din paturile calde, copiii o găseau prăjind
pâine şi îşi descopereau hainele de şcoală atârnând pe
spătarele scaunelor, lângă sobă. Ajunşi acasă după cursuri,
o găseau călcând, cosând, manevrând oale şi cratiţe pe
cuptorul din bucătărie. Se mişca ca o umilă zeiţă, dispărând
şi reapărând din norii de abur, totul desfăşurându-se în
miros de bumbac încins, usturoi, sos de roşii, carne friptă şi
zarzavat fiert. Trădându-şi vârsta, radioul vechi, în formă de
— 217 —
catedrală, lansa în eter cântece siropoase de Carlo Buti, Bing
Crosby-ul italian, îndrăgitul matroanelor italiene, a cărui
faţă, subţire, trădând suferinţa, împodobită cu o pălărie de
fetru alb, atârna în poză lângă salamuri, în fiecare vitrină de
băcănie de pe Tenth Avenue.
Niciunul dintre copiii care se întorceau de la şcoală sau de
la joacă nu găseau vreodată uşa închisă. O naştere sau o
moarte erau evenimente care nu împiedicau cu niciun chip
prezenţa continuă a farfuriilor aburinde la cină. Noaptea,
Lucia Santa aştepta ca toţi din casă să adoarmă, după care
se culca şi ea. Copiii ei nu-i văzuseră niciodată ochii închişi
şi lipsiţi de apărare împotriva lumii.
În viaţa ei existau zile, luni sau chiar sezoane care tre ceau
într-o clipită. La un moment dat, îşi dădu seama că e iarnă
numai pentru că Gino, întorcându-se acasă de la şcoală şi
găsind-o pe maică-sa complet singură, petrecu împreună cu
ea o după-amiază fericită, chiar fără a-şi spune prea multe.
Gino îşi studie mama în timp ce aceasta călca rufele în
lumina cenuşie şi rece a asfinţitului. Îşi băgă nasul deasupra
cuptorului, ridicând capacele oalelor ca să adulmece, şi nu se
arătă defel mulţumit. Nu-i plăcea mâncarea de spanac cu
ulei de măsline, iar cartofii fierţi îl deranjau şi mai mult.
Trânti, furios, capacele la loc şi zise:
— Ah, mamă, n-ai nimic bun de pus în gură?
După asta se întinse să potrivească radioul pe un post
american. Maică-sa făcu un gest de ameninţare şi el sări
înapoi. Îi plăcea şi lui să asculte postul italian, mai ales când
se transmiteau romanze de genul celei de acum. Se petrecea
întotdeauna ceva în ele care semăna cu un duel mortal. Nu
aveau nimic în comun cu operele siropoase americane. Aici
se puteau auzi loviturile; părinţi neînţelegători, dar fermi şi
intoleranţi; bărbaţi care îşi ucideau amanţii soţiilor
intenţionat şi nu din întâmplare. Nevestele îşi otrăveau soţii,
de obicei cu ceva cumplit de dureros, şi totul era însoţit de
ţipete în perfect acord cu muzica. Chinul lor era menit să dea
un înţeles mai profund vieţii.
Gino îşi luă cărţile împrumutate de la bibliotecă şi se
apucă să citească la masa din bucătărie. De cealaltă parte a
— 218 —
acesteia, maică-sa continuă să calce, dând naştere la nori de
abur ce încălzeau camera. În apartament era o linişte
desăvârşită; toată lumea era afară. Sal şi Lena se jucau în
stradă, iar Vinnie era la lucru. Treptat, se făcu tot mai
întuneric, până ce, brusc, Gino nu mai putea vedea nicio
literă. Îşi ridică privirea şi o văzu pe maică-sa uitându-se la
el, nemişcată, cu o expresie ciudată pe faţă. Camera era plină
de miros de usturoi, ulei de măsline încins şi cartofi, iar
oalele de pe cuptor fâsâiau încet. Maică-sa îşi întinse mâna
în sus să aprindă lumina.
Gino îi zâmbi şi se întoarse la lectură. Lucia Santa termină
de călcat şi puse placa de lemn la o parte. Îl urmări pe Gino
cum citeşte. Băiatul zâmbea rareori. Devenise un tânăr cu
un aer sever şi tăcut. Cum se mai schimbau copiii! Continua,
însă, să fie încăpăţânat şi uneori la fel de nebun precum
taică-său. Lucia Santa duse hainele în dormitor şi le întinse
pe un birou. După aceea se întoarse în bucătărie şi curăţă de
coajă, în tăcere, câţiva cartofi cruzi, îi tăie în felii subţiri,
după care făcu loc pe cuptor pentru tigaia ei mare şi neagră.
Puse în tigaie o lingură de untură de casă, care se topi rapid.
Prăji cartofii până ce aceştia deveniră maro-aurii, apoi sparse
două ouă peste ei. Înşfăcă o farfurie, răsturnă în ea
conţinutul tigăii şi, fără a scoate o vorbă, îi înfipse farfuria lui
Gino sub nas.
Gino scoase un ţipăt de plăcere. Lucia Santa îl îndemnă:
— Grăbeşte-te şi mănâncă înainte să apară ceilalţi şi să te
vadă, altfel nu-mi va mai termina nimeni spanacul ăsta bun.
Băiatul înfulecă iute cartofii, apoi o ajută pe maică-sa să
aşeze masa pentru ceilalţi.
O altă iarnă trecută, furată vieţii ei, din cauza morţii Ziei
Louche. Lucia Santa plânsese după bătrână mai mult decât
plânsese după propria mamă. Biata femeie murise singură,
în frigul iernii, în cele două camere goale care-i fuseseră cuib
al solitudinii în ultimii douăzeci de ani. Murise ca o amărâtă,
cu pielea rebegită de frig, cu picioarele ca nişte beţe
strâmbate, cu venele îngheţate. Pe singura ei sursă de
căldură, soba cu petrol, rămăsese o oală smălţuită, albă,
umplută cu apă.
— 219 —
 Zia Louche, Zia Louche, unde erau cei dragi ţie ca să aibă
grijă de trupul tău? Unde ţi-erau copiii care să-ţi plângă la
mormânt? Şi când te gândeai că invidiase lipsa de
responsabilităţi a mândrei doamne bătrâne, viaţa ei fără griji
lumeşti. Abia atunci descoperi Lucia Santa cât de norocoasă
era. Crease o lume fără sfârşit. O lume care n-avea s-o lase
niciodată pe dinafară. N-avea să moară niciodată singură şi
să fie îngropată în pământ precum cine ştie ce insectă
rătăcită.
Ce miracol, însă, că fuseseră atâta vreme împreună! Un
miracol imposibil fără formidabila Zia Teresina Coccalitti,
care, în aceeaşi iarnă a morţii Ziei Louche, ajunse prietenă
intimă a Luciei Santa şi aliată a familiei Angeluzzi-Corbo.
Teresina Coccalitti era cea mai temută şi respectată femeie
de pe Tenth Avenue. Înaltă, osoasă, îmbrăcată întotdeauna în
negrul de doliu după soţul pe care îl pierduse cu douăzeci de
ani în urmă, ea teroriza negustorii de fructe, băcanii şi
măcelarii; proprietarii nu îndrăzneau niciodată s-o ia la rost
pentru întârzierea chiriei, iar anchetatorii sociali o lăsau să
completeze singură formularele şi nu-i puneau niciodată vreo
întrebare delicată.
Avea o limbă rea şi oasele feţei întruchipau o mască a
vicleniei. Cu toate astea, când vroia, Zia Teresina demonstra
un farmec aparte, periculos ca al unui şarpe.
Deşi avea patru fii ce lucrau, apela la ajutorul social. Când
cumpăra o duzină de fructe, întindea mâna după ce plătea şi
mai lua un fruct, ca trofeu. Îl muncea pe măcelar să-i adune
toate bucăţelele bune de carne de viţel rămase şi toată
grăsimea de la carnea de friptură. Se lupta cu toată lumea.
Zia Coccalitti a fost cea care a învăţat-o pe Lucia Santa
cum să tragă de un dolar. Ouăle erau cumpărate de la un
tânăr de treabă, care fura cartoane din spatele camioanelor
ce transportau astfel de produse. Uneori, individul avea de
vânzare chiar şi pui vii. De la hamalii care descărcau navele
în port se cumpărau costume şi banane, deşi nimeni nu ştia
ce naiba căutau vrafurile de haine pe un vapor. Materiale de
rochii, mătase de calitate superioară, lână bună erau
vândute din uşă în uşă de către tineri eleganţi şi buni de
— 220 —
gură, vecini de cartier care furau marfa din camioane. Toţi
aceşti oameni făceau afaceri mai cinstit decât proprietarii de
magazine veniţi din nordul Italiei, care roiau pe Ninth Avenue
ca nişte vulturi.
Cine putea trăi altfel? În lumea lor, nimeni.
Anii trecură aşa. Numai cinci? Păruseră mai mulţi la
număr. De-acum numai moartea putea marca trecerea
timpului.
Într-o zi, brutarul îşi găsi nevasta moartă, cu unghiile
scufundate în apa unui vas de argint masiv, pe faţă cu
expresie de pace a celui care îl descoperise pe adevăratul
Iisus. Din acea clipă, cu brutarul se petrecu o schimbare
majoră. Din întruchiparea muncii, panettierele îi lăsă toată
afacerea fiului său, Guido, care slăbise enorm lângă
cuptoarele încinse. Acum brutăria se închidea devreme, nu
se mai fabrica îngheţată de lămâie şi rafturile de sticlă nu
mai erau păstrate pentru pizza. Zi sau noapte, el stătea acum
cu amicii lui vechi în camera din spate a frizeriei, risipind
acolo sutele de monezi de argint şi aramă strânse cu atâta
zgârcenie de nevastă-sa. În plus, brutarul începuse să iasă
regulat la plimbare, mergând pe Tenth Avenue ca un duce,
cu un trabuc gros în colţul gurii.
Aşa se face că brutarul fu primul care o zări pe Octavia
vorbind cu viitorul ei soţ la colţul Străzii 31 cu Tenth Avenue.
Îi urmări cu interes şi milă în timp ce tinerii se apropiară de
Lucia Santa, care stătea, nevinovată, pe scaunul ei fără
spătar, în faţa imobilului. O singură privire asupra tânărului
era de ajuns. Familia Angeluzzi-Corbo era pe punctul de a fi
lovită din nou de ghinion.
Individul căra cu el o stivă de cărţi – ditamai omul! – şi
avea o coafură înaltă, stil pompadour, ochelari cu ramă de
corn, trăsături subţiri şi curbate ca un arc. Toate arătau fără
dubiu că era evreu. Nu numai evreu, ci un evreu bolnav.
Imediat se răspândi vorba că Octavia Angeluzzi era pe
punctul de a se mărita cu un păgân. Asta însemna scandal.
Nu fiindcă omul era evreu, ci fiindcă nu era italian. Mai rea
decât asta era purtarea complet aiurită a fetei. De unde
pescuise ea un evreu, pentru numele lui Iisus? În tot
— 221 —
cartierul nu se găseau decât irlandezi catolici, polonezi şi
italieni. La ce să te aştepţi, însă, de la o fată care se îmbrăca
în costum ca să-şi acopere sânii?
Nu era vorba de prejudecăţi sau presimţiri. Baborniţele,
unchii, mătuşile şi naşii erau fericiţi că o rudă a lor găsise un
soţ atât de târziu în viaţă. Fata avea de acum douăzeci şi
cinci de ani şi era numai bună de a provoca buclucuri.
Acum, slavă Domnului, ea avea să se mărite, să cunoască
viaţa: pe scurt, avea să-şi desfacă larg picioarele. N-avea să
fie niciodată nevoie să suporte acea deferenţă acordată fetelor
bătrâne, invalizilor şi suferinzilor. Se bucurau toţi că Octavia
n-avea să putrezească ca un fruct copt şi necules. În plus,
evreii erau făcători de bani de cea mai bună speţă. Octavia
Angeluzzi n-avea să ducă lipsă de nimic şi, ca o bună fiică
italiană ce era, avea să-şi împartă luxul cu maică-sa, fraţii
mai mici şi soră-sa. Aşa, cel puţin, susţinură toţi vecinii:
brutarul, Zia Coccalitti, dar şi frizerul acela nebun şi gelos,
care se uita la coafura evreului cu un ochi pizmaş.
Lucia Santa nu împărtăşea aceste previziuni optimiste.
Adevărat, acest tânăr era chipeş, zvelt şi blând ca o fată. Cât
despre faptul că era evreu, Lucia Santa nu-l privea cu ochi
prea răi, căci ea n-avea, oricum, încredere în nimeni, fie că
era creştin, irlandez, turc sau evreu. Individul ăsta, însă, era
stigmat. Oriunde se ducea, purta cu el o carte sub braţ sau
deschisă în mâini.
E uşor să râzi de prejudecăţile săracilor, căci
raţionamentele lor izvorăsc dintr-o experienţă aparte. E
iritant să auzi un hoţ sicilian spunând: „Dacă vrei dreptate,
pune un dar în balanţă‖. Era insultător pentru o profesiune
nobilă s-o auzi pe Teresina Coccalitti şoptind: „Când spui
avocat, spui hoţ‖. Cu toate astea, Lucia Santa avea şi ea o
zicală a ei: „Cei care citesc cărţi îşi lasă familia să moară de
foame‖.
Oare nu văzuse cu ochii ei cum Octavia devora cărţi după
cărţi, până seara târziu (nu îndrăznise niciodată s-o
mărturisească cu voce tare, dar nu fusese, oare, tocmai
acesta motivul pentru care se îmbolnăvise fie -sa şi fusese
internată la sanatoriu?), în loc să coasă rochii pentru fiicele
— 222 —
lui Santini, brutarului şi a maniacului ăla de frizer, câştigând
astfel Dumnezeu ştie câţi dolari? Chiar şi fiii ei – Vinnie, Gino
şi acum şi micul Sal – se duceau la bibliotecă ca să ia tot
felul de cărţi prosteşti, nesimţitori la lumea dinafară şi la
responsabilităţile lor. Şi pentru ce? Ca să-şi împuie creierii
cu poveşti neadevărate, ca să intre în lumi în care ei n-ar fi
fost niciodată capabili să trăiască. Câtă prostie!
Fiind analfabetă, se simţea incoruptibilă şi habar n-avea
de magia cărţilor. Cu toate astea, le sesiza puterea şi, ca
atare, protesta rar. Văzuse, însă, prea mulţi oameni care
găsiseră viaţa prea dureroasă şi îşi luaseră zilele ca să
evadeze de lupta zilnică. Aşa cum un sărac nu trebuia să
piardă timp şi bani pe băutură şi jocuri de noroc, aşa cum o
femeie nu trebuia să-şi piardă tăria şi voinţa în vise de
fericire, aşa şi tineretul, pe care îl aşteptau bătălii mari în
faţă, nu trebuia să-şi otrăvească energia cu poveşti şi vise
încântătoare născocite din paginile cărţilor pe care le
răsfoiau, şi le răsfoiau, şi le răsfoiau toată noaptea.
Dacă Lucia Santa ar fi ştiut câtă dreptate avea să
gândească aşa, l-ar fi gonit pe Norman Bergeron din casa ei
cu făcăleţul. Un adevărat renegat, refuza să se lupte pentru
pâinea lui cu semenii lui umani. Într-un mod cât se poate de
prostesc, din prea multă blândeţe, pierduse posibilitatea de a
absolvi colegiul ca să ajungă lucrător social, dar era incapabil
de acea neînduplecare de caracter necesară celor care
administrau mila. Era ca un măcelar care leşină la vederea
sângelui. Un unchi îi dăduse un post minor de funcţionar în
afacerile lui cu îmbrăcăminte. Aşa o cunoscuse pe Octavia.
Ca toţi bărbaţii slabi, Norman Bergeron avea un viciu
secret. Era poet. Nu numai în engleză, dar şi în idiş, ceea ce
era şi mai cumplit. Mai rău, cunoştea bine un singur lucru:
literatura idiş – un talent despre care chiar el spunea că era
cea mai puţin căutată însuşire de pe pământ.
Toate astea, însă, abia urmau să fie aflate. În ciuda
multelor ei capricii, acum Lucia Santa părea – spre uluirea
Octaviei – să fie oarecum satisfăcută că fiica ei nu se mărita
cu un italian.
Era adevărat că Lucia Santa îşi dorea ca fiecare fiu al ei să
— 223 —
se însoare cu o adevărată fiică de italieni, care ştia încă din
leagăn, că bărbatul era stăpân, că trebuie primit acasă ca un
duce, că trebuie să-l hrănească cu mâncare bună, pregătită
ore întregi pentru el; care avea grijă de copii şi de casă fără a
scânci după ajutor. Da, da, toţi fiii ei ar fi trebuit să se
însoare cu italience. Fiul ei Lorenzo era fericit cu Louisa şi
asta era cea mai bună dovadă.
Pe de altă parte, care mamă ce suferise tirania masculină
şi-ar fi dorit pentru fiica ei gingaşă un soţ italian, prin
definiţie un tiran ignorant, un despot care -şi încuia nevasta
în casă şi care n-o scotea nicăieri în afara nunţilor şi
înmormântărilor? Cărei mame i-ar fi plăcut un ginere care
făcea un scandal monstru dacă nu găsea farfuria cu
spaghetti aburind pe masă în chiar secunda în care
dumnealui trecea cu cizmele pragul casei, care nu ridica
niciodată măcar un deget ca să-şi ajute nevasta gravidă şi
stătea calm pe scaun, fumând trabuc, în timp ce femeia lui
cu burta la gură se apleca pe fereastră să întindă rufe, gata-
gata să pice de la etaj pe caldarâmul de dedesubt?
Slavă Domnului că Octavia nu se mărita cu un astfel de
om, ci cu unul care era posibil să aibă mai multă milă faţă de
latura feminină a umanităţii. Lucia Santa făcu o singură dată
o remarcă jignitoare la adresa alegerii făcute de fie -sa, şi asta
se întâmplă cu câţiva ani mai târziu. Într-o zi, în cursul unei
mici bârfe, înjurându-şi pe rând copiii pentru ingratitudinea
şi încăpăţânarea lor şi negăsind vreo vină Octaviei, Lucia
Santa zise cu ciudă:
— Iar ea, copilul meu cel mai deştept, şi-a ales ca soţ pe
singurul evreu care nu ştie să facă bani.
Una peste alta, însă, această căsătorie încununa cinci ani
de şansă. Lucia Santa insistă asupra unei nunţi mari, făcută
ca lumea, la biserică. N-avu nicio problemă cu Norman
Bergeron. Datorită cititului, era un om emancipat în această
privinţă. Ca atare, n-avu nicio obiecţie să se însoare ca un
creştin şi nici să-şi boteze copiii. În spirit creştinesc. Nici
familia lui nu ridică obstacole. El îi explică Luciei Santa că
familia îl declarase mort pentru ea datorită acestei căsnicii.
Lucia Santa fu încântată să audă toate acestea. Aşa, totul
— 224 —
avea să fie mai simplu. Octavia şi Norman aveau să-i
aparţină ei.

— 225 —
 CAPITOLUL 16

Lucia Santa nu se zgârci la nimic. Petrecerea de nuntă fu

ţinută acasă şi organizată perfect. Holul exterior al
apartamentului găzduia, înşirate lângă zid, mai multe
damigene mari cu vin roşu din pivniţa brutarului. Pe masa
mare şi pe paturile acoperite cu cuverturi se odihneau
platouri mari cu munţi de şuncă suculentă şi caşcaval.
Lângă ele făceau cu ochiul tăvi de argint pline cu prăjituri
frumos colorate şi migdale învelite în bomboane. În bucătărie
zăceau stive întregi de sticle de suc preparat – portocale,
lămâie şi căpşuni.
Toată populaţia de pe Tenth Avenue veni să-şi aducă
omagiile. Sosiră chiar şi acele rude cu nasul pe sus care
locuiau în casele lor din Long Island, deşi evenimentul se
datora mai mult dorinţei de a mai afla câte ceva despre
aceste rude sărace pe care le abandonaseră. Cine ar fi putut
rezista tentaţiei de a lua parte la o astfel de nuntă şi
curiozităţii de a vedea, în sfârşit, cine era acel mire păgân?
Tinerii dansară în camera din faţă, printre panglici
colorate, pe muzica unui gramofon împrumutat de la frizerul
nebun. În sufrageria şi bucătăria din celălalt capăt al
apartamentului, lumea mai în vârstă sporovăia, aşezată pe
scaune împrumutate şi aranjate lângă tencuiala zidurilor.
Octavia îi dădu Luciei Santa punga de mătase pentru
darurile nunţii. Aceasta şi-o puse la şold. Cu demnitate,
Lucia Santa trase de baierele pungii ca aceasta să se
deschidă şi să înghită comorile ce trebuiau dăruite.
Pentru Lucia Santa era o zi de glorie. Nu există, însă, nicio
astfel de zi care să nu conţină şi o mică neplăcere.
La un moment dat, o veche colegă de liceu a Octaviei, o
italiancă a cărei familie locuia în propria casă, cu telefon, pe
numele ei Angelina Lambrecora, trecu pentru scurt timp pe
acolo ca să-i ureze Octaviei toate cele bune şi să-i aducă un
cadou scump. După aceea, însă, individa începu să fure
minţile tuturor tinerilor şi chiar a unora dintre vârstnici.
— 226 —
Chipul ei machiat cu grijă, cu fard, creion de ochi şi ruj –
care-i mai ascundea din urâţenia gurii mari – o făcea
provocatoare ca un strugure bine copt. Era îmbrăcată după o
modă total aiurită – pe jumătate costum, pe jumătate rochie
–, cu jumătatea de sus a sânilor înălţată, astfel ca lumea să
se holbeze la ei. Toţi bărbaţii dansară cu ea. Larry îşi
abandonă soţia pentru ea, până ce biata Louisa se puse pe
plâns. El îi ţinu isonul nemernicei, înfigându-se în ochii aceia
vopsiţi, emanând nori de farmec personal şi arătându-şi
dinţii albi în cel mai dezarmant şi flatant mod cu putinţă.
Angelina flirtă cu toţi, ridicându-şi coada ca o căţea.
Brutarul, fiul lui, Guido, frizerul, şi chiar şi bătrânul Angelo,
de şaptezeci şi cinci de ani, a cărui viaţă era magazinul de
dulciuri, nu rezistară provocării. Părăsiră cu toţii bârfa şi
vinul şi se postară lângă uşa camerei unde se ţinea dansul,
ca nişte câini, cu limbile atârnând, cu genunchii uşor îndoiţi
ca să-şi mai liniştească presiunea din testicule, mâncând-o
pe Angelina de vie cu privirile lor fierbinţi. Totul ţinu până
când Angelina, simţind că i se topeşte machiajul în căldura
apartamentului supraaglomerat, anunţă că trebuie să plece
ca să prindă trenul către Long Island. Octavia o sărută
repede ca s-o îndemne să plece mai repede, căci până şi
Norman Bergeron, care-şi lăsase, în sfârşit, cărţile la o parte
în această noapte, o fixase pe Angelina cu privirea lui de
poet.
Toate bune. În lume există întotdeauna un anumit număr
de târfe. Într-o zi, şi aceasta avea să aibă copii, să se îngraşe,
să îmbătrânească şi să se apuce de bârfe în bucătărie, în
timp ce alte femei, mai tinere, aveau să-i ia locul. Puicuţa
aceasta cu aere, care respinsese cu răceală toată floarea
tinerilor de pe Tenth Avenue, intră în bucătărie să-şi ia la
revedere de la Lucia Santa, fandosindu-se în cel mai pur stil
american, ca şi cum s-ar fi socotit o egală numai şi numai
pentru că era tânără şi frumoasă. Lucia Santa zâmbi rece şi
distant, ca o aristocrată, şi acceptă cuvintele mieroase cu
plăcere, zicându-şi în acelaşi timp, în sinea ei, că dacă mica
Lena avea să crească la fel ca această târfuliţă în noua casă
din Long Island, atunci aceeaşi mică Lena avea să fie o
— 227 —
tânără domnişoară americană al cărei fundule ţ va fi la fel de
învineţit de bătaie ca şi chipul.
Angelina se întoarse să plece. În acea clipă lovi ghinionul.
Ochii ei se opriră asupra lui Gino, care abia de avea
şaisprezece ani, dar era înalt şi puternic, chipeş în costumul
nou, gri, cumpărat special pentru această ocazie.
Gino se făcea util, deschizând sticle cu suc şi damigene cu
vin pentru mesenii din bucătărie. Era tăcut şi distant, şi se
mişca cu rapiditate şi cu o uşurinţă care-i conferea o
atractivitate stranie. Toate acestea îl făceau să se bucure de
respect, căci, în buna tradiţie italiană, el se comporta ca un
servitor al celor mai mari ca vârstă. Numai Lucia Santa ştia
că atitudinea lui însemna că lumea de acolo n-avea nicio
importanţă pentru el. El nu le vedea chipurile, nu le auzea
vorbele, nu-i păsa dacă îl vorbeau de bine sau de rău şi nu-l
interesa dacă cei de acolo erau morţi sau vii. Se mişca într-o
lume inexistentă, dar în care se autoclaustrase pentru
această noapte. Îi servea pe toţi doar ca să treacă timpul mai
repede.
Rudele n-aveau, însă, cum să cunoască toate acestea, aşa
că erau impresionate – mai ales un văr mai îndepărtat din
Tuckahoe, pe nume Piero Santini, un om cu barbă neagră,
zvelt, care deţinea în proprietatea lui patru camioane. Avea o
nevastă grasă şi prostuţă, împodobită cu bijuterii false, care
înfuleca în permanenţă prăjituri, şi o fată, sfioasă, de
şaptesprezece ani, ce şedea între tată şi mamă şi nu-şi putea
lua privirea de la Gino.
Piero Santino observase privirile languroase ale fiicei lui,
ceea ce nu era o surpriză pentru nimeni, căci omul îşi păzea
odorul ca pe ochii din cap. La început fusese neplăcut
surprins. Acum, însă, medita. Mica lui Caterina fusese
crescută foarte sever, în stilul italian vechi. Nu fusese
niciodată vorba de „prieteni‖ sau „întâlniri‖, nici măcar de
petreceri în afara familiei. La toate aceste chestiuni, Piero
Santini ar fi replicat cu un: „Ha, ha, ha! Dama asta şi
dansul!‖, cu un ton ca şi cum ar fi spus o mică porcărioară.
Îi băgase suficient de des Caterinei la tărtăcuţă ce vroiau
bărbaţii: să-şi vâre ceva între picioarele ei, ca să-i facă burta
— 228 —
mare, apoi s-o şteargă, lăsând-o pradă ruşinii, mizeriei şi
sinuciderii părinţilor. Între timp, însă, ea se făcuse mare. Ca
atare, cât mai putea continua chestia asta cu intimidarea?
Nevastă-sa era o găgăuţă fără pic de minte, iar el era pe
punctul de a cumpăra două noi camioane. Ca atare, avea să
fie ocupat în noaptea asta până târziu, cu număratul banilor
şi cu supravegherea ajutorului său, un individ în stare să-i
fure chiar şi biluţele dintre picioare dacă nu era atent.
Aşa că Piero Santini, cu adaptabilitatea lui la diferite
situaţii, care-i adusese numai succes în afaceri, când
schimbase destinaţia camioanelor sale de la căratul de
produse la căratul gunoiului, şi chiar la cărat lăzi de whisky
când era preţul bun, îşi zise că trebuia să gândească altfel.
Poate că sosise timpul. Îl urmări pe Gino şi fu impresionat.
Ce băiat tăcut, şi defel leneş! După cum se mişca i se ghicea
un corp puternic; nu încăpea nicio îndoială că putea încărca
un camion în jumătate din timpul necesar pentru şofer şi
două ajutoare leneşe. Băiatul valora greutatea lui în aur.
(Cum ar mai fi râs Lucia Santa şi toate prietenele ei de
gândurile lui în privinţa lui Gino – campionul chiulului de la
muncă de pe Tenth Avenue, un caz absolut lipsit de
speranţă). Santini continuă să-l urmărească pe Gino. Când
nevastă-sa se mută lângă o altă stivă de prăjituri şi când
Gino îl servi cu un pahar de vin, el bătu uşor cu palma
scaunul de lângă el şi rosti în italiană:
— Stai jos o clipă, vreau să-ţi vorbesc.
Această favoare atrase atenţia tuturor. Piero Santini, vărul
bogat din Tuckahoe, se arăta atât de grijuliu cu acest tânăr
muritor de foame şi copleşit de sărăcie? Toţi ochii îi devorară
cu privirea. Teresina Coccalitti îi făcu semn Luciei Santa,
care, în ciuda lipsei ei de viclenie, pricepuse prea bine ce se
punea la cale.
Ca atrase de un magnet, toate privirile se mutară de la cei
doi bărbaţi la tânăra domnişoară. Caterina Santini era o
legendă, un mit, o rară floare italiană ce înflorea pe păcătosul
sol american fără a fi coruptă. Era o garanţie pentru părinţii
ei, şi în ciuda vârstei fragede, era talentată în arta gătitului,
preparându-i cu mâna proprie tatălui ei macaroane
— 229 —
duminica. Nu se machia şi nu purta tocuri înalte ca să-şi
subţieze talia.
Acum, însă, sosise şi ziua ei, aşa cum păţesc chiar şi
sfinţii. Pe chip i se întipărise pecetea păcatului şi dorinţei.
Roşie toată, cu sânii palpitând, părea gata-gata să explodeze
de emoţie. Se putea simţi căldura ce emana din ea, iar ochii
ei, lăsaţi în jos, nu puteau păcăli pe nimeni.
Ce lovitură pentru Lucia Santa şi pentru fiul ei cu faţa cea
mai urâtă, deşi era adevărat că în rest era un animal tânăr
magnific. Şi de ce să nu fi fost, în fond, de vreme ce se juca
toată ziua la soare în loc să lucreze după orele de şcoală? Ce
binecuvântare pentru această petrecere de nuntă! Avidă ca
un lup ce a mirosit sângele, Lucia Santa se aplecă în faţă ca
să audă ce discuta Santini cu fiul ei, dar blestemata de
muzică din camera din faţă o împiedică să priceapă ceva.
Într-o italiană dulce, Piero îl întrebă pe Gino:
— Deci, tinere, cu ce te ocupi, ce planuri de viaţă ai? Ei?
Eşti încă la scoală?
Spre surprinderea lui, însă, acest tânăr se uită la el cu
privirea gravă, ca şi cum n-ar fi priceput italiana. După aceea
schiţă un zâmbet şi Piero înţelese: băiatul era copleşit de
atenţia acordată şi era prea timid ca să răspundă. Ca să-l
liniştească şi să ajungă mai aproape de obiectiv, Piero îl
strânse pe Gino de umăr şi zise:
— Fata mea dragă moare de sete. Fii bun şi adu-i un
pahar cu limonadă. Nu-i aşa, Caterina, că mori de sete?
Caterina nu-şi ridică privirea. Era îngrozită de ceea ce i se
întâmpla. Se mulţumi să încuviinţeze din cap.
Gino pricepu doar cuvântul „limonadă‖ şi văzu gestul fetei.
Se ridică s-o servească. Nu înţelegea ce se întâmpla. Cum ar
fi putut, de altfel, atâta vreme cât aceşti oameni nu existau
pentru el. După ce aduse limonada, se răsuci iute pe călcâie
şi nu-l văzu pe Piero Santini bătând din nou scaunul cu
palma. Uluit de această insultă, Piero Santini se strâmbă şi
înălţă din umeri ca să vadă toţi, ca şi cum ar fi întrebat: „La
ce bun să te arăţi politicos cu astfel de sărăntoci prost
crescuţi?‖ Toată lumea strâmbă din nas în faţa umilinţei
îndurate de bogatul Santini şi o compătimi pe biata lui fată,
— 230 —
care-şi băgă nasul în paharul cu limonadă şi nu scoase o
vorbă. Pe chipul Luciei Santa apăru o expresie de furie
incontrolabilă faţă de comportamentul fiului ei, Gino, despre
care toată lumea ştia că era la fel de nebun ca şi taică-său şi
avea să sfârşească în acelaşi fel. Oare purtarea lui nu fusese
o dovadă concludentă?
Frumoasa Angelina apăru exact la sfârşitul întregii comedii
ca să-şi ia rămas bun. Spre uimirea tuturor, Gino făcu cea de
a doua cucerire, mult mai logică decât prima. Gino era
singurul mascul care n-o remarcase pe Angelina când se
uitase la ea şi asta îi trezise pe loc ei interesul. În plus, fata
sesizase dezaprobarea generală faţă de rolul pe care-l jucase,
aşa că, fire sfidătoare, se hotărâse să-l joace până la capăt. Îl
agăţă pe Gino, îi făcu ochi dulci, şi zise Lucie i Santa:
— Ce fii extraordinari aveţi!
În acea clipă Gino se trezi cu un şoc; mirosi parfumul ei,
simţi căldura braţului ei şi văzu acele buze mari, perfect
rujate, îndreptate către el. Încă nu ştia ce se întâmplă, dar
devenise dornic să stea nemişcat şi să afle. Când Angelina
întrebă de haina ei, toţi bărbaţii îşi oferiră serviciile, ba, mai
mult, ca nişte cavaleri, se oferiră s-o conducă la metrou, dar
ea rosti cu cochetărie:
— O să mă ducă Gino în staţie. El e prea tânăr ca să fie
păcătos.
De vreme ce toate paturile erau pline cu platouri cu
mâncare ce-şi aşteptau rândul la pus pe masă, drept cameră
pentru haine era folosit apartamentul lui Larry şi al Louisei.
Angelina continuă:
— Mă duc jos cu el.
Îl luă pe Gino de braţ şi plecară amândoi. Petrecerea
continuă. Lucia Santa se gândi să-l trimită pe Vincenzo jos
cu un pretext oarecare, ca să se asigure că nu se petrece
nimic acolo, dar medită mai bine asupra ideii. Fiul ei era
suficient de matur ca să simtă şi el gustul femeii, iar acum i
se ivise o ocazie excelentă, care nu implica niciun pericol
pentru el, Manga franca. Oricum el, nu va trebui să plătească
pentru nimic, aşa că era mai bine să lase lucrurile în firea
lor.
— 231 —
 În acea clipă se ivi doctorul Barbato ca să-şi bea paharul
de vin, să-şi mănânce plăcintele şi să danseze cu mireasa. O
observă pe Lucia Santa înconjurată de lume ca o regină, şi se
duse să-şi pună darul lui în sacoşa ei. Femeia îl întâmpină
cu o răceală princiară. El se înfurie; în sinea lui se aşteptase
să fie gâdilat între coarne după tot ce făcuse pentru această
familie. Se adeveriseră, însă, vorbele pe care i le spusese
taică-său: „Să nu te aştepţi niciodată la recunoştinţă de la un
măgar sau de la un ţăran‖. Oricum, un pahar de vin bun îl
mai înmuie pe doctorul Barbato, iar cel de al doilea reuşi
chiar să-l bine dispună. Fără a căuta neapărat o explicaţie şi
fără a simţi vreun fel de simpatie, îi înţelegea pe aceşti
oameni. Cum putea o fiinţă ca Lucia Santa să-şi manifeste
recunoştinţa tuturor celor care o ajutaseră? Ar fi însemnat să
stea încontinuu în genunchi. Pentru ea orice ajutor însemna
soartă. Aşa cum nu învinuia nicio altă fiinţă pentru
ghinioanele ei, nu răsplătea pe nimeni pentru micile noroace,
între care se includea şi mila arătată de doctorul Barbato.
Doctorul îşi atinse mustaţa şi îşi îndreptă vesta.
Consultase pe mulţi dintre italienii de acolo. Unii dintre ei
copilăriseră cu tatăl lui, în Italia. Toţi îl tratau, însă, cu
răceală, de parcă ar fi fost un cămătar, un padrone, sau chiar
un cioclu. Oh, ştia el prea bine ce gândeau toţi indivizii ăştia
dincolo de respectuoasele şi mieroasele Signore Dottore
încoace şi Signore Dottore încolo. De fapt el se hrănea din
ghinioanele lor; durerea lor însemna profitul lui; el sosea în
urma nevoii şi a fricii lor de moarte, şi cerea bani ca să le
aline suferinţa. Prin cine ştie ce primitivism oamenii ăştia
socoteau arta vindecării ca pe o magie, ca pe ceva de natură
divină, ce nu trebuia vândută şi cumpărată ca o marfă
oarecare. Cine ar fi plătit, însă, în atari condiţii colegiile,
şcolile, orele lungi de studiu ce măcinau nervii, pe când ei,
făpturi ignorante de lut, îşi beau vinul şi îşi pariau arginţii
trudiţi pe şansa unei cărţi de joc murdare? „Lasă-i să mă
urască‖, îşi zise el. „Să se ducă în clinicile gratuite şi să stea
acolo să aştepte ore întregi înainte ca cine ştie ce nenorocit
de internist să arunce o privire asupra lor, uitându-se la ei ca
la nişte boi sau ca la nişte vaci‖. În curând, în timp ce toţi
— 232 —
sărăntocii ăştia aveau să crape în spitalul Bellevue, el va
munci în Long Island, unde lumea se va năpusti să-i
plătească onorariile, şi asta pentru că ştiau ce primesc în
schimb. Ca să arate că nu era afectat de comportamentul
acestor bieţi neciopliţi, doctorul Barbato le zâmbi politicos
tuturor şi îşi luă rămas bun în cea mai pură italiană de
universitate, ceea ce îl făcu practic de neînţeles pentru
ceilalţi. După aceea, spre uşurarea tuturor, dispăru.
În timp ce petrecerea continua deasupra lor, Angelina şi
Gino încercară să găsească haina ei printre maldărele de
îmbrăcăminte din apartamentul lui Larry. Temerile Luciei
Santa erau lipsite de temei. Angelina nu era fata lipsită de
scrupule care părea a fi, iar Gino era încă prea inocent ca să
profite de slăbiciunea ei. Înainte ca el să o conducă la
metrou, ea îi dădu un sărut lung, cuprinzându-i buzele cu
buzele ei fierbinţi învelite în ruj. Îşi presă corpul pentru o
secundă de al lui, atât de uşor, însă, că Gino aproape nu
simţi nimic.

Da, nunta era un succes, unul dintre cele mai mari de pe

bulevard, o reuşită pentru familia Angeluzzi-Corbo şi o nouă
podoabă în contul Luciei Santa. Aceasta nu se culcă pe o
ureche, mulţumindu-se cu gloria cucerită, ci invită familia lui
Piero Santini duminică seara, la cină, astfel ca Gino să aibă
ocazia de a-i arăta Caterinei priveliştea oraşului privit de sus,
pe care ea n-avea cum s-o cunoască, trăind în pădurile
îndepărtate din Tuckahoe.

Un bărbat precum Piero Santini nu achiziţionează patru

camioane şi nu preia un contract de strângerea gunoiului
oraşului fiind sensibil la umilinţă. Familia Santini veni la
cină în chiar duminica viitoare.
Lucia Santa se depăşi pe sine. Duminică de dimineaţă
rupse o lingură de lemn pe spinarea lui Gino ca să-l convingă
cu argumente solide că nu era înţelept să plece afară la
joacă. După această operaţiune, se apucă să prepare un sos
demn de un rege al Neapolului şi macaroane groase din aluat
făcut în casă. Pentru salata verde deschise sticla de ulei
— 233 —
sacru, trimisă din Italia de biata ei soră. Era un ulei
imposibil de găsit pentru cumpărat, făcut din pulpa
măslinelor.
Gino, în noul lui costum gri, şi Caterina, îmbrăcată cu
rochia ei roşie de mătase, se treziră prinşi în capcană, fiind
aşezaţi unul lângă altul la masă. Vincenzo, favoritul
doamnelor în vârstă, o amuză pe imensa signora Santini
prevestindu-i viitorul în cărţi. Salvatore şi Lena şterseră
masa şi spălară vasele eficienţi şi agili ca nişte spiriduşi. Într-
un târziu, Gino, ca şi cum ar fi fost pus de maică-sa, o
întrebă pe Caterina dacă nu i-ar place să meargă la film, iar
aceasta respectuoasă, ca întotdeauna, privi înspre tatăl ei ca
să-i ceară permisiunea.
Pentru Piero Santini clipa era îngrozitoare. Era ca în cele
câteva ocazii când permisese ca maşinile sale să transporte
whisky şi nu le mai vedea înapoi cu zilele, neştiind unde se
aflau ele şi ce li se întâmpla. Acum suferea la fel de mult. Nu
putea face, însă, nimic; asta era America. Dădu afirmativ din
cap, dar rosti ca un avertisment:
— Să nu veniţi prea târziu, da? Mâine am de lucru.
Lucia Santa zâmbi când tânărul cuplu plecă. Victorioasă,
se apucă să spargă nuci, pe care le dărui Lenei şi lui
Salvatore, ca răsplată pentru munca lor. Umplu paharul lui
Piero Santini şi plasă un platou cu cubuleţe de îngheţată
lângă cotul signorei Santini. Din apartamentul lor, Larry şi
Louisa urcară şi li se alăturară la o cafea neagră şi aburindă,
şi la un pahar de lichior. Piero Santini şi Lucia Santa
schimbară câteva priviri satisfăcute şi se apucară să
sporovăiască cu familiaritatea înnăscută a celor care sunt pe
punctul de a se înrudi. Peste nicio oră, însă, dinspre scară se
auzi zgomot de tocuri. Imediat, în locuinţă îşi făcu apariţia
Caterina, singură, cu ochii mari, cu faţa pătată de lacrimi.
Fata se aşeză la masă fără să scoată o vorbă.
Consternare generală! Santini înjură, iar Lucia Santa îşi
împreună mâinile a rugă. Ce se întâmplase? Oare animalul
ăla de Gino o violase pe stradă sau în cinematograf? O
dusese sus, pe acoperiş? Cum! Pentru numele Domnului! La
început Caterina nu răspunse, dar, în cele din urmă, şopti
— 234 —
că-l părăsise pe Gino la cinema, se duseseră la un film care
ei nu-i plăcuse. Nu se întâmplase nimic.
Cine s-o creadă? Nimeni. Atmosfera caldă, intimă,
prietenoasă, se răci brusc. Pentru numele lui Iisus, ce se
putuse întâmpla? Ah, tinerii ăştia deştepţi, numai rele ştiau
să facă, oricât le-ar fi fost circumstanţele de nefavorabile.
Nicio metodă de intimidare, însă, n-ar fi determinat-o pe
Caterina să lumineze misterul, aşa că, uluiţi, într-un târziu
cei trei Santini se ridicară să plece.
Familia Angeluzzi-Corbo – Lucia Santa, Vinnie, Larry şi
Louisa, Sal şi Lena – aşteptă, grupată în jurul mesei ca nişte
judecători, apariţia criminalului. Flămând ca un lup, după
cele patru ore de film, Gino se auzi, în sfârşit, bocănind pe
scări. Băiatul se strecură pe uşă şi rămase pironit în cadrul
ei când se izbi, şocat, de privirile acuzatoare ale tuturor
celorlalţi.
Lucia Santa se ridică dar se clătină pe picioare; era
cumplit de furioasă şi totuşi neajutorată. De ce anume să-l
facă vinovat? Se hotărî să-l ia cu binişorul:
— Animale, bestia, ce i-ai făcut bietei fete la cinematograf?
Cu ochii măriţi de surpriză, Gino răspunse:
— Nimic.
Inocenţa sa părea atât de pură, încât Lucia Santa
presupuse că era nebun, că nu putea să deosebească binele
de rău.
Se autocontrolă. Cu răbdare, încet, întrebă:
— De ce te-a lăsat Caterina singur acolo?
Gino înălţă din umeri.
— A spus că se duce la toaletă. Şi-a luat haina. Când am
văzut că nu se mai întoarce, mi-am închipuit că nu mă place,
aşa c-am dat-o dracului şi m-am uitat la film. Mamă, dacă ea
nu m-a plăcut, ce scop a avut atunci ca tu şi tatăl ei s-o
faceţi să meargă cu mine? S-a comportat ciudat tot timpul –
nici măcar n-a vrut să vorbească.
Larry clătină, compătimitor, din cap. Pus pe glumă, îi
spuse maică-sii:
— Vezi mamă, dac-aş fi fost eu, am fi avut deja un camion
în familie.
— 235 —
 Louisa pufni, înţepată, iar Vinnie i se adresă lui Gino cu
blândeţe:
— Măi prostule, s-a presupus că e moartă după tine.
Acum majoritatea familiei luă evenimentul ca pe o glumă.
Lucia Santa, însă, singura care intuise adevărata problemă,
se înfurie şi mai tare. Se gândi serios să-i deschidă minţile lui
Gino cu făcăleţul, căci era clar că era la fel de zevzec ca şi
taică-său.
Pe ce ton, de sfânt idiot, spusese că fata nu l-a plăcut; fără
o tresărire de orgoliu, niciun pic de mândrie masculină
rănită. Păi ce reprezenta, atunci, Caterina pentru fiul său, cu
nasul pe sus al ei? Rahat? Fata unui om bogat, care -i putea
asigura pâinea şi viitorul; coaptă, cu picioare puternice şi
sâni mari, cu mult deasupra acestui pierde-vară, acestui
coate-goale, acestui candidat la scaunul electric; iar lui nu-i
păsa? Mă rog, era sub demnitatea lui să riposteze la faptul că
o bijuterie de fată nu-l plăcea. Cine credea că e, regele Italiei?
Ce prost trebuia să fie dacă nu era în stare să observe că
biata Caterina îl devora, pur şi simplu, din ochi. Of, nu mai
era nicio speranţă, nicio speranţă! Era taică-său întreg şi îl
păşteau necazuri mari. Apucă făcăleţul să dea în el, injust,
pentru propria ei plăcere şi pentru liniştirea nervilor, dar fiul
ei Gino, cu instinctul adevăraţilor criminali care fug chiar şi
când sunt nevinovaţi, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă pe
scări în jos. Aşa se fărâmiţă un alt vis al Luciei Santa şi, pe
cât de prostesc şi de comic fusese deznodământul, pe atât fu
de dureros pentru ea. Din acea clipă, în sufletul ei încolţi o
sămânţă de ură.

— 236 —
 CAPITOLUL 17

Timp de şapte ani, Frank Corbo îşi lăsase familia în pace.

Acum avea să-i dea din nou de furcă. Aflat undeva în Long
Island, în spitalul de stat pentru nebuni Pilgrim, Frank se
decise să evadeze. Ca atare, într-o noapte, se ascunse sub
patul lui şi îşi zbură, în cel mai discret mod cu putinţă,
creierii. Încet, cu maiestuozitate, corpul lui se întinse pe
podeaua încăperii care-i era şi cuşcă, eliberând pentru
totdeauna acea mică scânteie a sufletului, care-i mai
rămăsese întreagă.

Când sosi telegrama, Lucia Santa îşi servea cafeaua

împreună cu formidabila Teresina Coccalitti. Ca să-şi
dovedească prietenia, cu această ocazie Teresina îşi
deconspiră unul dintre secretele ei intime. Putea citi în
engleză. Revelaţia o uimi pe Lucia Santa mai mult decât
conţinutul telegramei. Cât de blindată era femeia asta
împotriva lumii! Şi cât de rece o privea acum pe Lucia Santa.
Ochii aceia înşelători nu puteau ascunde niciun fel de
compătimire, oricât de falsă ar fi fost ea.
E groaznic să afli că o fiinţă umană care ţi-a încredinţat
viaţa ei nu te mai poate face s-o compătimeşti pentru soarta
ei. Cu sine, Lucia Santa era cinstită: moartea lui Frank
Corbo îi aducea un fel de uşurare, o eliberare din închisoarea
fricii în faţa eventualităţii că ar fi fost nevoită din nou, într-o
bună zi, să-l condamne la stat în cuşcă. Îl ura; se temea
pentru copiii ei; îi părea rău să mai facă noi sacrificii din
cauza existenţei lui.
„Mergi mai departe şi încrede-te în iertarea lui Dumnezeu‖.
Moartea soţului ei îi ridicase o povară cumplită de pe suflet.
Cu ocazia rarelor ei vizite, văzându-l închis în spatele
gratiilor de la ferestre, credinţa ei în viaţă se stingea şi multe
zile, după aceea, nu mai avea forţă să facă nimic.
Lucia Santa nu simţea niciun fel de durere, ci numai o
enormă eliberare de tensiune. Omul care -i fusese tată la trei
— 237 —
dintre copiii ei murise treptat în inima ei. În aceşti ani în care
el stătuse închis în azil. Nici nu-şi mai amintea bine cum
arăta el în carne şi oase.
În aceste clipe, Teresina Coccalitti dădu dovadă de sângele
rece care o făcuse celebră pe Tenth Avenue. O îndrumă pe
Lucia Santa pe calea cea bună. La ce bun ca Lucia Santa să-
şi aducă soţul acasă, plătind un antreprenor de pompe
funebre, să facă înmormântare şi să le amintească tuturor că
soţul ei murise nebun? De ce să nu ducă întreaga familie la
spital şi să facă înmormântarea acolo? În această ţară Frank
Corbo nu avea pe nimeni apropiat care să vrea să-i aducă un
ultim omagiu. Aşa aveau să fie economisite sute de dolari şi
tăiată de la rădăcină orice bârfă.
Nici măcar o regină nu ar fi putut raţiona cu mai multă
răceală.
Lucia Santa prepară o cină abundentă, cam grea pentru
vremea călduroasă de vară, şi membrii familiei Angeluzzi-
Corbo mâncară împreună în seara aceea. Nimeni nu se arătă
copleşit de durere din pricina morţii lui Frank. Lucia Santa
constată cu stupoare că Gino primi vestea cu foarte multă
răceală, uitându-se la ea şi înălţând din umeri. De la
Salvatore şi Aileen nu te puteai aştepta să-şi amintească ceva
despre tatăl lor, dar Gino avea 11 ani când Frank fusese
internat.
În timpul mesei stabiliră cu toţii un plan de acţiune. Larry
sunase deja la spital şi aranjase ca înmormântarea să fie
făcută la prânz şi ca la capul mormântului din cimitirul
spitalului să fie aşezată o piatră funerară. Împrumutase
limuzina şefului său – chiar domnul di Luca insistase, de
fapt – ca să-i ducă pe toţi acolo. Aveau să plece la ora şapte
fix a dimineţii căci drumul era lung. Până seara aveau să se
întoarcă acasă. Nu se pierdea decât o singură zi de lucru.
Octavia şi soţul ei aveau să doarmă în casa Luciei Santa, în
vechea cameră a fetei. Pentru o noapte atât de specială Lena
putea dormi din nou împreună cu maică-sa. Aranjamentul le
conveni de minune tuturor.
Gino mâncă în fugă, după care se îmbrăcă cu o cămaşă şi
o pereche de pantaloni curate. Ajuns pe punctul de a ieşi din
— 238 —
casă, se auzi strigat din spate de către maică-sa:
— Să vii devreme în seara asta acasă, Gino. Plecăm mâine
dis-de-dimineaţă.
— Bine mamă, replică el peste umăr şi o luă la fugă în jos
pe scări.
Larry era nedumerit.
— Nu ştie că ar fi trebuit să stea acasă în seara asta?
întrebă el pe maică-sa.
Lucia Santa dădu din umeri.
— Se duce în fiecare seară la film la Hudson Guild. A ajuns
ducele clubului ăla de pierde-vară.
Moralizator, Larry reveni:
— Dar nu aşa îşi arată respectul pentru tatăl lui. De multe
ori trec seara pe lângă Guild şi-l zăresc acolo, împreună cu
prietenii lui, giugiulindu-se cu fete. N-ar trebui să-l laşi să
facă aşa ceva şi în seara asta.
Octavia izbucni în râs. Când Larry făcea pe lupul
moralizator, îi venea să chicotească.
— Uite cine vorbeşte? exclamă ea. Ţi-aminteşti cu ce te
ocupai tu când erai de vârsta lui?
Larry zâmbi şi se uită cu coada ochiului la nevastă-sa.
Aceasta era ocupată cu bebeluşul.
— Zău, surioară… începu el, apoi, ca şi cum nu s-ar fi
petrecut nimic, începură să fie redepănate istoria şi
aventurile familiei, în timp ce Sal şi Lena se apucară să
cureţe masa.
Norman Bergeron deschise o carte de poezii. Vinnie îşi
sprijini faţa în mână şi se pregăti să asculte cu atenţie. Lucia
Santa scoase câteva castroane cu nuci, o butelcă cu vin şi
mai multe sticle cu limonadă. În acea clipă îşi făcu apariţia şi
Teresina Coccalitti. Cu ea pe post de auditoriu nou se
apucară toţi să-şi amintească de vechile poveşti despre Frank
Corbo. Prima începu Octavia, cu de acum obişnuitul:
— Când i-a spus lui Vinnie că e un înger, am ştiut că era
nebun…
O ţinură aşa până când sosi ora culcării.
A doua zi, de dimineaţă, Lucia Santa descoperi că Gino nu
se întorsese acasă în acea noapte. Era în obiceiul lui să stea
— 239 —
afară până târziu în nopţile fierbinţi de vară, cu gaşca lui de
prieteni, ocupându-se cu te miri ce. Astăzi însă era o zi
deosebită. Să-i facă pe toţi tocmai acum să-ntârzie la
înmormântare? Lucia Santa se înfurie.
Toată lumea îşi termină micul dejun, fără ca Gino să-şi
facă apariţia. Pe patul lui se odihnea costumul lui bun,
alături de o cămaşă albă şi curată şi de o cravată. Lucia
Santa îi trimise pe Vinnie şi pe Larry să-l caute. Cei doi se
urcară în maşină şi porniră spre clădirea Hudson Guild,
aflată pe Strada 27. De acolo merseră către magazinul de
dulciuri de pe Ninth Avenue, unde băieţii se mai adunau
câteodată să-şi petreacă noaptea la un joc de cărţi pe bani.
Proprietarul magazinului le spuse că Gino fusese acolo până
cam cu o oră în urmă, dar plecase cu nişte prieteni să vadă
spectacolul de dimineaţă de la cinematograful Paramount,
sau de la Capitol, sau de la Roxy, nici el nu mai ştia bine
care.
Când se întoarseră ca să-i comunice Luciei Santa veştile,
aceasta păru ameţită. Se mulţumi doar să zică:
— Ei bine, atunci nu mai are cum să meargă cu noi.
În timp ce se urcau cu toţii în maşină, de după colţul
Străzii 31 se ivi Teresina Coccalitti, ca să le ureze drum bun.
Îmbrăcată în obişnuitul ei negru, cu faţa ascuţită şi
negricioasă, cu părul vâlvoi, părea un spiriduş al nopţii care
refuzase să dispară la ivirea zorilor. Fiindcă acum era un loc
liber în maşină, Lucia Santa o rugă să-i însoţească. Teresina
fu încântată – o zi la ţară era o adevărată sărbătoare. Nu
ezită o clipă. Se împinse înăuntru şi luă locul lui Vinnie de
lângă fereastră. Aşa se face că Teresina le putu povesti
tuturor prietenelor de pe Tenth Avenue cum plecase familia
Angeluzzi-Corbo până în Long Island ca să-l îngroape pe
Frank Corbo şi cum se făcuse nevăzut fiul cel mare al
acestuia ca să nu-şi mai privească încă o dată tatăl natural
în faţă, înainte ca acesta să dispară sub pământ. Şi cum
bocise Lucia Santa – cu lacrimi de ciudă ce nu putuseră
izbucni decât din mânie.
— Va veni şi o zi a socotelilor, avea să spună mai târziu
Teresina Coccalitti, clătinând din cap. Gino e şarpele încălzit
— 240 —
la sânul mamei sale.

— 241 —
 CAPITOLUL 18

Lucia Santa Angeluzzi-Corbo se odihnea. Razele

asfinţitului îi proiectau corpul pe perete într-o umbră mare.
Stând la masa rotundă din bucătărie, aştepta ca afară să se
facă mai răcoare.
În timpul zilei, din senin presimţise din plin şocul pe care-l
suferise cu o noapte înainte. Simţise nevoia să se ascundă în
bucătăria întunecată şi pustie, departe de orice suflare
omenească, mută şi oarbă faţă de toţi cei pe care-i iubea. Îşi
dorea cu disperare să se cufunde într-un somn lipsit complet
de orice vis.
Cine, însă, se poate izola de lume aşa de uşor? Lena şi Sal
se jucau pe strada de dedesubt, Gino hălăduia prin oraş ca
un animal sălbatic prin junglă, iar Vincenzo sforăia în
camera care fusese a Octaviei, aşteptând să fie trezit şi hrănit
înainte de a pleca la lucru în schimbul de noapte al căii
ferate. Nepoţii ei, copiii lui Lorenzo, o aşteptau şi ei să fie
culcaţi în pat. Nevasta lui Lorenzo, amărâtă şi bolnavă,
trebuia să fie încurajată la o ceaşcă de cafea fierbinte, să i se
redea un pic de încredere în viaţă, să fie învăţată că vise le ei
de fericire nu fuseseră decât nişte basme ale copilăriei de
care fiecare femeie trebuia să se dispenseze.
Lucia Santa habar n-avu când i se lăsă capul pe masă.
Pentru o clipă, faţa de masă răcoroasă lipită de obraz îi dădu
o senzaţie de confort. Imediat, însă, Lucia Santa căzu într-o
agonie profundă, în care totul, cu excepţia minţii, se
imobilizează. Gândurile şi grijile ei lucrară în subconştient ca
nişte valuri, până ce luară în posesie tot corpul femeii şi-l
făcură să tremure în somn. Lucia Santa suferea cât nu
suferise cât fusese trează. În mintea ei cerşea disperată milă.
„America, America, la ce fel de fiinţe dai tu naştere? Copiii
mei nu mă înţeleg când le vorbesc, iar eu nu-i înţeleg când ei
plâng. De ce plânsese Vincenzo, naivul meu băiat, cu
lacrimile mari şiroindu-i pe obrajii pe care mijeau firele de
păr ale bărbăţiei?‖ Atunci ea se aşezase pe patul lui şi îi
— 242 —
mângâiase faţa ca şi cum el ar fi fost încă un copil teribil de
înspăimântat. În fond, avea de lucru, îşi câştiga pâinea, avea
o familie, o casă şi un pat pe care să-şi odihnească capul. Cu
toate astea el plânsese şi spusese:
— N-am niciun prieten.
Oare ce însemna asta?
„Vincenzo, bietul de tine, ce vrei tu de la viaţă? Nu-i
suficient că trăieşti? Miserabile, miserabile, taică-tu a murit
înainte să te naşti tu şi fantoma lui îţi va umbri viaţa pe
vecie. Trăieşte pentru fraţii tăi mai mici şi pentru sora ta,
apoi pentru nevasta şi copiii tăi, şi aşa timpul o să treacă, iar
tu o să ajungi bătrân şi totul ţi se va părea un vis aşa cum
visez eu acum‖.
Singurul lucru pe care n-avea voie să i-l mărturisească era
că destinul e un demon. Vincenzo şi Octavia erau cei mai
buni copii ai ei şi totuşi erau amândoi nefericiţi. Cum era
posibil aşa ceva, când Lorenzo şi Gino, nişte ticăloşi
amândoi, îi rânjeau parşiv de câte ori se uitau la ea, cu faţa
sclipindu-le de bucurie, îşi croiseră propriul drum prin viaţă?
Unde se găsea Dumnezeu şi dreptatea Lui divină? Oh, aveau
şi ei, însă, să-şi primească porţia lor de suferinţă. Nu era
niciunul dintre ei invincibil; cei răi se supun întotdeauna
destinului. Cu toate astea şi ei erau carne din carnea ei, iar
căţelele alea necoţăite care şopteau pe la colţuri că Lorenzo
era un hoţ şi un ucigaş, erau la fel de false ca şi Dumnezeu.
Nu. Lorenzo n-avea să fie niciodată un bărbat adevărat, n-
avea să semene niciodată cu taţii aceia adevăraţi, deşi
needucaţi, de pe Tenth Avenue, şi nici cu tatăl ei din Italia.
Toţi aceştia erau soţi, protectori ai copiilor lor, făcători de
pâine, creatori ai propriilor universuri, supuşi vieţii şi sorţii,
care preferau să se lase transformaţi în piatră dacă asta ar fi
însemnat să creeze o temelie pentru familia lor. De aşa ceva
copiii ei nu se vor dovedi niciodată capabili. Ea, însă,
terminase cu Lorenzo; îşi făcuse datoria şi el nu mai făcea
parte acum din viaţa ei.
Undeva, în profunzimile visului ei, se agita un monstru
ascuns. Lucia Santa încercă să se trezească înainte de a zări
cu ochii minţii forma bestiei. Ştia prea bine că se afla în
— 243 —
bucătăria ei întunecată, dar crezu că nu dormise decât o
fracţiune de secundă şi că avea să-şi ia în curând scaunul
fără spătar şi avea să coboare în stradă. Capul îi căzu din
nou pe faţa de masă. În aceeaşi clipită monstrul se înălţă şi
căpătă o formă clară.
— Eşti la fel ca şi tatăl tău!
Astea erau întotdeauna cuvintele cu care îl admonesta pe
cel mai iubit fiu al ei atunci când acesta se răzvrătea. Ştia că-
n astfel de clipe Gino suferea un şoc şi privirea lui îndurerată
rămânea încă în faţa ochilor ei, chiar şi după ce băiatul pleca
din casă. Gino, însă, nu-i putea purta pică. A doua zi se
comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Era un adevărat blestem. Avea aceiaşi ochi albaştri,
şocanţi pe fondul chipului negricios, tipic mediteranean; avea
acelaşi aer retras şi aceeaşi ezitare de a vorbi, aceeaşi
nepăsare faţă de preocupările rudelor sale cele mai apropiate.
Era duşmanul ei, aşa cum fusese şi tatăl înaintea lui, iar ea
visa acum, răzbunătoare, la crimele comise de el: o trata ca
pe o străină, nu-i respecta niciodată poruncile şi-i făcea rău,
ei şi numelui familiei. Ooo, avea, însă, el să înveţe, acest fiu
al ei; va pune şi ea umărul ca viaţa să-i fie profesoară. Cine
se credea el ca să hoinărească noaptea pe străzi şi să alerge
toată ziua prin parc, în timp ce fratele lui, Vincenzo, îşi
câştiga pâinea? Avea aproape optsprezece ani; trebuia să
înveţe că nu putea să rămână copil pe vecie. Ah, dacă s-ar fi
putut realiza aşa ceva!
În visul ei, Lucia Santa auzi monstrul cum începe să râdă.
Ce era cu aceste crime simpatice? Chiar şi în Italia existau fii
care găseau o plăcere deosebită să fie egoişti şi lipsiţi de
caracter. De judecat, însă, trebuiau judecate crimele pe care
ea nu i le reproşase şi pentru care el nu suferise niciodată,
crime pentru care nu exista nicio scuză. Refuzase să se uite
la chipul tatălui său mort înainte ca acesta să dispară pe
vecie în pământ. Aşa că ea începu acum, în visul ei, să ţipe şi
să-l blesteme la veşnicele cazane încinse ale iadului.
Bucătăria fu inundată de lumină. Lucia Santa auzi paşi
venind spre ea, şi ştiu că se va trezi înainte de a rosti acele
vorbe irevocabile de condamnare. Recunoscătoare, îşi înălţă
— 244 —
capul şi o văzu pe Octavia aplecată asupra ei. Ah, reuşise să
nu-l azvârle pe fiul ei cel mai iubit în flăcările iadului.
Octavia zâmbi:
— Gemeai atât de tare, mamă, încât te -am auzit tocmai de
la etajul doi.
Lucia Santa oftă şi zise:
— Fă nişte cafea şi lasă-mă singură în casa mea în
noaptea asta.
Câte mii de nopţi şi le petrecuseră cele două femei
împreună în bucătărie?
Prin glasvandul deschis către şirul de dormitoare se
puteau auzi respiraţiile liniştite ale copiilor mai mici. Cu ani
în urmă, Gino le făcuse mari probleme, căci îi plăcea să se
ascundă sub masa rotundă şi înconjurată de picioarele ca
nişte gheare. Tot ce se găsea acolo îi era cunoscut Octaviei,
planşeta de călcat, ridicată şi gata de a intra în acţiune într-
un colţ; imensul radio în forma de catedrală; biroul mic, cu
sertare pentru ustensile, tacâmuri, prosoape de vase, nasturi
şi cârpe de şters.
Era o cameră în care puteai să locuieşti, să munceşti şi să
mănânci. Octaviei îi era dor de ea. Apartamentul ei imaculat
din Bronx avea o masă din porţelan cu scaune cromate.
Chiuveta lucea albă ca şi peretele. Aici, însă, era partea
mizeră a vieţii. După o masă, bucătăria arăta ca un câmp de
luptă, cu oale mânjite, castroane alunecoase din pricina
uleiului de măsline şi a sosului de spaghetti, şi suficiente
vase murdare ca să umple o cadă întreagă.
Lucia Santa stătea acum nemişcată. Chipul şi tot restul
corpului indicau o durere cumplită a sufletului. Avea o
privire care o înspăimântase pe Octavia când fusese mică.
Acum, însă, tânăra ştia că starea avea să treacă şi că maică-
sa avea să se scoale de dimineaţă un alt om.
Mai mult din simpatie, Octavia întrebă moale:
— Nu te simţi bine, mamă? Să-l aduc pe doctorul Barbato?
Cu amărăciune regizată, Lucia Santa răspunse:
— M-am săturat de copiii mei şi m-am săturat şi de viaţa
mea.
Vorbele rostite, însă, îi ridicară tonusul. Chipul i se coloră.
— 245 —
 Octavia zâmbi:
— Ştii, asta-mi lipseşte cel mai mult – când mă înjuri
încontinuu.
Lucia Santa oftă:
— Nu te-am înjurat niciodată. Ai fost cel mai bun copil al
meu. Ah, dacă şi restul bestiilor ăstora s-ar purta ca tine…
Sentimentalismul afişat o alarmă pe Octavia:
— Vorbeşti de parcă ar fi cei mai răi oameni, mamă. Nu
uita, însă, că Larry îţi dă bani în fiecare săptămână. Vinnie îţi
înmânează salariul fără a-l deschide măcar. Gino şi cei mici
nu s-au vârât în niciun bucluc. Ce dracu’ mai vrei, pentru
numele lui Iisus?
Lucia Santa îşi îndreptă ţinuta şi lăsă nostalgia de-o parte.
Se pregăti pentru o ceartă zdravănă, adevărată plăcere a
vieţii ei. Începu să mitralieze în italiană, acea limbă îndrăgită
pentru mahalagisme:
— Lorenzo, fiul meu cel mare. Îmi dă zece dolari pe
săptămână – mie, mamei lui, ca să-i hrănesc pe bieţii lui fraţi
şi bietele lui surori lipsiţi de tată. Toată averea pe care o
câştigă la sindicat i-o papă curvele cu care se culcă. Sărmana
aia de nevastă a lui o să-l omoare o dată în pat. Iar eu, eu n-
am să scot o vorbă împotriva ei la proces.
Octavia râse, fericită:
— Dragul tău Lorenzo? Ah, mamă ce ipocrită eşti! Dacă ar
veni în seara asta cu cei zece dolari ai lui şi cu tot căcatul pe
care îl mănâncă, l-ai trata ca pe un rege. Aşa cum îl tratează
şi curviştinele alea care mor după puţa lui.
Lucia Santa replică, absentă, în italiană:
— Am crezut că după ce te măriţi o să renunţi la gura aia
spurcată.
Octavia se înroşi toată. Lucia Santa se simţi mulţumită.
Vulgaritatea de suprafaţă a fiică-si, tipic americană, nu se
potrivea deloc cu a ei, specific italiană.
Dinspre celelalte încăperi se auzi un zgomot de paşi.
Imediat, în bucătărie intră Vinnie, ameţit încă de somn. Era
îmbrăcat numai cu pantalonii de pijama şi cu un maieu.
Devenise un tânăr scund, vânjos, pe care nu se vedea nici
măcar o cută de grăsime. Părea de-a dreptul un atlet. Faţa îi
— 246 —
era negricioasă şi avea un aspect nesănătos, iar în josul ei se
vedea umbra unei bărbi dese. Ar fi părut fioros cu trăsăturile
lui, buzele groase şi nasul lui cărnos, dacă n-ar fi existat
ochii aceia negri şi mari, în care se citea timiditatea şi lipsa
de apărare. Vinnie zâmbea rareori. Mai rău, pentru Octavia
cel puţin, i se schimbase personalitatea. Fusese
dintotdeauna un om cu un aer dulce, îndatoritor. Avusese
mereu un fel natural de a fi în permanenţă amabil şi serios.
Acum, însă, deşi o asculta pe maică-sa şi muncea din
răsputeri pentru alţii, îşi îndeplinea toate sarcinile cu un soi
de amărăciune, amestecată cu ironie şi dispreţ, pe chip.
Octavia ar fi preferat să-l audă răţoindu-se la toţi să-l lase în
pace. Era îngrijorată pentru el, dar şi el o irita. În fond, o
dezamăgise. Octavia chiar zâmbi amar, în sinea ei, la acest
gând. Oare nu dezamăgiseră toţi? Se gândi la soţul ei, singur
în apartamentul din Bronx, citind, scriind, aşteptând-o.
Vinnie mormăi ceva cu iritare somnoroasă. Avea o voce
profund masculină, şi, în acelaşi timp, copilăroasă şi
irascibilă.
— De ce dracu’ nu mai trezit, mamă? Ţi-am spus că
trebuie să plec. Dacă trebuie să mă duc la lucru atunci tu
eşti obligată să mă scoli la timp.
Octavia se repezi:
— A adormit. Să ştii că nu-i o plăcere să aibă grijă de voi,
ticăloşilor.
Lucia Santa se oţărî pe Octavia:
— De ce te iei de el? Munceşte din greu toată săptămâna.
Îşi vede sora la paştele cailor şi atunci ea îl înjură, nu? Hai,
stai jos, Vincenzo, bea nişte cafea şi mănâncă ceva. Vino,
fiule, şi poate că o să găsească şi soră-ta o vorbă bună
pentru tine.
Octavia se supără:
— Eşti aşa ipocrită, mamă!
În acea clipă văzu ceva în ochii lui Vinnie, ceva care o
determină să se oprească. La început, când maică-sa
începuse să-i facă reproşuri Octaviei, Vinnie păruse
mulţumit şi recunoscător că se ridica cineva în apărarea lui,
dar, când Octavia izbucnise în râs, pricepuse că fusese, de
— 247 —
fapt, luat peste picior de maică-sa. Atunci zâmbi cu
amărăciune la gândul că se putea lăsa consolat atât de uşor,
după care râsese şi el, alături de Octavia, de el însuşi şi de
maică-sa. După asta se apucară toţi trei să bea cafea şi să
sporovăie vrute şi nevrute, cu acea intimitate care se simte
numai într-o familie unită; intimitate care îi face pe membrii
familiei să nu se plictisească reciproc, indiferent cât de
sordidă ar fi fost discuţia.
Octavia văzu luminându-se chipul mohorât al lui Vinnie, şi
îşi aminti de dulceaţa şi blândeţea fratelui ei de demult. El
zâmbi şi chiar râse la poveştile, spuse de Octavia, legate de
perioada cât fusese şefă la magazinul de îmbrăcăminte, după
care se apucă şi el să glumească despre slujba lui la calea
ferată. Atunci înţelese Octavia cât de dor îi era fratelui ei de
ea şi cum reuşise căsătoria ei să distrugă atmosfera familiei –
şi pentru ce? Of, acum ştia prea bine ce înseamnă asta; se
lăsase vrăjită de chemarea ei, corpul i se înălţa şi cădea în
actul consumării pasiunii, nu-şi mai putea bate joc de ea ca
pe vremuri, şi, totuşi, era nefericită.
Nu, alături de soţul ei nu era la fel de fericită precum era
în această clipă; acum era bucuroasă că schimbase expresia
de suferinţă şi singurătate de pe faţa fratelui ei mai mic, pe
care îl prinsese atât de proaspăt şi de dezbrăcat după somn.
Îşi dorise mereu să facă multe pentru el şi nu făcuse nimic –
şi pentru ce? Dorinţa cărnii fusese prea puternică pentru ea
şi găsise un soţ gentil care-i doborâse fricile. De copii nu se
punea problema, şi mulţumită acestei opţiuni şi a altor
precauţii elementare luate împotriva sorţii, ea şi soţul ei
aveau să scape de sărăcie şi să ducă o viaţă mai bună.
Probabil că avea să fie şi ea fericită într-o bună zi.
După ce Vinnie se îmbrăcă, Lucia Santa şi Octavia se
uitară la el cu acea dragoste specială pe care o au femeile
dintr-o familie faţă de bărbaţii tineri din ea. Şi-l imaginară
amândouă pe Vinnie mic, alergând pe stradă şi bătând fetele
cu un băţ. Îşi închipuiră apoi că el va avea o noapte de
cuceriri, printre prietenii lui, care nu se puteau abţine să nu-
l iubească, admire şi urmeze pe el, pe prinţul care era el.
Vinnie se îmbrăcase cu costumul lui albastru, din serj, şi
— 248 —
îşi pusese la gât cravata cu modele roşii şi albastre. Îşi udase
părul cu apă, încadrând astfel faţa lui colţuroasă cu două
smocuri dense, elegant pieptănate, de păr negru.
Octavia îl tachină:
— Cine-i fata, Vinnie? De ce n-o aduci acasă?
Maică-sa ţinu isonul fiicei:
— Sper că ţi-ai ales o italiancă şi nu vreo vagaboandă
irlandeză de pe Ninth Avenue.
Vinnie zâmbi larg, satisfăcut, ca şi cum ar fi avut deja o
duzină de fete la picioare. Înnodându-şi cravata, însă, şi
zărindu-şi chipul şi zâmbetul fals în oglindă, se posomorî.
Era obişnuit cu flatările familiei, cu remarci precum: „Ah,
el e cel tăcut, cel despre care nu ştii niciodată nimic;
Dumnezeu ştie câte fete are, ţinute în secret, prin alte
cartiere‖. Nu se putea abţine să nu se împăuneze când
primea astfel de laude, dar cum naiba puteau crede aşa ceva
despre el?
Căci, pentru numele lui Iisus, lucra de la ora patru a
după-amiezii până la miezul nopţii, de marţea până
duminica. De unde dracu’ să agaţe el fete? Nu cunoştea nici
măcar băieţi de vârsta lui, ci numai bărbaţi, cu care lucrase
în ultimii patru ani la biroul de mărfuri. Se grăbi acum să
plece, îmbufnat.
Lucia Santa oftă din rărunchi:
— Oare unde se duce noaptea târziu? Ce fel de oameni
merg cu el? Ce fac? Profită toţi de pe urma lui. El e atât de
inocent…
Octavia se aşeză confortabil pe scaunul ei. Murea de poftă
să aibă o carte în faţa ei şi îşi dorea ca patul ei s-o fi aşteptat
imediat după hol. Undeva departe, însă, în apartamentul
aseptic din Bronx, soţul ei nu s-ar fi dus la culcare până ce
ea nu s-ar fi întors acasă. Citea şi scria în camera de zi, în
semiobscuritate, şi o întâmpina mereu cu un zâmbet drag, şi
totuşi compătimitor, şi cu câteva vorbe:
— Te-ai distrat bine cu familia ta?
După aceea o săruta cu o tristeţe blândă, care -i făcea
străini unul de celălalt.
Lucia Santa zise:
— 249 —
 — Să nu stai prea mult aici. Nu vreau să te ştiu în metrou
la ora când mişună toţi ucigaşii.
— Am timp, replică Octavia. Sunt îngrijorată de tine. Poate
c-ar trebui să stau câteva nopţi pe aici şi să te las să te
odihneşti. Aş avea eu grijă de copii.
Lucia Santa dădu din umeri:
— Tu să ai grijă de soţul tău, căci altfel o să ajungi văduvă
şi ştii bine cât a suferit maică-ta.
Octavia rosti pe un ton glumeţ:
— Atunci o să mă mut înapoi, cu tine.
Spre surprinderea ei, Lucia Santa o privi cu severitate,
interogativ, ca şi cum n-ar fi luat-o ca pe o glumă. Octavia se
îmbujoră.
Mama înţelese că sentimentele fetei fuseseră rănite şi
reveni:
— M-ai trezit într-un moment prost. În visul meu eram pe
punctul de a-mi blestema fiul cel rău, aşa cum ar trebui s-o
fac când sunt trează.
Octavia replică cu voce stinsă:
— Las-o moartă, mamă.
— Nu, n-am s-o las niciodată! Şi, dacă există un
Dumnezeu, o să sufere pentru ce a făcut.
Îşi înclină capul şi corpul i se înmuie, descurajat.
— Tatăl lui a fost acoperit cu pământ şi fiul lui cel mare n-
a vărsat o lacrimă.
Avea o voce încărcată de ciudă.
— Pentru el Frank Corbo a fost un nimeni pe pământ, a
suferit de pomană şi acum arde în iad. Iar tu m-ai făcut să-l
las pe Gino să se întoarcă acasă fără să-l bat şi fără a-i zice
ceva. Lui nu i-a păsat niciodată de ceea ce simţim noi. Am
crezut că i s-a întâmplat ceva îngrozitor, că a înnebunit şi el,
precum taică-său. Dar el, nu. Se întoarce calm şi refuză să
vorbească. Eu mi-am mâncat ficaţii şi m-am înecat cu ei. Mă
mai înec şi acum. Ce fel de bestie, ce monstru e el? Aruncă
dispreţul întregii lumi asupra tatălui lui şi al lui însuşi, apoi
se întoarce ca să mănânce, să bea şi să doarmă fără niciun
pic de ruşine. O fi el fiul meu, dar în visele mele îl blestem şi
îl văd mort, în sicriul lui taică-său.
— 250 —
 Octavia se apucă să ţipe le maică-sa:
— Rahat! Rahat! Rahat!
Faţa îi era contorsionată de ură.
— Eu îl uram şi am mers la înmormântare. Ei şi? Şi tu ai
mers la înmormântare şi n-ai vărsat nici măcar o lacrimă. În
anul dinaintea morţii lui, nu i-ai făcut nicio vizită la azil.
Vorbele acestea le reduseră la tăcere pe ambele femei, îşi
băură amândouă cafeaua în linişte. La un moment dat,
Octavia reluă:
— Gino o să fie bine, are o minte bună. Poate că o să
ajungă cineva.
Lucia Santa râse dispreţuitor:
— A, da, un tâlhar, un criminal, un asasin. Un lucru, însă,
n-o să fie niciodată. Un om care aduce acasă plicul cu
salariul câştigat prin muncă cistită.
— Aha, exclamă Octavia. Deci de-asta eşti tu furioasă, de
fapt – că Gino nu lucrează după şcoală. El e singurul pe care
nu-l poţi conduce cum vrei tu.
— Dar cine să-l conducă dacă nu maică-sa? se supără
Lucia Santa. Sau ai impresia că el nu va avea niciodată şefi?
Asta speră şi el. Să mănânce pe gratis tot restul vieţii. Ei
bine, nu-i aşa. Ce se va întâmpla cu el când va descoperi
cum e viaţa, cât de dură e ea? Aşteaptă prea mult şi se
bucură de viaţă prea tare. La vârsta lui şi eu am fost ca el şi
am suferit pentru asta. Vreau să înveţe cum e viaţa de la
mine, nu de la străini.
— Nu poţi, mamă, rosti Octavia, ezitând. Uite -te la dragul
tău Larry. Cu toată îngrijirea pe care i-ai acordat-o, acum e
aproape un gangster ce strânge bani pentru sindicatul ăla
fals.
— Despre ce vorbeşti? gesticulă Lucia Santa cu dispreţ. N-
am fost în stare nici măcar să-l fac să dea în fraţii lui mai
mici în locul meu, atât e de moale.
Octavia clătină din cap şi zise încet:
— Uneori eşti deşteaptă, mamă. Cum poţi fi atât de
proastă acum?
Absentă, Lucia Santa luă o gură de cafea.
— În fine, el a ieşit oricum din viaţa mea, mărturisi ea.
— 251 —
 N-o văzu pe Octavia întorcându-şi faţa. Continuă:
— Gino e cel care îmi dă dureri de cap. Ascultă ce-ţi zic.
Ştii slujba aia drăguţă de la drogherie, nu? Ei bine, a stat
acolo doar două zile. Două zile! Alţii îşi ţin slujbele cincizeci
de ani, iar fiul meu doar două zile.
Octavia râse.
— A renunţat el sau a fost concediat?
— Aha, găseşti că e de râs? se năpusti Lucia Santa,
trădându-şi exasperarea. L-au dat afară. Într-o zi, după
şcoală, s-a oprit să joace fotbal, apoi s-a dus la lucru. A
crezut cu siguranţă că magazinul avea să fie închis până va
ajunge el acolo şi că nu va păţi nimic. Nici nu i-a trecut prin
cap că acel padrone, nevrând să-şi piardă muşterii, va
rămâne el peste program. Nu, dragul nostru de Gino nici nu
şi-a încheiat măcar prima săptămână de lucru.
— Ar fi bine să vorbesc cu el, rosti Octavia. La ce oră vine
acasă?
Lucia Santa înălţă din umeri:
— Cine ştie? Un rege vine şi pleacă când are chef. Spune-
mi şi mie un lucru, însă. Ce au zevzecii ăştia de vorbit până
la ora trei dimineaţa? Mă uit pe fereastră şi-l văd stând pe
trepte şi vorbind, şi vorbind, mai rău ca femeile.
Octavia oftă:
— Zău că nu ştiu.
Se pregăti să plece. Lucia Santa spălă ceştile de cafea. Nu-
şi manifestă niciun fel de afecţiune şi n-o sărută pe fiică-sa
de la revedere. Ca şi cum aceasta pleca doar într-o vizită din
care s-ar fi întors repede. Lucia Santa se duse la fereastra
camerei din faţă ca s-o privească pe Octavia până ce aceasta
o coti din Tenth Avenue către metrou.

— 252 —
 CAPITOLUL 19

Lunea seara era ziua săptămânii în care Vinnie nu lucra

de noapte. Folosea această ocazie ca să-şi răzbune trupul
pentru sărăcia vieţii lui.
Tachinările maică-sii şi ale soră-sii îl stingheriseră,
deoarece în seara asta el avea de gând să iasă afară ca să
plătească, acolo unde trebuia, taxa de cinci dolari şi să se
întindă pe spate, simplu şi eficient. Îi era ruşine de intenţia
lui fiindcă şi ea însemna o notă de eşec. Îşi aminti de
mândria ascunsă din vocea maică-sii când aceasta îi
reproşase lui Larry că profita de fetele tinere. Ea şi Octavia ar
fi fost dezgustate dac-ar fi ştiut ce vroia el să facă acum.
Vinnie lucra în schimbul de la ora patru până la miezul
nopţii de când părăsise liceul. Nu se dusese niciodată la vreo
petrecere, nu sărutase niciodată o fată şi nu vorbise
niciodată cu vreo fată în liniştea unei seri de vară. Singura
lui zi liberă era lunea, şi nu se putea face nimic în acea seară
din săptămână. Faptul că era timid înrăutăţea şi mai mult
lucrurile.
Ca atare, Vinnie mergea să se înfrupte şi el din plăceri,
sărac dar cinstit, la o casă de curve respectabilă,
recomandată de către funcţionarul şef al biroului de mărfuri,
care nu dorea să-şi vadă oamenii alergând să agaţe
prostituate bolnave sau cine ştie ce alte paţachine. Uneori
venea şi el pe la stabiliment.
Cu această ocazie, toţi funcţionarii se îmbrăcau bine, ca şi
cum ar fi mers să-şi caute o slujbă. Purtau costume, cravate
şi pălării, pe post de uniforme ale plăcerii în cea de-a şaptea
zi, dedicată odihnei şi răsfăţului sufletesc. Cu pălăria lui
neagră, de fetru, Vinnie era întotdeauna luat peste picior că
arăta ca un bandit, deşi el era cel mai tânăr din tot grupul.
Se întâlneau cu toţii în barul lui Diamond Jim, unde exista
un grătar pentru hot dogs şi sandwich-uri calde. Ca la o
ceremonie, comandau, de obicei, whisky, iar unul dintre
funcţionari rostea autoritar: „E rândul meu‖, după care
— 253 —
punea banii pe tejghea. După ce fiecare plătea un rând de
băuturi, ieşeau afară, pe Strada 42 şi intrau prin cercul
incandescent de neon al intrărilor în cinematografele ce se
întindeau în şir indian pe ambele trotuare, în această zonă
erau atât de mulţi oameni, încât trebuiau să stea împreună,
ca şi cum, dacă unul dintre ei s-ar fi separat de grup, ar fi
dispărut şi n-ar mai fi fost în stare să li se realipească
celorlalţi. După ce treceau de cinematografe, ajungeau la un
panou mare, vopsit, cu ramă de lemn, pe care erau pictate
femei, a căror nuditate sclipea în lumina becurilor roşii ce
atârnau de jur împrejurul panoului.
Localul era un hotel cu patru etaje, aproape invizibil în
acea mare de lumină. După ce treceau de intrare se
îndreptau direct către ascensor. Nu erau nevoiţi să treacă
prin holul mare, căci această intrare laterală era folosită
numai de oameni ca şi ei. Liftierul le făcea cu ochiul, un gest
serios, ca de om de afaceri, şi îi ducea la etajul cel mai de
sus. Acolo, liftierul îl conducea de-a lungul unui coridor
mochetat, lăsându-şi cuşca de metal deschisă şi neprotejată,
până la o uşă apropiată în care ciocănea şi şoptea parola
secretă, apoi îi studia pe fiecare până ce tot grupul intra în
încăpere.
Era camera de zi a unui apartament cu două dormitoare,
în care se găseau mai multe scaune îmbrăcate în piele. De
obicei, acolo se găsea câte un bărbat, citind o revistă şi
aşteptându-şi rândul. În bucătărie se afla mereu o femeie,
abia vizibilă, care bea cafea şi dirija clienţii. Într-un dulap se
găseau sticle de whisky şi pahare. Cine dorea o băutură,
păşea în bucătărie şi punea pe masă o bancnotă de un dolar,
dar de obicei lucrurile mergeau atât de iute încât nu mai era
timp şi de aşa ceva. Femeia aceea avea prea puţin de a face
cu clienţii şi părea mai de grabă un gardian al acelui mic
univers.
Vinnie îşi amintea întotdeauna de chipul acelei femei şi
mai puţin de feţele fetelor ce lucrau în dormitoare. Era o
femeie scundă, cu păr negru şi bogat, şi, deşi nu i se putea
citi vârsta, era prea bătrână pentru meserie. Chipul şi vocea,
însă, o făceau inumană.
— 254 —
 Avea glasul acela oribil, horcăit, pe care îl au unele curve,
cărora râurile de spermă care le inundaseră trupurile păreau
să le fi stricat corzile vocale. Femeia vorbea numai cu un
efort teribil de voinţă. Părea atunci mai înspăimântătoare
decât dacă ar fi avut vreo cicatrice îngrozitoare. Trăsăturile ei
întruchipau pentru Vinnie masca răului. Buzele gurii erau
groase, fără formă şi presate de dinţii ieşiţi în afară. Obrajii şi
fălcile erau groase, tremurânde, ca ale unei babe, iar nasul
era sumeţit înainte şi îngroşat. Avea ochi negri, lipsiţi de
viaţă, ca două bucăţi de cărbune. Pe lângă toate astea, în
fiecare vorbă sau gest al ei exista ceva ce demonstra, nu ura
şi dispreţul ei faţă de lume, ci faptul că ea nu mai putea simţi
nicio emoţie pentru nimeni şi nimic. Părea asexuată. Când
trecea pe lângă tine, capul i se bălăngănea, ca unui rechin.
Odată alunecase şi Vinnie sărise înapoi, ca şi cum femeia ar
fi fost pe punctul de a smulge o halcă de carne din trupul lui.
Când un client ieşea din dormitor, ea arăta cu degetul înspre
un altul, dar numai după ce deschidea uşa dormitorului şi
croncănea:
— Gata, inimioară?
Auzind acea voce, lui Vinnie îi îngheţa sângele în vene.
El era tânăr, însă. Când trecea pragul dormitorului,
sângele i se încălzea din nou. Vedea ca prin ceaţă chipul
machiat al femeii, întotdeauna acelaşi. De obicei blondă, ea
se mişca în cercul auriu de lumină al unui lampadar astfel
încât culorile de pe chipul ei păreau să reflecte lumina, şi
atunci i se zăreau gura rujată, nasul lung şi palid, obrajii
scofâlciţi, de fantomă şi găvanele ochilor, cu cearcănele
negre, vopsite în verde.
Ceea ce se întâmpla după aceea, îl stânjenea întotdeauna
pe Vinnie. Femeia îl conducea la o măsuţă joasă din colţul
încăperii, unde se afla un lighean plin cu apă fierbinte. Acolo
el îşi scotea pantofii, ciorapii şi pantalonii, iar ea îi spăla
părţile intime, examinându-i-le cu o privire de expertă.
După aceea îl ducea la patul de lângă perete, el
continuând să poarte pe el cămaşa şi cravata (odată, plin de
pasiune, începuse să-şi scoată şi acestea, iar femeia spusese:
„Nu, pentru numele lui Dumnezeu, n-am toată noaptea la
— 255 —
dispoziţie‖), şi, scoţându-şi rochia, rămânea goală în faţa lui
în lumina chioară a veiozei de lângă pat.
Sfârcurile date cu roşu, pântecul rotund şi bombat de
grăsime, triunghiul negru de păr pubian şi cele două coapse
lungi şi cărnoase serveau toate scopului. Când curva îşi
arunca rochia de pe ea şi îşi expunea corpul, Vinnie simţea
că sângele îi inundă tot creierul cu o asemenea forţă încât
avea dureri de cap tot restul serii.
Îmbrăţişarea era formală, o pantomimă. Femeia se întindea
pe pat, trăgându-l pe Vinnie deasupra ei, până ce acesta
cădea în genunchi şi era prins în cleştele membrelor ei.
Se simţea pierdut. Carne; came fierbinte şi moale presată
de a lui; ceară care se topea; carne caldă, tremurândă, fără
sânge sau nervi. Corpul lui, un ţesut separat, încastrat şi
îmbibat de acea carne. Muşchii lui încordaţi împingând în
acea bucată de ceară ce lua forma oaselor lui, apoi un
moment orbitor şi apoi libertatea şi senzaţia că nu mai era
singur.
Asta era tot. Afară îl aşteptau colegii lui funcţionari. Se
duceau toţi la un restaurant chinezesc, apoi la un film la
Paramount sau la bowling, iar la final la o cafea târzie la un
automat. Pe măsură ce funcţionarii îşi găseau prietene
stabile sau se logodeau, deşi continuau să vină la hotel, îşi
scurtau hoinăreala de după aceea ca să îşi viziteze prietenele.
Prinşi în capcană.
Pentru Vinnie vizitele astea erau ca hrana pe care o
mânca, ca patul în care dormea, ca banii pe care îi câştiga, o
parte a rutinei necesare în viaţă ca să supravieţuiască. Pe
măsură ce timpul trecea, însă, Vinnie începea să se simtă tot
mai izolat de lumea din jurul lui şi de locuitorii ei.

— 256 —
 CAPITOLUL 20

Unde erau acei nenorociţi care blestemau America şi visul

ei? Şi cine mai avea dubii acum? Cu războiul din Europa,
englezii, francezii, germanii şi chiar şi Mussolini trimiteau
milioane de oameni la moarte, iar toţi italienii de-a lungul
zidului vestic al oraşului aveau buzunarele pline. Cumplita
Depresiune se încheiase. Omul nu mai trebuia să cerşească
pentru pâinea sa, iar anchetatorii sociali puteau fi aruncaţi
în jos pe scări. Se făureau din nou planuri de cumpărare a
vilelor în Long Island.
Era adevărat că erau bani câştigaţi din ajutorul dat unor
oameni ca să ucidă alţi oameni. Războiul din Europa le
dăduse la toţi slujbe. Cei cu o minte destupată protestau,
chemând parcă asupra lor necazurile. În fond, în ce altă ţară
puteau să se îmbogăţească chiar şi săracii de pe urma
neşansei mondiale?
Nativi ai sudului, din Sicilia, Napoli, Abruzzi, italienii de pe
Tenth Avenue nu-şi făceau griji în legătură cu Mussolini şi
câştigarea războiului. Nu-şi iubiseră niciodată ţara de
baştină; nu însemna nimic pentru ei. De secole întregi
guvernul ei fusese cel mai amarnic duşman al taţilor lor şi al
taţilor taţilor lor. Cei bogaţi scuipaseră mereu în capul
săracilor. Vampirii de la Roma şi din nord le supseseră
sângele. Ce noroc să se găsească acum, în siguranţă, aici, în
America!
Numai Teresina Coccalitti era nemulţumită. Acum nu mai
putea declara că fiii ei nu muncesc; aşa că fusese respinsă de
la ajutorul social. Ca atare, făcea afaceri secrete, cumpărând
sacoşe mari de zahăr, cutii cu grăsime şi baloturi imense de
îmbrăcăminte. Luciei Santa îi mărturisea, misterios:
— Va veni o zi – ah, va veni o zi…
După asta, însă, îşi trăgea fermoarul la gură şi nu mai
scotea o vorbă. Ce vroia să spună? Era adevărat că se
instituise recrutarea obligatorie, dar de pe Tenth Avenue
numai un băiat fusese încorporat. Nu era nimic grav, încă.
— 257 —
 Lucia Santa era prea ocupată ca să lase vorbele Tere sinei
să-i bâzâie prin minte. Locuinţa ei începuse să fie inundată
de aur. Copiii munceau după şcoală. Sal şi Lena aveau slujbe
parţiale în noua fabrică de medicamente de pe Ninth Avenue.
Vinnie lucra şapte zile pe săptămână. Europenii se puteau
omorî până la unul dacă asta era plăcerea lor. Oricum, satul
părinţilor Luciei Santa era atât de mic, pământul atât de
lipsit de valoare, încât niciuna dintre rudele ei nu putea fi în
pericol.
Numai Gino nu lucra. Asta, însă, era ultima lui vară de
tăiat frunză la câini. În ianuarie avea să absolve liceul şi
atunci n-avea să se mai poată scuza. Lucia Santa nu făcuse
nicio scofală rugându-şi prietenii să găsească o slujbă pentru
Gino. De fiecare dată fusese concediat la scurt timp după
angajare.
Acum exista, însă, un lucru pe care acel mascalzone îl
putea face. Vinnie îşi uitase din nou plasa cu mâncare; i-l
putea duce Gino. Lucia Santa îi bară drumul băiatului, care,
cu bâta de baseball sub un braţ şi cu mănuşa aceea imensă
pe o mână, încerca să iasă afară din casă. Exact ca un duce
cu pălărie şi bici.
— Du asta fratelui tău la servici, rosti ea, întinzând sacoşa
maronie şi unsuroasă.
Ar fi putut izbucni în râs văzându-i mutra îmbufnată. Era
tare mândru dumnealui, ca toţi cei care nu-şi câştigă pâinea
cu sudoarea frunţii. Ce drăguţ!
— Am întârziat, mamă, rosti Gino, ignorând sacoşa.
— Ai întârziat de la ce? se repezi Lucia Santa. Ai întârziat
de la cununie? Ai întârziat să pui banii câştigaţi săptămâna
asta în bancă? Ai întârziat să-ţi cauţi vreun prieten care să-ţi
dea şi ţie o muncă cinstită?
Gino oftă:
— Mamă, Vinnie o să mănânce ceva la cină…
E prea mult. Lucia Santa zise cu amărăciune:
— Fratele tău îşi dă sufletul pentru tine. Nu se duce
niciodată să se joace sau să alerge în parc. Tu nu-l rogi
niciodată să vină cu tine, iar el e atât de singur… Nu-i poţi
duce nici măcar o bucată de pâine? Eşti cumplit. Du-te şi
— 258 —
joacă baseball şi vagabondează cu prietenii tăi. O să-i duc eu
mâncarea.
Ruşinat, Gino luă sacoşa. Văzu luminiţele de triumf din
ochii maică-sii, dar nu-i păsă. Vroia cu adevărat să facă ceva
pentru Vinnie.
O luă pe Tenth Avenue în sus, către Strada 37, apoi către
Eleventh Avenue. Îi plăcea să-şi simtă corpul străbătând,
liber, aerul greu de vară. Când era mai mic făcea salturi mari
ca să vadă dacă putea zbura. Acum, însă, era prea bătrân
pentru asta. Cu toate astea, înainte de a ajunge la destinaţie,
aruncă sacoşa în aer, înaintea lui, apoi sprintă ca s-o prindă
înainte de a cade pe sol.
Se înălţă încet prin trupul clădirii cu miros de şobolani,
închis în cuşca unui ascensor. Ajuns sus, liftierul, îmbrăcat
cu o uniformă cenuşie şi murdară ce avea insigna gălbuie pe
revere, îi deschise uşa cu acel dispreţ misterios pe care îl au
unii adulţi faţă de tineri. Gino pătrunse într-o sală mare ce se
întindea până la celălalt capăt al clădirii.
Era ca într-un coşmar în care un om vede o închisoare în
care ştie că va ajunge şi el să trăiască. Erau acolo şiruri lungi
de birouri, pe care se odihneau maşini mecanice de facturat,
din pântecele cărora ieşeau lungi suluri albe de hârtie.
Oamenii care operau aceste maşini purtau toţi veste, cămăşi
albe şi cravate cu nodul lăsat liber. Erau mai în vârstă decât
Vinnie şi lucrau cu iuţeală. Maşinile clănţăneau asurzitor.
Fiecare birou avea propria lampă galbenă; restul sălii se afla
în beznă, cu excepţia unei tejghele lungi, încărcată cu facturi
tipărite. În spatele acestei tejghele stătea aplecat un bărbat
înalt şi deşirat, cu o faţă cenuşie cum Gino nu mai văzuse
până atunci. Individul sorta facturi în lumina unui fascicul
uriaş al unei lămpi puternice. Nu se auzea nicio voce şi nu se
zărea nicio rază de lumină de afară. Era ca şi cum aceşti
oameni erau cu toţii înmormântaţi deasupra uruitului făcut
de trenurile de marfă care treceau pe dedesubt. Gino privi în
jur şi îl zări, în cele din urmă, pe Vinnie.
Acesta era singurul lucrător fără vestă. Purta o cămaşă
colorată, pe care o putea îmbrăca două sau trei zile fără a o
schimba. Părul lui negru şi ondulat părea umed în lumina
— 259 —
galbenă a lămpii de birou. Gino observă că Vinnie era mai
încet decât ceilalţi şi că faţa îi era încordată de concentrare.
Toţi ceilalţi aveau expresia unor somnambuli.
Brusc, Vinnie îşi înălţă privirea. Se holbă la Gino fără să
zică ceva şi îşi aprinse o ţigară. Cu surprindere, Gino înţelese
că Vinnie nu-l putea vedea, cum, de altfel, nu-l putea vedea
niciunul dintre ceilalţi, căci stătea în întuneric, în afara
universului lor. Ca atare, trecu de primul rând de birouri şi
păşi în lumină. Imediat capetele ţâşniră în sus, ca şi cum
Gino ar fi blocat soarele. Vinnie îşi ridică şi el privirea.
Pe faţa lui Vinnie apăru o expresie mişcătoare de bucurie.
Zâmbetul lui era dulce, ca în copilărie. Gino înălţă plasa cu
mâncare şi o aruncă. Vinnie o prinse, expert, iar Gino se
duse lângă biroul lui.
— Mersi, puştiule, rosti Vinnie.
Colegii din stânga şi din dreapta lui se opriră din facturat.
Vinnie li se adresă:
— Ăsta-i frate-meu mai mic, Gino.
Gino fu stânjenit de mândria din vocea lui frate-său. Cei
doi bărbaţi îl salutară:
— Salve, puştiule.
Îl priviră destul de rece. Gino deveni conştient de
pantalonii lui albaştri trei-sferturi şi de cămaşa albă de lână,
şi se simţi stingherit, ca şi cum ar fi venit nepotrivit îmbrăcat
la o reuniune sobră. Tipul cu faţa cenuşie strigă.
— Facturaţi marfă, amicilor, că altfel întârziem.
După asta se deplasă către Vinnie şi-i puse pe birou un
vraf de facturi. Părea un şobolan bătrân.
— Ai rămas în urmă acum, Vinnie, constată el, sec. Vinnie
răspunse nervos individului întors deja cu spatele.
— N-o să-mi iau pauza mai târziu.
Gino se pregăti să plece. Vinnie se sculă de pe scaun şi îl
conduse la ascensor. Aşteptară amândoi, ascultând zgomotul
făcut de cablurile de oţel şi uruitul cuştii.
— Ia-o pe scurtătură prin depou, îl îndemnă Vinnie. Ai
grijă, însă, la locomotivele în mişcare.
Îşi puse mâna pe umărul lui Gino.
— Mersi că mi-ai adus prânzul. Ai meci sâmbătă?
— 260 —
 — Mda, răspunse Gino.
Ascensorul urca prea încet. Gino vroia să iasă cât mai
repede de acolo. Îl văzu pe Vinnie uitându-se nervos către
maşinile de facturat şi strâmbându-se la şobolanul cenuşiu,
care se uita înspre bezna în care se aflau băieţii.
— Dacă mă scol la timp, vin şi eu să te văd, promise
Vinnie.
Imediat după aceea sosi ascensorul. Cele două uşi metalice
alunecară pe suportul lor, lăsându-l pe Gino să intre, după
care cuşca începu să coboare. Mirosul de putreziciune, de
şobolani şi de rahat intrat în descompunere îl făcea să
vomite. Când ieşi din clădire, îşi înălţă capul către soarele
cald. Rămase acolo, nemişcat, bucurându-se de libertate.
Iar se mai gândi la Vinnie. Începu să alerge încet prin
mijlocul depoului, un imens câmp de oţel alb sclipitor, ale
cărui linii păreau că alternează între a se deschide în evantai
şi a se concentra într-un singur punct. Îşi îndoi braţul drept
din cot, ca şi cum ar fi cărat o minge de fotbal şi începu să
alerge printre macazele ce păreau a căuta să-i prindă
picioarele în capcană. Avu senzaţia că locomotive negre se
năpustesc către el, pe care, însă, le evită uşor sărind spre
stânga sau spre dreapta. La un moment dat o locomotivă se
apropie de el din spate, cu mecanicul aşezat la fereastra din
partea lui Gino. Băiatul se luă la întrecere cu ea, sprintând
de-a lungul şirului de traverse din lemn, până ce mecanicul
se uită urât la el, după care locomotiva pufăi mai repede şi
trecu uşurel pe lângă el. Cursa lui Gino se termină când
ajunse în mijlocul unei mulţimi de vagoane galbene şi maro,
de marfă. Pe sub cămaşa de lână, Gino se simţea puţin
transpirat. Mai rău, însă, era că-i era groaznic de foame şi de
sete. Brusc, însă, se simţi din nou puternic şi proaspăt. Porni
într-o alergare susţinută care -l scoase din depou pe strada
alăturată parcului Chelsea. Îi zări acolo pe prietenii lui
jucând mingea şi aşteptându-l.

— 261 —
 CAPITOLUL 21

O săptămână mai târziu, într-o dimineaţă, Lucia Santa se

trezi cu senzaţia că era ceva în neregulă. Sal şi Lena erau
încă în pat. În cursul nopţii, Lucia Santa îl auzise pe Gino
venind acasă; îi recunoscuse modul nepăsător şi zgomotos de
a se dezbrăca. Pe Vinnie, însă, nu-l remarcase. Îşi aminti
atunci că lunea era noaptea lui liberă, şi că în astfel de nopţi
el se întorcea acasă chiar mai târziu decât Gino.
Verifică patul lui Vinnie, deşi ştia că era imposibil să intre
cineva în casă fără s-o trezească pe ea. El folosea acum
vechea cameră a Octaviei, singura care se putea separa de
restul apartamentului. În patul de acolo nu se dormise în
acea noapte, dar Lucia Santa nu era foarte alarmată. Mai
târziu, după ce-şi trimise copiii la şcoală, se sprijini pe
pervazul ferestrei şi aşteptă să-l vadă venind. Timpul trecu;
la un moment dat zări schimbul de dimineaţă al depoului
traversând bulevardul ca să-şi ia prânzul şi înţelese că se
făcuse ora amiezei. Atunci deveni, pentru prima dată,
îngrijorată. Se îmbrăcă cu o jachetă tricotată din lână şi
coborî două etaje ca să-l vadă pe Lorenzo.
Ştia că fiul ei cel mare era prost dispus dimineaţa, dar era
prea nervoasă ca să mai aştepte. Îl găsi pe Larry bându-şi
cafeaua, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte descheiată la gât,
ce lăsa să i se vadă pieptul păros. O ascultă luând înghiţituri
mici de cafea, iar la sfârşit rosti cu nerăbdare:
— Nu mai e un copil, mamă, pentru numele lui
Dumnezeu. Orice ar fi făcut, a terminat prea târziu ca să mai
ajungă acasă. După ce o să se scoale o să se ducă direct la
lucru.
— Dar dacă i s-a întâmplat ceva? Cum vom şti noi?
— Nu-ţi face griji, căută Larry s-o liniştească, copoii îşi
bagă nasul pretutindeni.
Louisa turnă cafea soacră-sii. Pe chipul ei, de obicei lipsit
de expresie, se citea grija. Ţinea la Vinnie – îl cunoştea mai
bine decât oricine altcineva în afara maică-sii, şi găsea şi ea
— 262 —
că absenţa lui e stranie.
— Te rog, Larry, du-te şi caută-l, rosti ea.
Asta era atât de neobişnuit pentru ea încât Larry renunţă.
O bătu uşurel pe umăr pe maică-sa.
— O să mă duc la biroul lui Vinnie. E bine aşa, mamă?
Acum lasă-mă să-mi termin cafeaua.
Lucia Santa trebui să se întoarcă acasă la ea şi să se pună
pe aşteptat.
La ora trei Gino şi copiii se-ntoarseră de la şcoală. Larry
nu dăduse, încă, niciun semn de viaţă. Lucia Santa încercă
să-l determine pe Gino să stea lângă ea, dar el păru că nu
pricepe ce i se cere. Se grăbi să plece fără a se obosi să
răspundă măcar, oprindu-se numai ca să înşface mingea lui
de fotbal. Sal şi Lena se apucară să-şi facă temele la masa
rotundă din bucătărie, iar ea le pregăti câteva felii de pâine
cu ulei de măsline şi oţet, pe post de prânz. Într-un târziu, pe
la ora cinci, îşi făcu apariţia Larry, care o anunţă că Vinnie
nu era la lucru şi că nimeni nu ştia nimic de el. Lucia Santa
văzu că Larry era şi el îngrijorat acum şi începu să-şi frângă
mâinile şi să se roage lui Dumnezeu în italiană.

Louisa veni sus cu copiii ei şi încercă să-şi calmeze soacra.

Datorită agitaţiei, nimeni nu auzi alt zgomot de paşi urcând
treptele în spatele ei. Pe neaşteptate, în cadrul uşii apăru
uniforma neagră a unui poliţist feroviar. Alături de el se
vedea chipul cenuşiu al brutarului. Ultimul păşi în faţa
poliţistului, ca şi cum ar fi vrut să o oprească pe Santa Lucia
de a-l vedea şi a-l auzi, şi îşi ridică, inconştient, ambele mâini
în sus, cu palmele către femeie, într-un gest de o asemenea
compătimire, încât Lucia Santa fu lovită de dambla. Louisa
începu brusc să ţipe de groază.

Gino şedea liniştit, alături de prietenii săi, în faţa clădirii

Hudson Guild, când Joey Bianco se apropie de el şi îi spuse:
— Ar fi bine să te duci acasă Gino, e agitaţie cam mare
acolo.
Acum Gino se vedea foarte rar cu Joey Bianco. Aşa cum li
se întâmplă copiilor, terminaseră cu tovărăşia lor şi acum se
— 263 —
simţeau deranjaţi unul de celălalt. Ca atare, Gino nu încercă
să-l oprească pe Joey când acesta plecă de lângă el, şi nici
să-l întrebe ce se întâmplase. Fu cât pe-aci să nu se
obosească nici măcar să se ducă acasă, dar curiozitatea îl
împinse să vadă despre ce e vorba.
Traversă parcul Chelsea şi alergă cu uşurinţă de-a lungul
Tenth Avenue, până ce ajunse la colţul cu Strada 30. Acolo
zări o mulţime de oameni în faţa imobilului în care locuia şi
renunţă la fugă, începând să meargă foarte încet.
În mulţime nu se zărea nimeni din familie. Gino urcă
scările în fugă şi intră în apartament.
Era supraaglomerat de vecini. Într-un colţ, lângă fereastră,
Gino îi zări pe Sal şi pe Lena stând însinguraţi şi ţepeni, cu
chipurile împietrite de frică. O parte a gloatei se dădu în
lături ca să-i facă loc. Îşi văzu mama aşezată pe un scaun.
Doctorul Barbato ţinea un ac în aer, iar Larry o strângea cu
toată forţa ca să-i oprească convulsiile de care fusese
cuprinsă.
Lucia Santa arăta oribil, de parcă niciun muşchi al feţei nu
mai era comandat unitar de creier. Gura i se strâmbase într-
un mod straniu, şi părea că parcă vrea să spună ceva. Ochii
ei aveau acea privire fixă şi directă a orbilor. Partea de jos a
corpului tresălta spasmodic pe scaun. În acea clipă braţul
doctorului Barbato fulgeră aerul şi înfipse acul în mâna ei,
după care doctorul se aplecă asupra ei şi îi urmări reacţiile.
Încet, trăsăturile Luciei Santa se înseninară. Pleoapele i se
închiseră şi corpul i se relaxă.
— Băgaţi-o în pat, rosti doctorul Barbato. O să doarmă o
oră. Chemaţi-mă când se scoală.
Ajutat de câteva femei, Larry o cără pe Lucia Santa în
dormitor. În acea clipă Gino observă că stătea lângă Teresina
Coccalitti. Cu voce joasă, adresându-i-se pentru prima dată,
o întrebă:
— Ce a păţit maica-mea?
Zia Teresina fu bucuroasă să îi povestească. Era plăcerea
ei, în această zi neagră, să pună lucrurile la punct.
— Oh, maică-ta n-a păţit nimic, rosti ea, măsurându-şi
vorbele. E vorba de fratele tău, Vincenzo. A fost găsit în
— 264 —
depou, călcat de o locomotivă. Cât o priveşte pe mama ta,
asta păţesc părinţii când îşi plâng copiii pierduţi. Cred că a
sosit timpul să arăţi un pic de milă faţă de ea.
Gino avea să-şi amintească întotdeauna expresia de ură de
pe chipul ei de vultur, după cum avea să-şi amintească de
cât de puţină durere simţise faţă de moartea fratelui său şi
cât de şocat fusese văzând că absolut toată lumea părea
distrusă de amărăciune.

Când Larry ieşi din dormitor, îi făcu semn lui Gino să-l
urmeze. Coborâră împreună scările şi se urcară în maşina lui
Larry. Afară începuse să se întunece. Urcară pe Strada 36,
apoi o luară de-a lungul Ninth Avenue şi se opriră în faţa
unui imobil din piatră maronie. Atunci Larry vorbi pentru
prima dată.
— Urcă până la etajul trei şi anunţă-l pe Lefty Fay să
coboare. Vreau să vorbesc cu el.
În acea clipă, însă, zări pe cineva coborând scările. Îşi lăsă
jos geamul portierei şi strigă:
— Hei, Lefty! Se întoarse spre Gino şi zise: Tu du-te în
spate şi lasă-l pe el în locul tău.
Lefty Fay era un irlandez înalt, cu umeri largi. Gino îşi
aminti că el crescuse alături de Larry – de fapt era singurul
din cartier care-l pusese jos pe Larry într-o bătaie cu pumnii.
Cei doi tineri îşi aprinseră câte o ţigară, iar Gino se ghemui
mai bine pe bancheta din spate. Mesajul brutal al Ziei
Teresina plutea încă în mintea lui, neînţeles pe deplin. Gino
nu simţea, încă, că Vinnie era cu adevărat mort.
Vocea lui Larry se auzea calmă, dar încărcată de griji, în
întunericul din maşină.
— Iisuse, ce zi mizerabilă pentru toată lumea.
— Mda, mormăi Lefty Fay a aprobare. Avea o voce aspră de
la natură, iar acum i se putea sesiza uşor o notă de
adevărată tristeţe în ea. Tocmai mă duceam să beau un
pahar. Nu mi-am putut mânca nici măcar cina.
— Cum se face că n-ai ştiut că era fratele meu după ce l-ai
lovit cu locomotiva?
Deşi nu se putea detecta niciun fel de acuzaţie în vocea lui
— 265 —
Larry, Lefty Fay răspunse furios:
— Iisuse, Larry, doar nu mă învinovăţeşti? S-a petrecut la
dracu’ în praznic, în fundul depoului, lângă Strada 42.
Văzând că Larry nu zice nimic, continuă, mai calm:
— Îl ştiam numai de puşti, din vremea când tu şi cu mine
ieşeam împreună în oraş. De atunci s-a schimbat, mult. În
plus, n-avea niciun act la el.
— Nu te învinovăţesc, îl linişti Larry. Avea o voce obosită.
Poliţistul spune, însă, că ai scris în raportul tău că fratele
meu a sărit în faţa locomotivei. Cum vine asta?
Din beznă, Gino aşteptă răspunsul lui Fay. Urmă o lungă
tăcere. După aceea, vocea aspră rosti:
— Jur pe ce am mai sfânt, Larry, că aşa mi s-a părut mie.
Dacă aş fi ştiut că e fratele tău, n-aş fi scris în raport, dar
aşa mi s-a părut mie.
Gino aproape că îl simţi pe Larry forţându-se să zică:
— Hei, Lefty, las-o moale. Ştii bine că frate-miu Vinnie n-ar
fi făcut aşa ceva. Îi era frică şi de propria umbră, şi asta încă
de mic. Poate că era beat sau ameţit. Ştii că poţi schimba
raportul…
Fay îl întrerupse iute:
— Nu pot, Larry, ştii bine că nu pot. Dac-aş face-o, m-ar
termina copoii. Mi-aş pierde slujba.
Larry interveni hotărât:
— Îţi garantez eu o slujbă.
Nu primi niciun răspuns. Continuă:
— Ştiu că n-ai dreptate, Lefty. Dacă nu-ţi schimbi, însă,
raportul, ştii ce se va întâmpla cu maică-mea? O să
înnebunească. Când eram copii, obişnuiai să mănânci la
mine acasă. Vrei să-i faci aşa ceva ei?
Cu voce tremurândă, Fay răspunse:
— Trebuie să mă gândesc la nevastă-mea şi la copii.
Larry nu-i replică.
— Dacă schimb raportul, s-ar putea ca cei de la calea
ferată să fie nevoiţi să-i dea maică-tii o compensaţie. Asta
înseamnă că mă vor taxa pe mine, mai mult ca sigur. Pur şi
simplu nu pot s-o fac, Larry. Nu-mi cere aşa ceva.
— Ba îţi cer. O să iei jumătate din bani.
— 266 —
 Fay izbucni într-un râs nervos.
— Crezi că dacă lucrezi pentru di Luca îmi poţi forţa mâna,
Larry?
Era aproape ca o provocare, o amintire a zilelor în care
erau copii şi Lefty îl bătea pe Larry pe trotuar.
Deodată se auzi o voce pe care Gino n-o recunoscu, dar
care îl paraliză de frică. Era o voce saturată de pizmă,
cruzime şi ură, cea mai cumplită voce pe care o putea scoate
un om din adâncurile fiinţei lui. Era vocea lui Larry.
— O să te crucific.
Era mai mult decât o ameninţare. Era o promisiune
mortală, total inumană.
Gino se simţi rău. Împinse portiera maşinii şi ieşi la aer
curat. Vroia să plece, dar îi era frică să nu-i facă ceva Larry
lui Fay. Îl văzu, însă, pe Fay ieşind din maşină şi pe Larry
întinzându-se peste portieră ca să-i dea câteva hârtii
împăturite. După ce Fay se îndepărtă, Gino ocupă locul din
faţă. Nu se putu uita la frate-său. Pe drumul către casă,
Larry zise cu voce obosită:
— Să nu crezi balivernele individului, Gino. De fiecare dată
când se petrece un accident, toată lumea minte. Nimeni n-
are chef să-şi asume vina. Poliţistul mi-a spus că Vinnie era
beat – mirosea a alcool. Bun, a fost vina lui, dar el n-ar fi
sărit niciodată în faţa unei locomotive.
Făcu o pauză, apoi, ca şi cum ar fi trebuit să se explice,
continuă:
— Mă tem pentru bătrână, of, Doamne, ce mă tem pentru
bătrână!
Niciunul dintre ei nu putea vorbi despre Vinnie.

— 267 —
 CAPITOLUL 22

Chiar şi moartea aduce muncă şi trudă: cafea ce trebuie

făcută pentru cei care stau de veghe, vin servit, recunoştinţă
şi afecţiune arătată rudelor şi prietenilor care vin să-şi
prezinte condoleanţele.
Fără excepţie, toată lumea trebuie anunţată oficial de către
cea mai apropiată rudă a decedatului. În cazul lui Vinnie, era
vorba de naşii care locuiau în New Jersey, de verişorii ce
trăiau în castelele lor din Long Island, de vechii prieteni din
Tuckahoe; toţi aceştia trebuiau trataţi într-o astfel de zi ca
nişte duci, căci totul se desfăşura în văzul lumii şi, ca atare,
comportamentul trebuia să fie fără cusur.
Apoi, datorită faptului că numai proştii stăteau la
căpătâiul mortului în propria casă, exista veghea din capelă,
iar acolo trebuia să fie în permanenţă un membru al familiei
care să-i întâmpine pe cei veniţi pentru un ultim omagiu.
Corpul bietului Vincenzo nu trebuia lăsat singur nicio clipă,
atâta vreme cât se mai găsea deasupra pământului. Avea
acum, mort fiind, mai mulţi tovarăşi decât avusese vreodată
în viaţă.
În prima seară a veghei, familia Angeluzzi-Corbo se strânse
în bucătăria de pe Tenth Avenue. Camera era friguroasă.
Soba cu petrol fusese pusă deoparte de vreme ce toată lumea
avea să se întoarcă foarte târziu.
Lucia Santa stătea la masă, dreaptă, greoaie, îmbrăcată în
negru, cu ochii umflaţi şi îngustaţi. Bea cafea, neuitându-se
la nimeni, cu chipul de culoarea cerii. Octavia şedea lângă
ea, pe jumătate întoarsă către ea, gata s-o atingă şi gata să-şi
facă cunoscută prezenţa pe orice cale. Imobilitatea stranie a
mamei o înspăimânta pe fiică.
Lucia Santa privi de jur împrejur prin cameră, de parcă
acum i-ar fi văzut pe toţi pentru prima dată. Într-un târziu,
zise:
— Daţi-le ceva de mâncat lui Salvatore şi Lenei.
— O fac eu, sări imediat Gino.
— 268 —
 Era îmbrăcat într-un costum negru, cu o banderolă neagră
din mătase pe braţ. Stătea în picioare, în spatele maică-sii, în
afara razei ei vizuale, sprijinindu-se pe pervazul ferestrei. Se
duse iute către răcitorul din hol. Se bucura să iasă, fie şi
pentru o clipă, din acea încăpere.
Toată ziua stătuse în casă ca s-o ajute pe maică-sa.
Servise cafea, spălase vase, întâmpinase vizitatori, avusese
grijă de copii. Toată ziua, maică-sa nu-i adresase nicio vorbă.
O dată o întrebase dacă vroia să mănânce ceva. Atunci ea îl
privise lung şi rece şi îi întoarse spatele fără a-i spune ceva.
De atunci el nu-i mai vorbise şi încercase să rămână în afara
razei ei vizuale.
— Mai vrea cineva ceva? întrebă e l acum, nervos.
Maică-sa ridică privirea şi se uită drept în ochii lui. Gino
parcă fusese fulgerat de două fascicule orbitoare.
— Mai dă-i mamei nişte cafea, rosti Octavia.
Vorbea încet, ca o şoaptă, aşa cum procedau toţi, de altfel.
Gino luă ibricul şi-i umplu maică-sii ceaşca. În cursul
operaţiunii îi atinse, fără să vrea, corpul, iar ea se dădu
imediat înapoi, privind în sus spre el de o asemenea manieră,
încât el îngheţă pe loc, ţinând ca un idiot ibricul sus
deasupra mesei.
Atunci interveni Larry:
— Ar fi mai bine să pornim.
Arăta uluitor de chipeş în costumul negru, cu cămaşă albă
ca zăpada şi cravata neagră. Banderola de doliu de pe braţ îi
atârna într-o parte. Lucia Santa se întinse să i-o prindă cu
un ac.
Octavia întrebă:
— Cum rămâne cu Zia Coccalitti?
— Vin eu mai târziu după ea, promise Larry. După ea,
după panettiere şi după părinţii Louisei.
Octavia replică nervoasă:
— Sper că n-o să fie prea mulţi copii care să se joace în
jurul capelei. Sper că o să aibă toţi bunul simţ să-şi lase
puştimea acasă.
Nu-i răspunse nimeni. O aşteptau toţi pe Lucia Santa să
facă prima mişcare. Gino se sprijini din nou de pervazul
— 269 —
ferestrei, într-o rână, cu capul plecat, neuitându-se la
nimeni, în afara razei vizuale a maică-sii.
În cele din urmă Octavia nu mai răbdă. Se sculă de pe
scaun şi îşi îmbrăcă haina, după care montă banderolele de
doliu pe braţele lui Sal şi al Lenei. Louisa se ridică şi ea şi îşi
îmbrăcă haina. Larry porni nerăbdător spre uşă. Lucia Santa
continua să rămână nemişcată. Erau cu toţii un pic
înspăimântaţi de imobilismul ei. Octavia zise:
— Adu haina mamei, Gino.
Gino se duse în dormitor, se îmbrăcă, apoi se întoarse şi se
postă în spatele scaunului maică-sii. Îi ţinu haina larg
deschisă astfel încât ea să se poată îmbrăca uşor. Maică-sa
păru că nu-l observă.
— Haide, mamă, o invită el moale, cu o voce în care se
simţea pentru prima dată milă.
Abia atunci Lucia Santa se răsuci pe scaun şi se uită
înspre el cu o expresie atât de rece şi de dură pe chip, încât
Gino făcu un pas înapoi. În cele din urmă, cu destul calm, ea
rosti:
— Oh, deci la înmormântarea asta mergi şi tu, nu?
Pentru o clipă se blocară toţi, nevenindu-le să-şi creadă
urechilor şi nepricepând prea bine cele rostite de ea, şi asta
pentru că nu le venea să creadă că poate exista atâta
cruzime, până ce văzură faţa lui Gino albindu-se şi
împietrindu-se. Băiatul ţinu haina între el şi maică-sa ca şi
cum ar fi vrut să se autoprotejeze. Ochii lui căpătară un
ciudat magnetism.
Lucia Santa continuă să se uite la el cu o privire complet
lipsită de milă. Vorbi din nou, cu acelaşi calm:
— De ce ne faci onoarea asta? Pe taică-tău n-ai vrut să-l
vezi în sicriu. Cât timp frate-tău trăia nu l-ai ajutat niciodată,
n-ai avut niciodată un pic de timp pe care să-l rupi de lângă
preţioşii tăi prieteni ca să ţi-l petreci împreună cu ruda ta de
sânge. N-ai avut nicio clipă milă faţă de el şi nu i-ai dăruit
niciodată nimic. Făcu o scurtă pauză, după care vocea îi
deveni insultătoare şi dispreţuitoare: Vrei să arăţi acum cât
de rău îţi pare? Te oferi să torni cafea şi să-mi ţii haina. E,
deci poate că nu eşti un animal, la urma urmei. În cazul ăsta
— 270 —
chiar şi tu ar trebui să ştii cât de mult te-a iubit fratele tău şi
cât de bun a fost el. Aşteptă câteva clipe, ca şi cum ar fi
trebuit să urmeze o replică, apoi încheie simplu: Pleacă. Nu
vreau să-ţi mai văd faţa.
În subconştientul lui, Gino ştiuse că ea urma să spună tot
ceea ce a spus. Fără să-şi dea seama privi de jur împrejurul
camerei după ajutor, dar nu observă pe feţele celorlalţi decât
groaza bolnăvicioasă a unor oameni martori la un accident,
soldat cu o victimă groaznic mutilată. În acea clipă, Gino avu
senzaţia că orbeşte şi că nu mai vede nimic. Lăsă haina din
braţe să cadă la podea şi se dădu înapoi până ce atinse
pervazul ferestrei.
Habar n-avea dacă-si închisese ochii sau creierul lui refuza
să se uite la maică-sa. Oricum, Lucia Santa începu să ţipe:
— Nu vreau să mergi şi tu. Scoate-ţi haina de pe tine. Stai
acasă şi ascunde-te ca un animal ce eşti!
În acea clipă vocea Octaviei se înălţă în aer, furioasă şi
rugătoare în acelaşi timp:
— Ai înnebunit, mamă? Taci din gură, pentru numele lui
Iisus!
Gino o auzi pe Lena începând să scâncească de groază.
Puţin mai încolo se auziră zgomote de oameni părăsind
încăperea şi coborând pe scări. La un moment dat Gino
recunoscu un râset ciudat ca fiind al maică-sii, amestecat cu
fâşâitul hainelor noi şi ţepene. Imediat după aceea auzi
şoapta Octaviei:
— N-o asculta pe mama. Mai stai un pic pe aici, apoi vino
la capelă. Ea vrea, de fapt, ca tu să vii acolo. Făcu o mică
pauză, apoi continuă: Te simţi bine, Gino?
El încuviinţă din cap.
Totul era nemişcat în jur. Începu, încet, să vadă din nou.
Avu senzaţia că becul din plafon răspândeşte o lumină
galbenă şi murdară în încăpere, şi i se păru că masa mare şi
rotundă pluteşte în cercul luminos aşa cum era, cu ceşti de
cafea pe ea şi cu mici pete de lichid noroios pătând faţa de
masă. De vreme ce trebuia să aştepte înainte de a se duce şi
el la capelă se apucă să cureţe bucătăria şi să spele vasele.
După aceea îşi îmbrăcă haina cu banderola de doliu pe braţ
— 271 —
şi ieşi din casă. Încuie uşa şi puse cheia sub răcitor. Când
ieşi din clădire se izbi de coroana funerară prinsă de uşă. Din
pricina nopţii florile păreau negre.
Gino porni către centru, către Tenth Avenue, trecu de locul
unde fusese podul şi se luă după urma lui până ce se trezi în
faţa unei clădiri imense. Brusc văzu un indicator stradal pe
care scria „St. John’s Park‖. De jur împrejur, însă, nu se
vedea niciun copac. Îşi aminti că fratele lui, Larry, spunea
întotdeauna că pleca călare din St. John’s Park. Când era
puşti, Gino credea că era vorba de un adevărat parc, o oază
cu copaci, iarbă şi flori.
Capela se găsea pe strada Mulberry. Ca atare, trebuia să o
ia înspre est. Pe drum se opri la un bar ca să-şi cumpere
ţigări.
Oamenii ce şedeau în faţa tejghelei erau toţi lucrători de
noapte. În aerul plin de fum de ţigară se simţea o teribilă
singurătate, ca şi cum nimeni şi nimic nu-i putea uni pe
aceşti indivizi. Gino plecă cât putu de repede de acolo.
Afară, cu excepţia zonelor luminate de felinarele de stradă,
străzile erau întunecate. Undeva, la distanţă, Gino zări o
mică cruce de neon. În aceeaşi clipă simţi o ciudată
slăbiciune a corpului. Picioarele începură să-i tremure.
Trebui să se aşeze pe o piatră ca să fumeze o ţigară,
înţelesese, în sfârşit, că urma să privească chipul lipsit de
viaţă al lui Vinnie. Îşi aminti atunci cum şedeau el şi Vinnie
pe pervazul ferestrei, în nopţile copilăriei, singuri în casă,
numărând stelele de pe cer.
Îşi duse palmele la faţă şi fu surprins să constate că
plânge. De el se apropie o ceată de copii zgomotoşi. Când
ajunseră în dreptul lui se opriră şi se uitară la el râzând. N-
aveau nicio teamă. Într-un târziu Gino se ridică şi porni mai
departe, grăbit, la drum.
Între capelă şi gardul împrejmuitor exista un coridor lung,
cu o copertină neagră deasupra, ca protecţie pentru cei ce
intrau împotriva intemperiilor naturii. Gino străbătu
coridorul, deschise uşa capelei şi pătrunse într-o mică
anticameră, ce se deschidea, printr-o arcadă, către o sobă
imensă, ca de catedrală, plină de lume.
— 272 —
 Gino avu senzaţia că toţi de acolo îi sunt străini. Îl zări pe
panettiere, ce părea o bucată imensă de cărbune în vechiul
lui costum negru. Alături, fiul lui, Guido, părea sinistru de
întunecat. În altă zonă, frizerul, maniacul ăla solitar, şedea
tăcut pe un scaun, cu ochii lui scrutători înmuiaţi de vederea
morţii.
Femeile de pe Tenth Avenue stăteau aliniate lângă ziduri,
iar colegii lui Vinnie se înghesuiseră laolaltă într-un grup
masiv. Mai era acolo Piero Santini din Tuckahoe, alături de
fiică-sa, Caterina, femeie măritată acum, gravidă, cu faţa
roză, cu o privire rece şi plină de încredere în sine de pe
urma dorinţelor cărnii, satisfăcute şi bine cunoscute acum.
Într-un colţ se aflau Louisa şi copiii ei. Nevasta lui Larry avea
o expresie de durere întipărită pe frumosul ei chip, şi îşi
urmărea soţul cu atenţie.
Larry se găsea împreună cu un grup de oameni de la calea
ferată. Gino fu şocat să-i vadă comportându-se normal,
zâmbind şi discutând despre orele suplimentare petrecute la
servici sau despre modalităţile de a cumpăra o casă în Long
Island. Larry se apucă să le povestească despre o afacere cu
o brutărie şi zâmbetul lui fermecător îi făcu pe toţi să se
simtă în largul lor, de parcă şi-ar fi băut cafeaua într-un bar.
Larry îl zări pe Gino şi-i făcu semn să vină la el. Îl prezentă
pe Gino bărbaţilor din jurul lui, iar aceştia se apucară să-i
strângă mâna cu fermitate solemnă, ca să-şi arate respectul
şi compasiunea. După aceea, Larry îl luă pe Gino deoparte şi
îi şopti:
— Du-te să-l vezi pe Vinnie şi să vorbeşti cu maică-ta.
Pentru o clipă Gino încremeni când auzi îndemnul „du-te
să-l vezi pe Vinnie‖, ca şi cum frate-său ar fi fost încă în
viaţă. Larry îl conduse către capătul îndepărtat al încăperii,
unde se găsea o altă arcadă, mai mică şi ascunsă de un grup
de oameni strânşi în faţa ei.
Pe lângă Gino trecură în fugă doi băieţi şi imediat se auzi o
şoaptă supărată venind dinspre mama lor. O tânără fată, ce
nu avea mai mult de paisprezece ani, alergă după ei, îi prinse
şi îi trase înapoi către scaunele lor de lângă perete. Gino
reuşi, în sfârşit, să-şi croiască drum pe sub această a doua
— 273 —
arcadă şi pătrunse într-altă încăpere mică. Văzu sicriul
odihnindu-se lângă peretele îndepărtat al camerei.
Vinnie zăcea pe un pat de satin alb. Oasele feţei,
sprâncenele, nasul lung şi subţire i se înălţau ca nişte
dealuri în jurul ochilor închişi. Chipul de acolo îi era
cunoscut, dar nu putea fi fratele său. Pur şi simplu Vinnie
nu se găsea acolo. Nu mai rămăsese nimic din el –
dispăruseră poziţia stingherită a corpului, ochii adumbriţi ce
exprimau durere şi conştiinţa înfrângerii, amabilitatea
blândă şi vulnerabilă. Gino vedea acum o statuie complet
lipsită de suflet, lipsită de orice însemnătate.
Cu toate astea, Gino se simţi insultat de femeile aflate
acolo. Acestea stăteau cu spatele lipit de perete, în unghiuri
drepte faţă de sicriu, şi vorbeau toate deodată, ca un cârd de
gâşte, cu voce joasă. Lucia Santa vorbea şi ea, mai puţin
decât celelalte, dar pe un ton natural. Ca s-o mulţumească,
Gino se duse drept spre sicriu şi se postă deasupra fratelui
său, privind, însă, mai mult giulgiul de satin. Nu simţea
nimic, căci cel întins acolo nu era, de fapt, Vinnie, ci numai o
dovadă generală a morţii.
Se întoarse ca să treacă din nou pe sub arcadă, dar
Octavia se ridică de pe scaun, îl înşfăcă de braţ şi îl conduse
către maică-sa. Imediat, Lucia Santa se adresă femeilor de
lângă ea:
— El e fiul meu Gino, cel mai mare după Vincenzo.
Era modul ei de a spune că Gino era copilul celui de al
doilea soţ al ei.
Una dintre femei cu faţa zbârcită ca o nucă, rosti aproape
cu furie:
— Eh, Giovanetto, vezi bine cum suferă mamele pentru fiii
lor. Ai grijă să nu o îndurerezi şi tu.
Era o rudă de sânge, şi de aceea îşi permitea să vorbească
pe un ton de comandă, cu toate că Octavia îşi muscă buza de
mânie.
Gino îşi lăsă capul în jos. Lucia Santa îl întrebă:
— Ai mâncat ceva?
Gino dădu din cap. Nu putea să vorbească şi nu se putea
uita la maică-sa. Îi era cumplit de frică ca ea să nu-l
— 274 —
plesnească în faţa tuturor. Lucia Santa, însă, avea un ton
normal. Îl concedie scurt:
— Du-te să-l ajuţi pe Lorenzo ca să discute cu oamenii şi
fă ce-ţi spune el.
Peste o clipă numai Gino o auzi, uimit, cum se adresează
femeilor din jurul ei, cu o voce încărcată de satisfacţie:
— Ah, e atât de multă lume aici… Vincenzo avea atât de
mulţi prieteni…
Lui Gino îi veni să vomite. Niciunul dintre cei prezenţi nu-l
cunoscuse pe Vinnie şi nici unuia nu-i păsase de el.
Maică-sa văzu expresia de pe chipul lui şi o înţelese. Nu
era decât acel dispreţ imatur şi arogant pe care tinerii îl au
faţă de prefăcătorii, şi asta fiindcă ei nu ştiu ce înseamnă
cumplita nevoie de protecţie împotriva loviturilor sorţii. Îi
dădu drumul să plece. Avea el să înveţe totul, pe pielea lui.
În acea sală întunecată timpul îşi pierdu semnificaţia.
Gino se apucă să întâmpine noii-veniţi şi să-i conducă către
locul în care erau aşteptaţi, de Lucia Santa pe scaun şi de
Vinnie în sicriu. Curând observă că maică-sa absorbea, pur
şi simplu, consolările acestor oameni care nu însemnau
nimic pentru ea sau pentru fratele lui mort. Zia Louche l-ar fi
bocit cu adevărat pe finul ei, dar Zia Louche murise şi ea.
Nici măcar Octavia nu părea atât de îndurerată precum
credea el că trebuie să fie ea.
Ca într-un vis, Gino le arăta acestor străini unde să
semneze în registrul de condoleanţe şi unde să-şi pună
donaţiile băneşti. După aceea le dădea drumul ca unor
porumbei, iar ei se îndreptau imediat către căminul lor,
reprezentat aici de nişte rude pe care nu le mai văzuseră de
la ultima înmormântare.
Juca, pentru prima dată în viaţa lui, rolul unui membru al
familiei. Lăsa oamenii să intre, după care îi conducea afară.
Discuta cu toţi, îi întreba de familiile lor, clătina politicos din
cap când ei îşi mărturiseau groaza legată de accidentul care
adusese această tragedie, se identifica, da, ca fiind cel mai
mare fiu al celui de al doilea soţ şi le observa mutrele care -l
clasificau imediat ca fiind acel disgrazia despre care se
vorbea. Soţii Santini nu-şi puteau ascunde uşurarea că nu se
— 275 —
înrudiseră cu această familie şi cu tragedia ei. Doctorul
Barbato se ivi doar pentru câteva minute, îl bătu pe umăr pe
Gino cu o drăgălăşenie neaşteptată. Avea şi el, în sfârşit, pe
faţă o expresie care nu era, nici de vinovăţie, nici de lăsat de
izbelişte.
Fiind mai apropiat de familie, aproape ca unul de-al ei (în
definitiv fusese o vreme patronul decedatului), brutarul îi zise
lui Gino:
— Eh, deci a fost un accident? Bietul băiat, era tot timpul
atât de trist…
Gino nu-i răspunse.
Zia Teresina Coccalitti, rechinul ăla în haină de om, nu
vorbi cu nimeni. Stătea lângă Lucia Santa, paralizată de frică
– ca şi cum moartea, atât de apropiată acum de ea, ar fi
descoperit, cu gelozie, existenţa ei şi a celor patru fii ai ei, dar
şi faptul că trişaseră cu toţii pe cei de la ajutorul social,
precum şi casa ei, plină cu saci de zahăr şi făină şi cu cutii
cu grăsime, din care ea era convinsă că va câştiga o avere
într-o bună zi.
Guido, fiul brutarului, era îmbrăcat în uniformă de soldat.
Era unul dintre primii tineri recrutaţi în timp de pace, şi
venise acasă în prima lui permisie. Părea îndurerat cu
adevărat. Când se aplecă să o sărute pe Lucia Santa pe
obraz, i se zăriră lacrimi în ochi. La un moment dat îşi făcu
apariţia şi Don Pasquale di Lucca, mai mult din consideraţie
pentru Larry ca să-şi exprime condoleanţele şi lăsă în urmă,
în cutia pentru donaţii, o bancnotă de o sută de dolari, pe
care o introdusese ca un adevărat domn, într-un plic lăsat
nescris. Imensa sală era acum plină de lume, iar copiii mai
mici adormiseră în scaunele lor de lângă perete.
Când se făcu aproape ora unsprezece, oră la care nu mai
venea nimeni, Larry îl luă pe Gino şi-i spuse:
— Hai la o cafea. I-am spus lui Guido să preia treaba aici.
Ieşiră afară numai în costume şi o luară în josul străzii
până ce ajunseră la un mic băruleţ. La cafea, Larry i se
adresă lui Gino cu blândeţe:
— Nu te necăji că a ţipat bătrâna la tine. Mâine o să uite
totul. Şi ascultă bine, puştiule, eu şi Octavia o să te ajutăm.
— 276 —
Eu o să dau cincizeci pe lună şi ea o să dea tot cincizeci.
O clipă Gino habar n-avea la ce dracu’ făcea referire Larry.
Imediat, însă, pricepu că lumea lui se răsturnase cu fundul
în sus. De acum înainte maică-sa şi ceilalţi doi copii mai mici
depindeau de el. În toţi anii ăştia fugise cât putuse de tare de
această clipă, care, iată, sosise, răbdătoare. Avea să se ducă
la lucru, să doarmă, şi n-avea să mai existe niciun secre t
între el şi maică-sa. Urma să fie atras în familie şi în destinul
ei. N-avea să mai fie niciodată capabil să evadeze. Îl
surprinse şi mai tare, însă, faptul că, odată cu înţelegerea
acestor lucruri simţea ceva ca o uşurare. I se părea chiar că
primise nişte veşti bune.
— Trebuie să-mi iau o slujbă, rosti el.
Larry încuviinţă:
— Ţi-am aranjat eu. O să iei locul lui Vinnie la calea ferată.
Vrei să mergi în continuare la şcoală?
Gino zâmbi.
— Clar.
Larry se întinse şi îi atinse braţul.
— Ai fost mereu un băiat bun, Gino. Acum, însă, trebuie
să te îndrepţi un pic. Înţelegi la ce mă refer, nu?
Gino înţelesese. De acum trebuia să se gândească la
familie. Era obligat să înceteze de a mai face toate chestiile
alea care-i produceau plăcere. Trebuia să-i producă maică-sii
o satisfacţie mai mare. De acum înainte nu mai era copil.
Dădu din cap şi cu voce joasă, întrebă:
— Tu chiar crezi că Vinnie s-a aruncat în faţa locomotivei
ăleia?
În acea clipă cu Larry se petrecu o schimbare
înspăimântătoare. Chipul i se făcu de culoarea bronzului, iar
corpul păru că i se aprinde de o ură veninoasă.
— Asta-i rahat mâncat cu polonicul! I-am aranjat eu pe
mecanic şi pe fochist. Dacă ai să auzi vreodată pe cineva,
oricine ar fi el, că face pe deşteptul în legătură cu asta, dă-mi
de ştire şi-l pun eu pe calea cea bună. Se opri o clipă, apoi
reluă: Şi să nu povesteşti nimănui ce s-a întâmplat când am
discutat cu Lefty Pay.
Expresia de ură i se mai estompă şi pielea feţei deveni mai
— 277 —
luminoasă.
— Dacă te întreabă bătrâna ceva, să juri pe cruce că a fost
un accident.
Gino încuviinţă.
Porniră înapoi către capelă. Continuând să-l ţină pe Gino
de braţ, Larry zise:
— Nu-ţi face prea multe griji, puştiule. În câţiva ani o să
întorc banii cu lopata, mai ales cu războiul ăsta şi cu toate
alea, şi atunci o să îmbrac familia în aur şi tu o să poţi face
ce vrei. Zâmbi: Am fost şi eu ca tine odată.
O găsiră pe Octavia aşteptându-i şi tremurând de frig sub
copertina neagră din faţa capelei. Când îi văzu, ea se interesă
cu voce ascuţită:
— Unde aţi fost? Mama e teribil de nervoasă – crede că
Gino a plecat.
— Of, Doamne, gemu Larry. Vorbesc eu cu mama. Tu du-
te în capelă, Gino.
Gino se simţi din nou cuprins de frică şi îşi dădu seama că
arăta, probabil, teribil de speriat. Larry îl proteja. El era prea
uluit de groaza care-l inundase.
Peste câteva minute Larry se întoarse zâmbind şi zise:
— Ca de obicei, Octavia face din ţânţar armăsar. Bătrâna
nu vrea decât să se asigure că o să fim aici când se închide
capela.
Oamenii începură să iasă. Se ivi şi cioclul care, ca rudă de
sânge a mortului, îi ajută pe Larry şi pe Gino să-i dea afară
mai repede pe cei de acolo, până ce, într-un târziu, nu
rămaseră decât cei mai apropiaţi de familie. Imediat ce
imensa sală se goli, Gino auzi zgomotul scaunelor hârjâite pe
podeaua micii cripte în care se găsea sicriul. Maică-sa şi
prietenele ei se pregăteau să plece. Veghea se încheiase. În
cealaltă cameră se lăsase o stranie tăcere şi Gino se gândi să
plece acasă înaintea celorlalţi, ca să o evite pe maică-sa. Se
temuse în această zi de ea mai mult decât se temuse de ceva
vreodată în viaţa lui.

Cumplitul urlet îl luă pe Gino complet prin surprindere,

îngheţându-l de groază. Urmă imediat un alt strigăt ce irupse
— 278 —
într-un val uriaş de gemete ale maică-sii:
— Vincenzoo, Vincenzoo!!
Era o asemenea durere în acea voce încât Gino vru să
zboare pe uşă şi să se ascundă undeva unde nu mai putea
auzi nimic. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile lui Gino, ca şi
cum ar fi aşteptat această clipă, cu mult calm, cioclul îi puse
o mână pe umăr băiatului şi strânse.
Brusc, spaţiul de sub arcadă se umplu de negru – erau
cele patru femei care se răsuceau şi se încolăceau una în
jurul celeilalte ca nişte şerpi. Octavia, Louisa şi Zina Teresina
încercau s-o tragă pe sub arcadă pe Lucia Santa, care se
zvârcolea ca posedată de diavol.
Încercaseră s-o calmeze cu vorbe şi mângâieri lângă sicriu,
dar fără rezultat. Se apucaseră atunci să-i amintească Luciei
Santa de datoria ei de mamă a altor cinci copii, dar ea-şi
înfipsese unghiile în sicriul fiului ei mort. Acum cele trei
femei n-o mai tratau cu milă. N-aveau de gând s-o lase să
rămână acolo, căci nu-i puteau permite să înnebunească de
durere. N-aveau să-i dea voie să întoarcă spatele vieţii şi
datoriilor ei. Se purtau fără milă cu ea. Octavia o ţinea de un
braţ şi de un umăr. Louisa trăgea de celălalt braţ, dar cu mai
puţină forţă, astfel încât corpul Luciei Santa atârna într-o
parte. Zia Teresina o apucase strâns de gât şi de sâni şi
contribuia şi ea cum putea la cărat.
La un moment dat, însă, ca un animal extrem de
încăpăţânat, Lucia Santa se lăsă grea şi îşi încordă toţi
muşchii, astfel încât celelalte femei nu o mai putură căra.
Lucia Santa nu protesta şi nu mai gemea. Pălăria şi voalul
negru i se lăsaseră pe o parte a capului. Avea o expresie de
încăpăţânare pe chip, dar, în acelaşi timp, şi de ură bestială,
aproape inumană. Cu toate astea, nicicând nu se comportase
mai bine, nu se dovedise mai invincibilă, ca şi cum acest
univers al morţii ar fi trebuit să se fărâme în bucăţi, să se
facă nevăzut în faţa durerii ei maiestuoase.
Cele trei femei se îndepărtară de ea. Louisa izbucni în
lacrimi. Octavia îşi acoperi faţa cu palmele, apoi rosti:
— Larry, Gino, ajutaţi-ne.
Tinerii traversară încăperea şi se alăturară femeilor în
— 279 —
jurul mamei lor. Gino nu îndrăzni s-o atingă. Lucia Santa îşi
ridică capul şi i se adresă lui Gino:
— Să nu-ţi laşi fratele singur. Nu-l lăsa singur în noaptea
asta. El n-a fost niciodată curajos. A fost prea bun ca să fie
curajos.
Gino îşi înclină capul ca să-şi arate acordul.
— Tu nu mă asculţi niciodată, continuă ea.
Cu voce joasă, Gino răspunse:
— O să stau aici toată noaptea. Îţi promit.
Se forţă să întindă mâna şi să-i îndrepte pălăria, cu un
gest rapid. Era prima dată în viaţa lui când făcea aşa ceva
pentru ea. Maică-sa îşi ridică mâna, îşi atinse pălăria şi şi-o
scoase. Se sculă în picioare şi porni spre uşă cu pălăria în
mână, ca şi cum n-ar fi suportat să-şi mai atingă faţa, ca şi
cum acum, cu capul descoperit, putea înfrunta din nou viaţa
şi nedreptatea ei perpetuă şi era pregătită să suporte
inevitabila înfrângere din partea sorţii.
Cioclul se oferi să-i aducă lui Gino un pat pliant, şi se
scuză că trebuia să închidă poarta de la stradă. Îi arătă lui
Gino un clopot aflat în altă cameră din care putea suna dacă
vroia să iasă afară. El însuşi dormea într-o cameră deasupra
capelei. Gino dădu încontinuu din cap, ca să arate că
înţelege, până ce omul dispăru pe o uşiţă interioară.
Rămas singur în capela întunecată şi ştiind că dincolo de
mica arcadă se afla corpul neînsufleţit al fratelui său, Gino se
simţi în siguranţă, aşa cum nu se mai simţise nicio clipă de
când murise Vinnie. Aranjă câteva scaune de lemn într-un
şir, ca pe o canapea improvizată şi îşi rulă haina ca să-şi
încropească o pernă. Se întinse pe scaune cu o ţigară în gură
şi cu un braţ lipit de peretele rece, şi încercă să vadă în ce
măsură se schimbase lumea lui.
Se gândi la lucrurile pe care le aflase. Larry ajunsese un
adevărat bandit şi oamenii se temeau de el. Cât de proşti
puteau fi! Larry nu dăduse niciodată în nimeni, nici măcar în
fraţii săi mai mici. Iar Lefty Pay fusese un ticălos când
declarase că Vinnie se aruncase în faţa locomotivei – Vinnie
era atât de timid încât ezita să se urce chiar şi pe pervazul
ferestrei. În minte îi apăru pe urmă maică-sa, ţipând,
— 280 —
zvârcolindu-se şi făcând tot scandalul ăla. Ameţit, lăsă să
iasă la iveală ceea ce simţea cu adevărat, şi anume că
durerea ei era excesivă, că regizase un adevărat spectacol al
morţii. În acea clipă îşi aminti de lacrimile lui vărsate pe acea
piatră, în stradă. Numai că plânsese atunci pentru Vinnie cel
de pe vremea când era doar un băieţel, când se jucau
împreună şi stăteau noaptea pe pervazul ferestrei. Treptat,
avu revelaţia că durerea manifestată la moartea cuiva
conţinea prea puţină compasiune pentru cel mort. Doar
câţiva gemeau pentru ceva pierdut, iar moartea era
transformată într-o ceremonie menită să ascundă ceea ce
ştiau cu toţii prea bine: moartea unei fiinţe umane înseamnă
îngrozitor de puţin.
Bietul Vinnie. Cine-ţi ducea dorul? Ajunsese un tânăr
nefericit, gemând din tot sufletul, cu care nimeni nu vroia să
fie împreună. Chiar şi maică-sa era uneori nerăbdătoare cu
el. Ea plânsese pentru acei micuţi Vinncenţi care existaseră
în fiecare an al copilăriei lui. „Ca şi mine‖, îşi zise Gino. „Nici
mie nu mi-a mai păsat de el din clipa în care s-a făcut mare.
Nici lui Larry. Nici chiar Octaviei. Singurei care-i păsase
fusese nevasta lui Larry, din cine ştie ce motiv. Şi bătrâna
Zia Louche ar fi plâns‖. Înainte de a adormi, Gino vru să mai
treacă o dată pe sub arcadă ca să privească la faţa imobilă a
fratelui său, în speranţa că-şi va provoca astfel o mai mare
durere, dar era prea obosit. Ţigara îi căzu pe podea. Pentru o
clipă vârful roşu al acesteia păru un tăciune la gura iadului.
Moţăind, Gino se ghemui pe şirul de scaune încercând să se
protejeze de răceala zidului. Căută să se lupte cu somnul şi
nu-şi dădu seama că scosese un ţipăt care -l trezise pe
bărbatul din camera de deasupra.
Nu era adevărat! Nu el îşi ucisese fratele. Ţinea haina
maică-sii în faţa chipului ei, dar îşi simţea braţele extrem de
obosite. Ochii ei acuzatori îi sfredeleau sufletul. Căutând un
soi de milă, el şopti: „Am plâns pe piatra aia în stradă, uită-te
la faţa mea că e încă udă‖. Maică-sa, însă, se mulţumi să
pufnească şi să zică: „Asta e o altă şmecherie de a ta.
Animale – animale – animale –‖.
Şi îi zâmbea. Ameţitorul zâmbet al unei femei tinere. Gino
— 281 —
fu cât pe-aci să cadă în capcana care i-ar fi distrus pe
amândoi. Fu cât pe-aci să vorbească de ziua în care stătuse
în faţa locuinţei şi aşteptase ca ea să-i aducă tatăl acasă.
Viclean şi parşiv, însă, îşi lăsă capul în jos. Aşa cum ea nu-l
acuzase în realitate, nici el n-avea s-o acuze în visul lui.
Tremurând, promise în somn să devină un alt Vinnie, să
lucreze la calea ferată, să se însoare, să locuiască în clădirile
de pe Avenue, să aştepte troleibuzul în staţie cu un copil în
braţe, să se lase încătuşat în lumea prea bine ştiută şi lipsită
de lumină în care se născuse.

— 282 —
 CAPITOLUL 23

Bătrânele de pe Tenth Avenue se strânseră laolaltă în

noaptea de vară şi se apucară să depene necazurile familiei
Angeluzzi-Corbo.
La început rostiră toate cu compasiune:
— Ah ce viaţă cumplită! Biata Lucia Santa – primul ei soţ
mort, cel de al doilea distrus pe viaţă şi acum un fiu adult,
cu servici, băgat în pământ. Ce tragedie, ce ghinioane! Rău
mai e şi Dumnezeu, ca şi lumea Lui şi toţi sfinţii şi destinele
hotărâte de El.
Capetele tuturor se mişcară în sus şi în jos. Cu toate
astea, o altă femeie – cunoscătoare a neşansei şi respectată
pentru viaţa ei grea – dădu din capul ei încărunţit şi zise:
— Aşa e, aşa e, şi totuşi are o fată mare, o doamnă,
inteligentă şi măritată cu un om serios. Pe urmă îi are pe
băieţi care ar face cinste oricărei mame. Lorenzo, însurat,
tată, făcând avere cu sindicatul brutarilor; Gino, acum un
băiat bun şi îndatoritor, un cap de familie care te face să te
gândeşti la Italia când vezi cât de mult munceşte la calea
ferată şi că n-are niciodată probleme cu poliţia; Salvatore,
care câştigă medalii la şcoală şi va ajunge sigur profesor;
Lena, o fiică italiană de şcoală veche, muncitoare în casă,
ascultătoare şi îndatoritoare. Uitaţi-vă cum o respectă cu toţii
pe Lucia Santa. Cei doi care au familiile lor continuă să dea
bani în casă, iar Gino aduce maică-sii de fiecare dată plicul
cu salariu intact.
Cinci copii buni. E adevărat, nu există un soţ, dar dacă te
gândeşti la unii dintre soţii de pe Tenth Avenue n-ai mai zice
că ăsta e un necaz atât de mare. Cel puţin Lucia Santa are
grijă acum numai de o mică familie. Nici bietul Vincenzo,
mortul, n-a dus niciodată dizgrazia familiei sale. I s-a făcut
rău şi a căzut sub roţile unei locomotive. A fost un accident.
În plus, a fost îngropat în pământ sfinţit. Bietul Vincenzo,
născut sub o stea nenorocoasă, şi-a urmat destinul pregătit
pentru el încă de la începutul timpurilor.
— 283 —
 Cu asta, compasiunea încetă. Multe femei suferiseră la fel,
sau chiar mai mult. Soţii le fuseseră omorâţi la lucru, li se
născuseră prunci morţi, le muriseră copii din nevinovate
răceli sau mici răni. Nu exista nici măcar o femeie din ace l
grup care să nu-şi fi îngropat măcar un copil.
În plus, Lucia Santa scăpase de o mulţime de alte
necazuri. De jur împrejur existau o groază de fete
însărcinate, fără soţ; unii fii ajunseseră puşcăriaşi de cea mai
joasă speţă sau găsiseră o cale ca să-şi odihnească picioarele
obraznice pe scaunul electric. Alţii erau beţivi, cartofori sau
curvari.
Nu, nu. Lucia Santa fusese norocoasă să scape atâta
vreme de astfel de amărăciuni. Toţi copiii ei erau puternici,
sănătoşi, frumoşi şi aveau viaţa înainte. Curând avea şi ea să
culeagă fructele muncii ei. Şi ale curajului ei. America nu era
Italia. În America puteai evada din ghearele destinului tău.
Fiii creşteau înalţi, lucrau într-un birou, îmbrăcaţi cu
cămaşă cu guler şi cravată, feriţi de vânt şi ploaie. Fiicele
învăţau să scrie şi să citească, erau încălţate cu pantofi şi
purtau ciorapi de mătase, şi nu se mai ocupau cu
sângeroasa măcelărire a porcului şi cu căratul lemnelor în
spate ca să economisească energia nepreţuiţilor măgari.
Oare nu pătrunsese, odată, ghinionul şi în rai? Cine putea
să scape de amărăciune? Cine putea să treacă prin viaţă fără
să plângă? Numai morţii nu suferă. Ah, fericiţi, fericiţi erau
morţii. Bătrânele pocniră din palme ca să mulţumească
înaintea zilei în care aveau să părăsească acest pământ,
această nefericită vale a lacrimilor. Da, da, cei morţi erau
fericiţi, căci ei nu mai sufereau.
Ochii lor aruncau săgeţi de foc, şi din corpurile îmbrăcate
în negru şi deformate radia energia şi puterea, în timp ce
vorbeau absorbeau fiecare prin toţi porii cele petrecute în
cartier. Blestemară copiii ce se îndreptau spre dezastru.
Sugeau cu lăcomie limonada răcoritoare din pahare de hârtie
şi luau hălci mari de pizza aburindă, înfingându-şi dinţii
îngălbeniţi adânc în lava de sos fierbinte de roşii şi în râurile
de brânză ascunse în aluatul gustos. Gata să ucidă pe
oricine le-ar fi stat în calea obţinerii fie şi a unei coji de pâine
— 284 —
pentru ele şi pentru copiii lor, erau adversare implacabile ale
morţii. Trăiau. Pietrele oraşului, oţelul şi sticla, trotuarele,
păienjenişul de străzi, toate aveau să se transforme în praf,
dar ele aveau să rămână în viaţă.

— 285 —
 CAPITOLUL 24

Oare se poate transforma un diavol în înger? Brutarul,

frizerul nebun, doctorul Barbato şi chiar şi vicleana Zia
Teresina se minunau cu toţii de schimbarea petrecută în
Gino Corbo. Era adevărat deci: dezastrele transformă un
băiat în bărbat. Gino lucra acum ca un sclav la calea ferată,
făcând chiar şi ore suplimentare, şi aducea plicul cu salariul
nedesfăcut maică-sii.
Lucia Santa era atât de mulţumită încât îi dădea lui Gino
de două ori mai mulţi bani de buzunar decât îi dăduse lui
Vinnie, jurându-i Octaviei că făcea asta numai fiindcă Vinnie
nu lucrase niciodată ore suplimentare.
— Vezi, îi spunea Lucia Santa Octaviei, cu ocazia vizitelor
acesteia din serile de vineri, Gino a fost întotdeauna un băiat
bun.
Octavia trebuia să fie de acord, deoarece, în ciuda muncii
de noapte şi a orelor suplimentare făcute duminica, Gino
avea să-şi termine în curând ultimul trimestru de liceu şi
avea să-şi dea examenul de absolvire în ianuarie. Mai mult,
pentru prima dată avea să primească premiu. Treaba asta o
încânta pe Lucia Santa.
— N-am avut dreptate? o întreba ea pe Octavia. Nu munca
cinstită, ci joaca pe străzi e cea care oboseşte creierul unui
copil.
Încă zguduită de moartea lui Vinnie, Octavia era
nedumerită şi uimită de cât de repede părea maică-sa că-şi
revine. Era mai tăcută acum, mai tolerantă cu Sal şi Lena,
deşi altfel nu se schimbase. O singură dată îşi trădă emoţiile.
Într-o noapte, când discutau despre Vinnie din vremea
copilăriei lui, Lucia Santa rosti cu amar autoreproş:
— Dacă l-aş fi lăsat cu Filomena în Jersey, ar fi şi acum în
viaţă.
Cu aceasta renunţase la una dintre cele mai glorioase
amintiri ale ei şi totuşi continua să trăiască fiecare zi cu
încrederea flămândă a celui care crede în noroc.
— 286 —
 Şi de ce nu? Niciodată lumea nu tratase familia Angeluzzi-
Corbo atât de bine. Gino câştiga o avere la calea ferată. Sal
era strălucitor la liceu şi avea, cu siguranţă să urmeze şi
colegiul. Lena era la fel de deşteaptă şi avea să ajungă
profesoară. Amândoi lucrau acum în panetteria. Vindeau
pâine după terminarea cursurilor, câştigând bani frumoşi,
ceea ce o făcea pe Lucia Santa să socotească, împreună cu
Octavia, vinerea seara câţi bani se găseau în conturile din
bancă. Lucia Santa nu-şi putea controla periculosul
optimism de care se lăsase cuprinsă decât amintindu-şi că
numai peste câteva luni, exact înaintea Crăciunului, fiul
brutarului, Guido, avea să-şi încheie anul de serviciu în
forţele armate şi să ia locul lui Sal şi al Lenei în brutărie. Ca
atare, nu se putea baza pe această curgere de bani pentru
totdeauna.
Chiar şi soţul Octaviei muncea. Bietul Norman Bergeron se
simţea mizerabil scriind pamflete pentru o agenţie
guvernamentală – dar asta însemna serviciu civil, securitate
şi bani buni. Octavia ştia că era nefericit dar se gândea că
această nefericire a lui era mult prea neînsemnată. În fond va
avea destul timp să scrie poezie când oamenii din Europa vor
înceta să se omoare unii pe alţii, mai ales că, după război,
avea să urmeze o nouă Depresiune.
Cel mai bun lucru, însă, pentru Lucia Santa era că Gino se
transforma într-un bărbat şi devenea o parte a lumii reale.
Nu trebuia să se mai certe cu el şi aproape că îi iertase toate
rănile din pricina cărora suferise. Gino devenise, în plus, şi
mai serios. Oare se apropia de sfârşit lupta ei de o viaţă?
Lucia Santa nu credea asta deocamdată, dar nici nu i-ar fi
plăcut dacă s-ar fi spus despre ea că era o îndărătnică,
demnă de compătimire, ce refuza să se bucure de norocul
care dăduse peste ea.
Lui Gino nu-i venea să creadă nici acum că se ducea în
fiecare noapte la lucru. Părea doar începutul unui vis frumos
faptul că urca regulat cu ascensorul către biroul de mărfuri,
apoi că păşea în zona aceea de lumină în care ţăcăneau
maşinile de facturat. Treptat, însă, ajunse să creadă.
Administraţia căilor ferate îl plasase în schimbul de la
— 287 —
miezul nopţii la opt dimineaţa. În timpul acestor ore, biroul
prăfuit părea un spaţiu fantomă, plin cu mese şi maşini de
scris moarte. Cuşca casierului era încercuită de o plasă de
sârmă aproape invizibilă. În această atmosferă, Gino factura
toată noaptea. Era foarte bun la locul de muncă, căci statura
atletică şi vederea ascuţită îl ajutau din plin. Norma era de
trei sute cincizeci de facturi pe noapte, iar el o depăşea cu
uşurinţă. Uneori prindea câte o oră liberă ca să citească în
timp ce aştepta să-i sosească noi facturi pe platforma de
încărcare.
Nu vorbea niciodată cu oamenii alături de care lucra şi nici
nu se amesteca în conversaţia generală. Şeful turei de noapte
îi dădea să factureze cele mai grele note, dar el nu protesta
niciodată. Nu conta. Ura munca asta atât de mult, încât nu
mai conta nimic. Ura clădirea asta şi biroul care mirosea a
şoareci. Ura murdara atingere metalică a clapelor maşinii.
Ura să treacă prin acea zonă de lumină în care se găseau cei
şase funcţionari şi şeful lor.
Era o ură fizică şi pură; uneori corpul era cuprins de un
fior, părul de pe ceafă i se ridica şi îl copleşea o senzaţie de
amar în gură. În astfel de momente nu se putea abţine şi se
apropia de ferestrele întunecate ale încăperii, ca să se uite în
jos înspre străzile vegheate de felinare galbene. Nu trecea
mult, însă, şi funcţionarul şef, un tânăr pe nume Charlie
Lambert, îl striga:
— Treci la facturat marfă, Gino.
Vocea folosită de individ era tipică de intimidare. Gino nu-i
răspundea niciodată şi nu se întorcea la maşina lui imediat.
Nu-l putu urî pe Charlie Lambert nici măcar după ce află că
acesta îi pusese gând rău. Simţea un asemenea dispreţ rece
faţă de acel individ, încât nu se putea gândi la el ca la o fiinţă
umană şi nici măcar reacţiona faţă de el cu emoţie.
Nu ştiuse niciodată până atunci ce înseamnă să munceşti
ca să exişti, să renunţi la viaţa anterioară ca să
supravieţuieşti. Mai mult ca sigur, însă, că maică-sa, Octavia
şi taică-său ştiuseră ce însemna aşa ceva. Probabil că Vinnie
stătuse în faţa acestei ferestre întunecate de nenumărate ori
în timp ce el bătea străzile oraşului cu prietenii sau dormea
— 288 —
în patul lui, lipsit de griji.
Pe măsură, însă, ce lunile treceau, îi veni mai uşor să
îndure acest regim de viaţă. Singurul lucru la care nu se
putea gândi era că un astfel de regim putea avea şi un
sfârşit. Înţelese chiar că s-ar putea să n-aibă niciodată un
sfârşit.

Potrivită în rol de mamă a unei familii aflate în

circumstanţe atât de bune, Lucia Santa îşi conducea acum
gospodăria ca o adevărată signora. Apartamentul era
permanent încălzit, indiferent care era preţul cărbunelui şi al
gazului. În oală se găseau întotdeauna suficiente spaghetti
pentru prietenii şi vecinii care se iveau după masă. Copiii se
sculau de la masă ghiftuiţi, lăsând în urmă suficiente
perişoare şi sos pentru încă un festin. La prânzul ceremonios
de duminică se foloseau linguri şi furculiţe noi. În plus, la
această masă trebuiau să participe toţi membrii familiei,
căsătoriţi sau nu, şi trebuie spus că se supuneau toţi cu
plăcere acestei directive.
În această primă duminică de decembrie, festinul avea un
caracter aparte. Copilul cel mare al lui Larry primea prima
lui cuminecare, aşa că Lucia Santa pregătea nişte ravioli
pentru masă. Începuse să prepare coca de dimineaţă, iar
acum, ea şi Octavia construiau o fortăreaţă din făină pe
planşeta pătrată de făcut aluat. Sparseră o duzină de ouă în
mijlocul ei, apoi altă duzină, apoi alta, până ce pereţii făinoşi
ai fortăreţei se ruinară peste o masă de albuşe şi gălbenuşe
de ou. Frământară totul împreună sub forma unor mingi de
aluat, strălucitoare precum aurul. După aceea, mârâind de
efort, Lucia Santa şi Octavia transformară, cu băţul de
întins, mingile de aluat în foi subţiri. În acelaşi timp, Sal şi
Lena amestecară, într-un castron adânc, felurite feluri de
brânză. Compoziţiei cremoase formate astfel i se adăugă
piper, sare şi ouă, apoi totul se amestecă din nou.
Cât timp ravioli-ul preferat fierse, alături de o altă oală în
care clipocea sosul fierbinte de roşii, Lucia Santa aşeză mai
multe platouri cu brânză şi prosciutto pe masă. Veni apoi
rândul platourilor cu rulouri de şuncă umplute cu ouă fierte
— 289 —
şi ceapă, apoi al celor cu bucăţi de friptură de porc –
maroniu-închis şi atât de fragedă de la fiertul în sos, încât se
desprindea de pe os numai prin atingere cu furculiţa. La cină
Octavia bârfi cu Larry aşa cum n-o făcuse decât rareori,
râzând de glumele şi istorioarele lui. Norman îşi bău încet
paharul cu vin şi sporovăi cu Gino despre cărţi. După ce
terminară masa, Sal şi Lena curăţară masa şi începură să
spele muntele de vase.
Fiind o frumoasă duminică de decembrie, avuseseră şi
oaspeţi la masă – brutarul şi Guido, ieşit, în sfârşit, din
armată după serviciul de un an; frizerul cel gelos, care,
privind prin sticla paharului plin cu vin roşu, examina toate
capetele celor de faţă în căutarea urmelor de foarfeci străine.
Când se iviră bucăţile de ravioli, brutarul înşfăcă iute un
platou şi-l puse în faţa lui; era prea nebun după această
delicatesă, un fel de mâncare pe care nevastă-sa nu i-l
pregătea niciodată, prea ocupată cu număratul banilor.
Chiar şi Zia Teresina Coccalitti, care îşi făcuse din viaţa ei
un secret din care să poată obţine avantaje, care făcuse avere
din ajutorul social, deşi avea patru fii în putere şi cu servici,
chiar şi ea se aventură să bea mai mult decât un pahar de
vin, să molfăie pâine înmuiată în sos şi să sporovăie cu Lucia
Santa despre fericitele zile când erau fete tinere în Italia şi
curăţau bălegarul din curţi. Cu toate că, de obicei, Zia
Coccalitti îşi fereca gura când îi punea cineva o întrebare
personală, astăzi ea zâmbi când brutarul o chestionă cum
păcălise pe cei de la asistenţa socială. Prinzând curaj şi
generozitate de la două pahare de vin, ea îi povăţui pe toţi,
gratuit, să ia tot ce le oferă guvernul, fiindcă pe termen lung
ajungeau cu toţii să plătească blestematului de Stat de zece
ori mai mulţi bani, indiferent dacă luai ceva de la el sau nu.
Plictisit de discuţie, Gino se duse şi se aşeză pe podea
lângă radioul în formă de catedrală, căruia îi dădu drumul.
Vroia să asculte transmisia meciului de fotbal de pe Giants
Stadium. Lucia Santa se încruntă faţă de mitocănia lui, deşi
radioul era atât de încet, încât nimeni nu-l putea auzi.
Imediat, însă, ea nu-i mai acordă nicio atenţie.
Primul care observă ceva ciudat la Gino fu Norman
— 290 —
Bergeron. Capul tânărului era lipit de radio şi, cu toate astea,
cu privirea îi cerceta pe toţi din încăpere. După asta, Norman
văzu că Gino o urmărea pe maică-sa cu luare aminte. Pe chip
i se lăţea un zâmbet, ce exprima, într-o oarecare măsură,
cruzime. Observându-şi soţul, Octavia îşi îndreptă şi ea
atenţia către radio.
Nu auzea nimic, dar strălucirea din ochii lui Gino o făcu
să-l strige:
— Ce e, Gino?
Gino îi întoarse spatele, ca să-şi ascundă faţa.
— Japonezii tocmai au atacat Statele Unite! anunţă el, sec.
Închise radioul. Vestea îi amuţi pe toţi.

Gino aşteptă să treacă Crăciunul. După aceea, într-o

dimineaţă, se duse direct de la lucru la un centru de
recrutare a voluntarilor. În acea după-amiază îl sună pe soţul
Octaviei, la serviciu, şi-l rugă s-o anunţe pe Lucia Santa că
se înrolase. Trimis la o tabără de antrenament în California,
el trimise regulat bani acasă şi le scrise des scrisori tuturor.
În prima scrisoare explică că se oferise voluntar ca să-l
scutească pe Sal de recrutare mai târziu. Ulterior, însă, nu
mai menţionă nimic despre acest subiect.

— 291 —
 CAPITOLUL 25

— Aiuta mi! Aiuta mi!

Urlând după ajutor împotriva fantomelor celor trei fii
morţi, Teresina Coccalitti alerga pe lângă trotuar. Corpul îi
tresălta ciudat, iar rochia neagră flutura în briza dimineţii.
Când ajunse la colţ, se întoarse şi o luă din nou la fugă,
strigând:
— Aiuto! Aiuto!
La primul ei apel, însă, toate ferestrele de pe Tenth Avenue
se închiseră cu zgomot.
Femeia se aşeză pe bordură, cu picioarele depărtate, îşi
înălţă capul către cer şi-i acuză pe toţi. Se apucă să
vorbească în italiana vulgară deprinsă în satul ei. Chipul ei,
mască a vicleniei şi a lăcomiei, fusese ros de suferinţă.
— Oh, vă ştiu pe toţi!, ţipă ea către ferestre le închise. Aţi
vrut să mă futeţi, curvelor şi fiice de curve ce sunteţi! Aţi vrut
să mi-o trageţi în cur, toate, dar eu am fost mai deşteaptă.
Se apucă să-şi zgârie faţa cu unghiile ei ca nişte gheare,
până ce aceasta se transformă într-o masă de dâre
sângerânde. După asta îşi ridică braţele spre cer şi strigă:
— Numai Dumnezeu! Numai Dumnezeu!
Începu din nou să alerge, cu pălăria de pe cap sărind în
sus şi în jos, în timp ce, de pe Strada 31, singurul ei fiu
rămas în viaţă veni în goană s-o prindă şi s-o ducă acasă.
Scena se repetase de multe ori înainte. La început, Lucia
Santa obişnuia să iasă în fugă afară ca să-şi ajute prietena,
dar acum se mulţumea să privească de la fereastră, precum
toată lumea. Cine s-ar fi gândit că soarta avea să-i dea o
asemenea lovitură Teresinei Coccalitti? Să-i ucidă trei fii într-
un singur an de război, ei, o persoană vicleană şi abilă,
secretoasă şi capabilă de orice trădare pentru propriul
avantaj. Deci nimic nu putea fi de ajutor, nu? Nu exista
scăpare pentru nimeni? Păi dacă nici răul nu poate învinge
soarta, atunci ce şansă mai are binele?

— 292 —
 CAPITOLUL 26

În timp ce războiul făcea ravagii în lume, italienii de lângă

zidul vestic al oraşului, puseseră, în sfârşit, mâna pe ceea ce
se numea Visul American. Banii curgeau şuvoi. Bărbaţii
făceau ore suplimentare şi chiar schimburi duble la calea
ferată, iar cei ai căror fii muriseră sau fuseseră răniţi
munceau şi mai tare, căci ştiau că durerea nu durează la fel
de mult ca sărăcia.
Pentru clanul Angeluzzi-Corbo sosise vremea. Casa din
Long Island fusese cumpărată, cu bani gheaţă, de la nişte
oameni ruinaţi, în chip misterios, de război. Era o casă
pentru două familii, astfel încât Larry, Louisa şi copiii lor
puteau locui într-unul dintre apartamente, sub
supravegherea atentă a Luciei Santa. Existau dormitoare
separate pentru toată lumea, chiar şi pentru Gino, când avea
să se întoarcă din război.
În ultima zi petrecută în vechea locuinţă, Lucia Santa nu
putu suporta să-şi ajute copiii la încărcat imensele cutii de
lemn cu obiecte din apartament. Cu o noapte înainte zăcuse
pe patul ei, neputând să doarmă. Vântul sufla uşor prin
ferestrele întredeschise, acoperite de draperii. Zonele mai
luminoase ale pereţilor, unde fuseseră tablouri, licăreau în
întuneric. Apartamentul era plin de zgomote stranii, ce
veneau din dulapurile şi debaralele goale, ca şi cum fuseseră
eliberate toate fantomele adunate acolo timp de patruzeci de
ani.
Privind fix tavanul, Lucia Santa începuse la un moment
dat să moţăie. Îşi îndoise braţul, ca şi cum ar fi vrut să
protejeze un copil de răceala peretelui. Adormind, îi ascultase
pe Gino şi pe Vincenzo ducându-se la culcare, şi pe Frank
Corbo venind pe uşa de la hol. Unde plecase Lorenzo din
nou? „Să nu te temi‖, o liniştise ea pe micuţa Octavia, „cât
trăiesc eu niciun copil de-al meu nu va păţi nimic‖.
Tremurând, se văzuse apoi stând în faţa tatălui ei şi
cerşindu-i încuviinţarea să se mărite. După asta începuse să
— 293 —
plângă, iar tatăl ei n-o consola deloc, iar ea rămânea singură
pentru totdeauna.
N-avusese niciodată intenţia să fie un pelerin, care să
treacă dincolo de apele unui ocean plin de pericole.
La un moment dat, în apartament se făcuse frig şi Lucia
Santa se deşteptase. Se ridicase din pat, se îmbrăcase în
negru, apoi îşi aşezase o pernă pe pervazul ferestrei.
Aplecându-se deasupra Tenth Avenue, aşteptase ivirea zorilor
şi auzise, pentru prima dată în viaţa ei, locomotivele şi
vagoanele de marfă zăngănind în depoul de vizavi. Bezna era
străbătută de scântei şi se distingea clar scrâşnetul oţelului
frecat de oţel. Departe, pe malul râului nu se vedea nicio
lumină, din pricina războiului. Ca felinare ale nopţii nu
străjuiau decât stelele de pe cer.
De dimineaţă începuse aşteptarea maşinilor de cărat
mobila. Lucia Santa întâmpinase toţi vecinii care veniseră să
ureze noroc familiei. Niciunul dintre vechii prieteni nu se
ivise, însă, căci nu mai era niciunul în cartier. Brutarul îşi
vânduse magazinul când fiul lui, Guido, se întorsese acasă
prea grav rănit ca să mai poată munci. Se mutase departe, în
Long Island, zonă care părea, de pe Tenth Avenue, la fel de
îndepărtată ca şi Babilonul. Frizerul cel nebun, cu casa lui
plină de fete, se retrăsese din meserie; din cauza războiului îi
rămăseseră prea puţine capete de bărbaţi pe care să le
tundă, aşa că se mutase şi el în Long Island, într-un orăşel
numit Massapequa, suficient de aproape de panettiere ca să
joace câte o partidă de cărţi cu acesta duminica. Mai
plecaseră şi alţii către tot felul de orăşele ciudate, visate de
atâta amar de ani.
Spre surprinderea tuturor, doctorul Barbato se înrolase
voluntar în armată şi ajunsese, în Africa, un fel de erou. Îi
apăruse poza în reviste şi se scrisese o poveste despre faptele
lui glorioase, fapte atât de cumplite încât tatăl lui suferise un
atac din exasperare faţă de prostia fiului său. Biata Teresina
Coccalitti nu mai ieşea din apartamentul ei; păzea fioroasă
nenumăratele cutii de ulei de măsline şi grăsime ce aveau să-
i plătească, într-o bună zi, răscumpărarea fiilor ei de la
moarte. Prietenul din copilărie al lui Gino, Joey Bianco,
— 294 —
reuşise să scape de serviciul militar, nimeni nu ştia cum, se
îmbogăţise şi cumpărase un adevărat palat în New Jersey
pentru părinţii săi. Acum venise vremea familiei Angeluzzi-
Corbo să plece.

Într-un târziu, venind din Tuckahoe, îşi făcu apariţia şi

Piero Santini cu camioanele lui. Războiul îi permitea acum să
aibă tot felul de aranjamente, însă în această situaţie Santini
venise ca să facă un favor unui fost consătean de al său din
Italia, dar şi pentru că, estompate fiind acum erorile
trecutului, îi râdea inima să ajute la fericitul sfârşit al acestei
poveşti.
Şireată, Lucia Santa lăsase afară un ibric şi câteva ceşti. Îi
oferi cafea lui Santini şi-şi turnă şi ea o porţie, apoi băură
amândoi sprijiniţi de pervazul ferestrei şi privind de sus
bulevardul. Octavia, Sal şi Lena cărară pachete le mai uşoare
către camioane, în timp ce doi italieni musculoşi se
înhămară, gemând ca nişte cai de povară, la mobilele mari.
După o vreme, în apartament nu rămase decât scaunul de
bucătărie fără spătar, socotit prea inutil pentru casa
frumoasă din Long Island. Imediat după aceea îşi făcură
apariţia Louisa şi cei trei copii ai ei. Ca nişte drăcuşori,
micuţii se apucară să se joace printre resturile de haine
aruncate, rumeguş şi ziare. Curând sosi şi momentul final, în
faţa imobilului apăru limuzina domnului di Luca, acum
proprietatea lui Larry. Octavia şi Louisa îi mânară pe copii de
la spate către uşă. După aceea, Octavia îi spuse maică-sii:
— Hai, mamă, să plecăm din cocioaba asta.
Spre surprinderea tuturor pe chipul Luciei Santa apăru o
expresie de confuzie, ca şi cum ea n-ar fi crezut că trebuia să
părăsească această casă pentru totdeauna. În loc să
pornească spre uşă, se aşeză pe scaunul fără spătar şi
începu să plângă.
Octavia o uşui pe Louisa şi pe copiii ei afară din
apartament, după care se întoarse spre maică-sa şi o luă la
rost cu o voce exasperată:
— Ce dracu’ s-a întâmplat, mamă? Hai, poţi să plângi şi în
maşină. Te aşteaptă toţi.
— 295 —
 Lucia Santa, însă, îşi sprijini capul în palme. Nu-şi putea
opri lacrimile.
În acea clipă interveni Lena, cu voce supărată:
— Las-o în pace!
O completă imediat Sal, cel care nu scotea o vorbă de
obicei:
— O aducem noi jos. Tu du-te înainte.
Octavia coborî scările, iar Lucia Santa îşi înălţă capul. Cei
doi copii ai ei o păzeau fiecare din câte o parte. Când
crescuseră? Lena era foarte drăguţă, negricioasă cu ochii
albaştri ai tatălui ei, şi cu faţa ca a lui Gino. Lucia Santa
simţi mâna lui Salvatore pe umăr. Băiatul avea ochii unui
om incapabil de vreo supărare. În acea clipă, Lucia Santa îşi
aminti cum stăteau Sal şi Lena în colţul lor, tăcuţi,
urmărindu-i şi judecându-i pe toţi. N-avea de unde să ştie că,
pentru ei, mama lor era o eroină dintr-o piesă înfricoşătoare.
O urmăriseră cum suportă loviturile sorţii, furiile tatălui lor,
bătăliile ei disperate cu Larry şi Gino şi cumplita-i durere de
la moartea lui Vinnie. Întinzându-se să le atingă corpurile,
Lucia Santa pricepu, însă, că ei o judecaseră şi o găsiseră
nevinovată.

Atunci de ce plângea Lucia Santa în mijlocul acestor

camere pustii? Cine era mai bun ca ea?
Avea să trăiască în casa din Long Island cu nepoţii în jurul
ei. Salvatore şi Lena aveau să devină doctori sau profesori.
Fiica ei Octavia era şefă într-un magazin de îmbrăcăminte,
iar fiul ei Lorenzo era preşedintele unui sindicat, oferind
slujbe cu grandoarea unui duce italian. Fiul ei Gino trăia,
încă, în timp ce alte milioane de oameni mureau. Avea să
aibă o bătrâneţe liniştită, înconjurată de copii care o iubeau
şi o respectau şi neducând grija hranei şi a banilor. Cine se
putea lăuda cu mai mult?
Cu patruzeci de ani în urmă, în Italia, nu cutezase să-şi
închipuie o astfel de situaţie nici măcar în visele cele mai
nebuneşti. Acum, în creier îi roiau milioane de voci, care -i
şopteau: „Lucia Santa, Lucia Santa, ţi-ai găsit norocul în
America‖.
— 296 —
 Plângând pe scaunul ei fără spătar, Lucia Santa îşi înălţă
capul şi le strigă tuturor acestor milioane de voci:
— Am vrut toate astea fără suferinţă. Am vrut toate astea
fără să plâng după doi bărbaţi şi un copil iubit. Am vrut toate
astea fără ura fiului meu conceput din iubire adevărată. Am
vrut toate astea fără vinovăţie, fără amărăciune, fără frica de
moarte şi de groaza unei zile a Judecăţii. Le -am vrut pe toate
fără păcat.

America, America, vis blestemat. De ce nu putu să dea

totul, de vreme ce oferise atât de mult? Lucia Santa plânse
pentru inevitabilele crime pe care le comisese faţă de cei
iubiţi. În copilăria ei cel mai nebunesc vis era să scapi de
frica de foamete, de boală şi forţa naturii. Era un vis să
supravieţuieşti. Nimeni nu cuteza mai departe. În America,
însă, erau posibile vise mult mai nebuneşti, a căror existenţă
ea nu o cunoscuse. Aici, pâinea de toate zilele şi un adăpost
nu erau suficiente.
Octavia voise să fie profesoară. Oare Vinnie la ce visa?
Oricum, îi era imposibil să mai afle acum. Şi Gino – ce vise
trebuia să fi avut şi el, cu siguranţă cele mai nebuneşti din
toate! Imaginea lui Gino o făcu să uite de lacrimi şi de
durere. În suflet îi renăscu ura când se gândi că el îşi dorise,
mai presus de orice, satisfacerea propriilor plăceri. Vroia să
trăiască ca fiu de bogătaşi. În clipa aceea, Lucia Santa îşi
aminti cum îi frânsese ea inima tatălui ei cu implorările şi
rugăminţile de a accepta căsnicia şi plecarea ei peste mări şi
ţări.
Ştia că Gino n-avea să se mai întoarcă acasă după război.
O ura aşa cum îşi urâse şi ea tatăl. Avea să devină un pelerin
în căutarea unor ciudate Americi ale visurilor lui. Pentru
prima dată în viaţă Lucia Santa imploră acum mila
Atotputernicului: „Lasă-mă să-i aud paşii la uşă şi o să
retrăiesc toţi aceşti patruzeci de ani de suferinţă pentru tine. O
să-l fac pe tata să plângă şi o să fiu pelerin pe apele
oceanului. O să-mi las soţul să moară şi o să stau în faţa casei
ăleia din Jersey blestemând-o pe Filomena cu Vincenzo în
braţele mele şi apoi o să plâng lângă sicriul lui. După asta o să
— 297 —
iau totul de la capăt”.
Era prea mult. Lucia Santa îşi înălţă privirea, şi văzu că
Salvatore şi Lena se uitau la ea cu nerăbdare. Chipurile lor
grave o făcură să zâmbească. Vigoarea îi reveni în trup şi se
minună cât de frumoşi erau ultimii ei doi copii. Păreau atât
de americani şi asta o amuză, căci era ca şi cum ei ar fi
scăpat de sub autoritatea ei şi a restului familiei.
Salvatore îi ţinea haina larg deschisă. Lena murmură:
— Imediat ce ajungem acolo o să-i scriu lui Gino care-i
noua noastră adresă.
Lucia Santa o privi scrutător, convinsă că nu rostise
niciun gând cu voce tare. Chipul fetei, însă, o aduse pe
punctul de a plânge din nou. Privi pentru ultima dată pereţii
goi, apoi părăsi pentru totdeauna căminul ei de patruzeci de
ani.
Afară o aşteptau, cu braţele încrucişate, trei femei
îmbrăcate în negru. Le cunoştea bine pe toate. Una dintre ele
îşi ridică mâna zbârcită ca să o salute şi zise:
— Buona fortuna, Lucia Santa.
Erau cuvinte spuse din inimă, fără răutate, şi cu toate
astea pe un ton de avertisment ca şi cum ar fi vrut să
însemne: „Fii atentă, mai ai ani de trăit, viaţa ta nu s-a
sfârşit încă‖. Lucia Santa înclină din cap în semn de
mulţumire.
La volanul limuzinei, Larry bătea darabana cu degetele de
nerăbdare. Se urcară toţi în maşină. Larry porni la drum,
încet, ca să poată fi urmat de camioane şi se îndreptă spre
est, către Queensborough Bridge. La început, din cauza
lacrimilor mamei, în maşină domni tăcerea. Curând, însă, cei
trei copii mici începură să se agite şi să se bată. Ca să-i
potolească Louisa strigă la ei şi-i plesni. Atmosfera generală
se relaxă şi începură cu toţii să discute despre casă. Larry
anunţă că drumul avea să dureze o oră. Nerăbdători, copiii
se apucară să întrebe, din două în două minute:
— Am ajuns în Long Island?
De fiecare dată, Sal sau Lena le răspundea:
— Nu, nu încă.
Lucia Santa coborî geamul portierei ca să se bucure de
— 298 —
aerul proaspăt. Luă unul dintre nepoţi în poala ei. Larry o
văzu, zâmbi şi spuse:
— O să fie nemaipomenit să locuim împreună, nu mamă?
Lucia Santa se uită la Lena, dar fiinţa aceea nevinovată era
precum Gino, prea simplă ca să înţeleagă rânjetul maică-sii.
Octavia zâmbi. Ele două ştiuseră întotdeauna să-l descifreze
pe Larry. Ele două înţelegeau. Larry era încântat că Louisa şi
copiii aveau să aibă companie în timp ce el, animal cum era,
avea să se hârjonească cu tinere fete înfometate de război.
Începură să urce panta podului Queensborough, apoi
străbătură coridorul format de pânza de cabluri suspendate.
Copiii se ridicară în picioare ca să vadă oglinda cenuşiu
argintie a apei de dedesubt, dar numai în câteva secunde
ieşiră de pe pod şi se angajară în coborâre pe panta unui
bulevard larg, străjuit pe margini de copaci. Copiii începură
să ţipe şi Lucia Santa le spuse:
— Da, acum suntem în Long Island.

—————

— 299 —