Neomodernismul

Poeții neomoderni au debutat în jurul anului 1960 și au intenționat să redea poeziei

atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare. Acest demers a fost posibil în
contextul dezghețării ideologice de la începutul aniilor '60, când autoritățile manifestă o oarecare
toleranță în privința formelor de expresie fără a abandona însă ideea abordării unor teme
corespunzătoare ideologiei comuniste.
Poeți neomoderniști
Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, deși numai în anumite
aspecte ale operei sale poetice. Eugen Simion îl numea pe Labiș buzduganul unei generații.
Adevărații neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion
Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînnodat legătura cu tradiția lirică interbelică. Aceștia
încearcă revenirea la metafore subtile și la imagini insolite, bazate pe un limbaj ambiguu.
Teme cultivate
Temele cultivate în operele neomoderniste sunt: condiția omului, forța logos-ului, moartea,
iubirea, nostalgia după optimismul tinereții, reflecția filosofică. Poeții neomoderniști adoptă o
atitudine ludică, ironică sau chiar parodică. Neomoderniștilor li se adaugă poeții generației mai
vechi, cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Bota, Șt.Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu)
și unii poeți ce renunță la realismul socialist și se întorc la adevărata poezie (Maria Banuș, Eugen
Jebeleanu, Dan Deșliu).

Trăsături ale liricii neomoderniste:

- întoarcerea la izvoarele modernităţii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
- revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
- libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd;
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflecţia filosofică, subtilitatea metaforei,
insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit etc.

1
 Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

Volumul O viziune a sentimentelor (1964) îl consacră pe Nichita Stănescu drept un poet

solar, al purităţii adolescentine. Predominante în acest volum sunt versurile de iubire, acea
permanentă „întâmplare a fiinţei mele”, cum spune poetul. Nichita Stănescu face din starea
erotică o stare lirică complexă. Esenţiale sunt în O viziune a sentimentelor sugestia de plutire,
sentimentul imponderabilităţii, imaginea topirii în cosmos, zborul, sublimarea universului,
suavitatea dinamică, şocantă, vitalitatea diafanului, iubirea înţeleasă ca unic mod de existenţă,
sinceritatea confesiunii lirice. Iubirea este „dans al sentimentelor” (Vârsta de aur a dragostei);
are puterea de a învinge timpul şi spaţiul (Îmbrăţişarea); topeşte gheţurile (Visul unei nopţi de
iarnă).Starea de iubire este starea din afara incertitudinii: „ce bine că eşti, ce mirare că sunt
(Cântec). Poetul trăieşte acum sub regimul plenar al lui sunt: „mă bucur totdeauna că sunt” (Sunt
un om viu). Iubirea e o modalitate de integrare în armoniile universului (Poveste sentimentală);
este o stare extatică (Viaţa mea se iluminează). O expresie incantatorie, o beţie serafică a
simţurilor stăpâneşte aceste poeme imateriale (Poem).
Poezia Leoaică tânără, iubirea se încadrează în aceeaşi tematică erotică. Discursul liric,
structurat sub forma unei confesiuni, dezvăluie, metaforic, „aventura” descoperirii iubirii.
Primele trei secvenţe ale poeziei au versuri inegale, rimă aleatorie, ritm combinat,
sentimentul iubirii ivindu-se năprasnic, tumultuos, transfigurator, asemenea unei ape învolburate
de munte. În secvenţa a patra, versificaţia se aşază, sentimentul iubirii stăpâneşte asemenea
apelor de câmpie.
Titlul poeziei alătură doi termeni (leoaică – iubire), aparţinând unor mulţimi disjuncte;
sunt două forţe venite din două lumi diferite: una a concretului, alta a abstractului. Din alăturarea
celor două realităţi îndepărtate rezultă, de la început, forţa şi dinamismul imaginii, ce vor fi
susţinute apoi de limbajul textului poetic (a sărit, pândise, a înfipt, a muşcat, ţâşni). Sintagma
„leoaică tânără” este o metaforă dezlegată chiar din titlu prin apoziţia „iubire”, poetul propunând
deci o definiţie-portret a sentimentului de dragoste. Conotaţiile substantivului „leoaică” sunt
multiple, astfel că iubirea materializată într-o „leoaică tânără” se defineşte plastic. Leoaica este
un mamifer de pradă, deosebit de puternic, atacându-şi victima direct, năvalnic, necruţător, fără
putinţă de a fi oprită: „Leoaică tânără, iubirea,/mi-a sărit în faţă”. Adjectivul „tânără” sugerează
vitalitatea, energia. Voracitatea (lăcomia), nesaţul acestei feline insinuează voluptatea, ce va fi
reliefată în secvenţa finală prin verbul „alunecă” şi prin epitetele „alene”, „viclene”. Ţinuturile
îndepărtate în care trăieşte aduc ideea de exotic, de misterios, tainic. Ceea ce se întâmplă este o
„aventură” a sufletului, o ztrăire individuală, neştiută. Iubirea este totodată o sărbătoare a
sufletului, are ceva festiv şi maiestuos, întrucât „leoaica” simbolizează şi ceea ce este regal,
împărătesc. Corpul zvelt şi mlădios al acestei feline implică, alături de forţă, ideea de supleţe şi
graţie ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim de o „vitalitate a diafanului”, de o suavitate dinamică în
poezia lui Nichita Stănescu.
Izbucnirea sentimentului de iubire urmează unei perioade de acumulare, de premeditare,
deci şi de luciditate: „Mă pândise-n încordare/mai de mult”. Pânda presupune viclenia candidă a
jocului de iubire, acea inocenţă şi nevinovăţie naturală a fiinţelor din erotica eminesciană.
„Mişcările viclene” din secvenţa a patra fac parte din jocul erotic, a cărui puritate nu este
nicidecum alterată. Starea de „încordare” presupune vibraţie sufletească, emoţia iubirii.
Iubirea izbucneşte fără îndurare, cu înverşunare, cu sălbăticie: „Colţii albi mi i-a înfipt în
faţă,/m-a muşcat leoaica azi de faţă”. Adjectivul „albi” susţine ideea de tinereţe, vigoare; verbele

2
subliniază prin semantica lor forţa sentimentului, tumultul de nestăvilit al sufletului, în imagini
dinamice de o deosebită plasticitate (a sărit, a înfipt, a muşcat). Dar „muşcătura” nu provoacă
durere, ci determină transfigurarea, prin iubire, a realităţii. Repetiţia „în faţă”, „în faţă”, „din
faţă” – redundantă la prima lectură – are însemnătate pentru accentuarea intensităţii
sentimentului de iubire, care invadează năpraznic, imposibil de stăvilit, motivând transfigurarea
de proporţii cosmice, trecerea într-o altă dimensiune a existenţei în secvenţa a doua: „Şi deodată-
n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a dura când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de
ape./Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două,/şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii”
Esenţa vizuală a lirismului stănescian este caracteristică întregului volum O viziune a
sentimentelor, impunându-se şi în poemul Leoaică tânără, iubirea. Obsesia privirii intersectează
infinitul spaţiului sufletesc cu infinitul spaţiului cosmic. „Viziunea” nu este a poetului, în mod
direct, ci a sentimentelor sale care capătă posibilitatea de a se contempla şi chiar de a modifica
lumea dintr-o perspectivă proprie. Pentru a fi, privirea trebuie să se îndepărteze de lucrul privit.
Lucrul care se vede pe sine nu este privire, ci oglindire. Îndepărtarea dinspre material este o
urcare într-un spaţiu cosmic: „Şi privirea-n sus ţâşni”. Versul „curcubeu tăiat în două” ilustrează
aceeaşi relaţie dintre spaţiul lăuntric şi lumea din afară, aflate în strânsă interdependenţă.
Sentimentele se materializează având privire şi auz şi se proiectează în spaţiul cosmic: „Şi auzul
o-ntâlni (privirea)/tocmai lângă ciocârlii”. Lumea interioară corespunde cu infinitul cosmic:
zborul ciocârliilor este cel mai înalt. Sentimentul (iubirea) intră în mişcarea universului:
„natura/se făcu un cerc de-a dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape.” Este
o imagine cosmogonică, încărcată de emoţie, voluptate, frumuseţe, culoare, cântec, vitalitate.
În limbajul obişnuit, „a vedea” înseamnă şi „a simţi”. „A vedea” nu înseamnă însă,
obligatoriu, şi „a înţelege”, „a şti” şi se poate confunda cu „a simţi”. „Privirea” sentimentelor
întoarsă în spaţiul senzorial „vede”, dar „nu înţelege”: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/la
tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”. Transfigurarea produsă asupra organicului e de
neînţeles: „dar mâna nu le mai ştie”.
„Natura cosmosului este originar luminoasă”, spune undeva poetul; prin urmare
„deşertul” (organicul) s-a cosmicizat: „un deşert în strălucire”.
Iubirea este o forţă cosmică; e un sentiment devenit privire şi auz, proiectate în univers,
dobândind strălucire astrală, transfigurând „victima”, identificând-o cu iubirea însăşi, cu „leoaica
arămie”. Culoarea „arămie” presupune un moment de împlinire; mişcarea este acum „alene”,
sugerând voluptatea („alunecă”) şi extazul („în neştire”); „mişcările viclene” continuă jocul
erotic, de data aceasta într-o nouă ordine a lucrurilor, ireversibilă: „înc-o vreme/şi-ncă-o
vreme...”
Metamorfoza datorată iubirii poate fi urmărită şi prin timpurile verbale, perfectul compus
al primei secvenţe este timpul îndepărtat al trecutului, precipitat în perfectul simplu, pentru a se
instala într-un prezent etern în ultima secvenţă.
...................................................................................