COMPORTAMENTUL NEGATIV AL ELEVILOR

Factori esenţiali de prevenire

„Cunoaşterea nu trebuie să-i neliniştească
pe părinţi şi educatori, ci să le permită
să depăşească teama inerentă fiecărei
situaţii şi să găsească astfel intuitiv
o atitudine convenabilă pentru
fiecare împrejurare”
(R. Diatkine)

„Orice educaţie trebuie să fie autoeducaţie. Adultul, educatorul trebuie

să sprijine acest proces de desavârşire a copilului prin libera manifestare a sa”.
Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă a educaţiei care contribuie prin
mijioace specifice la formarea tineretului. Familia este prima scoala a
copilului . Ea este cea care raspunde de satisfacerea trebuintelor elementare
ale copilului şi de protectia acestuia , exercitand o influenta atat de adanca,
incat urmele ei raman , uneori , intiparite pentru toata viata in profilul moral -
spiritual ai acestuia. Pe masura ce copilul se dezvolta cresc şi trebuintele şi
dorintele lui.
Rolul primordial in actiunea comuna a celor doi factori il are şcoala ,
care se conduce dupa principii şi metode ştiintifice in formarea şi dezvoltarea
copilului. Investit cu aceasta nobila şi plina de raspundere sarcina , invatatorul
trebuie sa cunoasca specificul fiecarui stadiu de dezvoltare a copilului ,
disponibilitatile intelectuale, precum şi particularitatile temperamentale şi
caracteriale. Invatatorul se preocupa de socializarea şcolarului prin integrarea
lui in mediul şcolar, dar ii ofera prilejul sa cunoasca şi mediul inconjurator,
organizand vizite sau excursii. In acest timp observa cum se comporta copiii
nu numai in şcoala , ci şi in afara şcolii . Este necesar insa, ca familia sa
sprijine in permanenta activitatea educativa a şcolii.
Parintii trebuie sa cunoasca tot mai bine atmosfera muncii şcolare şi sa
incerce a o prelungi in familie. Deseori , insa , motivata de prograrnul de lucru
incarcat, de dificultati financiare sau disconfort moral in relatiile casnice ,
atmosfera familiala este deteriorata şi convulsionata , incat dialogul parinti -
copii , devine stanjenitor şi agresant. Tot atat de adevarat este ca la aceasta
concura şi lipsa rabdarii, determinata de necunoaşterea varstelor şi
particularitatilor lor. Iata, deci, apare din nou nevoia de a dispune de
cunogtinte ştiinţifice de pedagogie şi psihologie pentru a putea prelungi in
familie climatui şcolar . Copilul este puternic influentat de familie şi de
educatia şcolara subordonandu-se cerintelor acestora. El sirnte nevoia sa fie
ocrotit , iubit parinteşte şi ajutat. La varsta copilariei, nimic nu-i desparte pe
copii de parinti şi pe elevi de invatator. Micile neantelegeri survenite intre
copii şi adulti sunt rezolvate fie pe baza exigentei şi autoritatii adultului , fie
pe baza respectului şi dragostei pe care copilul i-o poarta . Fiecare copil in
sine constituie o problema pentru toti factorii educationali. Unii dintre ei, insa,
reprezinta cazuri dificile prin atitudinea , comportamentui şi faptele lor ieşite
din cadrele generale acceptate, scrise şi nescrise.
Aceasta stare de anormalitate poarta numele de disocialitate (termen
introdus de psihologul american Aichnom in 1943). Un capitol al disocialitatii
il constituie delicventa infantila, care deschide un camp larg de cercetare
ştiintifica şi de actiune educativa sistematica. Cercetarile demonstreaza ca la
nivelul delicventei minorilor, majoritatea nu sunt nevrozati, nici psihopati, ci
sunt "sociopati" care au un "eu" normal şi puternic , dar necunoscut şi
neînteles . Fapt pentru care se dezvolta defectuos.
Delicventa apare la 8-10 ani (uneori şi mai devreme ) Si se dezvolta in
clasele gimnaziale şi liceale, adica nu este blocata la timp şi in mod optim.
Este mai uşor sa previi indepartarea sociala a copilului , decat sa-l indrepti si
sa-l vindeci. Aceasta impune ca atentia pentru prevenirea delicventei sa fie
indreptata cu mai multa staruinta şi in mod profesional inca de la nivelurile
mai de jos ale pregatirii şcolare.
Printre cauzele care determina conduita defectuoasa ce duce la
delicventa şi conformeaza elevii problema, se inscriu:
- instabilitatea, impulsivitatea caracteriala;
- sentimentele de inferioritate ¤i frustrare;
- traumatismele fizice şi psihice;
- nedreptatile suferite;
- familiile dezorganizate , incomplete sau refacute , care nu ofera cadrul
şi atmosfera educagena necesara;
- alcoolismul parintilor sau al altor membri din familie;
- absenta unei ferme ierarhii a valorilor in casa;
- liberalism educativ , lipsa normelor şi a supravegherii;
- organizarea defectuoasa sau lipsa completa de organizare a timpului
liber;
- exemple negative in jur;
- carente in activitatea Scolii.
Ca mica şi specifica comunitate ce a dat viata copilului, familia nu are
dreptul sa neglijeze cea mai pretioasa creatie a sa din punct de vedere al
integrarii sale în societate. Ca institutie publica specializata, abilitata cu
pregatire şi virtuti educative, şcoala are nevoie sa neglijeze sau sa refuze
exercitarea unui act competent, profesional pentru a infrana procesul de
devianta ce conduce la formarea unor oarneni inadaptati. Mai intai trebuie sa
fim de acord ca nu orice comportament care nu convine celor din jur poate fi
taxat ca delicventa. Spre exemplu, purtarea unor elevi , care provine din
temperamentul impulsiv sau care ne contrazic, nu poate fi asociata drept
anormala. Tratarea diferentiata , pedanta, sistematica şi cu tact a unor astfel de
cazuri ne ajuta in rezolvarea spre bine. Intoleranta , superficialitatea , lipsa de
afectivitate nu nurnai ca nu rezolva, dar pot fi contraeficiente.
Manifestarile de disocialitate ar putea fi sistematizate astfel :
a) raspunsul obraznic ce tinde spre poluarea dialogului (duce la certuri şi
jigniri);
b) fuga de la ore asociata cu chiulul şi minciuna , la inceput fapte marunte ,
pot deveni obişnuinte ;
c) distrugerea cu satisfactie a diferitelor bunuri publice ;
d) fuga de acasa , cu toate efectele sale pentru cei in cauza, pentru parinti şi
pentru societate;
e) fumatul , consurnul de alcool şi droguri, vagabondajul, care conduc la acte
ale deviantei;
Pornind de la faptul ca varsta şcolara concorda cu perioada cea mai
efervescenta de formare a copilului , caut sa-i antrenez pe parinti in activitatea
educativa. Din aceasta colaborare are de caştigat in prirnul rand copilul , apoi
familia şi, implicit, societatea.
In urma raspunsurilor primite din partea parintilor pe o serie de
chestionare şi pe care le-am considerat semnificative in supravegherea
copiilor, am constatat urmatoarele:
a) din 25 parinti, 15 nu au timp sa-şi supravegheze permanent copiii, aceştia
se joaca spontan cu copiii vecinilor , cu copiii din cartier şi, uneori, sunt
supravegheati de bunici;
b) 7 copii sunt permanent supravegheati de parinti care-şi asigura prin rotatie
timpul liber pentru educarea copiilor , interesandu-se de evolutia copiilor la
gcoala, cerandu-rni sfaturi;
c) 3 copii sunt lasati la voia intamplarii, fapt ce se resirnte in comportamentui
aberant al copiilor, in dificultatile de integrare in colectiv.
In discutiile cu parintii pe tema educarii copilului, a formari lui am
recomandat parintilor sa foloseasca strategiile ştiintifice practicate de mine.
Dintre acestea mentionez:
1) Strategia democratica a educarii copilului care presupune :
a) orice comportament al copilului sa fie orientat spre un scop bine motivat;
b) comportamentul sa fie inteles şi apreciat in contextul sau social;
c) comportamentele negative sa fie explicate şi raportate la actiunile efectuate
şi traite anterior de aceştia ;
d) apartenenta la gruparile sociale este o trebuinta majora a individului.
2) Strategia umanista vizeaza imbunatatirea comunicarii dintre parinti şi copii,
care trebuie sa fie :
a) comunicari bazate pe respect şi indemn spre actiuni pozitive;
b) lauda şi intarirea pozitiva , dar fara exagerari din partea parintilor;
c) in abordarea conflictelor , supararea parintilor sa nu fie violenta , sa nu
determine din partea copiilor manifestarile de autoaparare bazate pe minciuna;
d) comunicarea devine eficienta , daca se renunta la atitudinea de superioritate
strivitoare a parintilor;
e) copiii pot invata de la parinti sa preia responsabilitatea comportamentului
lor şi, pe masura ce cresc, inteleg cerintele motivate şi se maturizeaza;
f) disciplina şi responsabilitatile ce le pretindem copiilor sa se petreaca intre
anumite limite rationale, incat sa nu depăşeasca posibilitatile copilului ;
g) pedeapsa fizica este neeficienta şi daunatoare pentru copil , comunicarea
verbala şi motivarea necesitatii indeplinirii dorintei fiind strategia eficienta.
In calitate de invatator al clasei am sfatuit parintii sa actioneze cu calm
şi prudenta la oricare din problemele copilului, deoarece parintele trebuie sa
indeplineasca rolul de terapeut atunci cand este cazul.
Daca apar conflicte , parintii sunt cei care trebuie sa depuna eforturi
pentru a stapani situatia şi sa o directioneze spre o rezolvare cu calm , cerand
sa fie respectati dar , in acelaşi timp, acordand copilului respectul pe care şi el
il solicita şi la care are tot dreptul.
"Nu trebuie decat sa starneşti dorinta şi afectiunea , altfel nu creezi
decat nişte asini incarcati cu carti " (Montaigne).