La săniuș

de Ion Agârbiceanu
Numai la o săptămâna dupa Crăciun s-a înstăpânit iarna peste
lume, până la marginile zării. S-a pus cu temei să nu se mai clintească
până vor incepe să bată vânturile primăverii. Cojoc gros ca în anul
acesta, spun bătrânii, n-a mai avut dumneaei de ani de zile.
Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanturi si
podeţele de la intrarea curţilor: nici nu mai semănau a uliţe, ci a fâşii late
de câmpie acoperite de covorul alb şi gros.
Toate casele din sat par mai mici –ca şi când s-ar fi cufundat – şi
au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile grele de zăpadă, cu
straşinile mai aproape de pământ.
Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni înainte
de Crăciun, nu l-ar cunoaşte: e un sat străin. Pare o arătare de pe alt
tărâm, străin şi localnicilor, dar mai ales copiilor, care nu se mai satură
să privească noua înfăţişare: portiţele, gardurile, şurile, şoproanele –
oriunde a fost un acoperiş – se pitulează acum sub învelişul greu de
omăt, cufundate într-o pace adâncă.
Copiii mai mici privesc prin ferastră minunea de - afară, cei mai
mărişori iasă şi în curte să vadă, dar repede li se înroşesc urechile.
Odată cu încetarea ninsorii s-a înseninat şi s-a pus pe un pui de
ger să li se lipească degetele pe clanţa de fier a uşii. Intrau curând în
casă tropotind din cizmuliţele tivite la tureac, sus, cu piele roşie, şi cărora
în sat li se spune: călţuni. Numai fetiţele purtau cizmuliţe.
Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau
prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în
văzduh. Vânturile, după ce spulberaseră câteva zile zăpada, ridicând
troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, se mistuiră undeva
după orizont.
Nici o mişcare pe uliţi, câteva zile până a ţinut gerul cel mare.
Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta de o putere
peste fire.
Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţându-şi săniile de
sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi.
Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai
mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare plugar.
Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor
nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. În schimb
vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei făurişti din sat,
cântecul ciocanului ţiuia ascuţit în văzduh.
 Pe uliţele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care
străluceau în razele pizişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi luau vederea.
Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nu erau ferecate cu
rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părând că vreau să se
învârtă în jurul lor.
Copiii se bucurară cel mai întâi şi de muierea frigului, şi de drumul
săniilor făcut pe uliţă. Ieşiră şi ei în grabă cu săniuţele. Unele erau făcute
de meşteri buni, cioplite frumos, încheiate temeinic, altele erau mai din
topor, dovedind fiecare priceperea părintelui sau a unui frate mai mare.
Întâi se iviră mai puţine, cu băieţi mai mărişori; apoi tot mai multe
cu copii şi copile şi mai mărunţei. Se umplură uliţele cu căciuli de toate
formele, cele mai multe, prea mari pentru ei, le cădeau peste ochi şi
mereu trebuiau să le ridice cu mâna. Căciula nu se face pentru un an-doi
şi trebuiau s-o croiască mai mare – credeau părinţii – să-i fie bună
copilului şi când va creşte mărişor.
Cei mai mici erau aşa de gros îmbrăcaţi, încât abia-şi mişcau
braţele, pe cari le ţineau aproape de trup ca şi când nu ar fi fost ale lor,
ci unele străine.
Rânduri mişcătoare începură să curgă pe uliţe, pe drumul făcut
de săniile care duceau gunoi. Unele fugeau mai tare, altele mai încet,
după cum erau de tari si ageri de picior cei ce trăgeau saniuţele. Se
schimbau mereu caii şi stăpânii, căci săniile singure nu mergeau fiind
uliţele drepte, mai fără povârnişuri chiar, decât erau sub zăpadă.
Din zi în zi săniuţele de pe uliţe începură a se rări. Copii mai mari
şi chiar cei mai mărişori porneau cu săniuţele pe coasta din capul satului
din sus, către răsărit. Era o coastă înaltă, largă, de unde puteau pleca,
din vârful ei, deodată zeci de săniţe şi veneau ca trăsnetul până la
poalele ei, unde era loc şes, adăpostit – nu ducea pe-aici nici un drum
de care. Era, din vremuri vechi, locul de săniat al satului.
Şi nu veneau numai copii, ci şi fecioraşi şi feciori mari în unele
după-amiezi, mai ales duminicile şi în sărbători. Ei veneau cu sănii largi
cu cari aduceau şi lemne din pădure, cu patru pari înfipţi în capetele
tălpilor, cu câteva scânduri drept leasă, şi altele de pe lături.
Într-unele se îngrămădeau şi zece inşi deodată. Când se urnea
din vârful coastei una dintre ele, era adevărat prăpăd: vâjâia ca vijelia.
Să nu fi întâlnit în cale nici săniuţe, nici om, că era primejdie mare.
Ştiau şi ei, şi nu intrau pe dâra micilor sănii, ci mai la o parte, căci
loc era destul la coborâş. Ştiau şi copii, şi se trăgeau şi ei mai deoparte
de ele, şi multă vreme uitau să se mai sănieze. Şi se uitau la fulgerarea
săniilor mari, în cari chiuiau feciori şi fecioraşi.
Dar se întâmpla uneori, când sănii de cele mari erau mai multe şi
porneau din vârful coastei una după alta prea aproape, să se ajungă, să
se izbească, să se răstoarne şi să vezi rostogolindu-se prin zăpadă
feciori mari şi fecioraşi, unii râzând, alţii ocărând, ba se iscau mai rar şi
certe, şi chiar bătăi cu cei vinovaţi pentru răsturnare...
...Aşa că nu-i nici o mirare că doi băieţi vecini, copii de doi ani la
şcoală, prinşi veri la Sântoader, trebuiră să se roge zile în şir până îi
lăsară părinţii să se ducă la săniişul de pe coastă.
Se săturară să se sănieze ăe uliţă, în rând cu cei mici. Oricât de
repede ar fi alergat calul, nu se putea asemăna cu lunecarea pe coastă
în jos. Nu! Nici poveste! Au fost şi ei iarna trecută de vreo două ori, cu
un frate mai mare al lui Vasilică.
Dar anul ăsta fratele lui Vasilică era în armată, iar Niculiţă,
tovarăşul lui, nu avea mai mare decât o soră. Dar o fată mare cum să
vină cu ei la săniat pe coastă? Ar fi râs-o toţi feciorii, socotea Niculiţă.
Aşa că anul acesta trebuiau să se ducă singuri.
Să se ducă dacă îi vor lăsa părinţii, dar ei se socotiră mult până
să le dea voie.
- Dacă păţiţi ceva, nici să nu mai veniţi acasă. Să plecaţi în lume!
Cine a mai văzut aşa copii neascultători!
Plecară supăraţi, până ce ieşiră din curte. Mergeau cu sania lui
Vasilică. Era mai tare şi mai frumoasă.
- Măi! Ne-au lăsat!
- Bine că ne-au lăsat!
- Acum hai s-o tulim!
Se făcură amândoi cai şi porniră în fugă către coasta săniişului.
Când se apropiară, stătură cu răsuflarea o prită; nu de alergare,
ci de mirare cum veneau, ca din praştie, săniuţele pe coastă, la vale.
Cinci, şase, opt, in zece rânduri, drepte, linie, coborau şi într-o clipă erau
la poale. La coborâş nu se prea vedeau bine cei din săniuţe, câte doi,
câte trei, chiar câte patru, dar când începură să urce pe alt drum,
cunoscură mulţi copii de şcoală. Ce de căciuli, maica mea Doamne,
urcau, clătinându-se, coasta.
Era zi de lucru, dar tot veniră şi feciori mari şi copilandrii la săniat.
Nu mulţi, numai cinci sănii mari. Cu deosebire de acestea trebuiau să se
ferească, cum le-au dat în grijă părinţii.
Dar nu era nici o primejdie! Acestea coborau pe alt drum, văzură
ei bine. Şi, Doamne, cum mai zburau! Parcă le-ar plăcea şi lor să fie într-
una din ele. Cum vâjâiau spintecând gerul!
Priviră o vreme cum coboară zburând şi sănile mari şi cele mici,
apoi începură să urce coasta în rând cu alţi copii care ajunseseră cu
săniuţele jos.
Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea săniei a
stat fratele lui Vasilică, ei doi la spatele lui. Acum, care va sta în frunte şi
care la spate? Amândoi nu încăpeau la un loc.
 Cât priviră de jos ei văzură că cei ce şedeau în fruntea săniuţii
dădeau uneori şi din picioare, când cu unul, când cu celălalt.
- Oare de ce fac aşa? Întrebă, încă jos, Vasilică.
- Ştiu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare.
- Ori poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică.
- Se poate şi asta.
Ajunşi în vârful coastei, se mai sfătuiră dare să şadă înainte.
Vorbeau tare şi cam înfricati.
- Să şadă cel care conduce! Zise un băiat din apropiere, care-i
auzise sfătuindu-se. Care dintre voi se stie sănia mai bine?
- Vasilică, zise Niculiţă.
- Ba Niculiţă ştie mai bine.
- Aţi mai fost singuri cu sania pe coastă?
Cei doi nu răspunseră, ci clătinară numai din cap, privind înfioraţi
cum porniră de lângă ei vro trei săniuţe încărcate, lunecând cu
repeziciune mare.
- Cel care şade în faţă trebuie să ştie conduce, vorbi acelaşi
băiat, apropiindu-se de sania lui, unde îl aşteptau doi ortaci.
Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă porneşte odată, se
duce ea de capul ei. Şi încă cum!
Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum şed în săniuţe în care
erau numai doi ca şi ei şi se urcară la întâmplare. Se trezi în faţă
Vasilică, iar la spatele lui Niculiţă.
Lunecuşul era destul de mare de unde porneau săniuţele. Sania
lor abia o mişcară, şi lunecă într-o parte.
- Stai Vasilică, să o oblesc, strigă Niculiţă.
Se coborî, îndreptă, se urcă din nou, dar când mişcară săniuţa, o
luă costiş de cealaltă parte.
Un băiat mai mărisor se apropie de ei şi-i zise celui din faţă, pe
care nu-l cunoştea:
- Trebuie să-i dai direcţia cu picioarele ţinute înainte, să n-o laşi
să se abată nici la dreapta, nici la stânga, până porneste odată bine.
După ce a pornit odată, se duce ea de capul ei în linie dreaptă.
După multe încercări, cei doi vecini reuşiră să pornească săniuţa
în linie dreaptă. Până aici nu s-au gândit bine cum s-a întâmplat, au şi
ajuns la poala coastei.
Obrajii le ardeau de bucurie şi ochii le scânteiau.
Au grăbit spre culme şi după câteva drumuri, Niculiţă zise:
- Acum tu ştii, las’ să şed eu înainte.
- Şezi şi învaţă şi tu, nu-i mare lucru.
Se pare că tot era mare, căci pe la mijlocul coastei, cum, cum-nu,
saniuţa se întoroi, alta o ajunse din spate şi copiii din amândouă se
treziră claie peste grămadă.
 - Mă, trebuie să ţii picioarele gataşi, după ce a pornit sania, să
n-o laşi când vrea s-o ia intr-o parte. E lunecuş mare şi uşor se abate din
drum, zise supărat un băiat mai mare care venise cu sania a doua,
ridicându-se cam schiopătând.
Cu toată silinţa şi grija, sub conducerea lui Niculiţă se mai
răsturară de două ori , şi atunci trecu la cârmă din nou Vasilică şi nu mai
păţiră nimic.
Către sară erau rupţi de osteneală amândoi, când îi văzu la poala
coastei un văr al lui Niculiţă, unul Ilie, fecior june care venise şi el la
săniat cu alţi trei cu o sanie de cele mari.
- Sunteţi veniţi de mult? îi întrebă el.
- De mult.
- Isprăviţi acum, nu mai urcaţi şi mergeţi acasă. Dar înainte urcaţi-
vă în sania noastră şi vă săniaţi o dată şi cu ea.
Ei se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, dar
ardeau de dorintă să vină o dată şi cu ea, să vadă cum vine de repede.
- Urcaţi-vă, că sunteţi osteniţi. N-aveţi grijă, nu veţi fi grei.
Cei doi vecini şi tovarăşi ascultară, ajunseră pe culmea coastei,
se aşezară în sanie la mijloc, în jurul lor patru feciori în picioare şi vărul
lui Niculiţă la cârmă.
Când porniră în chiotele celor mari, le păru că trec ameţitor prin
ceva fierbinte, aşa le tăia obrajii curentul ce-l făcea sania, despicând
fulgerător aerul.
- V-a plăcut? îi întrebă Ilie.
- Vine mai iute ca a noastră!
- Vezi bine! Cu cât e mai grea cu atâta fuge mai repede. Mai vreţi
o dată?
- Mai!
Şi mai vrură, de patru ori, până ce Ilie îi duse la săniuţa lor şi-i
porni spre casă.
Se însera, când intrară cu săniuţa în curtea lui Vasilică şi puseră
sania sub şopron.
- Acum se vine, cu noaptea-n cap? le strigă din uşa tinzii
mama lui Vasilică. Aşteptaţi de-acum să vă mai lăsăm! Sunteţi nişte
copii care nu aveţi nici o măsură.
Cei doi tovarăşi nu se înfricară, cunoscură de pe glas că mama
lui Vasilică nu era mânioasă, ci numai se făcea. Ştiau ei: când era
mânioasă ţipa ascuţit şi iute.
-Da’n-aţi păţit nimic?
-N-am păţit.
-De şchiopătat văd că nu şchiopătaţi. Dar haideţi în casă, să văd
la lumina lămpii: întregi sunteţi, ori ba?
 Cei doi tovarăşi zâmbiră. Ştiau că n-are ce vedea. S-au lovit, la a
treia răsturnare, unul la frunte, celălalt la un ochi, dar nu-i mai durea de
mult.
Intrară hotărâţi în lumina lămpii înaintea femeii, care mai învârti
ceva prin tindă, de unde-i întrebă:
-Nu v-aţi răsturnat?
Copii se priviră cu înţeles: ce să-i mai spună?
-Nu, răspunseră ei.
-Nu v-a ajuns altă sanie din urmă?
-Nu!
Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o ureche, -
cernuse o sită de făină şi era năframa neagră ninsă puţin de pulbere
fină. Se duse în faţa lor şi îi privi în lumina lămpii.
Dar abia-şi aruncă ochii şi-şi plesni palmele: al ei, Vasilică avea
umărul obrazului drept vânăt, iar celălalt avea un cucui în frunte.
-Vai, blestemaţilor, v-aţi înţeles să mai şi minţiţi!
Se apropie de copilul ei şi puse degetul pe pata vânătă:
-Da-aici ce-i? Apoi apăsă cu degetul pe cucuiul din fruntea lui
Niculiţă: Şi aici ce-i?
Copii rămaseră năuciţi: Cum nu-i mai durea nimic de mult nu
ştiau că le-a rămas vro urmă. Îşi şi uitaseră de durere.
-Nu-i nimic! răspunseră ei hotărâţi.
-Aşa? Nimic? Mai minţiţi o dată? Şi ea luă la repezeală oglinjoara
agaţată de perete şi le-o ţinu înainte pe rând. Nu-i nimic? Hai! Nu-i nimic
nici aici?
Tovarăşii se minunară de semnele rămase.
-Da’ nu mă doare deloc, zise Vasilică.
-Nici pe mine, spuse tovarăşul.
-Nu vă doare acum, dar v-a durut. Şi de ce aţi minţit? V-aţi
răsturnat, nu-i aşa?
-Ne-am răsturnat, răspunseră ei blegoşi.
-Să vă mai cereţi voi la săniat pe coastă! Nu-i aici drumul? Vreţi
să vă schilodiţi, să rămâneţi neoameni, cu o mână ori cu un picior rupt!
Să vă mai aud numai că-mi vorbiţi să mai mergeţi acolo!
Cei doi tovarăşi iarăşi nu se neliniştiră; mama lui Vasilică se făcea
numai şi acum că-i mânioasă, dar nu era. O cunoşteau ei după glas.
-Aşteptaţi numai să vă vadă şi ceilalţi. Pe tine, Vasilică, tatăl tău,
iar pe tine, Niculiţă, tatăl tău şi muma ta! Mi se pare că în sara astaplâng
şi la noi şi la voi mâţele!
Vorbind, ieşi în tindă şi se întoarse îndată cu doi bulzi de
mămăligă cu brânză, pe care-i pregătise de cu ziuă, iar când sosiră
copiii îi puse să se încălzească.
 -Luaţi şi mâncaţi, că veţi fi îngheţaţi. Aşa copii mincinoşi cine a
mai văzut? Să vă mai cereţi voi să mergeţi la săniat pe coastă! Să vedeţi
ce papară veţi mânca!
Copii mâncară bulzii şi Niculiţă se duse acasă. Mamă-sa nici nu
băgă de seamă cucuiul din fruntea lui. Bucuros, copilul se dezbrăcă şi se
sui repede în pat şi îşi trase ţolul peste cap. Începu să sforăie îndată.
De-acum nu-i mai păsa: până dimineaţă umflătura aceea pe care o
pipăia cu degetul sub ţol va trece şi va merge iar la săniat cu Vasilică.