Geologie Istorica. Plamadeala. 2015
Geologie Istorica. Plamadeala. 2015
Geologie Istorica. Plamadeala. 2015
Gheorghe PLĂMĂDEALĂ
GEOLOGIE
ISTORICĂ
(suport de curs pentru studenţii specialităţii biologie şi geografie)
Bălţi, 2015
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE REALE, ECONOMICE
ŞI ALE MEDIULUI
Gheorghe PLĂMĂDEALĂ
GEOLOGIE
ISTORICĂ
(suport de curs pentru studenţii specialităţii biologie şi geografie)
Bălţi, 2015
CZU: 551.7(075.8)
P.70
Plămădeală, Gheorghe
Geologie istorică (suport de curs pentru studenţii specialităţii biologie şi
geografie) / Gheorghe Plămădeală ; Univ. de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Fac. de
Ştiinţe Reale, Economice şi ale Mediului. Ed. rev. şi prescurtată. – Bălţi: Presa
universitară bălţeană, 2015, (Tipografia USARB), - 170 p. – Bibliogr.: p. 169.
ISBN 978-9975-50-146-0
100 ex.
551.7(075.8)
ISBN 978-9975-50-146-0
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 3
Se dedică memoriei
Omului, Savantului şi Colegului
Vsevolod A. Sobetski
INTRODUCERE
***
Prima variantă a acestui suport de curs a fost editată în 1967 şi a fost scrisă
în conformitate cu programa şi concepţiile ştiinţifice din acele timpuri.
Deşi, se părea că, multe momente din conţinutul cursului erau depăşite, o
grupă de tineri, pe la mijlocul anilor 90, cu scopul de a face business, au reeditat
lucrarea dată în grafie latină. Însă calitatea tiparului era foarte proastă, iar
materialul grafic lipsea complet. Aşa s-a întâmplat că despre această „ediţie” a aflat
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 4
şeful Catedrei de geografie fizică generală, profesorul universitar Alexandru
Lungu, care a confiscat cea mai mare parte a tirajului. Această parte confiscată se
află în cabinetul de geologie a Universităţii din Tiraspol.
După mulţi ani, am decis să revin asupra acestui suport, refăcându-l conform
concepţiilor contemporane. Pe cât de bine am reuşit să fac acest lucru va aprecia
cititorul. Este clar că conţinutul ar fi arătat ceva mai altfel dacă asupra reînnoirii lui
lucra şi mult regretatul Vsevolod Alexei Sobetski.
În încheiere, ţin să aduc sincere mulţumiri recenzenţilor, şi mai ales
domnului Vasile Buzdugan, pentru faptul că, după citirea manuscrisului, nu numai
au apreciat conţinutului lui, ci şi au venit cu o serie de propuneri şi sugestii foarte
importante.
Gh. Plămădeală
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 5
OBIECTUL, SARCINILE ŞI METODELE DE CERCETARE
ALE GEOLOGIEI ISTORICE
Lângă satul Novaia Uşiţa, situat la circa 120 km mai la nord-vest de primul
afloriment, se dezvelesc următoarele straturi:
1. Nisipuri glauconitice verzi, microgranulare, cu resturi de Neohibolites ultimus (Orb.),
Lopha diluviana (L.) şi Entolium orbiculare (Sow.).
2. Nisipuri cuarţifere glauconitice ce alternează cu pietrişuri şi în care se întâlnesc resturi
de Amphidonte conica (Sow.).
3. Nisipuri verzi, glauconitice cu resturi de Actinocamax plenus (Blv.) şi Cardita
tenuicostata (Orb.).
4. Tripoli alb, microgranular fără resturi de fosile.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 7
Analizând componenţa resturilor paleontologice din aceste aflorimente, observăm
că în ambele sunt prezente resturi de Actinocamax plenus (Blv.) şi Neohibolites ultimus
(Orb.), care aparţin la formele de reper a etajului cenomanian din perioada cretacică. De
aici reiese că primele două straturi din primul afloriment şi, respectiv, primele trei straturi
din aflorimentul al doilea, în pofida diferenţei lor litologice, au aceeaşi vârstă
(cenomaniană). Problematică rămâne vârsta straturilor de tripoli în care nu s-au găsit
niciun fel de fosile, deşi, reieşind din componenţa litologică, ele, probabil, s-au format în
acelaşi timp.
Metoda litologo-ecologică. La baza acestei metode stă următorul principiu:
complexele faunistice sincronice nu sunt aceleaşi, deoarece în diferite zone ale
mărilor trăiesc diferite complexe de organisme. Astfel, în mările contemporane
complexele de faună din zona de litoral se deosebesc de cele din zona de sublitoral,
iar cele din zona de sublitoral de cele din zona pseudoabisală etc. Dar în fâşia de
tranziţie dintre două zone se întâlnesc forme ce trăiesc atât într-un complex, cât şi
în altul. De aceea, pentru corelarea depozitelor ce au origine diversă, e necesară
compararea consecutivă a secţiunii lor pentru a găsi forme comune ce pot servi ca
indicatori ai vârstei.
Steniană
Mezoproterozoică Ectasiană
Calymmiană
Precambrian
Statheriană
Orosiriană
Paleoproterozoică Rhyaciană
Sideriană 2 500.0
Neoarhaică
Arhaic
Mezoarhaică
Paleoarhaică
Eoarhaică 4 000.0
Hadean 4 600. 0
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 10
Ţinem să menţionăm, că în literatura editată în România, unitatea
geocronologică echivalentă unităţii stratigrafice etaj este numită vârstă. Ne
abţinem de la utilizarea acestui termen pentru a nu crea confuzii. Vârsta poate fi
absolută sau relativă. Rocile pot fi de vârstă cenomaniană, cretacică, paleozoică
sau fanerozoică. În primul caz este vorba de rocile ce aparţin unui etaj, în al doilea
– unui sistem, în al treilea – unui grup, iar în al patrulea – unui eonotem.
TEORIA FACIESURILOR
Pz+Mz+Kz
Pcm
Steniană
Mezoproterozoică Ectasiană
Calymmiană
Precambrian
1600
Statheriană
Orosiriană
Paleoproterozoică Rhyaciană
Sideriană 2 500
Neoarhaică 2 800
Arhaic
Mezoarhaică 3 200
Paleoarhaică 3 600
Eoarhaică 4 000
Hadean 4 600
3. Lumea organică
Lumea organică a cambrianului este destul de variată, ea fiind concentrată în
bazinele acvatice. Erau răspândite cianobiontele (cunoscute şi sub numirea de alge
cianofite), care împreună cu bacteriile construiau formaţiuni multistratificate de
carbonaţi cunoscute sub numirea de stromatolite. Plantele erau reprezentate prin
alge verzi.
În depozitele cambriene din Siberia a fost găsită şi descrisă sub numirea de
Aldanophyton una din cele mai complicate, după structură, plante din acele
vremuri. Mult timp se considera că aceasta este prima plantă de uscat. După
părerea mai recentă a unor savanţi (I.A. Mihailova şi O.B. Bondarenko, 2006)
aceste fosile au fost găsite în calcare bituminoase ce puteau să se formeze în largul
mării, departe de litoral şi, respectiv, ele nu pot aparţine plantelor superioare.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 46
Fig.17. Unele fosile de reper ale perioadei cambriene (de la Ia. M. Levites)
1. Olenellus mickwitzi Schm., eocambrian; 2. Olenoides obrutschevi Lerm.,
mezocambrian; 3. Paradoxides bohemicus Barr., mezocambrian; 4. Olenus
truncatus Brun., neocambrian
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 47
Fauna cambrianului este reprezentată mai cu seamă prin nevertebrate.
Primul loc atât după numărul speciilor (60%), cât şi după numărul de
indivizi, revine trilobiţilor ce aparţin încrengăturii Artropodelor (fig. 17). Trilobiţii
cambrieni formează aşa-zisa prima faună de trilobiţi.
Reprezentanţii acestor animale aveau pigidiul redus, iar toracele şi cefalonul
bine dezvoltate. În afară de aceasta la unii din ei (Olenus) se observă reducerea
ochilor sau dispariţia lor completă (Agnostus). Reducerea organelor văzului,
probabil, a fost dictată de modul lor de viaţă, ei preferând straturile cu apă tulbure
sau îngropându-se în nămol în căutarea hranei. A doua particularitate a trilobiţilor
cambrieni a fost incapacitatea lor de a se încovoia şi de a-şi strânge corpul ghem,
apărându-şi astfel abdomenul moale de duşmani. Genurile tipice din această
perioadă au fost: Olenellus, Paradoxides, Olenus, Olenoides şi Agnostus. Trilobiţii
stau la baza stratigrafiei depozitelor cambriene.
Altă grupă de nevertebrate, ce forma circa 30% din fauna cambrianului, au
fost brahiopodele, care însă au o importanţă stratigrafică mai mică ca cea a
trilobiţilor. Din această încrengătură, o răspândire mai largă aveau reprezentanţii
genurilor Obolus, Lingula etc. ce aparţineau clasei Inarticulata. La sfârşitul
perioadei au apărut şi brahiopodele articulate reprezentate prin genurile Orthis,
Kutorgina etc.
A treia grupă însemnată de animale au fost arheociatele. Ele au trăit numai
în cambrian şi, de aceea, au o mare importanţă stratigrafică. Arheociatele
(Archaeocyatha) aparţin la încrengătura Porifera şi se aseamănă foarte mult cu
spongierii.
Corpul lor avea formă de cupă cu pereţi calcaroşi dubli străbătuţi de lame
longitudinale şi transversale. Trăiau în colonii şi, probabil, duceau acelaşi mod de
viaţă ca spongierii. Erau prezente în acele locuri unde marea cambriană era
limpede şi avea un substrat rigid. În unele regiuni (Australia) au format recife
foarte mari. Specific este faptul că aproape nu se întâlnesc împreună cu trilobiţii.
Din alte grupe de nevertebrate ar trebui menţionate moluştele şi
echinodermele, care aveau o răspândire mai redusă şi se găseau la cel mai primitiv
nivel de dezvoltare. Moluştele erau prezente prin cinci clase principale:
monoplacofori, cefalopode, bivalve, gasteropode şi scafapode. Mai răspândiţi erau
monoplacoforii şi cefalopodele, bivalvele şi scafapodele având o prezenţă foarte
redusă.
Echinodermele erau reprezentate prin forme primitive ale cistoideelor şi
carpoideelor.
În cambrian apar pentru prima dată şi reprezentanţii vertebratelor – peştii
placodermi primitivi, resturile cărora au fost găsite în SUA.
În perioada dată începe pătrunderea lumii organice pe uscat. Biota terestră,
posibil, era prezentă prin cianobionte, muşchi (Bryophita), licheni şi primele
animale pluricelulare, cum ar fi viermii şi unele artropode.
Analiza răspândirii geografice a lumii animale arată că în cambrian existau
două provincii zoogeografice: pacifică şi atlantică. Cea pacifică ocupa teritoriile
contemporane ale Americii de Nord, Argentinei, Australiei de Est, iar cea atlantică
– Europa, vestul Americii de Nord şi Marocul. Unii autori (Saulea, 1967) indică şi
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 48
a treia provincie – cea sinică, care, probabil, făcea parte totuşi din provincia
pacifică.
Perioada a durat 42 mil. ani, între 485,4 şi 443,4 mil. ani până la era noastră.
Fig. 18. Poziţia continentelor în eo- şi neoordovician (de la P.V. Feodorov, 2006)
2. Condiţiile climaterice
Pe parcursul ordovicianului clima a suferit schimbări importante. În
eoordovician ea era, în genere, caldă cu o oarecare predominare a condiţiilor aride,
în mezoordovician se intensifică procesele de humidizare, iar în neoordovician se
începe o nouă aridizare însoţită de scăderile de temperatură. În regiunile polare
apar gheţari şi se formează calote glaciare întinse.
Condiţii tropicale pe parcursul ordovicianului au existat pe platformele: Est-
Europeană, Siberiană şi Australiană, precum şi în extremitatea sudică a platformei
Sud-Americane. În funcţie de gradul de umiditate în cadrul brâului tropical se
deosebesc regiuni cu climă umedă şi regiuni cu climă aridă. Pe platforma Nord-
Americană climă aridă a existat în nordul Canadei, în Alaska şi în nordul
teritoriului de bază ale SUA.
Pe parcursul întregului ordovician condiţii aride au persistat în Siberia de
Est, China de Sud şi Indochina. Din brâul arid de sud făceau parte Scandinavia şi
Ţările Baltice.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 52
3. Lumea organică
Resturile paleontologice din depozitele ordovicianului arată că lumea
organică din această perioadă a fost mult mai bogată şi mai variată ca în cambrian.
În apele mărilor şi oceanelor erau larg răspândite cianobiontele şi algele
verzi.
Regnul animal era reprezentat preponderent prin nevertebrate. Vertebratele
se întâlneau rar şi erau foarte primitive.
Locul principal în fauna ordovicianului continuau să-l ocupe grupele larg
răspândite şi în cambrian: trilobiţii, brahiopodele şi graptoliţii (fig. 20).
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 53
Trilobiţii au ajuns în această perioadă la apogeul dezvoltării lor şi formau a
doua faună de trilobiţi, ce întrunea aproape 90 de genuri şi peste 1200 specii.
Reprezentanţii acestei faune se caracterizau prin pigidiul bine pronunţat,
segmentarea abdomenului redusă, ochii bine dezvoltaţi şi capacitatea de a se
încovoia, apărându-se, astfel, de răpitori. Genurile cele mai răspândite au fost:
Asaphus, Illaenus, Trinucleus şi Aeglina. Spre sfârşitul ordovicianului cea mai
mare parte a trilobiţilor dispare şi în silurian trec doar câteva genuri.
Brahiopodele sunt reprezentate îndeosebi prin clasa articulatelor ce aveau
aparatul cardinal bine dezvoltat şi dispuneau de cochilie calcaroasă masivă. Clasa
aceasta era reprezentată prin genurile: Orthisinia, Parambonites şi Orthis.
Brahiopodele inarticulate se prezentau prin genurile Obolus, Lingula etc.
A treia grupă însemnată de animale o alcătuiau graptoliţii – nişte animale
coloniale ce aparţin la semicordate (Hemichordata) şi care au trăit în eopaleozoic.
După înfăţişarea exterioară colonia lor amintea o tufă ramificată, ce plutea liber sau
era fixată de substrat. Reprezentanţii principali ai graptoliţilor din ordovician
aparţineau la genurile: Dichograptus, Diplograptus, Tetragraptus, Didymograptus
etc.
Aceste trei grupe de animale sunt folosite ca forme de reper la
subdivizionarea depozitelor sistemului ordovician în secţii şi etaje.
De rând cu grupele importante din punct de vedere stratigrafic, în ordovician
mai existau şi alte grupe de animale care au avut un mare rol în viaţa mărilor de
atunci.
Aici, în primul rând, trebuie amintite moluştele cefalopode, care în perioada
dată erau înfăţişate prin nautiloidee. Nautiloideele aveau cochilia dreaptă şi foarte
rar încovoiată sau semirăsucită. Reprezentantul tipic al acestor cefalopode era
genul Endoceras, lungimea cochiliei căruia ajungea la 70 cm.
În ordovician destul de larg răspândite erau şi echinodermele, reprezentate
prin cistoidee şi crinoidee. Din cistoidee o însemnătate mai mare avea genul
Echinosphaerites, iar din crinoidee – genurile Haplocrinus şi Cyathocrinus.
Această perioadă se caracterizează prin evoluţia rapidă a antozoarelor
tabulate, ele fiind prezente prin genurile: Syringopora, Aulopora ş.a. Dacă în
cambrian trăiau numai auloporidele, apoi în ordovician au apărut reprezentanţii
tuturor ordinelor. În unele regiuni ale Pământului (M. Britanie, Australia)
tabulatele erau atât de abundente încât formau recife.
Restul grupelor, deşi erau destul de frecvente, n-au avut reprezentanţi
specifici şi, de aceea, au un rol secundar în fauna de atunci. Din aceste grupe fac
parte: briozoarele, moluştele bivalve, moluştele gasteropode, spongierii şi viermii
O răspândire destul de largă în ordovician aveau, de asemenea, şi
conodonele, care au apărut în perioada precedentă şi care aparţin la cordatele
primitive.
În încheiere trebuie să menţionăm că în ordovician continuă să se dezvolte
peştii placodermi – unicii reprezentanţi ai vertebratelor primitive.
Explorarea uscatului în ordovician este continuată de aceleaşi grupe de
organisme ce făceau acest lucru în cambrian, adică de cianobionte, muşchi, licheni
şi artropode. În premieră începe formarea solurilor.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 54
Fig. 20. Unele fosile de reper ale perioadei ordoviciene (de la Ia.M. Levites)
1a,b.c – Obolus apollinis Eichw., eoordovician; 2 – Orthis calligramma Dalm., eoordovician;
3 – Clitambonites anomalus Pent., eo- şi mezoordovician; 4 – Illaenus lamarckii Schloth.,
mezoordovician; 5 – Echinosphaerites aurantium Gyll., mezoordovician; 6 – Endoceras
vaginatum Schloth., mezoordovician; 7 – Dictyonema flabelliforme (Eichw.), eoordovician; 8
a, b – Diplograptus truncatus Lerm., neoordovician
Conform scării noi, editate în 2013, cele patru veacuri au fost ridicate în
rang de epoci, care la rândul lor, se împart în 7 subdiviziuni.
2. Condiţiile climaterice
La începutul perioadei siluriene pe continente predominau condiţii relativ
răcoroase. Pe teritoriul contemporan al Boliviei, nordului Argentinei şi estului
Braziliei existau gheţari de grosimi nu prea mari. Gheţarii acopereau unele părţi ale
Saharei de azi, precum şi estul Canadei (Insula Newfoundland şi Peninsula Noua
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 59
Scoţie). Se conturează o zonă cu climă rece la nordul şi nord-estul Americii de Sud
şi la nordul Africii.
3. Lumea organică
Lumea organică a silurianului a fost foarte bogată şi variată, continuând să
fie concentrată preponderent în apele Oceanului Planetar.
O largă răspândire în bazinele acvatice prelungeau să aibă cianobiontele şi
algele verzi. În eosilurian apar primele plante superioare de uscat – propteridofitele
(Propteridophyta), anterior descrise ca plante psilopside, care creşteau în zona de
litoral al continentelor. Particularitatea de bază a acestor plante era nediferenţierea
corpului în tulpină, rădăcină şi frunze. Plantele aveau înfăţişarea unui tufar format
numai din tulpină, partea inferioară a căreia îndeplinea rolul rădăcinii, iar cea
superioară – al frunzelor (fig. 23).
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 60
Din cauza acestei structuri ele nu
puteau să pătrundă în regiunile interne ale
uscatului şi creşteau numai în locurile
joase şi umede din preajma bazinelor
marine.
Sunt prezenţi de asemenea muşchii
şi lichenii.
Regnul animal este reprezentat prin
toate grupele principale de nevertebrate.
Din aceste grupe o mare importanţă aveau
trilobiţii, care formau a treia faună de
trilobiţi cu reprezentanţi ai genurilor
Phacops, Bronteus, Dalmanitina.
Numărul de specii din această faună era
mult mai mic ca cel al faunei a doua de
trilobiţi, ceea ce dovedeşte că perioada de
înflorire a acestei grupe a trecut. Spre
sfârşitul silurianului cea mai mare parte a
trilobiţilor dispare, în devonian trecând
doar câteva genuri. În perioada aceasta îşi
Fig. 23. Schema unei plante propteridofite ating punctul culminat al dezvoltării lor
gigantostraceele – o grupă specifică de crustacee ce semănau cu scorpionii. Având
mărimi considerabile (1,5-2 m), înotând destul de bine, dispunând de picioare bine
dezvoltate şi cozi cu ace sau plăci ascuţite, ele erau animale bine specializate în
mările de atunci. Specifice pentru această grupă erau genurile Eurypterus şi
Pterygotus.
Altă grupă însemnată de animale, ce a avut o largă răspândire şi a ajuns la
apogeul dezvoltării sale, au fost brahiopodele. Rolul principal în această
încrengătură îi revenea clasei articulatelor. Ele aveau un aparat cardinal desăvârşit,
cochilia calcaroasă şi aparatul brahial bine dezvoltat. Cea mai mare importanţă
stratigrafică o au brahiopodele din genurile Atrypa, Eospirifer şi Gamarotoechia.
O dezvoltare însemnată au avut şi coralierii, reprezentaţi atât prin tabulate,
cât şi prin tetracoralieri. Mai larg răspândite au fost tabulatele coloniale. Ele
formau construcţii de recife, ce sunt cunoscute în depunerile de roci siluriene din
Siberia, ţările baltice şi America de Nord. Cele mai caracteristice genuri din
tabulate sunt: Favosites, Halysites şi Heliolites. Tetracoralierii erau reprezentaţi
prin forme singuratice ce aparţineau genurilor: Zaphrentis, Cystiphyllum şi
Streptelasma.
Moluştele erau reprezentate prin cefalopode (mai ales nautiloidee), bivalve
şi gasteropode. În această perioadă, nautiloideele ating maximul dezvoltării lor,
posedând o cochilie masivă, dreaptă sau răsucită în spirală, cu o lungime de până la
1,5 m. Genurile tipice pentru perioada dată sunt: Orthoceras, Cyrtoceras,
Ascoceras etc. Bivalvele aveau cochilia subţire şi ţâţâna slab dezvoltată. Importanţa
lor stratigrafică este foarte mică. Spre sfârşitul perioadei apar primii amoniţi –
goniatiţii.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 61
Fig. 24. Unele fosile de reper ale perioadei siluriene (după Ia.M. Levites)
1 – Pentamerus knighti Sow., eosilurian; 2 – Spirifer radiatus Sow.; 3 – Goniophyllum
pyramidale His.; 4 a, b, c – Atrypa marginalis Dalm., silurian-eodevonian; 5 – Bumastus
barriensis Murch.; 6 a, b – Monograptus bohemicus Barr., neosilurian; 7 – Rastrites
longispinus (Perner), eosilurian; 8 – Halysites catenularia L.
Continentul Gondwana era plasat în emisfera sudică, cea mai mare parte a
lui situându-se mai spre sud de paralela de 30º, o parte a lui ajungând la Polul Sud.
Continentul Laurussia se situa în zona ecuatorială, jumătate fiind situat în
emisfera nordică şi jumătate – în cea sudică. În componenţa lui intrau platformele
Nord-Americană şi cea Est-Europeană, precum şi structurile caledonice recent
formate.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 64
Continentul Angarida se afla în întregime în emisfera nordică, cea mai mare
parte a teritoriului lui fiind plasată între paralele de 30º şi 60º. În componenţa lui
intra platforma Siberiană şi structurile cutate caledonice ale Saianilor şi Altaiului.
În afară de aceste trei mari continente, mai la nord de Gondwana în partea ei
de est se aflau nişte continente mici (microcontinente) ce, în prezent, intră în
componenţa Asiei de Est şi Sud-Est. Este vorba de microcontinentele: Tarim,
Nord-Chinez, Sud-Chinez şi Indochina.
Între aceste masive continentale se aflau oceanele „interne”: Rheic,
Paleouralic şi Prototethys. Oceanul Rheic despărţea partea de vest a Gondwanei de
continentul Laurussia, iar Oceanul Prototethys – microcontinentele Asiatice de
continentul Laurussia şi continentul Angarida. Oceanul Paleouralic despărţea
continentul Laurussia de Angarida. În afara continentelor se întindea Oceanul
Panthalassa.
Pe parcursul devonianului, în partea de nord-est a Gondwanei apare un rift
continental care, treptat, se lărgeşte şi care pune începutul Oceanului Paleotethys,
care desparte de marele continent cele patru microcontinente asiatice: Tarim, Nord-
Chinez, Sud-Chinez şi Indochina. Lărgirea intensă a Oceanului Paleotethys aduce
la rotirea Gondwanei după acele de ceasornic şi la apropierea părţii ei de nord-vest
de continentul Laurussia. Paralel, are loc îngustarea esenţială a Oceanului Rheic
(fig. 25).
În partea de vest a continentului Laurussia, lângă platforma Nord-
Americană, continuă să se dezvolte arcul vulcanic Antler, arc apărut încă la
sfârşitul silurianului.
În vremea orogenezei caledonice partea centrală a Europei de Vest
contemporane s-a lăsat şi către începutul devonianului a căpătat regim de
geosinclinal, fiind cunoscut ca geosinclinalul Vest-European. Cauza activizării
acestui geosinclinal este apropierea de continentul Laurussia a microcontinentelor
Armoricano-Boemic şi Iberic, apărute încă la sfârşitul ordovicianului. În
eodevonian şi mezodevonian teritoriul acestui geosinclinal este ocupat de bazine
marine în care, iniţial, se acumulează depozite terigene (conglomerate şi şisturi
argiloase), iar apoi carbonatice. Regimul maritim se păstrează şi la începutul
neodevonianului, însă spre sfârşitul acestei epoci, pe teritoriile unde în prezent se
află Peninsula Bretagne şi în regiunile situate mai la sud de ea, au loc procese de
cutare. Aceste procese au primit numirea de faza orogenică bretonă, fază care a
pus începutul unei noi orogeneze din istoria fanerozoică a planetei noastre –
orogenezei hercinice.
Regiunea geosinclinală Uralo-Tianshană se diferenţiase în trei zone: de est,
centrală şi de vest. Cea de est se transformaseră încă în silurian în caledonidele
Saiano-Altaice ce aderase la platforma Siberiană, contribuind la formarea
Angaridei. Cea centrală, datorită orogenezei caledonice se diferenţiase în sinclinale
şi anticlinale. Ultimele reprezentau o serie de insule, iar în sinclinale se acumula
material terigen. Pe alocuri au avut loc procese efuzive. Spre sfârşitul perioadei
aici se formează microcontinentul Kazahstania. În zona de vest, care era ocupată
de apele Oceanului Paleouralic, se acumulau depozite carbonatice bogate în resturi
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 65
de coralieri, crinoidei şi briozoare. La hotarul dintre mezodevonian şi neodevonian,
în partea ei de sud au avut loc mişcări plicative.
Partea centrală şi de sud a geosinclinalului Appalachian (partea de nord se
transformaseră în caledonide) la începutul perioadei a avut un regim tectonic
liniştit. În a doua jumătate a mezodevonianului şi în neodevonian aici au loc
mişcări orogenice intense, însoţite de vulcanism subacvatic şi de intruziuni
magmatice. Aceste mişcări orogenice sunt cunoscute ca faza orogenică akadă, care
este sincronă celei bretone.
Mişcări orogenice neînsemnate, spre sfârşitul devonianului, au avut loc şi în
partea de est a geosinclinalului Mediteranean pe teritoriul contemporan al Chinei
de Sud.
Platformele la începutul devonianului erau ridicate aproape complet
deasupra nivelului mării, fiind unite, cum s-a menţionat deja, în continente uriaşe.
Platforma Est-Europeană făcea parte din continentul Laurussia şi în
eodevonian în întregime era uscat. Din această cauză, rocile devonianului inferior
pe teritoriul platformei lipsesc complet. În mezodevonian partea ei de est suferă
mişcări epirogenice de scufundare ce duc la transgresiunea mării. În bazinul format
se acumulau calcare, marne, argile şi nisipuri. În partea de vest a platformei, pe
locurile mai joase, dar neocupate de apele mării, se acumulau materiale terigene
transportate de pe structurile caledonice. Astfel, s-au format depozitele
continentale de argile roşii, răspândite în ţările baltice. La hotarul dintre
mezodevonian şi neodevonian mişcările epirogenice diferenţiate au provocat
dislocări disjunctive şi revărsări de lavă. Aceasta a pus începutul diferenţierii atât a
sineclizelor Polesiei şi Doneţ-Mangâşlak, cât şi a masivului Voronej şi scutului
Ucrainean.
În neodevonian transgresiunea se lărgeşte şi, în rezultat, pe platformă se
stabileşte un bazin epicontinental nu prea adânc în care se acumulau calcare, marne
şi argile cu multe resturi de fosile. În a doua jumătate a epocii marea se retrage şi
apar o serie de lagune în care se acumulau sare gemă şi ghips. Spre sfârşitul
perioadei se restabileşte regimul continental.
Platforma Nord-Americană în eodevonian a fost supusă transgresiunilor
marine numai la periferii. În mezodevonian suprafeţele ocupate de mare s-au lărgit,
însă cea mai mare transgresiune a avut loc în neodevonian, când deasupra apei se
ridicau numai partea de nord-est a platformei (zona golfului Hudson) şi unele
structuri caledonice recent formate. Spre sfârşitul perioadei marea s-a retras
totalmente de pe platformă şi de pe regiunile limitrofe.
Platforma Siberiană constituia partea principală a continentului Angarida.
Pe parcursul întregii perioade ea păstrează regimul continental şi numai la periferia
de nord-vest, în mezo- şi neodevonian au avut loc transgresiuni neînsemnate.
Dezvoltarea continentului Gondwana a fost identică cu cea din cambrian şi
silurian, însă în neodevonian marea a pătruns mai adânc în interiorul continentului,
atingând bazinul Amazonului. Bazine epicontinentale existau în Africa de Nord şi
la sudul Australiei.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 66
Începutul perioadei devoniene este o epocă când cea mai mare parte a
continentelor de atunci se afla deasupra nivelului mării (consecinţele orogenezei
caledonice), de aceea ea merită să fie numită epocă geocratică, adică epocă cu
predominarea regimului continental. Şi, din contra, prima jumătate a
neodevonianului se caracterizează prin transgresiuni maritime foarte mari şi prin
reducerea la minimum a suprafeţei uscatului. Adică această epocă poate fi numită
epocă talassocratică, deoarece pe Pământ predominau suprafeţele ocupate de ape.
2. Condiţiile climaterice
Zonalitatea climaterică în perioada devoniană este destul de bine exprimată.
În eo- şi mezodevonian Munţii Ural şi regiunile limitrofe ale platformei Est-
Europene se aflau în zona ecuatorială, unde temperaturile medii anuale erau de 28-
31º. Aceleaşi condiţii erau în Transcaucazia, regiunea Altai-Saian, China de Sud,
sudul SUA, nordul Mexicului şi Australia de Vest.
Pe cea mai mare parte a continentelor din devonian era răspândit brâul
tropical şi cel ecuatorial. De aceea, pe ele exista un regim termic ridicat. În funcţie
de nivelul de umiditate se evidenţiază brâie aride şi umede, despărţite de zone
variabil umede.
În mezodevonian clima aridă predomina în cea mai mare parte a Canadei. În
mezo- şi neodevonian climă aridă avea Europa de Est, Siberia, Kazahstanul, China
de Est şi teritorii întinse al continentelor Sud-American, African şi Australian.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 67
Pe parcursul întregii perioade climă umedă, au avut nord-vestul Americii de
Nord, Uralul, sudul şi nord-estul Asiei, nord-estul Africii.
3. Lumea organică
Sistemul devonian este primul sistem, în depozitele căruia au o răspândire destul
de largă atât resturile de plante terestre, cât şi cele de animale continentale.
Lumea vegetală din această perioadă era destul de bogată şi variată. În eo- şi
mezodevonian rolul principal continuau să-l aibă plantele propteridofite – cea mai
veche grupă a criptogamelor vasculare. Ele aveau, posibil, o răspândire foarte largă,
deoarece resturile lor se întâlnesc în. Anglia, Belgia, Irlanda, Cehia, Norvegia, China,
Rusia, Canada şi în alte locuri. Aceste plante erau reprezentate printr-un număr mare de
specii ce aparţineau la genurile Psilophyton, Rhynia, Horneophyton, Asteroxylon etc.
În neodevonian rolul propteridofitelor se reduce, iar spre sfârşitul perioadei
ele dispar complet. Locul lor îl ocupă lycopodiopsidele (Lycopodiopsida),
equisetopsidele (Equisetopsida) şi ferigile (Filicopsida), reprezentate prin genurile
Lepidodendron, Sphenophyllum, Archaeopteris, Neuropteris şi a.
Extraordinar de răspândite erau ferigile din genul Archaeopteris după care
toată flora neodevoniană a fost numită arheopterisă.
Trebuie de menţionat că în mezodevonian apar primele gimnosperme,
reprezentate prin pteridospermide – nişte plante arborescente şi ierboase ce
aminteau după aspect ferigile. Ele aveau tulpina, rădăcina şi frunzele bine
dezvoltate, iar înmulţirea se făcea prin intermediul seminţelor.
Paralel cu însuşirea uscatului de către plante, are loc cucerirea lui şi de
regnul animal. În devonian pentru prima dată vertebratele încearcă să se adapteze
la mediul de uscat. Este vorba despre peştii dipnoi şi crosopterigieni. Peştii
dipnoi s-au adaptat la viaţa pe uscat, însă n-au dat nici o ramificaţie evolutivă.
Crosopterigienii în procesul evoluţiei s-au acomodat la viaţa pe uscat şi au dat
naştere la diferite grupe de animale noi. Astfel, de la ei, spre sfârşitul devonianului,
se diferenţiază ca grupă aparte amfibienii primitivi, reprezentaţi prin stegocefali ce
aparţineau la genurile Ichtyostega şi Ichtyostegopsis.
Vertebratele marine erau reprezentate, în primul rând, prin peşti, care aveau
o răspândire foarte largă şi care aparţineau la: placodermi, selacieni, ganoizi,
dipnoi şi crosopterigieni. Din cauza aceasta devonianul adesea este numit „epoca
peştilor”. Placodermii ajunsese la apogeul dezvoltării lor, formând un număr mare
de specii şi genuri, dintre care mai principale au fost: Pteraspis, Cephalaspis şi
Coccosteus. Din peştii cartilaginoşi cei mai răspândiţi erau selacienii.
O mare importanţă stratigrafică, mai ales pentru depozitele neodevonianului, o
au conodontele, de la care în stare petrificată se păstrează doar dinţii conici şi care se
consideră că aparţin la vertebratele primitive, asemănând foarte mult cu
ciclostomatele. În neodevonian ele au avut a doua etapă de înflorire.
Componenţa nevertebratelor marine era mai săracă ca cea din silurian. Acest
lucru se vede din următorul tabel.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 68
Tabelul 1. Numărul de genuri a diferitor grupe de organisme nevertebrate
cunoscute din silurian şi devonian
Numărul de genuri
Grupele de animale
Silurian Devonian
Graptoliţi 32 1
Tabulate 22 12
Cistoidee 50 1
Brahiopode 58 40
Trilobiţi 88 12
Fig. 27. Unele fosile de reper ale perioadei devoniene (de la Ia.M. Levites)
1 – Karpinskia conjugula Tschern., eodevonian; 2 – Calceola sandalina Lam.,
mezodevonian; 3 – Pentamerus baschkiricus Vern., mezodevonian; 4 – Spirifer archiaci
Murch., neodevonian; 5 – Manticoceras intumescens Beyr., neodevonian; 6 a, b –
Spirifer disjunctus Sow., neodevonian.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 70
4. Substanţele minerale utile
Acumularea zăcămintelor minerale utile în devonian este legată, în primul
rând, de procesele sedimentare.
Cea mai mare importanţă au orizonturile gazo-petroliere din zonele Volga-
Ural, Timan-Peciora din Rusia, precum şi cele din Canada, SUA, depresiunea
Amazonului şi Sahara.
În această perioadă s-au format cele mai vechi rezerve de cărbune din
Bazinul Kuzneţk, de pe Insula Urşilor (Oceanul Atlantic, Norvegia) şi Insulele
Svalbard.
Zăcăminte sedimentare de minereu de fier de această vârstă sunt cunoscute
în partea centrală a Munţilor Ural, în Germania, Munţii Appalachi, Spania şi
Turcia.
Tot de această vârstă sunt şi rezervele de sare de potasiu din Saskatchewan
(Canada) şi Belarus. Aici ar mai trebui adăugate ghipsurile şi sarea gemă,
răspândite larg pe platformele Nord-Americană şi Est-Europeană.
Din minereurile provenite datorită activităţii magmatice pot fi amintite
zăcămintele de fier din Şoria Montană (Altai), zăcămintele de plumb şi mercur din
Spania etc.
De vârstă devoniană se consideră rezervele de diamante de pe teritoriul
platformei Siberiene şi a celei Est-Europene (regiunea Arhanghelsk).
Fig. 28. Poziţia continentelor în eo- şi neocarbonifer (de la P.V. Feodorov, 2006)
2. Condiţiile climaterice
În eocarbonifer domina clima tropicală umedă. Pe teritoriile actuale ale
SUA, Transcaucaziei şi Uralului temperaturile medii erau de 22-30ºC.
Condiţii ecuatoriale umede predominau în: SUA, Canada, Mexic, America
Centrală, Europa de Vest, Europa de Est, Siberia, Mongolia, China şi estul
Paleotethysului.
În emisfera de nord condiţii aride prevalau în: partea centrală a Americii de
Nord, la sudul Europei de Est, în vestul Asiei Centrale, în Kazahstan, America de
Sud, la nordul Africii şi în Australia de Nord-Vest.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 76
În mezo- şi, mai ales, în neocarbonifer clima se schimbă brusc. Cea mai
caracteristică particularitate a acelui timp era răcirea progresivă, răcire ce a adus la
apariţia în zonele polare a câmpurilor de gheaţă. Chiar şi în brâul ecuatorial
temperaturile medii s-au redus cu 3-5º. Temperaturile medii globale în
neocarbonifer erau cu 10-15º mai mici ca în eocarbonifer.
În Eurasia cele mai reci condiţii erau în partea de est a continentului Siberian
în zona Munţilor Verhoiansk, bazinului râului Kolâma şi în Koriakia.
Cea mai mare răcire a avut loc pe continentele sudice, unde s-au format
calote de gheţari continentali. Formaţiuni glaciare sunt cunoscute în America de
Sud, Africa Centrală şi de Sud, Australi şi India.
3. Lumea organică
Lumea organică a carboniferului a fost
destul de abundentă şi variată, atât în mări şi
oceane, cât şi pe suprafaţa uscatului. Spre
deosebire de celelalte perioade, continentele
erau acoperite de o floră foarte bogată, resturile
căreia, în unele regiuni, fiind acoperite cu roci,
au dat naştere zăcămintelor de cărbune.
Cele mai variate şi răspândite au fost
plantele licopodiopside (Lycopodiopsida),
reprezentate prin lepidodendrale (genurile
Sigillaria şi Lepidodendron). Aceste plante
prezentau nişte arbori înalţi de 30-40 metri, cu
tulpini lipsite de crengi, care în partea
superioară se ramificau dihotomic, formând
coroane dese.
Frunzele
creşteau
Fig. 30. Lepidodendron direct pe
tulpină şi
după căderea lor lăsau urme în formă de solzi.
Din equisetopside rolul principal revenea
calamitalelor (Calamitales) şi sfenofillalelor
(Sphenophyllales), ce unesc forme arborescente
asemănătoare ecvizetaceelor actuale.
O răspândire largă aveau şi ferigile
arborescente ce erau reprezentate prin genurile
Archaeopteris, Neuropteris, Pecopteris,
Stauropteris etc.
În afară de plantele sporofite, erau larg
răspândite şi gimnospermele, unite în subclasa
pteridospermidelor. Ele erau foarte asemănătoare cu
ferigile, însă se deosebeau de ultimele prin
înmulţirea cu ajutorul seminţelor. Din aceste Fig. 31. Sigillaria
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 77
plante făceau parte speciile genurilor Medullossa, Sphenopteris şi Alethopteris.
Din pinopside în carbonifer trăiau numai cordaitalele – nişte arbori de 20-30 m
înălţime cu tulpina curată de 1 m grosime, care în partea superioară se ramifica,
formând o coroană de crengi acoperite cu frunze lanceolate. Spre sfârşitul
perioadei la cordaitale se mai adaugă şi coniferalele, reprezentate prin genul
Walchia.
În decursul perioadei carbonifere, datorită schimbării climei, au avut loc
schimbări atât în componenţa florei, cât şi în repartizarea ei. În eocarbonifer,
componenţa florei pe toată suprafaţa uscatului a fost relativ omogenă. Diferenţierea
climei în epocile de mai târziu a adus la apariţia a trei zone fitogeografice şi
anume: de nord sau tungusă, medie sau tropicală şi de sud sau gondwaniană. În
zona de nord şi cea de sud creşteau plante care se adaptase la temperaturi mai
joase, iar în cea medie – cele adaptate la climă tropicală. Schimbarea florei,
provocată de schimbarea condiţiilor climaterice, se observă bine pe Gondwana,
unde plantele termofile au fost înlocuite prin cele rezistente la temperaturi scăzute
(feriga Glossopteris).
Odată cu mărirea numărului grupelor şi genurilor de plante creştea şi
numărul de animale terestre. În primul rând o dezvoltare însemnată ating
amfibienii primitivi, adică stegocefalii. După înfăţişarea exterioară ei semănau cu
salamandrele contemporane, însă aveau craniul format din plăci osoase masive, iar
scheletul slab dezvoltat. Principalele genuri ale acestei grupe au fost Eryops,
Branchiosaurus etc.
Insectele, apărute în această perioadă, neavând concurenţi, se dezvoltau
rapid şi au dat naştere la un număr mare de specii (1000). Unele forme aveau
mărimi gigantice (lungimea aripilor ajungea până la 70 cm).
La sfârşitul carboniferului, pentru prima dată, au apărut strămoşii reptilelor –
batracozaurienii.
În componenţa faunei maritime existau toate grupele de animale
nevertebrate şi unele grupe de vertebrate. Ca şi în perioada precedentă, un rol
important dintre moluştele cefalopode continuau să-l aibă amoniţii, reprezentaţi
prin goniatiţi. Aceste organisme se caracterizau prin complicarea liniei de sutură,
care îşi măreşte numărul lobilor până la 11-13 pe fiecare parte a cochiliei (genurile
Pericyclus, Gastrioceras, Reticuloceras).
Brahiopodele erau reprezentate, mai cu seamă, prin productide, unele din
care aveau dimensiuni gigantice (Gigantoproductus). O răspândire largă aveau, de
asemenea, şi genurile Marginifera, Strophalosia şi Spirifer).
Protozoarele din carbonifer se caracterizau prin răspândirea largă a
fuzulinidelor (Fusulina, Schwagerina, Fusulinella, Staffella) – nişte organisme
monocelulare mari, care aveau dimensiunile până a unui grăunte de secară şi care
dispuneau de un schelet calcaros. Aceste animale deseori au fost constructoare de
roci, iar datorită evoluţiei lor rapide, au o mare importanţă stratigrafică, fiind
utilizate ca forme de reper.
În încrengătura celenteratelor rolul principal revine tetracoralierilor cu
genurile Lithostrotion, Dibunophyllum, Zaphrentis. Stromatoporoideele şi
tabulatele, cu genurile Chaetetes şi Syringopora, aveau un rol secundar.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 78
Fig. 32. Unele fosile de reper ale perioadei carbonifere (de la Ia.M. Levites)
1 – Lonsdaleia floriformis Mart., eocarbonifer; 2 – Spirifer tornacensis Kon., eocarbonifer;
3 – Productus semireticulatus Mart., eocarbonifer; 4 – Productus giganteus Mart., eocarbonifer;
5 a, b – Spirifer mosquensis Fisch., mezocarbonifer
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 79
Întrebări de autoevaluare
1. Ce microcontinente, pe lângă cele trei de bază, mai existau la începutul
perioadei carbonifere?
2. Ce munţi s-au ridicat în rezultatul fazelor de cutare sudete şi asturice pe
teritoriul geosinclinalului Vest-European?
3. Utilizând harta zonalităţii climaterice, stabiliţi ce brâie climatice se stabiliseră
pe Pământ în neocarbonifer şi care dintre ele era specific numai pentru Gondwana?
4. Ce grupe de animale aveau o răspândire largă pe suprafaţa uscatului în
carbonifer şi ce grupă de vertebrate apare în această perioadă?
5. Prin ce se caracterizează unele protozoare ce au trăit în perioada carboniferă?
6. Numiţi grupa de vertebrate marine ce a dispărut în carbonifer.
7. Ce fel de substanţe minerale utile s-au acumulat în vremea carboniferului lângă
Magnitogorsk (Munţii Ural) şi în Kazahstanul de Nord?
8. Enumeraţi marele bazine carbonifere ale lumii cea mai mare parte a rezervelor
cărora s-au format în perioada carboniferă.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 80
2. Condiţiile climaterice
Perioada permiană începe cu glaciaţii în partea extremă de sud a Pangaeei,
care se afla la polul sudic. Pe măsura deplasării acestui supercontinent spre nord
gheţarii se topesc. Se stabilesc următoarele brâie climaterice: ecuatorial, tropical,
subtropical şi temperat. Are loc aridizarea climei în întregime.
Sectoarele aride ale brâului tropical din emisfera nordică, în timpul
eopermianului, cuprindeau: partea centrală a Americii de Nord, Europei, vestului
Kazahstanului şi Asia Centrală.
Sectoarele aride ale aceluiaşi brâu din emisfera sudică cuprindeau partea
centrală a Americii de Sud şi nord-vestul Africii.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 84
Între brâiele aride de nord şi de sud se localiza brâul ecuatorial cu climă
uniform umedă, ce ocupa teritoriile contemporane ale Americii Centrale, partea
centrală şi de sud-est a Chinei, Indochina şi Europa de Sud (vezi fig. 34).
3. Lumea organică
Lumea organică a permianului este reprezentată prin asociaţii de tranziţie de
la lumea organică a paleozoicului la cea a mezozoicului. Din această cauză ea are
particularităţi caracteristice ambelor ere.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 85
Fig. 36. Unele fosile de reper ale perioadei permiene (de la Ia.M. Levites)
1 a, b – Productus uralicus Tschern., eopermian; 2 a, b – Medlicottia orbignyana Vern.,
eopermian; 3 – Paragastrioceras jossae Vern., eopermian; 4 – Spirifer rugulatus Kut.,
neopermian; 5 a, b – Productus cancrini Vern., neopermian
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 86
La începutul perioadei flora era absolut identică celei din carbonifer şi
numai în neopermian ea s-a schimbat radical. Cele mai mari schimbări au avut loc
în regiunea fitogeografică tropicală, deoarece plantele au fost nevoite să se
acomodeze la condiţii climatice mai aride.
În rezultatul acestor transformări climatice dispar lycopodiopsidele primitive
(lepidodendronii şi sigilariile), calamitalele şi, parţial, cordaitalele. Locul lor este
ocupat de ginkgoale (genul Baiera), de cycadale (genul Taeniopteris) şi de
conifere (genurile Walchia, Ullmannia şi Voltzia),
Cu alte cuvinte, în floră rolul plantelor sporofite scade, ele fiind înlocuite cu
plantele gimnosperme.
Fauna uscatului, ca şi în carbonifer era dominată de stegocefali (amfibieni
primitivi), care erau reprezentaţi prin diferite specii ale genurilor Eryops, Cacops şi
Archegosaurus.
Paralel cu stegocefalii, larg răspândite erau şi reptilele, apărute încă în
carbonifer. Ele erau reprezentate de două subclase principale: anapside şi
synapside.
Prima subclasă era formată din cotilosaurieni – nişte organisme ce aveau
multe particularităţi comune cu amfibiile, mai ales, prin structura craniului, care
era masiv şi nu avea nici un
fel de adâncituri. Printre
cotilosaurieni erau atât forme
răpitoare, cât şi erbivore. Cel
mai caracteristic reprezentant
al acestui grup era
pareiasaurul (fig. 37)
(Pareiasaurus), un animal
erbivor uriaş (3 m lungime)
cu corpul acoperit de plăci
osoase, care pe craniu erau
mai mari şi formau aşa
numitele „fălci”. Se
presupune că de la
cotilosaurieni au provenit
majoritatea reptilelor
mezozoice şi contemporane.
În componenţa
Fig. 37. Inostrancevia atacând un Pareiasaurus subclasei a doua
(synapsidelor), intrau
pelicosaurienii, teriodontele şi dicinodontele.
Din pelicosaurieni cel mai răspândit era dimetrodonul (Dimetrodon), pe
spinarea căruia se găseau nişte creste osoase, între care se întindea o membrană de
piele.
Teriodontele erau reprezentate prin răpitorul cu dinţii sabieformi –
Inostrancevia (fig. 37).
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 87
Toate animalele din subclasa synapsidelor aveau multe trăsături comune
mamiferelor şi anume:
- diferenţierea şi dezvoltarea puternică a dinţilor;
- apariţia cerului gurii;
- mobilitatea multilaterală a membrelor etc.
Se presupune că de la această subclasă a reptilelor au apărut animalele
mamifere.
Fauna mărilor era reprezentată atât prin nevertebrate, cât şi prin vertebrate.
Din nevertebrate o răspândire largă aveau foraminiferele gigantice cu schelet din
carbonaţi – fusulinele şi şvagerinele reprezentate prin genurile Pseudofusulina,
Parafusulina, Schwagerina, Neoschwagerina etc. În prezent, fosilele
reprezentanţilor acestor genuri au o mare importanţă stratigrafică pentru depozitele
permianului.
Din brahiopode, mai răspândite erau formele ce aparţin la clasa
articulatelor şi care făceau parte din genurile Spirifer, Strophalosia, Lyttonia,
Richthofenia şi a.
Din clasa moluştelor cefalopode locul principal revine amoniţilor cu linia de
sutură (lobară) goniatitică (genurile Medlicottia, Pronorites ş.a.). La sfârşitul
perioadei apar forme la care linia de sutură (lobară) este de tip ceratitic (genurile
Hungarites şi Otoceras).
Nautiloideele sunt pe cale de dispariţie şi din ele mai răspândit era numai
genul Orthoceras.
Destul de frecvente în fauna de nevertebrate a permianului erau moluştele
bivalve şi gasteropode, care se acomodase la condiţiile de viaţă în bazinele cu apă
dulce sau cu salinitate redusă.
Din alte grupe de nevertebrate o importanţă semnificativă aveau briozoarele
din genul Fenestella, care construiau recife, crinoideele, aricii de mare,
tetracoralierii, tabulatele etc.
Vertebratele marine erau reprezentate prin selacienii Acanthodes şi
Helicoprion, prin peştii ganoizi Palaeoniscus şi Amblypterus, prin multe specii de
peşti de apă dulce şi prin peştii dipnoi.
Cu alte cuvinte, perioada permiană se caracterizează prin schimbarea atât a
florei, cât şi a faunei. Se reduce foarte mult rolul plantelor cu spori, locul lor fiind
ocupat de plantele gimnosperme, care s-au răspândit foarte rapid în zonele centrale
ale continentelor şi în regiunile montane.
Spre sfârşitul perioadei dispar peste 50% din grupele de organisme
caracteristice paleozoicului. Astfel, dispar trilobiţii, productidele, majoritatea
spiriferidelor, majoritatea goniatidelor şi nautilidelor, tetracoralierii, foraminiferele
gigantice etc.
Pe uscat se reduce simţitor rolul amfibiilor, ele fiind înlocuite de reptile.
Locul plantelor şi al animalelor paleozoice dispărute este ocupat de forme
noi ce capătă răspândire o largă în era mezozoică.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 88
4. Substanţele minerale utile
Substanţele minerale utile din permian sunt foarte variate. În primul rând, o
răspândire foarte mare o au zăcămintele sedimentare chemogene. La această
categorie aparţin zăcămintele de săruri de potasiu din SUA (bazinul Delaware),
Germania (Strassfurt), Polonia, şi Rusia (Solikamsk), precum şi cele de sare gemă
din Germania, SUA, Rusia (Soli Ileţk), Ucraina (Artiomovsk, Bazinul Doneţk). De
origine sedimentară chemogenă sunt şi rezervele de ghips din SUA (statele Texas
şi Oklahoma) şi Rusia (bazinul Dvinei de Nord).
O importanţă destul de mare au şi rezervele de cărbune formate pe parcursul
acestei perioade. Aici aparţin cărbunii din bazinele Peciora, Taimâr, Kuzneţk
(orizonturile superioare) şi Tungus (orizonturile superioare) din Rusia, precum şi
alte bazine din China, India, Africa de Sud, Australia şi America de Sud.
De vârstă permiană sunt şi unele orizonturi ale zăcămintelor de petrol din
Rusia (bazinul Volga-Ural), SUA (statele Texas şi Oklahoma) şi alte state.
Tot aceeaşi vârstă au orizonturile productive ale unor zăcăminte de gaze
naturale din Olanda, SUA şi Iran.
De vârstă permiană sunt de asemenea rezervele de aur şi platină din Ural, de
fier şi nichel de pe Platforma Siberiană, de cupru şi aur din Bolivia, de cupru din
Germania, de aur din Uzbekistan (deşertul Kâzâlkum), de cupru şi molibden din
Kazahstan (Balhaş), de uraniu din Masivul Central Francez şi din RAS, de mercur
din Ucraina şi Kârgâzstan etc.
2. Condiţiile climaterice
În decursul triasicului clima a fost destul de variată. Răspândirea largă a
rocilor halogene şi a celor pestriţe arată că teritorii întinse aveau o climă uscată şi
aridă.
Zonalitatea climaterică era determinată nu atât de regimul termic, cât de
condiţiile de umiditate. Pe baza acestui criteriu în eotriasic şi mezotriasic se
evidenţiază patru regiuni naturale: extra-aridă (a deşerturilor), moderat-aridă (a
savanelor uscate şi semideşerturilor), alternativ-umedă şi uniform-umedă (fig. 39).
Condiţii de deşert prevalau în cea mai mare parte a continentului Nord
American, în Europa, Africa de Nord, Arabia, Iran, Asia Centrală, America de Sud
şi nordul Australiei. În aceste regiuni predomină depozite continentale pestriţe şi
faciesurile eoliene şi proluviale.
Condiţii moderat-aride aveau marginile nordice ale Americii de Nord,
Europa de Nord, Siberia de Vest şi cea de Sud, Mongolia, China de Est şi sud-
vestul Americii de Sud. Aici sunt răspândite mai puţin faciesurile eoliene.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 93
3. Lumea organică
Lumea organică a triasicului, deşi mai existau unele forme paleozoice, avea
un caracter mezozoic.
Flora, care se schimbase încă la mijlocul perioadei precedente, era alcătuită,
mai ales, din conifere, cycadale şi ginkgoale. Dintre conifere mai larg răspândite
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 94
era genul Voltzia, din cycadale – genul Nilssonia, iar din ginkgoale – genul
Baiera. La sfârşitul perioadei apar bennettitalele cu genurile Pterophyllum şi
Zamites.
Dintre formele paleozoice de plante mai creşteau ferigile, care numărau vreo
400 specii.
Bogat reprezentată era şi flora marină, la care aparţineau diferite alge, dintre
care mai principale au fost Diplopora şi Gyroporella.
Pentru flora triasică este caracteristică omogenitatea ei pe întregul glob, ceea
ce se explică prin faptul că pe gigantul continent Pangaea nu existau bariere în
calea de migrare şi răspândire a speciilor şi a genurilor.
Fauna terestră era destul de variată, ea fiind reprezentată atât de forme
mezozoice, cât şi de cele paleozoice. Din formele paleozoice continuau să existe
amfibienii ce aparţineau la stegocefali şi care locuiau în mlaştini şi râuri, fiind
reprezentaţi prin forme pasive mari de pradă, cum ar fi genul Mastodonsaurus.
Din formele mezozoice mai răspândite erau reptilele gigantice –
dinozaurienii şi reptilele obişnuite – crocodilienii şi broaştele ţestoase.
Dinozaurienii formau două grupe: sauropelvieni şi avipelvieni. Mai
răspândiţi erau avipelvienii, la care centura pelviană era asemănătoare cu cea a
păsărilor. Aceste reptile umblau în poziţie verticală pe membrele posterioare, pe
când membrele anterioare erau reduse şi serveau numai pentru apucat (genurile
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 95
Plateosaurus şi Thecodontosaurus). De regulă, avipelvienii erau forme carnivore şi
aveau dinţi foarte bine dezvoltaţi.
Fig. 41. Unele fosile de reper ale perioadei triasice (de la Ia.M. Levites)
1 a, b – Meekoceras boreale Dien., eotriasic; 2 a, b – Ceratites nodosus
Brug., mezotriasic; 3 – Halobia neumayri Bittn., neotriasic; 4 a, b –
Pseudomonotis ochotica Keys., neotriasic
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 96
În perioada aceasta apar primele mamifere. Ele erau nişte animale mici de
mărimea rozătoarelor contemporane şi aparţineau, probabil, unor grupe inferioare
de marsupiale şi ovipare.
Lumea animală a mărilor şi oceanelor era formată atât din vertebrate, cât şi
din nevertebrate.
Din vertebrate în mări trăiau reptilele marine, reprezentate prin
plesiozaurieni şi ihtiozaurieni. Plesiozaurienii aveau corpul asemănător cu cel al
reptilelor terestre, deosebindu-se prin reducerea membrelor şi transformarea lor în
aripi de înot. Ihtiozaurienii (fig. 42) erau atât de specializaţi la viaţa în mediul
acvatic, încât pierduse toate trăsăturile reptilelor, iniţial terestre şi asemănându-se
foarte mult cu peştii şi
delfinii actuali.
În afară de reptile,
mările triasicului erau
populate de mulţi peşti
selacieni, ganoizi şi dipnoi.
Din nevertebrate cele
mai răspândite erau Fig. 42. Ichthyosaurus
moluştele cefalopode cu
cochilie externă reprezentate prin amonoidee. Ele se caracterizau prin varietatea
mare a formelor şi aveau linia de sutură (lobară) atât de tip ceratitic, cât şi
amonitic. Ceratiţii, care apăruseră în permian, ating în triasic etapa maximală de
înflorire şi către sfârşitul perioadei dispar. Cele mai răspândite genuri din această
grupă de organisme au fost Ceratites, Hungarites şi Pinacoceras (fig. 41).
De rând cu amoniţii, destul de răspândiţi erau şi belemniţii, care apăruseră în
această perioadă şi care erau reprezentaţi prin genurile Atractites şi Aulacoceras.
Nautiloideele, care au avut o înflorire în ordovician-silurian, au o răspândire
mai modestă.
Destul de frecvente sunt şi moluştele bivalve, mai ales în zonele puţin adânci
ale mărilor. Se cunosc un număr mare de forme, cum ar fi genurile: Avicula,
Pecten, Gervillea, Ostrea etc.
Echinodermele triasice erau reprezentate atât prin crini de mare, cu genurile
Encrinus şi Pentacrinus, cât şi prin arici de mare adevăraţi cu genul Cidaris.
Din alte grupe de nevertebrate mai trebuie menţionate celenteratele şi
brahiopodele. În componenţa celenteratelor intrau ultimele tabulate, precum şi
hexacoralierii recent apăruţi, iar în componenţa brahiopodelor – rhynchonellidele,
terebratulidele şi unele spiriferide.
Spongierii, briozoarele, artropodele şi protozoarele în triasic erau destul de
răspândite, însă rolul lor stratigrafic a fost foarte neînsemnat.
Perioada jurasică a durat 56,3 mil. ani, începând cu 201,3 mil. ani şi
terminând cu 145 mil. ani în urmă.
2. Condiţiile climaterice
Epoca eojurasică a avut o climă cu umiditate pronunţată. Aceasta a adus la
răspândirea largă a precipitaţiilor şi la formarea landşafturilor umede, ce a făcut
posibilă acumularea depozitelor de cărbune. În asociaţiile de plante lipseau formele
xerofite.
După scurta răcire a climei la sfârşitul triasicului, în eojurasic şi mezojurasic
temperaturile au crescut şi clima devine caldă. Scăderi neînsemnate ale
temperaturilor au avut loc la sfârşitul mezojurasicului şi neojurasicului.
În timpul eo- şi mezojurasicului a existat o zonalitate legată de temperaturile
aerului şi o zonalitate legată de repartizarea precipitaţiilor atmosferice.
Sudul SUA, Europa de Vest şi Africa de Nord făceau parte din brâul arid de
nord, iar partea centrală a Americii de Sud, Somalia şi Tanzania – din brâul arid de
sud.
Condiţii alternativ-umede prevalau în cea mai mare parte a Braziliei şi
Africii, în Arabia şi Indochina. Regiunea cu climă umedă ecuatorială cuprindea
partea sudică a Mexicului, Guineea, Camerun, Nigeria şi Egipt.
Condiţii umede tropicale aveau America de Nord, America de Sud şi sudul
Africii.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 102
Cea mai mare parte a Siberiei, nord-estul Rusiei, Mongolia, şi nordul Chinei
aveau o climă umedă, apropiată de cea subtropicală.
Condiţii similare existau pe cea mai mare parte a Australiei şi în Noua
Zeelandă. Ceva mai joase era temperaturile în Antarctida.
După caracterul regimului de temperaturi în neojurasic se deosebesc brâiele:
ecuatorial, tropicale, subtropicale şi temperate. În brâul ecuatorial temperatura
medie anuală atingea 26 şi chiar 28ºC, iar în cel tropical – 21-24ºC. La nordul
brâului subtropical temperaturile medii anuale oscilau între 15º şi 20ºC, spre sud
urcând la 18º-20ºC.
Pe măsura înaintării spre regiunile polare temperaturile scădeau, dar, paralel
cu aceasta, creştea umiditatea şi clima devenea alternativ-umedă. O astfel de climă
aveau zonele nordice şi nord-estice ale Europei, cele de sud-est ale Mongoliei,
China de Est. În emisfera sudică tipul acesta de climă era specific pentru Africa de
Sud, Indonezia şi nordul Australiei.
În regiunile cu climă tropicală variabil-umedă au fost găsite cele mai multe
fosile de dinozauri, care se vede că populau landşafturile câmpiilor umede din
preajma mărilor, preferând o amplitudine mică a oscilaţiilor diurne şi anuale ale
temperaturilor.
Climă subtropicală aveau teritoriile Europei şi Asiei, temperaturile medii
fiind nu mai mari de 18ºC. Brâul temperat în emisfera de nord se localiza în nord-
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 103
estul Eurasiei şi la nordul Americii de Nord, temperaturile medii aici fiind nu mai
mari de 15ºC. În emisfera sudică acest brâu era prezent în sud-estul Australiei şi în
Noua Zeelandă.
3. Lumea organică
Lumea organică a jurasicului era tipic mezozoică. Flora, ca şi în perioada
precedentă, era formată din gimnosperme: conifere, cycadale, ginkgoale şi bennettitale.
Din conifere mai răspândite erau genurile Araucaria, Brachyphyllum şi Abietites, din
cycadale – Taeniopteris şi Pterophyllum, din ginkgoale – Ginkgoites şi Baiera, iar din
bennettitale – Williamsonia şi Wielandiella. În afară de gimnosperme mai fiinţau şi
unele forme de equisetale, ferige şi pteridospermide.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 104
Diferenţierea geografică a vegetaţiei a fost exprimată slab, totuşi la nord
erau mai răspândite coniferele, iar la sud – cycadalele.
Flora marină era, ca şi în perioada precedentă, reprezentată prin alge, însă se
redusese mult ponderea algelor calcaroase.
Fauna uscatului în jurasic era destul de variată. Ea se caracteriza prin
predominarea reptilelor gigantice, care au fost reprezentate prin forme târâtoare,
alergătoare, zburătoare etc.
Reptilele sauripelviene erau reprezentate prin două grupe: teropode şi
sauropode. Teropodele prezentau forme carnivore ce se mişcau pe membrele
posterioare, iar sauropodele – forme erbivore ce se deplasau cu ajutorul tuturor
membrelor. Din teropode o răspândire mai mare aveau genurile Ceratosaurus şi
Megalosaurus, iar din sauropode – Brontosaurus, Brachiosaurus şi Diplodocus.
Ultimele aveau dimensiuni enorme, corpul
greoi, picioarele masive, gâtul lung şi, după
părerea unor savanţi, duceau o viaţă
semiacvatică, hrănindu-se cu plante de apă.
Avipelvienii, ca şi sauripelvienii, aveau
atât forme care se mişcau pe membrele
posterioare (Iguanodon), cât şi forme ce se
mişcau pe toate membrele (Stegosaurus).
Din reptile zburătoare rolul principal
revenea genurilor Pterodactylus şi
Rhamphorhynchus, care erau de mărimea unui
Fig. 46. Archaeopteryx porumbel şi aveau aparatul zburător asemănător
cu al chiropterelor actuale.
Mamiferele jurasice au fost reprezentate prin forme primitive şi mici de
marsupiale.
Un eveniment important pentru jurasic a fost apariţia clasei păsărilor.
Aceste animale au fost reprezentate prin genurile Archaeornis şi Archaeopteryx
(fig. 46), resturile cărora au fost
găsite în cariera de piatră
litografică de la Solenhofen.
Ambele genuri sunt încă
primitive şi au multe trăsături
specifice reptilelor (coadă cu
schelet, ciocul cu dinţi, degete Fig. 47. Plesiozaur
pe aripi etc.).
Fauna marină era reprezentată atât prin vertebrate, cât şi prin nevertebrate.
Din vertebrate în mări trăiau ihtiozaurienii, plesiozaurienii (fig. 47), crocodilienii,
broaştele ţestoase, peştii ganoizi, peştii dipnoi şi selacienii.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 105
Fig. 48. Unele fosile de reper ale perioadei jurasice (de la Ia.M. Levites)
1 – Amaltheus margaritatus Montf., eojurasic; 2 a, b – Parkinsonia parkinsoni Sow.,
mezojurasic; 3 a, b – Cardioceras cordatum Sow., neojurasic; 4 – Perisphinctes nikitini
Mich., neojurasic; 5 – Belemnites panderianus Orb., neojurasic; 6 a, b – Aucella
mosquensis Buch., neojurasic
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 106
Nevertebratele erau prezentate, în primul rând, de moluştele cefalopode
amonoidee cu linia de sutură (lobară) amonitică (genurile Cadoceras, Amaltheus,
Parkinsonia, Perisphinctes, Phylloceras, Kosmoceras, Aspidoceras etc.). Resturile
petrificate ale acestor animale servesc ca forme de reper pentru diferite
subdiviziuni ale jurasicului. În această perioadă, destul de răspândiţi au fost şi
belemniţii (genurile Pachyteuthis şi Cylindroteuthis). (Vezi fig. 48).
Moluştele bivalve erau reprezentate printr-o mulţime de forme dintre care
mai însemnate sunt: Gryphaea, Aucella, Diceras, Chlamys etc.
Printre echinoderme foarte dezvoltată era clasa aricilor de mare, evoluţia
căreia, în această perioadă se caracterizează prin apariţia aricilor neregulaţi.
Brahiopodele se prezentau prin terebratulide (Terebratula) şi rinhonelide
(Rhynchonella).
Restul grupelor de animale, deşi au fost larg răspândite, au o importanţă
stratigrafică redusă.
2. Condiţiile climaterice
În decursul cretacicului condiţiile climaterice s-au schimbat de câteva ori. La
începutul perioadei continuă aridizarea climei, începută încă în jurasic. În apţian ea
devine mai umedă, iar în albian se produce o scurtă răcire.
În eocretacic brâul ecuatorial cu o umiditate înaltă şi uniformă şi
temperaturi medii anuale mai mari de 22-24ºC ocupa o parte însemnată a Braziliei,
Ecuadorul, regiunile nordice ale Peru, partea centrală a Africii, sudul Peninsulei
Arabe şi India. Mai spre nord şi spre sud de acest brâu se situau regiunile cu climă
aridă tropicală.
În emisfera nordică climă aridă tropicală aveau: Europa de Sud,
Transcaucazia, Nordul Asiei Centrale, Kazahstan, Jungaria (China de Nord-Vest),
Mongolia de Sud platoul Ordos şi Podişul Tibet. Existenţa în această zonă a multor
lacuri întinse şi de adâncime mică, precum şi a câmpiilor joase înmlăştinite de
lângă litoral, creau condiţii ideale pentru existenţa dinozaurilor.
În emisfera sudică condiţii tropicale aride existau în: sudul Braziliei,
Paraguay, Bolivia, Argentina, Chile, Somalia, Kenya, Tanzania, Zair şi Angola.
Brâul tropical umed de nord se întindea de la California până la Peninsula
Labrador. El ocupa, de asemenea, o parte însemnată a Europei, a Asiei Centrale şi
a Extremului Orient. Temperaturile medii anuale erau de 19-23ºC. Ceva mai rece a
fost la începutul hauterivianului şi la mijlocul albianului.
Brâul tropical umed de sud ocupa sudul continentului Americii de Sud şi al
Africii, precum şi nordul Australiei.
Condiţii subtropicale erau specifice nordului şi nord-vestului Europei de
Vest, celei mai mari părţi a platformei Est-Europene, Siberiei de Vest, Siberiei de
Est, Extremului Orient şi Japoniei. Temperaturile medii erau de 14-18ºC.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 112
Clima temperată era răspândită, preponderent, în emisfera nordică, ei
revenindu-i nord-vestul Americii de Nord şi nord-estul Eurasiei. În emisfera sudică
o astfel de climă a avut, probabil, Peninsula Antarctică.
Pe parcursul eocretacicului au existat trei zone paleobiogeografice: Boreală,
Mediteraneană şi Sudică, fiecare caracterizându-se prin anumite asociaţii de floră
şi faună.
În neocretacic au existat brâul ecuatorial şi câte două brâie tropicale,
subtropicale şi temperate (fig. 50).
3. Lumea organică
Lumea organică a cretacicului păstra încă, într-o mare măsură, caracterul
mezozoic, dar, totodată, apăruse şi elemente caracteristice cainozoicului.
Flora uscatului la începutul perioadei avea mult comun cu cea jurasică şi
era reprezentată prin conifere
(Abietites, Pinus, Araucaria,
Sequoia, Elatides), ginkgoale,
bennettitale, ferigi etc. Mai
târziu, în neocretacic, apar
plantele angiosperme, atât
monocotiledonate, cât şi
dicotiledonate. Dezvoltarea lor
decurge foarte rapid şi, spre
sfârşitul cretacicului, ele ocupă
deja locul dominant. Plantele
Fig. 51. Tyrannosaurus acestea erau reprezentate prin
multe forme înrudite cu cele
contemporane, cum ar fi: fagul, stejarul, salcia, mesteacănul, platanul, nucul,
magnolia etc. Paralel cu lărgirea rolului angiospermelor, se reduce rolul celorlalte
grupe. Spre sfârşitul perioadei flora capătă un caracter tipic cainozoic.
Flora acvatică în cretacic a fost reprezentată de diferite forme de alge.
Fauna uscatului, ca şi în
perioadele precedente, era
dominată de reptilele gigantice la
care se mai adăugau păsările şi
mamiferele primitive.
Reptilele gigantice erau
reprezentate prin dinozaurieni,
atât sauropelvieni, cât şi
avipelvieni. Din dinozaurii
Fig. 52. Triceratops
sauropelvieni mai răspândit era
tiranozaurul (Tyrannosaurus) –
un răpitor cu lungimea corpului de 10-12 m (fig. 51), iar dinozaurii avipelvieni –
prin Polacanthus, Diceratops, Triceratops etc. Ultimii erau nişte reptile erbivore
de mărimi considerabile, care dispuneau de organe de apărare foarte specifice. La
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 114
Polacanthus pe spinare creşteau ace gigantice, ca la aricii actuali, iar la Diceratops
şi Triceratops capul era înzestrat cu două sau trei coarne ascuţite, iar gâtul apărat
de o placă osoasă (fig. 52).
Reptilele zburătoare, sau pterozaurienii, erau reprezentate prin forme
gigantice ca Pteranodon (fig. 53), care avea anvergura aripilor de 8 metri lăţime,
Ornithostoma etc. Din alte grupe de reptile se mai întâlneau crocodilii maritimi,
broaşte ţestoase şi şopârlele. În cretacic au apărut şerpii.
Toate reptilele gigantice, la sfârşitul cretacicului, au dispărut în întregime.
Păsările cretacice ajunsese la o dezvoltare
relativ însemnată (genurile Ichtyoronis, adaptat la
înot şi Hesperonis), dar care mai aveau unele
trăsături ale reptilelor (ciocul era înzestrat cu dinţi).
Clasa mamiferelor din perioada acesta a fost
reprezentată atât prin marsupiale, cît şi prin primele
placentare (insectivore). Afară de vertebrate uscatul
era populat şi de nevertebrate, mai ales de insecte.
Dezvoltarea rapidă a ultimelor se poate explica prin
Fig. 53. Pteranodon
apariţia şi dezvoltarea plantelor angiosperme cu flori.
Lumea animală a mărilor era şi ea destul de
variată. Vertebratele erau reprezentate atât prin peşti ganoizi, selacieni, dipnoi şi
teleostei, cât şi prin reptile acvatice: mosasaurieni, ihtiozaurieni şi plesiozaurieni.
Din plesiozaurieni mai răspândit era Elasmosaurus, ce avea un gât lung, iar din
mosasaurieni – genurile Mosasaurus şi Tylosaurus, ce aveau aspectul unor şerpi
gigantici. Ihtiozaurienii erau în decadenţă. La sfârşitul perioadei aceste reptile au
dispărut complet.
Cea mai mare răspândire din nevertebrate o aveau cefalopodele amonoidee.
Este caracteristic aspectul exterior al acestor moluşte. De rând cu forme ce aveau
cochilie răsucită în spirală plană, existau şi forme cu cochilia rectiliniară,
semirăsucită, şi răsucită în spirală conică.
Resturile amonoideelor cretacice prezintă nişte forme de reper foarte bune
pentru divizarea stratigrafică a acestor depozite (genurile Hoplites, Simbirskites,
Schloenbachia, Pachydiscus, Baculites etc.). La sfârşitul perioadei amonoideele
dispar în întregime.
Un rol important în fauna mărilor cretacice revenea şi cefalopodelor cu
cochilia internă – belemniţilor, care în această perioadă se prezentau prin genurile
Hibolites, Parahibolites, Actinocamax, Belemnitella etc.
Din moluştele bivalve o răspândire largă aveau familiile Inoceramidae,
Ostreidae şi Rudistidae. În prima familie mai important era genul Inoceramus, în a
doua – Exogyra, Rastellum şi Gryphaeostrea, iar în a treia – Valletia, Caprotina şi
Hyppurites. (Vezi fig. 54).
Echinodermele erau reprezentate, mai ales, prin aricii de mare neregulaţi
cum ar fi genurile Micraster, Echinocorys, Holaster ş.a.
Foraminiferele erau cunoscute în perioada aceasta atât prin forme
microscopice, cât şi prin forme gigantice ca Orbitolina şi Orbitoides. Ultimele au o
mare importanţă stratigrafică.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 115
Fig. 54. Unele fosile de reper ale perioadei cretacice (de la Ia.M. Levites)
1 a, b – Simbirskites versicolor Trautsch., eocretacic; 2 a, b, c – Hoplites
dentatus Sow., eocretacic; 3 – Inoceramus lamarckii Park., neocretacic; 4 –
Inoceramus involutus Sow., neocretacic; 5 – Nautilus danicus Schloth.,
neocretacic; 6. – Belemnitella lanceolata Schloth., neocretacic; 7 – Gryphaea
vesicularis Lam., neocretacic; 8 – Exogyra conica Sow., neocretacic
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 116
2. Condiţiile climaterice
Clima paleogenului a fost caldă şi umedă aproape pe întreg Pământul. De
aceea pe durata celei mai mari părţi a perioadei au existat brâul ecuatorial, două
brâie tropicale şi două brâie subtropicale. În oligocen, când a avut loc răcirea
parţială a climei, la aceste brâie s-au mai adăugat două brâie temperate. La sfârşitul
oligocenului în Antarctida au apărut condiţiile de climă rece şi a început procesul
de formare a gheţarilor de calotă.
Temperatura aerului şi a apei în unele regiuni era destul de mare, cele medii
anuale ajungând la 24-26ºC. Asemenea temperaturi condiţionau procesele de
dezagregare şi formarea scoarţei de alteraţie lateritice. Astfel de scoarţe de alteraţie
s-au format pe scuturile Brazilian, Leono-Liberian (Africa), pe platformele Indiană
şi Australiană.
Brâul tropical al emisferei nordice cuprindea teritoriile contemporane ale
SUA, Mexicului, Europei de Vest, raioanele centrale şi de sud ale Europei de Est,
Kazahstanului, Africii de Nord, Orientului Apropiat şi Mijlociu, Chinei Centrale şi
de Sud etc. În unele regiuni ale brâului dat clima era umedă, pe când în altele –
uscată. Climă uscată tropicală avea sudul Siberiei de Vest, Kazahstanul de Sud,
sudul SUA, Mexicul, nordul Africii, Orientul Apropiat şi Mijlociu etc.
Brâul tropical din emisfera sudică se întindea în sudul Africii, o parte a
Americii de Sud şi raioanele centrale ale Australiei.
Climă subtropicală în emisfera nordică aveau: nordul SUA, sudul Canadei,
nordul platformei Est-Europene, Siberia de Vest, Mongolia, nordul Chinei,
Extremul Orient şi Japonia.
Aceeaşi climă, dar în emisfera sudică aveau: sudul lui Chile şi a Argentinei,
Australia de Sud şi Noua Zeelandă. Temperaturile medii anuale nu depăşeau 18ºC.
E tot posibil că climă temperată aveau partea cea mai nordică a continentului
Americii de Nord, nordul Siberiei de Est şi Kamceatka.
În eocen, când a avut loc o încălzire ce a cuprins toată planeta, suprafeţele
brâului ecuatorial şi a celor tropicale se lărgesc considerabil, în regiunile subpolare
plasându-se condiţiile de climă subtropicală. În această epocă, spre poli migrează
multe plante şi animale iubitoare de căldură şi umiditate.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 124
În oligocen clima începe a se răci (fig. 56). Apar tipurile de climă temperată
şi temperată rece, tipuri ce nu se mai întâlnise de la sfârşitul paleozoicului. În
regiunile acestea creşteau păduri de foioase cu frunza căzătoare. Temperaturile
medii ale lui ianuarie erau de 10ºC, iar a lunii celei mai calde – de 24ºC.
Spre sfârşitul oligocenului în pădurile din zona temperată au dispărut
speciile termofile, rolul principal revenind plantelor conifere şi celor cu frunza
mică.
3. Lumea organică
Deşi că avea unele asemănări cu cea actuală, lumea organică a paleogenului
se caracterizează prin multe particularităţi specifice.
În componenţa florii uscatului, ca şi în neocretacic, rolul dominant îl
ocupau angiospermele, la care au apărut multe genuri şi specii noi. O răspândire
largă aveau atât monocotiledonatele, cât şi dicotiledonatele. Din dicotiledonate
erau răspândite: stejarul, arţarul, plopul, fagul, nucul, mesteacănul, castanul,
ulmul, laurul, magnolia, salcia, platanul şi carpenul, iar din monocotiledonate –
bambusul, palmierii Phoenix (de curmal), Chamerops (pitic), Sabal etc.
Gimnospermele se prezentau mai ales prin conifere, cum ar fi: sequoia,
ginkgo, tisa, araucaria, pinul, tuia ş.a.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 125
După răspândirea în spaţiu
flora de atunci forma două regiuni
fitogeografice: tropicală şi boreală.
Cea tropicală cuprindea Europa de
Vest, Ucraina, Caucazul,
Kazahstanul, partea tropicală a
Asiei şi Mexicul. Aici creşteau:
laurul, araucaria, bambusul,
sequoia, tisa şi diferiţi palmieri.
Regiunea boreală ocupa partea de
nord a Asiei, nordul Americii de
Fig. 57. Indricotherium Nord, Groenlanda, Insulele
Svalbard şi nordul Uralului. Aici
predominau: stejarul, castanul, fagul, arţarul, mesteacănul, ulmul, tuia, sequoia şi,
uneori, molidul.
Flora marină în paleogen era reprezentată prin mai multe varietăţi de alge,
din care cea mai mare dezvoltare o aveau diatomeele.
Fauna uscatului se caracteriza prin predominarea mamiferelor, atât
aplacentare, cât şi placentare.
Aplacentarele erau reprezentate prin diferite specii de marsupiale ce aveau o
largă răspândire pe toate continentele.
Din placentare mai răspândite erau: carnivorele, imparicopitatele,
paricopitatele, proboscidele, rozătoarele şi primatele – toate apărute în paleocen-
eocen.
Carnivorele la începutul perioadei erau reprezentate prin creodonte – nişte
animale primitive, care aveau caninii şi molarii nediferenţiaţi, iar numărul
incisivilor redus. Mai târziu, în eocen, apar şi carnivorele propriu-zise.
Imparicopitatele se fac cunoscute prin primii strămoşi ai calului:
Hyracotherium şi Mesohippus. Hyracotheriumul era de mărimea unui câine şi avea
pe membrele anterioare 4 degete, iar pe cele
posterioare – 3. Mesohippusul avea pe toate
membrele numai câte 3 degete. Tot la
imparicopitate aparţin primii rinoceri gigantici
(Indricotherium) (fig. 57), primii tapiri şi
titanotheri, azi dispăruţi.
Proboscidele sunt reprezentate prin
genurile Moeritherium şi Palaeomastodon –
nişte forme primitive de mărimi mari ce încă Fig. 58. Palaeomastodon
nu aveau fildeşi (fig. 58).
Printre rozătoare şi primate sunt cunoscute un şir de forme primitive.
În paleogen fiecare continent se caracterizează prin elementele sale
faunistice. Astfel, în Africa erau mai răspândite proboscidele, carnivorele
creodonte şi primele maimuţe antropoide; în America de Nord – tapirii,
titanotherii şi strămoşii calului; în America de Sud – marsupialele şi primatele
primitive, iar în Australia – numai marsupialele. Asemenea repartizare a
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 126
mamiferelor pe suprafaţa planetei ne demonstrează că între continentele din acea
vreme nu existau încă legături stabile, care ar fi făcut posibilă migrarea largă a
animalelor.
Reptilele, atât de răspândite în trecut, au o importanţă redusă şi se prezentau
prin diferite specii de crocodili, şopârle, broaşte ţestoase şi şerpi.
Din amfibieni un interes mai deosebit îl prezintă salamandrele gigantice,
restul formelor aparţinând la diferite specii de ecaudate (anure). Păsările dominau
atmosfera şi prezentau toată diversitatea actuală.
Fauna mărilor era
reprezentată atât prin
vertebrate, cât şi prin
nevertebrate.
Locul principal din
vertebrate revine peştilor
osoşi şi selacieni. În afară
de ei, în paleogen au apărut
şi mamiferele acvatice
reprezentate prin balene şi
sirene.
Din nevertebrate cea
mai largă răspândire şi cea
mai mare importanţă
stratigrafică o aveau
foraminiferele gigantice
(genurile Nummulites,
Orbitolites şi Orbitoides).
Numuliţii au fost atât de
caracteristici pentru
paleogen, încât unii autori
Fig. 59. Unele fosile de reper ale perioadei neogene
(A. Orbigny, G. Macovei)
(de la Ia. M. Levites)
1 – Cardita volgensis Barb., paleocen; 2 – Turritella mai numesc această
kamyschinensis Netsch., paleocen; 3 – Nummulites distans perioadă şi numulitică.
Desh., eocen; 4 – Spondylus buchi Phill., oligocen O răspândire largă
aveau şi moluştele
gasteropode, reprezentate în perioada dată printr-un număr foarte mare de genuri,
dintre care mai des întâlnite erau: Turritella, Cerithium, Fusus, Pleurotoma,
Trohus, Natica ş.a.
Continuau să se dezvolte moluştele bivalve. În paleogen ele au fost
reprezentate prin genurile: Spondylus, Ostrea, Cardita, Chlamys, Cyprina,
Corbula, Pectunculus etc. (vezi fig. 59).
Din alte grupe de organisme în mările paleogene trăiau echinodermele,
briozoarele, brahiopodele ş,a.
Din cele expuse, s-ar putea afirma că lumea organică a paleogenului se
caracterizează prin:
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 127
1. Înflorirea angiospermelor, care sunt prezente prin multe genuri cunoscute
şi în vremea actuală.
2. Dezvoltarea rapidă a mamiferelor. Ele devin grupa dominantă de animale,
fiind prezente prin forme carnivore, erbivore, acvatice, zburătoare etc.
3. Răspândirea largă a foraminiferelor gigantice (numuliţilor şi orbitoidelor),
a moluştelor gasteropode şi a moluştelor bivalve.
A durat perioada 20,4 mil. ani, între 23 şi 2,6 mil. ani în urmă.
2. Condiţiile climaterice
La începutul perioadei clima era caldă şi umedă. Europa de Vest şi sudul
platformei Est-Europene se aflau în zona subtropicală, iar raioanele situate mai la
nord, până la Groenlanda – în cea temperată. Pe parcursul perioadei creşte
continentalitatea climei şi mai simţitoare devin contrastele sezoniere de temperaturi.
3. Lumea organică
Flora uscatului continuă să fie reprezentată preponderent prin angiosperme
dicotiledonate şi monocotiledonate. Din dicotiledonate mai răspândite erau: stejarul,
arţarul, plopul, fagul, nucul, prunul, viţa de vie, alunul, frasinul, chiparosul,
magnolia, platanul şi mesteacănul. Monocotiledonatele se prezentau prin diferite
forme de palmieri, bambus, stuf ş.a.
Gimnospermele, rolul cărora era mai mic, se fac cunoscute prin următoarele
genuri de conifere: brad, molid, sequoia, pin, ginkgo şi tisă.
Restul grupelor de plante avea un rol secundar. Trebuie de menţionat, că
începând din miocen, alături de arbori şi arbuşti apar şi ierburile.
O particularitate importantă a florei neogene este retragerea plantelor veşnic
verzi spre sud şi înlocuirea lor cu plante foioase şi conifere. Anume din această
cauză zonalitatea specifică paleogenului în neogen dispare, ea fiind înlocuită cu una
ce se aseamănă mult cu cea contemporană. Astfel, în raioanele de sud ale Europei în
pliocen se întindea zona pădurilor veşnic verzi, în Europa de Vest, Europa de Est şi
sudul Siberiei – zona pădurilor foioase şi amestecate, iar în Siberia de Nord – zona
pădurilor conifere. Zona tundrei nu exista. În China, Mongolia şi sud-vestul Siberiei
apar primele fâşii de stepă.
În decursul neogenului lumea animală
a suferit unele schimbări esenţiale. Răpitoarele
vechi creodonte au dispărut şi locul lor l-au
ocupat răpitoarele contemporane. Ele erau
reprezentate prin tigri cu dinţi sabieformi
(mahairozi), urşi, hiene, câini etc. S-a
schimbat şi componenţa sistematică a
paricopitatelor, din care, în perioada aceasta,
Fig. 64. Mastodon trăiau: hipopotami, cămile, girafe, cerbi,
antilope, mistreţi şi oi. La imparicopitate,
afară de tapiri şi rinoceri, apar hiparionii şi caii. O dezvoltare însemnată au căpătat
în neogen proboscidele, reprezentate prin genurile: Mastodon (fig. 64), Dinotherium
şi Elephas.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 136
Fig. 65. Unele fosile de reper ale perioadei neogene (de la Ia. M. Levites)
1 a, b – Venus konkensis Sokol., mezomiocen; 2 – Spirialis tarchanensis Kittl.,
mezomiocen; 3 – Mactra vitaliana Orb., neomiocen; 4 a, b – Tapes vitalianus Orb.,
neomiocen; 5 – Cardium fittoni Orb., neomiocen; 6 a, b – Congeria subnovorossica
Oss., neomiocen; 7 a, b – Limnocardium squamulosum Desh ., pliocen
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 137
La sfârşitul perioadei au apărut maimuţele antropoide. Clasele reptilelor şi a
amfibiilor îşi continuau evoluţia, însă ocupau un rol secundar, aflându-se în stare de
decadenţă.
În neogen fiecare continent se caracteriza prin dezvoltarea anumitor complexe
de faună. Astfel, în prima jumătate a miocenului, fauna Eurasiei şi a Africii era
formată preponderent din carnivore, proboscide şi maimuţe antropoide. Cămilele şi
caii lipseau aici aproape complet. În America de Nord predominau rinocerii şi caii
primitivi, însă nu se găseau deloc proboscide, cerbi şi maimuţe. Pentru America de
Sud era specifică prezenţa în abundenţă a rozătoarelor, a marsupialelor şi a
maimuţelor, iar pentru Australia – prezenţa numai a marsupialelor.
La sfârşitul miocenului şi începutul pliocenului, datorită apariţiei legăturii
temporare dintre Asia şi America de Nord, precum şi după unirea Americii de Nord
cu cea de Sud, fauna acestor continente devine relativ omogenă. Numai în Australia,
care a rămas izolată, continuă să se dezvolte numai complexul de marsupiale.
Fauna marină din neogen era reprezentată prin toate grupele de nevertebrate
din care cea mai mare răspândire şi cea mai mare importanţă stratigrafică o au
moluştele bivalve, gasteropodele, aricii de mare şi briozoarele. Cele mai importante
genuri ale moluştelor bivalve din acel timp sunt: Barbatia, Pecten, Cardium, Venus,
Mactra, Congeria, Paphia, Donax, Cyprina, Lucina, Solen şi Unio. Din gasteropode
mai răspândite erau: Cerithium, Trochus, Spiralis, Fusus, iar din aricii de mare –
Clypeaster, Scutella şi Amphiope (vezi fig. 65).
Astfel, spre sfârşitul neogenului, lumea organică a mărilor şi a continentelor
se asemăna foarte mult cu cea contemporană, cum se asemăna şi zonalitatea
zoogeografică.
Perioada cuaternară este ultima şi cea mai scurtă perioadă din istoria
geologică a Pământului. A început ea cu circa 2,6 mil. ani în urmă şi continuă până
în prezent.
Sistemul cuaternar a fost stabilit în anul 1829 de către geologul belgian
G. Desnoyers (se citeşte Denuaie). El este considerat şi autorul numirii de
„cuaternar”, necătând că ea a fost utilizată iniţial de geologii italieni. Însăşi
numirea de cuaternar înseamnă că acest sistem este următorul, adică al patrulea,
după terţiar. Amintim că până prin anii 60 ai secolului trecut sistemul paleogen şi
cel neogen erau considerate secţii ale sistemului terţiar. Pe la începutul anilor 20 ai
secolului XX savantul rus A. P. Pavlov a propus pentru acest sistem numirea de
„antropogen”, pentru a sublinia că în această perioadă a apărut omul. Numirea de
antropogen este destul de utilizată în literatura rusă. Totuşi ni se pare că folosirea
acestui termen nu este prea rezonabilă, deoarece ultimii 30-40 de ani cuvântul
„antropogen” este des utilizat în cazurile când se subliniază că anumite fenomene
sau obiecte au apărut datorită activităţii omului. Avem relief antropogen, acţiune
antropogenă, factori antropogeni etc.
Perioada cuaternară se deosebeşte de alte perioade printr-un şir de
particularităţi, şi anume:
1. Are o durată foarte scurtă – 2, 59 mil. ani.
2. În depozitele ei se găsesc rămăşiţe fosile ale omului, precum şi obiecte legate
de activitatea lui.
3. De nenumărate ori a avut loc schimbarea bruscă a climei, deci şi a condiţiilor
naturale. Etapele de răcire, când suprafeţe mari se acopereau de gheţari, succedau
cu cele de încălzire, când gheţarii dispăreau.
4. Rocile sedimentare ce aparţin acestei perioade sunt prezente, practic, peste
tot, atât pe suprafaţa uscatului, cât şi pe fundul mărilor şi a oceanelor, deoarece
încă n-au reuşit să fie spălate.
5. Rocile se caracterizează printr-o mare pestriţime a faciesurilor, prin
schimbarea rapidă în spaţiu a componenţei litologice şi printr-o grosime nu prea
mare a straturilor formate.
Pe parcursul secolului al XX-lea se considerau aparţinând la cuaternar doar
straturile de roci ce aveau un anumit caracter litologic şi faunistic, dar vârsta cărora
nu depăşea 0,78 mil. ani. Rocile mai vechi erau considerate de vârstă neogenă.
În 1985 la cuaternar a fost transferat etajul calabrian, ce aparţinea
neogenului. Astfel, hotarul de jos al cuaternarului a fost „coborât” la 1,8 mil. ani.
În 2009 acest hotar a fost mutat cu încă 800 mii ani mai jos, cuaternarului
fiindu-i transferat încă un etaj al neogenului – cel gelasian. În aşa mod, durata
perioadei a ajuns să fie egală cu 2,588 mil. ani.
Divizarea depozitelor cuaternarului se efectuează după două principii de
bază: paleoclimatic şi biostratigrafic. Cel climatic are la baza lui schimbarea
climei, mai bine zis, schimbarea epocilor glaciare cu epocile de încălzire
(interglaciare). Acest tip de divizare este mai vechi şi nu cere fundamentare
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 140
paleontologică a unităţilor stratigrafice stabilite. El se bazează pe consecutivitatea
alternării în secţiunile geologice a depozitelor de origine glaciară cu cele de origine
interglaciară. Principiul biostratigrafic a apărut mai târziu, când au fost bine
studiate complexele de mamifere fosile din diferite regiuni ale planetei şi se
bazează pe resturile de fosile care au o anumită răspândire stratigrafică.
O divizare unică a depunerilor cuaternarului nu exista. Toate schemele
elaborate mai detaliat au un caracter regional. Din această cauză, mai jos expunem
o schemă simplificată de divizare a cuaternarului Europei de Est, elaborată în baza
schemei din manualul lui V.E. Hain (1997).
Glaciaţiuni în Începutul
Complexe
Epoci Veacuri Munţii Europa Europa mil. ani în
faunistice
Alpi de Vest de Est urmă
Holocen 0,0117
Neoneo- Neopa- Würm Vistula Valdai
Neopleistocen
În acel timp nivelul oceanului a scăzut atât de mult, încât s-au descoperit
suprafeţe mari ale şelfului şi insulele Oceanului Arctic au aderat la continent.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 142
Teritoriile Mării Nordului, Mării Barents şi, parţial, Kara s-au transformat în uscat
şi au fost acoperite de gheaţă.
Marea Britanie s-a unit cu continentul. Între Eurasia şi America de Nord a
apărut uscatul Beringia pe unde animalele au putut să migreze de pe un continent
pe altul. S-a unit cu Asia insula Sahalin.
S-a mărit numărul şi suprafaţa insulelor în Marea Mediterană. S-a redus
simţitor suprafaţa Mării Negre, care datorită uscării strâmtorilor Bosfor şi
Dardanele, s-a transformat în lac, iar Marea Azov s-a uscat.
În Europa centrele de formare a gheţarilor era Peninsula Scandinavă şi
munţii Alpi. În Alpi au avut loc 5 glaciaţiuni: Donau, Günz, Mindel, Riss şi Würm.
Mai importante sunt ultimele patru. În Europa continentală au avut loc 4
glaciaţiuni, din care mai principale sunt ultimele trei, care în Europa de Est poartă
numirea de: Oka, Nipru şi Valdai. Numirea lor în Europa de Vest sună puţin mai
altfel (vezi tabelul), dar ele corespund întocmai celor est-europene.
Glaciaţiunea Oka a avut loc în eoneopleistocen. În vremea acestei
glaciaţiuni gheţarii au înaintat spre sud până în cursul superior al Elbei, poalele de
nord ale Carpaţilor şi cursul mediu al Râului Oka.
Glaciaţiunea Nipru a
avut loc în mezoneoplei-
stocen şi, după proporţiile
sale, a fost cea mai mare. De
data aceasta gheţarul înainta
spre sud cu două limbi, una
de-a lungul Niprului, iar alta
de-a lungul Donului. Pe
Nipru el a ajuns până la
Dnepropetrovsk, iar pe Don –
până la afluentul Medvediţa
(latitudinea de 49,5º). În
Europa de Vest acest gheţar a
acoperit în întregime insulele
Britanice şi a ajuns până ceva
mai la sud de teritoriile
contemporane ale Berlinului
şi ale Varşoviei. Etapă finală
Fig. 67. Întinderea celor mai mari glaciaţiuni în Europa
a glaciaţiunii Nipru este
(după S.A. Iakovlew de la Ia.M. Levites) glaciaţiunea Moscova, pe
care unii autori o consideră
drept glaciaţiune aparte.
Glaciaţiunea Valdai a avut loc în neoneopleistocen şi a fost cea mai
restrânsă, deşi temperaturile erau mai mici ca în timpul celor precedente. Ea a
ocupat estul Danemarcei, nordul Germaniei, Ţările Baltice, nordul Belarusiei şi
nordul Rusiei Europene, coborând spre sud până la linia Minsk-Vologda-nordul
Colinelor Timanului (vezi fig. 67).
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 143
În afară de glaciaţiuni de câmpie, glaciaţiuni locale au avut loc în munţii
Alpi, Carpaţi, Sudeţi şi Caucaz.
După fiecare epocă de înaintare a gheţarilor, numită epocă glaciară, urma o
epocă când ei se retrăgeau, numită epocă interglaciară. În timpul epocilor
interglaciare partea de nord a Europei era supusă transgresiunilor maritime,
deoarece după topirea gheţii nivelul apei în Oceanul Mondial creştea. Se estimează
că astfel de transgresiuni au fost minimum trei.
Glaciaţiunile au adus la formarea reliefului glaciar, în rezultatul lor
formându-se: circuri glaciare, văi de trog, spinări de berbec, depresiuni glaciare,
şiruri morenaice, osar-uri, drumlin-uri, kames-uri, câmpii de sandru, pradoline etc.
În regiunile situate mai la sud de hotarele răspândirii gheţarilor activitatea
lor s-a manifestat prin apariţia teraselor pleistocenice şi prin apariţia loessului, care
ocupă suprafeţe întinse în Ucraina, Ungaria şi Germania.
Concomitent cu glaciaţiunile, pe teritoriul Europei, în vremea cuaternarului
au avut loc procese vulcanice, exprimate, mai ales, în Islanda şi Masivul Central
Francez.
În Asia, de asemenea, au avut loc patru glaciaţiuni (Demiansk, Samarovo,
Taz, Zâreansk), însă suprafeţele ocupate de gheţari au fost mai mici. Aceasta se
explică nu prin faptul că acolo era mai cald, ci prin faptul că umiditatea aerului era
mai mică şi, respectiv, cădeau mai puţine precipitaţii. Gheţarii din Siberia de Vest
erau mai mici ca cei din Siberia de Est. Centrele de răspândire a lor erau Uralul de
Nord şi peninsula Taimâr. În timpul glaciaţiunii maximale, gheţarii s-au deplasat
spre sud până la latitudinea de 61º.
După retragerea fiecărei glaciaţiuni au avut loc transgresiuni maritime.
De rând cu gheţarii de calotă, o mare răspândire în Asia o aveau gheţarii
montani. Ei au existat în munţii: Altai, Saian, Transbaikaliei, Tian Shan, şi zona
Tibet-Himalaya.
Un loc aparte revine îngheţului subteran (îngheţului persistent), care avea o
răspândire foarte mare în regiunile plasate mai la sud de zona ocupată de gheaţă.
Îngheţ persistent a existat şi în nordul Europei, până în Marea Britanie, numai că în
Europa el, practic, a dispărut, pe când în Siberia ocupă suprafeţe enorme şi în
prezent.
Mişcările epirogenice de exondare, ce au avut loc în cuaternar pe teritoriul
Asiei, au cuprins toate sistemele muntoase hercinice şi mezozoice. În rezultat,
munţii Asiei Centrale, ai Siberiei de Est şi ai Extremului Orient au fost ridicaţi şi
au ajuns la înălţimile contemporane. În unele locuri au avut loc mişcări
diferenţiate, care au adus la dislocări disjunctive şi formarea grabenelor, cum ar fi
cel al lacului Baikal.
În America de Nord, în timpul glaciaţiunii maximale, mai bine de 60% din
teritoriu a fost acoperit de gheţari. Aici existau patru mari gheţari (Labradorian,
Groenlandez, Keewatinian şi Cordilier), care în timpul epocilor glaciare se
contopeau. Ca şi în Europa, aici au avut loc patru glaciaţiuni: Nebraska, Kansas,
Illinois şi Wisconsin, cea mai mare fiind glaciaţiunea Illinois, identică în timp cu
glaciaţiunea Nipru. Hotarul de sud al gheţarilor ajunge până în zona Marilor
Lacuri. Totuşi, nord-vestul continentului (Alaska) n-a fost acoperit de gheţari.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 144
Pe continentele sudice, afară de Antarctida, gheţari de calotă nu au existat.
Urme ale activităţii glaciare se întâlnesc doar în regiunile muntoase, unde s-au
dezvoltat gheţari montani. Este vorba de Munţii Atlas, Masivul Kenyei şi
Kilimanjaro din Africa, partea de sud a Munţilor Anzi din America de Sud, precum
şi Cordilierii Australieni şi munţii Noii Zeelande.
Un moment aparte în evoluţia scoarţei terestre din cuaternar prezintă
evoluţia mărilor Neagră, Caspică şi Baltică.
Marea Neagră în cuaternar a trecut prin patru etape de dezvoltare:
paleoeuxinic, karangat, neoeuxinic şi contemporan.
Bazinul Paleoeuxin, care a existat în eo- şi mezoneopleistocen nu avea
legătură cu oceanul, după configuraţie se asemăna cu cel contemporan, avea
salinitatea apei redusă şi era populat de faună de apă dulce şi salmastră.
Bazinul Karangat a existat aproape pe parcursul întregului neoneopleistocen
şi, după formarea Mării Egee şi apariţiei strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, avea
apele sărate. Fauna, respectiv, a fost tipică marină.
Bazinul Neoeuxin a existat la sfârşitul neoneopleistocenului. Datorită
ridicării parţiale a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele curentul de apă sărată din
Marea Mediterană a scăzut şi salinitatea apei s-a redus. La est el se uneşte cu
Marea Caspică. În apele adânci ale părţii centrale ale bazinului apare hidrogenul
sulfurat.
Bazinul contemporan începe în holocen. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele se
adâncesc din nou, curentul de apă sărată din Marea Mediterană se măreşte şi
salinitatea apei se ridică la cea actuală. Legătura cu Marea Caspică dispare şi
bazinul capătă configuraţia contemporană.
Evoluţia Marii Caspice a fost strâns legată de glaciaţiunile din Câmpia
Europei de Est, trecând în timpul cuaternarului prin trei etape de dezvoltare: baku,
hazară şi hvalână.
Bazinul Baku a existat la sfârşitul glaciaţiunii Oka şi în interglaciaţiunea
Oka-Nipru. S-a manifestat prin transgresiunea mării spre nord până la latitudinea
lacului Elton, spre vest – până la bazinul Paleoeuxin, iar spre est – până la bazinul
Sarakamâş, ce cuprindea actualul lac Marea Aral.
Bazinul Hazar a fiinţat de la sfârşitul interglaciaţiunii Oka-Nipru până în
prima jumătate a glaciaţiunii Nipru. Marea se extinde spre nord până la lacul
Baskunciak.
Bazinul Hvalân a durat de la sfârşitul glaciaţiunii Nipru până la sfârşitul
glaciaţiunii Valdai. El a fost cel mai mare din toată istoria Mării Caspice.
Transgresiunea marină s-a extins spre nord până la Podişul Obşcii Sârt, iar un braţ
a înaintat de-a lungul Volgăi până la cotitura cunoscută sub numele de Samarskaia
Luka.
Fiecare din bazinele enumerate îşi termina existenţa prin retragerea mării în
hotarele sale contemporane, uneori chiar şi mai mult.
După transgresiunea hvalână au mai avut loc încă câteva, dar foarte
neînsemnate, şi marea, treptat, capătă configuraţia contemporană.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 145
Fig. 68. Principalele etape de formare ale Mării Baltice. (De la E. Saulea, 1967)
2. Condiţiile climaterice
Condiţiile climaterice în cuaternar au fost, în genere, foarte variabile. În
pleistocen clima s-a răcit considerabil pe întreaga planetă şi zona rece s-a deplasat
cu mult spre sud. În afară de aceasta, a avut loc coborârea liniei nivale şi
răspândirea largă a gheţarilor atât continentali, cât şi maritimi.
Intervalele de climă rece alternau cu cele de climă caldă, când suprafaţa
ocupată de gheaţă se reducea simţitor.
Deşi răcirea globală ce s-a înregistrat în cuaternar a fost evidentă, totuşi 2/3
din suprafaţa Pământului, chiar şi în timpul glaciaţiunii maximale, era lipsită de
gheţari. Teritoriul enorm situat în brâiele contemporane: temperat, subtropical,
tropical şi ecuatorial era influenţat de schimbarea repetată a climei. Hotarele dintre
aceste brâie migrau când spre poli, când spre ecuator.
Pe parcursul cuaternarului, în funcţie de dezvoltarea învelişului glaciar, se
schimba şi umiditatea. În timpul glaciaţiunilor, odată cu plasarea hotarelor brâielor
climatice spre ecuator, în regiunile libere de gheţar se stabileau condiţii umede
pluviale. În interglaciaţiuni, când gheţarii se retrăgeau, zonalitatea climatică o
amintea pe cea contemporană.
În epoca holocenă clima se încălzeşte şi evoluează treptat spre cea actuală.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 147
3. Lumea organică
Fiind cea mai tânără perioadă, cuaternarul cuprinde şi epoca actuală. Din
această cauză flora şi fauna acestei perioade dispun de toate formele
contemporane, plus unele dispărute la sfârşitul pleistocenului. Durata scurtă a
cuaternarului n-a creat posibilitatea unor procese evolutive îndelungate, în vremea
cărora lumea organică să sufere schimbări radicale. De aceea, în cuaternar asupra
evoluţiei organismelor vii a influenţat nu atât durata de timp, cât schimbările bruşte
ale condiţiilor mediului extern.
În pleistocen au început să se diferenţieze toate zonele naturale care există şi
în prezent. Astfel, în apropierea gheţarilor se întindea zona tundrei cu diferiţi
muşchi, licheni, salcie polară, mesteacăn pitic etc., iar mai la sud – zona stepei
arctice cu graminee ierboase şi arbuşti. Mai la sud de stepe urma zona pădurilor
conifere, constituită preponderent din pin, brad şi molid la care se mai adăugau şi
specii de foioase cu frunza mică, cum ar fi mesteacănul şi arinul. În raioanele
sudice pădurile de conifere erau înlocuite prin păduri de foioase în componenţa
cărora intrau: stejarul, fagul, teiul, arţarul, frasinul ş.a.
Spre deosebire de floră, fauna
se caracteriza prin multe forme de
animale, care au dispărut şi care au
fost caracteristice pentru pleistocen şi
începutul holocenului. Din ele fac
parte: mamutul (Mammuthus
primigenius) (fig. 69), mastodontul
(Mastodon), rinocerul cu blană
(Rhinoceros tichorhinus) (fig. 70),
Fig. 69. Mammuthus primigenius calul hiparion (Hipparion), cerbul
gigantic (Cervus giganteus), tigrii cu
dinţii sabieformi (mahairodul – cunoscut în Europa şi smilodonul – specific pentru
America de Nord), ursul de peşteră (Ursus spelaeus), leul de peşteră şi alte
animale.
Ca şi lumea vegetală, lumea animală
forma diferite asociaţii. Astfel, în raioanele
sudice apare fauna formată din rinoceri,
hipopotami şi elefanţi. Mai la nord se
stabileşte fauna cu cerbi, zimbri, bouri, lupi,
urşi, bizoni etc., iar în raioanele învecinate Fig. 70. Rhinoceros tichorhinus
gheţarilor – fauna alcătuită din mamuţi,
rinoceri cu blană, reni, tauri, boi moscaţi (Ovibos moschatus), iepuri polari şi
vulpi polare.
În vremea înaintării sau a retragerii gheţarilor se mutau respectiv şi zonele
naturale. Astfel, în vremea înaintării gheţarului Nipru, teritoriul Moldovei, al
Ucrainei de Sud şi al Crimeei de Nord erau situate în zona tundrei. După retragerea
gheţarului se stabilesc zonele pădurilor şi a stepelor sudice.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 148
2. Caledonidele
Pe teritoriul Europei aceste structuri sunt plasate în partea ei de nord-vest şi
cuprind Munţii Scandinaviei, Munţii Scoţiei, Ţara Galilor şi nord-vestul Angliei,
precum şi jumătatea de nord a Mării Nordului.
Fundamentul acestei unităţi este format din roci eopaleozoice, cea mai mare
parte a lor fiind metamorfozate şi asociate cu migmatite bazice.
Cuvertura sedimentară este dezvoltată numai pe marginea sudică a structurii
şi este formată din două cicluri de sedimente: neopaleozoic-triasic şi jurasic-
paleogen, fiind completată cu morene cuaternare.
Relieful acestei structuri este muntos în zona de afloriment a fundamentului,
înălţimile atingând 2500 m în zona Munţilor Scandinaviei. În zona de cuvertură
relieful este colinar.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 154
3. Hercinidele
Această unitate structurală cuprinde partea centrală a Europei de Vest,
continuă cu o fâşie pe la marginea de sud a platformei Est-Europene până în
Kazahstan, continuând spre nord prin Munţii Ural.
Fundamentul e format din roci neopaleozoice, iar cuvertura – din roci
mezozoice şi cainozoice.
În zona situată mai la est de platforma precambriană fundamentul se află la
suprafaţă, formând Munţii Ural şi arhipelagul Novaia Zemlea. Spre est
fundamentul coboară sub cuvertura platformei Vest-Siberiene, iar spre sud – sub
cuvertura platformei Turanice.
În regiunile situate mai la vest şi mai la sud de platforma Est-Europeană
fundamentul hercinidelor apare fragmentar şi aflorează de sub cuvertura mezozoică
şi cainozoică sub formă de masive cum ar fi: Cornwel, Armorican, Central
Francez, Ardeno-Rhenan, Vosgi, Pădurea Neagră, Odenwald, Germaniei Centrale,
Boem, Lysa-Gora, Meseta Iberică, Corsica, Sardinia, Dobrogea de Nord.
La vest de Dobrogea fundamentul hercinic formează etajul inferior al
platformei Moesice, iar la est – a celei Scitice.
Cuvertura unităţii hercinice este formată din roci mezozoice şi cainozoice. În
Europa Centrală ea începe cu triasicul inferior, pe când în Ural – cu cel superior
sau jurasicul. În afară de aceasta, în Europa de Vest cuvertura este fragmentară, ea
fiind întâlnită doar în bazinele: Aquitan, Anglo-Parisian, Spaniei de Est, Germano-
Polonez, Franco-Suab. Aceste bazine apar în triasic, ating dezvoltarea maximă în
cretacic şi se colmatează în paleogen-neogen.
Pe platformele Moesică şi Scitică cuvertura este mai întreagă.
Din punct de vedere morfologic structurile cutate hercinice ale Europei se
prezintă prin munţi puternic erodaţi cu altitudini mijlocii (1 500 – 2 500 m), printre
ei mai bine pronunţaţi fiind Munţii Ural. Cât priveşte zonele de cuvertură ale
hercinidelor, apoi ele formează regiuni de câmpie şi podişuri joase.
3. Alpinidele
Această unitate formează partea sudică (meridională) a Europei. În
componenţa ei intră masive cutate dispuse aproape continuu, care formează un arc
sinuos alcătuit din munţii: Sierra Nevada (sudul Spaniei), Pirinei, Apenini, Alpi,
Dinarici, Pindului, Stara Planina (Balcanici), Rodopi, Carpaţi şi Caucaz.
În sistemul cutat alpin se disting zona eugeosinclinală dispusă la interior şi
cea miogeosinclinală expusă la exterior.
Zona eugeosinclinală formează Caucazul Mic, Munţii Dinarici, Munţii
Apuseni din sistemul Carpaţilor, partea internă a Alpilor, Alpii Ligurici. Este
formată din serii triasic-cretacice cu efuziuni bazice, slab metamorfozate.
Zona miogeosinclinală formează Caucazul Mare, Prebalcanii, Arcul
Carpatic Extern, partea externă a Alpilor, Sierra Nevada, Pirinei şi partea centrală a
Munţilor Apenini (zona Umbria). Munţii acestei zone sunt constituiţi din serii de
roci mezozoice şi paleogene, care în cretacic-paleogen au facies de fliş.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică
Fig. 72. Harta tectonică a lumii (După M.V. Muratov, de la Ia.M. Levites)
155
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 156
În zonele axiale ale masivelor cutate sunt prezente nuclee vechi, apărute în
paleozoic. Toate ele sunt situate în interiorul zonei eugeosinclinale şi dovedesc că
orogeneza alpină se suprapune peste o regiune consolidată anterior, adică în
vremea orogenezei hercinice.
Specific pentru unele regiuni ale alpinidelor este prezenţa urmelor unei
activităţi vulcanice destul de intensive. Acest lucru se referă la zonele interne ale
Carpaţilor şi ale Caucazului.
Evoluţia unităţilor structurale ale Europei arată că dezvoltarea acestui continent
a început prin consolidarea platformei Est-Europene. La acest nucleu s-au adăugat
succesiv caledonidele, hercinidele şi, în sfârşit, alpinidele. Unităţi kimmerice pe
teritoriul Europei, practic, lipsesc.
1. Platformele precambriene
Pe continentul Asiatic aceste structuri sunt reprezentate prin platformele
Siberiană, Indiană şi Arabică.
Platforma siberiană ocupă spaţiul dintre fluviile Enisei şi Lena, inclusiv
Munţii Stanovoi şi Iablonovâi din sudul bazinului hidrografic al fluviului Lena.
Fundamentul, în cea mai mare parte acoperit, este format din depozite cutate în
orogenezele din arhaic şi proterozoic (scuturile Aldan şi Anabar), iar la marginile
de vest, sud şi sud-vest (Podişul Baikal, Munţii Iablonovâi şi Stanovoi) – din
depozite cutate în timpul orogenezei baikaliene.
Cuvertura platformei începe prin rocile paleozoicului inferior de facies
marin bine dezvoltate. Cambrianul este format din argile, nisipuri, calcare şi
dolomite, ordovicianul – din calcare, marne şi dolomite, iar silurianul – din argile,
dolomite şi ghips. Paleozoicul superior este prezent prin depozitele tuturor
perioadelor. Rocile devoniene se prezintă atât prin faciesuri continentale lagunare
(gresiile roşii), cât şi marine (calcare şi dolomite). Rocile carbonifere şi permiene
sunt de origine continentală, la cele permiene aparţinând şi rocile vulcanice
prezente prin scurgeri de lavă sub formă de trappuri. Preponderent prin roci
vulcanice se prezintă şi triasicul. În genere, în afară de depozitele paleozoice, care
formează partea principală a cuverturii, pe marginile platformei se mai adaugă
depozite jurasice, cretacice, paleogene şi neogene, toate preponderent de facies
continental, uneori cu cărbuni.
Platforma Indiană are fundamentul alcătuit din roci cutate în timpul
orogenezelor din arhaic şi proterozoic, iar Platforma Arabă – din roci cutate în
timpul orogenezei baikaliene. Structurile baikaliene formează şi fundamentul
marginii de nord-vest a platformei Indiene.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 157
Cuvertura celor două platforme este alcătuită, de asemenea, diferit. Pe
platforma Indiană cuvertura este formată, în primul rând, din formaţiunea de
Gondwana, care are vârstă neocarbonifer-jurasică şi care este de origine glaciară şi
fluvio-lacustră. Pe marginea de nord-vest se mai adaugă pe o fâşie îngustă depozite
jurasice, cretacice şi paleogene de facies maritim epicontinental. Partea de vest este
acoperită de bazalturile Podişului Deccan, revărsate în timpul cretacicului şi
paleogenului. Cuvertura platformei Indiene dovedeşte că ea, în timpul
paleozoicului, făcea parte din continentul Gondwana.
Cuvertura platformei Arabe este subţire şi alcătuită din depozite cambriene,
siluriene, neojurasice, neocretacice şi eocene ce s-au format în mările
epicontinentale ce apăreau din când în când la periferia Gondwanei.
2. Caledonidele
Pe teritoriul Asiei structurile caledonice ocupă suprafeţe nu prea mari. Ele
sunt reprezentate prin regiunile cutate: Salairo-Saian, Altai, Şoria de Munte,
Alataul Kuzneţk, Ţara Colinară Kazahă, Nanşan, şi nordul Munţilor Tian Shan.
Nuclee de caledonide mai există în nordul Peninsulei Taimâr şi pe marginea
platformei Chineze de Sud. În structura geologică a acestor regiuni se cunosc
formaţiuni precambriene, cambriene şi ordoviciene, reprezentate prin marmore,
dolomite, şisturi silicioase, conglomerate, gresii, marne şi roci vulcanice.
3. Hercinidele
Structurile hercinice ocupă suprafeţe întinse la vest şi sud de platforma
Siberiană. Se disting două forme de hercinide: structuri cutate sub formă de
podişuri şi lanţuri muntoase şi platforme epihercinice.
Structurile cutate sub formă de podişuri şi lanţuri muntoase sunt situate între
zona cutărilor caledonice, de pe marginea platformei Siberiene (la nord) şi zona
cutărilor alpine (la sud). Acestea cuprind: Ţara Colinară Kazahă, Podişul Gobi,
munţii Tarbagatai, Alataul Mongol, Tian Shan, Nanshan, Hinganul Mare şi
Hinganul Mic.
Zona dată se împarte în două segmente: de vest şi de est. În segmentul de
vest cutele de vârstă hercinică se suprapun pe cele caledonice, pe când în
segmentul de est această suprapunere lipseşte, cutele fiind doar de vârstă hercinică.
Zona este afectată în întregime de dislocări puternice apărute în timpul
orogenezei mezozoice. În afară de aceasta, ele sunt străbătute de numeroase
intruziuni. Sunt cunoscute, de asemenea, şi efuziuni de lavă apărute în timpul
devonianului.
Platformele epihercinice corespund Câmpiei Siberiei de Vest şi Câmpiei
Turanului şi poartă, respectiv, aceleaşi numiri. Sunt legate una de alta prin culoarul
Turgai.
Platforma Vest-Siberiană are fundamentul format din depozite paleozoice de
geosinclinal, cutate şi străpunse de intruziuni. În componenţa cuverturii intră
depozite de facies marin sau continental de vârstă triasică, jurasică şi cretacică.
Rocile paleogene şi cele neogene sunt de facies continental. În unele locuri
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 158
grosimea cuverturii atinge circa 4000 metri. Spre marginea Uralului cuvertura este
dislocată.
Platforma Turanică, pe care se află Lacul Aral şi pustiurile Karakum şi
Kâzâlkum, are fundamentul afundat în partea centrală până la 6000 m. Cuvertura
cuprinde roci de vârstă mezotriasică şi eojurasică, care sunt puţin dislocate.
Deasupra lor sunt situate rocile de vârstă mezojurasică şi neogenă.
4. Mezozoidele
Structurile mezozoice sunt plasate în cea mai mare parte în regiunile nord
estice şi estice ale continentului şi mai puţin în cele de sud-est. În cadrul lor se
disting trei zone: Verhoiansk, Mongolă şi Indochinei.
Zona Verhoiansk ocupă extremitatea de nord-est a Asiei şi cuprinde Munţii
Verhoiansk, Munţii Cerski, Munţii Koriaci şi Munţii Ciukotsk. În componenţa ei
intră şi masivul Kolâma, care este o formaţiune veche, plasată în cursurile medii
ale râurilor Kolâma şi Indighirka şi care morfologic reprezintă o regiune de
câmpie. Acest masiv cuprinde serii precambriene puternic metamorfozate, precum
şi depozite paleozoice până la carbonifer. La ele se mai adaugă gresiile roşii şi
rocile vulcanice ale devonianului.
Munţii Verhoiansk, Cerski şi Kolâma, alcătuiţi din roci cutate mezozoice,
formează un arc ce înconjoară masivul Kolâma. La nivelul jurasicului în aceşti
munţi sunt intruziuni puternice de granituri. Între catena Verhoiansk şi platforma
Siberiană, în lungul fluviului Lena, sunt localizate formaţiuni de molasă de vârstă
neojurasică-eocretacică, care conţin depozite de cărbune. Aceste formaţiuni umplu
avanfosa cutărilor mezozoice.
Zona Mongolă reprezintă o fâşie îngustă spre interior, plasată aproximativ
de-a lungul fluviului Amur, între platforma Siberiană la nord şi structurile
hercinice la sud. Spre est această zonă se lărgeşte puternic, cuprinzând Munţii
Sihote Alin şi Munţii Jugdjur. În cadrul zonei apar depozite paleozoice cu
intruziuni granitice, cutate înainte de paleozoicul superior, care suportă serii
neopaleozoic-jurasice de facies marin sau limnic cu importante intercalări
vulcanice. În vremea cutării mezozoice şi aici apare o fosă, umplută cu depozite
cretacice şi paleogene.
În Indochina cutările mezozoice cuprind partea de nord şi de vest a peninsulei,
fiind situate de o parte între structurile alpine şi platforma Chineză de Sud, iar pe de
altă parte – între structurile alpine şi masivul precambrian Indochinez. Aceste structuri
continuă spre sud pe întreg întinsul Peninsulei Malacca.
Mişcări de cutare în zona dată au avut loc şi în paleozoic, dar consolidarea
definitivă are loc la sfârşitul triasicului.
5. Alpinidele.
Zona cutată alpină în Asia este formată din două brâie. Unul situat în partea
de sud a continentului, iar altul – în partea lui de est.
Brâul localizat în partea de sud a continentului, este mărginit dinspre nord
şi nord-est de zona hercinică şi cea mezozoică, iar dinspre sud – de platformele
Arabică şi Indiană.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 159
Convenţional, acest brâu se poate împărţi în trei segmente: occidental,
median şi oriental. Segmentul occidental se întinde din Asia Mică şi până în
Afganistan, cel median corespunde masivului himalaian, iar cel oriental – este
amplasat mai la est de Munţii Himalaya.
Segmentul occidental cuprinde munţii Asiei Mici (Pontici, Taurus), şirurile
Caucazul Mic, Elburs, Zagros, Kopet Dag şi Hindukush, precum şi podişurile
Anatoliei şi Iran. Podişurile Anatoliei şi Iran împart regiunea în două ramuri:
nordică şi sudică. În ramura de nord se găsesc nuclee caledonice şi hercinice,
parţial regenerate în mezozoic şi, mai ales, în cainozoic. În ramura de sud nuclee
vechi lipsesc, aici dominând cutările cainozoice.
Segmentul occidental a avut caracter eugeosinclinal atât în etapa paleozoică,
cât şi în cea alpină. În etapa paleozoică apar intruziuni acide şi bazice ce străbat
nucleele din ramura de nord. Masive intruzive legate de etapa alpină se găsesc în
Anatolia Centrală şi Orientală. Acest segment se caracterizează printr-un
vulcanism puternic ce a avut loc în paleogen şi neogen, mai ales în Caucazul Mic,
Erebus şi Anatolia. Lavele andezitice formează conuri vulcanice sau imense
curgeri de lavă şi tufuri. Ultimele sunt foarte specifice pentru Anatolia Centrală şi
Orientală.
Segmentul himalaian se caracterizează printr-o evoluţie îndelungată,
începând cu eopaleozoicul şi terminând cu sfârşitul mezozoicului, când are loc
prima cutare importantă. Aceste cutări intense continuă în paleogen şi se termină la
începutul miocenului, când se încheie etapa de geosinclinal. Între catena în ridicare
şi platforma Indiană se dezvoltă avanfosa, în care s-a acumulat o molasă de 5000 m
grosime, formată preponderent din depozite lacustre şi fluviale.
Brâul de est sau pacific, este plasat în partea de est a Asiei şi se întinde de
la Munţii Koreaci prin Kamceatka şi Insulele Kurile spre Sahalin şi Insulele
Japoneze şi mai departe spre Arhipelagul Filipinelor, Kalimantan, Sulawesi şi
Insulele Sonde. Fundamentul acestui brâu, preponderent insular, este alcătuit din
formaţiuni metamorfice precambriene sau paleozoice. Mişcările de cutare mai
intense încep în paleogen şi, mai ales, în neogen. Procesele orogenice continuă şi
în prezent, dovadă fiind activitatea seismică şi vulcanică foarte intensă din această
regiune.
În încheiere am putea menţiona că Eurasia în întregime reprezintă un
mozaic de blocuri vechi, consolidate în precambrian, care, prin intermediul
structurilor cutate, apărute datorită orogenezelor baikaliană, caledonică, hercinică,
kimmerică şi alpină, au fost unite într-un unic şi gigantic masiv continental, care
este în prezent cel mai mare de pe planeta noastră.
a. Etapa eopaleozoică
Etapa dată cuprinde perioadele cambriană, ordoviciană şi siluriană. Din
punct de vedere tectonic etapa dată se caracterizează prin dezvoltarea orogenezei
caledonice. În rezultatul acestei orogeneze au apărut un şir de regiuni muntoase
care s-au alipit la platformele precambriene, formând în emisfera nordică două
continente mari: Laurussia şi Angarida.
Procesele de cutare ale orogenezei caledonice au fost însoţite de o puternică
activitate magmatică. În prima jumătate a etapei (cambrian şi ordovician), când
aveau loc numai mişcări plicative, pe teritoriul actual al Appalachilor de Nord,
Saianilor şi Ţării Colinare Kazahe a avut loc un vulcanism intensiv. În silurian
ridicarea regiunilor cutate era însoţită de o activitate intruzivă bine pronunţată. În
rezultat, regiunile cutate caledonice au fost străbătute şi consolidate de intruziuni.
Mişcările orogenice din geosinclinale au fost însoţite de mişcări epirogenice
manifestate pe platformele precambriene ale emisferei nordice. În ordovician,
datorită transgresiunilor însemnate, suprafaţa uscatului din această emisferă se
redusese simţitor, relieful se peneplenizase şi clima pe teritorii întinse era caldă şi
umedă. În a doua jumătate a silurianului, exondările regiunilor cutate caledonice au
adus la diferenţierea condiţiilor climaterice. În unele locuri clima devine
continentală, uscată şi rece, iar în altele – umedă şi caldă.
Acumularea depozitelor sedimentare în eopaleozoic, de asemenea, depindea
de mersul proceselor tectonice şi de mediul fizico-geografic.
În cambrian, când se mai păstra relieful proterozoic ridicat şi dezmembrat, s-au
format roci detritice microgranulare de tipul gresiilor, nisipurilor, argilelor şi, parţial,
conglomeratelor. Mai târziu, în ordovician, datorită transgresiunilor mari şi
peneplenizării uscatului, s-au acumulat preponderent materiale detritice fine şi
sedimente carbonatice (argile, şisturi argiloase, calcare organogene etc.).
Dezmembrarea reliefului în silurian din nou aduce la acumularea materialelor detritice
grosiere.
Asupra sedimentării au influenţat şi procesele magmatice. Astfel, în
perioada cambriană şi ordoviciană s-au acumulat multe depozite vulcanice (tufuri,
tufobrecii, tufogresii etc.). În silurian aceste formaţiuni se întâlnesc mai rar.
Un factor important ce influenţa mersul sedimentării era clima. În cambrian
şi ordovician, când clima era mai uniformă şi mai umedă, acumularea depozitelor
halogene nu era răspândită. În silurian, când clima era mai diferenţiată, în unele
locuri fiind aridă, acumularea depozitelor halogene a căpătat o răspândire mai
mare.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 163
Lumea organică în timpul etapei eopaleozoice se caracterizează printr-o
organizare primitivă a formelor de viaţă şi era concentrată, îndeosebi, în mări şi
oceane. Popularea uscatului abia începuse.
Lumea vegetală se prezenta prin cianobionte, alge verzi şi alge calcaroase,
muşchi, licheni, precum şi prin plante propteridofite. Propteridofitele au fost
primele plante superioare care au început să pătrundă pe uscat. Spre sfârşitul
silurianului ele ocupau deja suprafeţe extinse în zonele umede de litoral ale
continentelor din acea vreme.
Lumea animală a eopaleozoicului se caracterizează prin predominarea
grupelor de nevertebrate primitive, în prezent dispărute. Pentru prima jumătate a
acestei etape au fost caracteristice arheociatele, graptoliţii, trilobiţii şi brahiopodele
nearticulate. În a doua jumătate a eopaleozoicului majoritatea acestor organisme au
dispărut, cedând locul celenteratelor, brahiopodelor articulate, moluştelor
cefalopode nautiloidee cu cochilia rectiliniară, racoscorpionilor etc.
Din vertebratele acvatice o largă răspândire aveau peştii placodermi.
Spre sfârşitul etapei au apărut primele animale de uscat – scorpionii şi
miriapodele.
b. Etapa neopaleozoică
Această etapă cuprinde perioadele devoniană, carboniferă şi permiană.
Evoluţia tectonică a Pământului în neopaleozoic se caracterizează prin dezvoltarea
mişcărilor plicative ale orogenezei hercinice ce au început la sfârşitul devonianului
şi s-au terminat la sfârşitul permianului. În urma acestei orogeneze, s-au format
sistemele cutate hercinice ale Uralului, Appalachilor, Tian Shanilor, Cordilierilor
Australieni, teritoriile Europei de Vest şi Siberiei de Vest.
În emisfera nordică, datorită orogenezei hercinice, la sfârşitul carboniferului,
are loc contopirea continentelor Laurussia, Angarida şi Kazahstania cu partea de
vest a Gondwanei şi formarea supercontinentului Pangaea. În componenţa acestui
supercontinent intrau toate platformele precambriene (cu excepţia celor Chineze),
şi structurile caledonice, care erau legate între ele de structurile cutate hercinice.
Mişcările de scufundare şi de cutare, ce au avut loc în primele faze ale
orogenezei hercinice, au fost însoţite de procese efuzive ce s-au manifestat pe
teritoriul Europei de Vest (Munţii Rinului), Kazahstanului, Munţilor Appalachi etc.
Spre sfârşitul orogenezei, în permian, se intensifică activitatea magmatică intruzivă
în regiunile hercinice proaspăt cutate.
Mişcările epirogenice din etapa neopaleozoică se aseamănă mult cu cele din
etapa precedentă. În prima jumătate a neopaleozoicului (devonian-carbonifer), au
avut loc scufundări generale epirogenice, iar în a doua jumătate – exondări.
Evoluţia climei din neopaleozoic se caracterizează prin:
- dominarea climei aride la începutul etapei, când platformele şi
caledonidele erau ridicate deasupra nivelului mării;
- dominarea climei umede la mijlocul etapei, când relieful era peneplenizat
şi au avut o largă răspândire transgresiunile maritime;
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 164
- aridizarea generală şi diferenţierea zonelor climatice la sfârşitul etapei,
când s-au ridicat toate platformele precambriene, caledonidele şi
hercinidele.
Spre deosebire de etapa precedentă, în neopaleozoic se acumulau,
preponderent, depozite continentale.
Influenţa climei asupra sedimentării este foarte pronunţată. În devonian şi,
parţial, în permian, când suprafeţe întinse ale continentelor erau dominate de climă
aridă, s-au creat condiţii favorabile pentru formarea gresiilor de culoare roşie şi a
rocilor lagunare (ghipsul, sarea gemă, sarea de potasiu, dolomitul). Clima rece de
la sudul Gondwanei a contribuit la formarea depozitelor glaciare.
Dacă în etapa precedentă lumea organică a influenţat asupra proceselor de
acumulare numai a rocilor marine, apoi de data aceasta ea participă activ şi la
formarea celor continentale (straturile de cărbune).
Lumea organică din neopaleozoic se caracterizează prin apariţia multor
forme noi, cu un nivel de organizare mai complicat. Ea era răspândită nu numai în
mediul acvatic, ci şi în cel continental.
Regnul vegetal îşi continuă evoluţia sa prin dispariţia propteridofitelor,
înflorirea şi dispariţia majorităţii lycopsidelor, înflorirea sistematică a ferigilor
arborescente, apariţia şi dezvoltarea rapidă a gimnospermelor. Spre sfârşitul etapei
gimnospermele înlocuiesc aproape în întregime toate grupele de plante sporofite.
Evoluţia lumii animale din neopaleozoic se caracterizează prin înflorirea
primelor vertebrate continentale – amfibiilor gigantice (stegocefalilor) şi prin
apariţia, la sfârşitul etapei, a reptilelor gigantice. Ultimele devin dominante în
etapa următoare.
Se dezvoltă şi capătă o răspândire largă tabulatele, brahiopodele articulate,
foraminiferele gigantice, amoniţii cu linia de sutură goniatitică, insectele gigantice etc.
c. Etapa mezozoică
Etapa dată cuprinde perioadele triasică, jurasică şi cretacică.
Din punct de vedere tectonic ea se caracterizează prin manifestarea
orogenezei kimmerice sau mezozoice, în rezultatul căreia s-au format sistemele
cutate ale munţilor Cordilieri (afară de lanţul Coastelor), Verhoiansk, Cerski,
Koriaci şi Ciukotsk, Sihote Alin, Jugdjur etc.
Mişcările epirogenice la începutul acestei etape (în triasic) se caracterizau
prin ridicarea generală a tuturor platformelor precambriene, caledonidelor şi
hercinidelor, ce a adus la stabilirea unui regim geocratic pe planetă, aceasta fiind
cea mai mare epocă geocratică din istoria geologică a Pământului.
La mijlocul etapei au loc scufundări mari epirogenice şi în cretacic are loc
cea mai mare transgresiune din istoria geologică a Terrei.
Are loc destrămarea Pangaeei în două continente mari: Laurasia şi
Gondwana. Începe formarea oceanelor Atlantic şi Indian. Spre sfârşitul etapei
începe destrămarea atât a Laurasiei, cât şi a Gondwanei.
Activitatea magmatică a fost răspândită în regiunile supuse mişcărilor
orogenice, unde la început au avut loc procese vulcanice, iar apoi – procese
intruzive.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 165
În afară de regiunile orogenice, magmatismul efuziv s-a manifestat şi pe
platforme, mai ales, pe cea Siberiană, Indiană şi Africană. În rezultat, apar
trappurile Podişului Siberiei Centrale şi cele ale Podişului Deccan.
La începutul acestei etape clima a fost aridă, ceea ce se explică prin situaţia
geocratică a Pământului. Mai târziu, în jurasic, datorită peneplenizării reliefului şi
transgresiunilor marine, clima devine mult mai umedă şi mai uniformă. Cam
aceleaşi condiţii climatice sunt caracteristice şi pentru eocretacic. La sfârşitul
cretacicului, când au loc procese de exondare, clima se înăspreşte.
Procesul de sedimentare din mezozoic a fost condiţionat de relieful şi
configuraţia uscatului, de climă, de vulcanism şi de lumea organică.
În triasic, când pe Pământ se stabilise o stare geocratică, avea loc
acumularea, mai ales, a depozitelor detritice terigene – gresiilor, nisipurilor,
conglomeratelor.
În epocile thalassocratice din jurasic şi cretacic acumularea depozitelor
continentale s-a redus, mărindu-se formarea rocilor marine microgranulare –
argilelor, calcarelor, marnelor, cretei etc.
Procesele vulcanice au influenţat mult asupra acumulării depozitelor în
regiunile supuse cutării, cât şi asupra acumulării depozitelor de pe platformele
Siberiană, Indiană şi Africană. În rezultatul acestor procese, s-au format straturi
groase de tufuri, bazalturi, lave, tufobrecii etc.
Lumea organică în decursul etapei mezozoice a suferit unele schimbări
esenţiale.
În triasic şi jurasic regnul vegetal al planetei a fost reprezentat,
preponderent, prin plante gimnosperme, rolul dominant al cărora în neocretacic a
fost înlocuit de plantele angiosperme.
Evoluţia vertebratelor din mezozoic s-a marcat prin dispariţia amfibiilor
gigantice şi prin răspândirea foarte largă a reptilelor gigantice. Ultimele, începând
din triasic, devin dominante şi dispar brusc, în întregime, la sfârşitul cretacicului.
În mezozoic apar două clase noi de vertebrate – păsările şi mamiferele, însă
ponderea lor în lumea animală din acele timpuri era redusă.
Nevertebratele se caracterizează prin răspândirea largă şi evoluţia rapidă a
moluştelor cefalopode (amoniţilor şi belemniţilor), care, în perioadele acestea, au
devenit dominante. Creşte importanţa moluştelor bivalve, care au dat un şir de
forme de reper pentru perioadele mezozoicului.
Din alte animale maritime un rol însemnat au avut foraminiferele,
hexacoralii, echinodermele ş.a.
d. Etapa cainozoică
Cuprinde perioadele paleogenă, neogenă şi cuaternară. Viaţa tectonică a
Pământului s-a manifestat prin dezvoltarea mişcărilor de cutare ale orogenezei
alpine, datorită căreia s-a format şirul muntos Alpino-Himalayan, Munţii Anzi,
lanţul de Coastă a Munţilor Cordilieri, regiunea cutată Koreac-Kamceatka etc.
Paralel, a avut loc reîntinerirea munţilor vechi caledonici, hercinici şi kimmerici.
Apar grabenele africane şi riftul Mării Roşii. Astfel, mişcările orogenice alpine au
adus la formarea reliefului contemporan.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 166
Mişcările tectonice orizontale au contribuit la lărgirea Oceanului Atlantic şi
a celui Indian, precum şi la închiderea Oceanului Cainotethys. Are loc alipirea
blocului Indiei şi Indochinei la continentul Eurasiatic, precum şi unirea Americii
de Nord cu cea de Sud.
Mişcările epirogenice s-au manifestat mai slab. Ultimele transgresiuni au
avut loc în paleogen, când transgresiuni mai însemnate au avut loc în Europa, Asia
şi Africa. Începerea mai activă a mişcărilor orogenice alpine au contribuit la
regresiunea mărilor epicontinentale.
Procesele magmatice efuzive erau răspândite în regiunile cutate mai vechi
care au fost supuse mişcărilor disjunctive (Munţii Cordilieri, munţii din nord-estul
Asiei etc.). Intruziunile magmatice s-au localizat în munţii tineri: Alpi, Carpaţi,
Caucaz, Himalaya etc.
Evoluţia condiţiilor climaterice din cainozoic se caracterizează prin tendinţa
de răcire generală. În perioada paleogenă clima a fost caldă, umedă şi slab
diferenţiată. În neogen ea devine mai aspră, s-au evidenţiat zonele climaterice
contemporane, iar în antropogen s-au stabilit condiţiile actuale.
Mersul formării depozitelor în cainozoic depinde de activitatea tectonică şi
de mediul fizico-geografic al Pământului. În paleogen, când procesele alpine
numai începeau şi predominau mişcările de scufundare, în mările continentale şi
bazinele geosinclinale se acumulau sedimente carbonatice organogene şi terigene
microgranulare. În neogen, când suprafaţa mărilor s-a micşorat brusc, caracterul
procesului de sedimentaţie a căpătat un aspect nou – depozitele marine din punct
de vedere facial au devenit foarte variate şi s-a mărit ponderea depozitelor terigene
marine şi continentale. În cuaternar s-au acumulat, în special, depozite continentale
glaciare, aluviale, deluviale şi eoliene.
Dezvoltarea lumii organice în decursul etapei cainozoice se caracterizează
prin evoluţia rapidă a florei şi a faunei, care la, sfârşitul pleistocenului, a căpătat
aspectul lor contemporan.
În componenţa regnului vegetal, locul dominant revine plantelor
angiosperme. Gimnospermele şi celelalte grupe de plante ocupă un loc secundar.
Regnul animal se caracterizează prin evoluţia rapidă a mamiferelor, care se
dezvoltau în locul reptilelor gigantice, dispărute la sfârşitul cretacicului. Într-o
perioadă de timp relativ scurtă mamiferele au ocupat un loc dominant,
răspândindu-se în mediul terestru, acvatic şi, parţial, aerian. Aerul a fost ocupat de
păsări, care, în această etapă, au evoluat, de asemenea, destul de rapid. În unele
cazuri, ele s-au adaptat şi la mediul terestru, dar aici nu au putut face concurenţă
mamiferelor. Restul grupelor de vertebrate în cainozoic se află în stare de
decadenţă. Spre sfârşitul etapei apare genul Homo, care a evoluat foarte rapid şi în
cadrul căruia, la începutul cuaternarului, apare specia Homo sapiens care într-o
perioadă foarte, scurtă a devenit cea mai răspândită specie de pe planetă.
Lumea nevertebratelor se caracterizează prin evoluţia rapidă a unor grupe de
foraminifere, a moluştelor bivalve şi a moluştelor gasteropode. Ultimele au devenit
forme de reper atât din punct de vedere geologic, cât şi din punct de vedere
biologic. Evoluţia acestor grupe de nevertebrate continuă şi în prezent.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 167
Analiza etapelor dezvoltării istorice a Pământului ne arată că aspectul
contemporan al scoarţei terestre şi al lumii organice prezintă, nu altceva decât,
rezultatul tuturor proceselor geologice şi biologice, ce s-au manifestat în trecutul
geologic. Analiza arată, de asemenea, că dezvoltarea geologică a Pământului
prezintă un şir de procese foarte complicate şi îndelungate. Aceste procese se
dezvoltau conform legilor dialectice şi se aflau în legătură reciprocă. Cu fiecare
etapă nouă, ele se repetau, însă repetarea avea un caracter mai complicat şi se afla
la o treaptă de dezvoltare mai avansată decât cea precedentă.
Din acest punct de vedere, structura relativ simplă a scoarţei terestre, ce se
formase către începutul paleozoicului, prezenta un rezultat al evoluţiei foarte
îndelungate a ei pe parcursul arhaicului şi proterozoicului.
Orogenezele caledonică, hercinică kimmerică şi alpină ce au urmat au adus
la apariţia unităţilor structurale noi ce aderau la cele vechi. Pe lângă platformele
precambriene, apar şi platforme noi, care aveau aceeaşi structură ca şi cele vechi,
dar fundamentul lor era format din roci mai tinere şi de altă structură. Adică fiecare
ciclu orogenic aducea la complicarea structurii scoarţei terestre.
Un proces dialectic complicat reprezintă şi evoluţia mediului fizico-
geografic. Configuraţia, suprafaţa, relieful şi clima continentelor era determinată
de mersul proceselor tectonice. Rolul principal aparţinea proceselor de cutare, în
urma cărora creştea suprafaţa regiunilor stabilizate ale continentelor. În epocile
preorogenice, când transgresiunile ajungeau la maximum, relieful se penepleniza,
suprafaţa uscatului se reducea, clima devenea umedă, blândă, slab diferenţiată. În
timpul epocilor orogenice şi postorogenice suprafaţa uscatului se mărea, relieful
devenea mai accidentat, iar clima – mai aridă şi cu o zonalitate mai bine exprimată.
Acelaşi lucru putem spune şi despre procesele de sedimentare. În epocile
preorogenice avea loc acumularea preponderentă a depozitelor marine carbonatice
şi terigene microgranulare, iar în cele orogenice – depozitelor terigene
macrogranulare. În epocile postorogenice, ce se caracterizau prin regresiuni
marine, se acumulau, mai ales, depozite lagunare şi continentale pestriţe, formate
în condiţiile unei clime aride.
Procesul acumulării sedimentelor în decursul trecutului geologic nu se repetă
de la o etapă la alta, dar prezintă un proces evolutiv. Fiecare epocă orogenică
provoacă exondarea masivelor noi ale scoarţei terestre, care devenind obiecte de
denudaţie, reprezentă izvoare de material terigen şi de săruri, ce se transportă şi se
acumulează în bazinele marine. În afară de aceasta, rocile sedimentare, formate în
epocile precedente, fiind ridicate şi supuse alteraţiei, iarăşi iau parte la formarea
depozitelor noi. De aceea fiecare epocă se caracterizează prin acumularea anumitor
tipuri de roci sedimentare şi prin anumite asocieri mineralogice. Evoluţia proceselor
de formare a rocilor la fiecare etapă nouă se caracterizează pin forme mai complicate
ale procesului de sedimentare, evoluând de la simplu la complicat.
Aceleaşi trăsături ale procesului evolutiv au loc şi în lumea organică. În
perioada cambriană ea avea proprietăţi arhaice, primitive, fiind concentrată în
bazine acvatice şi lângă ţărmurile lor. Doar transformările mari, suferite de Pământ
în urma orogenezei caledonice, au influenţat radical şi asupra lumii organice – au
apărut vegetaţia continentală şi vertebratele continentale. Acest proces a fost legat
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 168
de necesitatea de a se adapta la condiţiile noi de viaţă legate de creşterea
suprafeţelor ocupate de uscat (epocă geocratică).
Schimbări şi mai mari au avut loc după orogeneza hercinică, care a adus la
apariţia reptilelor gigantice, a mamiferelor şi a păsărilor ce populau uscatul, iar în
mări – a amoniţilor, a hexacoralilor etc.
După orogeneza kimmerică lumea organică a suferit, de asemenea,
schimbări esenţiale – locul reptilelor gigantice l-au ocupat mamiferele şi păsările,
iar plantele angiosperme, devenind dominante, au îngustat mult arealul de
răspândire a plantelor gimnosperme.
Din cele expuse, se observă că schimbările radicale în componenţa lumii
organice aveau loc la hotarul dintre epocile postorogenice şi preorogenice, adică în
vremea schimbărilor radicale ale scoarţei terestre şi ale mediului fizico-geografic.
Procesul evoluţiei lumii organice a fost mult mai complicat decât se pare la
prima vedere. Formele noi de viaţă apăreau în sânul sistemelor biologice vechi şi
se dezvoltau foarte încet, fiind înconjurate de concurenţi puternici şi bine
specializaţi. În vremea schimbărilor bruşte ale mediului de viaţă, formele
specializate nu erau în stare să se acomodeze rapid la condiţiile apărute şi aici, pe
arena vieţii, ieşeau formele noi, care nu erau specializate şi care se acomodau mai
uşor la modificările mediului.
Astfel, reptilele au apărut în carbonifer, neavând atunci nici o importanţă
biologică. Mai târziu, când în permian are loc aridizarea climei, grupa aceasta de
animale, viaţa cărora nu depindea de prezenţa bazinelor acvatice, a ajuns la
înflorire. În schimb, amfibienii gigantici, care dominau în carbonifer şi care nu
puteau să se deplaseze departe de apă, au fost sortite dispariţiei. Aceeaşi soartă au
avut şi reptilele gigantice la hotarul dintre cretacic şi paleogen, când au cedat locul
mamiferelor – animalelor care, atât din punct de vedere al plasticităţii lor
ecologice, cât şi din punct de vedere al structurii organelor vitale, reprezentau nişte
forme mult mai superioare.
Cu alte cuvinte, evoluţia lumii organice reprezintă un proces complicat
dialectic. În sânul sistemelor vechi biologice apar forme noi, care, cu timpul, le
înlocuiesc pe cele vechi. Acesta este un exemplu clasic a legilor dialecticii naturii –
negarea negării, înlocuirea formelor primitive prin cele superioare, evoluţia de la
simplu la compus.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
SAULEA, Emilia. Geologie istorică. Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1967.
International chronostratigraphic chart. International Commission on
Stratigraphy. V 2013/01. www.stratigraphy.org
СОБЕЦКИЙ, В.А., ПЛАМАДЯЛА, Г.С. Жеоложие историкэ.
Тираспол: Eдитура Университэций де Стат дин Кишинэу, 1967.
ГАВРИЛОВ, В.П. Путешествия в прошлое Земли. Москва: Изд-во
Недра, 1987.
ГУМЕРОВА, Н.В. Историческая геология. Томск: Изд-во Томcкого
политехнического университета, 2011.
ДРУЩИЦ, В.В., ОБРУЧЕВА, О.П. Палеонтология. Москва: Изд-во
МГУ, 1962.
КОВАЛЁВ, С.Г. Основы исторической геологи. Уфа: Изд-во
Башкирского ГПУ, 2010.
ЛЕВИТЕС, Я.М. Историческая геология с основами палеонтологии и
геологии СССР. Москва: Изд-во Недра, 1965.
ЛЕОНОВ, Г.П. Историческая геология. Москва: Изд-во МГУ, 1956.
МИХАЙЛОВА, И. А., БОНДАРЕНКО, О.Б. Палеонтология. Москва:
Изд-во МГУ, 2006.
НЕМКОВ, Г.И. и др. Историческая геология. Москва: Изд-во
Московского гeологоразведочного института, 1986.
ФЁДОРОВ, П.В. История земной коры. Атлас иллюстраций к курсу
исторической геологи. С.- Петербург: Изд-во СПбГУ, 2006.
СТРАХОВ, Н.М. Основы исторической геологии. Часть I и II. Москва-
Ленинград: Изд-во Госгеолиздат, 1948.
ХАИН, В.Е., КОРОНОВСКИЙ, Н.В., ЯСМАНОВ, Н.А. Историческая
геология. Москва: Изд-во МГУ, 1997.
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 170
CUPRINS
INTRODUCERE 3
OBIECTUL, SARCINILE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE GEOLOGIEI ISTORICE 5
TEORIA FACIESURILOR 11
MIŞCĂRILE TECTONICE ALE SCOARŢEI TERESTRE 17
NOŢIUNI DESPRE ELEMENTELE STRUCTURALE ALE SCOARŢEI TERESTRE 23
EVOLUŢIA SCOARŢEI TERESTRE, A LUMII ORGANICE ŞI CONDIŢIILOR FIZICO- 31
GEOGRAFICE ÎN PRECAMBRIAN
ERA PALEOZOICĂ ŞI GRUPUL PALEOZOIC 42
Perioada cambriană şi sistemul cambrian 42
Perioada ordoviciană şi sistemul ordovician 49
Perioada siluriană şi sistemul silurian 56
Perioada devoniană şi sistemul devonian 63
Perioada carboniferă şi sistemul carbonifer 71
Perioada permiană şi sistemul permian 80
ERA MEZOZOICĂ ŞI GRUPUL MEZOZOIC 89
Perioada triasică şi sistemul triasic 90
Perioada jurasică şi sistemul jurasic 98
Perioada cretacică şi sistemul cretacic 108
ERA CAINOZOICĂ ŞI GRUPUL CAINOZOIC 119
Perioada paleogenă şi sistemul paleogen 119
Perioada neogenă şi sistemul neogen 128
Perioada cuaternară şi sistemul cuaternar 139
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA STRUCTURII GEOLOGICE A CONTINENTELOR 152
CONTEMPORANE
PRINCIPALELE ETAPE DE DEZVOLTARE A PĂMÂNTULUI ÎN FANEROZOIC 162
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 169
Bun de tipar 2. 07. 2015. Garnitura Times New Roman. Comanda nr. 232. Tiraj 100.
Tipografia Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Mun. Bălţi, str. Puşkin, 38
Gh. Plămădeală. Suport de curs la Geologia istorică 171
ISBN 978-9975-50-146-0