Bulgărele de pământ

de Silvia Kerim

Demult, tare demult, se afla în lume Țara de Piatră. Era întinsă, cu câmpii lucitoare, de marmură albă, netedă,
cu vine albastre, prin care nu curgea nimic, și cu munți galbeni, cu vârfuri ascuțite, peste care noaptea, lumina lunii se
prelingea în dâre lungi. Apa vie, singura hrană a oamenilor din Țara de Piatră, țâșnea în izvoare mici, prin locuri
tainice, sau se aduna în lacuri străvezii, adânci. Uneori, curgea în râuri ce fugeau spre mare.
Domnea în Țara Pietrei un împărat uitat de timp și o împărăteasă, mai tânără ca el, dar tot încărunțită. N-aveau
copii. Dar iată că într-o dimineață, pe când bătrânul împărat se afla în grădina potrivind cu o foarfecă de argint tufișu-
rile de măcieș, paznicul cocoșat veni spre el cu pas smerit și parcă ascunzând ceva:
– Mărite împărate, mă iartă că îți tulbur plimbarea cea de dimineață…
– Grăiește dar, bătrâne. Ei, de ce taci? Și ce dosești acolo?
– Mărite împărate, azi-dimineață… În zori mai bine-zis…
– Hai, spune odată!
– …Pe când mă pregăteam să dau ocol castelului, jos, pe trepte, într-un colțișor, găsit-am…
– Ei?!
– …Găsit-am… o copilă, slăvite împărate.
– O copilă?!
– Da, slăvite. Priviți-o… e cât un pantofior…
– întocmai. Cât un pantofior… Cât să aibă? Un an? O lună? Nu mă pricep.
– Slăvite… nu mă pricep nici eu… Dar doica… recunosc, i-am arătat-o… Doica spunea c-ar fi născută acum
vreo șase luni… Că e firavă, dar e sănătoasă… și-așa că m-am gândit… să nu va mâniați că îndrăznesc a spune…
– Ei? Zi odată, ce te codești atât? Te știam mai vorbăreț…
– M-am gândit… am cutezat a crede că poate v-ar aduce bucurie, acum la bătrânețe, un dar din ăsta la cas-
tel…
– Vrei, deci, a spune…?
– Știu bine că împărăteasa, slăvita voastră soață, și-a dorit demult o fiică… Dar anii au trecut… copila nu-i…
Așa că…
– Mda… gândul nu-i rău… Aș zice chiar că-i gând din cele bune și aducătoare de noroc… Zici că-i frumoasă?
… știi că privirea mi-e cam împăienjenită. Uite, și cu foarfecele ăsta de argint m-am înțepat de două ori… Zici
că-i frumoasă?
– Oo, frumoasă, sigur că-i frumoasă… Cum altfel ar putea să fie un copil abia de șase luni născut… doar că…
– Doar că?
– …Doar că la noi, slăvite împărate, la noi, în Țara Pietrei, precum știți, pruncii se nasc aproape toți cu păr
bălai și ochi ca apa vie. Adică verzi, cu licăriri albastre. Copila are ochii negri și pielea ei e mai degrabă aurie. Părul,
cum vedeți, tot negru e.
– Nu pricep… ce vrei să spui?
– Copila nu-i născută, cred, pe ăst meleag. A fost adusă de departe și părăsită cine știe cum… Priviți-o, slăvite
împărate, are ochii negri. În Țara Pietrei ochi ca ăștia nu-s. O luați?
– Ia-o tu. Ține-o trei zile și trei nopți. Las-o să doarmă învelită bine și dă-i întruna apă vie. S-o intremezi, că
pare a fi slăbuță. Dacă la capăt de trei zile și trei nopți nu întreabă nimenea de ea, dacă nimeni, în ăst răstimp, n-o
cere, să mi-o aduci. Mă duc s-o pregătesc pe împărăteasă.
Se duse împăratul, cu pași ușori, să o vestească pe bătrâna-i soață.
În căsuța de la marginea împărăției, paznicul cocoșat veghe trei zile și trei nopți la căpătâiul copilei cu ochi
negri. Era plăpândă, într-adevăr, și apa vie părea să nu-i fie tocmai pe plac. Scâncea des și brațele subțiri i se zbăteau
ca aripi de fluture lovit.
În cea de-a patra dimineață, paznicul cocoșat se înfățișă, precum fusese învoiala, la castel. Copila ațipise, înfă-
șurată bine-n scutec. Împăratul, nerăbdător, stătea în poarta aurită a grădinii:
– Vezi bine, nimeni nu s-a arătat să ceară copila îndărăt… Cum îi mai merge? Parcă mai întremată e… Ori mi
se pare?
– Slăvite împărate… am îngrijit-o cât m-am priceput, l-am dat, precum mi-ați poruncit, întruna apă vie…
Oricum, de-o veți primi, de-azi-nainte la castel… Ce-a zis împărăteasa?
– Ce să zică? S-a bucurat nespus și a nădăjduit să nu o ceară nimeni. Dă-mi-o. S-o duc. Va fi, precum se spu-
ne, "soarele bătrâneții noastre"…
Și-așa a fost: copila lumina castelul ca un soare tânăr. Ivirea ei printre pereții reci, de piatră, aduse voioșie, râs,
speranță. Anii treceau. Cu timpul, fata de împărat – toți îi spuneau așa, căci doar puțini știau că nu-i vlăstar împără-

1
tesc, ci doar un biet copil găsit (și-aceștia, pesemne, uitaseră povestea) – fata de împărat tot mai frumoasă se făcea.
Doar că puțin plăpândă. Deși bea apă vie întruna și doar din cupe de cleștar anume șlefuit pentru ea. Dar nu sorbea
decât câte puțîn… o picătură, poate două -și-apoi dădea potirul la o parte, a "destul". Se minunau întruna și împăratul,
și împărăteasa, și slujitorii toți. Și doica… Pentru ei, apa vie era ca aerul, era licoarea fără de care n-ar fi putut o clipă
viețui… Avea un gust plăcut, răcoritor și sățios. Da vise dulci și deșteptări înviorate. Numai prințesei nu-i plăcea
defel. Bea cam în silă, suspina tot mai des.
Trecu astfel din nou un timp. Într-o dimineață, doica năvăli, mai palidă ca marmoră cea albă, în camera de
somn a împăratului:
– Slăvite, mă iartă, prințesa e bolnavă!
– Bolnavă? Cum bolnavă? Aseară se juca, zglobie, cu un șirag de pietre nestemate… Ochii-i luceau voioși!
Sunt doar vedenii, doică!
– Nu-s vedenii, slăvite împărate! Nu-s… În zori m-am furișat la ea-n iatac să-i schimb apa cea vie din potir…
– Și ea? Ea nu dormea?
– Ba da. Dormea. Dar somn adânc, nesănătos, cu vise rele. Lupta din răsputeri cu cine știe ce balaur, ori
strigoi, ori poate cu vreun șarpe… Am cutezat să o trezesc. Voiam s-o scap de visul cel urât… și-atunci, când s-a
trezit…
– Hai, spune!
– Avea privire roșie și pe obraji șuvoi de lacrimi…
– Lacrimi?!… Lacrimi?! Cu neputință, doică…
– Ba da, împărate! Lacrimi… știu bine că la noi în Țara Pietrei, doar oamenii bătrâni, pe moarte, și doar copiii
ce se nasc de timpuriu au lacrimi în ochi… și totuși, copila noastră, împărate, plângea, – plânge și-acum – cu lacrimi
mari. Obrazul îi e galben. Sub ochi are un fel de cercuri vinete-albastre. Fruntea ei, atât de răcoroasă de obicei, acum
e încinsă. Mă tem că nu știu ce să-i fac. Ce să fac, împărate?
– Cheamă vraciul!
– Vraciul?! A îmbătrânit, stăpâne, și nu se mai arată. Doar au trecut atâți amar de ani de când, în Țara Pietrei,
nimeni n-a mai fost bolnav. Nu-i cere nimeni sfatul și nici vreun leac. Le-au uitat.
– Lasă vorba, doică. Adu-l degrabă.
– De unde, împărate? Stă doar cu nasu-n cărți… Ascuns prin cine știe ce ungher…
– Adu-l din cărți, din vreun ungher, de unde știi, dar adu-!! Cutreieră bătrâna doică prin toate pivnițele adânci
ale castelului. Cercetă ungherele cu cărți tocite, în care odihneau păianjeni cât o nucă; se strecură prin locurile tainice,
de veghe, dar nu găsi decât feștilele arzând și câte un liliac speriat.
Într-un târziu, cu deznădejdea-n suflet, bătrâna doică alergă spre vestitorii cocoțați pe turnuri, rugându-i să-l
caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Și să-l aducă la castel.
Și se porniră vestitorii să caute în toată mândra împărăție a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Împăratul albea
văzând cu ochii. Copila era rău bolnavă și leacul împotriva bolii ei doar – poate – vraciul cel bătrân era în stare să-l
afle în vreo carte. Dar vraciul – ia-l de unde nu-i!
În cea de-a treia zi de căutări, târziu, spre seară, veniră vestitorii fără vraci.
– Ei, n-ați aflat? Tot nu?! De trei zile și trei nopți cutreierați împărăția! Și tot nu l-ați găsit? Soldați netrebnici!
Un biet bătrân ascuns prin cine știe ce ungher! Atâta v-am cerut: să mi-l aduceți!
Vestitorii, smeriți, tăceau, cu bărbile-n pământ.
Deodată ca treziți din toropeală, se dădură-n lături, izbiți parcă de-un val. La capătul sălii tronului, în ușa
tronului, în ușa aurită, stătea bătrânul vraci.
– Cine mi te-a adus? Care ființă binecuvântată? tună împăratul.
– Venit-am singur, împărate. Într-un răstimp, pe când mă întorceam dintr-o plimbare am auzit prin glasul
goarnei, că fiica voastră e bolnavă… și am venit. Aș vrea s-o văd…
– S-o vezi? Atâta doar? S-o vezi și s-o faci bine, asta-ți cer, bătrâne vraci! Haide cu mine! Copila-i în iatac!
Zace de-o săptămâna ca o moartă. Binecuvântat să fii că ai venit! Și, de-o vei face sănătoasă, a ta e-aripa dreaptă a
castelului!
Porniră-n sus, pe scara-melc din piatră albastră. Sus, în iatac, prințesa dormea dusă pe patul alb ca gheața.
Simțind că împăratul venise la căpătâiul ei, copila tresări. Pleoapele i se zbătură, de parcă ochii ei ca noaptea
ar fi dorit să zboare singuri dincolo de fereastră. Îi deschise mari.
– Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri…
– Și asta-i rău? șopti împăratul.
– Nu-i rău. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din țara asta… A adormit din
nou… Ce somn ciudat! Aduce mai degrabă a sfârșeală… Câți ani să aibă?
– Vreo… șaisprezece… cred…
– Cum? Nu știți cu siguranță? Ce vreți să spuneți, slăvite împărate?
2
 – Eh, e-o poveste veche… Ca vraci a-toate-ştiutor, ar trebui s-o ştii…
– O știu, recunoscu în șoaptă vraciul…
– O știi? Cu-atât mai bine. Atunci să-mi afli leacul bolii ei.
– Nu-i prea ușor, slăvite împărate. Învățătura mea e bună doar pentru ființele născute-n Țara Pietrei…
– Și-atunci?!
– Mă duc să cercetez prin cărțile străvechi.
– Nu-i timp! Copila e pe moarte! – Ba nu! Are doar fierbințeală și o sfârșeală de parc-ar fi zăcut un an… Dar
nu-i pe moarte… nu-i… Nu văd vreun semn… Semnul morții, la toți cei încă vii, e-același, îl știu. Am mai văzut
copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i.
Porni degrabă vraciul înspre coliba lui din subpământ. Avea acolo zeci de cărți cu învățături străvechi. Se
întoarse într-un târziu întâmpinat de doică:
– Grăbește pasul, vraci bătrân! Stăpânul și-a ieșit din minți! Copila-i străvezie! Eu zic că dă să moară!
Veni și împăratul, năpraznic ca furtuna:
– Ei, întrebă împăratul. Lipseșți de-atâtea ceasuri. Ce leac găsit-ai, vraci bătrân?
– Nu mare lucru, slăvite împărate. Atâta doar că pe domniță ar vindeca-o o mare, o neștiută, încă, bucurie. Ce
fel de bucurie, nu știu. Atâta scrie în cărțile străvechi: "o bucurie neștiută încă…
Dădu poruncă împăratul, așadar, ca: "Fiecine, de neam domnesc sau de neam mărunt, dorește să-i aducă în dar
prințesei o bucurie mare, neștiută încă, să pornească pe dată la castel! Cu dar de preț sau dar neînsemnat să se înfăți-
șeze grabnic, în sala aurită a tronului. Iar împăratul, preaslăvit, se prinde să-l răsplătească împărătește."
Și astfel, prin zeci de vestitori, se răspândi în împărăție zvonul că prințesa e bolnavă, că doar o bucurie mare,
o bucurie adevărată ar fi în stare să o facă sănătoasă iar. S-o facă să trăiască.
Ceasurile treceau greu. Sala tronului ticsită de curteni lucea-n lumina sutelor de lumânări înfipte în sfeșnice de
argint. Pe tron, bătrânul împărat și împărăteasa plângeau încet, fără de lacrimi. În jilț de piele galbenă, alăturea de ei,
prințesa, galbenă și ea, părea că doarme. Pe trepte, la picioarele prințesei, doica pândea cu deznădejde spre ușa aurită.
Dar nimeni nu venea. Deodată, perdelele se învolburară. Ușa răbufni, plesnită-n lături de un vânt năpraznic, năvălit
de-afară.
Curtenii se înfiorară:
– Ce vânt ciudat! Stârnit ca din senin!
– Și chiar în sala tronului!
– Ferestrele-s închise? Ce-i cu furtuna asta stârnită fără veste? Se schimbă oare vremea? tună împăratul,
tresărind.
– Să nu vă temeți, împărate… Sunt Omul-de-Vânt, din vânt țesut, și tocmai de-aceea… nevăzut!
Glasul venea de pretutindeni, din tavan, de prin perdele, ba și din podeaua din marmoră că gheața. Dar de
văzut, nu se vedea nimic. De parcă ar fi vorbit un cârd de gânduri.
– Glasul mi-l știți, mai spuse omul nevăzut, Omul-de-Vânt… și-ntr-adevăr glasul le era știut. Cânt pe la voi
prin curți în serile de iarnă… și uneori în hornuri, vestind că vin înghețuri mari… Acuma însă nu despre-nghețuri este
vorba… M-am pornit din vârful muntelui adus de știrea că prințesa e bolnavă…
– Și i-ai adus cumva un dar de bucurie? se învioră împărăteasa vorbind spre Nimeni.
– Da, i-am adus. E-un dar umil, slăvită-mpărăteasă… Un fluier…
– Un fluier?! se minună împăratul.
– Un fluier?! murmurară neîncrezători curtenii.
– Un fluier, da, dar nu-i un fluier ca oricare. Cioplit e chiar de mine din piatră străvezie. De cânți din el, auzi
suspinul Muntelui.
– Atunci cântă din fluier, Om-de-Vânt și adu-i fetei mai aproape suspinul muntelui.
Ivit ca din senin și așezat pe-o mână nevăzută, în fața tuturor, fluierul din piatră străvezie sticlea ca apa de
izvor peste care, în nopțile de vară, curge luna.
– Ea nu știe ce-i muntele. N-a fost nicicând plecată din castel. Poate s-o bucura s-audă cum sună glasul
înălțimilor. Cântă, Omule-de-Vânt, cântă din fluier!
Cântă un timp Omul-de-Vânt. Suspinul muntelui se furișă printre curteni. Era un cântec trist despre singurăta-
te. Se făcu apoi o liniște adâncă. Împăratul, împărăteasa, doica, Omul-de-Vânt, toți curtenii așteptau un semn, oricât
de mic, de la Prințesă… Dar liniștea stătea întreagă. În jilțul galben, prințesa nici nu tresărise.
– O, doamne, nici n-a tresărit! de parcă nici nu mai aude!… Prinţesă! Măcar o vorbă spune-i Omului-de-Vânt.
Măcar un "mulțumesc"! Prinţesă! Doamne, copila nu răspunde! Poate că doarme, nădăjdui împărăteasa.
– Nu doarme, slăvită împărăteasă. Prințesa e bolnavă. Mă doare sufletul, credeți-mă, văzând că n-am putut s-o
vindec pe Prințesă. Oricum, eu fluierul i-l las și îi urez să se însănătoșească grabnic și cu toții să jucăm…
– Îți mulțumesc din inimă, Om-de-Vânt, grăi împăratul. Te du cu bine! De va fi nuntă, negreșit să vii să cânţi
din fluier! S-o bucura măcar atunci.
3
 – Rămâneți, dar, cu bine, mai zise o dată glasul cel venit de pretutindeni.
Ușile răbufniră iară, plesnite-n lături. Un vânt buimac se răsuci prin sala tronului și apoi fugi. Ușile grele,
aurite, veniră, leneșe, la loc. Perdelele se liniștiră. Lumina galbenă a lumânărilor păru mai dreaptă.
Omul-de-Vânt plecase, la fel de nevăzut precum venise. Pe perna galbenă de catifea, așezată la picioarele
prințesei, fluierul lucea stins, prinzând în el suspinul muntelui.
După un timp, de nimenea vestit se înfățișă Omul-de-Apă.
– Sunt Omul-de-Apă. Vin de pe mări și râuri. Am auzit, stând cocoțat pe-un val, că fiica voastră este rău
bolnavă și i-am adus un dar, nădăjduind s-o facă sănătoasă. Iată-l!
– Ce-i minunăția asta, Omule-de-Apă, minunea asta ce-i? strigă împăratul.
– Vederea îmi rănește! Sclipește ca un giuvaer! se bucură împărăteasa.
Curtenii încremeniră:
– O fi o piatră scumpă! Nu, că-i prea mare! Nu poate fi o piatră! Vreun ciob din smalțul lunii?
– Vreo nestemată găsită-n apa mării? făcu doica.
– E o oglindă, slăvită-mpărăteasă. Cioplită chiar de mine dintr-o scoică uriașă și argintată tot de mine cu argint
din cel mai scump, din cel ce se găsește doar în peșterile ascunse ale mării. M-am gândit că, poate, privindu-se în ea,
zărindu-și chipul gingaș, prințesa se va bucura… Nu are nimeni pe lume oglindă ca aceasta, i-am făcut și un mâner.
De-argint. Priviți-l. E rotunjit cu pietre de mărgăritar.
– Fie-ți gândul binecuvântat, Om-de-Apă, și pasul cel grăbit, pasul ce te-a adus aici, binecuvântat și el să fie…
Doică, ia oglinda și aseaz-o în mâinile prințesei, mai spuse împăratul.
Doica făcu întocmai.
– Hai, ține-o de mâner.
Prințesa nu se împotrivi.
– A luat oglinda! S-a privit! șopti împărăteasa.
– Nici frumusețea ei, zărită în oglindă, n-o-nviorează, slăvite împărate, zise doica.
Oglinda alunecase pe perna galbenă de catifea, alăturea de fluier. Prințesa zăcea în jilț, cu pleoapele lăsate.
– Ce ne facem, doico? suspină împăratul. Se lasă seara. Prinţesa-i străvezie. Puterea ei se subțiază. Omule-de-
Apă, bunule, darul tău e minunat, mă tem însă că vine cam târziu.
– Nespus de rău îmi pare că nu vă sunt de ajutor, oftă Omul-de-Apă. Oricum, scoica-oglindă i-o las în dar
prințesei și, când s-o face sănătoasă, frumosu-i chip să-i pară o minune! Rămâneți toți cu bine! Prin-țesă, sănătate!
Plecă Omul-de-Apă abătut, topindu-se în boarea întunecată a serii.
Prin sala tronului, împăratul umbla de colo-colo, frangandu-și mâinile și încercând să prindă urma nădejdii ce
fugea din el:
– De ce tăceţi, curteni?
Curtenii tăceau, într-adevăr. Nu știau pe cine și ce așteaptă.
Deodată, sala tronului se întunecă de parcă s-ar fi abătut peste castel un nor cât o pădure și odată cu
întunericul, un fâlfăit trecu șuvoi printre perdele.
În ușa aurită stătea un vultur uriaș.
Purta în cioc un fel de nestemată, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scăpăra când roșu, când albastru,
când violet, când galben. Împins de o speranță mică, împăratul ieși înainte:
– Fii bun sosit, mărite vultur, la castel!… Auzit-ai, precum văd, că fiica noastră e bolnavă?
– Am auzit, slăvite împărate, și am venit, trimis al Omului-de-Aer. El m-a împins pe-aripa vântului de seară și
i-a trimis prințesei voastre-n dar ăst Pui-de-Curcubeu.
– Un Pui-de-Curcubeu? se minunară toți curtenii.
– Un Pui-de-Curcubeu? strigă împăratul și sprâncenele-i tresăriră în sus ca niște mici tufișuri prin care zboară
vrăbii.
– Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slăvite împărate. Știu, e un dar nemaivăzut. Omul-de-Aer s-ar
bucura s-o poată ajuta pe fată.
– E-un dar nemaivăzut, într-adevăr, surâse împărăteasa. Cum poate știi, mărite vultur, în țara noastră, Țara
Pietrei, curcubee nu-s. Cât despre Pui-de-Curcubeu… nici pomeneală!
– Doico, trezește-o pe prințesă, tună împăratul. Şi tu, împărăteasă, așează curcubeul-pui aici, pe perna galbenă
de catifea, alăturea de fluier și de oglinda-scoică. Ei, te-ai trezit, prințesă?… Prințesă?
Dar prințesa sta cu pleoapele lăsate, albe, ca unii pui de vrabie când dau să moară. O clipă doar i se zărise
lumina neagră a ochilor. Apoi privirea-i dispăru sub pleoape.
– Grea boală-i asta, a fiicei noastre, sărmana mea împărăteasă, oftă împăratul. O boală ce se vindecă arar.
Avea dreptate vraciul: arar și doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucură pe ea?
În sala tronului liniștea era adâncă. Locul părea pustiu. Curtenii se răriseră. Noaptea pândea afară, neagră,
dincolo de ferestre, de parcă ar fi vrut să năvălească în castel. Vulturul cenușiu foșni din aripi.
4
 – Mă duc, slăvite împărate. Afară-i noapte. Omul-de-Aer mă așteaptă pe un nor rotund să-i duc o veste bună.
Vestea i-o duc, dar bună nu-i. Prințesa-i rău bolnavă. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbenă de catifea. De
s-o întrema prințesa, mai târziu, să îl anine pe un lanț de argint și să-l așeze în lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat
că nu-i pe lume decât un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a găsit pe-un vârf de munte, pierdut de mama lui. Și l-a
păstrat. Acum e-al ei. Vulturul cenușiu se duse.
Zbura departe, peste poarta aurită, lăsând în urmă zbaterea perdelelor de purpură și sala tronului încremenită
în tăcere.
Prințesa, în jilțul ei, părea că-și doarme ultimul ei somn. Împăratul veghea alături de doică. Părea de piatră,
din cauza durerii.
– Copilă, mă auzi? șopti după un timp bătrânul împărat. Curtenii au plecat… s-au dus, somnul cel greu să nu
ți-l tulbure… E poate ultimul… Împărăteasa s-a culcat și ea. E doborâtă de durere. Doar doica, dragă, și cu mine mai
veghem la căpătâiul tău. M-auzi?
– Se duce, împărate, suspină doica. Nu te-aude și n-o să-ți mai răspundă. E pradă somnului adânc… Obrazul
de culoarea lunii e rău prevestitor… Să mai aduc un sfeșnic… Și încă unul… Lumânările s-au stins aproape toate.
– Ce liniște ciudată! Și ce noapte rece, se înfioră împăratul peste un timp. Doico, mă simt ca-ntr-un mormânt.
– Auzi? Auzi, slăvite? strigă deodată doica. Răsună pași! Ușori, ce-i drept, ca fâlfâitul aripilor de fluturi.
Împăratul se sperie puțin. Dar îl cuprinse o nădejde:
– Se întoarce oare vulturul?
– Sunt eu… și nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Câmp!
În prag se arătase, poleit de lumina lumânărilor înfipte în sfeșnice de-argint, un moș. Slab, gârbovit, zbârcit,
cu barbă albă șuvoind până la pământ. Avea toiag și opinci și mirosea a fân. Dar cei din Țara Pietrei nu știau ce
înseamnă fânul.
– Omul-de-Câmp? spuse împăratul, adunându-și vorbele cu greu.
Se temea că arătarea să nu fie vis, vis pâclos țesut din spaima de-a o pierde pe prințesă. Totuși, nădejdea îl
imboldi să creadă că moșul nu-i de vis, ci că-i aevea, venit în miez de noapte la castel. Omul-de-Câmp, spui?! Și ce
te-aduce pe la noi?
– Boala prințesei, slăvite împărate. Am auzit de boala asta și-am venit cu gând s-o vindec. Lăsați-mă s-o
mângâi pe obraz.
– S-o mângâi?! sări doica.
– Pe obraz?! se minună împăratul. Nu vezi că-i adormită?
– Ba văd, slăvite împărate, dar aș dori să o trezesc. Palmele mele miros a ploi și a ape de prin alte părți și-a
fân. Voi nu știți ce e fânul! Aș vrea să o trezesc. Căci i-am adus un dar.
– Un dar? Un dar de bucurie? nădăjdui împăratul.
– Întocmai, slăvite împărate. Așa doresc, să fie un dar de bucurie, menit s-o facă pe prințesă sănătoasă.
– Auzi, prințesă? strigă doica. Moșneagul i-a adus un dar! Trezește-te!
– Trezește-te, copilă, șopti împăratul însuflețit de nădejdi. Prințesa stătea în jilț, parcă adormită pentru
totdeauna.
Brațele-i subțiri lunecaseră în lături, ca aripile unui fluture înecat.
– Lăsați-mă să o mângâi pe obraz…
Cu palmele-i bătătorite, Omul-de-Câmp atinse ușor, ca într-o adiere, obrazul galben al prințesei. Pe nesimțite,
pleoapele copilei străvezii se ridicară.
– Copila are ochii negri, șopti cu bucurie moșul. Știam…
– Știai?! se minună împăratul. Cum de știai? împăratul fu cuprins de-o bănuială, dar moșul nu răspunse.
– Doamne, plânge! Copila plânge, împărate! mai spuse doica suspinând.
– Da, plânge, șuvoi de lacrimi limpezi… acesta-i semnul bolii ei. Acesta – și-o sfârșeală ca de moarte, spuse
moșul.
– Întocmai, suflă doică. Din toate știi câte ceva, de parc-ai fi un vraci. Nu cumva eșți un vraci, și-ți spui Omul-
de-Câmp?
Moșul își mai trecu o dată ușor palmele bătătorite, ce miroseau a câmp, a fân și-a ploi, peste obrazul galben al
prințesei.
– Prinţesă, nu mai plânge! Privește-mă o clipă… Vin de departe, din țara în care te-ai născut… Tu ai uitat-o…
Nici n-o știi prea bine! Erai atât de mică! E-o țară verde, cuprinsă între păduri și pajiști…
– Păduri? făcu împăratul.
– Pajiști? se minuna doica.
– Păduri și pajiști, surâse moșul. Voi, cei din Țara Pietrei, nu știți nimic din toate astea… Dar ea! Priviți-o! A
tresărit! Prințesă, iată darul meu din țara de departe. L-am învelit într-o năframă albă.
– Privește, doică, ce i-a adus moșneagul!
5
 – …O pulbere cam groasă, neagră, umedă, lucioasă… bâigui doica.
– Acesta-i darul tău, Om-de-Câmp? tună împăratul simțind că biata lui nădejde fuge-n lături.
– Da, acesta-i darul meu, slăvite împărate. E dar de preț. Nu se cuvine să spun eu, dar darul asta-i dătător de
viață. La fel ca apă vie de la voi, și totuși altfel… Hrănește deopotrivă și oamenii, și iarba, și florile, și pădurile. Din
el se-nalță grâul, din el izvoarele țâșnesc și nestematele în trupul lui se-ascund. Sângele eroilor în el se risipește. Iar
morții, în țara mea, în țara ei, în el coboară. Pământ, acesta-i darul meu, prinţesă. Un bulgăre de pământ!
Trezită ca din vis, copila-și cufundă obrazul în năframa albă: bulgărele de pământ mirosea a flori, a iarbă, a
zbor de păsări, a grâu și-a buruieni din cimitirele străvechi.
– Îți mulțumesc din suflet, Om-de-Câmp. Viața mea se-ntoarce odată cu venirea ta!
… Prințesa vorbea pentru întâia oară, după zile și săptămâni de chin. Glasul îi era iarăși limpede și ochii mari
și negri luceau altfel decât până acum.
– Ia bulgărele acesta de pământ, mai spuse moșul, stropește-l des cu apă rece și vei vedea cum într-o zi, nu
prea curând, din el se vor ivi fire de iarbă. Și-apoi, cu-ncetul flori. Și mai apoi, Pădurea va foșni. Florile presimt
pădurea. Apoi veni-vor grâul, și pomii roditori. Vor înflori caișii, merii.
– O, cât îți mulțumesc, Om-de-Câmp! Abia aștept s-aud pădurile foșnind, spuse prințesa și începu, cu degete
subțiri, să sfarme bulgărele de pământ și să-l resfire-n glastră.
– Din inimă-ți doresc, prințesă, să le-auzi… Și țara ta de piatră să o prefaci, cu-ncetul, în grădină. Ca să dom-
nești, împărăteasă, nu peste pietre înghețate, ci peste holde vii. Vedeți, slăvite împărate? Copila e iarăși sănătoasă. Nu
trupul îi era bolnav, ci sufletul. De dor.
– Dor? Ce-i asta "dor"? săriră împăratul și doica într-un singur glas.
– Voi, cei din Țara de Piatră, nu puteți ști ce-nseamnă. E-o boală grea. Nu doare, dar te mistuie. Prințesa e
născută în Țara de Pământ… Ea știe ce-i sfârșeala asta cu un singur leac. Poate că odată, într-un ceas de liniște, încon-
jurată de păduri, va povesti chiar ea, prințesa, ce fel de chin e ăsta, dorul.
Atât mai spuse moșul și-apoi se resfiră, ca bulgărele de pământ zvârlit în grabă peste mormântul unui pui de
rândunică.