Relaţia părinţi-copii în procesul de formare şi dezvoltare al

personalităţii umane
Dezvoltarea personalitatii copilului are loc in prezenta si sub influenta a trei mari grupe
de factori determinanti , care se afla intr-o relatie de interdependenta si care, in proportii diferite,
pun in valoare anumite aspecte ale personalitatii.
Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul si educatia. In actul de educare a
copilului, familia a fost si este considerata ca factor prioritar si primordial deoarece in ordinea
fireasca a lucrurilor, educatia incepe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme ca
"in familia si pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume-omul de
caracter".In familie, copilul isi face pregatirea pentru viata. Contributia familiei este cu atat mai
mare cu cat copilul este mai mic si scade pe masura ce etapele de crestere inainteaza pe treptele
superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea trebuintelor copilului inca din
primii ani de viata, oferindu-i modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la
socializarea copilului, la dezvoltarea constiintei si a conduitelor morale. Relatiile copilului cu
familia sunt de durata, consistente,fundamentate pe legaturi afective care au la baza caldura
caminului si intelegerea.
Familiile dezorganizate au o influenta haotica, fluctuanta. Familia are datoria de a facilita
socializarea copilului si adaptarea acestuia la conditiile impuse de societate, fiind prima
colectivitate umana caracteristica omului si absolut necesara devenirii umane.
Ca mediu social ,familia reprezinta locul in care copilul este ingrijit, educat,educatia in
familie precedand-o pe cea institutionala. Copilul, in primii ani de viata este dependent de
parinti, iar acestia nu trebuie sa fie preocupati doar de latura fizica a ingrijirii lui,ci sa aiba in
vedere educatia psiho-sociala, coreland posibilitatile fizice cu cele psihice. Educatia in familie
pune bazele dezvoltarii psihice a copilului, iar educatia sa la nivel psihic trebuie sa urmareasca
pas cu pas evolutia fizica,urmarindu-se concomitent educatia intelectuala, morala in scopul
formarii caracterului. Cel mai important rol in evolutia psihica a copilului il au exemplele
pozitive din familie, deoarece la aceasta varsta,rolul exemplului este foarte important;
De familie depinde dirijarea judicioasa a maturizarii psihice a copilului. Primele
impresii despre lume si viata, despre fenomene din natura si societate, copilul le primeste din
familie. Astfel, prin comunicarea continua cu membrii familiei, el isi insuseste limbajul, care cu
timpul devine un puternic instrument al dezvoltarii sale psihice. Parintii vor fi atenti la felul cum
pronunta copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le vor imbogati vocabularul, ii vor invata sa se
exprime corect si coerent. Insusirea vorbirii de catre copiii cu cei din jur. Parintii trebuie sa
acorde o mare atentie intrebarilor copiilor,semn sigur al dezvoltarii lor intelectuale, al
manifestarii active a setei de cunoastere,al curiozitatii lor cu privire la originea lucrurilor din jur.
In familie copiii isi insusesc primele cunostinte,isi formeaza primele reprezentari si dobandesc
experiente morale. Parintii ii invata de timpuriu pe copii sa inteleaga ce este "bine"si ce
este"rau", ce este "permis"si ce este "interzis".Pentru unele fapte si actiuni, copiii sunt incurajati
si laudati, iar pentru altele sunt dojeniti de catre parinti.
Procesul educarii morale a copilului este de lunga durata, desi incepe inca din familie.
Deprinderile de comportare civilizata, atitudinile copilului fata de altii exprima de fapt atmosfera
morala in care el a fost crescut in familie,sfaturile si indemnurile pe care le-a primit de la parinti,
exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile si faptele lorde conduita. Unii parinti nu
inteleg ca adesea copilul este incorect nu pentru ca ar vrea sa se abata de la reguli, ci pentru ca nu
stie cum trebuie sa se comporte, nu dispune de experienta morala necesara, nu cunoaste cerintele
fata de comportarea lui.

In educarea copiilor, un rol foarte mare il are stabilirea unor relatii juste intre membrii
familiei. Ceea ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre parinti si copii este stima reciproca
dintre membrii familiei,dragostea parinteasca rationala fata de copii,consecventa si unitatea
cerintelor pe care le formuleaza parintii si ceilalti membri ai familiei fata de copii,exemplul
personal pe care il dau cei mari prin atitudinile si faptele lor, incat devin pentru copii un
exemplu de urmat. Desigur,parintii isi iubesc copii, le poarta de grija,muncesc pentru ei si
participa la toate bucuriile si supararile lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie sa fie oarba. Parintii
care se manifesta astfel fata de copiii lor, ii scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu
se bucura de nici un fel de respect si autoritate in fata acestora.
Experienta educatiei in familie arata ca acolo unde copii sunt scutiti de orice fel
de griji si eforturi, ei devin egoisti, nu-si iubesc cu adevarat parintii, se instraineaza de ei si nu le
dau o mana de ajutor atunci cand se intampla sa treaca prin unele incercari. O problema aparte a
educatiei in familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare ca parintii concentreaza toata grija
si dragostea asupra singurului lor copil. Dar aceasta daruire afectiva pe deplin explicabila trebuie
totusi supusa unui control rational. Parintii sunt datori sa-i gaseasca copilului tovarasi de aceeasi
varsta cu el. Ei nu trebuie sa-l "acopere", sa-l sileasca sa-si petreaca timpul numai in preajma lor.
A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alti copii, inseamna a-l lipsi de bucuriile vietii.
Nici un copil nu poate sa creasca sanatos , sub aspectul intelectual si moral, daca nu se dezvolta
in colectiv si prin colectivul de copii.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tînăr, adult) familia este mediul natural cel mai
favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
protecţie, atît fizică cît şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre
viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui
om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste,
respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă
de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu
îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte
iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei,
împreună cu părinţii va determina priorităţile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în
măsura posibilităţilor sale, acesta va şti să-şi gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile
afaceri.
Retrospectiva în istoria familiei denotă un raport de intercondiţionare între calitatea
relaţiilor familiale şi gradul de organizare şi funcţionare a societăţii . Familia este considerată nu
drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii - "celula ei de bază". De la începuturi şi
pînă în prezent familia rămîne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii
dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind,
în esenţă, temelia acesteia.
Fiecare dintre noi ajunge să fie membru al unei familii prin naştere, adopţie etc. în funcţie
de circumstanţe familia noastră poate fi una permanentă sau temporară, mare sau mai mică,
întrunind o singură sau mai multe generaţii, cu un singur sau cu ambii părinţi, locuind împreună
sau separat, cu sau fără bunici etc. Fiecare familie moşteneşte o zestre materială şi spirituală pe
care o păstrează, o consolidează şi o transmite generaţiilor descendente. Virtuţile şi viciile
membrilor unei familii creează imaginea acesteia. Familiile cu tot ce le caracterizează formează
comunitatea, îi oferă un colorit specific. Bunăstarea familiilor formează bunăstarea societăţii.

Deci, comunitatea unor familii sănătoase ne poate salva de sărăcie şi injustiţie, asigurînd
perpetuarea civilizaţiei umane.
Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă
pricepere, mult tact şi efort, implicînd respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta
atingerea unui rezultat pozitiv:1. Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini • apropierea
sufletească• încrederea • înţelegerea 2. Răbdarea 3. Încurajarea 4. Exemplul.
Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece
folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi
conduc la efecte contrar aşteptărilor, sînt următoarele:
1. Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea
ce, în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului).
2. Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi
afectiv).
3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi
manifestarea corectă a liberei voinţe).
Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o
încurajeze, să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral.
Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui,
indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un
bun părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură,
hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi
tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea
potenţialului înnăscut (încurajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilită-
ţilor de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă
etc.
Un părinte bun reuşeşte să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive
acestuia încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de la cea
mai fragedă vîrstă. Se constată un raport stabil între stilul parental şi comportamentele sociale ale
copilului. Astfel, stilul permisiv (control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine)
determină comportamente imprecise, agresive şi neascultare; cel autoritar (control puternic,
susţinere slabă în activitatea copilului, impunîndu-i-se acestuia reguli şi norme foarte
rigide) - supunere, pasivitate, dependenţă, lipsă de iniţiativă şi respect de sine; cel autorizat
(îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental, explicînd copului motivele pentru care e
necesar să respecte anumite reguli, situaţiile în care acestea se aplică) - autonomie în gîndire şi
acţiune, curaj, raţiune, responsabilitate.
Indiferent de stilul educativ, părintele proiectează pentru copilul său anumite aspiraţii şi
dorinţe pe care n-a reuşit personal să le realizeze în viaţă. Pentru fiecare părinte copilul constituie
un nou viitor. Fără a ţine cont de posibilităţile copilului, deseori părinţii îl consideră drept o şansă
oferită de destin pentru a nu repeta propriile greşeli.
In concluzie ,familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasa a tuturor
capacitatilor fizice,mintale si afective ale copilului, trebuie sa canalizeze interesul si inclinatiile
si sa-l ajute sa-si formeze incetul cu incetul adevarata lui personalitate.